Mărturisesc că sunt „TED – sceptică”.

Mai ales sceptică privind felul în care publicul utilizează

prezentările TED, confundând urmăritul unei prezentări de 15 minute cu lectura cărților
respectivului prezentator, considerând aceste mini-prelegeri ca formatoare de cultură profesională și
sceptică privind abuzul de emoție în argumentare și persuasiune. Ideile puternice, care „merită
răspândite”, au forță prin ele însele și nu au nevoie de multe zorzoane emoționale ca să convingă.
Iar dacă fac apel mult la asta, încep să le bănuiesc de manipulare.
Cu acest bagaj dificil, am decis să dau curs invitației la TEDx PiațaUniriiED – Educația care
contează, defășurat vineri seară la Teatrul Evreiesc de Stat. Tema centrală: educația, cu două
dimensiuni ale sale – una de metode și abordări pedagogice, alta privind schimbările sistemice.
Agenda și opțiunile de vorbitori mi s-au părut curajoase și așa s-au și dovedit a fi. Am găsit o
experiență ce merită împărtășită. Astfel, scriu câteva gânduri despre ce am înțeles eu din
succesiunea prezentărilor și valoarea pe care cred că au adus-o.
Prima parte ne-a permis o nouă privire asupra câtorva dintre mediile și modurile în care se întâmplă
educația, mult mai diverse decât credința standard că aceasta se întâmplă în bănci și de la catedră,
după manual și calendar școlar unice. E clar că milenialii provoacă în fel și chip aranjamentul
centralist, unidirecțional și obligatoriu. Acest aranjament nu doar că este paralel cu nevoile lor, dar e
de-a dreptul ostil acestora. Și este ostil atât nevoilor de educație ale milenialilor și copiilor lor, cât și
învățării în general, cum urma să vedem.
Vorbitorii primei secțiuni au reafirmat că „educația care contează” se face foarte mult în afara
contextului formal, condusă de nevoia internă a adultului de a se dezvolta sau a angajatorului de a-și
dezvolta echipele, în organizații flexibile și inovatoare. „Educația care contează” are loc printr-o
presiune a antreprenorilor din afara sistemului care aduc în sistem vocație, valori și modele (mai
ales cazul programului Teach for Romania) sau inovație în metode, în tehnici și tehnologii.

Aceste prezentări reconfirmă faptul că există în spațiul public, în discursul mainstream, acceptarea
ideii că sistemul public produce multă educație care nu contează sau nu educă. Reafirmă că există și
masa critică de oameni, de antreprenori cu motivația, vocația și premisele necesare pentru a produce
educație care să răspundă nevoilor multor feluri de oameni care doresc să învețe, în contextele și
cadrele în care aceștia își doresc să o facă. Ce îi împiedică atunci pe acești antreprenori, aceste noi
organizații, aceste oferte de educație să înflorească și să se dezvolte? Avem conștientizarea și avem
resursele, de ce nu mergem înainte?
Acestor întrebări au răspuns trei vorbitori – Vlad Topan, Marcel Căpraru și Bogdan Glăvan –
încheind firul narațiunii cu multă coerență, cu perspectivă de ansamblu și atacând multe credințe
comune, prea rar provocate în discursul public. Le consider idei noi chiar și pentru mediul privat al
activiștilor în educație din România. Acești vorbitori au atacat monopolul în producția de servicii, în
formularea curriculei, în certificarea școlilor și a competențelor, în decizia privind ce trebuie
învățat, de către cine, la ce moment, în ce interval orar, cu ce metode și materiale.
Istoria economică ne-a dat suficiente motive să renunțăm la monopoluri în foarte multe domenii,
dar cel al învățământului pare imposibil de surmontat. Adaug eu că știința politică, și aici invoc
Școala de la Bloomington, ne-a arătat cu studii de caz din toată lumea că „one size does not fit all”,
că există o diversitate de aranjamente pe continuumul stat – piață, aranjamente capabile să creeze
multă calitate și sustenabilitate. Argumentele din pedagogie ne spun că învățarea vine din interior
chiar de la cele mai mici vârste (sau mai ales), din motivația internă a celui care o urmează, după
propriul parcurs de dezvoltare, orientat după propriile valori și acest proces este incompatibil cu
obligativitatea, cu standardizarea, cu „agricultura intensivă” în cuvintele lui Laurențiu, nepotul
domnului Căpraru.
Nevoia de echitate este invocată des în sprijinul monopolului învățământului de stat. Dar dacă ne
uităm la rezultate, ele sunt profund inechitabile: centralizarea nu ne-a oferit școli rurale sau din
urbanul mic de calitate similară cu cele central-urbane; prin centralizare, cele mai multe resurse sunt
direcționate către învățăceii cu statut economic mediu sau superior și cele mai puține către cei din
zone defavorizate, doar ca să menționez două din argumentele aduse.
Cred că folosim asumpția implicită că în absența controlului public, antreprenorii din educație, atât
de activi inclusiv în comunități defavorizate, nu au capacitatea de a crea spații alternative de
învățare care să vină în întâmpinarea familiilor sărace. Deși fac asta deja, de multe ori în ciuda
barierelor și nu datorită vreunor înlesniri venite dinspre actorii publici.
O ultimă întrebare, percepută de public ca deosebit de relevantă: cui servește? Dacă acest sistem
centralizat este menținut în ciuda rezultatelor sale slabe, în ciuda alternativelor tot mai numeroase și
tot mai valoroase, în ciuda faptului că avem conștientizarea și avem oamenii, întrebarea firească
este cine menține sistemul și cui îi este el folositor?
Sursa: www.republica.ro aura matei