Sunteți pe pagina 1din 88

Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ

Note de Curs

I.
CADRE ACTUALE DE RECEPTARE A PRAGMATICII

Punctul metodologic de pornire, asumat cu bună știință pentru considerațiile care


urmează, este că receptarea unei discipline de studiu are loc sub forma mai multor imagini,
corespunzător perspectivelor pe care respectiva disciplină le focalizează în sine. Detalierea lui
nu intră aici în calculele mele, cel puțin în cele după care am conceput economia lucrării de
față. Mă voi rezuma imediat mai jos doar la expunerea unei poziții deja cristalizată în
literatura epistemologică românescă de astăzi, mai cu seamă în cea de factură analitică.
Diferitele imagini sub care are loc receptarea unei discipline de studiu nu se referă
tocmai la disciplina ca atare, ci sunt interpretări date acesteia de către cercetătorii mai mult
sau mai puţin specializaţi. Dar cum imaginea este şi un instrument metodologic principal, ea
reliefează pluralitatea discursurilor despre respectiva disciplină şi presupoziţiile pe care
acestea se bazează. Altfel spus, imaginea obţinută prin fiecare discurs indică presupoziţiile
sau adevărurile prealabile fixate de tradiţia căreia cercetătorii şi discursul îi aparţin
Brâncoveanu, R., 1998, pp. 98-99.
În cazul Pragmaticii, imaginea sub care ea este receptată astăzi ca disciplină prezintă
porţiuni pe alocuri slab conturate conceptual, ceea ce terminologic apare marcat de o serie
de controverse. De exemplu, se vorbeşte uneori de „pragmatici” în loc de „pragmatică”,
avându-se în vedere mai degrabă anumite metode de cercetare decât o disciplină teoretică şi
empirică unificată. Alteori „pragmaticul”, ca domeniu de studiu, este preferat în locul
disciplinei şi metodelor „pragmatice”. În fine, cel mai adesea, „pragmatica” şi „pragmaticul”
sunt confundate cu orientarea filosofică a „pragmatismului” sau cu cea a „filosofiei analitice
de factură pragmatică”.
Controversele terminologice cu privire la pragmatică se regăsesc într-un fel şi în liniile
principale care-i conturează imaginea. Practic, nu este vorba decât de o imagine obţinută
prin aranjamentul liniilor ce compun trei dintre cele mai cotate tablouri ale sale azi. Într-un
prim tablou, pragmatica e reprezentată ca o disciplină semiotică tânără (alături de sintaxă și
semantică, consolidate deja științific), bogată, cu frontiere vagi şi mobile. Al doilea tablou o
redă ca pe un domeniu de intersecţie și aplicație al cercetărilor din filosofie, logică,
lingvistică, ştiinţele cognitive şi inteligenţa artificială. Tabloul trei este, de fapt, desenul unui
demers focalizând în sine diferitele perspective (epistemologia, filosofia limbajului, lingvistica
textuală, semiotica, sociologia, psihologia, retorica, analiza conversaţională, etnometodologia
ș.a.) sub care a fost concepută raţionalitatea umană: teoretică – practică, tare – slabă,
strategică – instrumentală, structurală – teleologică (de scop), substanţialistă (de conţinut) –
procedurală (de formă), implicită (tacită) – explicită etc.
În literatura de specialitate, jocul liniilor, dar mai ales al perspectivelor oferite de cele trei
tablouri ale pragmaticii, a ridicat serioase probleme metodologice cu privire la decriptarea
imaginilor obţinute. Interogaţiile au vizat, de regulă, modalităţile de circumscriere a
identităţii sau specificului pragmaticii (accepţiuni ale termenului şi definiţii ale disciplinei;

1
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

criterii de demarcaţie a disciplinei, delimitarea şi organizarea internă a domeniului;


tematizarea, problematizarea şi conceptualizarea demersului) şi relaţiile care „fixează”
statutul ei disciplinar (relaţiile cu disciplinele semiotice propriu-zise: sintaxa, semantica;
relaţiile cu disciplinele filosofice: ontologia, epistemologia, praxiologia etc.; relaţiile cu
disciplinele logice: logica modală, logica informală, logica naturală, logica conversaţiei, logica
presupoziţiilor, logica ilocuţionară etc.; relaţiile cu ştiinţele comunicării: lingvistica, retorica,
semiotica, teoria argumentării, gândirea critică ş. a.; relaţiile cu ştiinţele cognitive şi
inteligenţa artificială; relaţiile cu ştiinţe socio-umane: psihologia, sociologia ş.a.).
Pornind de la cele trei tablouri, pragmatica va fi prezentată atât ca disciplină în sens
restrâns (ca pragmatică lingvistică, componentă a unei semiotici tridimensionale: centrată pe
problematica limbajului, mai cu seamă pe cea a sensului sau/și semnificației expresiilor pe
care le utilizăm), cât și ca disciplină în sens larg (ca pragmatică filosofică, fundament al
diferitelor teorii ale comunicării: centrată pe problematica raționalității umane, în speță cea
a influențării conduitei umane prin comunicare sau/și comunicație).
Analizând contribuțiile a doi dintre precursorii pragmaticii (Charles Morris și Rudolph
Carnap), literatura de specialitate actuală consemnează o înțelegere asemănătoare a acestei
discipline, dar in termeni ușor diferiți : de „pragmatică minimalistă” („componentă a
semioticii tridimensionale”) și „pragmatică maximalistă” („bază integrantă a teoriei
lingvistice”). Pragmatica „maximalistă” e legată de concepția pragmatistă a limbajului
împărtășită de Ch. Morris (limbajul = „comportament rațional și social”), iar cea
„minimalistă” de concepția logico-empiristă asupra științei (sau semioticii) promovată de R.
Carnap (pragmatica = „știință unificată” sau „semiotică unificată”) Parret, H., 1980, pp. 11-
12, 18-19.
Cum pragmatica în sens larg ridică astăzi cele mai multe probleme de interpretare și
receptare, la fel ca și cel de a-l treilea tablou care-i conturează statutul disciplinar, voi porni
de la schițarea rapidă a cadrului contemporan de investigație a raţionalităţii umane. Aici și
acum, pun accent în schițarea acestui cadru pe raționalitatea ştiinţifică Clitan, G., 2002, pp.
13-14, rămânând ca ulterior, când va fi cazul, să revin asupra lui cu instanțieri, detalii şi
trimiteri bibliografice adecvate:
1) raţionalitatea umană nu mai este redusă astăzi doar la aspectul său standardizat,
ştiinţific, cel din cadrul ştiinţelor naturii, supralicitatat adesea de comunitatea
oamenilor de ştiinţă (raţionalitatea tare), ci comportă numeroase tentative de
„înmuiere” (raţionalitatea slabă), în spirit postmodern slăbirea raţionalităţii – ca, de
altfel, şi cultivarea în formă „tare” a ei – făcând obiectul unei pluralităţi de
perspective de investigaţie, dintre care de o fertilitate deosebită s-au dovedit a fi
perspectiva meta-epistemologică şi cea post-epistemologică;
2) epistemologia tradiţională şi-a asumat cele două perspective (meta şi post) pe
fondul unei tot mai vădite mişcări teoretizante dinspre variantele realismului înspre
cele ale instrumentalismului, dinspre problematica explicitului cognitiv înspre cea a
implicitului, lucru resimţit în cultură ca o mutaţie dinspre conceptual înspre acţional,

2
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

având drept rezultat relativizarea demersului cunoaşterii (respectiv a celui ştiinţific)


până la disoluţia lui completă în alte practici culturale (cazul adepţilor „cotiturii
postmoderne”);
3) extremele la care a fost dus relativismul epistemologic astăzi se apropie din punct de
vedere cultral de variantele limită ale raţionalismului: anarho-raţionalismul – aflat în
atingere cu ipostazele moderniste ale relativismului epistemologic (anarhismul
metodologic, instrumentalismul, istorismul ş.a.) şi post-raţionalismul – intrat în
rezonanţă cu ipostazele postmoderniste ale aceluiaşi tip de relativism (paralogică,
etnocentristă, deconstrucţionistă ş.c.l.).
Consider că dacă e să vorbim despre cadrul epistemologic în care critica postmodernistă
a raţionalităţii s-a instalat fără menajamente, acesta este unul cu ascendenţă în pragmatism
şi filosofia analitică. Într-un astfel de cadru, abordarea pragmatică a culturii, constituită prin
joncţiunea pragmatismului cu filosofia analitică, nu ocoleşte problematica raţionalităţii şi
reprezintă o contrapondere (ultra)modernistă la unele din exagerările postmodernismului,
chiar dacă promotorii ei nu și-au pus întotdeauna problema raportării directe la
postmodernism.
De fapt, cultura secolului XX a fost marcată de o „turnură pragmatică” care, la trecerea
dintre milenii, s-a dovedit decisivă pentru evoluția societății umane înspre o societate
informațională sau a cunoașterii. În acest fel, practicile culturale au ajuns să se aplece astăzi
tot mai insistent asupra propriilor demersuri, discursul lor autoreflexiv şi autoreferenţial
devenind tot mai interesat în dezvăluirea propriilor semnificaţii, dar și de identificarea
semnificaţiei sau referinţei oricărui tip de discurs. La timpul ei, conştientizarea acestor
mutaţii a echivalat, practic, cu actul de naştere a unei noi metode sau viziuni: semiotica.
Geneza trihotomiei care dă conţinut semioticii (sintaxă, semantică, pragmatică) a fost
strâns legată de evoluţia empirismului logic al Cercului de la Viena. Acesta a încercat să
elaboreze o filosofie ştiinţifică având ca obiect limbajul ştiinţelor şi, la rândul său, a fost
influenţat în principal de trei şcoli. Prin formalismul ei, şcoala lui Hilbert a evidenţiat rolul
sintaxei în discursul ştiinţific, în timp ce sub influenţa şcolii de la Varşovia (Tarski,
Adjukiewicz, Kotarbinski) empiriştii logici şi-au asumat perspectiva semantică de abordare a
teoriilor ştiinţifice. A treia şcoală – pragmatismul american (Peirce, Morris, Dewey) – i-a
determinat pe empiriştii logici să adauge pragmatica, în analiza ştiinţei, la sintaxă şi la
semantică. Trihotomia exprimă şi cele trei mari părţi ale lingvisticii (adeseori suprapusă
pragmaticii), calificând studiul descriptiv al limbajului natural: fără formalizare şi fără
axiomatizare.
Se apreciază că elaborarea noţiunilor ce desemnează trihotomia s-a încheiat în jurul
anului 1939. Dezvoltarea disciplinelor corespunzătoare lor s-ar fi realizat, după această dată,
doar în limitele deja trasate de fiecare noțiune. Sintaxa şi semantica au cunoscut o
dezvoltare imediată şi generală, ocupând centrul abordării semiotice prin metodele precise
şi formale de studiu promovate („semiotice”: de factură pragmatistă, anglo-americană – pe
linia Peirce-Morris; „semiologice”: de factură structuralistă, continentală – pe linia Saussure-

3
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Benveniste). Pragmatica s-a dezvoltat în special după anii '60 fără să cunoască de la început
realizări spectaculoase [Apostel, L., 1967, pp. 290-294].
Ultima remarcă trebuie însă completată: astăzi exact acest din urmă amintit domeniu al
semioticii se află într-o efervescenţă culturală deosebită, propunând o problematică inedită
– pe care a reuşit să o transforme rapid în domenii ultraspecializate de cercetare şi
aplicativitate precum înzestrarea maşinilor de calcul cu gândire, traducerile automate
simultane, testarea gândirii critice, programarea neuro-lingvistică (NLP), topologia
catastrofelor în matematică, logica ilocuţionară, implicitul tropologic-conversaţional al
actelor de discurs, tehnicile de comunicare prin metalimbaj ş.a. – şi metode formale de
abordare a modului în care subiectivitatea cercetătorilor sau a oamenilor simpli îşi pune
amprenta asupra cunoaşterii lor, dar mai ales asupra comunicării propriei experienţe
cognitive şi a rezultatelor dobândite cu ajutorul ei.
Exemplificând aici doar rolul ce revine astăzi semioticii în înţelegerea demersului
ştiinţific, voi prelua observația că acesta constă în a racorda ştiinţa (înţeleasă drept o
contrucţie teoretică sau practică normativă) cu metaştiinţa (constând în inserţia unui nivel
metateoretic explicit) şi cu reflecţia epistemologică (realizată prin dedublare critică,
metodologică şi gnoseologică). Pentru a-şi îndeplini menirea – legată de „satisfacerea
exigenţei reflectivităţii, exigenţă reprezentată de creşterea ponderii nivelului «meta»
(metalimbaj, metateorie, metatext etc.)” –, semiotica discursului ştiinţific utilizează un
metalimbaj (verbal şi non-verbal) specific, deosebit de alte metalimbaje în care discursul
ştiinţific apare ca obiect de studiu (logica ştiinţei, filosofia ştiinţei, epistemologia etc.).
Specificitatea acestui metalimbaj e dată de centrarea lui pe conceptul de semn şi de
analiza la care supune funcţionarea sistemelor de semne (semnul lingvistic, graful
matematic, diagrama, simbolul chimic, pagina scripturală ş.c.l.) în discurs. Pe urmele lui
Charles Morris, astăzi se consideră că „ştiinţa îşi prezintă rezultatele în sisteme de semne şi
funcţionează în şi prin semne”. În acest fel, elementele de factură logică şi cele lingvistice îşi
pierd ponderea ce o deţineau în celelalte metalimbaje specializate în abordarea ştiinţei.
Urmarea e că, actualmente, asistăm la o „redimensionare a interesului semioticii pentru
cunoaştere în perspectivă comunicativă” şi la un fel de resurecţie a subiectivităţii prin
„puterea organizatoare a limbajului”. Prioritare devin diferitele „corelaţii intersemiotice”
(dintre semne sau dintre sistemele de semne), precum şi actele de limbaj prin care aceste
corelaţii sunt instituite în discurs [Rovenţa-Frumuşani, D., 1995, pp. 13, 15-17, 22-24].
De pe această poziţie, se susţine că ştiinţa poate fi înţeleasă „nu doar ca structură
cognitivă, ci și ca practică normativă, fundamentată social”, în care „limbajul este acțiune”,
iar „discursul este o practică instituționalizată” desfășurată pe o „infrastructură pragmatică
(aspecte socio-profesionale, contextul verbal și extraverbal, limbajul ca activitate și nu
limba-nomenclatură”) și potrivit „matricii” discursive a dialogului („de la conceperea științei
ca practică «question-answering» la definirea discursului ca practică socială
argumentativă”). Înțelegerea limbajului științific nu mai e posibilă astăzi în afara discursului

4
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

sau făcând abstracție de scopul și contextul comunicării, motiv pentru care cea mai
adecvată abordare a lui din perspectiva semioticii este cea pragmatică.
Ceea ce nu înseamnă că abordările sintactice sau semantice și-ar fi pierdut utilitatea,
doar împreună cele trei componente ale semioticii putând da seama de „organizările
discursive ale semnificației” în știință. Reunirea acestor organizări constituie miezul a ceea
ce s-a numit „semiotizarea activităţii ştiinţifice”, semiotizare înțeleasă ca „un aspect
complementar al interdisciplinarității” științifice. Împreună, semiotizarea și
interdisciplinaritatea ar configura „noul orizont epistemic” al zilelor nostre, „dominat de non
liniaritate, integralitate, complexitate funcțională și structurală”, în fond un „nou mod de
gândire «holist»”.
De pe acum, în acest orizont, entitățile relaționate sub formă de imagini ale lumii sunt
considerate drept obiecte ce nu pot sta unele pentru altele fără a fi înțelese de cineva. Ele
sunt semne sau sisteme de semne ce depășesc nivelul descriptiv-explicativ la care se
situează imaginile lumii oferite de știința modernă și au o semnificație pentru cineva,
instituind nivelul interpretativ sau comprehensiv al științei actuale. Relaționarea lor
semiotică în discurs – urmând definiția dată de Peirce semnului – este triadică și
metadiscursivă: semnul în relație cu un alt semn (relație sintactică), semnul în relație cu
obiectul pentru care stă (relație semantică) și semnul în relație cu interpretantul său (relație
pragmatică).
Până la Peirce, analizele epistemologice tradiționale au evitat multă vreme să tematizeze
intervenția factorilor extraștiințifici de genul credințelor (epistemice, religioase sau de altă
natură) în cunoaștere. Motivul principal l-a constituit convingerea că un asemenea demers,
deși poate fi interesant din punct de vedere cultural, este lipsit de relevanță pentru
cercetarea științifică și deformează modelul epistemologic al raționalității. Se considera astfel
că între raționalitatea discursului științific și raționalitatea personală a cercetătorului ar
rămâne o falie de iraționalitate (intuiții, asumpții, presupoziții etc. acceptate non-rațional în
discursul și demersul științei) care, manifestându-se doar în contextul descoperirii, nu
împietează cu nimic asupra elementelor din contextul justificării ce fac posibile, deopotrivă,
progresul și raționalitatea în știință (adevărul cunoștințelor, întemeierea actelor de
cunoaștere, gândirea sau argumentarea critică ș.a.m.d.).
Astăzi, în urma turnurii pragmatice a filosofiei, se încearcă reconstrucția rațională – prin
metode precise, formale – exact a acestei falii de iraționalitate, teoretizându-se intervenția în
știință a „subiectivității” tradițiilor sau comunităților de cercetare (intersubiectivitate,
expresivitate, experiență cognitivă, capacitate recognițională, competență comunicațională
etc.) și a implicitului cognitiv antrenat de practica lor științifică (cunoaștere de fundal /
background knowledge, cadre de lucru ale gândirii / frameworks, angajamente discursive /
commitments ș.a.).
De obicei, subiectivitatea și implicitul nu au fost teoretizate epistemologic dincolo de
complicatul joc al descoperirilor, deși acești factori dețin un loc important în diferitele
maniere de argumentare științifică (formă explicită de întemeiere intersubiectivă a

5
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

discursului științific) sau în legitimarea științei ca practică culturală (formă tacită de


raționalizare metadiscursivă a discursului științific). O epistemologie care să ia în discuție
atari factori, în evidentă atingere cu filosofia limbajului, a fost calificată pe continentul
european drept „pragmatică” și s-a relaționat – vom vedea imediat mai jos cum și în ce
măsură – cu cea oblăduită sub „aripile” sau orientările pragmatismului nord-american.
Pornind de la rezultatele abordărilor de acest fel, drumul lărgirii conceptului raționalității
de la raţionalitatea tare la raţionalitatea slabă poate fi considerat asemănător cu cel al
îngrădirii conceptului iraţionalităţii (atunci când mai este admis) doar la fenomene ce țin de
domeniul patologicului (schizofrenia, paranoia etc., dintre care schizofrenia – în paranteză
fie spus aici – e invocată de postmoderniști ca mijloc de a disloca viziunea unitară asupra
existenței) și nu la fenomene ce cad sub influența factorilor externi. Raționalitatea științifică
apare gândită astfel ca relaționare sub formă de cunoștințe, credințe, presupuneri etc. a
factorilor ce țin de contextul psiho-socio-logic (denumiți „externi”) cu cei empirico-logici
(denumiți „interni”), depășindu-se maniera restrictivă în care a fost concepută de obicei (ca
relaționare doar a factorilor interni între ei, socotiți singurii raționali).
Analizele epistemologice, mai cu seamă cele care nu sunt străine de spiritul abordărilor
pragmatice, cochetează în spirit modernist cu unele dintre provocările postmoderniste
atunci când pun în discuție fie lărgirea ariei factorilor interni (obiectivitate, conținut
informațional, putere explicativă și predictivă, testabilitate, consistență internă și externă,
sistemicitate, simplitate etc.), altfel spus a modului tradițional de a practica sau interpreta
știința, fie „interiorizarea” sau „internalizarea” unora dintre cei externi (concepția generală
despre lume, imaginea științifică a lumii, stilul gândirii științifice, idealul cunoașterii
știintifice, simțul comun obișnuit și simțul comun științific). Încercările de depășire a celor
două opțiuni au îmbrăcat forma epistemologică a „explicațiilor alternative” [Grecu, C., 1992,
pp. 24-26].
Propriu-zis, și în exercițiul culturii am avea de-a face cu o detașare metadiscursivă –
internă sau externă, reprezentațională sau credală, descriptivă sau prescriptivă ș.a. –
asemănătoare celei epistemologice: de a identifica angajamentele culturale (ontologice,
cognitive, axiologice etc.) și atitudinile propoziționale (asertare, cunoaștere, credere,
presupunere, întemeiere ș.c.l.) ce însoțesc actele prin care ia naștere și se înfăptuiește orice
practică umană. Îndeobște, asemenea abordări sunt calificate drept pragmatice, un motiv în
plus de a face din studiul epistemologic al discursivității un demers nu numai necesar, ci și
posibil, analiza limbajului (mai cu seamă cea promovată de filosofia analitică sub numele de
filosofia limbajului) oferind una dintre multiplele sale căi, iar pragmatismul (îndeosebi cel
peircean și cel deweyan) un alt orizont de analiză.
Problema centrală a oricărei epistemologii, fie că ea cochetează cu instrumentarul
pragmatic sau nu, se reduce la a determina condițiile în care o credință / belief (opinie,
convingere) devine cunoaștere (cunoștință). De regulă, pentru a arăta că demersul cognitiv
produce cunoștințe, rezultatele lui sunt relaționate cu adevărul și justificarea / întemeierea
credințelor (opiniilor, convingerilor) unui individ sau ale unei comunități. Când relaționarea

6
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

acestora are loc în formă propozițională, adică dacă sunt explicitate și calificate sintactico-
semantic, în termenii valorilor de adevăr (ai „cunoașterii că”), ele fac obiectul de studiu clasic
al epistemologiei. Dacă sunt relaționate în manifestarea lor tacită (de „cunoaștere cum”) și
depinzând de capacități recogniționale (competență cognitivă, comunicațională etc.), de
context (epistemic-cognitiv, ostensiv-indexical, practic-normativ), de scopurile cunoașterii
(interne și externe) sau de abilități de argumentare (logice, analitice, comprehensive),
abordarea lor este catalogată drept pragmatică [Clitan, G., 2007, pp. ].
Pentru a contura mai precis sfera abordărilor pragmatice se impun, încă de la început,
câteva precizări. Există astăzi două maniere de a utiliza instrumentarul pragmatic: sub
auspiciile a ceea ce îndeobşte se numeşte filosofie pragmatică şi sub cele ale
pragmatismului. În primul caz se spune că avem de-a face cu o abordare pragmatică în sens
larg (a filosofiei analitice influenţate pragmatic), iar în cel de-al doilea cu una în sens restrâns
(pragmatistă, chiar dacă putem distinge între mai multe tipuri de pragmatism).
Filosofia pragmatică ar avea un spectru de aplicaţii mai larg decât pragmatismul (şi
anume: epistemologia, filosofia ştiinţei, filosofia limbajului, lingvistica şi etica), ea nefiind
doar „o familie de poziţii, ci mai degrabă un program de cercetare filosofică”. Strict vorbind
aici despre discursul ştiinţific, abordările pragmatiste ar relaţiona cunoaşterea şi
raţionalitatea specifică lui „cu scopurile celui ce cunoaşte”, în timp ce epistemologia (şi
filosofia ştiinţei) pragmatică le caracterizează „în termenii funcţionării lor în propriul context”
[Schurz, G., 1998, pp. 39, 47].
Odată asumată această distincţie metodologică, se apreciază că deşi filosofia pragmatică
s-a dezvoltat în cadrul şi pe urma pragmatismului clasic (Peirce, James, Dewey ş.c.l.), „ca o
generalizare graduală de la analiza îngustă a scopurilor la analiza mai largă a tuturor tipurilor
de context şi de receptivitate-la-context”, astăzi pragmatismul a rămas doar o „specializare” a
filosofiei pragmatice, „care se concentrează asupra unei anumite părţi a contextului, anume
asupra scopurilor subiectului, şi reduce dependenţa-de-context în ultimă instanţă la acest
aspect al contextului” (sublinierile îi aparțin lui Gerhard Schurz). Stării de fapt creionată mai
sus i s-au dat mai multe explicaţii, dar în principal se vorbeşte de o „pragmatizare graduală a
filosofiei neopozitiviste începând cu anii ’70” (Rorty) şi de o veritabilă turnură sau „cotitură
pragmatică” (Stegmüller).
Istoria și preistoria pragmaticii ilustrează o astfel de evoluție fie și numai prin numele
celor care se înscriu în matca ei. De pildă, parcă asemenea unei dorințe de exemplificare a
tradiției pragmatiste și analitice, preistoria pragmaticii este legată de obicei de numele unor
autori precum Ch. S. Peirce, Ch. Moris, J. Dewey, G. Frege, L. Wittgenstein II şi B. Russell. O
serie de discuţii sunt evidențiabile totuşi în legătură cu istoria propriu-zisă a ei, astfel încât a
fost nevoie de apelul mai multe criterii pentru a o reda adecvat.
De exemplu, într-unul dintre cele mai pertinente scenarii – datorat lui B. Hansson și
referitor doar la pragmatica în sens restrâns – evoluția pragmaticii a fost privită sub aspectul
problematicii în termeni de [Armengaud, F., 1990, pp. 19-48]:

7
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1) „pragmatică de prim ordin”: studiază modul în care referinţa anumitor expresii


variază sistematic potrivit circumstanţelor de utilizare a limbajului: R. Carnap, Y. Bar-
Hillel, R. Montague, D. Kaplan, J. Perry, R. Stalnaker, G. Lakoff, D. Scott, E. Benveniste,
P. Gochet ş.a.;
2) „pragmatică de ordinul II”: studiază maniera în care sensul exprimat (al unei
propoziţii) se deosebeşte de sensul literal (al frazei prin se care se enunţă propoziţia):
P. F. Strawson, H. P. Grice, G. Gazdar, O. Ducrot, ş.a.;
3) „pragmatică de ordinul III”: studiază modalităţile de înfăptuire a actelor de limbaj
(performativitatea acestora): J. L. Austin, J. R. Searle, D. Vanderveken, D. Wunderlich,
F. Recanati ş.a.
Într-un alt scenariu, vizând de această dată pragmatica în sens larg, evoluția pragmaticii a
fost jalonată sub forma „diferitelor perspective disciplinare” din care poate fi explicată
funcționarea concretă a limbajului sau, altfel spus, care „studiază limbajul în condițiile lui
așa-zis materiale și în diversitatea efectelor lui” [Latraverse, F., 1987, pp. 23-24]:
1) psihologia (ilustrată prin contribuția lui Colin Cherry);
2) sociologia (exemplificată prin abordarea marxistă a lui Georg Klaus);
3) științele comunicării (exemplificarea este indirectă, prin trimiterea făcută de Colin
Cherry la „studiul eficacității informației” în paradigma Shannon-Weaver);
4) psihopatologia și neurolingvistica (care pot fi exemplificate prin Școala de la Palo
Alto: G. Bateson, E. Goffman, E. T. Hall, P. Watzlawick ș.a.);
5) „«teoria» ideologiilor” (exemplificabilă prin contribuția lui P. Bourdieu sau cea a lui
R. Boudon).
Există însă și scenarii axate pe o reconstrucție epistemologică a pragmaticii
(reconstrucția obiectului pragmaticii și reconstrucția strategiilor pragmatice). Ele încearcă o
punere în rol a direcțiilor principale de evoluție a pragmaticii pornind de la conceperea ei
„minimalistă” și „maximalistă”, precum și de la „problemele epistemologice centrale”
(„internă” și „externă”) presupuse de acest gen de reconstrucție. Problema internă –
subiacentă reconstrucției obiectului – este cea a „interdependenței sub-domeniilor”
pragmaticii, iar – când vizează reconstrucția strategiilor – este cea a „interdependenței sub-
sistemelor” pragmatice. Problema externă vizează, deopotrivă, „relația de sistemicitate
discursivă” și „creativitatea discursivă”, în fond manifestări ale „activității discursive” și ale
„facultății creative a discursului”. Pornind de aici, sunt evidențiate mai multe tipuri de
pragmatică [Parret, H. et al., 1980, 187-189, 783-790]:
1) pragmatica filosofică: studiu al cunoașterii în context, în ipostaza oferită de H.
Parret;
2) pragmatica praxiologică: studiul al comunicării în acțiune, în viziunea lui L. Apostel;

8
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

3) pragmatica formală: studiu al competenței pragmatice din perspectiva teoriei


modelelor, în prezentarea lui P. Gochet;
4) pragmatica lingvistică: studiu analitic al enunțurilor (în prezentarea lui M. Van
Overbeke), teorie a enunțării (în accepțiunea lui O. Ducrot), studiu al actelor de
limbaj (în prezentarea oferită de L. Tasmowski-de Ryck);
5) pragmatica psihosocială: studiu al variației lingvistice în context social (potrivit
descrierii realizată de N. Ditmar și W. Wildgen).
Cum s-a ajuns la aceaste scenarii ? Evoluția tematică a pragmaticii de tip minimalist sau
maximalist a fost întotdeauna strâns legată de problematizarea filosofică. Pot fi aduse în
sprijinul susţinerii de mai sus cele trei mari tematizări pe care orice istorie „epistemică” a
filosofiei occidentale le evidenţiază [Codoban, A., 2001, pp. 6, 15]:
1) tematizarea ontologică, adică a ceea ce este: prezentă îndeosebi în „filosofia veche”,
ea instituie lucrul în „instanţă conceptuală supremă”;
2) tematizarea gnoseologică, adică a cunoaşterii: ridică ideea la statutul de instanţă
conceptuală supremă, fiind specifică mai cu seamă filosofiei moderne;
3) tematizarea comunicaţională, adică a comunicării: cu ponderea cea mai mare în
filosofia contemporană, această tematizare face din semn o astfel de instanţă
conceptuală.
Altfel spus, abordată din perspectiva instanţierilor sale în plan conceptual, istoria
epistemică – adică modernistă – a filosofiei occidentale apare ca parcursul dinspre o
raţionalitate operaţională (instrumentală) înspre o raţionalitate semnificantă (semiologică)
în centrul căreia „semnificativul este cea mai înaltă categorie”, iar semnul reprezintă „calea
regală” de acces la el. Primordialitatea semnului ar ţine, potrivit acestei viziuni, de faptul că
„lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoaşterea este relativă la
comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoaşterii”.
Căderea accentului pe câte una dintre cele trei forme de tematizare epistemică din
cadrul filosofiei occidentale sau pe combinații de câte două ale lor a condus astăzi la o
dispută mai mult sau mai puțin artificială între filosofia analitică şi filosofia continentală.
Tematizările asumate din perspectiva acestei dispute sunt nu doar o problemă de
istoriografie filosofică, ci și una cu încărcătură epistemologică. Practica filosofiei
continentale ar consta în producerea de sisteme autiste care - fiecare - încearcă să propună
un model global şi pozitiv de explicaţie, fără controverse interioare, unde rar e de găsit o
afirmaţie care să fi fost modificată în urma discuţiilor dintre filosofi. Această practică a fost
opusă simplelor analize deconstructiviste anglo-saxone, bazate pe studii de caz și centrate
pe soluţionarea punctuală a problemelor investigate.
Și într-un caz (sistemismul filosofiei continentale), și într-altul (deconstructivismul
filosofiei analitice), scopul demersului filosofic constă în elucidarea teoretică a problemelor

9
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

și nu poate fi redus nici la o terapie care să vizeze abolirea filosofiei (conform filosofilor de
factură analitică), nici la o explicație atotcuprinzătoare a tot ceea ce există (conform
promotorilor sistemelor filosofice continentale). Actualmente, există filosofi care încearcă să
iasă din termenii și cadrele unei asemenea dispute, dintre ei amintind aici doar numele lui
Robert Brandom (filosof american care a propus o pragmatică normativă și un pragmatism
analitic din perspectivă inferențialistă) și cel al lui Jurgen Habermas (filosof german care a
propus o pragmatică universală și un pragmatism continental dintr-o perspectivă
comunicațională. Voi ilustra, imediat mai jos, poziția lui Brandom, rămânând ca ulterior, să
fac trimitere și la cea a lui Habermas.
Perspectiva inferențiaalistă nu o exclude, ci o presupune pe cea comunicațională, și invers.
De pildă, investigarea inferențialistă a limbajului în care este exprimat mesajul unui discurs
presupune că fiecare exprimare din cadrul lui constituie un nod sau o verigă în rețeaua sau
lanțul comunicațional al respectivului discurs, putând fi interpretată atât ca rezultat al
îndreptățirilor / legitimărilor / autorizărilor (entitlements) conferite de practica socială, cât și
ca sursă a angajamentelor (commitements) asumate prin exprimarea respectivă. Potrivit
interpretării inferențialiste, o propoziţie este îndreptăţită / legitimată / autorizată de
premisele care o implică şi angajează oricare dintre consecinţele ei (Brandon, R., 2010, pp.
32, 251-254).
Exemplificând pe inferenţa „Dacă afară plouă, străzile vor fi udeˮ (vezi şi Leoca, Ș., 2005, p.
191), dacă cineva afirmă că afară plouă, acel cineva se angajează prin aceasta la afirmaţia că
străzile vor fi ude, iar interlocutorul căruia i se spune că afară plouă va considera că, dacă
vorbitorul e raţional, el va subscrie sau va fi de acord că străzile vor fi ude. Pe de altă parte,
dacă s-a afirmat anterior că plouă, vorbitorul este îndreptăţit să afirme că străzile vor fi ude.
Continuând exemplificarea, aplicată comunicării politice, o asemenea procedură permite
identificarea şi explicitarea intenţiilor discursive ale actorilor politici. De pildă, dacă un
candidat politic cere electoratului să-l voteze, el se angajează – printre altele – că îi va
reprezenta interesele, în vreme ce electoratul căruia îi adresează cererea de vot consideră că,
în măsura în care e raţional, candidatul subscrie, este de acord să-i reprezinte interesele. Pe
de altă parte, dacă electoratul s-a angajat să-l voteze, candidatul va fi îndreptăţit să-i
reprezinte interesele.
Generalizând, pentru Brandom (Making it Explicit: Reasoning, Representing, and
Discursive Commitment și Between Saying and Doing: Towards an Analytic Pragmatism),
elucidarea teoretică nu poate fi redusă la o terapie care vizează abolirea filosofiei,
considerată de mulţi filosofi analitici ca o boală dacă nu procedează la deconstrucție, studii
de caz şi soluţionarea punctuală a problemelor cercetate. Pentru el, filosofia trebuie să-şi
asume pretenţia la adevăr, ceea ce poate face doar dezvoltând ansamblul consecinţelor pe
care fiecare din propoziţiile ei le implică. Procedând astfel, filosoful care pretinde adevărul
unei aserţiuni, luându-şi în serios această pretenţie, trebuie să arate toate implicaţiile
multiple ale modelului său de explicaţie şi să dea seamă de manierele în care el poate fi
dezvoltat. Practic, filosoful (inclusiv Brandom) nu se poate cantona deoparte sau de alta a

10
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

unor linii de demarcaţie artificial trasate (precum filosofia continental și filosofia analitică),
demersul lui fiind unul de traversare cu dezinvoltură a frontierelor dacă excursul său teoretic
o cere.

11
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

II.
PRAGMATICA IN SENS LARG SI PRAGMATICA IN SENS RESTRANS

Diferitele accepțiuni de care se bucură astăzi termenul „pragmatică” se întrepătrund cu


definițiile disciplinei pe care el o desemnează. Prima îngemănare a lor ține deja de
„preistoria” pragmaticii și se datorează lui Ch. Morris. Concepția lui Morris a evoluat dinspre
o concepție minimalistă a pragmaticii (ca domeniu al semioticii tridimensionale) înspre una
maximalistă (ca modalitate de „unificare” a științei sau semioticii), fiind ilustrată de
abordările diferite din lucrările sale Foundations of the Theory of Signs (1938) și Signs,
Language and Behavior (1946).
Foundations of the Theory of Signs a fost concepută ca parte a proiectului de unificare a
ştiinţei pe care Ch. Morris îl conducea împreună cu R. Carnap şi O. Neurath, nu fără legătură
cu tradiţia logico-empiristă a Cercului de la Viena. Sintetic prezentând lucrurile, în cadrul
acestei lucrări au fost distinse şi definite:
1) trei abordări ale activității semiotice:
A) sintaxa (sau „sintactica”): studiul relaţiei formale dintre semne;
B) semantica: studiul relaţiilor semnelor cu obiectele la care semnele se aplică
(designatele lor);
C) pragmatica: studiul relaţiilor semnelor cu contextul de utilizare a lor sau cu
interpretanții lor;
2) două nivele de studiu semiotic:
A) nivelul studiilor pure: care vizează elaborarea unui metalimbaj relevant;
B) nivelul studiilor descriptive: care aplică metalimbajul la descrierea semnelor
specifice şi la modul de folosire a lor.
Detaliind prezentarea, în 1938 Ch. Morris propune pentru prima dată tripartiția semioticii
în sintaxă, semantică și pragmatică. Rolul decisiv în funcționarea acestei tripartiții revine axei
semantică – pragmatică și este redat cel mai bine de maniera în care este gândită
funcționalitatea semnului: semnul „denotă” obiectul și îi „exprimă” pe cei care-l utilizează.
De aici rezultă că pragmatica s-ar ocupa nu atât de mult de factorii externi (psihologici,
biologici, sociologici) care determină activitatea celor care utilizează semnele, cât mai ales
de aspectele psihologice, biologice și sociologice ale funcționării sistemelor de semne
[Morris, Ch., 1938, pp. 6-7, 35, 53].
Mai mult, potrivit lui Ch. Morris, interpretantul nu e doar „un spirit creator de
semnificație”, ci este mai degrabă „deprinderea” sau „tendința” unui organism de a reacționa
comportamental în fața unui semn acționând într-o situație inedită în locul unui obiect
absent și angajând acel organism. În ceea ce strict privește comportamentul lingvistic al
respectivului organism, limbajul comportamental e înțeles ca un ansamblu intersubiectiv de
semne a cărui folosire este determinată de „reguli de utilizare” atât pragmatice, cât și
semantice sau sintactice, recunoscute și acceptate de membrii unei comunități lingvistice. O

12
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

regulă, fie ea sintactică, semantică sau pragmatică, este „un mod posibil de comportament”
și implică noțiunile de „organism” și „interpretare”.
Regulile pragmatice sunt înțelese ca fiind, pentru interlocutori, condițiile în care un semn
„implică” sintactic un sistem de semne (limbajul) și „denotă” semantic un obiect sau o stare
de fapt. Meritul lui Ch. Morris a constat în prioritatea definirii unui sistem de reguli
independent de dimensiunile sintactice și semantice ale limbajului, dar în corelație cu ele.
Această corelație presupune însă nu numai independența celor trei sisteme de reguli ale
semioticii (sintactice, semantice, pragmatice), ci și interdependența lor. Cât privește regulile
semantice, ele guvernează relația dintre un semn și designatul lui ca valoare a conduitei
locutorului care se referă la o clasă de obiecte sau de stări de fapt și în virtutea reacției
organismului la semnul avut în vedere.
Orice regulă semantică este deci corelativă dimensiunii pragmatice prin tendința de a
utiliza semnul în anumite circumstanțe. În contrapartidă, orice regulă pragmatică guvernează
relația dintre semn și interpretant presupunând că organismul „cunoaște” atât relațiile
semnului cu sistemul de semne în care semnul funcționează, cât și cu obiectele sau stările de
fapt la care organismul se raportează. Faptul că orice relaționare semnică (semioză) – în cele
trei dimensiuni ale sale (sintactică, semantică, pragmatică) – este guvernată de un sistem de
reguli face din procesul interpretării esența însăși a activității semiotice. Astfel, concepția
pragmatică a lui Ch. Morris din Foundations of the Theory of Signs se așează sub cupola
paradoxalului: pragmatica devine atât liantul dinamic al semioticii întregi, cât și un punct de
vedere ireductibil corespunzând unei singure dimensiuni a semiozei sau activității semiotice
Parret, H., 1980, pp. 12-14.
Odată cu elaborarea lucrării Signs, Language and Behavior, influențată la vremea ei de
dezvoltările psihologiei behavioriste, concepția pragmatică a lui Charles Morris înregistrează
tendința de a atribui semioticii ca disciplină și nu semiozei ca atare cele trei dimensiuni ale
sistemelor de semne. Tridimensionalitatea devine așadar o proprietate a semioticii și nu a
semiozei, iar semiotica este înțeleasă ca ştiinţa despre semne, indiferent dacă ele sunt semne
umane sau animale, lingvistice sau nelingvistice, adevărate sau false, adecvate sau
neadecvate, normale sau patologice. În acest context, abordarea pragmatică devine nu
numai un „punct de vedere” distinct de celelalte două, dar și o cale de acces privilegiată în
justa înțelegere a limbajului ca formă de comportament uman [Latraverse, F., 1987, p. 9].
Definitorii sunt însă pentru semiotică deopotrivă cele trei componente ale sale, dar și cele
trei nivele la care se realizează [Morris, Ch., 1946, p. 219]:
1) componentele semioticii:
A) pragmatica: demersul semiotic axat pe studierea originii și întrebuințării
semnelor, a modului în care semnele influențează întregul comportament al
organismelor aflate în situația de a interpreta semnele;
B) semantica: demersul semiotic constând în studiul semnificației semnelor și a
comportamentului interpretanților, comportament fără de care semnele nu au nici
semnificație, nici întrebuințare (de precizat, aici, este faptul că interpretantul nu

13
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

este organismul care interpretează, ci rezultatul procesului de interpretare realizat


de către un organism);
C) sintaxa: demersul semiotic care studiază combinarea semnelor, făcând abstracție
de semnificația și de modul lor de întrebuințare;
2) nivelele studiului semiotic:
A) semiotica pură: studiază limbajul despre semne;
B) semiotica descriptivă: studiul semnelor reale;
C) semiotica aplicată: studiază cunoştinţele despre semne.
Noul tablou al semioticii din Signs, Language and Behavior se bazează pe distincția
tradițională între „semnificație” (presupunând cele două componente fregeene de „sens” și
„referință”) și „uzaj” (altfel spus, „folosire” sau „întrebuințare”). Liniile acestui tablou
configurează – pe de o parte – „modurile de semnificare”, iar – pe de altă parte –
„întrebuințările primare” ale semnelor. Significarea (modurile de semnificare sau de conferire
a semnificației) comportă patru dimensiuni (în fond, patru moduri de semnificare):
designarea, aprecierea, prescripția și formarea (designative, appraisive, prescriptive,
formative components of signifying). Acestora le corespund biunivoc tot atâtea tipuri de
întrebuințări („uzaje”) primare: informative, evaluative, incitative și sistematice. Modurile de
semnificare nu pot fi însă distinse de întrebuințările primare decât făcând abstracție de
realitatea discursivă concretă [Morris, Ch., 1946, pp. 96-97], ceea ce echivalează cu o
intervenție epistemologică și euristică de tip maximalist: semnificația nu e posibilă în afara
întrebuințării, iar semantica nu e posibilă fără pragmatică.
A susține că semiotica lui Ch. Morris a evoluat între 1938 (Foundations of the Theory of
Signs) și 1946 (Signs, Language and Behavior) în direcția unei concepții maximaliste despre
pragmatică presupune și a admite că – în același timp – semiotica a rămas radical
tridimensională, iar că distincția dintre semantică și pragmatică este una de ordin
epistemologic Parret, H., 1980, p. 15.
Conceperea maximalistă a pragmaticii nu a rămas apanajul preistoriei acestei discipline, în
varianta lui Ch. Morris, ci o regăsim în diferitele dezvoltări ale pragmaticii filosofice
contemporane. La fel s-a întâmplat și cu perspectiva minimalistă a pragmaticii lingvistice,
astfel încât traseul gândirii lui Ch. Morris de la minimalism la maximalism rămâne exemplar
pentru determinarea condiției actuale a pragmaticii chiar și atunci când el este refăcut în
sens invers sau când este străbătut de la mijloc înspre extreme. Exemplaritatea lui este dată
de recurența unor teme cum ar fi tridimensionalitatea semioticii, statutul paradoxal al
pragmaticii în cadrul semioticii tridimensionale, tensiunea relației dintre pragmatică și
semantică, rolul jucat de abstractizare în procesul significării și încărcătura epistemologică a
semioticii.
Scopul pragmaticii în sens larg este astăzi reformulat în termenii analizei condițiilor
concrete ale comportamentului uman și animal intenționat, analiză care presupune
intervenția epistemologică a abstractizării, adică un anumit gen de raționalizare. În acest fel
înțeleasă, pragmatica se identifică cu raționalitatea de tip comportamental, mai bine zis cu

14
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

totalitatea perspectivelor raționale din care este analizată semnificația acțiunilor constitutive
ale conduitei umane. De aceea, raționalitatea comportamentală este, la limită, o raționalitate
pragmatică. Suportul filosofic care facilitează interpretările actuale de acest gen ale
cunoașterii este dat de teoria raționalității [Clitan, G., 2005, pp. 99-109].
Preluată și dezvoltată îndeosebi pe linie weberiană, această teorie se originează în mai
vechiul proiect al criticismului kantian. Modelul inițial de raționalitate, promovat în epoca
modernă, a evidențiat două tipuri de raționalizare, concepute în spirit kantian, dar cu
terminologie kantiano-weberiană astfel:
1) raționalizare teoretică: constând în stăpânirea realității empirice prin concepte
abstracte, dobândite „științific” și „metafizico-etic”;
2) raționalizare practică: înțeleasă ca activitatea subiecților umani de atingere a unor
scopuri prin calcularea și alegerea mijloacelor adecvate, altfel spus de stăpânire și
controlare a realității prin acțiune.
Astăzi se apreciază că al doilea tip de raționalizare „a devenit în mod deosebit
caracteristic pentru societatea modernă”, cultura acestei societăți fiind în fond una
„pragmatic-raționalizatoare” [Biriș, I., 1996, p. 218], indiferent dacă ea caracterizează
continentul european sau cel nord-american. Urmărind această evoluţie a teoriei
raţionalităţii, epistemologia contemporană a distins raţionalizarea de raţionalitate, uneori
prin accentuarea dimensiunii lor teoretice, alteori prin supralicitarea celei practice.
De pildă, unii autori au înţeles prin raţionalitate „adecvarea între o realitate empirică și
un sistem conceptual, care o descrie și care o explică”, iar prin raționalizare „punerea cu orice
preț a realului sau a unei părți din acest real într-un cadru strict rațional”. Astfel înțeleasă,
raționalitatea ar reprezinta însăși scopul științei, încercările de atingere a acestuia fiind
redate de istoria științei ca un drum jalonat cu multiple raționalizări [Lonchamp, J.-P., 2003, p.
142].
Subliniind descendența kantiană a contribuțiilor lui Max Weber la teoria raționalătății
(raționalizarea constă în stăpânirea teoretică și practică a realității, iar raționalitatea e un
atribut pe care imaginile lumii îl pot dobândi prin gândire sistematică și conceptuală – în
cazul stăpânirii teoretice a realității, iar acțiunile și produsele activității umane îl pot dobândi
fie în raport cu un scop, fie în raport cu o valoare – în cazul stăpânirii practice a realității), alți
autori apreciază că Weber susținuse, de fapt, existența a trei modalități fundamentale de
raționalizare a realității [Frank, M., 1995, pp. 14-15]:
1) raționalizarea științifică, altfel spus capacitatea de a stăpâni obiecte prin întoarcerea
lor la legile care le domină;
2) raționalizarea metafizico-etică sau sistematizarea conexiunilor dintre semne, legată de
constrângerile omului de cultură de a concepe lumea ca un tot și cunoașterea lumii ca
un joc nesfârșit de semnificații, de a ființa moral în această lume și de a participa
cultural la jocul semnificațiilor sale;
3) raționalizarea practică, în sensul elaborării unui îndreptar pentru viața de zi cu zi a
omului.

15
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Cele trei modalități de raționalizare ar fi expresia a tot atâtor variante de raționalism


aflate, potrivit conjuncturilor istorice, în diferite relații. Hotărâtor pentru asemenea relații e
modul în care „îndreptarul practic de viață al omului” se lasă determinat de „formele istorice
ale raționalismului științific și etic”. Această apreciere are loc de pe poziția că numai într-o
lume deja interpretată teoretic (epistemologic, ontologic, axiologic) viața poate fi trăită
metodic, adică rațional.
Contribuțiile lui Max Weber au fost interpretate în exegezele românești contemporane
prin sublinierea meritului de a fi demonstrat că „în practica vieții intervine o raționalizare
reperabilă sub trei aspecte: adecvarea și optimizarea mijloacelor pentru atingerea unor
scopuri date, selectarea scopurilor în funcție de consecințele lor, asumarea normativă a unei
valori în virtutea convingerii”. În alţi termeni spus, cele trei aspecte sunt apreciate ca
referindu-se la „aplicarea mijloacelor”, „stabilirea scopurilor” şi „orientarea în raport cu
valorile”. Expresia conceptuală a acestui mod de raţionalizare s-a denumit „raţionalitate
practică”, fiind tematizată într-o dublă ipostază: ca „raţionalitate în raport cu un scop” şi ca
„raţionalitate în raport cu o valoare”. Raţionalitatea în raport cu un scop îmbracă două forme:
„raţionalitatea instrumentală” („se referă la adecvarea mijloacelor la scopuri şi se măsoară în
eficienţă”) şi „raţionalitatea alegerii” („se referă la selectarea scopurilor în funcţie de
consecinţe şi se măsoară în valorile acestora”). Forma raţionalităţii în raport cu o valoare este
aşa-zisa „raţionalitate normativă”, ea referindu-se „la promovarea unor valori ca norme în
funcţie de forţa lor generatoare de unitate şi se măsoară în valorile acestora” [Marga, A.,
1991, pp. 98-99].
Raţionalitatea instrumentală şi raţionalitatea alegerii ar aparţine raţionalităţii în raport cu
un scop, în vreme ce raţionalitatea normativă se subsumează raţionalităţii în raport cu o
valoare. Mersul istoric al culturii şi chiar diferenţa între ceea ce se numeşte „culturi
orientale” (hindusă, de exemplu) și „culturi occidentale” (cea modernă, de pildă) sunt date
de jocul celor două forme principale de raționalitate (raționalitatea în raport cu un scop și
raționalitatea în raport cu o valoare), joc constând în extinderea uneia pe seama celeilalte și
invers. Manifestarea jocului lor este evidentă în cadrul diferitelor tipuri de societate pe care
omenirea le-a cunoscut și îmbracă forma raţionalizării sociale. Surprinderea jocului lor are
loc pe planul conștiinței, unde raționalitatea apare drept „călăuzitoarea metodică a vieții”
(raţionalizare comportamentală), iar dacă e vorba de conștiința culturală a unei epoci, atunci
putem ipostazia o raţionalizare culturală (la nivelul sistemelor de valori și al tablourilor
generale asupra lumii), identică în epoca modernă cu un fel de „des-fermecare” a lumii.
Această prezentare a contribuției lui Max Weber la elaborarea conceptului de
raționalitate a fost preluată în literatura filosofică românească prin intermediul interpretărilor
datorate lui Jurgen Habermas (în special din Teoria acţiunii comunicative — eu fac aici
trimitere la ediția franceză Théorie de l`agir communicationel, paginile 159-281, întrucât pe
aceasta am avut-o la dispoziție) și este astăzi dominantă. În linii mari ea e corectă. Singura
neadvertență la textul weberian se ivește în momentul în care cea de a doua formă a

16
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

raționalității în raport cu un scop este denumită și înțeleasă ca „raționalitate a alegerii”,


respectiv „raționalitate strategică” (în terminologia lui Habermas).
Vom vedea imediat mai jos că actul alegerii nu este atribuit de către Max Weber
raționalității în raport cu un scop (bazată pe estimare și deliberare critică), ci raționalității în
raport cu o valoare (constând în alegere și decizie axiologică). Această distorsiune se
datorează nedistingerii cu destulă consecvență a raționalității de raționalizare (indistincție
practicată pe alocuri chiar de către Max Weber) și împiedică nu numai înțelegerea adecvată a
celor două forme de raționalitate practică, dar și a conceptului weberian de raționalitate ca
fiind un ideal-tip. Rămâne ca, în continuare, să vedem cum textul weberian susține aceste
afirmații.
Unul dintre punctele de plecare al analizelor lui Max Weber este chiar diferența de scop
între științele sociale și științele naturii. În vreme ce științele sociale urmăresc să ofere
interpretarea „realității vieții” din perspectiva semnificației culturale a fenomenelor ce o
alcătuiesc, cele ale naturii sunt axate pe explicația cauzală sau nomologic-deductivă a
realității. Voi reveni mai jos asupra acestei probleme. Punctul principal de pornire îl
constituie, însă, presupoziția oricărei forme de cunoaștere: „orice analiză reflexivă privind
elementele ultime ale activității umane raționalizante se leagă în primul rând de categoriile
de «scop» și «mijloc»”.
Explicitarea conținutului acestei presupoziții – conformitatea mijloacelor cu scopul „în
limitele cunoștințelor pe care le avem” – echivalează cu a spune despre categoriile de scop și
mijloc că sunt de neocolit deaoarece un anumit lucru este „dorit in concreto fie «pentru
valoarea lui intrinsecă», fie ca mijloc pentru ceva dorit în ultimă instanță”. Astfel, orice
activitate umană raționalizantă este concepută, în fond, ca un comportament uman deliberat
și comportă:
1) „adecvarea mijloacelor la un scop dat”;
2) calcularea „costului” acțiunilor prin care comportamentul se împlinește.
Potrivit lui Max Weber, rezolvarea problemei adecvării mijloacelor la un scop este
echivalentă cu împlinirea sau atingerea scopului și are loc prin deliberare rațională asupra
mijloacelor disponibile, adică prin intermediul „deliberării persoanelor care acționează cu
simțul răspunderii” în raport cu mijloacele. Se consideră că această problemă este rezolvată
fie dacă „izbutim să determinăm (…) care mijloace sunt potrivite pentru atingerea unui scop
propus”, fie dacă „vom putea să estimăm șansele de a atinge un anumit scop prin mijloacele
disponibile”. Prin calcularea costului acțiunii se înțelege mai întâi „cântărirea” sau „critica
scopului propus ca fiind rațional sau nerațional din punct de vedere practic”, acest element
de calcul fiind dobândit ca urmare a soluționării problemei adecvării mijloacelor la un scop.
Calcularea costului presupune, în al doilea rând, „cântărirea consecințelor urmărite și pe cele
neurmărite ale acțiunii” ghidată de scopul respectiv, acest element evidențiind rolul jucat de
deliberarea rațională în comportamentul uman.
Ambele elemente de calcul intră – direct – în sarcina științei, constituind nucleul în jurul
căruia se constituie ceea ce poate fi înțeles prin raționalizare științifică sau „critică tehnică”.

17
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Ele funcționează – indirect – și ca pre-condiții absolut necesare ale raționalității


comportamentale a indivizilor, permițând calificarea comportamentului acestora drept
„rațional” numai în măsura în care sunt luate în seamă. Practic, ele se manifestă tacit ca
premise ale luării unei decizii raționale sau ale alegerilor efectuate de orice individ care
urmărește un anumit scop. Dar în vreme ce deliberarea științifică este neutrală din punct de
vedere axiologic, actul alegerii este unul individual și presupune „o opțiune în favoarea
anumitor valori și implicit (...) în defavoarea altora”.
Trecerea de la treapta estimărilor deliberativ-critice, realizabile cu ajutorul
instrumentarului științific, la cea a luării deciziei propriu-zise nu mai cade în sarcina științei, ci
rămâne la îndemâna individului ghidat în acțiuni de un anumit scop. Astfel, în drumul spre
raționalitatea practică putem și trebuie să distingem între două tipuri de raționalizare:
1) critica tehnică, pe care o putem numi „raționalizare științifică”: conduce la/și
favorizează așa-numita „raționalitate în raport cu un scop” (raționalitatea orientată de
un scop), care – la rândul ei – se manifestă în două modalități:
A) ca raționalitate instrumentală, constând în „adecvarea mijloacelor la un scop
dat”:
a) fie în sensul de identificare a mijloacelor adecvate pentru atingerea unui scop
propus;
b) fie în sensul de estimare a șanselor de a atinge un anumit scop prin
mijloacele disponibile;
B) ca raționalitate calculatorie, constând în calcularea „costului” acțiunilor prin care
comportamentul se împlinește:
a) fie în sensul „cântăririi” sau „criticii scopului propus ca fiind rațional sau
nerațional din punct de vedere practic”;
b) fie în sensul „cântăririi consecințelor urmărite și pe cele neurmărite ale
acțiunii” ghidată de scopul respectiv;
2) decizia axiologică, care la nivelul conștiinței individuale poate fi numită drept
„raționalizare comportamentală”, iar la cel al conștiinței culturale – „raționalizare
culturală”: conduce spre „raționalitatea în raport cu o valoare” (raționalitatea
orientată de o valoare = raționalitate normativă), în sensul stabilirii valorilor
promovate ca norme – în funcție de forța lor generatoare de unitate – și al măsurării
valorii acestor norme.
Distorsionarea acestui model în direcția înțelegerii raționalității calculatorii ca
raționalitate a alegerii (sau strategică) are ca efect extinderea ariei de aplicație a raționalității
în raport cu valoarere în defavoarea ariei de aplicație a raționalității în raport cu un scop,
altfel spus prin restrângerea domeniului raționalizării științifice (raționalizare tehnică, tipică
pentru culturile moderne) doar la formele raționalității instrumentale. Dar cum funcțional,
raționalizarea științifică este o pre-condiție a raționalizării comportamentale/culturale,
reducerea ei nu echivalează numai cu o extindere automată a sferei de aplicabilitate a
raționalității normative, ci și cu o diminuare a forței sale euristice. În acest fel, deși din punct

18
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

de vedere formal ele pot fi definite prin aceleași elemente structurale, diferențierea celor
două tipuri de raționalizare depinde totuși de natura acestor elemente după cum urmează:
1) raţionalizarea ştiinţifică:
A) obiectul supus raționalizării: scopul, mijloacele și consecințele directe sau
indirecte ale acțiunii indivizilor umani;
B) contextul sau fundalul raționalizării: cunoștințele de care dispunem la un
moment dat, situația istorică respectivă, condițiile existente în acel moment;
C) actul raționalizant: estimarea sau deliberarea critică;
2) raţionalizarea comportamentală/culturală:
A) obiectul supus raționalizării: valorile și opțiunile induse de ele printr-un act de
comportament/cultură;
B) factorii împlicați în actul deciziei: conștiința individului și concepția sa despre
lume/conștiința culturală a unei societăți și concepțiile despre lume împărtășite
de membrii respectivei societăți;
C) actul raționalizant: alegerea sau decizia axiologică:
Așadar, parafrazându-l pe Max Weber, dacă facem parte din categoria persoanelor dotate
cu simțul răspunderii în deliberare și cu simțul criticii în acțiune, raționalizarea științifică ne
ajută să înțelegem sau să putem determina imediat și teoretic, adică în limitele cunoștințelor
ce le posedăm, care sunt șansele de a atinge un anumit scop prin mijloacele disponibile, care
mijloace sunt potrivite pentru atingerea unui scop propus și care nu (raționalitate
instrumentală).
Indirect, pe temeiul situației istorice respective și ținând cont de condițiile existente, ea
ne permite să criticăm însuși scopul propus ca fiind rațional sau nerațional din punct de
vedere practic, dar ne mai permite să determinăm – atunci când ne apare posibilă atingerea
unui scop propus – în limitele cunoștințelor de care dispunem, consecințele pe care le-ar
avea pe lângă eventuala atingere a scopului propus și aplicarea mijloacelor respective
(raționalitate calculatorie). Mai mult, faptul că știința ne poate ajuta să înțelegem că orice
acțiune și, firește, după împrejurări, orice inacțiune înseamnă prin consecințele ei o opțiune
în favoarea anumitor valori și, implicit, în defavoarea altora. Actul alegerii revine individului,
nu științei, și este strâns legat de semnificația culturală a fenomenelor din realitate.
Semnificația culturală a unui fragment de realitate ia naștere nu prin raportarea lui la alte
elemente ale realității (legi, factori etc.), ci la “ideile-valori prin prisma cărora privim
«cultura» în fiecare caz individual”. Altfel spus, doar prin această din urmă raportare un
fenomen devine semnificativ, în singularitatea sa, pentru fiecare individ. Cultura este, pentru
indivizii umani, „un decupaj finit din infinitatea fără sens a lumii”, decupaj obținut în cazul
fiecărui fenomen nu atât prin conceptualizare, analiză și expunere metodică a unui fragment
din realitate (cum se susține din perspectiva științelor naturii), cât prin raportarea
repectivului fragment la ideile-valori împărtășite de fiecare individ. Numai printr-o astfel de
raportare, ci ajutorul ideal-tipurilor, fragmentele decupate din sânul realităţii primesc „sens şi
semnificaţie din punct de vedere uman”.

19
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Așadar, semnificația culturală a unui fenomen provine din ideile evaluative foarte diferite
la care noi îl putem raporta, diversitatea punctelor de vedere din care el poate deveni
semnificativ pentru noi antrenând diversitatea criteriilor de selecție aplicate „elementelor ce
urmează a fi ansamblate într-un tip ideal”. Odată constituit, orice construct sau concept
ideal-tipic „ne disciplinează judecata”, funcționând în investigațiile noastre ca o autentică
presupoziție:
1) „el nu este o ipoteză, dar ne orientează în formularea de ipoteze”;
2) „el nu este o descriere (Darstellung) a realității, dar caută să ofere acestei descrieri
mijloacele de expresie univoce”;
3) el „nu poate fi regăsit nicăieri în realitatea empirică, el este o utopie”, dar „aplicat cu
grijă acest concept oferă serviciile sale specifice cercetării și căutării de explicații”;
4) el nu trebuie valorizat în sine, ci opunându-i-se – „ca o antiteză” – un alt tip ideal
abstras din aceeași realitate.
Cunoașterea realizată cu ajutorul unor astfel de constructe mentale este una pragmatică și
constă în raportarea fiecăruia dintre aceste constructe la datele empirice cu scopul de „a
descoperi sau bănui prezența” acelor conexiuni din realitate care sunt „de felul celor
formulate în construcția teoretică abstractă”. În fond, ea ne permite „să elucidăm pragmatic
și să facem inteligibil specificul acestor conexiuni cu referire la un tip ideal” [Weber, M., 1965,
pp. 117-213].
Abstractizarea prin constructe mentale propusă de Max Weber este de natură pragmatică
și permite lărgirea sau înmuierea raționalității, exemplificând astfel o concepție maximalistă
despre pragmatică. Din punct de vedere maximalist, orice demers ar cădea de două ori sub
consemnele raționalității: pe latura sa comunicațional-informațională (dobândire, organizare
și transmitere de informații) și pe cea performanțială (conferire de semnificație socio-
culturală, prin atingerea scopului enunțat și promovat în și prin actele discursive, deci al
însăși acestor acte). Astăzi, unele tematizări contemporane cu ascendență kantiano-
weberiană și-au mutat axul metodologic dinspre problematica cunoașterii înspre cea a
comunicării și s-au însoțit cu apariția unor așa-zise epistemologii „comunicaționale”, propriu-
zis pragmatice, ce vin în prelungirea spiritului reformator din interiorul epistemologiei clasice.
Meritul lui Max Weber este că, pe continentul european și din afara filosofiei analitice, a
realizat printre primii acest lucru, încercând depășirea tradiției prin modelarea
epistemologică a raționalității și prin interpretarea pragmatică a cunoașterii. Prin legarea
cunoașterii științifice, în speță a raționalității adiacente ei, de constructele mentale și de
subiectivitate, acest autor a deschis drumul „înmuierii” consemnelor de raționalitate și al
lărgirii tipului de știință demn de practicat, fără să-l urmeze până la ultimele lui consecințe
(cum vor proceda în zilele noastre adepții postfilosofiei, de pildă).
De altfel, statutul contemporan al pragmaticii este unul dintre aspectele ce diferențiază
filosofia continentală de cea anglo-nord americană. Din punct de vedere al filosofiei
continentale, pragmatica nu se reduce la o simplă diviziune a semioticii tridimensionale, ci
este o abordare de ansamblu a sistemelor de semne în general (identificându-se, practic, cu

20
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

sociolingvistica, psiholingvistica, analiza ideologiilor ș.c.l.). Acest punct de vedere îl întâlnim,


după cum am văzut, și la Max Weber. Punctul de vedere al filosofiei anglo-nord americane l-
am găsit exprimat pentru prima oară în concepția maximalistă a lui Ch. Morris. Esența lui
constă în conceperea pragmaticii ca una dintre cele trei componente ale semioticii, dar
identificată cu o abordare din exterior a limbajului ca sistem de semne.
Metodologia științelor sociale promovată de Max Weber nu este una propriu-zis
pragmatică, axată strict pe studiul comportamentului uman din perspectiva sistemelor de
semne/simboluri care-l afectează, a scopurilor și dependenței lui de context, dar conține
destule elemente care au încurajat direct sau indirect abordări pragmatice ale identității
metodologice a științelor sociale. Amintesc aici fără a intra în detalii, doar pentru
exemplificare, câteva direcții pragmatice de cercetare: în primul rând, teoria acțiunii
comunicative (J. Habermas), iar – influențate de ea – analiza ideologiilor (P. Bourdieu),
pragmatismul postmodern (R. Rorty) ș.a. Dacă limbajul este redus în dezvoltările filosofice ale
pragmaticii (prin excelență maximaliste, așa cum am arătat) la un mijloc rațional de
influențare sau stăpânire/controlare a comportamentului, în dezvoltările lingvistice
(preponderent minimaliste) el este obiectul predilect de studiu al semioticii.
Există însă diferențe semnificative între maximalismul punctului de vedere continental
(de sorginte kantiano-weberiană) și cel anglo-nord american (al filosofiei analitice și
pragmatismului). Adepții punctului de vedere continental consideră că pragmatica nu este o
simplă diviziune a semioticii lingvistice, ci o abordare de ansamblu a sistemelor de semne în
general (identificându-se – parțial, desigur – cu metodologia științelor social-politice,
sociolingvistica, psiholingvistica, analiza ideologiilor ș.c.l.). Spre deosebire de ei, adepții
punctului de vedere anglo-nord american înțeleg prin pragmatică drept una dintre cele trei
componente ale semioticii, dar identificată cu o abordare din exterior (de pildă, culturală sau
simbolică) a limbajului ca sistem de semne.
Stăruind aici asupra pragmaticilor în sens restrâns, e de remarcat că minimalismul lor
(continental sau nu) vizează modul în care limbajul funcționează, adică semioza, ele înseși
identificându-se cu diferitele modalități de analiză a felului în care are loc utilizarea
limbajului. Delimitată astfel de studiul sintactic și semantic al limbajului, despre pragmatica
minimalistă se poate spune că își datorează renașterea și dezvoltarea din ultimul timp
schimbării de paradigmă asupra limbajului și comunicării: de la o concepție statică (limbajul
ca și cod) s-a trecut la una dinamică (limbajul folosit în situații specifice, în schimburi
comunicaționale concrete).
Literatura de specialitate consemnează, de obicei, trei tipuri de analiză practicate în acest
gen de pragmatică [Latraverse, F., 1987, pp. ]:
1) analiza logică: instituie expresiile indexicale în obiect de studiu al pragmaticii (iar pe
cele fără indexicalitate în obiect de studiu al semanticii) aflat în dependență de
sensul expresiilor utilizate (definite formal, adică sintactic) și de contextul de
întrebuințare al acestor expresii (definite semantic prin sensul sau/și semnificația lor,
rolul jucat de context în această definire fiind acela de „ecran”);

21
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

2) analiza lingvistică: consideră că obiectul pragmaticii este același cu cel al semanticii,


adică sensul sau/și semnificația expresiilor, numai că fiecare dintre aceste discipline
abordează diferit acest obiect: ca sens sau/și semnificație pragmatic/ă (depinzând
îndeosebi de „condițiile de întrebuințare”, ace(a)sta ar cuprinde gândurile și alte
stări mentale asociate cauzal unei expresii), respectiv ca sens sau/și semnificație
semantic/ă (dependent/ă de „condițiile de adevăr”, s-ar identifica mai ales cu
conținutul propozițional/informațional al expresiilor);
3) analiza filosofică: concepe sensul sau/și semnificația expresiilor ca obiect de studiu
al pragmaticii și semanticii prin distincția dintre sensul sau/și semnificația
convențional/ă sau lingvistic/ă (obiect al semanticii) și sensul sau/și semnificația
intențional/ă sau comunicat/ă (obiect al pragmaticii), iar nu prin disticția dintre
sensul sau/și semnificația independent/ă de context (potrivit tradiției logice) și
sensul sau/și semnificația dependent/ă de context (potrivit tradiției lingvistice).
Aceeași literatură de specialitate vorbește de trei tradiții în definirea și edificarea
pragmaticii în sens retrâns, corespunzătoare celor trei tipuri de analiză practicate de
reprezentanții acestui gen de pragmatică. Sintetic prezentate, aceste tradiții sunt:
1. tradiția logico-formală:
A) definește pragmatica drept studiul existenței, funcționării și utilizării
expresiilor indexicale, iar semantica o identifică cu studiul limbajelor fără
indexicalitate;
B) identifică scopul pragmaticii cu determinarea valorii logice a expresiilor
indexicale luând în discuţie rolul locutorilor şi contextului;
C) prezintă următoarele poziţii cu privire la dimensiunea pragmatică a limbajului:
a) limbajul canonic al ştiinţei trebuie să se îndepărteze de dimensiunea
pragmatică a expresiilor indexicale (G. Frege, R. Carnap, H.
Reichenbach);
b) limbajul ştiinţific trebuie să resoarbă dimensiunea pragmatică: fie
prin eliminare (B. Russell), fie prin încorporare (W. v. O. Quine);
c) dimensiunea pragmatică a limbajului ştiinţific trebuie abordată cu
subtilitatea şi ingeniozitatea unui judoka (J. Bar–Hillel, R. Montague,
P. Gochet, R. Stalnaker, D. Lewis, M. J. Cresswell);
2. tradiţia lingvistică:
A) defineşte pragmatica şi semantica ca discipline lingvistice dezvoltând
problematica gramaticilor generative (N. Chomski, G. Lakoff) şi cea
saussureană (F. Saussure, E. Benveniste) din perspectivă cognitivistă (J. J.
Katz, J. A. Fodor) sau a analizei discursului (O. Ducrot, J. C. Anscombre);
B) identifică scopul pragmaticii cu analiza efectelor de sens sau de discurs
având în vedere nu atât expresiile şi sensul sau/şi semnificaţia lor, cât
contextul şi locutorii;

22
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

C) prezintă următoarele poziţii cu privire la dimensiunea pragmatică a


limbajului:
a) semantica are ca obiect sensul sau/şi semnificaţia acelor expresii care
pot fi înţelese independent de orice context (sensul sau/şi semnificaţia
semantic/ă): poziţie a-contextualistă care vizează aşa-numitul „sens
literal” sau lingvistic al expresiilor (expresii type);
b) pragmatica are ca obiect sensul sau/şi semnificaţia acelor expresii care
depinde de context şi de întrebuinţarea expresiilor (sensul sau/şi
semnificaţia pragmatic/ă): poziţie contextualistă vizând aşa-numitul
„sens comunicat” al expresiilor (expresii token);
3. tradiţia filosofiei limbajului: concepe demersul pragmatic ca ceva esenţial şi
central în orice cercetare:
A) defineşte pragmatica drept instrumentul tehnic adecvat pentru analiza
ansamblului fenomenelor de sens care pot fi identificate şi desemnate cu
ajutorul termenului unic de „semnificaţie” (meaning), dar fără să folosească
termenul „pragmatică” pentru a denumi acest instrument;
B) identifică scopul pragmaticii cu descoperirea şi analiza diferitelor ipostaze ale
semnificaţiei înţeleasă ca întrebuinţare (meaning is use): lingvistică sau
convenţională, comunicativă sau intenţională, literală sau naturală etc.;
C) prezintă următoarele poziţii cu privire la dimensiunea pragmatică a
limbajului:
a) semnificaţia unei expresii depinde de întrebuinţarea acesteia (L.
Wittgenstein II, P. F. Strawson);
b) semnificaţia expresiilor depinde de contextul întrebuinţării (J. J.
Austin, H. P. Grice, J. R. Searle);
c) semnificaţia oricărei expresii depinde de posibilitatea comunicării sau
de competenţa comunicativă, adică de comunicabilitea înţeleasă fie
transcendental (K. O. Apel, J. Habermas), fie interlocutiv (F. Jacques).

 exemplificarea definiţiei în sens larg dată pragmaticii:


— exemplificarea celor două puncte de vedere existente cu privire la definiţia în sens larg:
1. punctul de vedere continental:
A) esenţa acestui punct de vedere: pragmatica nu este o simplă diviziune a
semioticii lingvistice, ci o abordare de ansamblu a sistemelor de semne în
general (identificându-se, practic, cu sociolingvistica, psiholingvistica, analiza
ideologiilor ş.c.l.);
B) exemplu: G. Klaus – încercând o dezvoltare marxistă a semioticii – prezintă
pragmatica ca o manieră de a depăşi cu ajutorul studiilor psihologice şi
sociologice carenţele abordării exclusiv lingvistice a sistemelor de semne:
„disciplina care studiază aceste raporturi (psihologice şi sociologice) se

23
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

numeşte pragmatică şi are drept scop tratarea câtorva probleme actuale ale
propagandei şi agitaţiei ideologice”;
2. punctul de vedere anglo-american:
A) esenţa acestui punct de vedere: pragmatica este concepută drept una dintre
cele trei componente ale semioticii, dar identificată cu o abordare din exterior
a limbajului ca sistem de semne;
B) exemplu: Colin Cherry defineşte cele trei componente ale ale semioticii după
cum urmează:
a) sintaxa studiază semnele şi relaţiile lor cu alte semne;
b) semantica studiază semnele şi relaţiile lor cu „lumea externă”
(designarea);
c) pragmatica studiază semnele şi relaţiile lor cu utilizatorii (psihologia).
— limite şi avantaje ale definirii în sens larg a pragmaticii:
1. limite:
A) pragmatica rămâne fără o identitate clară cu toate că este raportată la un
denominator comun – psihologia interlocutorilor, de pildă – deoarece acesta
trebuie la rândul lui specificat;
B) pragmatica, atunci când este subordonată abordărilor tradiţionale ale
limbajului, vehiculează un limbaj şi un conţinut cognitiv străin acestora;
2. avantaje: ţin de încercările de specificare a denominatorului comun al pragmaticii
şi s-au concretizat în următoarele angajamente:
A) de a da pragmaticii o viziune empirică;
B) de a da expansiune pragmaticii în raport cu abordările teoretice ale limbajului;
C) de a aduna într-un ansamblu – chiar dacă deschis – perspective disciplinare
care nu pot fi adunate altfel decât sub unitatea numelui;

 exemplificarea definirii în sens restrâns a pragmaticii :


 exemplificarea celor trei tradiţii care au condus la definiţia în sens restrâns:
1. tradiţia logico-formală:
A) R. Carnap dă o versiune trihotomiei morrisiene din cadrul semioticii prin care
pragmatica este identificată doar cu studiile descriptive, nu şi cu cele pure:
„Dacă într-o investigaţie referinţa explicită trimite la vorbitor sau, în termeni
mai generali, la folosirea limbajului, atunci asignăm investigaţia la câmpul
pragmaticii... Dacă facem abstracţie de utilizatorul limbajului şi analizăm
numai expresiile şi designatele lor, suntem în câmpul semanticii. Şi, în final,
dacă facem abstracţie de designata şi analizăm doar relaţiile dintre expresii,
ne situăm în sintaxă (logică)”;
B) Y. Bar–Hillel defineşte pragmatica drept studiul limbajelor naturale şi artificiale
care conţin termeni indexicali sau deictici, punct de vedere dezvoltat de R.
Montague ş.c.l.;

24
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

C) dezvoltări ale acestui punct de vedere din partea lingviştilor:


a) R. Stalnaker: vede în pragmatică studiul indexicalităţii, ea putând fi
completată cu studiul actelor ilocuţionare, lucru realizat de altfel de J.
R. Searle (teoria actelor de limbaj), dar în cadrul tradiţiei filosofiei
limbajului;
b) G. Gazdar: pragmatica studiază termenii deictici ai limbajelor naturale,
mai bine zis semnificaţia acestora necapturată de teoria semantică,
limbajul natural posedând doar sintaxă şi pragmatică: „Pragmatica =
Semnificaţie minus Condiţii de adevăr” (acest punct de vedere a fost
dezvoltat tot în cadrul tradiţiei filosofiei limbajului);
2. tradiţia lingvistică:
A) tradiţia chomskyană:
a) J. Katz este reprezentantul tipic al acestei tradiţii, el dezvoltînd în
direcţie cognitivistă teoria standard a gramaticilor generative datorată
lui N. Chomsky;
b) liniile de studiu al fenomenelor abordate aici vor fi urmate şi de logica
sau filosofia formală:
b1) linia semantică: condiţiile generale ale semnificaţiei (referinţei)
expresiilor indexicale sunt studiate prin interpretarea expresiilor
indexicale ca semne type;
b2) linia pragmatică: referinţele (semnificaţiile) expresiilor indexicale
sunt instituite prin utilzarea expresiilor indexicale ca semne token
întrucât nu pot fi luate în considerare în afara contextelor
particulare;
B) tradiţia saussureană:
a) O. Ducrot dezvoltă această tradiţie în direcţia analizei argumentative a
discursului, evidenţiind totodată elementele care pun teoria pragmatică a
actelor de limbaj în filiaţie cu ea;
b) modalităţi de a plasa teoria actelor de limbaj şi analiza argumentativă a
discursului în raport cu tradiţia saussureană:
b1) preluarea distincţiei între vorbire şi limbă: ceea ce se numeşte
speech acts ţine de limbă, nu de vorbire (motiv pentru care traducerea
acte de vorbire nu este adecvată, iar cum cea de acte de limbă
antrenează ridicolul, traducerea cea mai potrivită ar fi acte de limbaj);
b2) promovarea distincţiei între factorii care marchează fenomenul
limbajului:
b2) conveţiile sociale – limba – care fac ca un anume enunţ să
posede o semnificaţie oarecare independent de enunţarea lui;
b2) motivaţiile individuale care fac din enunţarea unui atare
enunţ - vorbirea - un act de o natură sau alta; b 2)

25
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

condiţionările foarte complexe - de ordin social - determină


pentru ce un tip de act mai degrabă decât altul a fost ales de
către locutor;
b3) distingerea raportului semantic existent între un enunţ şi sensul său
de valoarea pragmatică pe care enunţarea poate să o confere
enunţului: această distincţie – urmându-le pe cele precedente – atrage
atenţia asupra necesităţii de a trata separat semnificaţia unui enunţ
(fixată printr-o instituţie socială) şi valoarea sa de enunţare
(dependentă de psihologia individuală), problemă reluată pragmatic
sub forma raportului dintre semnificaţie şi intenţionalitate în cadrul
actelor de limbaj;
3. tradiţia filosofiei limbajului:
A) S. C. Levinson: pragmatica este studiul numai al acelor relaţii dintre limbaj şi
context care sunt gramaticalizate sau codificate în structura limbajului;
B) reprezentanţii ei se consideră principalii apărători şi promotori ai pragmaticii:
a) nu folosesc termenul de pragmatică (şi semantică) dacât pentru a-i
eticheta pe alţii;
b) în ceea ce îi priveşte preferă folosirea termenului de semnificaţie
(meaning) pentru a desemna problemele care fac obiectul propriilor
studii: ansamblul fenomenelor de sens aflate în legătură cu ipostazele
semnificaţiei;
 limite şi avantaje ale definirii în sens restrâns a pragmaticii:
1. limite: ţin de imposibilitatea de a fixa obiectul pragmaticii altfel decât prin
situarea pe poziţii extreme sau slab specificate care pierd din vedere mobilitatea
acestui obiect:
A) prima tradiţie este minimalistă, întrucât abordează cu preponderenţă
indexicalitatea;
B) a II-a tradiţie este indeterminantă, în măsura în care instituie performanţa ca
element necesar pentru studiul semnificaţiei;
C) a III-a tradiţie este maximalistă, deoarece îşi concepe obiectul de studiu
coextensiv cu contextul;
2. avantaje:
A) pragmatica este apropiată de obiectul tradiţional al semioticii (semnificaţia
sistemelor de semne) prin recunoaşterea rolului pe care subiectivitatea,
satisfiabilitatea (satisfiability) şi contextul îl ocupă în propriul domeniu de
studiu;
B) dimensiunile psihologice şi sociologice sunt moderate în cadrul pragmaticii,
la ele făcându-se apel ca la factori externi doar când se explică utilizarea
limbajului.

26
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

III.
DELIMITARI, CONTROVERSE SI ORGANIZARE INTERNA A PRAGMATICII

 delimitarea pragmaticii de sursele sale filosofice:

27
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

 delimitarea unei discipline de studiu: constă în evidenţierea elementelor care determină


apariţia şi schimbarea temelor, problemelor şi conceptelor de bază ce conturează obiectul
cercetării unei discipline, iar nu în identificarea obiectului cercetării (deoarece discipline
diferite pot studia din puncte de vedere diferite acelaşi obiect):
1. elemente de natură imaginativă: au cu preponderenţă un caracter teoretic şi pot
fi grupate după cum urmează:
A) ipoteze şi modele de cercetare: determină în mare măsură interesele de
cunoaştere şi limbajul în care sunt formulate întrebările pe care şi le pun
cercetătorii, precum şi răspunsurile la ele;
B) idealuri şi valori cognitive: funcţionează cel mai adesea tacit, sunt însuşite prin
instrucţie şi tradiţie, ghidează cercetarea indicând condiţiile minime –
necesare, dar nu şi suficiente – pe care trebuie să le satisfacă ideile sau
teoriile nou apărute într-o tradiţie de cercetare;
2. elemente de natură metodologică: au un caracter preponderent practic,
determină specializarea într-o disciplină de cercetare şi sunt cunoscute sub
numele de metode şi tehnici de cercetare
 sursele filosofice ale pragmarticii:
1. surse principale:
A) pragmatismul;
B) filosofia analitică;
2. alte surse:
A) behaviorismul;
B) cognitivismul;
C) fenomenologia;
D) structuralismul.

 pragmatismul ca sursă a pragmaticii:


 pragmatismul clasic:
1. pragmaticismul lui Ch. S. Peirce:
A) distincţia între pragmatism şi pragmaticism: stă la baza distincţiei
contemporane între pragmatism intern sau de dreapta şi pragmatism extern
sau de stânga:
a) pragmatismul: Ch. S. Peirce consideră că dezvoltarea pragmatismului a
condus la o concepţie ce nu ar mai corespunde poziţiei lui originare,
denaturând-o prin accentul pus pe experienţele individuale în
defavoarea experimentului, adică pe afectivitate şi subiectivitate în
conduită;
b) pragmaticismul: Ch. S Peirce se detaşează de evoluţia degenerantă a
pragmatismului prin redenumirea concepţiei sale cu un nume destul
de urât încât să nu mai atragă eventuali deturnători de poziţie, dar mai

28
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

ales prin conceperea conduitei ca fiind nu atât o chestiune de


experienţă individuală, cât o chestiune de experimentare realizată
tipic, adică raţional şi obiectiv;
B) elemente cu încărcătură pragmatică din concepţia lui Ch. S. Peirce:
a) analiza metodelor de gândire proprii comportamentului epistemic
(sau conduitei umane, în general): a stat la baza distincţiei dintre
pragmatism şi pragmaticism, “trăsătura cea mai remarcabilă” a
pragmaticismului fiind de “a recunoaşte o conexiune inseparabilă între
cunoaşterea raţională şi scopul raţional”;
b) interpretarea vieţii şi conduitei umane ca fiind deopotrivă loc al
experienţelor individuale şi laborator al experimentelor sociale: a
condus la teza potrivit căreia - întrucât gândirea ştiinţifică are de a
face cu raţionalul şi obiectivul - numai experimentul trebuie instituit în
câmp de aplicativitate al metodelor gândirii;
c) modelarea conduitei omului de ştiinţă ideal după comportamentul
tipic al experimentatorului: urmăreşte două lucruri:
c1) găsirea acelor norme de conduită care să funcţioneze asemeni
unei “reţete” pentru înfăptuirea cu succes a experimentului;
c2) posibilitatea descrierii satisfăcătoare a conduitei;
d) analogia dintre filosof (pragmatician, bineînţeles) şi experimentator
sau omul de ştiinţă ideal: trebuie să-şi subsumeze eforturile unui
dublu deziderat:
d1) identificarea “relevanţei imaginabile asupra conduitei vieţii” pe
care o poate avea un “concept”, altfel spus “semnificaţia raţională a
unui cuvânt sau a unei alte expresii”;
d2) definirea semnificaţiei raţionale ca totalitate a fenomenelor
experimentale pe care afirmarea sau negarea unui concept le-ar
putea implica”;
2. pragmatismul lui J. Dewey:
A) distincţia între logica bunului-simţ şi logica cercetării: se originează în
încercarea de a răspune la întrebarea Cum gândim?:
a) logica bunului simţ: coincide cu logica tradiţională care, ca teorie a
formelor logice, identifică gândirea cu experienţa umană, iar logicul cu
cu o sumă de norme provenind din surse exterioare şi independente
de experienţă:
a1) logicul este independent de stările sau procesele subiective şi
“mentaliste”;
a2) formele logice sunt independente faţă de realitatea empirică,
istorică a “materialelor” în care se găsesc înscrise şi care le preced
existenţa;

29
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

a3) teoria logică se cantonează în neobservabil, transcendental şi


“intuiţional“;
b) logica cercetării: identifică modul în care oamenii gândesc cu modul în
care ei îşi realizează la un moment dat cercetările, schimbarea de
perspectivă conducând la înlăturarea greşelilor caracteristice logicii
tradiţionale şi la eliminarea diferenţei exagerate dintre psihologic
(“modurile în care oamenii gândesc de fapt”) şi logic (“prescrierea
modurilor în care oamenii ar trebui să gândească”);
B) elemente cu încărcătură pragmatică din concepţia lui J: Dewey:
a) definirea formelor logice: acestea nu mai sunt concepute ca fiind
externe gândirii, a priori sau transcendente, ci ca având un caracter
obiectiv (dar în sensul că “revin obiectului când acesta din urmă este
supus cercetării controlate”), modificându-se în timp (“ca o consecinţă
a operaţiilor” gândirii), deşi de regulă foarte încet (“odată cu
schimbările din tranzacţiile obişnuite în care se angajează indivizii şi
grupurile şi cu schimbările care apar în consecinţele acestor
tranzacţii”);
b) identificarea gândirii cu activitatea de cercetare: “Cercetarea este
transformarea controlată sau dirijată a unei situaţii nedeterminate într-
una care este astefl determinată în distincţiile şi relaţiile ei constitutive
încât converteşte elementele situaţiei originare într-un tot unificat”.
c) tipologizarea operaţiilor cercetării:
c1) operaţii “observaţionale”: referindu-se la materialul faptic ca la
un obiect de studiu “ideaţional sau conceptual” (reprezentat “prin
mijloace şi scopuri posibile de soluţionare”), “anticipează o soluţie
şi se detaşează de fantezie” (în măsura în care provoacă şi
direcţionează noi observaţii care produc un nou “material faptic”);
c2) operaţii “existenţiale”: fiind compuse din “activităţi care
implică folosirea tehnicilor şi organelor de observaţie”, mai
bine-zis din “acţiuni de evidenţiere, selecţie şi aranjament”
bazate pe operaţiile observaţionale, ele “modifică situaţia
existenţială anterioară, aduc în discuţie condiţii până atunci
obscure şi îndepărtează spre fundal aspecte care la început
erau evidente”;
c3) operaţii “experimentale”: apreciate drept “centrale” în
tratarea judecăţii, raţionamentului sau discursului raţional,
acestea aduc “modificări temporale” condiţiilor cercetării,
elementelor ei constitutive, dar mai ales obiectului său de
studiu, constând fie în “reordonarea condiţiilor de mediu
cerute pentru a produce o situaţie ordonată şi unificată”, fie în

30
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

introducerea de succesiuni temporale între elementele


constitutive cercetării sau obiectului de studiu (transformându-
le în faze de cercetare ordonate şi unificate temporal);
d) identificarea elementele cu caracter de fază din structura cercetării:
d1) condiţiile antecedente cercetării: situaţia nedeterminată;
d2)instituirea unei probleme: situaţia problematică;
d3) determinarea soluţiei unei probleme: situaţia rezolutiv-
progresivă;
d4) raţionamentul: situaţia argumentativ-relevantă;
d5) operaţionalizarea “faptelor-semnificaţie”: situaţia
reprezentativ-semnificantă;
d6) raportarea cercetării ştiinţifice la cercetarea bazată pe bunul
simţ: situaţia generalizant-unificatoare.
 pragmatismul contemporan:
1. orientări principale în pragmatismul contemporan: stabilite în funcție de ponderea
oferită în acțiune unui anumit tip de scop (scopuri interne sau cognitive și scopuri
externe sau afectiv-hedoniste), acestea sunt cunoscute sub următoarele denumiri:
A) pragmatism “intern” sau “de dreapta” (pe linia lui Ch. S. Peirce: C. I Lewis, H.
Putnam, N. Rescher ș.a.): trasează drumul impersonal și intersubiectiv în
realizarea cu deplin susces a unei forme de conduită (cognitivă, limbajieră,
acțională etc.), promovând tipul raționalității obiective - bazată pe standarde
impersonale de utilizare a limbajului;
B) pragmatism “extern” sau “de stânga” (pe linia lui J. Dewey, H. James și C. S.
Schiler: R. Rorty, S. Stich, ș.a.): relativizează și subiectivizează conduita,
procedând la deconstrucția formelor acestuia și promovând tipul raționalității
subiective - bazată pe standarde personale de întrebuințare sau acțiune;
2. moștenirea lăsată pragmaticii: susținerile principale ale pragmatismului
contemporan preluate și dezvoltate în pragmatică se referă la adevărul credințelor,
opiniilor sau cunoștințelor umane care ar depinde de:
A) uzajul sau întrebuințarea expresiilor: teza principală a pragmatismului este că
adevărul credințelor nu poate fi stabilit pe baza unor asumpții metafizice
dogmatice despre lumea externă, ci numai în termenii succesului acțiunilor
noastre, ele însăși bazate pe credințe cu privire la anumite scopuri:
a) interne sau cognitive: observaţie, predicţie şi control;
b) externe sau afectiv-hedoniste: interese social-practice, succes şi
satisfacţie;
B) contextul de realizare a acţiunilor: potrivit acestei teze, ar avea loc o triplă
contextualizare a acţiunilor cognitive şi a credinţelor adevărate ce le însoţesc:

31
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

a) contextul epistemic-cognitiv: vizează cunoaşterea de fundal (background


knowledge: asumpţiile şi credinţele de fundal, cunoaşterea procedurală
tacită) pe fondul căreia un argument sau o teorie oarecare îşi exercită rolul
cognitiv;
b) contextul ostensiv-indexical: cuprinde situaţia observaţională, acţiunea şi
limbajul în care se desfăşoară un anumit comportament epistemic şi la
care respectivul comportment se referă de regulă în mod implicit, chiar
incomplet;
c) contextul practic-normativ: este contextul asupra căruia pragmatismul
tradiţional (cel promovat pe linia lui Peirce) şi-a restrâns atenţia,
referindu-se la scopurile şi intenţiile teoriilor sau metodelor ştiinţifice şi
privindu-le ca pe nişte mjloace necesare finalizării activităţii cognitive;

 filosofia analitică şi pragmatica:


 problematică, metode de abordare, orientări, curente şi şcoli în cadrul filosofiei analitice:
1. problematica: prezintă o mare diversitate, dar există câteva aspecte ce-i conferă
un caracter unitar:
A) reducerea obiectului cercetării la limbaj:
a) limbajul ideal al logicii sau cel canonic al ştiinţei;
b) limbajul natural sau comun al omului de rând;
B) înţelegerea filosofiei ca activitate de clarificare a gândirii prin analiza doar a
problemelor specifice limbajului din multitudinea celor considerate a face
obiectul demersului filosofic:
a) probleme de ordinul I: referitoare la natura lumii exterioare şi la
raporturile omului cu ea;
b) probleme de ordinul II: referitoare la înţelesul noţiunilor prin care
filosofii gândesc lumea şi raporturile omului în cadrul ei;
C) folosirea metodei analizei, prin analiză înţelegându-se mai multe lucruri:
a) formularea de reguli pentru traducerea unei mulţimi de enunţuri în
enunţuri cu formă diferită, reprezentând sensul curent al expresiei
analizate;
b) reducerea unei entităţi inaccesibilă cunoaşterii directe la fenomene
care pot fi cunoascute direct;
c) justificarea sau întemeierea credinţelor, opiniilor sau enunţurilor ciuva;
d) clarificarea sau explicaţia conceptuală, adică reducerea conceptelor cu
o anumită ambiguitate sau presistematice la concepte mai clare şi
sistematice aparţinând unei teorii;
e) reconstituirea unor teorii sau părţi ale lor în limbaje formale artificial
construite;

32
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

f) analiza modului de utilizare a termenilor teoretici în limbajul obişnuit


şi reducerea semnificaţiei acestora la întrebuinţări standard;
2. metodele:
A) analiza formală: esenţa sa constă în analiza logică a limbajului şi poate fi
schiţată cu ajutorul următoarelor trăsături:
a) apelul la logica matematică modernă, indiferent de variantele în care s-
a dezvoltat (extensionaliste sau intensionaliste) şi de controversele
care au marcat-o (algebrism, intuiţionism ş.c.l.);
b) absolutizarea unei teorii logice particualare pe care o transformă într-
un standard de raţionalitate valabil pentru orice limbaj;
c) dezvăluirea şi exagerarea unor deficienţe ale limbajului natural
(polisemantismul, echivocitatea, ambiguitatea);
d) construcţia unor limbaje logice ideale, artificiale, cu o structură
sintactică şi semantică bine precizată;
e) traducerea propoziţiilor filosofiei, ştiinţei, chiar şi ale vorbirii obişnuite
în limbajele ideale construite artificial;
f) interpretarea problemelor filosofice de ordinul I, specifice filosofiei
tradiţionale, ca rezultat al neconcordanţelor dintre forma lingvistică şi
forma logică de prin care se exprimă;
B) analiza neformală: se caracterizează prin:
a) interpretarea limbajului nu doar ca un cod (cum face analiza formală),
ci ca o sumă de acţiuni (comunicaţionale, inferenţiale, limbajiere etc.)
prin care omul se raportează la lume;
b) atenţia specială acordată limbajului obişnuit (ca obiect al analizei şi ca
mijloc de vehiculare a rezultatelor analizei);
c) extinderea obiectului cercetării şi asupra eticii, esteticului,
jurisprudenţei şi religiei;
d) caracterul aparent nesistematic al analizei (în sensul lipsei unor
principii ferme acceptate în mod general);
e) concepţia despre semnificaţie bazată pe întrebuinţarea (uzajul)
expresiilor;
f) interpretarea problemelor filosofice (de ordinul I şi II) ca simple
încurcături de limbaj datorate utilizării neadecvate a expresiilor (în alte
contexte decât cele pentru care ele au o utilizare normală).
3. orientări, curente şi şcoli principale:
A) filosofia analitică formală: orientare axată pe analiza logică a limbajelor ideale
sau canonice şi manifestată sub forma următoarelor curente:
a) atomismul logic: propune o epistemologie empiristă, o teorie a
semnificaţiei şi o ontologie pluralistă, fiind promovat de unii

33
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

reprezentanţi ai şcolii de la Cambridge: B. Russell, L. Wittgenstein I, J.


Wisdom, P. F. Ramsey şi S. Stebbing;
b) empirismul logic: manifestă predilecţie pentru problematica filosofică
generată de către ştiinţă, efectuează analiza ştiinţei în contextul
justificării şi sub forma logicii ştiinţei, promovează o atitudine
antimetafizică şi elaborează o teorie empiristă despre semnificaţie,
fiind promovat în cadrul Cercului de la Viena (M. Schlick, Ph. Frank, O.
Neurath, H. Hahn, R. Carnap, K. Gödel, H. Feigl, Fr. Waismann, K.
Menger), al Grupului de la Berlin (H. Reichenbach, W. Dubislav, K.
Grelling, C. G. Hempel), al Şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi
Varşovia (A. Tarski, J. Lukasiewicz, K. Ajdukiewicz), Cambridge (R.
Braithwaite, F. P. Ramsey), Oxford (A. J. Ayer) şi Paris (L. Rougier);
c) empirismul pragmatic: încearcă să elimine din analiză entităţile
abstracte, respinge dihotomiile limbajului promovate de empirismul
logic (în special dihotomia enunţuri analitice-enunţuri sintetice) şi
elaborează o concepţie pragmatică despre cunoaştere şi verificare,
fiind promovat îndeosebi în S.U.A. de filosofi şi logicieni precum R.
Carnap, W. v. Quine, N. Goodman, M. White, A. Pap ş.a.;
B) filosofia analitică neformală: orientare relativ neunitară a filosofiei analitice,
dezvoltată în cadrul Școlilor de la Cambridge (G. E. Moore, L. Wittgenstein II,
J. Wisdom II ș.a.) și Oxford (G. Ryle, Fr. Waismann, J. L. Austin, P. F. Strawson,
G. J. Warnock, St. Hamsphire, J. O. Urmson, D. F. Pearce ș.a.), denumită
“filosofie lingvistică” sau “pozitivism terapeutic” și axată pe analiza limbajului
obișnuit sub forma:
A) jocurilor de limbaj: perspectivă filosofică introdusă de către L.
Wittgenstein II prin lucrarea Investigaţii filosofice:
a) metoda de clarificare a propoziţiilor filosofice: nu mai este
traducerea lor într-un limbaj logic artificial, ci descrierea modului în
care termenii conceptuali utilizaţi îşi dezvăluie semnificaţia
obişnuită (din diversele contexte pragmatice de viaţă);
b) formularea lapidară a perspectivei jocurilor de limbaj: trebuie să
readucem cuvintele de la întrebuinţarea lor metafizică la
întrebuinţarea lor comună, deoarece vorbirea unei limbi sau
utilizarea unui limbaj este o componentă a unei forme de viaţă;
c) îmbogăţirea perspectivei prin apelul la context: dacă în urma
aplicării procedurii jocurilor de limbaj unele probleme filosofice
rămân fără răspuns, înseamnă nu că modul în care au fost
exprimate este lipsit de sens, ci că discursul filosofic în cauză se
caracterizează prin inabilitate de operare cu concepte, adică prin
inabilitate de a integra conceptele în contexte de viaţă;

34
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

d) soluţionarea problemei semnificaţiei şi a unei probleme în general:


semnificaţia unui termen se găseşte nu în corespondenţa
conţinutului său cu realitatea, ci în utilizarea lui (prin evitarea
capcanelor limbajului descoperind atât contextul în care cuvintele
au sens, cât şi întrebuinţările lor paradigmatice), astfel încât
rezolvarea unei probleme coincide cu a arăta că în folosirea unei
expresii s-a produs o abatere de la întrebuinţarea ei standard (a
fost folosită în contexte neadecvate);
B) analizei conceptuale: analiză a termenilor rafinată de către G. Ryle în
lucrarea intitulată Conceptul de spirit:
a) metoda de clarificare a expresiilor filosofice: constă în descoperirea
“erorilor categoriale”: numite category-mistakes, acestea rezidă în
utilizarea greşită a termenilor de conduită spirituală (“a gândi”, “a
cunoaşte”, “a imagina”, “a observa”, “a deduce”, “motivaţie”,
responsabilitate” etc.);
b) soluţionarea problemei erorilor categoriale (de exemplu, eroarea
antrenată de utilizarea neadecvată în concepţia lui Descartes a
termenilor “spirit” şi “corp”) şi a dilemelor de gândire (în
continuarea exemplului, dilema implicată de dogma “fantomei în
maşină”: gândirea = fantomă ce ar sălăşlui în corp): este
întrevăzută în observarea atentă a conceptelor in actu, rezultatele
observării indicând folosirea standard a expresiilor în contextele lor
de acţiune numai în urma aplicării unei proceduri speciale;
c) procedura utilizată: trasarea “geografiei conceptuale” a unei
probleme prin stabilirea funcţiei gramaticale a cuvintelor şi
deosebirea ei de funcţia logică a conceptelor (erorile categoriale ar
izvorâ dintr-o greşită identificare a funcţiei gramaticale a cuvintelor
cu funcţia logică a conceptelor, ca şi dintr-o “geografie
conceptuală” improprie abordării riguroase a unei probleme care
transferă conceptele dincolo de domeniul lor referenţial);
 moştenirea principală lăsată pragmaticii de filosofia analitică: ideea, devenită slogan,
meaning is use (semnificaţia este utilizare) şi reguli de analiză (îndeosebi neformală),
promovate tacit:
A) analiza expresiilor cu ajutorul cărora sunt formulate problemele filosofice
tradiţionale (îndeosebi metafizice): constă în analiza cu mijloace extra-logice a
expresiilor prin care să se urmărească nu scopul negativ al eliminării
problemelor, ci scopul pozitiv al reformulării lor în termeni conceptuali;
B) constituirea, pe baza analizei de mai sus, a unui nou tip de probleme
filosofice: trebuie renunţat la problemele filosofice de ordinul I (“Cum este
Universul?”, “Care sunt raporturile omului cu Universul?”, “Ce trebuie făcut

35
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

pentru adaptarea la schimbări?” etc.) în favoarea problemelor filosofice de


ordinul II (cu privire la înţelesul noţiunilor din întrebările formulate tradiţional
sau la ce spun filosofii, nu la cum sunt lucrurile), altfel spus: trebuie renunţat
la “cunoşterea lumii” în schimbul “cunoaşterii faptelor conceptuale”;
C) abordarea noului tip de probleme să se facă pe baza “constatărilor de fapt”:
obiectul constatărilor îl va constitui cele două sensuri pe care orice termen le
are (un sens în limbajul comun: relativ, natural universal; un altul în limbajul
filosofic: absolut, artificial, specializat) şi confruntarea lor cu scopul de a
surprinde asemănările şi deosebirile dintre ele;
D) identificarea specificului expresiilor prin raportarea lor la contextele
pragmatice (jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein) și nu la funcția descriptivă
a limbajului: urmărește, în fapt, identificarea asimetriilor din utilizarea
limbajului, cu scopul de a opune soluțiilor filosofice tradiționale câmpul nou și
original al faptelor conceptuale;
E) raportarea critică la teoriile anterioare: devine inevitabilă (deoarece scoate în
evidență distincții noționale subapreciate anterior și generatoare de dileme)
și specifică (susținătorii abordărilor tradiționale nu mai sunt priviți ca
adversari ce enunță corect idei false, ci ca precursori ce enunță incorect idei
juste);
F) realizarea unui demers critic constructiv: constă într-o clarificare conceptuală
prealabilă prin apelul la metafore controlate (de genul “fantomei din mașină”
- Ryle sau al “cărților care ar trebui arse dacă am scrie o carte de etică” -
Wittgenstein) care să elimine utilizarea particulară a unei noțiuni la rangul de
caz general (proprie demersului tradițional);
G) construcția unor cadre de referință pentru distincții și clarificări menite să
renoveze problematica filosofică tradițională: sub forma unor “problematici
ale faptelor conceptuale” se urmărește descrierea extra-logică a structurii
actuale a gândirii despre lume;
H) descrierea extra-logică a structurii gândirii prin raportare la truismele
limbajului natural: oferă “deschideri” spre o conceptualizare mai riguroasă,
fără să exagereze deosebirile și fără să atenueze asemănările, utilizând
întotdeauna ca suport nu un limbaj particular, specializat (cum este cel al
logicii sau științei), ci limbajul comun (natural și universal);
I) respectarea restricțiilor care impun o conceptualizare mai riguroasă:
principala restricție metodologică impune interdicția de a păși dincolo de
faptele conceptuale, bazându-se pe regula “Tratați mai riguros problemele de
ordinul doi!”.

 demarcarea şi controversele interne ale pragmaticii:


 criterii de demarcaţie a disciplinei:

36
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1. principalul criteriu de demarcaţie: atitudinea faţă de rolul limbajului în viaţa şi


cunoaşterea umană:
A) instrument psiho-social: poziţie susţinută de adepţii pragmaticii în sens larg,
pentru aceştia limbajul jucând un rol deosebit în:
a) organizarea socială;
b) cooperarea din activităţile umane;
c) satisfacerea nevoilor imediate ale omului;
B) instrument lingvistic de reprezentare şi transmitere a informaţiilor: poziţie
promovată îndeosebi de tradiţia lingvistică a celor care concep pragmatica în
sens restrâns, pentru aceştia limbajul îndeplinind două funcţii:
a) codificare: asociere de natură convenţională între expresii (concepute
ca semnale) şi semnificaţia expresiilor (concepută ca mesaj);
b) decodificare: utilizarea codului instituit convenţional pentru
interpretarea unei expresii (interpretarea unei expresii într-un limbaj);
C) instrument logico-lingvistic de producere şi comunicare a credinţelor şi
informaţiilor: poziţie susţinută îndeosebi de cei care concep pragmatica în
sensul restrâns al logicii filosofice şi al filosofiei limbajului, pentru adepţii
acestor două tradiţii importantă fiind procesualitatea limbajului:
a) limbajul = proces inferenţial: ansamblu de raţionamente prin care,
plecându-se de la un tip oarecare de premise (explicite sau implicite),
se ajunge la o concluzie cu efect în comportamentul limbajier al
omului (strategie discursivă);
b) limbajul = proces de atribuire de gânduri (cunoştinţe sau informaţii),
intenţii şi credinţe (stări mentale) fiinţelor umane şi obiectelor
inanimate produse de acestea (artefacte: calculatoare, obiecte de cult
etc.);
2. obiectul de studiu al pragmaticii: potrivit interpretărilor date acestui criteriu, el
poate fi circumscris la:
A) demersurile de codificare și decodificare;
B) demersurile inferențiale;
C) demersurile de atribuire (interpretare);
 controversele din interiorul pragmaticii: au fost redate cu ajutorul unor termeni
problematizaţi disjunctiv:
1. eterogenă sau unificată?
A) eterogenitatea: ar fi dată de faptul că pragmatica își pune probleme care nu
au fost încă tratate de semantică și sintactică (probleme privind utilizarea
limbajului);
B) unitatea: ar fi dată de realizările principale ale pragmaticii (soluțiile la
probleme vizând indexicalitatea, sensul sau/și semnificația, inferențialitatea
ș.a.);

37
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

2. integrată sau autonomă?


A) integrarea: s-ar realiza în două maniere:
a) prin reducerea la semantică: de exemplu, pentru Katz, pragmatica =
teoria performanței semantice;
b) prin încorporarea în semiotică sub forma uneia dintre cele trei
dimensiuni ale acesteia: de exemplu, la Morris, potrivit actului de
naștere a semioticii, pragmatica = disciplină semiotică aparte, alături
de sintaxă (sintactică) și semantică;
B) autonomia: a fost percepută în două moduri:
a) negativ: ca “pubelă” sau “ladă de gunoi” a semanticii: Bar-Hillel,
Chomsky ș.a.;
b) b) pozitiv: ca domeniu de sine stătător cu rezultate deosebite: adepții
filosofiei limbajului comun;
3. integrată sau integrantă?
A) integrată: fie în semiotică (Morris), fie în semantică (Ducrot);
B) integrantă: ca disciplină empirică și naturalistă (Carnap, Mead ș.a.);

 organizarea internă a pragmaticii:


 potrivit clivajelor între multiplele domenii (F. Armengaud):
1. primul clivaj:
A) pragmatica limbajelor formale;
B) pragmatica limbilor naturale;
2. al doilea clivaj:
A) pragmatica modalităților de enunțare: jocurile de limbaj wittgensteiniene,
forța ilocuționară austiniană, actul de limbaj searlian;
B) pragmatica tipurilor de enunțuri: semantica indexicală lărgită la lumile
posibile (Montague, Hintikka, Gochet, Martin ș.a.);
 potrivit nivelelor de intervenție a contextului (B. Hansson):
1. pragmatica de ordinul I: contextul intervine la nivel existențial și referențial
(interlocutorii, coordonatele de spațiu și timp);
2. pragmatica de ordinul II: contextul intervine la nivelul presupozițiilor (informații,
credințe etc.) și al lumilor posibile;
3. pragmatica de ordinul III: contextul intervine la nivel mental, fiind mult mai bogat,
dar și mai puțin definit (competența enciclopedică, competența culturală sau
transculturală, tactul individual etc.);
 potrivit teoriilor articulate (R. Stalnaker):
1. teoria actelor de limbaj;
2. teoria lumilor posibile;
3. teoria presupozițiilor;
 potrivit articulării teoriilor în analiza semnificației (J. Moeschler și A. Reboul):

38
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1. teorii liniare: au ca sursă tradiția logicistă a analizei limbajului (Frege, Russell,


Carnap ș.c.l.) și interpretează orice sistem de semne ca fiind format din
următoarele componente:

enunț E

sintaxă

descripţia sintactică a lui E

semantică

conţinut informativ al lui E

pragmatică

2. teorii în Y: cele realizate de către susţinătorii pragmaticii integrate (Ducrot,


Anscombre ş.a.m.d.):

enunţ E situaţie S


componentă lingvistică:
sintactică şi semantică


semnificaţia lui E

componentă retorică:
pragmatică

sensul lui E în S

3. teorii modulare: cele de factură cognitivistă (Sperber, Wilson etc):

înlănţuire de sunete
(stimuli auditivi)

39
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs


sistem periferic lingvistic

forme logice
(non-propoziţionale)

stimuli sistem central stimuli
 al gândirii 
sistem periferic  (tratament pragmatic)  sistem periferic

formă propoziţională
(interpretare completă)
 efecte contextuale
 dezambiguizare
 forţă ilocuţionară
 referenţi (inferenţă)

40
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

IV.
TEMATIZARE, PROBLEMATIZARE SI CONCEPTUALIZARE IN PRAGMATICA

● teme cu extensiune şi soluţie pragmatică:


— indexicalitatea:
1. vizează referinţa expresiilor indexicale (pronume personale precum "eu", "tu",
"el", demonstrative sau deictice precum "acesta", "acela", "imediat"), mai bine-
zis variaţia acestei referinţe potrivit circumstanţelor de utilizare a expresiilor
amintite (de loc, de timp etc.);
2. se concretizează în probleme cum ar fi:
A) expresiile indexicale;
B) lumile posibile;
C) contextul;
D) "semnificaţia în interacţiune".
— inferenţialitatea:
1. vizează interpretarea limbajului, gândirii şi comportamentului uman nu numai din
perspectiva teoriei codurilor, ci şi din cea a încărcăturii lor inferenţiale;
2. se concretizează în probleme precum:
A) inferenţa logică şi non-logică;
B) implicatura;
C) presupoziţia;
D) "argumentarea în limbă".
— ilocutivitatea:
1. vizează actele de limbaj din perspectiva a "ceea ce facem vorbind" (J. L. Austin);
2. se concretizează în probleme de genul:
A) taxonomiei actelor de limbaj;
B) taxonomiei actelor ilocuţionare;
C) structurii actelor ilocuţionare;
D) manifestării limbajiere a stărilor subiective (intenţionalitatea, dispoziţiile,
atitudinile etc);
— raţionalitatea:
1. vizează aspectele pragmatice ale diferitelor forme de conduită, îndeosebi cele
legate de raportul dintre scop şi mijloc în cadrul actelor umane;
2. se concretizează în probleme referitoare la:
A) explicit;
B) implicit (tacit);
C) satisfiabilitate;
D) relevanţă.
 comunicabilitatea:

41
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1. vizează efectele obţinute în plan comportamental prin utilizarea diferitelor tehnici


de comunicare în relaţionările dintre oameni;
2. se concretizează în probleme precum:
A) intenționalitatea actului de comunicare;
B) instrucțiunile de urmat în procesul comunicării;
C) procedurile de comunicare;
D) relaționările dintre comunicatori.

 tipuri de probleme cu încărcătură pragmatică:


 în viaţa de zi cu zi a omului: apar redate cu ajutorul unor întrebări de genul:
1. Ce facem atunci când vorbim?
2. Ce spunem exact atunci când vorbim?
3. Cine vorbeşte şi cui?
4. Cine vorbeşte şi cu cine?
5. Cine vorbeşte şi pentru cine?
6. Cine crezi că sunt de îmi vorbeşti aşa?
7. Ce trebuie să ştim pentru ca o frază oarecare să înceteze de a mai fi ambiguă?
8. Ce este o promisiune?
9. Cum identificăm minciuna?
10. De ce mai cerem altora să facă lucruri pe care oricum ştim că le pot face sau că le
vor face?
11. Cum se poate spune altceva decât ceea ce se doreşte a zice?
12. Cum se poate zice ceva fără să spui nimic?
13. Care sunt întrebuinţările limbajului?
14. În ce măsură felul nostru de-a fi este determinat de capacitatea vorbirii sau
utilizării limbajului?
 în filosofie: pragmatica pune într-o nouă lumină probleme precum:
1. subiectivitatea:
A) Ce se schimbă în concepţia despre subiect când îl considerăm înainte de toate
ca locutor sau – mai mult – ca interlocutor?
B) Ce schimbări intervin în conceperea subiectivităţii umane atunci când omul
este abordat ca fiinţă comunicativă şi nu doar ca fiinţă gânditoare?
2. alteritatea:
A) Cum apare problema celuilalt atunci când este abordat din perspectiva
interlocuţiunii?
B) Este celălalt cel cu care fie vorbesc, fie nu vorbesc?
C) Este celălalt doar cel cu care mă aflu într-o relaţie de comunicare?
3. cogito-ul cartezian:
A) “Cuget” este un enunţ adevărat de fiecare dată când îl pronunţ?
B) Contradictoriul lui “Cuget” este întotdeauna fals sau absurd?

42
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

C) Când spun “Eu nu exist”, faptul însuşi al enunţării contrazice conţinutul


enunţului?
4. deducţia transcendentală a categoriilor la Imm. Kant:
A) vizează stabilirea valorii obiective a tipurilor de sinteză ale gândirii a căror
utilizare este reglată prin principii;
B) aspectele acestui tip de deducţie avute în vedere din perspectiva pragmaticii:
a) aspectul “deliberativ” ia locul celui “limbajier” în formularea
(intersubiectivă) a marilor întrebări referitoare la lume;
b) aspectul “ştiinţific” este privit ca rezultat al marilor controverse din
istoria gândirii ştiinţifice;
c) aspectul “logic” este interpretat în legătură cu fundamentele gândirii
logice aşa cum a fost concepută de sursele greceşti, îndeosebi de cele
aristotelice;
 în ştiinţele comunicării: principalele probleme cu încărcătură pragmatică sunt:
1. problema comunicării: Cum putem influenţa conduita prin semnificaţia acţiunilor
noastre?
2. problema formelor de comunicare: În baza căror criterii tipologizăm actele
noastre de comunicare?
3. problema modelelor comunicării: Care modele ale comunicării sunt adecvate unui
anumit context de acţiune?
4. problema teoriilor comunicării: În ce constă relevanţa unei teorii a comunicării?
5. problema implicitului în comunicare: Cum e posibilă o comunicare tacită?
6. problema tehnicilor de comunicare: În ce fel putem fi eficienţi în comunicare?

 concepte de natură pragmatică: au fost ignorate de către promotorii logicii, lingvisticii şi


filosofiei limbajului până la constituirea pragmaticii ca disciplină de sine stătătoare:
 conceptul de act:
1. definiţie preliminară: exprimă faptul că limbajul nu serveşte numai la
reprezentarea lumii, ci şi la realizarea acţiunilor în raport cu lumea:
A) “a vorbi” = a acţiona asupra altuia;
B) “a vorbi” = a instaura un sens;
C) “a vorbi” = a înfăptui un act de vorbire (altfel zis: de limbaj sau de discurs);
2. alte concepte cu care se relaţionează de regulă:
A) cel de interacţiune;
B) cel de tranzacţie;
C) cel de scop;
D) cel de mijloc;
 conceptul de context:
1. definiţii preliminare:

43
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

A) situaţia concretă în care expresiile sunt emise sau actele de limbaj sunt
proferate (locul, timpul, identitatea interlocutorilor etc.);
B) tot ceea ce este necesar pentru a înţelege şi evalua ceea ce se spune, adică:
a) modul în care cineva se raportează la altcineva sau se izolează de
alţii (în această direcţie, conceptul de context devine de regulă
ambiguu, neevaluabil);
b) datele sau cunoştinţele de care ai nevoie pentru a înţelege ceea ce
este formulat (se folosesc întrucât orice context - chiar ştiinţific sau
juridic - rămâne opac fără un minimum de informaţie prealabilă);
2. alte concepte cu care se relaţionează de obicei
A) cel de semnificaţie;
B) cel de informaţie;
C) cel de comunicare;
D) cel de presuadare;
 conceptul de performanţă:
1. definiţii preliminare:
A) realizarea actului în context: sensul originar al performanţei;
B) actualizarea competenţei locutorilor, adică a capacităţii lor de a utiliza regulile
limbajului;
2. alte concepte cu care se relaţionează mai des:
A) cel de uzaj (altfel spus: întrebuinţare, utilizare, folosire);
B) cel de competenţă (îndeosebi comunicativă);
C) cel de tehnică de comunicare;
D) cel de raţionalitate.

 principii pragmatice
 principii tradiţionale puse în discuţie din perspectiva pragmaticii:
1. prioritatea descriptivului şi reprezentării asupra utilizării limbajului;
2. prioritatea sistemului şi structurii în utilizarea limbajului;
3. prioritatea competenţei asupra performanţei;
4. prioritatea limbii asupra vorbirii;
 principiu şi maxime în pragmatică:
1. principiul cooperării (Grice): exprimă faptul că interlocutorii se aşteaptă ca fiecare
dintre ei să contribuie la conversaţie de o manieră raţională şi cooperativă pentru
a facilita interpretarea enunţurilor;
2. maximele prin care se precizează conţinutul acestui principiu:
A) maxima de cantitate: informaţia vehiculată într-o conversaţie trebuie să fie
doar atâta cât este necesară în contextul în care se edsfăşoară conversaţia;

44
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

B) maxima de calitate: sinceritatea trebuie să primeze într-o conversaţie, în


sensul că interlocutorii nu trebuie să mintă, ci să aibă bune raţiuni (motive
puternice) de a susţine ceea ce enunţă;
C) maxima de relaţie (relevanţă): ceea ce se enunţă trebuie să fie în legătură cu
ceea ce s-a enunţat anterior în conversaţie;
D) maxima de manieră: exprimarea trebuie să fie clară şi - pe cât posibil - fără
ambiguitate într-o conversaţie, respectându-se ordinea în care informaţiile
trebuiesc date pentru a fi înţelese.

45
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

V.
APLICAŢII ALE PRAGMATICII ÎN EPISTEMOLOGIE:
MODELĂRI ACTUALE ALE RAŢIONALITĂŢII ŞTIINŢIFICE
ŞI INTEGRAREA EI PRAGMATICĂ ÎN CULTURĂ

1. Suportul teoretic al epistemologiilor contemporane de factură pragmatică


Revenind la Max Weber și parafrazându-l pe acesta cu privire la rolul și limitele
raționalității științifice, el spunea că, dacă facem parte din categoria persoanelor dotate cu
simţul răspunderii în deliberare şi cu simţul criticii în acţiune, raţionalizarea ştiinţifică ne ajută
să înțelegem sau să putem determina imediat și teoretic, adică în limitele cunoștințelor ce le
posedăm, care sunt șansele de a atinge un anumit scop prin mijloacele disponibile, care
mijloace sunt potrivite pentru atingerea unui scop propus și care nu (raționalitate
instrumentală). Indirect, pe temeiul situației istorice respective și ținând cont de condițiile
existente, ea ne permite să criticăm însuși scopul propus ca fiind rațional sau nerațional din
punct de vedere practic, dar ne mai permite să determinăm – atunci când ne apare posibilă
atingerea unui scop propus – în limitele cunoştinţelor de care dispunem, consecinţele pe care
le-ar avea pe lângă eventuala atingere a scopului propus şi aplicarea mijloacelor respective
(raționalitate calculatorie). Mai mult, știința ne poate ajuta să înțelegem că orice acțiune și,
firește, după împrejurări, orice inacțiune înseamnă prin consecințele ei o opțiune în favoarea
anumitor valori și, implicit, în defavoarea altora. Actul alegerii revine individului, nu ştiinţei şi
ţine de raţionalitatea comportamentală (raţionalitate culturală, în ultimă instanţă).
Din cele de mai sus nu apare foarte îndreptăţită concluzia că, la rândul lor, alegerile
individuale ar fi lipsite de raţionalitate sau că ele n-ar putea face obiectul cercetării ştiinţifice.
În fond, explicaţia ce li se dă nu se subsumează prototipului de raţionalitate oferit de ştiinţele
naturii. Potrivit susţinătorilor modelului de raţionalitate funcţional în cadrul acestor ştiinţe –
model extrapolat de către aceştia asupra tuturor ştiinţelor, considerat însă util de către Max
Weber doar pentru explicarea aspectelor cantitative ale realităţii – dezideratul cunoaşterii „ar
consta într-un sistem de propoziţii pornind de la care s-ar putea «deduce» realitatea”.
Organizarea unui atare sistem de propoziţii se face deductiv şi permite explicaţia cauzală
(prin apel la „raţiuni” speciale, numite cauze) sau nomologico-deductivă (prin „deducţie
plecând de la legi”). Metoda de gândire pe care se bazează este de „a descoperi legi şi a le
organiza sub concepte generale” (teorii sau modele teoretice cu valenţe explicative), iar
obiectul său de studiu îl constituie un „fragment limitat al realităţii” naturale.
Din perpectiva ştiinţelor culturii, numite şi ştiinţe sociale, acest obiect l-ar constitui
„fenomenele, procesele şi evenimentele vieţii”, adică însăşi elementele realităţii social-
culturale, privite însă ca manifestări ale activităţilor umane raţionalizante. Pentru atari ştiinţe,
al căror model de raţionalitate trebuie să aibă în vedere aspectele calitative şi nu cantitative
ale realităţii, Max Weber formulează următorul deziderat: „cunoaşterea semnificaţiei
culturale şi a raporturilor de cauzalitate din realitatea concretă, graţie cercetărilor vizând

46
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

ceea ce se repetă în conformitate cu legile”. Metoda de gândire pe care trebuie să se sprijine


aceste ştiinţe constă în „raportarea realităţii la ideile de valoare (judecăţi de valoare asupra
realităţii formulate pe baza tipurilor ideale, altfel spus «idei-valori») care-i conferă o
semnificaţie”, ceea ce procedural înseamnă „a scoate în relief şi a ordona” potrivit
semnificaţiei lor culturale „elementele din realitate evidenţiate din perspectiva unei
asemenea raportări”.
Dar, cum obiectul de studiu al ştiinţelor sociale sau ale culturii îl constituie realitatea vieţii
în care trăim, el trebuie abordat în două modalităţi:
1) „cu scopul de a degaja, pe de o parte, structura actuală a raporturilor şi semnificaţiei
culturale a diverselor manifestări” ale vieţii sociale concrete;
2) „cu scopul de a degaja, pe de altă parte, raţiunile care istoric s-au dezvoltat sub
această formă – Max Weber se referă aici la forma „actuală” a vieţii trăite la un
moment dat – şi nu sub alta”.
Modelul ştiinţelor socio-culturale – construit prin raportare la dezideratul, metoda şi
obiectul lor de studiu – preia de la modelul ştiinţelor naturii explicaţia prin apel la raţiuni
(multiplicând numărul acestora cu cel al „motivelor” sau „raţiunilor subiective”) şi dezvoltă,
pornind de la ea, un gen de analiză reflexivă propriu, numit interpretare. Cu scopul de a
surprinde această legătură „raționalizabiă” dintre științele naturii și științele socio-culturale,
Weber insistă în mod deosebit asupra celor două faţete ale interpretării:
1) valorizantă: se înfăţişează ca mod de evaluare a unui eveniment, proces sau fenomen
social potrivit semnificaţiei lui culturale;
2) analitică: devine „cunoaştere cauzală” (prin raţiuni: cauze sau motive) atunci când
încearcă să înţeleagă relaţiile dintre fenomene în faţa cărora cunoaşterea nomologică
îşi dovedeşte neputinţa.
În treacăt, observăm similitudinea dintre aceste faţete ale interpretări (ca raţionalitate
culturală) şi cele două forme fundamentale ale acţunii umane raţionalizatoare (ca
raţionalitate practică): elementul evaluativ şi apelul la raţiuni. Afirmarea prezenţei faţetelor
interpretării în oricare dintre formele sale (interpretarea prin „retrăire”, interpretarea prin
„valorizare”, interpretarea prin „raţionalizare”) este un adevăr de neocolit. De aceea, în
termeni weberieni, s-a considerat că nu există acţiune raţională fără raţionalizare cauzală a
unui fragment de realitate (privit deopotrivă ca obiect şi mijloc al acţiunii), altfel spus fără
posibilitatea de a integra porţiunea respectivă a realităţii într-un complex de reguli de
experienţă care să indice rezultatul aşteptat de la un comportament oarecare. De pildă,
interpretarea prin „raţionalizare” este susceptibilă de a adopta următoarele forme [Freund,
J., 1965, pp. 64-68]:
1) forma unei judecăţi de necesitate, după următoarea schemă: „în cazul unui scop dat
x agentul trebuie să aleagă, după regulile cunoscute ale devenirii, mijlocul y sau
mijloacele y, y' şi y'' ”;
2) forma unei judecăţi de valoare, potrivit schemei: „alegerea mijlocului y oferă, după
regulile cunoscute ale experienţei, şanse mai mari de a ajunge la rezultatul x decât cu

47
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

mijloacele y' şi y'', ori cel puţin de a se obţine acest rezultat cu cheltuială mai mică”,
mijlocul y fiind „în fine, cel mai convenabil sau cel mai oportun”.
O abordare asemănătoare întâlnim la Max Weber şi pentru celelalte două forme ale
interpretării. Interpretarea prin „valorizare” este considerată fie „direct valorizantă” (luând
un caracter metafizic în măsura în care privilegiază printr-un act de credinţă o valoare
particulară), fie „pur analitică” (în sensul definit mai sus, de cunoaştere cauzală). De aceea,
comprehensibile prin această formă de interpretare sunt – pe de o parte – „curiozitatea
noastră cauzală”, iar – pe de altă parte – „calitatea evidenţei înlănţuirilor cauzale singulare” şi
nicidecum „diferenţele privind cauzalitatea sau semnificaţia”, ori „maniera de a forma
conceptele”, cum susţin adepţii modelului ştiinţelor naturii.
La rândul său, adresându-se sensibilităţii pentru a sugera o trăire, interpretarea prin
„retrăire” înfăptuieşte atât o orientare a selecţiei fragmentelor de realitate ce vor fi supuse
cunoaşterii (un fel de „stenografiere” a acestora cu scopul de a distinge ceea ce pare esenţial
de manifestările secundare, deşi o astfel de determinare conceptuală poate fi neglijată fără
pericol pentru scopul cercetării), cât şi o acordare de semnificaţie pentru obiectul selectat
(constitutivă deja obiectului selectat prin „trăire” individuală de către cercetător, altfel spus
prin însuşi actul decupării lui din realitate).
Revenind strict la textul lui Max Weber, un asemenea mod de înţelegere a formelor
interpretării explică de ce cunoaşterea istorică – de pildă – nu poate fi redusă la demersul
cognitiv din cadrul ştiinţelor naturii. Ireductibilitatea este posibilă deoarece cercetarea
istorică înglobează şi alte operaţii cognitive decât cele proprii cunoaşterii naturii:
1) stabilirea „constelaţiilor de legi şi factori (ipotetici)” din cadrul unui fenomen istoric
semnificativ pentru a le putea cuprinde în concepte clare;
2) „analiza şi expunerea metodică” a acestor constelaţii (ca grup singular fiecare fiind
considerată la rândul ei semnificativă) pentru a face inteligibile fundamentul şi natura
semnificaţiei fenomenului cercetat;
3) „întoarcerea cât mai îndepărtată în trecut” pentru a observa cum s-a ajuns la
„diversele caracteristici singulare ale grupărilor semnificative pentru lumea actuală” şi
pentru a da o explicaţie istorică fenomenului cercetat pornind de la aceste constelaţii
anterioare, de asemenea singulare;
4) „evaluarea constelaţiilor posibile în viitor”, în sensul de prognoză.
Din simpla expunere a operaţiilor cognitive de mai sus se poate observa că
„disponibilitatea conceptelor clare” pentru analiză, expunere metodică şi inteligibilitatea
acestora dată de „cunoaşterea legilor şi factorilor (ipotetice)” – adică de primele două
operaţii, ca operaţii specifice cunoaşterii naturii – sunt indispensabile pentru orice tip de
cunoaştere, însă numai ca mijloace euristice. Ele se folosesc şi în explicarea proceselor
economice complicate, deci în întreaga metodologie a ştiinţelor sociale, numai că aici
funcţionarea lor nu conduce nici la identificarea structurii fenomenului cultural cercetat sau
la înţelegerea semnificaţiei lui culturale, nici la fundamentul sau mecanismul de producere al
acestei semnificaţii.

48
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Așa cum am mai arătat, semnificaţia culturală a unui fragment de realitate ia naştere nu
prin raportarea lui la alte elemente ale realităţii (legi, factori etc.), ci la “ideile-valori prin
prisma cărora privim «cultura» în fiecare caz individual”. Explicitând, cea mai importantă
presupoziţie a ştiinţelor culturii – „presupoziție transcendentală” – afirmă că oamenii sunt
„fiinţe culturale, înzestrate cu capacitatea și voința de a adopta în mod conștient o atitudine
față de lume și de a-i conferi acesteia un sens”. Aceasta înseamnă că orice cunoaştere a
realităţii culturale pleacă de la puncte de vedere particulare, numite „atitudini” sau
„presupoziţii subiective”, sub care un fenomen al vieţii devine semnificativ cultural atunci
când este raportat la „valorile culturale universale” şi nu la „materialul faptic însuşi”.
Cercetările şi lucrările ştiinţifice sunt cu atât mai personale cu cât „ideile evaluative” ale
cercetătorului intervin mai puternic în selecția și valorizarea materialului. Un caz aparte îl
constituie personalitatea oamenilor de geniu întrucât „valorile la care geniul științific
raportează obiectele cercetării sale pot să determine «concepția» unei întregi epoci, adică să
decidă nu numai ce este «valoros», ci și ceea ce e considerat plin de semnificație sau
deopotrivă nesemnificativ, drept «important» sau «neimportant» în fenomene”.
Asemenea presupozițiilor, când nu se chiar identifică cu ele, „ideile-valori sunt, fără doar
și poate, subiective”, ceea ce nu implică lipsa obiectivității în cercetarea științifică a culturii.
Mai mult, teleologia nu ia locul cauzalității. Cercetarea științifică a realității cultural-istorice
nu se mărginește doar la aspectul conceptual-constatativ al cunoașterii promovat de adepții
științelor naturii, adică numai la „edificarea unui sistem de noțiuni în care realitatea să fie
cuprinsă într-o clasificare într-un anumit sens definitivă și din care apoi să poată fi dedusă”.
Dacă ar rămâne la acest stadiu, ea ar împărtăși același set de presupoziții cu cercetarea din
științele naturii, explicitate îndeosebi sub forma următoarelor principii:
1) principiul ontologic (al totalității): orice eveniment este parte a realității totale;
2) principiul epistemologic (al cauzalității): orice eveniment este efectul unei cauze;
3) principiul metodologic (al legității): orice eveniment se descompune în legile general-
valabile care-l guvernează.
Asumând aceste principii, dar necantonându-se în ele, științele culturii nu mai consideră
că realitatea este „deductibilă din legi”, ci urmăresc „înțelegerea” autentică a realități, care
poate avea loc doar asumând un anumit punct de vedere și concomitent ca:
1) înțelegere cauzal-obiectivă: „«scopul» este reprezentarea unui efect, care
(reprezentare) devine cauza unei acțiuni”;
2) înțelegere presupozițional-subiectivă: „ideile-valori ale cercetătorului și ale epocii
sale determină obiectul cercetării și amploarea sau profunzmea pătrunderii ei în
infinitatea conexiunilor cauzale”.
Aşadar, fundamentul obiectivităţii cunoaşterii în ştiinţele socio-culturale este strâns legat
de presupoziţiile cercetătorilor şi de cele ale epocii în care cunoaşterea are loc. Strict în
termenii lui Max Weber, luarea lor în consideraţie ne oferă „posibilitatea raţionalizării
teoretice şi practice a realităţii” întrucât „realitatea dată este ordonată după categorii care
sunt subiective în sensul specific că ele constituie presupoziţia cunoaşterii noastre şi că ele

49
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

sunt legate de presupoziţia valorii adevărului pe care numai cunoaşterea empirică poate să
ne-o ofere”. Neluarea în seamă a presupoziţiilor de acest gen ar conduce nu la ştiinţă
empirică, cum cred adepţii modelului ştiinţelor naturii, ci la „un haos de «judecăţi
existenţiale» asupra nenumăratelor percepţii particulare”. Practic, neluarea lor în seamnă
face imposibilă de depăşit „ruptura” dintre metoda abstract-teoretică şi cea empiric-istorică
de cercetare a realităţii. Metodologic, acest lucru înseamnă imposibilitatea de a substitui
cunoaşterea istorică prin cunoaştere bazată pe legi, dar şi imposibilitatea de a obţine legi
autentice pornind de la simpla însumare a observaţiilor empirice.
Construcţiile abstract-teoretice utilizate în cercetarea ştiinţifică a realităţii social-culturale
sunt nu doar simple deducţii din legi a faptelor sau inducţii ale faptelor în legi la confluenţa
cărora am obţine conceptul realităţii, ci adevărate „constructe mentale”, altfel spus „imagini
ideale ale proceselor” din realitate sau „tipuri ideale” („ideal-tipuri”, „idealuri tipice”). Ele
reunesc anumite relații și procese reale „într-un sistem coerent (widerspruchsloser Kosmos)
de interconexiuni ideale (gedachte Zusammenhänge)”, dar având un conținut ideatic „utopic”
din moment ce „potențează mental” numai anumite relații și procese ale realității. Traseul
prin care gândirea ajunge la ele comportă următorii pași:
1) „potenţarea unilaterală a unui punct de vedere sau a altuia”;
2) „reunirea unei mulțimi de fenomene individuale difuze și discrete, prezente uneori
mai mult, alteori mai puțin, iar alteori deloc”;
3) „ansamblarea fenomenelor individuale (...), conform punctelor de vedere unilateral
evidențiate, într-un construct analitic (Gedankenbild) unificat” care, „în puritatea lui
conceptuală, (...) nu poate fi regăsit nicăieri în realitatea empirică”;
4) determinarea pentru fiecare caz individual a măsurii în care, „ca utopie”, constructul
analitic unificat „aproximează realitatea”.
Numărul „utopiilor” construite în acest fel este proporțional cu diversitatea punctelor de
vedere posibil de adoptat cu privire la un fenomen cultural. Utopiile nu trebuie să semene
una cu cealaltă, dar nici să fie regăsibile „ca o ordine existentă în fapt în realitatea empirică”,
ele trebuie să emită – fiecare – pretenția că reprezintă adevărata „idee” a fenomenului
cercetat, din moment ce „a luat din realitate anumite trăsături, semnificative prin ceea ce le
este propriu, ale culturii noastre, ansamblându-le într-un construct ideal unitar”. Așadar,
semnificația culturală a unui fenomen provine din ideile evaluative foarte diferite la care noi
îl putem raporta, diversitatea punctelor de vedere din care el poate deveni semnificativ
pentru noi antrenând diversitatea criteriilor de selecție aplicate „elementelor ce urmează a fi
ansamblate într-un tip ideal”.
[Weber, M., 1965, pp. 117 și urm.].
Apelul weberian la presupoziţii îl consider a fi un mod de operaţionalizare metadiscursivă
a unuia dintre criteriile ce permit lărgirea sau înmuierea raţionalităţii. Astăzi se susţine că
posibilitatea acestei operaţionalizări e constitutivă aşa-zisei „prezumţii de raţionalitate” care
ar însoţi orice act cognitiv [Engel, P., 1989, pp. 393-397]. Potrivit prezumţiei, orice demers ar
cădea de două ori sub consemnele raţionalităţii: pe latura sa informaţională (dobândire,

50
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

organizare şi transmitere de informaţii) şi pe cea performanţială (conferire de semnificaţie


socio-culturală, prin atingerea scopului enunţat şi promovat în şi prin actele discursive, deci
al însăşi acestor acte).
Operaţionalizarea presupoziţiilor poate avea loc atât informaţional-semantic
(presupoziţia e interpretată fie ca acel conţinut tacit şi prealabil al cunoaşterii care e luat ca
adevărat în orice situaţie, fie ca o condiţie de adevăr sau de justificare a propoziţiilor prin
care amintitul conţinut poate fi explicitat), cât şi performanţional-pragmatic (presupoziţia
funcţionează, pe de o parte: ca act de satisfiabilitate sau de succes în realizarea unei acţiuni
informaţional-cognitive, pe de altă parte: ca normă de comunicare între agenţii cognitivi şi de
instituire a semnificaţiilor culturale).
Dacă se ia în considerare modul cum conţinutul acestei prezumţii s-a aplicat tradiţional la
discursul ştiinţific, acest mod poate fi apreciat drept normativ: cunoaşterea ştiinţifică ar
exprima într-adevăr raţionalitatea comportamentului cercetătorilor, dar raţionalitatea în
cauză s-ar identifica numai cu rezultatele acestei cunoaşteri (teorii, aplicaţii etc.), ori cu
metodologia ei, luându-le ca singure şi sigure criterii de raţionalitate şi neglijându-se astfel
exact ceea ce este mai important în cunoaştere (acţiunile cognitive propriu-zise, cele de
comunicare a rezultatelor la care s-a ajuns sau a metodologiei folosite, dar mai ales cele de
investire cu semnificaţie culturală a demersului practic şi teoretic de cercetare). Meritul lui
Max Weber este că a sesizat printre primii acest lucru, încercând depăşirea tradiţiei prin
modelarea raţionalităţii şi cunoşterii pragmatice, după cum am văzut.
Rezumând, până aici am încercat să identific suportul teoretic al epistemologiilor
contemporane care cochetează cu instrumentarul pragmatic (considerat a fi teoria weberiană
a raţionalităţii), după care am luat în discuţie modelul de raţionalitate propus de Max Weber
(plecând de la unele distorsionări în receptarea lui contemporană) şi, în final, am evidenţiat
rolul pe care acest model îl conferă presupoziţiilor în cunoaştere (încărcătura
presupoziţională a discursului ştiinţic). Punctul de pornire l-a constituit problematica centrală
a oricărei epistemologii (condiţiile de posibilitate ale ştiinţei), iar punctul de sosire îl
reprezentă problema operaţionalizării presupoziţiilor în manieră weberiană (ca pre-condiţii
ale activităţii cognitive ce conferă atât caracter pragmatic cunoaşterii, cât şi statut
epistemologic raţionalităţii comportamentale a oamenilor de ştiinţă).

2. Aplicaţii pragmatice ale modelului weberian de raţionalitate


Unele tematizări contemporane cu ascendenţă weberiană şi-au mutat axul metodologic
de la presupoziţiile cunoaşterii înspre cele ale comunicării şi s-au însoţit cu apariţia unor aşa-
zise epistemologii „comunicaţionale”, propriu-zis pragmatice, ce veneau în prelungirea
spiritului reformator din interiorul epistemologiei clasice. De pildă, teoria clasică a actelor de
limbaj (Austin, Searle ş.a.), încercând o formă de tematizare comunicaţională, lărgeşte
orizontul raţionalităţii de la logica intensional–extensională al logicii formale (logica
propoziţiilor, logica predicatelor ş.c.l.) la cea ilocuţionară. Potrivit noului orizont, enunţurile
ar funcţiona doar ca un soi de ingredienţi ai raţionalităţii discursive, aşa cum, în mod

51
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

tradiţional, erau concepute propoziţiile pentru cea a conţinuturilor lor. În statutul de


elemente centrale, definitorii ale oricărui tip de discurs ar cădea însăşi actele de limbaj,
devenind astfel unităţile lui principale de semnificaţie.
Dintre acestea, actele ilocuţionare prezintă o importanţă deosebită, fiind studiate în toată
gama relaţiilor pe care le întreţin discursiv şi în toate formele lor de manifestare cognitivă.
Definiţia cea mai cunoscută a unui act ilocuţionar este redată de expresia „ceea ce facem
vorbind”, luată cu sensul de „ceea ce facem prin însuşi faptul că vorbim”. Ipoteza de la care
această definiţie – de factură austiniană – porneşte este că a vorbi o limbă înseamnă a
realiza acte de limbaj (precum: a afirma, a da ordine, a pune întrebări, a promite, a predica
etc.) şi că aceste acte sunt posibile numai prin aplicarea unor reguli speciale de utilizare.
Structural, actul ilocuţionar cel mai simplu a fost definit prin enunţarea celor două
componente ale sale:
1) un conţinut propoziţional (p), constând în atribuirea de predicat unui subiect;
2) o forţă ilocuţionară (F), indicând tipul de act căreia îi este destinat conţinutul
propoziţional (întrebare, aserţiune, ordin etc).
Realizarea efectivă a unui act ar avea loc prin aplicarea forţei ilocuţionare la conţinutul
propoziţional: F(p). Actul în sine nu reprezintă consecinţa logică sau psihologică a
conţinutului propoziţional, ci atribuie limbajului prin care se realizează o anumită valoare de
acţiune. De aceea, el face posibilă nu numai ajustarea expresiilor unui limbaj la lume, ci şi a
lumii la modul de întrebuinţare a acestor expresii [Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., 1996, p. 505-
506].
Bazele logicii ilocuţionare au fost puse de către J. R. Searle şi D. Vanderveken în lucrarea
Foundations of Illocutionary Logic (1985), fiind apoi teoretizate în lucrarea lui Vanderveken
Les actes de discours (1988). Această logică analizează condiţiile în care diferitele acte de
discurs pun în legătură propoziţiile cognitive cu lumea. Dacă logica intensional–extensională
urmărea formalizarea ajustării expresiilor unui limbaj la lume (potrivit condiţiilor de adevăr:
adevărul şi falsul), cea ilocuţionară are ca scop principal formalizarea modului în care lumea
se ajustează la actele de limbaj (potrivit condiţiilor de folosire: satisfacţia şi succesul)
[Vanderveken, D., 1988, p. 1, 38].
Logica ilocuţionară permite articularea într-o teorie formalizată a tuturor aspectelor
ilocuţionare evidente în cadrul actelor de limbaj. Acestea nu mai sunt evaluate doar după
valoarea de adevăr, ci şi după valorile de succes sau de satisfacţie. De fapt, principala sarcină
a logicii ilocuţionare este analiza condiţiilor de succes şi de satisfacţie a diverselor tipuri de
acte discursive. Prin intermediul unor atari condiţii locutorii realizează, în planul gândirii,
corespondenţa dintre conţinutul actelor şi faptele din realitate. Această corespondenţă
poate fi interpretată nu numai epistemologic, ci chiar logic, dar în termenii unei logici care
situează relaţiile logice dincolo de natura lor propoziţională: în lumea actelelor şi forţelor
ilocuţionare.
Care este însă această lume? Calchiind denumirile englezeşti, principalele categorii de acte
din alcătuirea ei sunt următoarele [Searle, J.R., 1992, pp. 51-60]:

52
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1) „asertivii”: ⊢ ↓ B(p), unde „⊢” este semnul pentru aserţie, „↓” este semnul
ajustării limbajului la lume, „B” este semnul pentru credinţă/belief, iar „p” pentru
conţinutul propoziţional;
2) „directivii”: ! ↑ W (H realizează A), unde „!” marchează directivii, „↑” indică
ajustarea lumii la limbaj, „W” (de la want) exprimă starea psihologică de dorinţă, „H”
(de la hearer) este auditorul sau alocutorul, iar „A” o acţiune viitoare;
3) „comisivii”: C ↑ I (S realizează A), unde „C” semnifică comisivii, „↑” indică ajustarea
lumii la limbaj, „I” (de la intention) indică starea intenţională a locutorului, iar „S” (de
la speaker) indică locutorul;
4) „expresivii”: E Ø (P) (S/H + proprietatea), unde „E” este simbolul pentru expresivi,
„Ø” este simbolul pentru mulţimea vidă, indicând faptul că nu există nici un fel de
ajustare între limbaj şi lume, „P” este variabila pentru diferitele stări psihologice
corespunzătoare realizării actelor din această clasă, iar „S” este locutorul, „H”
alocutorul, conţinutul parantezei indicând faptul că conţinutul propoziţional atribuie o
proprietate fie lui „S”, fie lui „H”;
5) „declarativii” sau „declaraţiile”: D ↕ Ø (p), unde „D” indică declaraţia, „↕” exprimă
faptul că ajustarea între limbaj şi lume există fără a avea un sens sau altul, „Ø” indică
absenţa intenţiei sau a altei aşa-zise „condiţii de sinceritate”, iar „p” este conţinutul
propoziţional;
6) „declaraţiile assertive”: Da ↓ ↕ B(p), în care „Da” exprimă declaraţia asertivă, „↓”
este semnul ajustării limbajului la lume, „↕” exprimă faptul că ajustarea între limbaj şi
lume există fie fără a avea un sens sau altul, fie având ambele sensuri, „B” este
semnul pentru credinţă/belief, iar „p” este conţinutul propoziţional.
Logica ilocuţionară permite articularea într-o teorie formalizată a tuturor aspectelor
ilocuţionare evidente în cadrul actelor de limbaj. Acestea nu mai sunt evaluate doar după
valoarea de adevăr, ci şi după valorile de succes sau de satisfacţie. De fapt, principala sarcină
a logicii ilocuţionare este analiza condiţiilor de succes şi de satisfacţie a diverselor tipuri de
acte discursive. Această analiză nu se mai face prin intermediul condiţiilor sau valorilor de
adevăr (adevărul sau falsul, plauzibilul/probabilul sau neplauzibilul, ci cu ajutorul aşa-
numitelor condiţii de „satisfacţie” sau de „succes”. Cum „ajustarea” este, în fond, acelaşi
lucru cu „potrivirea”, iar „potrivirea” este sinonimă „relevanţei”, relaţia de ajustare poate fi
pusă în termenii relevanţei sau concludenţei, ceea ce s-a şi întâmplat în evaluarea actelor de
limbaj.
De precizat aici e că, pentru promotorii logicii ilocuţionare, noţiunea de condiţie de
satisfacţie reprezintă o generalizare a noţiunii de condiţie de adevăr la actele de limbaj (în
special la cele ilocuţionare) şi defineşte direcţia de ajustare a acestora la lume într-un anumit
context: fie a conţinutului propoziţional la lucruri, fie a lucrurilor la conţinut. Ca exemplu, un
ordin este „satisfăcut” atunci când cel căruia i-a fost adresat (interlocutorul) a executat
acţiunea ordonată, ceea ce este echivalent cu a spune că numai atunci când conţinutul
propoziţional al actului de ordonare a devenit el însuşi adevărat.

53
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Analog, un act de credinţă B(p) este „satisfăcut” numai dacă cel către care a fost proferat
îl realizează efectiv, adică numai dacă interlocutorul crede ca adevărat conţinutul
informaţional p. Altfel spus, un act ilocuţionar elementar îndeplineşte cele două tipuri de
condiţii atunci când în contextul său de proferare o stare de lucruri existentă în lume intră în
raport de ajustare cu conţinutul propoziţional al acelui act. Relaţia de ajustare este în fond
una de corespondenţă şi se manifestă simetric: dacă o propoziţie este ajustată la lume,
atunci lumea este ajustată la această propoziţie [Vanderveken, D., 1988, p. 33-35, 131-136;
Armengaud, F., 1985, p. 80].
Aşadar, la fel cum în logică s-a acordat o mare importanţă regulilor sau condiţiilor de care
depinde corectitudinea expresiilor sau conţinutul tacit al constantelor logice, în teoria actelor
de limbaj o atenţie deosebită s-a arătat celor care fac posibilă existenţa acestor acte
(condiţiile de adevăr, condiţiile de succes şi de satisfacţie). Noţiunea definitorie pentru
conţinutul informaţional (propoziţional) este aceea de adevăr, iar cele pentru actele
ilocuţionare sunt succesul şi satisfacţia. Cele mai multe probleme le ridică în cazul actelor
elementare nu conţinutul (întrucât p, odată admis, e luat ca adevărat), ci forţa ilocuţionară.
Am văzut deja în ce constă condiţiile de satisfacţie. Mai precizăm aici că, în ceea ce le
priveşte, actele ilocuţionare care asertează ceva au direcţia de ajustare de la limbaj la lume,
fiind satisfăcute dacă şi numai dacă conţinutul lor propoziţional este adevărat, puţin contând
cum starea de lucruri pe care o exprimă a devenit actual existentă. Dimpotrivă, actele
ilocuţionare non-asertive (promisiuni, ordine, etc.) au direcţia de ajustare a lucrurilor la
limbaj deoarece îşi exprimă conţinutul propoziţional cu intenţia ca enunţarea acestuia să
aibă drept efect un comportament viitor al interlocutorulior care să transforme lumea
potrivit acestui conţinut. Există însă şi acte ilocuţionare care fie că nu indică direcţia ajustării,
fie că semnalează dubla ajustare.
Prin condiţiile de succes ale unui act ilocuţionar se înţelege condiţiile care trebuiesc
îndeplinite în contextul unei enunţări pentru ca locutorul să reuşească înfăptuirea unui act în
contextul respectiv. De exemplu, enunţarea unei propoziţii de mulţumire are drept condiţie
de succes exprimarea recunoştinţei locutorului către alocutor. În diferitele contexte de
folosire a limbilor naturale, actele de limbaj pot primi două valori:
1) succesul: când, într-un context al enunţării, locutorul înfăptuieşte actul ilocuţionar;
2) insuccesul: când acest act nu este realizat.
Un caz particular al insuccesului este eșecul: el are loc atunci când locutorul încearcă, fără
reușită, să înfăptuiască actul ilocuționar. Drept urmare, o enunțare poate fi considerată
reușită dacă și numai dacă locutorul înfăptuiește actul ilocuționar exprimat prin enunțul pe
care-l utilizează într-un anumit context, iar o enunțare este un eșec în caz contrar.
Prin intermediul unor atari condiţii locutorii realizează, în planul gândirii, corespondenţa
dintre conţinutul actelor şi faptele din realitate. Această corespondenţă poate fi interpretată
nu numai epistemologic, ci chiar logic, dar în termenii unei logici care situează relaţiile logice
dincolo de natura lor propoziţională: în lumea actelelor şi forţelor ilocuţionare. Motivaţia
este următoarea: formularea unui enunţ în context permite, în universul discursului,

54
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

realizarea unui act ilocuţionar aflat în legătură logică cu alte acte ilocuţionare manifeste sau
posibile, iar această legătură nu mai este doar una de implicare (cum se întâmplă în cazul
propoziţiilor). Altfel spus, logica ilocuţionară – ca şi semantica generală – permite
reconstituirea diferitelor tipuri de inferenţă, atât a celor vericondiţionale, cât şi a celor
ilocuţionare, precum şi determinarea relaţiilor logice între propoziţii şi actele de limbaj. Ori,
aceste relaţii se manifestă între componentele actelor ilocuţionare (condiţiile de succes şi de
satisfacţie) care posedă o atare forţă şi scopurile lingvistice la care contribuie forţa
ilocuţionară [Romedea, A.-G., 1999, pp. 28-29].
Detaliind, cea mai importantă componentă a forţei ilocuţionare este scopul („punctul” sau
„vârful”) ilocuţionar (illocutionary point), deoarece determină principala condiţie de succes a
enunţărilor. „Punctul” sau „vârful” unui act ilocuţionar reprezintă scopul intrinsec al unei
ilocuţiuni şi determină direcţia de ajustare (adecvare) a cuvintelor la lume. Astfel, un locutor
poate printr-o aserţiune să dorească să se amuze, să convingă sau să binedispună alocutorul,
dar el are întotdeauna intenţia de a îndeplini scopul ilocuţionar (esenţial pentru tipurile de
discurs pe care le realizează). De exemplu, scopul ilocuţionar al unei promisiuni de a săvârşi
actul A este de a-l determina pe alocutor să facă A. Scopul ilocuţionar al unor scuze pentru
săvârşirea unui act A este expresia vorbitorului de a regreta săvârşirea lui A.
În utilizarea limbajului există cinci scopuri ilocuţionare de bază. O asemenea clasificare a
scopurilor ilocuţionare este confirmată empiric prin faptul că numai acestea sunt necesare
pentru analiza indicatorilor (marcatorilor) de forţă ilocuţionară şi a verbelor performative din
limbile naturale. Cele cinci scopuri sunt:
1) scopul asertiv: constă în a reprezenta, ca actuală, o stare de lucruri;
2) scopul angajant: constă în a angaja locutorul într-o acţiune viitoare;
3) scopul directiv: vizează efectuarea unei tentative lingvistice pentru a determina
locutorul să efectueze o acţiune viitoare;
4) scopul declarativ: presupune înfăptuirea unei acţiuni prin simplul fapt al enunţării;
5) scopul expresiv: constă în exprimarea stărilor mentale ale locutorului.
Din perspectivă filosofică, aceste scopuri ilocuţionare ar acoperi toate direcţiile de adecvare
posibile între limbaj şi lume [Vanderveken, D., 1988, pp. 108-109].
A doua componentă a forţei ilocuţionare este direcţia de ajustare. Din perspectivă logică,
există patru direcţii posibile de ajustare:
1) direcţia de ajustare a cuvintelor la lucruri: realizată prin termeni ca „adevăr” şi „fals”,
întrucât scopul actelor care se lasă apreciate în aceşti termeni (predicţiile, mărturiile,
conjecturile, asertările, obiecţiile) este de a reprezenta modul de afi al lucrurilor în
lume;
2) direcţia de ajustare a lucrurilor la cuvinte: criteriul său de succes este ca P (conţinutul
propoziţional al actului) să fie adevărat în W („lumea” enunţării), această direcţie fiind
specifică actelor de discurs cu scop angajant sau directiv (promisiunile, dorinţele,
recomandările, implorările, ameninţările), după cum urmează:

55
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

A) în cazul scopului angajant: se urmăreşte transformarea lumii printr-o acţiune


viitoare a locutorului;
B) în cazul scopului directiv: se urmăreşte transformarea lumii printr-o acţiune
viitoare a alocutorului;
3) dubla direcţie de ajustare: se manifestă în cazul scopului declarativ, satisfacerea
actelor declarative (a concedia, a excomunica, a defini, a capitula) presupunând ca
lumea să fie transformată prin acţiunea prezentă a locutorului astfel încât ea să
corespundă conţinutului propoziţional al actului, iar conţinutul propoziţional să fie
corespunzător lumii;
4) direcţia vidă de ajustare: se manifestă în cazul scopului expresiv din cadrul actelor
corespunzătoare lui (scuzele, mulţumirile, condoleanţele, felicitările), adică în
exprimarea unei stări mentale a locutorului cu privire la starea de lucruri, cea din urmă
stare fiind reprezentată prin conţinutul propoziţional (în cazul actelor expresive nu
există scopul de a reprezenta o stare de lucruri ca fiind actuală sau de a tinde spre
actualizarea unei stări de lucruri din lume).
O altă componentă a forţei ilocuţionare este modul de realizare. Relaţia dintre modul de
realizare şi scopul ilocuţionar este relaţia dintre un anumit mijloc şi o anumită finalitate. De
exemplu, în cazul unei cereri locutorul trebuie să ofere o posibilitate de refuz alocutorului. În
cazul unei comenzi, dimpotrivă, locutorul trebuie să invoce o poziţie de autoritate asupra
alocutorului. Astfel de situaţii indică deosebita importanţă pe care o dobândesc condiţiile
necesare înfăptuirii scopului ilocuţionar, indiferent care ar fi acesta din urmă. De pildă,
modul de realizare specific unei rugăminţi, care constă într-o tentativă umilă sau politicoasă
de a-l determina pe alocutor să facă ceva, este un mod particular, specific, de a atinge scopul
directiv [Vanderveken, D., 1988, pp. 109-110; Romedea, A.-G., 1999, pp. 30-33].
Din perspectiva logicii ilocuţionare s-a încercat formalizarea modului de realizare a forţei
ilocuţionare ca o funcţie μ de I × Up în Us care este, din punct de vedere algebric, o restricție a
funcției reprezentând scopul directiv (I = ansamblul contextelor de enunțarea a propoziției P;
Up = universul de discurs al ansamblului de utilizări ale propoziției P; Us = universul scopurilor
directive în care este utilizată P). Se apreciază că, prin definiție, μ(i,P) reprezintă succesul într-
un context al unui anumit scop ilocuționar asupra lui P, cu un anumit mod de realizare, altfel
demersul fiind sortit eșecului. Unele moduri de realizare sunt marcate prin adverbe de tipul:
„cu bucurie”, „cu furie”, „cu umilință”, „copleșitor”, „cu îndrăzneală” etc.
Forţa ilocuţionară impune o serie de condiţii cu privire la conţinutul propoziţional.
Conţinutul propoziţional al unei promisiuni, de exemplu, trebuie să reprezinte o acţiune
viitoare a locutorului, el neputând promite ceva ce a făcut în trecut. La fel, dacă locutorul îşi
cere scuze pentru ceva, acest ceva trebuie să fie un fapt pe care l-a săvârşit deja. Formal, o
condiţie de conţinut propoziţional este interpretată ca o funcţie a ansamblului de contexte în
ansamblul P(Up) al ansamblului de propoziţii. Condiţiile privitoare la conţinutul propoziţional
sunt exprimate în limbajul natural prin constrângeri sintactice asupra formelor gramaticale
ale expresiilor stpulatoare de enunţuri elementare [Vanderveken, D., 1988, pp. 113-115].

56
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Condiţiile pregătitoare (preparatorii) reprezintă o altă componentă a forţei ilocuţionare.


Acestea antrenează o clasă de presupoziţii, cea mai importantă dintre ele fiind că locutorul
asumă adevărul unei propoziţii în contextul enunţării sale. De exemplu, un locutor care îşi
condamnă alocutorul de a fi făcut ceva presupune că fapta alocutorului este rea sau
respingătoare. Când locutorul înfăptuieşte actul ilocuţionar, iar presupoziţiile sale sunt false
în contextul enunţării actului, atunci actul ilocuţionar este defectuos din punct de vedere
logic întrucât contextul nu este adecvat unui astfel de act.
Definirea formală a unei condiţii preparatorii a fost făcută în termenii următori: o
condiţie pregătitoare este o funcţie Σ de I× Up în P(Up), funcţie care asociază fiecărui context
i şi fiecărei propoziţii P ansamblul tuturor propoziţiilor pe care locutorul le-ar presupune
dacă el ar îndeplini în acest context un act ilocuţionar de forma F(p) prevăzut cu o forţă F,
având această condiţie pregătitoare. Drept urmare, condiţiile pregătitoare ale unei forţe
ilocuţionare contribuie la determinarea unui tip special de condiţii de succes, ce au ca
specific presupoziţiile locutorului în contextul unei enunţări.
Tot ca o componentă a forţei ilocuţionare se manifestă şi aşa-numitele condiţii de
sinceritate. Acestea sunt impuse de posibilitatea ca orice locutor să mintă într-o enunţare ce
exprimă stări mentale pe care locutorul respectiv nu le posedă. Aceste stări mentale pot fi, la
rândul lor, formalizate ca atitudini propoziţionale astfel: m(P), unde m este un mod
psihologic de realizare (de pildă ca: a spera, a dori sau a regreta), iar P este un conţinut
propoziţional. Gradul de tărie al condiţiilor de sinceritate este o altă componentă definitorie
pentru forţa ilocuţionară. Se apreciază că el este adesea identic cu gradul de tărie cu care
scopul ilocuţionar al actului înfăptuit este înfăptuit pe baza conţinutului propoziţional.
Stările mentale – ce constituie condiţiile de sinceritate ale actelor de discurs – pot fi
exprimate cu grade diferite de tărie, în funcţie de forţa ilocuţionară a enunţării actului
săvârşit. De exemplu, gradul de tărie al unei implorări este mai puternic decât cel al unei
simple cereri, deoarece locutorul care imploră pe cineva exprimă o dorinţă puternică. Există,
de asemenea, diferenţe între gradele de tărie ale scopurilor ilocuţionare exprimate prin
verbe ca „a ordona”, „a comanda”, „a insista” şi cele exprimate prin adeverbe de tipul: „(în
mod) sincer”, „cu sinceritate”, „cu francheţe” etc. [Vanderveken, D., 1988, pp. 117-121].
Fundamentarea epistemologică a teoriei actelor de limbaj este una de natură pragmatică
şi se leagă de rolul pe care intenţionalitatea îl joacă în cunoaştere şi comunicare. Searle a
ajuns la o astfel de fundamentare pornind de la descrierea condiţiilor după care un act
ilocuţionar este sau nu este încununat de succes. El distinge între [Searle, J. R., 1972, pp.
105-106; Reboul, A. & Moeschler, J., 1998, p. 31]:
1) regulile pregătitoare care acţionează asupra situaţiei de comunicare (interlocutorii
vorbesc aceeaşi limbă, ei vorbesc „serios” etc.);
2) regula conţinutului propoziţional (promisiunea implică faptul că locutorul îşi atribuie
lui însuşi realizarea unui act viitor);

57
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

3) regulile preliminare ce au ca obiect credinţele de fundal (locutorul unui ordin doreşte


ca actul pe care-l ordonă de-a fi îndeplinit să fie realizat, dar nu este evident că el va fi
fără acest ordin);
4) regula sincerităţii care vizează starea mentală a locutorului (pentru afirmarea sau
promisiunea a ceva, el trebuie să fie sincer);
5) regula esenţială care specifică tipul de obligaţie contractată de către unul sau altul
dintre interlocutori (promisiunea sau aserţiunea implică angajamentul locutorului în
ceea ce priveşte intenţiile sau credinţele sale);
6) regulile intenţiei şi convenţiei ce descriu intenţiile locutorului şi modul în care el le
pune în aplicare graţie convenţiilor lingvistice, precum cele indicate mai înainte.
Această descriere îi permite să dea o nouă clasificare actelor de limbaj şi a servit ca bază
atât pentru logica sa ilocuţionară, cât şi pentru teoria intenţionalităţii pe care a elaborat-o.
Atingerea unor asemenea obiective a fost, însă, posibilă pornindu-se de la următoarele
ipoteze generale în analiza actelor ilocuţionare [Searle, J. R., 1972, pp. 107-113; Ioan, P.,
1987, pp. 244-245]:
1) condiţia (regula) de sinceritate specifică o stare psihologică necesară îndeplinirii
actului respectiv (nesinceritatea nu este posibilă decât dacă actul revine la expresia
unei stări psihologice), deci condiţia de sinceritate ne spune ceea ce locutorul exprimă
prin înfăptuirea actului:
A) a aserta, a afirma, a spune (că p) revine la a exprima credinţa (că p);
B) a cere, a ruga, a implora, a reclama, a ordona, a comanda, a pretinde (ca un act
viitor C să fie executat) revine la a exprima o dorinţă (ca C să fie executat);
C) a mulţumi, a felicita, a ura bun venit revine la a exprima mulţumirea (faţă de
reuşita unui locutor L, ori de sosirea lui);
2) condiţia (regula) preliminară arată, cel puţin în parte, ceea ce L subînţelege prin
îndeplinirea actului:
A) a afirma ceva înseamnă a subînţelege să gândeşti a susţine această afirmaţie;
B) a promite ceva înseamnă a subînţelege că auditorul se interesează de realizarea
promisiunii tale;
C) a mulţumi cuiva înseamnă a subînţelege că ceea ce face obiectul mulţumirii ţi-a
fost (ori este pe cale să-ţi fie) profitabil etc.;
3) condiţia (regula) esenţială poate fi satisfăcută şi într-o situaţie sau într-un context în
care înfăptuirea unui act de limbaj se face fără a utiliza în mod explicit un marcator
(indicator) de forţă ilocuţionară:
A) contextul sau situaţia respectivă pot oricând explicita forţa ilocuţionară a unui
enunţ;
B) contextul sau situaţia permit determinarea actelor care sunt particulare de tipurile
principale de acte;

58
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

4) celelalte condiţii (reguli pregătitoare, ale conţinutului propoziţional, ale intenţiei şi


convenţiei), împreună cu cele precedente, indică principiile distinctive presupuse de
actele ilocuţionare:
A) scopul actului (cel mai important asigurând, de exemplu, diferenţa dintre o
afirmaţie şi o întrebare);
B) raportul dintre locutor şi auditorul A (departajând, de exemplu, un ordin de o
cerere);
C) gradul în care se angajează locutorul (în raport cu care simpla expresie a unei
intenţii se deosebeşte de o promisiune);
D) natura conţinutului propoziţional (impunând, să zicem, distincţia dintre actul de a
prezice şi cel de a raporta);
E) relaţia existentă între propoziţie şi interesele lui L sau ale lui A (ceea ce relevă
diferenţa dintre a se lăuda şi a se plânge sau dintre a avertiza şi a prezice);
F) stările psihologice exprimate (prin care diferă, de exemplu, o promisiune – ca
expresie a unei intenţii – şi o afirmaţie – ca expresie a unei convingeri);
G) maniera după care se leagă un enunţ de restul discursului (în funcţie de care
simplul răspuns la replică va diferi la ceea ce s-a spus).
Contribuţia lui Searle la dezvoltarea pragmaticii ţine chiar de acest mod de fundamentare
a teoriei actelor de limbaj. Pragmatica sa „non-lingvistică” avea însă nevoie de un fundament
care să facă inteligibilă capacitatea actelor de limbaj de a reprezenta obiecte şi stări de
lucruri din lumea externă. Considerate dintr-un anumit punct de vedere, propoziţiile (adică
sunetele pronunţate de cineva sau semnele făcute pe hârtie) sunt obiecte din lume, ca
oricare altele, iar capacitatea de reprezentare nu le este, ca atare, intrinsecă. Ea provine
tocmai dintr-o proprietate definitorie a stărilor mentale de care sunt legate: intenţionalitatea
[Colţescu, V., 1996, pp. 175-176].
Intenţionalitatea stărilor mentale – la rândul ei – nu este derivată din vreo formă
anterioară de intenţionalitate, ci este intrinsecă stărilor în cauză. De exemplu, un agent
utilizează o propoziţie pentru a face o declaraţie sau pentru a pune o întrebare, dar nu se
poate spune că el foloseşte credinţele sau dorinţele sale, ci pur şi simplu le are. Astfel, o
propoziţie apare ca un obiect sintactic căruia îi sunt impuse capacităţi de reprezentare.
Credinţele, dorinţele şi alte stări intenţionale nu sunt obiecte sintactice, deşi ele pot fi, şi de
obicei sunt, exprimate prin propoziţii, iar capacităţile lor de reprezentare nu le sunt impuse,
ci le sunt intrinseci.
În termenii lui Searle, intenţionaliatea este acea proprietate a multor stări şi evenimente
mentale prin care ele (stările şi evenimentele) sunt orientate către sau asupra obiectelor, de
către obiecte sau stări de lucruri din lume. Dacă, de exemplu, am o credinţă, ea trebuie să fie
credinţa că lucrurile stau într-un anumit fel. Dacă am o teamă, ea trebuie să fie teamă de
ceva sau că ceva se va întâmpla. Dacă am o dorinţă, ea trebuie să fie dorinţa de a face ceva
sau dorinţa ca ceva să se întâmple ori să aibe loc. Dacă am o intenţie (scop sau proiect), ea
trebuie să fie intenţia de a face ceva [Searle, J. R., 1983, p. 1].

59
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Elementele de continuitate cu această teorie a actelor de limbaj se pot evidenția, printre


altele, sub forma teoriei acțiunii comunicaționale elaborată de Jurgens Habermas, în fond o
sinteză a modului în care noile epistemologii pragmatice percep statutul demersului cognitiv.
Există și alte abordări epistemologice asemănătoare ale științificului, dintre care –
exemplificând fugitiv rolul presupozițiilor în cunoașterea discursivă – mai jos va fi reținută
doar analiza „thematologică” a lui Gerald Holton, propriu-zis analiză tematică.
Să începem cu teoria actelor comunicaționale (Theorie des komunikativen Handels), care
accentuează aspectul pragmatic, comunicativ și acțional al cunoașterii, mergând până la a
vorbi, în numele acestuia, de „acțiuni comunicative” și de o raționalitate specifică lor ce le-ar
lega de anumite „interese de cunoaștere”. Interesele în cauză, de neocolit în orice acțiune,
fac din actele de limbaj adevărate „acte de intercomprehensiune”, iar din cunoașterea
științifică (în primul rând din cea a științelor sociale) sediul raționalității
interpretativ/comprehensive. Caracterul intercomprehensiv al actelor de limbaj (mai bine-zis
al „acțiunilor limbajiere”, Sprechhandlungen) ține de ceea ce ele exprimă (conținuturi
propoziționale, relații interpersonale și intenții locuționare) și de lumile la care trimit (lumea
obiectivă, lumea socială și lumea subiectivă).
Raţionalitatea ce le este subiacentă ar consta, de aceea, într-o triplă relaţionare a fiecărui
interlocutor [Habermas, J., 1987, tome I, pp. 110-118]:
1) cu lumea obiectivă (ca ansamblu al tuturor entităţilor raportat la care enunţurile
adevărate sunt posibile, interacţiune concretizându-se în conţinuturi propoziţionale
explicite şi conţinuturi presupoziţionale tacite);
2) cu lumea socială (ca ansamblu al tuturor relaţiilor interpersonale codificate prin legi,
legile şi normele de comportament social reprezentând maniera de concretizare a
acestei interacţiuni);
3) cu lumea subiectivă (ca ansamblu al experienţelor trăite la care interlocutorul are un
acces privilegiat, interacţiunea concretizându-se în intenţiile fiecăruia dintre locutori).
Din această perspectivă, orice proces de intercomprehensiune este interpretat ca având
loc pe baza unui fundal (Grundbegrif, background, arrière-fond, plan din spate) al
„precomprehensiunii” stabilizată cultural. Ştiinţa (de la verbul „a şti”, în factivitatea lui) –
întruchipând planul din spate al cunoaşterii – rămâne presupusă ca non-problematică în
ansamblul ei, deoarece de fiecare dată apare pusă la probă numai o parte din rezerva de
cunoştinţe existente la un anumit moment al cercetării: cea pe care participanţii la
interacţiune o utilizează şi tematizează în fiecare utilizare/interpretare. Este vorba, în fapt, de
conţinutul propoziţional explicit al actelor de limbaj şi de raţionalitatea-i specifică
(raţionalitate explicită), cel tacit – împreună cu atitudinile propoziţionale adiacente – făcând
obiectul aşa-numitei raţionalităţii implicite, după cum vom vedea mai jos.
Una dintre abordările care pot fi situate aici şi deocamdată în ascendenţa acestui mod de
a privi lucrurile se numeşte „pragmatică universală”, fiind un proiect aparţinând chiar lui J.
Habermas. Sarcina acestei abordări este de a elabora o „teorie a competenţei comunicative”
care să identifice regulile guvernând acţiunile sau actele agenţilor comunicării. Mai mult

60
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

spus, sarcina unei atari teorii ar consta în reconstrucţia sistemului de reguli după care noi –
ca agenţi ai comunicării – producem sau generăm situaţiile de vorbire (posibile în general). În
sensul pragmaticii universale, generarea nu poate fi redusă doar la producţia expresiilor
lingvistice pe baza competenţei lingvistice, ci trebuiesc avute în vedere şi situaţiile
extralingvistice ţinând de compentenţa comunicativă.
Studiul unor asemenea situaţii presupune clarificarea statutului actelor de limbaj,
cercetat pentru prima dată de Austin, apoi de Searle şi alţi adepţi ai teoriei actelor de limbaj.
În teoria acestora, actele de limbaj sunt considerate unităţi ilocuţionare de vorbire pentru că
odată cu actul exprimării locutorul înfăptuieşte chiar acţiunea pe care expresia performativă
folosită în exprimare o redă. Ceea ce înseamnă că expresiile performative au, în acelaşi timp,
un dublu sens: un sens lingvistic (în măsura în care ele sunt părţi componente ale vorbirii) şi
un sens instituţional (în măsura în care ele fac posibilă situarea expresiilor în limbă, altfel
spus, în măsura în care stabilesc sensul folosirii lor pragmatice). Drept urmare, un act de
limbaj produce condiţiile pentru a putea folosi o expresie într-o situaţie comunicativă
(condiţii cel mai adesea numite „presupoziţii metodologice”), dar îmbracă el însuşi, în acelaşi
timp, forma unei expresii (propoziţionale).
Din cele de mai sus rezultă că o teorie a competenţei comunicative trebuie să explice
prestaţiile pe care interlocutorii şi le asumă în prealabil atunci când transformă propoziţiile în
exprimări sau acte de limbaj. Habermas susţine că actele de limbaj, ca unităţi elementare ale
vorbirii, au o structură proprie. Punctul lui de plecare în demonstrarea acestui fapt îl
reprezintă constatarea că interlocutorii folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a se referi
şi a se înţelege asupra unor stări de lucruri. De altfel, chiar starea lumii se reflectă în această
structură fie explicit (sub formă de propoziţii), fie implicit (sub formă de condiţii sau
presupoziţii existenţiale şi metodologice care fac posibile adevărul sau falsul acestor
propoziţii). În consecinţă, structura explicită a unui act de limbaj conţine o propoziţie
performativă şi conţinutul propoziţional (informaţional) al unei propoziţii care depinde de
aceasta.
Altfel spus, în structura sa cea mai simplă, el este constituit dintr-o propoziţie dominantă
şi o propoziţe dependentă. Propoziţia dominantă se foloseşte într-o exprimare pentru a
stabili un mod de comunicare între interlocutori, iar propoziţia dependentă se foloseşte
pentru a comunica ceva asupra obiectelor. Mai precis, propoziţia dominantă a unei exprimări
elementare serveşte la a determina modul comunicării şi la a stabili, prin acesta, sensul
folosirii pragmatice pentru propoziţia dependentă, în vreme ce propoziţia dependentă oferă
informaţii despre lume. Dubla structură a comunicării curente prin limbă se vădeşte în
legătura elementară a actului de limbaj şi a propoziţiei putătoare de conţinut informaţional.
O înţelegere nu se realizează decât dacă cel puţin doi subiecţi împărtăşesc acelaşi set de
presupoziţii metodologice şi existenţiale, ceea ce în limbajul lui Habermas înseamnă că ei
păşesc în acelaşi timp pe două planuri: planul intersubiectivităţii (în care interlocutorii
vorbesc unul cu altul) şi planul obiectelor asupra cărora interlocutorii se înţeleg (lucruri,
evenimente, stări, persoane, exprimări şi stări ale persoanelor).

61
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Actul de limbaj ca unitate elementară a vorbirii este compus, aşadar, din propoziţia
dominantă (performativă) şi din propoziţia dependentă, a conţinutului propoziţional,
deoarece comunicarea se realizează numai sub condiţia unei metacomunicări tacite
simultane (adică a unei pre-înţelegeri, pe planul intersubiectivităţii, a sensului pragmatic
determinant pentru comunicare). Utilizarea limbajului care foloseşte metacomunicarea
numai ca mijloc tacit pentru a produce o pre-înţelegere asupra obiectelor este denumită
analitică, iar utilizarea limbajului care foloseşte comunicarea asupra obiectelor ca mijloc
explicit pentru a produce o înţelegere asupra sensului folosirii propoziţiilor este denumită
reflexivă [Habermas, J., 1983, pp. 121-141, 191-194].
Cât priveşte abordarea pragmatică a discursului ştiinţific propusă de G. Holton, meritul
analizei tematice se leagă, în principal, de evidenţierea background-ului cognitiv care
impregnează tacit discursul ştiinţific sub forma aşa-numitelor concepte tematice sau
themata. Relaţionarea acestor construcţii conceptuale cu faptele sau fenomenele ştiinţifice
(relaţionare „fenomenică” sau empirică), interrelaţionarea lor aparte în structura teoriilor
ştiinţei (relaţionare „tautologică” sau analitică), dar mai ales corelarea lor cu interesele de
cunoaştere ale cercetătorilor (relaţionare „thematologică” sau pragmatică) poartă marca
raţionalităţii ştiinţifice (deopotrivă tacită şi explicită, obiectivă şi subiectivă). De altfel
identificarea rolului jucat în ştiinţă de relaţionarea unor asemenea concepte constituie chiar
obiectivul principal, iar pentru atingerea lui trebuie procedat asemenea unui etnolog ce
cataloghează îndeletnicirile şi obiceiurile nescrise ale poporului studiat.
La fel ca orice discurs, cel ştiinţific îşi mai adaugă o componentă – tematică – la conţinutul
propoziţional, la fel de importantă ca şi celelalte două recunoscute prin tradiţie (empirică sau
„fenomenică” şi analitică sau „tautologică”). Astfel, dacă raţionalizarea obiectivă şi explicită
impunea ca relevante pentru discursul ştiinţific doar componentele empirică şi analitică
(relevanţa lor fiind reprezentată sub forma a două axe, x şi y, în planul raţionalităţii
discursive), cea tacită şi subiectivă îl îmbogăţeşte tematic cu o a treia dimensiune, pragmatică
(în plan raţional relevanţa ei apărând ca o axă z perpendiculară pe cele două, precedente) şi
responsabilă în parte de „personalizarea” (intra- şi inter-) lui. Imaginea obţinută este, în fond,
rezultatul unei viziuni care menţine distincţia între contextele epistemice ale descoperirii şi
justificării, dar o redă ca distincţie între aspectul de „luptă personală” (S1, ca sediu al
imaginaţiei şi motivaţiei cercetatorilor, deci al subiectivităţii) şi cel „public”, „instituţional” al
ştiinţei (S2, ca sanctuar al experimentului şi logicii, deci al obiectivităţii).
Îndeobşte epistemologii, filosofii şi istoricii ştiinţei, oamenii de ştiinţă în special, nu
contestă prezenţa tacită – ca şi presupoziţii – a „thematelor” în S1 (sugerând chiar nevoia
studierii lor în măsura în care nu afectează ştiinţificul propriu-zis, ci psiho-socio-logicul sau
personalul), dar cea mai mare parte dintre ei îşi schimbă atitudinea atunci când este vorba de
S2 (de unde le elimină fără ezitare în virtutea credinţei că planul tematic – background-ul,
arriere-fond-ul sau fundalul ce funcţionează ca sediu al lor – dacă nu este ignorat, cel puţin
nici nu interesează ştiinţa). Oricum, dacă ne limităm doar la interpretările tradiţionale, un
important tronson al cunoaşterii – planul tematic nefiind decât una dintre variantele sale de

62
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

manifestare – rămâne în afara discuţiilor ştiinţifice şi epistemologice: cel presupoziţional.


Recuperarea lui e posibilă prin indentificarea acelor componente tematice din discursul
cognitiv (concepte tematice, teme metodologice şi ipoteze de lucru) care impregnează opera
ştiinţifică cu presupoziţii, iar pentru omul de ştiinţă funcţionează ca „unelte imaginative”
(Holton, G., 1982, pp. 11-34, 56).
Recapitulând şi sintetizând cele de mai sus, potrivit teoriei acţiunii comunicaţionale şi
analizei tematice, presupoziţiile ar deveni răspunzătoare în ştiinţă atât de implicitarea
conţinutului propoziţional al cunoaşterii (raţionalizat în maniera tradiţională sub forma
dimensiunilor x şi y, singurele relevante în economia planului contingent – empiric şi analitic
– al discursului), cât şi de cea a comportamentului raţional al oamenilor de ştiinţă (tradiţional
eliminat din calculele ştiinţificului, regăsibil însă discursiv în valoarea sau forţa ilocuţionară a
actelor de limbaj ce proferează un atare conţinut propoziţional, în condiţiile de succes şi de
satisfacţie ce-i conferă relevanţă), ca să nu mai vorbim de explicitarea (meta)discursivă a
diferitelor „conţinuturi” şi „comportamente” cotate drept ştiinţifice. Este de remarcat apoi, în
cadrul literaturii de specialitate, efortul de a justifica – exact pe baza unor teorii precum cea a
acţiunii comunicaţionale sau a analizei tematologice şi în contextul unor atari distincţii – rolul
pe care presupoziţiile îl joacă în cunoaşterea discursivă ca factori raţionalizabili. La toate
acestea se mai poate adauga o susţinere: că raţionalitatea iese din cadrul tradiţional al
explicitului şi obiectivităţii, impunând măcar metadiscursiv problematica implicitului şi
subiectivităţii în cunoaştere.
Revenind la contribuţia lui Max Weber, se poate aprecia că prin legarea cunoaşterii
ştiinţifice, în speţă a raţionalităţii adiacente ei – ca relaţionare între scop, mijloc şi consemn
(standard sau normă) – de subiectivitate şi presupoziţii, acest autor a deschis drumul
„înmuierii” consemnelor de raţionalitate şi al lărgirii tipului de ştiinţă demn de practicat, fără
să-l urmeze până la ultimele lui consecinţe (cum vor proceda în zilele noastre adepţii
postfilosofiei, de pildă). Pornindu-se pe acest drum, modelul modern de raţionalizare a putut
fi lărgit pe latura interpretării acţiunii umane ca relaţie de la mijloc la scop (în spirit kantian
numită raţionalizare teoretică şi raţionalizare practică) şi pe cea a luării în discuţie, ca normă,
a presupoziţiilor cognitive şi existenţiale (fundaţionismul şi postfundaţionismul, realismul şi
relativismul etc.).
Asemenea abordări au permis interpretarea non-standard a structurii clasice, de tip
platonician – Ks(p): a) [p] = T (p este adevărat = verifuncţionalitatea lui p), b) A(p)
(acceptabilitatea, admisibilitatea etc. lui p), c) J(p) (justificabilitatea lui p) – a actului de
cunoaştere. Interpretarea de o asemenea manieră a acestui act a devenit în timp obiect de
critică, de pildă provocarea lui Gettier atrăgând atenţia asupra următoarelor considerente
[Clitan, Gh., 1998, pp. 243-250]:
1) valoarea lui p poate fi nu numai adevărul (poate fi falsul, probabilul sau altele: [p] =
T v F v Pr v …), ci chiar de altă altă natură decât adevărul şi falsul (satisfacţia, succesul
ş.a.);

63
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

2) raţionalitatea actului cognitiv nu mai trebuie înţeleasă doar ca relaţionare între [p] şi
J(p), ci mai degrabă între [p] şi A(p);
3) locul lui J(p) (evidenţă disponibilă, întemeiere logică etc.) poate fi luat de elemente
ce funcţionează ca standarde metaraţionale (criticabilitatea, failibilitatea,
presupozibilitatea ş.a.m.d.).
În cele ce urmează, interpretarea non-standard (de tipul logicii epistemice) a actului
cognitiv va fi analizată pe linia acestei critici a tradiţiei. Urmând direcţia criticismului gen
Gettier, se consideră că actul cognitiv poate îmbrăca mai multe forme, dintre care – întrucât
şi-au găsit deja un loc în disputele epistemologice de astăzi – aici vor fi reţinute doar trei. Ele
sunt redate în literatura de specialitate cu ajutorul unor verbe epistemice („a cunoaşte”, „a
crede” şi „a crede religios”) şi într-un formalism special. Introducerea notaţiilor simbolice
pentru aceste acte cognitive a avut loc prin „formule”, relaţiile dintre formulele obţinute şi
propoziţiile care conţin verbe epistemice fiind considerate de „substituţie” (propoziţiile pot fi
substituite prin formule atomare, numele prin variabile individuale libere ş.a.m.d.) [Hintikka,
J., 1967, pp. 11-12].
Adoptând notaţiile folosite cel mai adesea în literatura de specialitate – adică dacă se
notează cu Ks(p) = Subiectul (cercetător, om de ştiinţă etc.) S cunoaşte că p, Bs(p) = Subiectul
S opinează sau, pur şi simplu, crede că p şi Fs(p) = Subiectul S crede religios că p – relaţiile de
substituţie între formule pot fi definite recursiv după cum urmează:
1) formulele atomare (oricare ar fi ele) sunt formule;
2) dacă p este o formulă, atunci la fel este şi ~p;
3) dacă p şi q sunt formule, atunci tot formule sunt (p&q) şi (pq);
4) dacă p este o formulă, iar s o variabilă individuală liberă, atunci Ks(p), Bs(p) şi Fs(p)
sunt formule (în fiecare caz p este înţeles ca fiind „scopul” operatorului în cauză sau
conţinutul propoziţional al actului exprimat de operator).
Construind asemănător – când este cazul – şi alte formule, în structura epistemologică de
tip platonician a fiecăruia dintre actele cognitive redate prin Ks(p), Bs(p) şi Fs(p) se pot
evidenţia următoarele condiţii de existenţă [Flew, A. (coord.), 1996, pp. 82-85, Flonta, M.,
1994, pp. 37-41, 49-54]:
1) Pentru Ks(p), după cum deja am văzut:
A) [p] = T (p este adevărat = verifuncţionalitatea lui p);
B) A(p) (acceptabilitatea, admisibilitatea etc. lui p);
C) J(p) (justificabilitatea lui p);
2) Pentru Bs(p):
A) [p] = TvF (p este adevărat sau fals = realizabilitatea lui p);
B) A(p) (acceptabilitatea, admisibilitatea etc. lui p);
C) J(p) (justificabilitatea lui p);
3) Pentru Fs(p):
A) [p] = Tb (p este biblic adevărat sau, altfel spus, adevărul biblic al lui p);
B) A(p) (acceptabilitatea, admisibilitatea etc. lui p);

64
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

C) Jb(p) (justificabilitatea biblică a lui p).


Abordarea conceptului cunoaşterii cu ajutorul unui asemenea formalism este cunoscută
astăzi sub numele de „logică epistemică”, fiind sugerată pentru prima dată de G. H. von
Wright şi dezvoltată într-un sistem formal de către J. Hintikka. Sub formă axiomatic-
deductivă, această dezvoltare a logicii s-a realizat în cele din urmă ca o ramură a logicii
modale, cu o semantică nu întotdeauna justificat subsumată semanticii lumilor posibile
[Hintikka, J. and Hintikka, M., 1989, p. 17; Vieru, S., 1997, pp. 227-255].
Raporturile dintre Ks(p) – pe de o parte – şi Fs(p) sau Bs(p) – pe de altă parte – au fost şi
sunt astăzi analizate în termenii „compatibilităţii” sau „incompatibilităţii”. Majoritatea
epistemologilor contemporani susţin că între cunoaştere şi credinţă există o relaţie de
condiţionare, în sensul că „nu pot cunoaşte că are loc cutare şi cutare, dacă nu cred că are
loc cutare şi cutare”. Unii autori consideră că relaţia de condiţionare ar avea loc nu între
cunoaştere şi credinţă, ci între cunoaştere şi alt gen de atitudine (cum ar fi, de exemplu,
certitudinea psihologică, convingerea sau acceptarea: Ayer, Lehrer ş.a.). Există însă şi
categorii de autori contemporani care susţin fie teza incompatibilităţii între cunoaştere şi
credinţă (pe linia lui Platon: Prichard, Duncan-Jones, Vendler ş.a.), fie cea a separabilităţii
acestora (Woozley, Radford ş.a.) [Luper-Foy, S., 1999, pp. 195-199].
Discuţii în literatura de specialitate au stârnit nu numai interpretarea raporturilor dintre
actele strict implicate în cunoaştere – cum ar fi, de pildă, Ks(p), T(p), A(p) sau J(p)) şi actele
de credinţă (continuând şirul exemplelor analizate anterior:Bs(p), Fs(p), dar şi altele) –, ci
chiar „diferitele construcţii în termenii lui «a cunoaşte»”:
1) S cunoaşte că…;
2) S cunoaşte dacă…;
3) S cunoaşte cine (ce, care, când, unde, …);
4) S cunoaşte cum…;
5) S cunoaşte de ce…;
6) S cunoaşte d (cunoaşte + un complement direct gramatical).
Analiza acestor tipuri de „construcţii” e cea care a făcut ca semantica logicii epistemice să
se dezvolte ca o semantică a lumilor posibile şi ca semantică a teoriei jocurilor. Pornind de la
ea, în cele ce urmează va fi pus în discuţie formalismul modelelor tradiţionale de
raţionalitate propunându-se o interpretare a actelor cognitive (de cunoaştere, credinţă ş.c.l.)
– potrivit structurii lor formale – ca acte de tip metaraţional.
Structura formală a diferitelor construcţii în termenii lui „a cunoaşte”, precum şi relaţiile
dintre acestea au fost abordate în două modalităţi: „fie în termenii naturii generale
semantice şi pragmatice a conceptului de cunoaştere, fie (…) prin intermediul datelor extrase
din practica comună şi din intuiţiile noastre prima facie privind presupusele relaţii
inferenţiale dintre propoziţiile limbajului natural”. Abordarea care pleacă de la natura
semantico-pragmatică a conceptului cunoaşterii a fost considerată „singura abordare auto-
explicativă”, cealaltă abordare (pornind de la practicile comune şi de la analiza relaţiilor
inferenţiale proprii limbajului natural) presupunând-o tacit.

65
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

A lua ca punct de plecare natura conceptului cunoaşterii înseamnă a-ţi restrânge atenţia şi
travaliul practic doar la câteva dintre situaţiile posibile în legătură cu enunţurile care cuprind
diferitele construcţii în termenii lui „a cunoaşte”. În cele ce urmează exemplificarea va fi
făcută numai pentru enunţurile care conţin expresia „cunoştem că p…” (sau altele similare
ei: „S cunoaşte că p”, „S crede că p“ etc.). Buni candidaţi pentru sintagma „situaţii posibile”
sunt şi alte două expresii ţinând de limbajul celor două teorii din perspectiva cărora au fost
interpretate amintitele construcţii: „scenarii” (teoria semantică a jocurilor) şi „lumi posibile”
(teoria semantică a lumilor posibile).
Caracterizarea cunoaşterii cu ajutorul acestor expresii „presupune că avem un spaţiu dat
al stărilor de fapt sau al cursurilor de evenimente posibile”. Explicitând, „«a cunoaşte că»
implică un spaţiu de lumi posibile pe care este definită o relaţie binară pentru fiecare agent
(cunoscător)”. Relaţia binară dintre lumile posibile ale spaţiului de cunoaştere (notate, de
exemplu cu w1 şi w0) are loc pentru un agent S dacă şi numai dacă w1 este compatibilă cu tot
ceea ce S cunoaşte în w0.
Spaţiul lumilor posibile funcţionează asemenea „spaţiului logic fix” al lui Rorty,
reprezentând terenul tradiţional de manifestare a raţionalităţii (o raţionalitate suprapusă
cunoaşterii şi emiţând ea însăşi pretenţii cognitive, adică o raţionalitate epistemică). De
precizat aici e că, dincolo de atitudinea de frondă, autori precum Rorty nu pot ieşi decât
declarativ din cadrul acestei raţionalităţi, deoarece în ultimă instanţă promovează o
structură similară pentru modelul propriu de raţionalitate (un fel de raţionalitate slabă, de
genul raţionalităţii „conversaţional-comunicative” rortyene, în fond o formă a raţionalităţii
practice modelată de M. Weber) [Clitan, G., 2003, pp. 202-204]:
1) fixarea şi atingerea scopului acţiunii înfăptuite;
2) alegerea şi utilizarea mijlocului adecvat satisfacerii acestui scop;
3) operaţionalizarea standardului (criteriu, consemn, normă) de raţionalitate
promovată.
Revenind la modelarea diferitelor construcţii în termenii lui „a cunoaşte”, lumile care se
găsesc în situaţia lui w1 au fost numite „S-alternative la w0”, iar „a cunoaşte că” a primit
caracterizare sub forma condiţiilor de adevăr după cum urmează: S cunoaşte că p în w0 dacă
şi numai dacă p este adevărată în fiecare S-alternativă la w0. O altă caracterizare a lui „a
cunoaşte că” a fost făcută în formulele logicii epistemice. De exemplu, construcţia de tipul „S
cunoaşte că p” a fost redată prin formula Ks Mp, unde Ks înseamnă că „cutare (Ion, de pildă)
sau cutare (orice alt individ: Gheorghe, Vasile, …) cunoaşte (ştie)”, iar Mp „că a avut loc
cutare (o crimă) sau cutare (orice altă faptă: un dezastru natural, o căsătorie, …)”.
Prin analiza în lumi posibile a lui „a cunoaşte că” se pot da interpretări pentru toate
celelalte construcţii în termenii lui „a cunoaşte”. Pentru realizarea lor e nevoie însă de a ne
folosi – pe lângă operatorii epistemici şi variabilele propoziţionale – în special de
cuantificatori (∀, ∃) sau de celelalte notaţii din logica de ordinul I (variabile, constante ş.c.l.).
Interpretările date sunt:
1) „S cunoaşte că p”: după cum am văzut, în formula Ks Mp;

66
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

2) „S cunoaşte dacă p1 sau p2”: dacă şi numai dacă Ks (p1 (∨/Ks) p2);
3) „S cunoaşte cine (ce, care, când, unde, …) – să zicem x – satisface p[x]”: dacă şi numai
dacă Ks (∃x/ Ks) p[x] (unde x ca variabilă pentru persoane este desemnat în limbaj
natural de expresiile cine, ce, care, când, unde etc.);
4) „S cunoaşte cum se face X”: dacă şi numai dacă Ks (∃m/ Ks) (X se face prin metoda
m);
5) „S cunoaşte de ce F”: revine a spune Ks (∃p/Ks)(p & N(p→F)) (unde N este operatorul
necesităţii, detaliile despre el fiind puţin discutate în logica epistemică);
6) „S cunoaşte cine este d”: se poate fi interpreta Ks (∃x/Ks) (d = x).
Formulele de mai sus nu epuizează toate interpretările date construcţiilor în termenii lui
„a cunoaşte”. Există şi interpretări strict lingvistice sau interpretări prin intermediul datelor
oferite de practica comună, dar cele mai apropiate de interpretările precedente sunt cele ale
semanticii jocurilor de limbaj. Pentru înţelegerea corectă a lor e necesar a preciza funcţia
logică a operatorului epistemic Ks şi – în general – funcţiile cuantificatorilor din limbajul
natural.
Referitor la funcţia logică a lui Ks, s-a arătat că acest operator „comportă mai multe lumi
posibile în raport cu care individul x este considerat membru”. A fi membru într-o lume
înseamnă a căpăta o „întruchipare” în lumea respectivă, dar cum indivizii se pot întruchipa în
mai multe lumi, „liniile principale care leagă întruchipările aceluiaşi individ în diferite lumi se
numesc linii sau orizonturi de lume” (world lines). A înţelege „modul în care operează
cuantificatorii” în limbajul natural presupune „a înţelege logica cuantificatorilor”, ceea ce
echivalează cu a înţelege nu atât „ideea de existenţă, nici ideea de generalitate” a unui
cuantificator, cât ideile de „dependenţă” şi „independeţă” a acestuia.
Ideea unui cuantificator dependent apare bine ilustrată de formula (∀x) ∃(y) Rxy, unde
∃(y) îndeplineşte un asemenea rol. De regulă, în logica tradiţională dependenţa se determină
„prin convenţiile privind raza de acţiune a cuantorilor (în formula de mai sus, „prin
parantezele asociate unui cuantificator”). Notaţiile acestei logici sunt însă restrictive: de
exemplu, înlătură „posibilitatea ca razele a doi cuantificatori să se suprapună doar parţial,
astfel încât raza unuia dintre ei să nu fie complet inclusă în raza celuilalt”. Depăşirea
impasului s-a făcut prin schimbarea notaţiei astfel încât să se poată indica excluderea
temporară a unui cuantificator din raza celuilalt. Drept urmare, independenţa unui
cuantificator – să zicem Q0x – de alţi cuantificatori în raza cărora intră – cum ar fi Q1y, Q2z ş.a.
– a fost indicată prin: (Q0x/ Q1y, Q2z, …,) [Hintikka, J., 1999, pp. 243-250].
Noua notaţie a condus la precizarea noţiunilor de dependenţă şi independenţă
informaţională în cadrul Teoriei Semantice a Jocurilor. La prima vedere, schimbările notaţiei
pot să părea ca aducătoare de complicaţii pentru sintaxa limbajului. Pe fondul problemei
însă, ele indică o schimbare de perspectivă în abordarea limbajului natural care a avut loc în
anii '80: trecerea de la modelul recursiv al limbajului (Montague) la modele procedurale
(Kamp, Heim) şi dinamice (Hintikka).

67
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Schimbarea de perspectivă a adus cu sine, pe lângă noua notaţie, o altă modalitate de


soluţionare a problemei funcţiilor cuantificatorilor în limbajul natural. E vorba de
evidenţierea „existenţei a două noţiuni de domeniu” prin raportare la care cuantificatorii pot
fi interpretaţi: „domeniul1, ca rază sau sferă de aplicaţie prioritară” (priority scope) şi
„domeniul2, ca rază (sferă) obligatorie (binding scope). De precizat e faptul că doar „în logica
de ordinul I aceste două noţiuni de domeniu coincid”. Coincidenţa lor dispare în limbajul
natural deoarece aici principiul sintactico-semantic al compoziţionalităţii – responsabil,
printre altele şi de modul în care logica de ordinul I (la baza căreia stă) defineşte dependenţa
şi independenţa cuantificatorilor – poate fi „implementat” doar cu restricţii.
Astfel stând lucrurile, despre domeniul 1 se zice că indică o „prioritate logică” de existenţă
a unui cuantor în domeniul altui cuantor (de exemplu, redată în formula ∃x ∃y Rxy prin
faptul că „cel de-al doilea cuantor existenţial este în domeniul 1 al primului”), iar despre
domeniul2 s-ar putea spune că indică o „prioritate discursivă”, mai precis spus modul „în care
o variabilă este legată (bound) de către un cuantor, adică modul în care ea cade în domeniul
acelui cuantor (de pildă, în formula precedentă, „variabila y este în domeniul2 al cuantorului
existenţial ∃y [Sandu, G., 1999, pp. 127-128, 132-133].
Revenind la raporturile dintre Ks(p) – pe de o parte – şi Fs(p) sau Bs(p) – pe de altă parte
–, acestea mai pot fi analizate şi în termenii relevanţei şi metaraţionalităţii De
metaraţionalitate se vorbeşte astăzi pentru a desemna, în mod neexclusivist, două lucruri
[Jacot, J.-H., 1990, p. 13]:
1) fie disjuncţia de sorginte weberiană între raţionalitatea „structurală” (ştiinţifică:
instrumentală, calculatorie) şi raţionalitatea comportamentală (culturală: normativă,
evaluativă);
2) fie disjuncţia recompensată cu Premiul Nobel între raţionalitatea „de conţinut” (de
substanţă sau substanţialistă) şi raţionalitatea „de formă” (formală sau procedurală).
Se observă că, în linii mari, dubla disjuncţie de mai sus corespunde mai vechii distincţii
kantiene dintre raţionalitatea teoretică (disjuncţia recompensată cu Premiul Nobel) şi
raţionalitatea practică (disjuncţia de sorginte weberiană). Aşadar, diferitele modele
contemporane de explicitare a demersului ştiinţific se dezvoltă în limitele modelului clasic, de
factură kantiano-weberiană, al raţionalităţii. Cele trei elemente din structura modelului
tradiţional de raţionalitate se regăsesc în modelele contemporane fie formulate explicit
(scopul), fie prezentate sintetic sub forma principiilor comparative ale teoriilor (mijlocul şi
standardul). Atunci când astăzi se suprasolicită elementul justificării (Jp) din structura actului
de cunoaştere, instituindu-l în scop al cunoaşterii şi legându-l într-un fel sau altul de condiţia
de adevăr a conţinutului informaţional (propoziţional), avem de-a face cu o manifestare
explicită a tradiţiei.
În modelare netradiţională, corpusul cunoaşterii lui S include, pe lângă sistemul Ks al
propoziţiilor care-i transmit informaţii despre realitate, şi sistemul Bs al credinţelor ce-i
exprimă atitudinea discursivă. Astfel, raţionalitatea ar dobândi două faţete de manifestare, ce
pot fi redate în termenii logicii epistemice după cum urmează [Clitan, G., 2002a, pp. 95-102]

68
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

1) raţionalitatea explicită: ca relaţionare sub conceptul cunoaşterii Ks (pe care-l are un


individ oarecare S) a valorii de adevăr [p] (valoare atribuită enunţurilor de cunoaştere
p ale lui S: adevărul, notat Tp; falsul, notat Fp, nedecisul etc.) cu Ap (acceptabilitatea
enunţului p) şi Jp (justificabilitatea enunţului p);
2) raţionalitatea implicită: ca relaţionare metadiscursivă între Ks, Ap, Jp – pe de o parte
şi Bs (credinţele epistemice ale lui S), Fs (credinţele religioase ale lui S) etc. – pe de
altă parte.
De remarcat că în aceste relaţionări Ks, Ap şi Jp sunt cotaţi ca factori interni, în vreme ce
Bs, Fs şi alte elemente de acest fel ca factori externi. Prima relaţionare ar ţine de nivelul
epistemic al demersului (cel al teoriei ştiinţifice), iar a doua de nivelul său epistemologic (al
metateoriei). Dar, deoarece relaţionările se înfăptuiesc prin intermediul unor acte de limbaj
complexe (exprimând diferitele acte cognitive sau relaţiile dintre acestea: Ks, Bs, Fs, Ap, Jp
ş.a.m.d.), se poate vorbi de „metaraționalitate”, adică o raţionalitate a actelor de limbaj ce
cuprinde ambele faţete (explicită şi tacită) ale raţionalităţii demersului ştiinţific. Cum însă
cunoaşterea în general nu se identifică cu cea ştiinţifică, adesea credinţele (de exemplu: Bs şi
Fs) antrenate de demersul cognitiv se adaugă sau se substituie prin actele de limbaj
cunoştinţelor Ks obţinute în practica ştiinţifică. Mai mult, după modelul cunoaşterii ştiinţifice
şi în cadrul raţionalităţii explicite, dacă în cazul lui Ks raţionalitatea a fost gândită iniţial ca
raţionalitate (explicită) tare, Rte={Tp, Jp}, în cazul lui Bs s-a vorbit de raţionalitate (explicită)
slabă Rse={Tp, Ap} şi nu de non-raţionalitate sau iraţionalitate.
În primul caz, criteriul principal de apreciere a raţionalităţii demersului cognitiv îl
constituie posibilitatea justificării lui p (justificabilitatea lui p), iar nu posibilitatea valorii de
adevăr a lui p (realizabilitatea sau satisfiabilitatea lui p). În al doilea caz, criteriul este „slăbit”
şi se referă la explicitarea alegerii lui p (credibilitatea lui p, preferinţa pentru p, relevanţa lui p
ş.a.). Slăbirea criteriului de raţionalitate a condus la admiterea unei raţionalităţi minimale
(Rse) care să accepte calificarea de „raţional” şi pentru acte de genul opiniei sau credinţei
non-religioase, raţionaliştii vorbind în mod curent astăzi de credinţe raţionale.

3. Trei modalităţi de integrare pragmatică a raţionalităţii ştiinţifice în cultură: relevanţa,


metaraţionalitatea şi presupoziţionalizarea
Cum s-au întâmplat lucrurile prezentate mai sus? Modelarea ne-clasică a conceptului
raţionalităţii a urmat întrucâtva traseul modelării logico-epistemice a conceptului cunoaşterii.
Comparând modelul ne-clasic al conceptului raţionalităţii cu modelul logico-epistemic al
structurii actelor cognitive de tipul Ks – anume, platonicianul Ks={Tp, Ap, Jp} – e uşor de
observat că definiţia „tare” a raţionalităţii – ca relaţionare între Tp şi Jp – se regăseşte şi în
cazul actelor de cunoaştere realizate prin credinţă epistemică – Bs={TpvFp, Ap, Jp} – sau
credinţă religioasă – Fs={Tb, Ap, Jb}.
Această caracteristică formală a fost exploatată în sensul lărgirii conceptului raţionalităţii
de la raţionalitatea tare la raţionalitatea slabă şi a îngrădirii conceptului iraţionalităţii (atunci
când mai este admis) doar la fenomene ce ţin de domeniul patologicului (schizofrenia,

69
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

paranoia etc., cum cred postmoderniştii) şi nu la fenomene ce cad sub influenţa factorilor
externi (sociali, economici, culturali, psihologici ş.c.l.). Drept urmare, raţionalitatea apare
gândită ca relaţionare a factorilor ce ţin de contextul psiho-socio-logic (externi) cu cei
empirico-logici (interni), depăşindu-se astfel – prin adăugarea noii dimensiuni a raţionalităţii
implicite – maniera tradiţională în care a fost gândită de obicei (ca relaţionare doar a
factorilor interni între ei, socotiţi singurii raţionali, deci ca o formă sau alta a raţionalităţii
explicite).
Faptul că raţionalitatea este gândită ca relaţionare a factorilor ce ţin de contextul psiho-
socio-logic (denumiţi „externi”) cu cei empirico-logici (denumiţi „interni”) este marcat în
limbă prin cele două aspecte definitorii ale unui act de limbaj – forţa sau valoarea
ilocuţionară şi conţinutul propoziţional – care, afectându-se reciproc şi co-relaţionându-se,
poartă asupra unui tip aparte de raţionalizare (în, prin şi a actelor de discurs), respectiv de
raţionalitate (implicită şi explicită). Aplicaţi discursului ştiinţific, termenii specifici teoriei
actelor de limbaj („conţinut informaţional” sau „propoziţional”, „valoare” sau „forţă
ilocuţionară”, „act de limbaj” sau „de discurs” ş.a.) dacă nu exprimă, măcar devin purtători ai
unor categorii de factori („inter”- şi „intra”- ştiinţifici, adică interni; „extra”-ştiinţifici, adică
externi) relaţionaţi prin implicare sau presupunere sub forma relevanţei sau/şi raţionalităţii
în cunoaştere.
Etimologic, verbul a releva denunţă mai vechiul englezesc to relevate (la modul general
însemnând a ridica din nou în privire, a supune atenţiei, practic a selecta, a alege), socotit
adesea sinonim cu termenul context. Pe linie epistemologică se apreciază că relevanţa –
termen rezultat prin substantivizarea adjectivului relevant care, la rândul său, nu este decât o
calificare obţinută pornind de la verbul a releva – semnifică „relaţia de afectare” dinspre „un
factor x sau o proprietate p” înspre „un fenomen în ocurenţa sa, un subiect în calificarea sa,
pe scurt, o problemă în soluţionarea ei” [Meyer, M., 1979, p. 310; Böhm, D., 1995, pp. 78-
82].
Dacă s-ar încerca găsirea unui model pentru acest mod de înţelegere al relevanţei, cel mai
potrivit ar putea fi subsumat încercării lui Austin de a depăşi distincţia performativ–
constatativ. Acest autor admite că orice frază completă, atunci când e utilizată, corespunde
realizării a cel puţin unui act de limbaj şi distinge trei tipuri de acte de limbaj [Austin, J. L.,
2003, pp. 90-102]:
1) un act locuţionar: cel care are loc prin simplul fapt de a spune ceva, presupunând:
A) un act fonetic: simpla producere de sunete;
B) un act fatic: alcătuirea cuvintelor şi aplicarea unei gramatici (poate fi simulat și
reprodus prin gesturi, mimică, intonație etc.);
C) un act retic: utilizarea cuvintelor cu sens, cu semnificaţie (actul de a spune ceva);
2) un act ilocuţionar: care se realizează în spunerea a ceva (conţinutul informaţional p),
influenţând raporturile dintre interlocutori, şi care este întotdeauna convenţional,
întrucât nu se realizează decât în virtutea unui ceremonial social ce atribuie unei
anumite formule – de exemplu, p – utilizată de o anumită persoană în anumite

70
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

circumstanţe, o anumită valoare sau forţă de acţiune, numită „forță ilocuționară”,


obținându-se forma simplă F(p);
3) un act perlocuţionar: care se înfăptuieşte prin faptul de a zice ceva şi cu scopul de a
persuada (este urmat de efecte, de consecinţe asupra celui care vorbeşte sau asupra
interlocutorilor, determinându-le sentimentele, dorinţele, gândurile,
comportamentele).
De exemplu, dacă un tată care zice copilului său Du-te să te speli pe dinţi, realizează
simultan, prin chiar acest fapt, două acte: un act locuţionar, cel de a pronunţa fraza Du-te să
te speli pe dinţi, şi un act ilocuţionar, actul de a ordona fiului să meargă să-şi spele dinţii. Fiul,
răspunzând Nu mi-e somn, realizează trei acte: un act locuţionar, atunci când pronunţă fraza
Nu mi-e somn; un act ilocuţionar de susţinere sau de afirmare a faptului că nu îi este somn
(care nu trebuie confundat cu un oarecare act de răspuns sau de refuz); un act perlocuţionar
de persuasiune, constând în încercarea de a-şi convinge tatăl că poate să aştepte spălatul pe
dinţi deoarece nu are somn [Reboul, A. & Moeschler, J., 1998, p. 29].
Potrivit sugestiilor oferite de trihotomia austiniană a actelor de vorbire, relevanţa apare
ca întreită „potrivire”:
1) a conţinuturilor între ele, a valorilor sau forţelor între ele (raţionalizare în act);
2) a conţinuturilor cu valorile sau forţele (raţionalizare a actului);
3) a relaţionărilor astfel obţinute cu diferite alte acte (raţionalizare prin act).
În fiecare din aceste cazuri, dacă „potrivirea” este implicată relevanţa conduce la o aşa-
numită raţionalitate explicită (propoziţională), iar dacă este presupusă ea conduce la una
implicită (tacită). Aşadar, ceea ce apare ca relevant într-un act de limbaj, indiferent dacă este
propriu-zis cognitiv sau numai angrenat în cogniţie, se referă la această dublă relaţionare –
prin implicaţie şi presupoziţie – sub forma inter-, intra- şi extra-afectării înţeleasă ca
potrivire. Din acest punct de vedere, termenii de „relevanţă” şi „raţionalitate” intră în
situaţie de sinonimie parţială atunci când vizează cunoaşterea ştiinţifică în demersul
(punerea în relaţie şi în act), dar nu şi în rezultatele ei (relatele sale, indiferent dacă sunt
conţinuturi, valori/forţe sau acte efective).
Soluţia concordă cu spiritul pragmatic al postfilosofiei, putând atrage asupra sa tirul
câtorva întrebări tradiţionale, „moderniste”. Mai întâi: este valabilă o atare înţelegere pentru
orice tip de raţionalitate? Dacă da, atunci care ar mai fi, de pildă, deosebirea dintre
raţionalitatea ştiinţifică şi cea filosofică? Apoi: cum se pot asimila cele două componente ale
discursului ştiinţific câte uneia dintre componentele dublului context de desfăşurare a
activităţii cognitive? Răspunsul asumat aici – fără a dori să se subsumeze neapărat
exagerărilor uneia dintre perspectivele amintite (modernă sau postmodernă) – pune semnul
identităţii între relevanţă şi raţionalitate. El se bazează pe sugestia ce vine dinspre definirea
raţionalităţii în termeni relaţionali, capabili să prefigureze un model sau un concept al
„raţionalităţii integratoare” [Biriş, I., 1992, pp. 5-32].

71
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Aşa privind lucrurile şi potrivit etimologiei verbului a releva, în răspunsul de mai sus
relevanţa este asociată cu cel puţin două situaţii, definind tot atâtea stări de raţionalitate
(indistinct prezentate, de regulă, în literatura consacrată problemei):
1) cu „ridicarea în atenţie” a factorului, proprietăţii sau problemei în cauză, adică cu
punerea sa în lumină, scoaterea sa în evidenţă, pe scurt spus: identificarea,
determinarea sa (raţionalitate operaţional-instrumentală, propriu-zis determinativă);
2) cu „potrivirea” sau „nepotrivirea” factorului, proprietăţii sau problemei cu
fenomenul, subiectul sau o altă problemă de care sunt relaţionate (raţionalitate
semnificant-semiologică sau interpretativ-comprehensivă, în ultimă instanţă
explicativă).
În cazul potrivirii, se spune că situaţia este relevantă – factorul, proprietatea sau problema
determinând/trimiţând la ceea ce este (adesea, impropriu-zis, raţionalitate determinativă, iar
nu explicativă) şi explicând/arătând cum este (raţionalitate explicativă prin excelenţă) co-
relatul său. În cazul nepotrivirii, se apreciază ca irelevantă situaţia – întrucât factorul,
proprietatea sau problema nici nu-şi „determină”, nici nu-şi „explică” co-relatul în raport cu
alte relate. Potrivit unui atare răspuns raţionalitatea ar dobândi aşadar una dintre cele două
faţete de manifestare (tare şi slabă, explicită şi implicită) formalizate în spiritual logicii
epistemice dupa cum, parţial, am văzut mai sus.
Rezumând: dacă în cazul lui Ks raţionalitatea a fost gândită iniţial – după modelul
cunoaşterii ştiinţifice – ca raţionalitate tare, în cazul lui Bs s-a vorbit de raţionalitate slabă şi
nu de non-raţionalitate sau iraţionalitate. Abordată din perspectiva logicii epistemice,
structura actelor de credinţă Bs, deşi nu înregistreză condiţia justificării în sens clasic (prin
apel la evidenţa disponibilă sau la proceduri raţionale de validare), multiplică aşa-zisele
condiţii de adevăr (adăugând prin mecanisme speciale falsul sau alte valori ca – de pildă –
nedecisul, neutrul). Astfel, în cadrul lor, problema care se pune nu mai este justificabilitatea
(întrucât locul procedurilor empirice şi raţionale de justificare este luat de criterii precum
critica sau failibilitatea popperiană), ci acceptabilitatea lui p. Are loc o deplasare relativizantă
a criteriului raţionalităţii care va duce până la urmă la slăbirea acesteia şi la interpretarea lui
Bs ca act de cunoaştere.
Asupra acestor stări de lucruri au atras atenţia, printre altele, exemplele de tip Gettier
[Gettier, E. L., 1963, pp. 121-123] sau failibilismul popperian [Popper, K. R., 1981, pp. 73-75,
256-259]. Dacă problema lui Gettier vizează nu atât justificarea lui p, cât relaţia dintre [p] şi
Ap – accentuând asupra faptului că Ap poate fi pus nu numai în legătură cu [p]=T, ci şi cu
[p]=F –, soluţia lui Popper elimină justificarea din ecuaţie, adaugă condiţia suplimentară a
failibilităţii lui p şi face din adevăr un ideal posibil de atins doar prin eliminarea falsităţii. Din
punct de vedere al structurii formale, actul cunoaşterii s-ar apropia de cel al credinţei prin
suplimentarea condiţiilor de adevăr ([p]=T v F) şi prin eliminarea justificării Jp, chiar dacă în
locul ei sunt propuse alte criterii de raţionalitate (cum ar fi în cazul lui Popper critica sau
failibilitatea).

72
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

În acest fel, failibilismului popperian se distanţează explicit de abordarea clasică, de tip


platonician, a conceptului cunoaşterii atunci când elimină Jp din structura formală a actelor
de cunoaştere, deşi admite tacit prezumţia de raţionalitate pentru Bs sau Fs. Alte orientări –
de exemplu cea a aşa-zisului raţionalism „moderat”, „ponderat” sau „slab” promovat de
Newton-Smith – propun lărgirea sau slăbirea raţionalităţii prin relaţionarea lui Ks şi cu alte
elemente (Bs, Fs etc.) decât cele socotite tradiţional raţionale (Tp, Ap, Jp). Datorită acestui
ultim mod de a vedea lucrurile, încercările de dezvoltare a viziunii tradiţionale adaugă la
relaţia dintre Jp si [p] pe cea dintre Bs şi Jp. S-a ajuns astfel la un concept metadiscursiv al
raţionalităţii, ceea ce am numit „raţionalitate implicită” (de forma Ri={Ks, Bs}, în cazul
precedent) care obligă la luarea în discuţie a implicitului discursiv şi a ideii unei raţionalităţi
minimale.
Din această perspectivă, conceptul tradiţional al cunoaşterii Ks, adică Ks={Tp, Ap, Jp},
poate fi înlocuit cu cel al metacunoaşterii: MKs={Ks, Bs}, în baza relaţiei de substituire a lui Ks
cu modelul raţionalităţii metadiscursive Ri={Ks, Bs} şi de identificarea a lui Ri cu MKs. E clar că
ceea ce pentru încercările tradiţionale reprezenta raţionalitatea, adică Rte={Tp, Jp} sau,
pentru noile abordări – „meta” – va deveni fie Rse={Ap, Jp}, fie Ri – ca MKs. Acest lucru arată
că o mare parte a epistemologiei actuale, cu toate eforturile ei de modernizare spre Rse={Ap,
Jp}, nu a putut ieşi formal din carcasa presupoziţională a modelului raţionalităţii tari (ca
relaţionare a lui Tp cu Jp): ceea ce tradiţional era Tp acum devine Ap. Tot formal, nu s-a ieşit
din această carcasă nici prin Ri, întrucât chiar dacă locul lui Tp este luat de Ks, iar ceea ce se
înţelegea prin Jp apare ca Bs, schema de gândire rămâne aceeaşi. Aşadar, la început,
spargerea acestei carcase a avut loc doar la nivelul conţinutului (locul enunţurilor este luat de
acte), de abia ulterior acest lucru fiind posibil şi la nivelul formei: dezvoltarea interdisciplinară
a cunoaşterii ştiinţifice s-a reflectat epistemologic prin introducerea conceptului
metaraţionalităţii în locul celui al raţionalităţii, dar şi prin înlocuirea noţiunilor clasice de
model şi sistem cu cele de metamodel şi metasistem sau prin alte fenomene de acest fel.
De pildă, literatura ştiinţifică defineşte modelul ca pe un sistem omomorf la un alt sistem,
indicând astfel cel puţin trei lucruri: importanţa sistemului în această relaţie, caracterul
analogic al relaţiei şi izomorfia sistemelor ca ideal de urmărit. Mai mult, modelarea unui
proces ar avea loc în ştiinţă prin formalizarea acestuia, iar această formalizare este imposibilă
dacă nu sunt întrunite câteva condiţii:
1) existenţa unui sistem formal P;
2) redarea unei stări A a procesului printr-un ansamblu de propoziţii a ale sistemului
formal P;
3) redarea transformărilor de stare (de exemplu, din starea A în starea B) printr-un
ansamblu de propoziţii b ale sistemului P;
4) deducerea formală a lui b din a în interiorul lui P.
Raportarea în condiţiile de mai sus a unui sistem la altul transformă sistemul raportat într-o
interpretare sau într-un model al celui la care se raportează, adică într-un metamodel
[Parocchia, D., 1990, pp. 215-233].

73
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

La rândul său, metasistemul este definit ca sistemul de ordin logic superior prin care se
poate decide asupra propoziţiilor unui limbaj în baza unor criterii şi reguli logice neacceptate
de sistemele de ordin logic inferior. Într-un spirit apropiat se vorbeşte de metamodelizare –
pentru a desemna regulile logice în virtutea cărora modelul însuşi este conceput – şi, după
cum deja am văzut, de metaraţionalitate [Jacot, J.-H., 1990, p. 13].
Să exemplificăm aceste dezvoltări pe conceptele cunoaşterii şi metaraţionalităţii. În
cibernetică se spune că un sistem cibernetic inteligent S este înzestrat cu cunoaştere dacă
sistemul S conţine un model al unei porţiuni oarecare din realitate în timp ce ea este
„percepută” de către sistem. Explicitând, un model al unui proces oarecare având loc într-un
sistem este un alt sistem care imită sau simulează de aşa manieră acel proces încât utilizând
modelul e posibil de-a cunoaşte şi altceva despre procesul modelat în afară de modul în care
el se întâmplă să aibă loc sau de a face predicţii despre evoluţia lui înainte de a avea loc
această întâmplare. Pe scurt, cunoaşterea este înţeleasă din perspectiva ciberneticii ca
„existența într-un sistem cibernetic a unui model al unei porțiuni oarecare din realitate”.
Astfel, tipul de model cel mai apropiat cunoșterii este „un metasistem care
implementează o relație de homomorfism între stările a două subsisteme, un sistem modelat
și un sistem modelator”, relație redată grafic după cum urmează [Turchin, V. & Joslyn, C.,
1993, pagină de Internet]:

_________________________________________|
S|
| _|_ _ _ _ _ _ _ _ | |
| W |
|| || w2 = L(w1) || ||
| | w1 ______- w2 | |
|| _|_|_ _ _ _ _ _|_ | ||
| | | |
m1|= E(w1) || || m2 = E(w2) |
|| _|_|_ _ _ _ _ _|_ | ||
| |? |? |
| | m1 ______-m2 | |
|| || m2 = R(m1) || ||
|| _|_ _ _ _ _ _ _M_ | ||
|________________________________________|

Formal, un metamodel se manifestă ca un sistem S = <W, M, E>, unde:


1) W este un sistem modelat, altfel spus lumea W = <W, L> având stările W = {wi} și
actele sau legile L: W -> W (evenimente, procese): de pildă W poate fi un set de taste
apăsate de un operator pe un computer sau, pur și simplu, lumea fizică, în timp ce L
este comportamentul operatorului sau o lege naturală;

74
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

2) M reprezintă un sistem modelant, M = <M, R>, alcătuit din stări de model interne sau
reprezentări M = {mj} și un set de reguli sau o funcție modelatoare R: M -> M: de
exemplu, M poate fi un set de simboluri legate sau semnale neuronale, în vreme ce
regulile R reprezintă activitatea unui computer sau a unui creier;
3) E este o funcție de reprezentare, E: W -> R: ca exemplu, E poate fi o mărime, o
percepție sau o observație.
Când funcţiile L, R şi E comută între ele, atunci avem m2 = R(m1) = R(E(w1)) = E(L(w1)) =
E(w2). Numai în aceste condiţii S este un „bun” model, iar sistemul modelator M permite
predicţia comportamentului lumii W, S putând fi denumit „generator de predicţii despre W”.
Când se întâmplă ca M însuşi să fie un model, atunci S devine automat un metamodel, caz în
care funcţia de reprezentare nu mai poate de obicei genera o predicţie directă, ci generează
mai degrabă un alt model care, la rândul lui, poate genera predicţii. În acest fel, cunoaşterea
este concepută ca o structură ierarhică care în mod recursiv generează predicţii despre lume
şi despre sine şi care permite sistemului cibernetic să ia decizii cu privire la propriile-i acţiuni.
Pentru a înţelege conceptul metaraţionalităţii nu sunt îndeajuns definiţiile metamodelului
şi metasistemului, ci se mai impun câteva precizări cu privire la mecanismul de instituire a
credinţelor, intrucât presupoziţia a fost interpretată şi ca un act special de credinţă. Un
cercetător S are trei atitudini vis-à-vis de enunţurile sau propoziţiile pe care le înfăptuieşte
prin actul discursiv al cunoaşterii:
1) a crede că p sau a accepta (că) p; pe scurt Bp;
2) a nu crede că p sau a respinge p; pe scurt Rp;
3) a suspenda sau a te abține de la judecata cu privire la p; pe scurt Sp.
Ultimele două atitudini au fost definite în literatura elaborată în jurul acestui punct de
vedere cu ajutorul lui Bp – simplu B – şi al operatorului negaţiei (Rp)=B¬p; Sp=¬Bp&¬B¬p),
fiind asociate conceptelor de imposibilitate şi contingenţă din logica modală, în vreme ce
credinţa a fost definită în maniera epistemologiei tradiţionale şi asociată necesităţii, asemeni
presupoziţiei. Aceeaşi literatură arată că instituirea atitudinilor de mai sus în discursul
cognitiv este limitată de cerinţa consistenţei lui p cu celelalte enunţuri din corpusul
cunoaşterii lui S, în sensul că S nu poate adopta la un moment dat decât una dintre cele trei
atitudini faţă de p [Hilpinen, R., 1997, pp. 4-5].
La nivelul conţinutului unui act de discurs, inconsistenţa explicită se poate manifesta doar
între p şi celelalte enunţuri ale sistemului cognitiv care neagă p: este imposibil ca S să creadă
(accepte, admită) în acelaşi timp p şi ¬p, adică este imposibil în acelaşi timp Bs(p) şi Rs(p). În
forma actului inconsistenţa explicită nu mai apare între Bs(p) şi Rs(p), ci între Bs(p) şi Ss(p),
deoarece Bs şi Rs exprimă ca formă acelaşi act (al „crezării”: „Cred că p” şi „Cred că nu p”),
dar – am văzut – cu conţinuturi diferite (p şi ¬p). În conceptul metaraţionalităţii aceste
situaţii sunt redate fie ca Ri={Ks, Bs} pentru conţinutul discursiv şi ca echivalent pentru ceea
ce tradiţional se numea „raţionalitate tare”, fie ca MR={Ks, Bs, Rs} pentru forma actului şi ca
expresie pentru numita „raţionalitate slabă”. Un astfel de concept evidenţiază că punctele de
vedere devenite deja clasice (istorismul, failibilismul, chiar anarhismul) în soluţionarea

75
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

problematici raţionalităţii nu surprind decât o parte din problematica subsumată explicitării


tacitului din ştiinţă: cea a conţinutului informaţional al teoriilor (explicitul semantic) şi cea a
atitudinilor propoziţionale de genul cunoaşterii, credinţei etc. (explicitul pragmatic).
Cum se explică punerea sub acelaşi concept al metaraţionalităţii (MR) a unor stări
propoziţionale evident contradictorii (p şi ¬p) prin intermediul unor acte discursive (Ks, Bs,
Rs) doar aparent contradictorii? În alţi termeni această problemă a fost formulată ca
paradoxul lui Moore: dacă putem echivala semantic două expresii referitoare la o stare de
lucruri din lume, dintre care una să fie un fel de „descriere de stare” (de exemplu: „La 90 de
grade Celsius apa fierbe”), iar cealaltă să exprime o credinţă (de pildă: „Cred că la 90 de
grade Celsius apa face un unghi drept.”). Potrivit datelor oferite de știința actuală, prima
expresie este întotdeauna vădit falsă (întrucât nu există situații reale care să o confirme,
situațiile reale confirmând enunțul „La 100 de grade Celsius apa fierbe”), apreciere care nu
se poate face cu privire la cea de a doua expresie (întrucât pot exista situații în care cineva să
creadă efectiv că la 90 de grade Celsius apa face un unghi drept). Situațiile paradoxale
intervin datorită faptului că descrierile de stare pot fi interpretate drept credințe tacite ale
cercetătorilor, adică presupoziții asumate de către ei în elaborarea unei teorii. Astfel, în
exemplul de mai sus, enunțul „La 100 de grade Celsius apa fierbe” poate fi interpretat nu
numai ca o simplă descriere de stare, ci ca act tacit de credință „Cred că la 100 de grade
Celsius apa fierbe”. Istoria științei stă martoră pentru interpretări de acest gen, exemplară
fiind explicația dată trecerii de la teoria geocentrică la cea heliocentrică prin apelul la o serie
de presupoziții paradigmatice.
Pentru a înțelege problemele paradoxale de acest gen, se poate introduce conceptul de
metacredință (MBs), condiţiile de existenţă a lui MBs pot fi suplimentate cu cea a
presupozibilităţii, notată Pres(p) – capacitatea de a te angaja într-un raport cognitiv tacit pe
baza unor asumpţii de fundal numite „presupoziţii”, răspunzătoare de admiterea lui p şi ¬p la
nivele diferite de discurs prin acte de genul Ap, Bs, precum şi de transformarea (substituirea)
lui lui Bs în/cu Ks etc. –, modelul lui MBs(p) devenind următorul [Clitan, G., 2002, pp. 262-
265]:
1) [p] =T∨F (realizabilitatea lui p);
2) A(p) (acceptabilitatea, admisibilitatea lui p), în fond Bs;
3) Pres(p) (presupozibilitatea lui p).
În locul lui Pres(p), unele modele au propus alte condiţii pentru admiterea sau valoarea de
adevăr a lui p (critica, failibilitatea etc.), care s-au dovedit într-o mai mare măsură
satisfăcătoare pentru a explica – prin apelul la factorii externi – posibilitatea lui S de a admite
tacit p şi ¬p, adică idei false, la nivele diferite ale aceluiaşi discurs (epistemic: Ks, Bs,
metaepistemic: MKs, MBs) sub forma unor acte de credinţă contradictorii prin conţinut, dar
nu şi prin formă: Bp şi B¬p. Epistemologic, situaţiile de acest gen pot fi puse sub conceptul
metaraţionalităţii şi tratate epistemico-doxastic cu mijloacele teoriei actelor de limbaj şi ale
logicii presupoziţiilor.

76
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Din această perspectivă de abordare, presupozibilitatea ar permite explicitarea condiţiilor


de coexistenţă a lui p şi ¬p în acte doxastice ale discursului prin apelul la factori interni de
genul presupoziţiei. Reţinem deocamdată cea mai simplă definiţie dată presupoziţiei, aceea
de dublă implicaţie necesară pentru stabilirea adevărului sau falsului unei propoziţii: q este
presupoziţia lui p dacă în mod necesar p→q & ¬p→q. Presupozibilitatea vizează două tipuri
de relaţii în care se află p cu sistemul propoziţiilor desemnate de conceptul cunoaşterii, Ks:
relaţia de presupunere (P(q)=A(p), întrucât vom vedea că acceptarea lui p implică q) şi relaţia
de presupoziţionalizare (Pr(q)=A¬p, întrucât acceptarea lui ¬p implică, de asemenea, q)
Aceste relaţii reprezintă modalităţile principale de instanțiere (presupunerea) şi instituire
(presupoziţionalizarea) a presupoziţiilor q în discurs, ca şi conţinut propoziţional explicit p (în
cazul instanţierii) sau tacit ¬p (în cazul instituirii), dar numai prima amintită dintre ele a făcut
obiectul interpretărilor din literatura de specialitate, ca o formă specială de implicaţie, fie în
termenii relaţiei de „implicare”/„antrenare” (de la enteilment, în fond relaţie de explicitare),
fie în cei ai relației de „implicaționalizare” (relație de implicitare).
Relația de explicitare este semantică, iar cea de implicitare pragmatică. Presupoziția, ca
obiect al acestor relații, a fost definită semantic ca o condiție de adevăr a conținutului
propozițional vehiculat prin actele discursului sau ca o atitudine propozițională, iar pragmatic
ca o condiție de satisfacție a aceluiași conținut sau ca un act de limbaj identic cu
credința/belief („Presupun că q”, în sensul de „Cred că p”). Detaliind, a avut loc – de fapt –
trecerea de la definirea presupoziției ca dublă implicație necesară pentru stabilirea
adevărului sau falsului unei propoziții (q este presupoziția lui p dacă în mod necesar p→q &
¬p→q) la definirea ei fie ca principală atitudine propozițională, P(q), responsabilă de
instituirea credințelor în discurs (definiție semantică), fie ca act ilocuționar de credință
propriu-zis, Pr(q) (definiție pragmatică) [Ducrot, 1991, pp. 69-181; Munitz, M. K., 1973, pp.
85-100].
Deși actele ilocuționare pot apărea în cunoaștere nu numai sub formă de presupoziții,
prin forța lor ilocuționară ele se găsesc legate întotdeauna de acestea în discurs. Am văzut că,
tradițional, cele mai importante acte ilocuționare pe care subiectul cunoscător S le realizează
sunt acte de cogniție (de genul „Știu că p” sau „Cunosc că p”, simbolic Ks(p)), acte de credință
(de genul „Cred că p” sau „Opinez că p”, Bs(p)), și acte regăsibile sub forma unor condiții de
posibilitate în structura epistemică a acestora (cum ar fi „Adevărat că p”, T(p), „Justificat că
p”, J(p), și „Acceptat că p”, A(p)). După cum se poate observa, forța ilocuționară îmbracă în
cadrul lor forma unor verbe care indică acțiunea realizată de S prin vorbire, iar conținutul
informațional p este candidat la cunoaștere (reluând exemplul cu fierberea apei, de genul p1
= „Apa fierbe la 100 grade Celsius” sau p2 = „Apa care are 100 grade Celsius fierbe”) sau la
acțiunile desemnate de verbele ilocuționare. Mai mult, caracterul „personal” al actelor
cognitive este estompat chiar din interiorul lor (lucru redat în exemplele precedente prin
folosirea unor verbe la modul impersonal: „Justificat p”, „Acceptat p”), ceea ce indică
imposibilitatea subiectivizării totale a cunoaşterii – prin P(q) sau Pr(q), mai bine zis
imposibilitatea înlăturării standardelor minime de obiectivitate.

77
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Actele ilocuţionare din cadrul cunoaşterii pot îmbrăca şi o formă negativă. Astfel, o
negaţie funcţionează ca „denegaţia” ilocuţionară a unei afirmaţii, ea vizând actul redat de
verb („Nu cred că apa fierbe la 100 grade Celsius”) şi nu conţinutul propoziţional („Cred că
apa nu fierbe la 100 grade Celsius”). Asertarea unui act de discurs poate fi şi condiţională,
situaţie în care propoziţia q este acceptată de către interlocutori ca supoziţie explicită a
adevărului conţinutului propoziţional p (p→q: „Dacă «apa fierbe la 100 grade Celsius», atunci
«cred că la 90 grade Celsius ea face un unghi drept»”) numai dacă ei acceptă tacit, ca
adevărate, presupoziţia q1 „Există entităţi care la 90 de grade fac un unghi drept” şi
presupoziţia q2 „Gradul Celsius este de acelaşi ordin şi de aceeaşi mărime cu gradul unui
unghi” (q1 este o presupoziţie de existenţă, iar q2 este o presupoziţie de unicitate). Probleme
asemănătoare prezintă şi conjuncţiile de acte ilocuţionare („Ştiu că «apa care are 100 de
garde fierbe»” şi „Cred că «apa care are 90 de grade face un unghi drept»”) când p1 („Apa
care are 100 de grade fierbe”) şi p2 („Apa care are 90 de grade face un unghi drept”) diferă,
dar se bazează pe aceeaşi presupoziţie de unicitate (enunţată mai sus). În cazul lor – ca şi în
cazul tututor actelor compuse (disjunctive, implicative ş.c.l) – apare aceeaşi problemă: actul
rezultat nu numai că se ajustează la lume (în sensul supoziţiilor explicite), ci ajustează lumea
la el (în sensul presupoziţiilor tacite) [Clitan, G., 2000, pp.128-129].
Dubla ajustare se datorează intervenţiei presupoziţiilor amintite mai sus sub forma unor
acte speciale de credinţă, numite „acte de presupunere” și caracterizate prin înlocuirea
condiției justificării lui p („Justificat p”) cu cea de acceptare pentru p („Acceptat p”) a
presupoziției q („Acceptat q”) în baza credibilității lui p („Cred că p”). Acceptarea simultană a
lui p și q, însoțită de interpretarea lui q ca ¬p conduce la admiterea tacită a situației
contradictorii Bp & B¬p în virtutea faptului că Ap=Bp, Bp→Pq, iar Rp→Pq, ca B¬p→Pq. Acest
lucru echivalează cu încadrarea presupoziției printre atitudinile propoziționale și înfăptuirea
lui a reprezintat primul pas spre definiția pragmatică ce s-a dat actului presupozițional. În
interpretare pragmatică, presupozițiile existențiale s-au atribuit – ca angajamente ontologice
ale unui demers sau ca instituiri de atitudini propoziționale într-un discurs – nu enunțului sau
teoriilor, cum procedează semanticienii, ci subiectului cunoscător, comunităților științifice sau
tradițiilor de cercetare – ca reguli sau acte implicite de credință. Ele își pierd calificarea de
forțe invizibile ce susțin fundația ontologică a edificiului științific în favoarea celei de credințe
sau reguli admise tacit de cei care întră în vâltoarea jocurilor pragmatice ale limbajului științei
(numite „cercetare”): interogații, descoperiri, justificări, informări, vulgarizări etc.
În lingvistică cele două maniere de definire a presupozițiilor de existență au fost
extrapolate oricărui tip de presupoziție după cum urmează:
1) pe linie semantică presupoziţia apare definită drept condiţia de adevăr care face
posibilă existenţa şi funcţionarea normală a unui enunţ în discurs;
2) pe linie pragmatică: presupoziţia este definită:
A) ca o condiţie de „satisfacţie” a unui act de limbaj, în lipsa căreia actul este sortit
eşecului;

78
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

B) ca o proprietate a subiectului S, mai bine-zis ca un act de discurs al acestuia sau


cel puţin ca o atitudine propoziţională instituită.
Turnura pragmatică în cercetarea lingvistică a presupoziţiilor a însemnat mai întâi
trecerea de la înţelegerea lor în termeni de conţinut propoziţional (condiţii de adevăr) la cea
în termeni de atitudine propoziţională şi contextuală (condiţii de satisfacţie) şi de-abia apoi
la modelarea lor ca acte de vorbire. Potrivit pragmaticii lingvistice, cei care au presupoziţii
sunt interlocutorii (persoanele), iar nu enunţurile: „o propoziţie p este o presupoziţie
pragmatică a unui vorbitor S într-un context dat, w, dacă şi numai dacă S asumă sau crede că
p sau dacă asumă sau crede că interlocutorul său ştie că p” [Keenan, F. L., 1971, pp. 45-52].
Din punct de vedere al semanticii lingvistice, foarte schematic prezentând lucrurile,
presupoziţia a fost descrisă ca simplu conţinut al unei fraze comunicate, dar un conţinut
comunicat tacit. Astfel, dacă vorbitorul zice „Ion a încetat să-şi bată nevasta”, el spune
explicit că Ion nu îşi bate nevasta acum – acesta este conţinutul (s)pus sau aserţiunea – şi
comunică într-un mod inferenţial tacit atât că Ion şi-a bătut nevasta altădată, cât şi că el este
căsătorit – acesta din urmă fiind conţinutul presupus sau presupoziţia, diferit de implicaţia că
Ion şi-a bătut nevasta altădată. Dar un asemenea punct de vedere, întrucât eludează modul
de utilizare a frazelor communicate, nu a mulţumit decât parţial pe cei care-l susţin. De
exemplu, O. Ducrot vorbeşte de necesitatea integrării lingvistice a condiţiilor de utilizare în
condiţiile de conţinut comunicat, ceea ce-l va transforma în susţinător al „pragmaticii
integrate” în semantică.
Abordările clasice, lingvistice, logice şi filosofice, rezultate în principal din tradiţia Frege-
Russell, au discutat chestiunea presupoziţiilor în termenii alternativei următoare: sau
presupoziţia este o condiţie a conţinutului, sau ea este o condiţie a utilizării. Ce semnifică
aceste două expresii? Dacă o luăm drept condiţie de conţinut, presupoziţiile devin
conţinuturi care – prin definiţie – nu sunt determinate de faptul că fraza ar fi adevărată sau
falsă. De exemplu, dacă cineva asertează „Regele actual al Franţei este înţelept”, fraza sa
presupune că „Există actualmente un rege al Franţei”, chiar dacă această frază ar fi adevărată
sau falsă. Răspunsul dat de susţinătorii presupoziţiei ca o condiţie de utilizare constă în a
spune că orice frază enunţată a cărei presupoziţie ar fi falsă este pur şi simplu lipsită de sens
(despre ea nu se poate spune că este nici adevărată, nici falsă).
Cea din urmă poziţie este pragmatică şi cunoaşte un succes important întrucât a făcut din
presupoziţie – la origine problemă de semantică logică antrenând noţiuni precum cele de
adevăr, implicaţie etc. – o problemă de pragmatică lingvistică: presupoziţia este ceea ce
trebuie acceptat în comunicare pentru ca interlocutorii să se poată înţelege. Pe această bază
s-a ajuns la definirea presupoziţiei (de către Ducrot, de pildă) în termenii aşa-zisei
„pragmatici integrate”: nu numai că presupoziţia reprezintă ceea ce asigură continuitatea
discursului, ci chiar locutorul, producând un act ilocuţionar de aserţiune precum „Regele
actual al Franţei este înţelept”, înfăptuieşe de-o manieră secundară un act ilocuţionar de
presupoziţie, adică un act convenţional codat în limbaj. Prin acest act, locutorul impune
destinatarului un anumit univers de discurs, distinct de afirmaţiile (s)puse sau făcute în

79
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

interiorul respectivului univers de discurs. Am văzut cum actul de presupunere are, din
această cauză, particularitatea de a nu fi întotdeauna realizat singur, ci în acelaşi timp cu un
altul de implicaţie [Ducrot, O., 1991, pp. 99-100; Reboul, A. et Moeschler, J., 1998, pp. 43 -45,
236-238].
Cea mai cunoscută dintre definiţiile formale date până în prezent presupoziţiei este de
factură fregeeană, fiind legată de teoria sensului şi semnificaţiei la Frege [Frege, G., 1966, pp.
54-69]. Din persepectiva acesteia, se susţine că „o propoziţie p presupune logic o propoziţie
q dacă şi numai dacă, pentru orice posibilă circumstanţă w, când p este adevărat sau fals în
w, atunci q este adevărat în w”. O manieră echivalentă acestui mod de definire care va duce
la nuanţarea definiţiei de mai sus în termenii teoriei semantice a modelelor este exprimată
de fraza: „o propoziţie p presupune logic o propoziţie q dacă şi numai dacă, pentru orice
posibilă circumstanţă w, când q este non-adevărată în w, atunci p nu este nici adevărată, nici
falsă în w” [Sandu, G., 1997, pp. 127, 131-132].
Interpretarea definiţiilor precedente în limbajul teoriei modelelor a avut loc printr-o aşa-
zisă definire a presupoziţiei „via negaţie”: „o propoziţe φ presupune logic o propoziţie w
dacă şi numai dacă φ ⊨ψ şi ¬φ ⊨ψ. Schimbarea de limbaj a condus la formulări de genul
[Van der Sandt, R. A., 1988, pp. 96-97]:
1) „dacă ψ este o expresie propoziţională non-tautologică şi dacă φ presupune logic ψ
atunci trebuie să existe situaţii (modele) în care φ nu este nici adevărată, nici falsă”;
2) „dacă φ încetează să fie adevărat într-un model, să zicem M, atunci vom avea M χ= φ
şi M χ = ¬φ”.
Ultimele definiţii arată că logica presupoziţiilor nu mai poate fi o logică clasică. În acord cu
ele, presupoziţiile logice ar supravieţui negaţiei (literatura de specialitate vorbeşte de un
„test al negaţiei” pentru identificarea presupoziţiilor în discurs), ceea ce este un alt fel de a
spune că „dacă φ presupune logic ψ, atunci negaţia lui φ de asemenea presupune logic ψ”.
Problema ridicată din perspectiva testului negaţiei este dacă presupoziţiile supravieţuiesc
schimbării operatorilor şi conectivilor logici, altfel spus este problema proiecţiei sau
moştenirii presupoziţiilor.
Pentru soluţionarea acestei probleme s-au cercetat diferitele mecanisme de instaurare şi
instanţiere a presupoziţiilor în discurs. Definirea presupoziţiilor strict ca implicaţii logice ale
discursului a fost considerată nesatisfăcătoare nu numai din perspectiva dezvoltărilor actuale
ale logicii, ci şi din cea mai largă a filosofiei. Filosofic se consideră însă că definiţiile logice –
clasice şi ne-clasice – ar eluda „viziunile metafizice distincte” ale discursului în care
presupoziţiile se găsesc încorporate tacit. Soluţia propusă a mers pe evidenţierea „aspectului
general epistemologic” din natura presupoziţiilor şi pe caracterizarea mai degrabă
funcţional-antropologică decât „structural-morfologică” a lor. În acest fel poate fi justificat
faptul că ele nu funcţionează doar ca „elemente a priori”, ca „parametri ascunşi” depozitaţi
în „spatele” demersului raţional sau ca „resorturi intime inerente lui”, ci şi ca „resurse
justificatoare ale actului raţional” ce „intervin adesea a posteriori şi nu a priori”, ca elemente

80
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

„inventate şi nu descoperite”, „proiectate asupra demersului raţional (…) şi nu pur şi simplu


«dezgropate» din adâncurile acestuia”.
Din această perspectivă – în esenţă metateoretică – presupoziţiile au fost înţelese drept
„creaţii metafizice, nu implicaţii logice; instituiri axiologice, nu reconstituiri epistemologice;
iniţiative filosofice, iar nu constatări cognitive”. Pentru definirea lor s-au invocat caracteristici
funcţionale fie pozitive, fie negative. De exemplu, caracteristicile funcţionale negative ale
presupoziţiilor filosofice au fost prezentate după cum urmează [Iliescu, A.-P., 1989, pp. 159-
167]:
1) „non-specificitatea”: „presupoziţiile filosofice nu aparţin sferei influenţelor locale
specifice ce se exercită asupra actului raţional”, ele putând „legitima nu numai acte şi
demersuri cognitive, ci orice tip de act şi de demers raţional”;
2) „non-efectivitatea”: „presupoziţiile filosofice sunt neefective în contextele tehnice,
locale, particulare ale unui domeniu”, ele devenind „active” când depăşesc
„«chestiunile interne», pentru a atinge o sferă mai propice angajărilor ontologice,
epistemologice sau axiologice” sau când îşi manifestă „forţa lor integrativă”;
3) „inderivabilitatea” („injustificabilitatea”): „presupoziţiile filosofice încastrate într-un
act sau într-o ordine raţională nu pot fi derivate şi justificate de regulă în interiorul
aceluiaşi act sau al aceleiaşi ordini”, altfel spus inderivabilitatea lor prezintă un caracter
„relativ, contextual şi temporal”, ele fiind „«ultime», generale şi nederivate în cadrul
acelui demers”.
Caracterizarea pozitivă a presupoziţiilor s-a realizat prin raportarea lor epistemologică –
sub formă de „idei filosofice” – la „ipotezele ştiinţifice specifice”. Spre deosebire de ipoteze,
presupoziţiile ar împărtăşi mai cu seamă trei proprietăţi [Flonta, M., 1985, p. 68]:
1) „fixează anumite condiţii-cadru, care sunt a-priori într-un sens pragmatic al
termenului, condiţii pe care sunt ţinute să le satisfacă aceste ipoteze”;
2) „pot funcţiona drept supoziţii directoare ale cercetării fără să fi fost întotdeauna
formulate explicit, într-un mod cât mai clar, mai precis şi mai complet, aşa cum se cere
să fie formulate ipotezele ştiinţifice propriu-zise”;
3) „nu sunt sub controlul experienţei în sensul obişnuit al cuvântului, sens care vizează
ipotezele teoretice specifice”.
Într-un astfel de context, presupunerea poate fi înţeleasă ca o relaţie epistemologică prin
care, plecând de la o serie de ingredienţi metadiscursivi ai limbajului (supoziţii, axiome,
ipoteze, principii, legi etc.), se încearcă identificarea angajamentelor intelectuale de tip
principial denumite presupoziţii, ea neconfundându-se cu aceste presupoziţii, aşa cum nu se
confundă nici cu relaţia implicitativă a presupoziţionalizării. Presupoziţia ar fundamenta din
punct de vedere epistemologic adevărul propoziţiilor şi negaţiilor cu privire factorii care
intervin în cercetare, corectitudinea întrebărilor şi întemeierea răspunsurilor în legătură cu
ei, ca să nu mai vorbim de o serie întreagă de fenomene strict discursive.
Mai mult, întrucât însoţesc întrebările şi exprimă angajamentele fundamentale ale omului
în faţa realităţii, presupoziţiile filosofice – în special cele pragmatice şi metafizice – ocupă loc

81
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

central în cadrul sistemului de presupoziţii prin care fiecare individ îşi întemeiază cultural
modul de fiinţare, conferind sens fiinţărilor proprii şi fiinţărilor celorlalţi indivizi. Presupoziţia
fundamentează din punct de vedere epistemologic adevărul propoziţiilor şi negaţiilor cu
privire factorii care intervin în cercetare (motiv pentru care în logică este înţeleasă ca dublă
implicaţie necesară), corectitudinea întrebărilor şi întemeierea răspunsurilor în legătură cu
ei, ca să nu mai vorbim de o serie întreagă de fenomene strict discursive.
Implicarea sau, mai bine-zis, „antrenarea” relaţionează doar factorii „interni” între ei, de
aşa manieră încât pornind de la anumite caracteristici ale unora să se identifice
caracteristicile celorlalţi, iar pe baza similitudinilor şi regularităţilor să se formuleze principiile
şi legile în virtutea cărora au dobândit asemenea caracteristici. Definită în acest fel – şi citită
„Dacă p, atunci q” – relaţia de implicare este asociată mai degrabă operaţiei epistemologice
a explicaţiei sau celei nelogice a cauzalităţii decât celei logice a implicaţiei. Cât priveşte
„implicaţionalizarea”, fenomenul de care se face răspunzătoare ar fi cel al „comensurării”
teoriilor, înţeles ca transfer conceptual inter-teoretic sau ca simplă conservare inter-teoretică
a adevărului. (de văzut cazul teoriei corpuscular-ondulatorii a luminii).
Sintetic, situaţiile de mai sus pot fi prezentate astfel:
1) implicaţia şi presupoziţia nu se confundă cu dublele raporturi – explicitative şi
implicitative – pe care fiecare le exprimă metadiscursiv: relaţiile de „implicare” şi
„presupunere” (pentru explicitare) pe de o parte, iar pe de altă parte relaţiile de
„implicaţionalizare” şi „presupoziţionalizare” (pentru implicitare);
2) implicaţia şi presupoziţia reprezintă punctele de întâlnire finală sau de plecare –
practic de „comensurare” sau de intersecţie (progresie sau/şi regresie) metadiscursivă
– a teoriilor ştiinţifice obţinute pe baza relaţiilor de mai sus;
3) implicaţia şi presupoziţia intervin în discurs – ca modalităţi de raţionalizare logico-
lingvistică a raporturilor epistemologice de tip deductiv-explicitativ (implicaţia) şi
inductiv-implicitativ (presupoziţia) – sub forma angajamentelor intelectuale pe baza
cărora vorbim de raţionalitate explicită şi implicită.
Presupoziţionalizarea ar fi responsabilă de asimilarea sau interiorizarea de către o teorie –
sub forma unor cadre de lucru infrastructurale (concepția generală despre lume, imaginea
științifică a lumii, stilul gândirii științifice, idealul cunoașterii știintifice, simțul comun obișnuit
și simțul comun științific) – a factorilor externi (psiho-socio-logici sau culturali: economia,
lupta dintre diferite categorii și ordini sociale, tradițiile științifice, școlile științifice, moda,
autoritatea oamenilor de știință, capacitățile perceptive și logic-raționale ale cercetătorului,
structurile sale intelectuale și lingvistice, actele de voință, de inspirație, imaginație și intuiție,
pasiunile și trăirile emoționale, atașamentul pentru problema cercetată, bucuriile, speranțele
și suferințele sale în raport cu rezultatele obținute, prestigiul, originalitatea, orgoliul, dorința
de apreciere socială) de care se vorbeşte în teoria raţionalităţii, dar numai a celor socotiţi
relevanţi, în factori structurali interni (logico-struturali sau empirico-logici: obiectivitate,
conținut informațional, putere explicativă și predictivă, testabilitate, consistență internă și
externă, sistemicitate, simplitate etc.).

82
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Această „internalizare” a factorilor externi sub forma unor cadre infrastructurale care cu
timpul vor fi asumate ca factori interni dă seama de ceea ce în epistemologie s-au numit
„explicaţii alternative”. Asemenea explicaţii ar consta în organizarea sub forma unor relaţii de
alternare sau alternative (disjuncţii exclusive, disjuncţii neexclusive sau inclusive, disjuncţii
nedefinite) numite explanandum, a mulţimii enunţurilor „explicative” (explanans, în raport
cu factorii explicativi sau “determinatori”). Dintre aceşti factori, cea mai mare importanţă le-
a fost acordată celor interni, socotiţi în epistemologia tradiţională singurii raţionali. Marea
pondere ce li s-a acordat potrivit tradiţiei ţine de rolul pe care-l joacă în schimbările din
ştiinţă, iar marea lor diversitate a condus la încercări de a-i clasifica în elemente socotite
definitorii pentru istoria şi teoria explicaţiei ştiinţifice (structura ştiinţei, teoriile ştiinţifice,
modurile de raţionare, disciplinele ştiinţifice ş.a.) [Grecu, C., 2001, pp. 271-276].
Logico-lingvistic, relaţiile de presupunere şi de presupoziţionalizare au fost „modelate”
sub forma unor mecanisme de multiplicare a presupoziţiilor în discurs (mecanismele
ipotezelor cumulative, compoziţionalităţii, acceptabilităţii, proiecţiei sau moştenirii) şi de
retrângere a lor (mecanismele proiecţiei, rejecţiei, anulării sau ştergerii). Primul tip de
mecanisme – la fel ca şi problema proiecţiei sau moştenirii presupoziţiilor – este de natură
semantică, iar al doilea – împreună cu problema anulării sau ştergerii presupoziţiilor – sunt
de natură pragmatică. Dacă, în esenţă, problema proiecţiei (moştenirii) se referă la modul în
care presupoziţiile unei propoziţii elementare sunt transmise prin discurs propoziţiilor mai
complexe, problema anulării (ştergerii) vizează identificarea factorilor contextuali care
elimină din discursul cognitiv al lui S o parte din presupoziţiile propoziţiilor elementare. În
literatura de specialitate s-au construit mai multe modele de proiecţie şi anulare, ele
exprimând trecerea de la tratarea semantică a presupoziţiilor la cea pragmatică, iar
raportările la aceste modele şi la problematica pe care o vehiculează au fost fie pozitive
[Sandu, G., 1997, pp. 128-143], fie negative [Lycan, W. G., 1984, pp. 107-108].
Pe linie pragmatică, mecanismul de instituire a presupoziţiilor în discurs este similar cu
cel al instituirii credinţelor, ceea ce constituie un motiv în plus de a interpreta
presupoziţionalizarea ca act ilocuţionar de credinţă. Din perspectivă semantică actul
presupoziţionalizării este relaţionat în Pres(p) cu [p], iar din cea pragmatică cu A(p). De
asemenea, cele trei componente ale mecanismului de instituire a credinţelor pot fi asociate
componentelor mecanismului de presupoziţionalizare după cum urmează: Bs – proiecţiei, Rs
şi Ss – anulării, întrucât anularea nu este decât o altă faţetă (pragmatică) a proiecţiei. Aşadar,
e de observat că mecanismul de instituire pragmatică a presupoziţiilor în discurs este doar o
calchiere a celui semantic.
Interpretarea în acest fel a cazurilor redate de paradoxul lui Moore sugerează cum
cotitura pragmatică din filosofia actuală a facilitat (împreună cu cea logico-lingvistică sau,
adesea, chiar substituindu-i-se) abordarea neortodoxă (epistemologia credinţelor şi logica
doxastică, teoria actelor de limbaj şi logica ilocuţionară, teoria şi logica relevanţei, teoria şi
logica presupoziţiilor ş.a.) a unui domeniu care nu intra în vederile epistemologiei
tradiţionale – implicitul cognitiv: îndeosebi ceea ce teoriile şi subiecţii epistemici presupun,

83
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

intenţionează, subînţeleg sau sugerează, adică însăşi angajamentele ontologice, cognitive,


logico-metodologice etc. ale teoriilor şi subiecţilor cunoscători.
Ce relevanță au abordările de acest gen? Strict rămânând la conceptele cunoaşterii şi
raţionalităţii, am văzut cum e posibilă o tratare formalizată şi cibernetică a acestora,
respectiv o simulare a lor pe maşini de calcul, deci o tratare computerizată. Rezultatul
imediat îl reprezintă lărgirea bazei experimentale a aşa-numitelor – de către Max Weber –
„știiinţe ale culturii”. De pildă, pot fi modelate diferitele conflicte culturale care macină
societatea zilelor noastre, dar şi integrările (multi)culturale spre care aceste conflicte conduc.
Am văzut, de asemenea, că un alt rezultat îl poate constitui înţelegerea diferitelor
mecanisme de instituire şi instanţiere metaraţională a presupoziţiilor în discurs, practic de
modelare a modului în care ele afectează din interior diferitele construcţii raţionale ale
omului contemporan (în sensul metadiscursivităţii culturale, al multiculturalităţii sau/şi
interculturalităţii). Acest lucru conduce spre o integrare pragmatică a presupoziţiilor
ştiinţifice în cultură şi spre receptarea contemporană a ştiinţei ca o practică culturală
obişnuită.

Rezumat

Punctul de plecare al acestui capitol a fost constatarea că analizele epistemologice


tradiţionale au evitat multă vreme să tematizeze intervenţia factorilor extraştiinţifici de genul
credinţelor (epistemice, religioase sau de altă natură) în cunoaştere. Am considerat că luarea
în discuţie a modului în care credinţele se instituie şi se instanţiază în discurs echivalează cu o
abordare pragmatică a demersului ştiinţific şi că primul model al acestei abordări a fost oferit
de Max Weber, pornind de la distincţia kantiană între raţionalizarea teoretică şi
raţionalizarea practică. Miezul demersului weberian l-am văzut în propunerea tipului de
cunoaştere prin constructe mentale ideal-tipice, în fond o cunoaştere pragmatică din
moment ce respectivele constructe funcţionează ca autentice angajamente presupoziţionale.
Pornind pe acest drum deschis de Max Weber, o parte a epistemologiei contemporane a
lărgit conceptul modern de raţionalitate pe latura interpretării acţiunii umane ca relaţie de
la mijloc la scop şi pe cea a luării în discuţie, ca normă, a presupoziţiilor cognitive şi
existenţiale: 1) fixarea şi atingerea scopului acţiunii înfăptuite; 2) alegerea şi utilizarea
mijlocului adecvat satisfacerii acestui scop; 3) operaţionalizarea standardului (criteriu,
consemn, normă) de raţionalitate promovată. Legarea cunoaşterii ştiinţifice, în speţă a
raţionalităţii adiacente ei – ca relaţionare între scop, mijloc şi consemn (standard sau
normă) – de subiectivitate şi presupoziţii, e un semn că Max Weber a deschis drumul
„înmuierii” consemnelor de raţionalitate şi al lărgirii tipului de ştiinţă demn de practicat, dar
fără să-l urmeze până la ultimele lui consecinţe.
Ambiţiile acestui capitol au vizat – în prima parte- identificarea suportului teoretic al
epistemologiilor de factură pragmatică (considerat a fi chiar teoria weberiană a
raţionalităţii), discutarea – în partea a doua - câtorva aplicaţii contemporane ale modelului

84
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

de raţionalitate propus de această teorie (teoria actelor de limbaj a lui Searle, pragmatica
universală a lui Habermas, tematologizarea lui Holton şi teoria semantică a jocurilor
elaborată de Hintikka) şi spre final – în partea a treia – evidenţierea câtorva modalităţi de
integrare pragmatică a raţionalităţii ştiinţifice în cultură (relevanţa, metaraţionalitatea,
presupoziţionalizarea). Instrumentarul utilizat este unul semantico-pragmatic, la fel ca şi
problematica vizată prin el: încărcătura presupoziţională a discursului ştiinţific (fundalul,
angajamentele şi cadrele de lucru ale gândirii), mecanismele de instituire şi instanţiere a
presupoziţiilor în discurs (compoziţionalitatea, proiecţia, anularea), re-modelarea
metadiscursivă a conceptelor cunoaşterii şi raţionalităţii ştiinţifice (metacunoaştere,
raţionalitate tacită şi explicită).
Ce relevanţă poate avea o abordare de acest fel? Strict rămânând la conceptele
cunoaşterii şi raţionalităţii, susţin că e posibilă o tratare formalizată şi cibernetică a acestora,
respectiv o simulare a lor pe maşini de calcul, deci o tratare computerizată. Rezultatul
imediat îl reprezentă lărgirea bazei experimentale a aşa-numitelor – de către Max Weber –
„ştiiinţe ale culturii”. De pildă, pot fi modelate diferitele conflicte culturale care macină
societatea zilelor noastre, dar şi integrările (multi)culturale spre care aceste conflicte conduc.
Arăt, de asemenea, că un alt rezultat îl poate constitui înţelegerea diferitelor mecanisme de
instituire şi instanţiere metaraţională a presupoziţiilor în discurs, practic de modelare a
modului în care ele afectează din interior diferitele construcţii raţionale ale omului
contemporan (în sensul metadiscursivităţii culturale, al multiculturalităţii sau/şi
interculturalităţii). Concluzionez că acest lucru conduce spre o integrare pragmatică a
presupoziţiilor ştiinţifice în cultură şi spre receptarea contemporană a ştiinţei ca o practică
culturală obişnuită.

BIBLIOGRAFIE

Armengaud, F., La pragmatique, Presses Universitaires de France, Paris, 1985.


Austin, J. L., Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Piteşti, Bucureşti, 2003.
Biriş, I., Istorie şi cultură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
Bohm, D., Plenitudinea lumii si ordinea ei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
Clitan, G., “Logical and Epistemological Aspects of Discoursive presuppositions”, în
Analele Univertsităţii de Vest din Timişoara, Seria Filosofie, Vol. X, 1998, Tipografia
Universităţii de Vest din Timişoara, Timişoara, 1998.

85
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Clitan, G., “Ontological presuppositions and speech acts”, în Analele Universităţii de Vest
din Timişoara, Seria Filosofie, XII, 2000.
Clitan, G., Pragmatică şi postmodernism. Despre jocul raţionalităţii şi presupoziţiilor în
abordarea metafilosofică a culturii, Editura SOLNESS, Timişoara, 2002.
Clitan, G., „Despre o fantomă în filosofia actuală: metaraționalitatea?”, în Maxim, S.-T. și
Guliciuc, V. (coord.), 2001: Umanism şi educaţie, Editura Universității din Suceava, Suceava,
2002a.
Clitan, G., „Postmodernismul şi abordarea metafilosofică a culturii. Despre receptarea
câtorva puncte de vedere în peisajul filosofic românesc actual”, în Revista de filosofie, Tomul
L, 1-2, ianuarie-aprilie 2003, Editura Academiei Române, Bucureşti.
Colţescu, V., Filosofia şi istoria ei, Editura de Vest, Timisoara, 1996.
Ducrot, O., Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Hermann, Paris,
1991.
Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura
Babel, Bucureşti, 1996.
Engel, P., La norme du vrai. Philosophie de la logique, Gallimard, Paris, 1989.
Flew, A. (coord.), Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Flonta, M., Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. Presupoziţii filosofice în ştiinţa
exactă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Flonta, M., Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura ALL, Bucureşti,
1994.
Frank, M., „Două secole de critică a raţionalităţii şi supralicitarea ei postmodernă”, în
Codoban, A., (ed.), Postmodernismul. Deschideri filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
Frege, G., „Sens şi semnificaţie”, în Târnoveanu, M. şi Enescu, G. (edit.), Logică şi
filosoofie, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
Freund, J., «Introduction», în Weber, M., Essais sur la théorie de la science, Plon, Paris,
1965.
Gettier, Ed. L., “Is Justified True Belief Knowledge?”, în Analysis, 23, 1963.
Grecu, C., „Explicaţii alternative în ştiinţă”, în Grecu, C. (coord.), Aspecte ale istoriei şi
filosofiei ştiinţei, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2001.
Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Habermas, J., Théorie de l'agir comunicationnel, tome I et II, Fayard, Paris, 1987.
Hilpinen, R., Belief Systems, Knowledge and Reasoning, Prelegeri susţinute la First
Summer School for Theory of Knowledge organizată de Association for Foundation of
Science, Language and Cognition împreună cu Instytut Filozofii i Socjologii Polskiej Akademii
Nauk la Warszawa-Madralin, 16-31 august 1997.
Hintikka, J., Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions,
Cornell University Press, Ithaca, New-York, 1967.
Hintikka, J. and Hintikka, M., The Logic of Epistemology and the Epistemology of Logic.
Selected Essays, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Boston. London, 1989.

86
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Hintikka, J., „Diferite construcţii în termenii lui «a cunoaşte»”, 1999, în Dancy, J. şi Sosa,
E. (ed.), Dicţionar de filosofia cunoaşterii, Vol. I: A-H, Editura Trei, Bucureşti, 1999.
Holton, G., L' invention scientifique. Thémata et interprétation, Presses Universitaires de
France, Paris, 1982.
Ioan, P., Adevăr şi performanţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
Iliescu, A.-P., Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1989.
Jacob, P., «Qu'est-ce qu'une opinion justifie? », in L'age de la science. Lectures
philosophiques, 2. Epistemologie, Editions Odile Jacob, Paris, 1987.
Jacot, J.-H., «La modelisation, confluent les sciences», în Brissaud, M., Forse, M.et Zighed,
A. (eds.), La modelisation confluent des sciences, Editions du CNRS, Paris, 1990.
Keenan, F. L., “Two Kinds of Presuppositions in Natural Language”, în Fillmore, Ch. J. and
Langendoen, D. T. (eds.), Studies in Linguistic Semantics, Holt, Rinehart and Winston Inc.,
New York, Chicago, San Francisco, Atlanta, Dallas, Montreal, Toronto, London, Sydney, 1971.
Luper-Foy, S., „Cunoaștere și opinie”, în Dancy, J. și Sosa, E. (coord.), Dicţionar de
filosofia cunoaşterii, vol. I, Editura Trei, București, 1999.
Lycan, W. G., Logical Form in Natural Language, The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, London, 1984.
Marga, A., Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991.
Meyer, M., Découverte et justification en science, Klincksieck, Paris, 1979.
Moeschler, J. et Reboul, A., La pragmatique aujourd' hui. Une nouvelle science de la
communication, Éditions du Seuil, 1998.
Munitz, M. K., „Existence and Presupposition”, în Munitz, M. K. (ed.), Logic and
Ontology, New York University Press, New York, 1973.
Parocchia, D., «Quelques aspects epistemologiques et historiques des notions systeme et
de modele», în Brissaud, M., Forse, M.et Zighed, A. (eds.), La modelisation confluent des
sciences, Editions du CNRS, Paris, 1990.
Popper, K. R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Romedea, A.-G., Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura “Ştefan Lupaşcu”, Iaşi,
1999.
Sandu, G., “Logical Analysis of Presupposition”, în Analele Universităţii de Vest din
Timişoara, Seria Filosofie, vol. IX, Universitatea de Vest din Timişoara, Timişoara, 1997.
Sandu, G., „Logica limbajelor naturale şi principiul compozi-ţionalităţii”, în Krisis. Revistă
de filosofie, Nr. 8-9, Societatea KRISIS pentru Dialog şi Reflecţie Filosofică, Bucureşti, 1999.
Schurz, G., “Kinds of Pragmatisms and Pragmatic Components of Knowledge”, în
Weingartner, P., Schurz, G. & Dorn, G. (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary
Philosophy, Verlag Holder - Pichler - Tempsky, Vienna, 1998.
Searle, J. R., Les actes de langage. Essai de philosophie du langage, Hermann, Paris, 1972,
în engl. Searle, J. R., Speech acts, Cambridge University Press, Cambridge, 1994.

87
Gheorghe Clitan PRAGMATICĂ
Note de Curs

Searle, J. R., Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind, Cambridge University


Press, Cambridge, 1983.
Searle, J. R., Sens et expresion, Les Éditions de Minuit, Paris, 1992.
Searle, J. R., „Rationalité et réalisme: qu’est-ce qui est en jeu ?”, Internet,
http://www.pecatte.karefil.com/SearleR.R.htmal, în original “Rationality and Realism, What
is at Stake?”, Daedalus, 1993.
Turchin, V. & Joslyn, C., “Model”, in Principia Cibernetica, 1993, pagină de Internet:
http://pespmc1.vub.ac.be/MODEL.html
Van der Sandt, R. A., Context and Presupposition, Croom Helm, London, New York,
Sydney, 1988.
Vanderveken, D., Les actes de discours, Pierre Mardaga Editeur, Liege, Bruxell, 1988.
Vieru, S., Încercări de logică, Editura Paideea, Bucureşti, 1997.
Weber, M., Essais sur la théorie de la science, Plon, Paris, 1965.

88