Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

Cuvant îaninte sau vântul bate de la Răsărit

S-au scris şi se vor mai scrie multe cărţi despre pătimirea neamului
românesc. Nici un pământean nu va putea vreodată să cunoască întreaga suferinţă
a românului de rând şi a tuturor apărătorilor valorilor moral-spirituale, specific
româneşti. Cozi de topor sau trădători au existat în toată istoria sa. După orice
epocă de suferinţă “s-a făcut” că mulţi dintre aceştia au ajuns tot în frunte, pozând
în autentice victime. Fripturişti, cameleoni, conjuncturişti s-au găsit întotdeauna.
Mentalitatea hoţului a operat şi din nefericire mai operează încă. Hoţul întotdeauna
strigă hoţii şi arată spre un altul, pentru a deturna atenţia urmăritorilor spre altă
ţintă. Revoluţiile întotdeauna şi-au devorat eroii. Noi, românii am excelat prin a ne
ucide conducătorii, iar mentalitatea se regăseşte acum prin aceea că suntem
specialişti în a ne nega conducătorii. Nu avem răbdare, nu putem pătrunde în
profunzimea lucrurilor ci ne lăsăm cu uşurinţă manipulaţi de “sfânta zvoneală”.
Ne-am obişnuit ca zvonurile de astăzi să devină, mâine, realităţi. Când nu avem
astfel de zvonuri încercăm să confecţionăm. Problema valorilor neamului s-a
demodat. Am asistat la o conferinţă a d-lui Paul Everac, prin luna noiembrie, a
anului 2000, la Galaţi şi am rămas surprins cum domnia sa se lupta să relativizeze
totul. Nu găsea nimic bun la români. “Nu am avut şi nici nu avem valori”, spunea
domnia sa şi menţiona doar personalităţi ori valori ale culturii universale. După
decembrie ’89 am asistat, oarecum resemnaţi, la campania dusă de greco-catolici
împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta din urmă era, în viziunea fraţilor
uniţi cu Roma şi în accepţiunea celor mai mulţi intelectuali români, responsabilă
de toate relele provocate de comunişti românilor. Numele unor ierarhi ori preoţi
greco-catolici erau cu ostentaţie pronunţate iar despre pătimitorii ortodocşi, ierarhi
şi clerici de rând, nu se spunea nimic. Lucrurile erau prezentate de aşa manieră
încât aveai impresia că, în perioada dominaţiei necredinţei, Biserica Ortodoxă
fusese privilegiată iar cea Unită prigonită, dar nu de comunişti ci de fraţii lor
români şi ortodocşi. De aceea dorinţa noastră, în lucrarea de faţă, este să restabilim
adevărul istoric, şi să invităm în acelaşi timp pe preoţii ortodocşi să cerceteze
trecutul, să consemneze orice mărturie despre preoţii şi cântăreţii bisericeşti,
despre monahii şi monahiile care au avut de suferit pentru credinţa lor. Iată
cercetarea noastră, deşi nu şi-a propus, va dovedi că numai judeţul Vrancea a dat
Bisericii Ortodoxe mai mulţi pătimitori decât a dat Biserica Unită, în întregul ei.

1
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

Credem că sunt lucruri cunoscute şi cu toate acestea le reamintim, anume faptul că

în timpul prigoanei comuniste au fost scoşi din scaun 21 de ierarhi ortodocşi şi au
pătimit peste 1500 de preoţi, din care peste 130 nu s-au mai întors din închisori.
Nimeni nu va putea să ştie exact numărul celor care au dispărut ori au fost ucişi
imediat după eliberare, ”din cauza regimului de exterminare la care au fost supuşi
“1 . Evenimentele ce s-au derulat în România după încetarea celui de al doilea
război mondial nu au fost totuşi de anvergura celor din Rusia, după venirea
bolşevicilor la putere. Se ştie că prigoana începută de Lenin împotriva Bisericii
ortodoxe Ruse a fost teribilă. Patriarhul Tihon ( 1917 – 1925), trecut în rândul
sfinţilor, a fost ferm şi la 1 februarie 1918 “i-a anatematizat şi excomunicat pe cei
care-i numea duşmanii ascunşi sau pe faţă ai lui Hristos, conducători fără
Dumnezeu ai celei mai întunecate perioade din istorie” 2. Pentru aceste cuvinte şi
rezistenţa de a ţine departe Biserica de politic, patriarhul a fost nevoit să suporte
detenţia şi chiar moartea martirică 3. Dacă ar fi însă să lăsăm cifrele să vorbească
ne-am da seama de lucrurile înspăimântătoare care s-au petrecut sub comunişti în
Rusia.
Între 1917 şi 1923 ( epoca Lenin) au fost ucişi 14.590.000 oameni, din care
40.000 de preoţi ; din 54.174 de biserici, existente în 1914, au mai rămas doar
câteva sute ; din 51.105 preoţi, câţi trăiau în Rusia înainte de revoluţie, au rămas
câteva sute - în 1939, aproximativ 30.000 - în 1948 şi numai 7000 în 1988 ( mai
mulţi preoţi erau, la această ultimă dată, în România ); din 1025 mănăstiri în 1914,
nu mai exista nici una în 1939, funcţionau 67 în 1947 şi 21 în 1988 ; din 94.629 de
călugări, câţi avea Rusia înainte de primul război mondial, în 1939 nu mai găseai
nici unul ; cele 4 Academii teologice au fost reduse la 2, aşa cum le întâlnim până
astăzi, iar cele 57 seminarii teologice au fost în totalitate desfiinţate până în 1939 ;
cele 37 528 şcoli parohiale au fost desfiinţate până astăzi şi aceeaşi soartă au avut-
o şi cele 1113 aziluri de bătrâni, 291 spitale şi 34 497 biblioteci parohiale, care au
fost desfiinţate pentru totdeauna de comunişti4. Între 1924 şi 1927 au fost executaţi
aproximativ 36.000.000 de oameni, dintre care 5000 au fost preoţi, care erau
consideraţi contrarevoluţionari în sutane5 . Măsurile luate de bolşevici împotriva

1
Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos – Iaşi, 2000, p. 9. A se
vedea şi Vasile Manea şi Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România ( 1948 –
1989), Biserica Ortodoxă, ed. Patmos, 1998, p. 7- 16.
2
Timothey Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, f.a. p. 151.
3
A se vedea mai pe larg la Timothey Ware, op. cit, p. 151 – 153.
4
Idem, Ibidem, p. 162
5
Dimitrie Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, ed. Orizonturi, Bucureşti, 1994, p. 405

2
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

Bisericii, au fost dintre cele mai diverse. S-a ajuns la aberaţii de tipul săptămânii
de lucru de cinci zile ( 26 august 1929 ), când guvernul a hotărât ca la fiecare cinci
zile de muncă să acorde o zi de odihnă, pentru a desfiinţa Duminica – ziua
Domnului, când tot creştinul se întâlnea cu Dumnezeu, în sf. Liturghie. În
octombrie, acelaşi an, a fost ordonată confiscarea clopotelor, care încălcau
“dreptul la odihnă al uriaşelor mase ale populaţiei atee de la oraşe şi sate”. Dacă
menţionăm că între 1917 şi 1980 au fost ucişi în Rusia 200.000 de clerici iar
500.000 au fost deţinuţi şi deportaţi ne putem da mai bine seama de umanismul
comunist, în care grija faţă de om era prioritară. Pentru puterea comunistă
sovietică clerul nu era decât “o rămăşiţă a claselor muribunde”6. Dictatorii
comunişti de la Kremlin s-au întrecut în a fi mai represivi. Spre exemplu, după cel
mai mare criminal al omenirii, Stalin, care a ucus în timp de pace mai mulţi
oameni decât au murit în al doilea război mondial, a urmat Hrusciov. El a demolat
aproximativ 20.000 de biserici. Şi Hrusciov a fost cel care, vizitând România lui
Dej, a fost neplăcut impresionat de pietatea românilor şi a poruncit, ceea ce
conducătorii români au executat cu slugărnicie - să fie decapitat monahismul. Aşa
se face că Legea lui Cuza, care reglementa accesul în mănăstire ( bărbaţii după 60
de ani, iar femeile după 55), a fost reactivată şi mănăstirile depopulate. Faimosul
decret 410/1959 şi-a bătut joc de vocaţia călugărilor ce nu se încadrau între aceste
limite de vârstă. Legislaţia sovietică şi odată cu ea mentalitatea omului nou, au fost
exportate în toate statele din sfera de influienţă a imperiului roşu.

Legi democratice sau democraţia legii

Sistemele politice, nou instaurate, au avut întotdeauna pretenţia că sunt

democratice. Cât de democratice au fost este greu de spus, fie numai dacă ne
gândim că omul de rând uneori se simte încorsetat de legile promulgate în numele
său, dar de cei împuterniciţi de el, prin votul său. Dacă ne mai referim şi la legile
antipopulare, care sunt promulgate din varii motive, atunci ne dăm seama că
democraţia este totuşi departe de a exprima voinţa largă a demosului. Acolo unde
s-a născut democraţia, pe Acropole, datele problemei erau altele decât cele de
astăzi. Atenienii se adunau pentru a-şi alege conducătorul. Cel care întrunea votul
majoritar era declarat persona non grata şi expulzat din cetate. Cel care întrunea
6
Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean louis Panne, Cartea neagră a comunismului. Crimă,
teroare, represiune, ed. Humanitas şi Fundaţia Academică Civică, Bucureşti, 1998, p. 120

3
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

voturile locului doi era ales conducătorul cetăţii. Raţionamentul era simplu.
Atenienii trebuia să urmărească orice acţiune a conducătorului lor şi să sancţioneze
greşelile. Dacă vigilenţa celui ales ar fi scăzut era imediat revocat. Pe de altă parte
cel ales, ştiind că nu întrunise sufragiile tuturor, trebuia să fie atât de atent, cu orice
hotărâre şi gest al său, ca nu cumva atenienii, nemulţumiţi de prestaţia sa, să-l
detroneze. Au astăzi aleşii noştri această conştiinţă ? Se luptă ei să fie pe placul
tuturor sau să răspundă aspiraţiilor de bine ale maselor ? Dar totalitarismul
comunist a avut el, o clipă numai, conştiinţa democraţiei ? Câţi oameni nu au fost
ucişi, în numele democraţiei ? Secolul XX a fost cel mai sumbru al istoriei
deoarece în timp de pace au murit mai mulţi oameni decât în timp de război. Iată o
statistică a călăilor acestui secol, dată de un institut britanic :
1. Stalin…………………………………………..45.000.000 victime
2. Mao Tzedun …………………………………...37.500.000 victime
3. Hitler……………………………………………20.000.000 victime
4. Lenin……………………………………………..4.000.000 victime7
Urmează dictatori asiatici, precum Ciai cai See, Pol Pot, iar pe locul ultim,
adică 10, în acest top se află Iosif Broz Titto, cu 1.500.000 victime.
Nimeni nu va şti însă care au fost victimele democraţiilor apusene sau
americane, în acest secol sângeros. Nu putem să credem că aici nu au fost şi
excese sau excepţii de la regulă.
Iată însă cum au fost democratizate legile în România după 23 august 1944.
Desfiinţarea principiului autocefaliei. Din cele mai vechi timpuri între
Biserică şi stat au existat raporturi de colaborare. Principiul ideal a fost acela al
simfoniei, în care statul se îngrijea de trupurile cetăţenilor iar Biserica de suflete.
Nu întotdeauna s-a cântat această simfonie. Exagerări au fost şi de o parte şi de
alta. Dar, de la revoluţia franceză, Biserica a fost privită nu doar cu rezervă ci cu
aversiune. Anticlericalismul francez a rămas până astăzi de referinţă. Cum
bonjuriştii noştri s-au şcolit, în special, în Franţa au adusa cu ei şi acest curent.
Comunismul l-a practicat la suprafaţă şi cu o cruzime de neexplicat, în primii 20-
25 ani, când au fost distruse toate valorile neamului, inclusiv cele religioase.
Următorii 10-15 ani au fost de destindere, de mai multă deschidere, iar în planul
intim, orice comunist român era plin de bunăvoinţă pentru Biserică. Ultimii 10 ani,
ai dominaţiei totalitare, au fost diabolici: biserici dărâmate, persoane urmărite şi

7
Norocul a fost că Lenin a condus destul de puţin, dacă ne gândim că a avut mari tulburări de
comportament datorită glonţului primit în cap. Ultimii doi-trei ani ai domniei lui au fost totuşi
influenţaţi de persoanele din anturajul său.

4
Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

ameninţate, promovări pe criterii paraprofesionale, etc. etc. Şi Biserica nu a putut

face excepţie. Ceea ce trebuie spus de la început e faptul că Biserica este, prin
excelenţă, organizată ierarhic şi nu democratic. Nu democraţia operează în
Biserică ci ierarhia. Problema pate fi nuanţată, dar nu ne propunem să facem acest
lucru aici. Sistemul totalitar, pentru a relativiza acest principiu, care a făcut ca
Biserica să poată să-şi păstreze identitatea în toată istoria, a încercat să înfiinţeze şi
în interiorul acesteia celule democratice. În toate domeniile importante ale vieţii
intelectuale s-au creat organizaţii democratice, tolerante şi larg deschise
colaborărilor. Pentru clerul ortodox s-a format, după martie 1945, Uniunea
Democratică a Preoţilor. Principiul ierarhic era pus în discuţie, rânduielile care
guvernase viaţa Bisericii de secole, relativizate. Ierarhii au fost nu marginalizaţi ci
forţaţi să accepte indicaţiile partidului. Aşa au apărut vicari pentru ierarhi de
prestigiu, dar care nu erau pe placul comuniştilor. Şi puterea, ignorând pe titulari,
trata orice problemă doar cu vicarii. Când se va scrie Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, pentru secolul XX, probabil vom afla mai multe lucruri despre
implicarea puterii seculare în viaţa clerului şi a ierarhiei. Sunt însă reguli, ce se
impun a fi respectate şi pe care nu putem să le ignorăm. De aceea ne mulţumim să
enunţăm principiul.
Culpabilizarea clerului a fost o altă cale de atac a puterii totalitare. După
arestarea lui Ion Antonescu noua guvernare a hotărât să închidă pe cetăţenii
români de origine germană. Au fost organizate primele lagăre de detenţie pentru
duşmanii regimului de sorginte sovietică. Sute de preoţi au fost asimilaţi cu
duşmanii regimului şi trimişi în lagăre. Un articol scris în 1923, care ar fi criticat
comunismul sovietic, aducea după sine arestarea. Democraţia ce se instaura era
totalitară. Mă gândesc la lupta ce se dă astăzi între putere şi ziarişti, la fragilitatea
libertăţii şi la conştiinţa responsabilităţii autorităţilor. Ce fragilă este libertatea în
faţa unui ins care a acaparat pârghiile puterii şi care hotărăşte să nu fii prezent la o
festivitate religioasă, la o aniversare istorică, ori onomastică fiindcă nu îi eşti pe
plac. O face în numele unei responsabilităţi sau a unei vanităţi ? Orice demnitate în
stat impune o responsabilitate deosebită. Orice demnitar trebuie să fie în slujba
cetăţenilor. Ce te faci cu demnitarii care au sentimentul că sunt stăpâni şi nu
slujitori ? Democraţii comunişti declarau că sunt în slujba poporului, dar decapita
poporul de oamenii săi luminaţi. Epurări masive au fost făcute şi în Biserică,
găsindu-se diverse motive, personalul de cult a fost redus, iar parohiile au fost
comasate. Preotul nu mai era misionar ci oficiant. Rolul lui era să oficieze

5
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

botezuri, cununii8, înmormântări şi pe cât posibil să nu vorbească, să nu mai înveţe

pe credincioşi adevărurile de credinţă. Scopul era să avem credincioşi, din ce în ce
mai neinstruiţi, care să fie educaţi în spiritul ideologiei marxist leniniste. În acest
scop s-a şi dus o campanie de presă antireligioasă, şcolile confesionale desfiinţate
(1948 ) iar religia scoasă din şcoală. Teroarea a fost atât de puternică încât preoţii
se fereau să mai spună ceva pentru a nu le fi răstălmăcite cuvintele şi declaraţi
dezirabili regimului. Cine dorea să spună ceva trebuia să-şi scrie cuvântul, mai
întâi, şi apoi să-l citească.
După înlăturarea monarhiei, măsurile de represiune, inclusiv în rândul
clerului s-au accentuat. Pe de o parte participanţii la mişcarea de rezistenţă
anticomunistă au fost arestaţi, iar printre ei au fost incluşi foarte mulţi preoţi, cu
sau fără vină. Peste 20.000 de români au fost închişi, iar mai bine de 100.000 au
trecut prin anchetele securităţii. Forme de tortură, greu de imaginat, au fost puse în
practică de călăi. Ierarhi şi clerici au suferit în fel şi chip, cel puţin până în
octombrie 19649. Vina lor era simplă şi anume faptul că erau ierarhi ori clerici şi
tot ce era religios era asimilat cu obscurantismul, misticismul bolnăvicios, etc. etc.
Legislaţia neroniană era reactivată : Non licet esse vos 10. Arestările operate în
rândul clerului au fost numeroase. Institutul Naţional pentru studiul
totalitarismului, în lucrarea Biserica întemniţată – România 1944-1989, a reţinut
doar un număr de 1725 preoţi ortodocşi, închişi în această perioada 11. În urma
investigaţiilor pe care le-am făcut pe viu, adică luând legătura cu cei care au fost
închişi şi sunt încă în viaţă, ori cu urmaşii direcţii ai unor pătimitori, am identificat
nume ce nu se regăsesc în nici o lucrare tipărită până acum, ceea ce ne face să
avem reţineri asupra cifrei respective. Credem că numărul pătimitorilor a fost mult
mai mare şi suntem convinşi că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieşi la
suprafaţă. Neavând acces la dosarele securităţii, ale departamentului cultelor ori
comitetelor judeţene de partid (pentru toată perioada totalitară), unde se port găsi
8
Această datorie a fost relativizată deoarece mulţi tovarăşi observau numai cununia civilă, care
era un contract de căsătorie şi nu o taină
9
În acest sens a se vedea mai pe larg Vasile Manea, op. cit. Vasile Manea şi Cicerone Ioniţoiu,
op. cit. ***Biserica întemniţată. România 1944-1989.
10
Este vorba despre împăratul roman-păgân Nero ( 54 – 68 ), cel dintâi mare persecutor al
creştinilor, care se considera un geniu literar şi a dorit să scrie un poem despre cucerirea Troei. Pentru
a-şi procura sursă de inspiraţie a dat foc Romei. În prima fază a început să declame nebuneştile-I
versuri. Când focul s-a întins şi pagubele erau imense trebuia găsit un ţap ispăşitor. Şi vina a fost dată
pe creştini. Pentru că nu li se putea imputa nici o greşeală, a fost găsită o vină concretizată în cuvintele
rostite de împărat : Nu vă este vouă permis să existaţi- Non licet esse vos.
11
Op. cit. p.12

6
Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

informaţii deosebite în acest sens, ne mulţumim să semnalăm doar nume de

pătimitori, convinşi fiind că se vor găsi pentru fiecare judeţ cercetători dornici să
scoată la iveală adevărul. Acest lucru se impune cu atât mai mult acum când, din
toate părţile, Biserica este atacată, atât în esenţa ei doctrinară, legiferându-se unele
păcate drept stări de normalitate, cât şi în forma de organizare şi de cult ( Ierarhia
este contestată, şantajată iar unele forme de cult bagatelizate ori ironizate la Tv şi
nu numai ). Şi numărul ierarhilor ce au avut de pătimit este impresionant. Institutul
naţional pentru studiul totalitarismului, în cartea citată, redă statistic un număr de
16 ierarhi scoşi din scaun şi 15 exilaţi 12. Vasile Manea, ne dă informaţii numai
despre 21 ierarhi ce au avut de suferit de pe urma totalitarismului 13, deşi nimeni nu
va putea să cunoască toate umilinţele la care au fost supuşi cei mai mulţi dintre
arhierei. Când, după decembrie 89, unii dintre ei au încercat să spună, câte ceva
despre aceste umilinţe, fabrica de zvonuri şi încercarea de a culpabiliza întreaga
Biserică au fost două arme redutabile ale aceloraşi asupritori. Hoţii strigau hoţii şi
arătau spre păgubaşi. Asupritorii aveau dreptul să-I judece şi să ceară socoteală
asupriţilor că în urma torturilor au colaborat cu ei. Societatea nu a avut răbdare să
gândească, discernământul era plecat în concediu şi de aceea cei mai mulţi s-au
năpustit tot asupra celor care au pătimit, cerându-le socoteală că nu au rezistat în
faţa asupritorilor, ci au cochetat cu ei. Despre cei care au murit nu mai spunem
nimic, doar suntem creştini şi le este destul un Dumnezeu să-I ierte, sau sfânta
uitare. Lucrările pe care le-am cercetat dau date diferite despre preoţii care nu s-au
mai întors din închisori. Cifrele variază între 12614 şi 25015, dar o situaţie reală şi
exhaustivă nu poate fi dată, căci “cum să evaluăm pe cei dispăruţi ( chiar şi după
eliberare), pe cei împuşcaţi în acţiunile rezistenţei anticomuniste din munţi sau ca
sprijinitori, pe cei deportaţi, pe cei epuraţi sau pensionaţi fără motiv, decât sub
motivul de a nu-şi fi manifestat acordul faţă de regimul comunist, pe cei morţi în
condiţii neelucidate ?” 16. Şi cum moartea trebuie să aibă un nume, după o vorbă
de duh românească, la fel şi cu arestările. Chiar dacă nu ar fi fost nici o vină se
putea găsi una cu uşurinţă. Ordinul strict secret nr. 27936, din decembrie 1948,
socotea orice manifestare religioasă formă de obscurantism, misticism bolnăvicios
etc. etc. şi interzicea, la început, membrilor de partid, apoi celor din şcoli, din
unităţi militare sau instituţii oficiale să mai observe vreo formă cultică a vieţii
12
Idem, Ibidem, p. 12.
13
Preoţi ortodocşi…p. 17 - 24
14
Vasile Manea şi Cicerone Ioniţoiu, op. cit. p. 7.
15
Cicerone Ioniţoiu, România Liberă, din 10 mai 1997, p. 6.
16
Biserica întemniţată – România 1944-1989, p. 19.

7
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

creştine. Aşa s-a născut DUPLICITATEA, care a generat fie evitarea slujbelor de
tot felul, fie conspirativitatea, adică oficierea botezurilor, cununiilor,
înmormântărilor cu ritual religios, dar de cele mai multe ori în ascuns ori undeva
departe de casă pentru a nu fi văzut şi turnat de cineva la partid. Blamul de partid
era barieră sigură spre orice carieră. Preoţii deveneau suspecţi dacă îşi făceau
datoria şi încercau să ţină cateheze17 credincioşilor. Activitate politică, spionaj,
sabotaj, instigare la revoltă, ajutor fugarilor, erau tot atâtea culpe aduse preoţilor
care încercau să-şi facă cu conştiinţă datoria. Încă din 1947 preoţii erau urmăriţi în
mod special, prin ordinul 7424 al Inspectoratului Regional al Siguranţei –
Bucureşti, întocmindu-li-se fişe personale speciale.
O lovitură aparte a fost dată monahismului, prin faimosul decret 410 / 1959,
care nu era nimic altceva decât o reactivare a altuia din timpul lui Cuza 18. Monahii
care aveau mai puţin de 60 de ani şi monahiile ce nu împlinise 55 de ani au fost
obligaţi să părăsească mănăstirile. Unii au fost închişi altora li s-a fixat domiciliu
forţat şi poate o mică parte din ei au fost obligaţi să se căsătorească. Statistic
vorbind, numărul vieţuitorilor din mănăstiri s-a redus cu peste 74% 19. Numărul

17
Cateheza este o lecţie de religie. Catehin, în lb. Greacă, înseamnă a învăţa. Bisericii nu numai
că I s-a interzis să-şi facă misiunea învăţătorească ci I s-au şi luat pârghiile. Cartea de învăţătură
creştină sau catehismul s-a tipărit între 1948 –1989, doar în 1956 ( pentru Patriarhie ) şi 1986 pentru
Moldova, într-o ediţie revizuită şi oarecum sintetică. Numărul de exemplare a fost însă extrem de mic,
comparativ cu numărul credincioşilor. Elevii seminarişti au fost multă vreme obligaţi să copie sute de
pagini, pentru că la o clasă de 30 – 40 elevi se găseau, cu mare greutate, două trei exemplare. Unii
profesori, şcoliţi în aceele timpuri, mai folosesc şi astăzi metoda, care este nu doar depăşită ci şi
pierdere de timp- pentru elevi, iar pentru profesori semn al lipsei de orientare psihopedagogică şi
metodică.
18
În acest sens a se vedea mai pe larg Pr. Ionel Ene, Studii şi comunicări de istorie bisericească,
Galaţi, 2000, p. 125.
19
Redăm situaţia mănăstirilor şi a monahilor pe ani :
1955 - 200
1956 – 188
1957 - 191
1961 – 200
1981 – 147
1987 – 114
1989 – 100
şi monahii
1951 – 10.000
1955 – 7500
1958 – 7000
1959 – 1000
1966 – 2000

8
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

monahilor implicaţi direct în mişcarea de rezistenţă, în diverse judeţe, a fost destul

de mare. La ora actuală nu dispunem de o evidenţă exhaustivă. Biserica este
datoare să dea mărturie despre martirii ei. Ceea ce putem spune este faptul că au
fost şi călugări, pe lângă preoţi, care şi-au aflat odihna în închisorile comuniste.
Mai devreme sau mai târziu creştinătatea îi va trece în calendar.
O altă formă de luptă împotriva Bisericii a fost confiscarea bunurilor, chiar şi
a celor sacre uneori20. Nu ne propunem aici să abordăm problema bunurilor sau
averilor Bisericii. Ceea ce aşi dori să precizez este faptul că Biserica, într-un stat
autentic creştin nu ar avea nevoie de averi. Statul s-ar ocupa de cele necesare vieţii
biologice pentru toţi cetăţenii săi, iar Biserica s-ar îngriji de sufletele aceloraşi
cetăţeni, care sunt enoriaşii săi, şi pe care doreşte să-I înveşnicească în iubire şi
viaţă divină. Este de domeniul idealului sau poate a utopiei, totuşi nu este
imposibil. Cum statul nu poate să se îngrijească de toţi cetăţenii săi, Biserica, pe
lângă grija sa faţă de sufletele oamenilor, încearcă să fie de folos, în măsura
posibilităţilor, şi în planul social. Aşa s-au înfiinţat cantine sociale, pe lângă
diverse biserici, azile pentru bătrâni sau orfelinate. Mănăstirile încep să reînvie o
tradiţie mai veche, aceea de a da mâncare celor ce vin în pelerinaj sau chiar
săracilor. Toate aceste sunt posibile dacă bisericile şi mănăstirile sunt conduse de
oameni de duh, pricepuţi dar dacă au şi posibilităţi materiale. Ori statul comunist a
confiscat toate bunurile Bisericii şi pentru faptul că în viziunea sa Biserica trebuia
nu doar să-şi facă din ce în ce mai puţin simţită prezenţa în societate ci trebuia să
dispară. Lipsindu-o de bunuri, interzicându-I să-şi desfăşoare activitatea
învăţătorească, punând accentul mai mult pe simpla oficiere a unor slujbe, statul
voia să o prezinte ca pe o instituţie a trecutului, neproductivă şi lipsită de sens.
Într-o oarecare măsură a şi reuşit. A reuşit acolo unde se întâlneşte un preot care nu
ştie să vorbească clar şi frumos despre Dumnezeu şi nici nu este stăpânit doar de
iubirea divină, dar şi acolo unde întâlneşti pe cineva care crede că este destul să fie
botezat şi astfel are legitimaţie de creştin, uitând că această calitate este dată de
rugăciune, post, spovedanie – cel puţin odată pe an, şi ca o cunună a tuturor – sf.
Împărtăşanie. Atunci când Cuza a făcut secularizarea, el nu a luat doar pământurile
mănăstirilor închinate ci şi pe a celor neînchinate. Multe mănăstiri au fost atunci

1989 - 2068
20
Spre exemplu Icoana Maicii Domnului- făcătoare de minun, de la mănăstirea Dălhăuţi a fost
ridicată şi depozitată mai întâi la Focşani şi apoi la Bucureşti şi readusă în mănăstire prin destoinicia şi
insistenţele maicii stareţe, Emilia Focşa. Bineînţeles că mănăstirea fusese desfiinţată. Exemplele păot
continua. Nădăjduim să se scrie monografiile mănăstirilor cu toate frământările şi necazurile suferite în
timpul totalitarismului.

9
Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

transformate în biserici de mir. Noi avem în Vrancea exemplul mănăstirilor Mera

şi Recea –Cândeşti. El a promis în schimb salarizarea clerului care nu-I decât o
formă de a controla mai uşor şi de a face dependentă Biserica. Comuniştii au luat
averile Bisericii şi odată cu ele şi salariile clericilor. Au instituit din 1949 pentru
preoţi şi din 1959 şi pentru cântăreţi, dar pentru puţin timp, contribuţii la
susţinerea retribuirii personalului de cult. Problema este până astăzi în discuţie şi
nu ne propunem s-o abordăm aici, căci cel puţin pentru clericii de rând statul se
face că le dă contribuţii la salarii dar le ia mai mult decât le dă, prin impozite,
CAS-uri, contribuţiile la şomaj şi sănătate. Problema averilor bisericeşti rămâne
deschisă, dacă ne gândim că, cel puţin în judeţul Vrancea, bisericile au primit
foarte puţin pământ. Mai mult de 5 ha. nu s-a dat nici unei biserici, chiar dacă
puţine au fost cele care în 1948 au avut sub 8,5 ha. Ori de câte ori am cerut pământ
pentru a construi locaşuri de cult, în oraşe şi sate, am simţit dispreţul celor care, la
putere fiind, aveau sentimentul că îţi fac un favor şi nicidecum nu repară o
nedreptate. Dacă cei care conduc, vremelnic, destinele comunităţilor ar fi creştini
autentici şi ar dori să aplice legea, ar calcula cât teren I s-a luat Bisericii, în fiecare
judeţ, şi I-ar retroceda suprafaţa, care s-ar regăsi în unul, două sau mai multe
I.A.S-euri. În loc să se vândă pe nimic şi apoi să fie distruse, aceste întreprinderi,
cedate Bisericii, ar deveni pepeniere pentru îmbunătăţirea activităţii filantropice,
misionare şi sociale. Aşa au procedat conducătorii creştini din eparhia Dunării de
Jos, pe care-I felicităm pe această cale, deşi nu-I cunoaştem personal.
Dar bunurile confiscate Bisericii nu se reduc doar la pământ, căci odată cu
desfiinţarea învăţământului confesional clădirile Seminariilor şi ale Facultăţilor de
teologie au intrat în patrimoniul statului. Decretul 175, din 3 august 1948,
transforma toate şcolile confesionale în şcoli de stat, iar Decretul 176, din aceeaşi
dată, al M.A. N., trecea în proprietatea statului “ toate bunurile mobiliare şi
imobiliare care aparţin bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor religioase sau
asociaţiilor particulare”21. Justificarea acestui gest a fost o frază care se repetă,
uneori şi astăzi, ca un refren :”pentru mai buna organizare şi funcţionare a
învăţământului public de stat". Prin Decretul 177/ 3 august 1948 privind
organizarea cultelor religioase din România, învăţământul confesional era redus
până la desfiinţare. Art. 49 se referea în întregime la învăţământul superior –
religios, stabilind că Biserica Ortodoxă, va beneficia ( ce favor ! ) de două
institute teologice de grad universitar. Cred că puţină lume cunoaşte faptul că
pentru statul comunist, un doctor în teologie era egal cu un absolvent a opt clase
21
Decretul 176/1948, art. 1.

10
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

primare. Seminarul şi Institutul nu aveau nici o valoare, nu erau de fapt

recunoscute. Incredibil dar mentalitatea, în parte, s-a păstrat până astăzi. Şi
semnatarul acestor rânduri este unul dintre cei care a avut de luptă cu aceasta 22. În
perioada comunistă când cineva vedea un preot pe stradă avea sentimentul că se
întâlneşte cu ghinionul şi nu cu binecuvântarea lui Dumnezeu, iar dacă intrai în
scara vreunui bloc erai întrebat dacă a murit cineva : preotul era asimilat cu
cioclul. Cine va putea recompensa toate aceste umilinţe pe care le-a îndurat şi
uneori le mai îndură un preot într-o societate secularizată ? Noi avem consolarea
22
Poate nu este nimerit, dar cred că trebuie să dau mărturie despre incompetenţele ce ne
guvernează uneori. În anul 1999, am înaintat o propunere P.S.Episcop Epifanie, pentru a alege dintre
preoţii Maftei Ştefan şi Truşcă Marian, un inspector de specialitate, adică religie, pentru judeţul
Vrancea. Spre surprinderea mea, prin adresa 4105 /1 octombrie 1999, P. S. Episcop a propus pe
semnatarul acestor rânduri în postul de inspector. Fiind doctor în teologie, eram asimilat de Episcopie
cu profesor gr. I în învăţământul preuniversitar. De altfel Statutul personalului didactic, echivala titlul
de doctor cu prof. gr. I, în urma unei inspecţii speciale făcută la ore. M-am simţit dator să fac
intervenţie la Facultatea de teologie a Universităţii Bucureşti şi la 23 oct. 1999 s-a împlinit prevederea
regulamentară, adică s-a făcut inspecţia specială. Cu toate actele cerute de regulament am poposit la
poarta Ministerului, unde am fost ajutat de bunăvoinţa unui coleg de la Bucureşti să pătrund, altfel ar fi
trebuit să aştept câteva zile, şi am fost primit de o persoană abilitată în sensul celor cerute de mine.
Cererea mi s-a respins deoarece nu făcusem un modul de pedagogie şi metodică, aşa cum stipula
Statutul personalului didactic, apărut în 1995. Precizez că în 1990, între Patriarhia Română şi
Ministerul Învăţământului , de atunci, s-a încheiat un protocol prin care toate diplomele eliberate de
Seminarii ori Institutele teologice au fost recunoscute. Cum terminasem facultatea din 1982, persoana
de la minister mi-a spus că nu se poate să aprobe echivalarea titlului de doctor cu prof. gr. I, până nu
fac acel modul. I-am explicat că în foaia matricolă de absolvire a Institutului se regăsesc atât pedagogia
cât şi metodica predării, este adevărat a unei lecţii de religie, adică metodica creştină sau catehetica, iar
acea diplomă a fost recunoscută oficial de statul român. I-am mai explicat că sunt cadru didactic
universitar şi statutul prevede că pentru cei ce au o vechime, la catedră, de peste cinci ani li se
consideră modulul făcut. M-a îndemnat să nu mai spun că sunt cadru didactic universitar că nu-mi va
echivala titlul. Reverenţios, am întrebat-o ce studii are şi vă puteţi imagina ce s-a petrecut. Eram un
cerşetor pentru drepturile mele. Aveam în faţă un stăpân, Ministerul, care prin reprezentantul său mă
obliga, nu doar să dau o taxă, să urmez nişte cursuri şi să susţin examene, dar mă trimitea la profesori
universitari care nu predase în viaţa lor o oră de religie pentru a mă instrui cum să predau eu o
asemenea oră, după ce predasem la şcoala primară şi liceul pedagogic şi apoi la facultate. Nu voi putea
povesti peripeţiile cursurilor de psihologie şi metodică, ci voi spune doar că după obţinerea
certificatului respectiv şi depunerea lui la Minister, în februarie 2000, am primit acelaşi răspuns : nu se
poate echivala titlul de doctor cu prof. gr. I, în preuniversitar. A urmat o dispută îndelungă, în care mi
s-a spus că nu sunt angajat al MEN, ( şi am dovedit că eram angajat al MEN), că nu predau în
preuniversitar ( şi am dovedit că predam în preuniversitar ), că nu sunt inspector titular ( şi le-am
explicat că pentru a mă putea prezenta la un concurs am nevoie de recunoaşterea gradelor didactice ) şi
în cele din urmă că nu am cartea de muncă la Inspectorat. În final I-am cerut înaltului responsabil din
MEN să-mi scrie negru pe alb motivele şi îi voi dovedi că face un abuz, pentru că eu nu sunt nici
cerşetor şi nici impostor. În urma acestei discuţii aprinse, al care am fost îndemnat să-mi păstrez
calmul, am primit recunoaşterea drepturilor legale, dar la data de 20 iulie 2000. Quot erat

11
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

că orice efort depus de om va fi răsplătit de Dumnezeu 23 şi la fel şi efortul de a

îndura toate umilinţele unei lumi care nu vrea să primească iubirea lui Dumnezeu.
Oamenii au uitat că Mântuitorul a spus :“ Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte “. Toate acestea au fost şi sunt posibile pentru că şcoala teologică a fost
expulzată, la propriu şi la figurat, din societatea socialistă. Oamenii nu s-au mai
verificat dacă formarea lor nu era uneori egală cu deformarea, iar Biserica a fost
obligată să se cantoneze doar între zidurile proprii. Dialogul cu societatea a fost
interzis. Mai mult, Biserica era atacată prin propaganda de partid şi printr-un
obiect special, introdus în planul de învăţământ la licee şi facultăţi – materialismul
dialectic şi istoric – şi nu putea să se apere, la tribună sau în scris.
Lipsită de cele mai importante bunuri mobile şi imobile, cu proprietăţile
funciare şi imobilele naţionalizate, cu învăţământul preuniversitar redus şi cel
universitar discreditat, Biserica a primit o nouă lovitură prin emiterea la 3 august
1948 a Decretului 178, privind organizarea Departamentului Cultelor. Citirea cu
atenţie a actului normativ enunţat dovedeşte faptul că statul comunist îşi aroga
dreptul de supraveghere şi control a Bisericii. De altfel prin Legea 187 / 2 aprilie
1948, regimul comunist desfiinţase Facultatea de Teologie din Iaşi, care fusese
exilată încă din 1945 la Suceava. Era o măsură de raţionalizare a învăţământului
teologic24 , aşa cum se exprima legiuitorul. Legea Cultelor religioase, din 4 august
1948, care spre uimirea noastră este valabilă şi astăzi, la unsprezece ani de la
căderea comunismului, a conferit Departamentului Cultelor un control atotputernic
în treburile Bisericii. Exemplul cel mai elocvent este poate art. 32, care prevedea
şi paradoxal, mai prevede încă : “ preoţii care exprimau atitudini antidemocratice
puteau fi lipsiţi temporar sau permanent de salariul lor, asigurat de stat”.
Minciuna era dublă, întâi că preoţii nu erau salariaţi de stat, aşa cum nu sunt nici
astăzi, iar în al doilea rând ce însemna democraţia ? Ce însemna atitudine

demonstrandum.
23
În acest sens o întâmplare a unui ucenic al regretatului părinte Cleopa , de al Sishăstria este
elocvent. Ucenicul se duce la părintele, într-o zi, şi-i cere să-i dea binecuvântarea pentru ca atunci când
se oficiază slujba de la miezul nopţii să rămână la chilie să doarmă : părinte la priveghere, mai mul de
jumătate de slujbă dorm, lăsaţi-mă să merg la chilie să dorm. Şi bătrânul I-a răspuns în felul atât de
cunoscut nouă : Frate, mâncate-ar raiul, nu-ţi dau binecuvântare din două motive : întâi că în Biserică
dormi cu grijă, pe când la chilie dormi fără nici o grijă iar în al doilea rând pentru că orice effort va
depune omul nu va rămâne nerăsplătit de Dumnezeu. Şi noi, ca preoţi, credem că efortul de a nu
răspunde tuturor umilinţelor va fi răsplătit de Dumnezeu, dar şi că Dumnezeu poate le îngăduie pentru
păcatele noastre.
24
În acest sens a se vedea mai pe larg Dănuţ Dobos, Reforma Învăţământului. Decret 175 /
1948, în revista Arhivele totalitarismului, anul III ( 1995 ), nr. 3. P. 200 - 210

12
Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

antidemocratică de vreme ce ţi se lua totul, inclusiv libertatea şi tu trebuia să

mulţumeşti sau să-ţi oferi şi viaţa ? Dacă mai luăm în calcul şi interzicerea serbării
Crăciunului şi Paştilor ne putem da seama cu mai multă uşurinţă de libertăţile
democratice proletare.

Lagăre de concentrare

Înainte de a prezenta fişele nominale ale slujitorilor vrânceni, am dori să

reamintim că cei aflaţi în detenţie, deci şi preoţii, cântăreţii şi călugării, au trecut
prin forme de tortură fizică şi psihică, fie pentru a depune mărturii în sensul celor
dorite de chinuitori, fie pentru a-şi “recunoaşte” anumite învinuiri. Formele de
tortură au fost inimaginabile, concurând uneori cu cele din antichitatea creştină,
din timpul persecuţiilor suferite de Biserică din partea păgânilor. Autorii lucrării
“Biserica Întemniţată…” au prezentat metodele principale de tortură, pe care ne
permitem să le amintim, chiar dacă sintetic:
- anchetele securităţii ( dintre care cele mai multe erau violente)
- pedepsele din penitenciare, care erau diverse : izolări îndelungate,
înfometări, bătăi, etc.
- autoreeducarea ce începea prin obligarea deţinuţilor să renunţe la
atitudinea lor anticomunistă şi propunerea unei alternative democratice –
persuasiunea ideologică, concomitent cu înregimentarea în Organizaţia
deţinuţilor cu convingeri comuniste ( O.D.C.C.). Această organizaţie era
special înfiinţată pentru a face prozelitism comunist printre deţinuţi.
- reeducarea ierarhilor, inclusiv a celor catolici şi greco-catolici, dar şi a
celorlalţi conducători ai cultelor recunoscute, în spiritul moralei
comuniste. Cei mai slabi şi fricoşi au semnat pactul, cei mai verticali, au
părăsit scena publică, încât campania dusă astăzi împotriva ierarhiei
ortodoxe este imorală, de vreme ce toţi ierarhii şi conducătorii celorlalte
culte ori religii, au fost reeducaţi în acelaşi spirit şi au avut aceleaşi virtuţi
şi slăbiciuni.
- reeducarea prin teroare, organizată de conducerea superioară a securităţii
sau a penitenciarelor. Cei ce nu credeau în Adevăratul Dumnezeu se
credeau ei înşişi dumnezei şi dispuneau după bunul lor plac de viaţa
celorlalţi. Se credeau îndreptăţiţi, de istorie, să extermine pe cei ce nu
gândeau sau nu credeau ca ei. Tactica cea mai folosită în acest scop a fost
dezbinarea şi incitarea la violenţe.

13
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

- autoanaliza, practicată în special la Aiud, prin autodemascare şi dezicere,

scrisă şi publică, de convingerile comuniste, condusă de un grup operativ
format din 16 ofiţeri de securitate25.
- reeducarea prin muncă, la Canal, Salcia, Periprava, la minele de la
Cavnic şi Baia Sprie, dar şi în alte părţi. Părintele Nicolae Lâlă, născut în
Tâmboieşti, în 1924, întemniţat şi la Canal ne-a mărturisit că la un
moment dat la Canal s-a înfiinţat o a doua închisoare, in interiorul celei
mari. Aici au fost închişi cei aproximativ 90 de preoţi, care noaptea erau
bătuţi, torturaţi, iar ziua erau scoşi la spart piatră şi încărcat la vagoane. Li
se stabilea o normă, greu de împlinit în condiţiile înfometării şi torturii,
care le dădea dreptul sau nu la hrană. Neîmplinirea normei atrăgea după
sine privarea de hrană.
- reeducarea prin izolare, stabilirea domiciliului forţat, deportări, hărţuire
continuă, etc. Concomitent cu aceasta s-a dus o muncă asiduă pentru
împlinirea unui deziderat de maximă actualitate pentru comunişti – “
educaţia ateistă “. În atare situaţie Biserica era prezentată ca o instituţie
specifică unei etape învechite şi depăşite de dezvoltare a omenirii. Cu cât
creştea conştiinţa de sine a omului cu atât rostul şi rolul Bisericii trebuia
să se micşoreze. Cărţile scrise despre victimele comunismului
înregistrează doar persoanele care au avut de suferit sau au murit trupeşte.
Cine va putea face un bilanţ al morţii sufleteşti pe care a sădit-o
comunismul în sufletele atâtora ? Hristos a adus mesajul iubirii divine în
25
Formele de substituire au fost practicate pe scară largă în închisori. Din mărturia părintelui
Nicolae Lâlă, care a fost prin închisorile de la Rm. Sărat, Galaţi, şi Canal am aflat, spre exemplu că
preoţii deţinuţi au amenajat stadionul din Constanţa. Când s-a făcut inaugurarea au fost aduşi la
spectacol, adică ei au fost închişi iar tinerii utemişti au fost îmbrăcaţi în salopete şi prezentaţi ca
executanţii lucrării. O formă subtilă de substituire. Cine ar putea spune câte alte asemenea spectacole
au fost prezentate lumii. Eu însumi am trăit o experienţă deosebită în timpul satisfacerii serviciului
militar. Am fost militar TR, la Piatra Neamţ, în 1977 – 1978. Fiind o companie constituită cu
preponderenţă din teologi (ortodocşi şi catolici ) printre care au fost presăraţi câte un student de la
Conservator, Filologie şi IEFS, am format un cor cu care am ajuns la o fază superioară la concursul
Cântarea României. Când au auzit că suntem teologi ne-au descalificat din oficiu. În ciuda acestui fapt,
la sfârşitul stagiului militar se împlineau treizeci de ani de la executarea barajului de la Bicaz. Pentru că
festivităţile aveau loc la o zi după ce ne-am fi eliberat am fost rugaţi, de comandantul unităţii de atunci,
col. Gâscă, să mai rămânem o zi. Am negociat atunci eliberarea a trei colegi, care făcuseră câteva
năzdrăvănii şi pentru care primiseră câte 14 zile de carceră, dar şi libertate totală, adică trecerea la
ţinută civilă. În ziua festivităţilor am fost îmbrăcaţi în salopete muncitoreşti şi am prezentat un
spectacol în prezenta tov. secretar general al utc-ului, fiul împuşcatului. O altă formă de substituire !
Cine ştie câte forme de substituire au fost uzitate după decembrie ’89, pe arena politică românească şi
nu numai !

14
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

lume, îndemnându-I pe oameni să cucerească lumea doar cu această

armă, iar comunismul, deşi nu numai el, a eradicat “lupta de clasă”,
instaurând în locul lui Dumnezeu, dictatura proletariatului, în numele
căruia a ucis fără discernământ. Comunismul a fost şi va rămâne o falsă
religie, care s-a impus cu forţa şi nu prin argumente logice şi
convingătoare. În locul lui Dumnezeu a aşezat zeităţile revoluţiei
franceze, cărora s-a închinat şi se închină încă : “Zeiţa Ştiinţă şi
Dumnezeul Progres”. Hristos s-a jertfit pentru oameni, dovedindu-le că-I
iubeşte, comunismul a jertfit oamenii pentru că nu era iubit. Şi oamenii
continuă să fie nostalgici după comunism. Ce paradox ! Cine va şti câţi
oameni nevinovaţi au murit pentru cei cincizeci de ani de comunism
românesc ? Pe bună dreptate cineva consemna un mare adevăr :” Cifrele
totale ale victimelor luptei anticomuniste, din 1944 până în 1989, morţi
asasinaţi, dispăruţi, sau deportaţi nu ne sunt cunoscute şi nici date
specifice privind personalul ecleziastic de orice confesiune “26.
Desigur metodele proletare de depersonalizare a omului au fost mult mai
multe. S-au folosit instrumente pe măsură. Cei care au mai ajuns să-şi scrie
memoriile ne-au lăsat mărturii cutremurătoare 27. Pe valea Loirei, în Franţa, se
găsesc cele mai frumoase castele medievale. Unele dintre ele păstrează urmele
cruzimii umane : în subsoluri se păstrează obiectele de tortură, diverse şi diabolice
în acelaşi timp, dar şi scheletele unora dintre cei ce şi-au dat sufletul în cumplite
chinuri. Poate şi la noi vom ajunge să inaugurăm, pentru totdeauna, în locul
fostelor închisori, muzee care să amintească omenirii de cruzimile trecutului dar
să-I ţină conştiinţa trează, în acelaşi timp, pentru a nu mai greşi.
Cartea de faţă îşi propune să aducă un prinos de recunoştinţă tuturor celor
care s-au jertfit, într-un fel sau altul, pentru Biserică şi Neam. Izvorăşte din
conştiinţa unei datorii pe care o avem de a spune adevărul, în segmantul specific
de activitate. Probabil fiecare instituţie a statului are aceeaşi datorie, ca nu cumva
cei neavizaţi sau neloiali adevărului să fabrice clişee şi să le impună societăţii. Sf.

26
Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România 1944 –
1989., Bucureşti, 1998, p. 15
27
A se vedea în acest sens . Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Paris,
1992, Pr. Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului – din suferinţele unui preot ortodox, ed. Anastasia, Braşov,
1999, Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I-II – III,
Timişoara, 1997 – 1999, Cezar Zugravu, Anul 1947. Căderea cortinei, în rev. Analele Sighetului, nr. 5.
1997, Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990.

15
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

Maxim Mărturisitorul (+ 662) spunea că orice păcat începe prin plăcere şi

sfârşeşte prin durere. Credem că şi comunismul a fost un măr poftit de omenire,
din care s-a înfruptat cu atâta plăcere, şi impune, fără discuţie, asumarea, cel puţin,
a durerii sufleteşri. Să fie cunoscut în toată urâciunea lui pentru a nu mai reveni şi
a nu mai fi dorit. În cele ce urmează, în limita spaţiului tipografic dar şi a
posibilităţilor de investigare, vom reda, ceva mai bogat decât în celelalte cărţi ce
au acelaşi obiectiv, note biografice dar şi trăsături din profilul moral al preoţilor,
monahilor şi monahiilor ce s-au născut sau activat în judeţul nostru şi au avut de
suferit de pe urma prigoanei comuniste.

EPILOG

Departe de a avea conştiinţa că am surprins totul, mărturisim dorinţa

noastră sinceră de a lăsa istoriei neamului icoana unui vis urât care am dori să
nu se mai repete. Cartea şi-a propus să sensibilizeze, în primul rând pe
cucernicii slujitori care sunt invitaţi să ia aminte că Istoria Bisericii Ortodoxe
Române s-a scris de multe ori cu lacrimi şi sânge. Vocaţia martirică, specifică
începuturilor Bisericii, a fost, din nefericire, verificată din plin de Biserica
Răsăritului, de la căderea Constantinopolului şi până la căderea comunismului.
În al doile rând carte şi-a propus să răspundă provocărilor de tot felul adresate
Bisericii noastre strămoşeşti dar prin argumentul faptei. Iată ce a făcut Biserica.
A rezistat cât a putut şi cum a putut. Dar dvs. Care vă permiteţi să-I puneţi
întrebări ce aţi făcut pentru ca Biserica să nu fie umilită ? Aţi stat liniştiţi atinci
şi credeţi că aveţi dreptul să puneţi întrebări acum. Să nu uitaţi, dacă sunteţi şi
ortodocşi, că şi dvs. sunteţi Biserica. Orice provocare a Bisericii trădează
fragilitatea dvs. intelectuală şi logică în acelaşi timp. Toate neamurile doresc
să-şi facă cunoscute valorile lor, iar noi românii creştini şi ortodocşi nu mai
încetăm cu văicărelile, să ne plângem că o să ne cadă drobul de sare în cap. Ne
tânguin pentru nenorocirile din trecut dar nu excelăm cu nimic în prezent.
Cartea nu vrea să culpabilizeze pe nimeni, dar vrea să atragă atenţia tuturor că
se merge pe un drum greşit, acela de a culpabiliza pe cei care din dorinţa de a
scăpa de moarte sau de a rezista într-o responsabilitate sau alta, au cedat. Să-I
identificăm pe cei ce I-au obligat ajungă să-şi vândă conştiinţa, pe torţionari şi
nu pe învinşi. Aceştia au deja judecător nemitarnic, pe lângă Dumnezeu,
propria conştiinţă. În sfârşit cartea a vrut să dea o palidă mărturie a luptei dintre
bine şi rău şi să-I asigure pe credincioşi că acolo unde este răbdare şi credinţă

16
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

binele va ieşi, până în sfârşit, biruitor. Invitaţia este evidentă: să credem cu

adevărat că Dumnezeu ne-a chemat la iubire şi nu orice iubire ci una dovedită
prin jertfă. Primirea şi trăirea acesteia naşte sfinţi, refuzul ei naşte monştri. Să
ne rugăm pentru cei ce s-au jertfit, din iubire faţă de Dumnezeu şi de neamul
acesta, ca Dumnezeu să primească jertfa lor iar pe noi să ne păzească în veci de
astfel de experienţe.

BIBLIOGRAFIE

*ANUARUL EPARHIEI BUZĂU – 1935;

*ANUARUL EPARHIEI ROMANULUI – 1936 – Institutul de Arte
Grafice “ MARVAN” SAR – Bucureşti;
*ZIAR DE LAGĂR – Caracal 1945, Onisifor Ghibu, Editura Albatros
– Bucureşti, 1991;
*ANUAR EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS – 1996, Editura Episcopiei
Dunării de Jos – Galaţi;
*VIFORNIŢA CEA MARE, preot Dimitrie Bejan, Editura Tehnica,
Bucureşti – 1996;
*RADIOGRAFIA DREPTEI ROMÂNEŞTI – Gheorghe Buzatu- 1996,
Editura FF Press – Bucureşti;
*DE LA MOARTE LA VIAŢĂ, de Arhimandrit Paulin Lecca, Editura
Peideia, Bucureşti – 1997;
*RUGĂCIUNEA VAMEŞULUI, de Arhimandrit Paulin Lecca,
Asociaţia filantropică medicală creştină CRISTIANA Bucureşti – 1998;
*BENEDICT GHIUŞ – duhovnicul inimii de Gheorghe Vasilescu,
Editura România Creştină – 1998, Bucureşti;
*MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI AI BISERICII DIN ROMÂNIA
(1948 – 1989) – V. Manea, Cicerone Ioniţoiu, editura Patmos – 1998;
*BISERICA ÎNTEMNIŢATĂ – ROMÂNIA 1944 – 1989, de Paul
Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu – Institutul Naţional pentru
studiul totalitarismului – Bucureşti – 1998;

17
 Martirii Bisericii din secolul al XX-lea

*PREOŢI ORTODOCŞI ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE, de Vasile

Manea – 2000;
*VOCAŢIE ŞI DESTIN, Valeriu Anghel şi Alexandru Deşliu, Editura
Terra – Focşani – 2000.

18