Sunteți pe pagina 1din 8

Realismul

Curentul realist s-a cristalizat într-o perioadă de intens zbucium din istoria Franţei.Evenimentele cruciale
care au zguduit Franţa, începând cu Revoluţia de la 1789, continuând cudomnia lui Napoleon, cu
Restauraţia şi revoluţiile burgheze de la 1830 şi 1848, nu puteau să nu sereflecte în conştiinţa artistică a
vremii. S-a observat că între realitatea istorică determinată deRevoluţia Franceză şi curentul romantic
care se manifesta în acea perioadă, nu puteau exista punţiideologice, deci în artă se simţea nevoia unei
schimbări care să cuprindă şi reprezentarea fidelă aepocii. Literatura romantică fiind privită ca o trădare
a idealurilor revoluţiei, a determinat o alimentarecu energii nebănuite a impulsului către o altă orientare
artistică, fidelă realităţii istorice şi sociale şi purtătoare a mesajului ideologic al burgheziei liberale.Rolul
principal în viaţa socială îl are economia capitalistă, aceasta făcând din curentul realistun fenomen
burghez, iar în ceea ce priveşte politica, aici realismul devine un port-drapel al ideilor democratice şi
liberale. Însă sub aspect cultural, cadrul care a pregătit şi favorizat apariţia curentuluiera dominat de
pozitivismul lui Auguste Comte. De asemenea, o altă componentă a cadrului cultural s-a dovedit a fi
dezvoltarea ştiinţei şi descoperirile din domeniul biologiei, chimiei şi fizicii de care searătau interesaţi
scriitorii francezi.Prin urmare, doctrina estetică realistă apare în Franţa, în plină epocă de afirmare
aromantismului, pe care îl neagă, căpătând vigoare şi amplitudine în a doua jumătate a secolului alXIX-
lea, perioadă pe care o va marca profund din punct de vedere artistic. Deşi noţiunea de realismeste
folosită încă din 1826, iar operele realiste semnate de Stendhal şi Balzac apar încă din 1830, preocupările
pentru teoretizarea curentului vor apărea puţin mai târziu, odată cu manifestul lui JulesChampfleury din
anul 1857. Acesta respinge toate formele contemporane ale literaturii romaneşti, cuexcepţia romanului
balzacian. Consideră realismul ca fiind curentul demn de acea epocă de maturitatea omenirii, căci
publicul modern era însetat de adevăr, autorul trebuind să aibă ca materie omulcontemporan.
Champfleury privea acest curent ca fiind unul strict, ce prezenta doar două posibilităţi înfaţa scriitorului:
ori se va zugrăvi pe sine însuşi, ori va zugrăvi societatea şi multiplele ei interacţiuni,aşa cum a făcut
Balzac. Pentru a atinge acest scop, romancierul trebuie să abandoneze orice parţialitateşi să devină cât
mai impersonal cu putinţă. Pentru a fi veridic, acesta trebuie să fie uneori crud, dar întotdeauna
îndrăzneţ, să dispreţuiască recriminările publicului temător sau ipocrit. Astfel, realismulteoretic va fi mai
bine aplicat la realitatea vulgară, la o clasă mai aproape de natură şi de adevărulomenesc, şi nu la înalta
societate.Drept caracteristici generale ale realismului sunt veridicitatea şi reflectarea fidelă a
realităţii.Mimesis-ul află în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul este „o oglindă
purtată de-a lungul unui drum”, iar Balzac e de părere că idealul său de a realiza imaginea completă a
uneicivilizaţii presupune reflectarea ei fidelă, cu vicii şi virtuţi, pasiuni şi remuşcări, fapte bune şi
fapterele, fără a idealiza. Aria tematică se raportează la societate, înţeleasă ca un organism viu, dinamic,
caun mediu care explică prin datele sale comportamentul personajelor. Aceasta caracteristică
arealismului va fi exagerată mai târziu în cadrul naturalismului. Relaţiile sociale de tip capitalist au
încentrul lor banul, care marchează în mod fatal destinele eroilor, eroi ce de această dată prezintă
niştetipologii umane. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această tehnică de învinuire a
societăţii pentru eşecul individului devine o critică aspră ce împinge către corectarea elementelor
negative. Deasemenea, proza realistă se mai remarcă şi prin descrierea unor fapte şi existenţe mărunte
apelând latehnica detaliului semnifiativ, la analiza psihologică, toate acestea fiind săvârşite într-un stil
strictimpersonal şi echilibrat. În realismul rus, problematica filosofică şi psihologică va fi mai
importantădecât cea socială.Deşi Honoré de Balzac a fost precursorul realismului, el nu a fost şi
teoreticianul lui. Dupăanul 1830, el ajunge să constate că în genul romanesc „toate combinaţiile posibile
par epuizate… toatesituaţiile sunt uzate”. Cum să reînnoieşti genul? Prin detalii, iar detaliile vor fi luate
din realitateacontemporană, nu din istorie, nu din imaginaţie. Romancierul nu va face operă personală
decâtcombinându-le şi dispunându-le în plan literar. Aceste detalii nu trebuie căutate în lumea bună, ci
„laspital, sau în studiul oamenilor legii” unde se găsesc adunate „tot comicul şi tragicul epocii”.
Astfel,omul devine produsul societăţii, iar societatea creează diferenţierile în rasa umană şi constituie
cauzafeluritelor caractere. Societatea seamănă cu natura, căci ea crează speciile sociale în funcţie de
careomul trăieşte şi acţionează. Balzac realizează conjuncţia individ-societate-istorie, prin care face din

personajul literar „referinţa vie a unui determinism socio-istoric”, propunând un model de


interpretaresociologică a personalităţii umane, care va avea o imensă valoare de referinţă pentru
culturauniversală. Scopul romanului, aşa cum îl înţelege Balzac, este foarte apropiat de cel al istoriei, deci
putem spune că autorul voia să facă o istorie a moravurilor epocii lui. În prefaţa la „Comedia
umană”,Balzac spune: „Inventariind viciile şi virtuţile, adunând diferite aspecte sentimentale,
zugrăvindcaracterele, alegând evenimentele principale ale societăţii, alcătuind tipuri din unirea la un loc
atrăsăturilor mai multor caractere omogene, poate voi ajunge să scriu istoria omisă de atâţi istorici,adică
istoria moravurilor.” Pentru că am menţionat ideea de tip în literatura realistă, trebuie deasemenea să
specificăm ce spune Balzac cu privire la acest concept: „Un tip, în sensul pe care trebuiesă îl acordăm
acestui cuvânt, este un personaj care rezumă în el însuşi trăsături caracteristice tuturor celor care se
aseamănă mai mult sau mai puţin, este modelul genului.”Honoré de Balzac este cel mai important
reprezentant al realismului francez şi nu numai, iar „Comedia umană” a impus în conştiinţa
contemporanilor forma modernă a mimesis-ului, a esteticiireprezentării, scriitura socialităţii şi istoricităţii
omului, instaurând un model narativ specific, formacanonică a romanului clasic, arhetipul romanului
realist care va deveni un punct cardinal de referinţăîn evoluţia ulterioară a genului.O altă personalitate
importantă care se face remarcată în cadrul realismului, este GustaveFlaubert. Acesta reprezintă latura
extremă a curentului, fiind mai dur şi mai radical în ceea ce priveştegenul romanesc. El nu şi-a expus
niciodată ideile într-o formă dogmatică, însă corespondenţa sa aratăcât de mult reflecta asupra tehnicii
romanelor sale. Pentru Flaubert, romancierul este înainte de toateun artist al cărui scop este să producă
o operă de artă perfectă. El trebuie să facă o operă impersonală,să rămână impasibil în faţa obiectului pe
care îl zugrăveşte. „Este lamentabil a te cânta pe tine însuţi.Aceasta îţi reuşeşte o dată, într-un ţipăt, dar
oricât lirism ar poseda Byron, de exemplu, Shakespeare îlstriveşte cu impersonalitatea lui
supraomenească… Artistul trebuie să procedeze în aşa fel încât să facă posteritatea să creadă că nu a
trăit niciodată.” Cei care îşi etalează emoţiile în operele lor sunt nedemnide numele de adevăraţi artişti şi
deci sunt de dispreţuit, după părerea lui Flaubert. „Sunt de aceeaşiteapă artiştii care vorbesc de iubirile
lor dispărute, de mormântul mamei lor, de tatăl, de sfintele lor amintiri, care sărută medalioanele, care
plâng la lună, delirează de afecţiune văzând copii, leşină deemoţie la teatru, adoptă poze gânditoare în
faţa oceanului. Farsori! Farsori! şi de trei ori saltimbanci,care fac salturi de pe trambulină pe propria lor
inimă pentru a ajunge undeva.” Atacul acesta esteîndreptat împotriva întregii laturi personale şi intime a
romantismului, pentru Flaubert, arta fiind foarteaproape de ştiinţă.În ceea ce priveşte romanele sale,
Gustave Flaubert a întâlnit cele mai mari dificultăţi înrealizarea unei structuri bine definite, lucru cerut de
curentul realist. Pe lângă observarea atentă aoamenilor şi redarea fidelă a societăţii, autorul trebuie să se
ocupe cu o atenţie desăvârşită şi de proporţionarea părţilor operei sale, luminarea lor, de armonia şi
tranzacţiile de la o parte la alta. Am putea spune în termeni mai obişnuiţi, că realismul poate reprezenta
matematica în literatură.În literatura română, realismul se manifestă în paralel cu romantismul şi cu o
oarecareîntârziere faţă de Apus. În România, în cadrul unui efort general către observaţia şi cunoaşterea
omuluişi a societăţii se disting trei perioade ale realismului: perioada de început (C. Negruzzi, N. Filimon,
I.Ghica), realismul artistic şi liric (B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu) şi realismul marilor romancieri(Cezar
Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihaescu, Liviu Rebreanu).Primul contact al publicului român cu opera lui
Balzac se situează în deceniul al IV-lea alsecolului al XIX-lea, la o dată când Balzac abia începuse marea
serie a capodoperelor sale. Succesulromanelor lui era un semn revelator pentru interesul din ce în ce mai
evident al cititorilor şi scriitorilor români pentru crearea romanului românesc, la care poate fi asociat şi
modelul balzacian. Una din primele tentative, fragmentul de roman „Istoria lui Alecu” de Ion Ghica,
publicat prin 1840, conţine prima menţiune a romanului „Moş Goriot” şi a lui Vautrin: „Sofia avea
principuri, dar era materialismîncarnat, era plină de Moş Goriot, şi Vautrin i se părea un erou”. Printre
altele, Ion Heliade Rădulescua fost primul traducător al lui Balzac în limba română.Este un lucru
important faptul că la şcoala lui Balzac şi-au făcut ucenicia mulţi scriitoriromâni, chiar dintre cei care mai
târziu aveau să se îndrepte spre alte tipuri de creaţie literară, precumMircea Eliade, pentru care Balzac
fusese în tinereţe aproape o obsesie. Fascinaţia balzaciană s-amanifestat şi asupra lui Gala Galaction,
Liviu Rebreanu sau Cezar Petrescu, iar pentru Lucian Blaga,opera lui Balzac ilustrează stilul cultural al
perioadei de tranziţie dintre romantism şi naturalism.

Canoanele prozei realiste sunt satisfăcute pentru prima dată de romanul lui Nicolae Filimon,„Ciocoii
vechi şi noi”, cu excepţia unor nuanţe clasice cum ar fi împărţirea netă a eroilor în buni şi răi.O proză
realistă viguroasă şi cu unele intenţii de modernizare scrie Ioan Slavici, întâiul scriitor important al
Ardealului. El surprinde satul transilvănean în transformare, evoluând de la o existenţă patriarhală la un
mod de viaţă capitalist. În cele mai reuşite opere ale sale, romanul „Mara” şi nuvela„Moara cu noroc”,
banul ocupă un loc central. Personajele sunt nelineare şi au structuri complicate,sondate cu ajutorul
analizei psihologice.Realismul lui Slavici este continuat de Rebreanu, la care se observă aceeaşi economie
demijloace şi aceeaşi introspecţie psihologică. Rebreanu îşi prezintă eroii cu o detaşare
admirabilăreflectând o realitate transilvăneană zbuciumată de două mari probleme: sărăcia şi
identitateanaţională. Aceeaşi problematică ţărănească rămâne precumpănitoare şi în vremea realismului
socialist.Marin Preda îşi construieşte capodopera „Moromeţii” în jurul unui ţăran cu totul special, ultimul
ţăranadevărat al literaturii române.Realismul a impus în literatura română proza sub forma romanului şi
a nuvelei. Puţini sunt ceicare au scris poezie, printre aceştia numărându-se George Coşbuc şi Octavian
Goga.Reprezentanţi:-Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Prosper Mérimée-Anglia:
Charles Dickens, William Thackeray, Surorile Brönte, George Eliot-Rusia: Nikolai V. Gogol, Fiodor M.
Dostoievski, Lev N. Tolstoi, Anton P. Cehov-Norvegia: Henrik Ibsen-S.U.A.: Mark Twain-România: Ion
Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Marin PredaBibliografie:-Puiu Ioniţă –Teoria
literaturii-Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa-Honoré de Balzac – prefaţă la
Comedia umană-Tudor Vianu – Arta prozatorilor roman

Naturalismul

Fiind un caz particular al realismului, naturalismul se naşte şi se dezvoltă în condiţii istorice şiculturale
similare. Ca şi realismul, naturalismul este condiţionat social de dezvoltarea industriei şi deapariţia
proletariatului, care se revoltă împotriva mizeriei şi nedreptăţii. Cadrul cultural se îmbogăţeştecu
elemente noi, la care societatea este foarte receptivă. E vorba de teorii şi orientări
precumdeterminismul, evoluţionismul şi marxismul, al căror ecou în literatura ultimelor patru decenii
alesecolului al XIX-lea este evident. În această perioadă apar numeroase cărţi de referinţă, printre care
şi„Introducere la medicina experimentală” de Claude Bernard şi „Originea speciilor” de CharlesDarwin.
Naturalismul va suferi aşadar influenţa evoluţionismului darwinist, a determinismului şi alfiziologiei
experimentale fondate de medicul Claude Bernard.Curent înrudit cu realismul, naturalismul a fost fondat
de scriitorul francez Émile Zola, care aînceput să publice scrierile teoretice privind „metoda naturalistă”
în 1866. Numele curentului derivă dela natură, sugerând importanţa biologicului în structura
personalităţii umane. Naturalismul trebuieînţeles ca o ipostază extremă, radicală a realismului, întrucât
urmăreşte reproducerea tuturor aspectelor realităţii, inclusiv a celor mai sumbre şi abjecte. Pe când
realiştii explicau comportamentul personajului prin mediul social, naturaliştii scot în evidenţă o dublă
determinare: a mediului şi a biologicului. Astfel, omul nu mai e o fiinţă liberă, ci devine un produs al
mediului şi al eredităţii.Personalitatea lui este investigată prin metode ştiinţifice, reacţiile şi senzaţiile lui
fiind observate curigurozitate. De obicei personajul reprezintă un caz patologic, iar autorul tratează viaţa
acestuiautilizând un stil netru şi impersonal.Precum am spus, scrierile din domeniul ştiinţific au influenţat
mult curentul naturalist. Zola sereferă mereu la lucrarea lui Claude Bernard, „Introducere la medicina
experimentală”, deşi nu ocunoscuse pe vremea când îţi scria primele romane şi concepea primele schiţe
ale teoriilor sale. Însă înlucrarea acestui doctor el a găsit o expresie desăvârşită a concepţiilor sale încă
confuze, începând săfolosească autoritatea marelui savant pe post de scut împotriva celor ce îi criticau
nefavorabil opera.Astfel, Claude Bernard afirma că metoda ştiinţifică aplicată riguros la corpurile brute
trebuia aplicatăşi la corpurile vii, idee pe care Zola a extins-o, spunând că această metodă trebuie
aplicată „la viaţasentimentală şi intelectuală”. Scopul metodei experimentale e de a descoperi relaţiile
care leagă unfenomen oarecare de cauza lui apropiată, iar până atunci observaţia atentă fusese utilizată
în literaturădoar de Balzac, Stendhal şi Flaubert. Naturalismul urmează aşadar realismul în ceea ce
priveşteobservarea, şi Balzac este maestrul întotdeauna mărturisit a lui Zola. Astfel, el afirmă că:
„Romanulnaturalist e o experienţă adevărată pe care romancierul o face asupra omului ajutându-se
cuobservarea.”Émile Zola a început prin a se documenta serios, studiind dosarele justiţiei, fiziologia
omului,crimele, furturile, adulterele, bolile ereditare, originea şi istoria unor familii burgheze dintr-un
oraş de provincie. Romanul în care îşi arată convingerea că biologicul este răspunzător de toate păcatele
fiinţeiumane este „Thérèse Raquin”. În prefaţa operei el explică: „În Thérèse Raquin am vrut să
studieztemperamente, iar nu caractere. Aici e toată cartea. Am ales personaje complet dominate de
nervii şi desângele lor, lipsite de liberul arbitru, târâte în fiecare act al vieţii lor de fatalitatea cărnii.
Thérèse şiLaurent sunt nişte brute omeneşti, nimic mai mult. Am căutat să urmăresc pas cu pas în aceste
brutehărţuirea surdă a patimilor, impulsurilor instinctului, detracările cerebrale survenite în urma unei
crizenervoase. Iubirile celor doi eroi ai mei reprezintă satisfacerea unei nevoi fizice. Crima pe care
osăvârşesc este o consecinţă a adulterului lor (…), remuşcările lor reprezintă o simplă dezordineorganică,
o răzvrătire a sistemului nervos extrem de încordat. Sufletul este cu totul absent, o recunosc, pentru că
aşa am vrut să fie (…). Scopul pe care l-am urmărit înainte de toate a fost un scop ştiinţific(…). Am arătat
tulburările profunde ale unei firi sangvine în contact cu o fire nervoasă (…). Fiecarecapitol este studiul
unui caz furios de fiziologie (…). Într-un cuvânt, n-am avut decât o dorinţă: să cautîn ei animalul, să nu
văd decât animalul (…) şi să notez, scrupulos, senzaţiile şi actele acestor fiinţe.Am făcut pur şi simplu pe
două trupuri vii operaţia analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre.”Însă această operă ştiinţifică va fi
deopotrivă o operă morală. Şi Zola insistă cu atât mai multasupra acestui punct, cu cât marea mojoritate
a criticilor relevau în opera lui o înclinare izbitoare spreimoralitate şi obscen. După el, romancierul nu va
face operă de savant pur, el va păstra negreşitimpasibilitatea savantului şi nemilosul amoralism al
acestuia în faţa situaţiilor şi a caracterelor pe carele propune. El trebuie să „stăpânească mecanismul
fenomenelor la om, să arate maşinăria

manifestărilor intelectuale şi senzuale aşa cum fiziologia ni le va explica prin influenţa eredităţii şi
acircumstanţelor înconjurătoare, apoi să arate pe om trăind în mediul social… şi să acţioneze
asupramediului social acţionând asupra fenomenelor pe care a ajuns să le stăpânească în cazul
omului.”Totuşi, Zola a ignorat un lucru, căci insuficienţa culturii sale ştiinţifice îl făcea să uite că maiales în
domeniul fiziologiei descoperirile nu înseamnă decât apropierea de adevăr, nu adevărul
însuşi.Cunoaşterea legilor eredităţii este cu totul incertă, problemă ce l-a surprins pe scriitor. Acest lucru
i-afost reproşat lui Zola în celebrul „Manifest al celor cinci”, unde un grup de scriitori mai înainte prieteni
ai lui Zola subliniază insuficienţa observaţiei şi a documentării romancierului cu pretenţiiştiinţifice.În
orice caz, realismul şi naturalismul au avut parte de-a lungul timpului de critici severe.Baudelaire le
considera negaţia însăşi a artei: „Poezia nu poate fi asimilată cu ştiinţa sau cu morala,decât cu preţul
morţii sau al decăderii; ea nu are drept obiect adevăratul, ci se are doar pe ea însăşi.”Estetica naturalistă
a avut reverberaţii şi în literatura noastră. Chiar dacă nu putem vorbi deautori naturalişti ca în Franţa,
recunoaştem unele preocupări în această direcţie la scriitorii care preferăalte formule estetice. Nuvele
tratate naturalist întâlnim la I.L. Caragiale, unde putem observa atât tehnica detaliuluisemnificativ, cât şi
influenţa eredităţii asupra destinului personajelor. Un bun exemplu este nuvela „Învreme de război” care
prezintă tipologia avarului şi tratează tema obsesiei şi a nebuniei provocate de patima banului. De
asemenea, întâlnim elemente naturaliste şi în proza lui Barbu Delavrancea,„Milogul”, „Trubadurul”.
George Călinescu se referă la ambii autori printr-o apreciere devenităclasică: „I.L.Caragiale este, după
Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prinexcelenţă.”Reprezentanţi:-Franţa: Émile Zola,
fraţii Goncourt, Guy de Maupassant-Germania: Gerhart Hauptmann, Frank Wedekind

Suedia: August Strindberg-România: I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu-DelavranceaBibliografie:-Puiu Ioniţă


– Teoria literaturii-Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa-Émile Zola – prefaţă la
Thérèse Raquin
REALISMUL

Termenul realism, folosit pentru prima dată în anul 1798 de către scriitorul german Fr. Schiller, are două
accepţiuni:

1.

Atitudine în creaţie sau în teoria literară, având ca principiu debază reflectarea realităţii în datele ei
esenţiale, veridice, fiind opusăidealizării şi fanteziei; potrivit acestei accepţiuni, realismul nu este supus
niciunei perioade istorice, putând fi aplicat creaţiilor artisticedin toate timpurile;

2.

Curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX- le, dar care va continua să se dezvolte în forme
specifice până în prezent.

Caracteristici ale realismului

Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii,urmărind să emoţioneze , să impresioneze,


realismul se adreseazăraţiunii, având drept ţintă adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii,a raportului
dintre individ şi societate. Imaginaţia nelimitată aromanticilor este înlocuită cu observarea şi analizarea
atentă arealitătii .

Principiul veridicităţii şi al verosimilităţii: realismul ofera o imaginea omului şi a lumii cât mai aproape de
adevăr, fără să idealizeze ,săînfrumuseţeze, fără să caute senzaţionalul, spectaculosul. Ceea ceconteaza
este iluzia realităţii, impresia de real, credibilul

preocuparea pentru social .

Textul realist prezintă o imagine cât mai clară şi mai complexă a societăţii dintr-un timp şi un spaţiu
istoric determinat, evidenţiind structura şi mecanismele sociale. Omul este înţeles ca o fiinţa socială care
trăieşte, se dezvoltă, se formează în mijlocul unei anumite societăţi. Relaţia om-societate este una dintre
temele fundamentale ale realismului.

Un subiect privilegiat în realism este banul, modul în care acestainfluenţează destine şi caractere. Tema
banului/ a înavuţirii esteînsoţită de o atitudine critică în faţa tendinţei de transformare abanului în
valoare supremă.

P reocuparea pentru psihologic . Scriitorul realist analizeazămecanismele psihologice ale individului,


viaţa interioară a acestuia

acţiunea prezintă viaţa cotidiană, cu detaliile ei banale, comune.Tocmai această insistenţă pe detaliul
semnificativ creează iluziarealităţii.

Ca modalitate narativă predomină scena ,care prin detaliile ei ,oferă senzaţia de eveniment concret, viu,
real;

Perspectiva este exterioară a unui narator de persoana a III-aomniscient

, capabil să ofere informaţii variate , complexe, vizând totalitatea ( să spună totul despre un personaj);

Acţiunea este construită cronologic, evenimentele se înlănţuie logic şi cauzal pentru a facilita înţelegerea
acesteia;

Stilul este în general obiectiv, detaşat, neutru, lipsit de implicare,impersonal ( la primii realişti există o
mai accentuată subiectivitate. Personajul realist este:

fiinţă complexă, amestec de calităţi şi defecte;

este prezentat în mediul lui de viaţă, nu în situaţii neobişnuite. Descrierea atentă a mediului urmăreşte
să releve modul în caremediul influenţează, determină caracterul personajului;


este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică pe parcursul acţiunii, nu are un caracter dat, imobil;

este tipic, reprezintă o categorie socială sau umană, având trăsături şi comportamente specifice. Tipuri
umane realiste: avarul, parvenitul ( arivistul), ratatul, snobul, muncitorul, ţăranul,intelectualul, artistul,
politicianul, burghezul; Reprezentanţi:

Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert;Anglia: Charles Dickens;Rusia: N. V. Gogol,


Dostoevski, Tolstoi, Cehov;România: N. Filimon, I. Slavici, I.L Caragiale, L. Rebreanu, Hortensia Papadat-
Bengescu, G. Călinescu, M. Preda