CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SPECII UTILIZATE PENTRU

ÎNFIINŢAREA PELUZELOR ŞI GAZONULUI

Principalele specii folosite pentru gazon sunt: raigrasul englezesc (Lolium
perenne); păiuşul roşu (Festuca rubra); păiuşul înalt (Festuca arundinacea); firuţa (Poa
pratensis); păiuşul (Agrostis capilaris).
Aceste specii sunt utilizate pentru gazon datorită capacităţilor lor adaptative.
Iarba are abilitatea de a tolera coasele repetate, având următoarele proprietăţi:
meristeme bazale protejate în timpul tăierii, internoduri scurte si compacte şi un sistem
radicular fasciculat bine dezvoltat.

3.1. Specii din genul Lolium

Raigrasul englezesc - Lolium perenne
Este o plantă perenă, cu tufă rară, teacă glabră şi netedă, posedă frunze mai
mult sau mai puţin late, glabre, cu faţa inferioară a
limbului verde strălucitoare, cu o raspândire
frecventa în pajistile permanente din zonele
depresionare sau luncile râurilor (fig. 3.1). În
cultura, intra în componenta amestecurilor
complexe, pentru înfiintarea de pajisti temporare
exploatate prin pasunat sau mixt.
Din punct de vedere economic are
urmatoarele particularitati: este o specie tipica
pentru pasunat, deoarece rezista la pasunat si are
o buna regenerare dupa se a fost folosita;
reactioneaza puternic la fertilizarea cu
Fig. 3.1 Lolium perenne
îngrasaminte azotate, producând peste 10 t/ha S.U.; în amestecuri are o competitivitate
mare, mai ales în anul al doilea de vegetatie; speciile mai indicate care intra în
amestecuri cu raigrasul peren sunt: trifoiul alb, ghizdeiul, paiusul de livezi, timoftica,
firuta, paiusul rosu; durata de folosinta a raigrasului peren este de 2-3-ani, în functie de
conditiile de vegetatie si de tehnologia aplicata; se foloseste pentru lucrari de gazonare.
Genul Lolium are un numar relativ mic de specii (7), dintre care pentru agricultura
importanta mai mare o au: raigrasul peren (Lolium perene L.), raigrasul aristat (Lolium
miltiflorum Lam.) si raigrasul hibrid (Lolium hybridum Kunth). Dupa modul de polenizare,
speciile genului Lolium se împart în doua grupe: specii alogame: Lolium perene (specie
perena), L. multiflorum sin. L. italicum, (raigrasul peren sau italian); specii antogame :
Lolium temulentum, L. remotum, L. persicum, L. subulatum. În functie de perioada de
vegetatie, în cultura exista doua tipuri de raigras
peren: tipul tardiv, destinat exploatarii prin
pasunat si pentru lucrari de gazonare; tipul
precoce, folosit pentru consumul în stare
proaspata sau însilozat. Raigrasul peren este
specia componenta de baza care intra în
structura amestecurilor de graminee perene,
destinate înfiintarii de pajisti temporare
exploatate prin pasunat sau mixt.

Raigrasul Aristat – Lolium multiflorum

Lam.
Este o specie anuală sau bienală care se
foloseşte uneori pentru înierbări rapide şi pentru o durată scurtă sau pentru
supraînsămânţare în unele amestecuri. Specia formează un covor cu textură grosieră şi
culoare verde deschis cu densitate slabă spre medie. Baza tulpinii este gălbuie.
Prefoliaţia este răsucită, auriculele au formă de gheară, ligula este membranoasă.
Limbul are suprafaţa lucioasă. Preferă
zonele însorite până la cele umbrite
moderat. Specia se dezvoltă bine pe soluri
cu textură mijlocie până la grele şi mediu
până la bine aprovizionate cu apă. L.
multiflorum are rezistenţă scăzută la boli.
Poate fi tunsă până la înălţimea de 5-6 cm
(fig. 3.2). Fig. 3.2 Lolium multiflorum

3.2 Specii din genul Festuca

Păiuşul roşu – Festuca rubra L.
Paiuşul roşu – are trei subspecii
utilizate pentru gazon, acestea fiind :
Festuca rubra rubra, Festuca rubra commutata, Festuca rubra trichophylla.
 Păiuşul roşu este o graminee perenă cu rizomi scurţi. Specia are teaca frunzei
necomprimată, fin pubescentă, despicată doar parţial, roşiatică la bază, tecile frunzelor
moarte de la bază sunt roşiatic-brune, devenind ulterior fibroase. Auriculele sunt
absente sau apar ca mici prelungiri rotunjite ale zonei meristemului de creştere a
frunzei. Zona de trecere de la teacă la limb nu se distinge foarte clar şi este îngustă,
continuă, glabră şi de culoare vere pal. Ligula este membranoasă, trunchiată, întreagă
sau ciliată. Limbul frunzei este îngust, fin, cu secţiune transversală în formă de litera V,
dar poate fi şi cu marginile aproape paralele. Suprafaţa limbului este striată pe partea
superioară, culoarea este verde închis, uşor lucioasă pe partea inferioară şi cu
marginile netede. Prefoliaţia este cutată, tulpina în secţiune transversală este ovală.
Seminţele sunt mici şi într-un gram intră circa 1400 (fig. 3.3).
Festuca rubra preferă soluri mai bune şi mai umede decât F. ovina. Aceasta se
diferenţiază de F.ovina prin culoarea mai închisă a foliajului şi prin faptul că îşi desface
sau pliază frunzele în funcţie de existenţa sau absenţa speciei.
Fig. 3.3 Festuca rubra
Păiuşul roşu are cerinţe reduse faţă de azotul şi fosforul din sol, iar faţă de
potasiu are pretenţii moderate.
Cele trei subspecii de păiuş roşu au câteva caracteristici comune: instalare
relativ lentă, formează un covor dens cu textură fină, viteza de creştere este moderată,
poate fi tuns foarte scurt sau scalpat (0,5 – 1 cm), iar perenitatea este foarte bună. Pe
lângă caracterele enumerate anterior fiecare subspecie prezintă particularităţi prin care
se diferenţiază de celelalte:
Festuca rubra ssp. commutata are aspect hibernal convenabil, dar cel estival
lasă de dorit în condiţii de secetă. Toleranţa la trafic este mică spre medie iar rezistenţa
la boli este bună, cu excepţia firului roşu.
Festuca rubra ssp. trichophylla are rizomi scurţi. Specia se caracterizează prin
aspect estival convenabil chiar în perioadele secetoase, dacă acestea nu depăşesc o
lună. Comportarea hibernală este de asemenea bună. Subspecia este sensibilă la
helmintosporioză, firul roşu si rugina neagră. Este mai rezistentă la calcare decât
subspecia commutata.
Festuca rubra ssp. rubra prezintă rizomi, suportă umbrire moderată, are un
aspect estival intermediar între subspeciile descrise anterior, iar comportametul hibernal
este convenabil. Are rezistenţă la secetă mai bună decât celelalte două şi nu are
pretenţii faţă de fertilitatea solului, nu tolerează solurile prea umede. Specia este
sensibilă la firul roşu şi helmintosporioză, sensibilitatea la boli este mai mare atunci
când gazonul este situat în plin soare.
 Păiuşcă – Festuca ovina
Este o specie vivace, glabră iar în zonele temperate formează frunze foarte fine
şi tufe dese, acestea fiind mult mai dese decât la Festuca rubra. Teaca frunzei nu este
comprimată, este fin şi des
pubescentă, de culoare verde-
albicios uneori roz la bază.
Marginile tecii sunt suprapuse, iar
tecile frunzelor moarte de la bază
sunt brun deschis. Auriculele sunt
absente, sau pot avea aspect
membranos apărând ca nişte
prelungiri ale meristemului de
creştere, acesta la rândul lui fiind
foarte îngust şi glabru. Ligula
Fig. 3.4 Festuca ovina
este membranoasă, foarte scurtă
însă poate fi obtuză, trunchiată sau ciliată. Limbul frunzei este îndoit la nivelul nervurii
mediane, rămânând permanent pliat şi este foarte îngust chiar şi în condiţii de umiditate
ridicată. Culoarea limbului este verde-albăstrui, puternic striat pe faţa superioară
(interioară), acesta fiind glabru sau fin pubescent la bază. Marginile limbului sunt fine.
Prefoliaţia este cutată. Tulpina are secţiune ovală. Numărul de seminţe ce intră într-un
gram est de circa 1500 (fig.3.2.2).
Specia preferă soluri de la nisipoase la argiloase, bine drenate. Nu are pretenţii
faţă de fertilitatea solului, tolereză bine reacţii diferite ale solului de la acidă până la
puternic alcalină şi este rezistentă la secetă. Poate fi cultivată pe suprafeţe însorite, dar
se dezvoltă bine şi pe cele cu umbrire medie. Festuca ovina are următoarele subspecii
utilizate pentru gazon: Festuca ovina ssp. duriuscula şi Festuca ovina ssp. tenuifolia.
Festuca ovina ssp. duriuscula este tolerantă la trafic, la temperaturi ridicate şi
la secetă puternică. Suportă foarte bine umbrirea în condiţii de fertilizare deficitară;
Festuca ovina ssp. tenuifolia se pretează pentru suprafeţe pe care se fac rar
lucrări de întreţinere. Se introduce de obicei în amestecuri pentru a îmbunătăţi toleranţa
la căldură, secetă şi boli (antracnoză, firul roşu şi petele dolar). Această subspecie
suportă condiţii de climă şi sol mai dificile decât precedenta.
Păiuşca formeză un gazon cu instalare lentă şi dificilă, cu densitate foarte bună,
cu textură foarte fină, viteză slabă de creştere şi cu pretenţii mici faţă de sol şi climă,
rezistând foarte foarte bine şi în condiţii de secetă. Specia are un aspect hibernal şi
estival mediu şi nu are pretenţii pentru lucrările de întreţinere. Privind rezistenţa la boli,
aceasta este bună cu excepţia la helminthosporioză. Festuca ovina nu are în general
rezistenţă bună la trafic.

3.3. Specii din genul Poa

Firuţa – Poa pratensis L.
Firuţa este o graminee perenă cu rizomi formaţi din lăstari care pătrund în sol, de
aceea formează un covor dens. Rădăcinile sunt superficiale, adesea fiind situate in
primii 8 cm de la suprafaţa solului. Teaca frunzei este comprimată, glabră, verde, cu
marginile unite la frunzele tinere, mai târziu se desface. Auriculele sunt absente. Zona
de iserţie a limbului pe teacă este de lăţime medie, de obicei ciliată, verde – gălbui, uşor
divizată în dreptul nervurii mediane. Ligula este membranoasă, scurtă, trunchiată, fin
ciliată pe partea superioară şi pubescentă pe partea inferioară. Limbul frunzei are o
laţime de 2-5 mm, se pliază strâns în condiţii de uscăciune, se îngustează brus foarte
aproape de vârf care este carenat, secţiunea transversală este în formă de litera V.
Suprafaţa limbului este netedă, verde închis, uneori lucioasă pe partea inferioară, iar
celule care mărginesc nervura mediană arată ca nişte linii încadrând-o (urme de schi),
datorită faptului că transmit lumina.
Limbul formează un unghi aproape drept cu axa lăstarului. Prefoliaţia este cutată.
Numărul de seminţe dintr-un gram este circa 3000. Firuţa are pretenţii pentru soluri
bune, bogate în fosfor şi cu un conţinut mediu de apă (fig.3.5).
Gazonul de firuţă se
instalează greu, iar covorul obţinut
este relativ dens, cu textură
grosieră şi viteză de creştere
redusă. Rezistenţa la iernare este
bună, iar la secetă şi temperaturi
ridicate este moderată, nu rezistă
la umbrire. Specia are cerinţe medii
faţă de lucrările de îngrijire
(tundere, irigare, fertilizare). Privind
rezistenţa la călcare aceasta este Fig. 3.5 Poa pratensis
moderată spre bună, pretându-se
pentru terenuri de sport. Are capacitate bună de regenerare datorită rizomilor. Se
pretează şi pentru gazonul rulouri. Are rezistenţă slabă la helmintosporioză, rugina
galbenă şi neagră, fuzarioză. Se comportă foarte bine în condiţii de irigare.
În cultură se asociază, în special, cu Trifolium repens, Lotus corniculatus, Lolium
perene, Agrostis stolonifera, Festuca pratensis.
Firuţa realizează cele mai interesante culturi pentru gazonul de lungă durată şi
diverse destinaţii.

Şuvăr de munte – Poa trivialis

Este o specie perenă de graminee stoloniferă, cu capacitate slabă de otrăvire

după tundere. Prefoliaţia este cutată, teaca frunzei este comprimată, în general aspră,
verde- roşiatică, despicată doar parţial. Auriculele lipsesc, iar meristemul de creştere al
frunzei este îngust, distinct, glabru şi
divizat de nervura mediană. Ligula este
membranoasă, lungă de 2-3 mm, acută,
întreagă sau ciliată. Limbul frunzei are
lăţimea de 2- 2,5 mm şi lungimea de 7-
15 cm, este plan, îngustat de la bază la
vârf, îngust carenat, faţa superioară este
puţin aspră, iar cea inferioară lucioasă,
nervura mediană nu este evidentă, iar
marginile limbului sunt aspre. Foliajul
are culoare verde- gălbui, frunzele sunt
orientate vertical şi au fineţe mijlocie.
Numărul de seminţe dintr-un gram este
circa 5500. Specia preferă solurile cu Fig. 3.6 Poa trivialis
textură fină şi mijlocie, cerinţele faţă de
elementele nutritive sunt medii, are toleranţă scăzută faţă de lipsa aerului din sol,
rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, suportă soluri cu pH cuprins între 4,8-7,5.
Această specie se deosebeşte de alte plante din genul Poa după teaca aspră şi faţa
inferioară lucioasă a limbului foliar. În general nu este sensibilă la boli şi dăunători, însă
manifestă oarecare susceptibilitate la rugini, fuzarioză şi mucegaiul de zăpadă (fig. 3.6).
Şuvărul de munte este adaptat la condiţii de umiditate ridicată şi umbrire.
Această specie se pretează foarte bine pentru supraînsămânţare în toamnă a
terenurilor de golf deoarece formează un covor fin. Poate fi folosită în acest scop atât
pe zonele netede ale terenului unde se recomandă un raport de 85:15 (Poa trivialis:
Lolium perenne) cât şi pentru verdele de golf unde este recomandat să se semene
singură. Se instalează uşor în comparaţie cu alte graminee exceptând raigrasul şi nu
este pretenţioasă faţă calitatea lucrărilor solului., această calitate recomandând-o
pentru supraînsămânţare alături de raigras. Dezavantajele acestei specii constă în
faptul că formează tufe compacte şi dense de culoare verde strălucitor care
contrastează cu celelalte plante în cazul când intră în alcătuirea amestecurilor. Un alt
inconvenient constă în faptul că specia nu rezistă la secetă şi temperaturi ridicate, din
această cauză fiind recomandată pentru un climat mai umed şi mai răcoros.

Hiruşor- Poa annua

Este o specie anuală, ocazional perenă, cu tufă deasă, sub presiunea tunderilor
scurte poate să formeze stoloni. Cu cât este tunsă mai scurt şi mai des foliajul devine
tot mai fin. În multe cazuri este considerată buruiană în gazon, dar există şi o serie de
situaţii în care se foloseşte. Frunzele sunt dispuse mai ales bazal şi au culoare verde
deschis. Teaca frunzei este netedă. Ligula este membranoasă, obtuză, lungă de 2-
5mm. Limbul foliar este plan, lung de 1-14 cm şi lat de 1-5 mm, suprafaţa acestuia este
netedă şi glabră, iar vârful este obtuz sau puternic acut, carenat. Numărul de seminţe
dintr-un gram este circa 4400 (fig. 3.7).
Preferă soluri cu textură medie până
la cele grele, dar se comportă bine şi pe
cele uşoare în condiţii de irigare. Această
specie are cerinţe ridicate faţă de
elementele nutritive din sol. Prezintă
rezistenţă medie la umbrire şi rezistenţă
redusă la trafic şi la secetă. Suportă
tunderea foarte scurtă până la 5 mm. De
obicei se cultivă singură şi nu în amestec.
Persistenţa speciei se datorează faptului că
Fig. 3.7 Poa anua
formează inflorescenţă şi fructifică
indiferent de înălţimea la care este tunsă.

Firuţă de pădure- Poa nemoralis

 Este o graminee perenă cu tufă rară, nu
prezintă stoloni sau rizomi, frunzele sunt mai mult
bazale. Teaca frunzelor este netedă, ligula este
membranoasă şi trunchiată, are lungimea de 0,1-
0,5 mm. Limbul frunzei este lung de 5-12 cm şi lat
de 1-3 mm de culoare verde de intensitate medie,
suprafaţa acestuia este de obicei netedă şi glabră,
iar vârful este acut. Se deosebeşte în faza
vegetativă de alte specii din genul Poa prin ligulă
(fig. 3.8).
Fig. 3.8 Poa nemiralis
Specia este tolerantă la umbrire de
intensitate medie. Aceasta are cerinţe reduse în ceea ce priveşte aprovizionarea solului
cu elemente nutritive. Nu suportă bine tunderile mai scurte de 5 cm. Are rezistenţă
redusă la trafic. Prezintă sesibilitate ridicată la condiţii de secetă şi lipsa apei.

Poa compressa
Este o specie perenă cu rizomi. Covorul format are textură medie şi densitate
slabă. Culoarea foliajului este albastru verzui. Prefoliaţia este cutată, iar vârful limbului
este carenat. Prezintă linii transparente de o parte şi de alta a nervurii mediane. Limbul
este mai scurt şi ligula mai lungă în comparaţie cu specia Poa pratensis.
Aceasta este utilizată în regiuni
răcoroase şi umede pentru controlul
eroziunii. Formează un gazon de
calitate slabă în cazul altor utilizări.
Numărul de seminţe dintr-un gram
este de circa 5500. Preferă soluri
acide, cu deficit de apă şi elemente
nutritive. Tolerează moderat umbrirea
însă preferă terenurile însorite.
Prezintă rezistenţă scăzută la boli.

3.4. Specii din genul

Agrostis
Iarba câmpului – Agrostis stolonifera sin. A. palustris
 Este o graminee perenă care formează numeroşi stoloni care se întind pe sol.
Aceştia se ramifică şi formează numeroşi stoloni care se întind pe sol. Aceştia se
ramifică şi formează rădăcini la nivelul nodurilor, formând un covor dens. Teaca frunzei
nu este comprimată, este glabră, fină, verde deschis sau roz- liliachie, mai scurtă sau
egalaă cu lungimea internodiilor la lăstarii vegetativi, este despicată şi are margini
hialine. Auriculele lipsesc. Zona de inserţie a limbului pe teacă este distinctă, glabră,
verde pal, de obicei este oblică. Ligula este membranoasă, alungită, lungă,rotunjită sau
obtuză, fin sfâşiată sau dinţată, este fin ciliată pe partea inferioară. Limbul este relativ
fin având o lăţime de 1,5-4 mm, erect, plan, acut, cu striuri evidente pe faţa superioară,
uşor carenată la bază, aspru la suprafaţă şi pe margini. Specia se dezvoltă bine în
condiţii de umiditate şi preferă soluri cu textură fină şi mijlocie, cu pH cuprins între 5 şi
7,5 şi nu are cerinţe deosebite privind aprovizionarea cu elemente nutritive. Seminţele
sunt foarte mici, astfel într-un gram intră circa 17000 (fig. 3.9).
Iarba câmpului are toleranţă slabă la secetă. Formează un gazon fin, dens,
Fig. 3.9 Agrostis stolonifera
moale. Aceasta manifestă toleranţă medie la salinitate şi nu supotă umbrirea. Atunci
când face parte dintr-un amestec elimină în timp celelalte specii componente. Trebuie
tunsă des şi foarte scurt, fiind recomandată pe terenurile de golf. Pentru a rezista mai
bine şi a tolera traficul şi în timpul perioadelor călduroase se recomandă tunderea
scalpată (5-6 mm). În general are rezistenţă bună la boli cu excepţia bolii petelor dolar
şi a helminthosporiozei.

Iarba câmpului – Agrostis capillaris sin. A. tenuis

Este o specie perenă cu
rizomi scurţi şi formează un covor
vegetal compact de culoare verde
închis. Teaca frunzei nu este
comprimată, culoarea este verde
sau purpurie şi este mai lungă
decât internodul lăstarului
vegetativ pe care se dezvoltă,
este despicată, iar marginile
hialine se suprapun. Auriculele
lipsesc la fel ca la A. stolonifera.
Fig. 3.10 Agrostis capillaris
Meristemul de creştere al
frunzei este distinct, îngust glabru, verde deschis, oblic, poate fi divizat la nivelul nervurii
mediane. Ligula este membranoasă, scurtă, trunchiată cu marginea întreagă sau fin
dinţată, este fin ciliată pe faţa inferioară. Limbul frunzei este relativ îngust (1,5 -3,5 mm),
trunchiat la bază, acuminant, plan şi cu marginile răsucite în apropierea apexului,
involut în condiţii de uscăciune, de culoare verde închis, mat sau uneori lucios pe faţa
inferioară, puternic striat pe faţa superioară, marginile şi faţa superioară sunt aspre.
Prefoliaţia este răsucită. La fel ca şi A.stolonifera are seminţe foarte mici într-un gram
intrând circa 20000 de seminţe (fig. 3.10).

Agrostis canina
Este o specie perenă, stoloniferă
care formează un covor foarte fin şi dens.
Foliajul este de culoare verde intens,
limbul foliar îngust, prefoliaţia răsucită, iar
ligula este membranoasă. Numărul de
seminţe dintr-un gram este circa 24000.
Specia preferă soluri cu reacţie
slab acidă. Cerinţele faţă de elementele
nutritive ale speciei sunt mijlocii, însă este
Fig. 3.11 Agrostis canina
sensibilă la deficitul de fier, caz în care
manifestă cloroză. Poate fi utilizată pentru numeroase tipuri de gazon, însă este mai rar
folosit în comparaţie cu A.stolonifera şi A.capillaris. Specia suportă un grad mijlociu de
umbrire şi prezintă toleranţă medie spre bună la secetă, însă preferă irigarea frecventă.
Nu tolerează bine solurile cu drenaj
deficitar. A.canina formează de obicei un
strat gros de ţelină (fig.3.11). În ceea ce
priveşte rezistenţa la boli aceasta este
slabă. Poate fi tunsă până la înălţimea de
5 mm.

Agrostis castellana
Este o graminee perenă cu rizomi
scurţi. Culoarea frunzelor este verde de
intensitate medie. Teaca frunzelor este
glabră, ligula membranoasă şi are 1-3,5
mm lungime, limbul frunzei este involt, are
2,5 -10 cm lungime şi 0,5-1,8 mm lăţime. Suprafaţa limbului este netedă sau puţin
aspră.
Specia este tolerantă la secetă şi preferă locurile însorite, însă rezistă şi în
condiţii de umbrire medie. Specia este mediu rezistentă la secetă. Cerinţele faţă de
elementele nutritive ale speciei sunt mijlocii. Suportă o gamă largă de soluri din punct
de vedere al pH-ului, respectiv valori ale acestuia cuprinse între 5,6-8,5. A.castellana
poate fi utilizată pentru o gamă largă de tipuri de gazon aceasta putând fi tunsă până la
5 mm, însă prezintă rezistenţă mijlocie la călcare (fig. 3.12).

3.5 Alte specii de graminee

Timoftica – Phleum pratense
Este o graminee perenă, cu baza tulpinii în formă de bulb care rezultă din
Fig. 3.12 Agrostis castellana
îngroşare unuia dintre internodiile bazale scurte, creşte în tufe mai mult sau mai puţin
compacte. Teaca frunzei nu este comprimată, glabră, verde deschis, uneori purpurie la
bază la plantele tinere, este desfăcută aproape complet până la bază, marginile sunt
hialine şi suprapuse în apropierea bazei. Auriculele lipsesc. Zona de inserţie a limbului
pe teacă este îngustă, distinctă, glabră, verde deschis, continua, iar pe margini este rar
ciliată cu cili încovoiaţi. Ligula este membranoasă, albă,lungă, obtuză spre acută, cu
câte o crestătură evidentă pe fiecare parte,
cu marginea întreagă sau foarte fin dinţată.
Limbul este lat (4- 12 mm), lung, plat, cu
vârful acut, verde deschis, glabru, striat pe
faţa superioară, fin pe faţa inferioară.
Marginile limbului sunt aspre şi curbate
spre bază. Specia are frunze late, netede
de culoare verde pal cu aspect mat.
Prefoliaţia este răsucită. Secţiunea tulpinii
este circulară, iar la baza sa prezintă
reflexe violete. Seminţele sunt foarte mici,
într-un gram intrând circa 2700 de seminţe
(fig. 3.13). Fig. 3.13 Phleum pratense
Timoftica preferă un climat umed şi
răcoros. Aceasta creşte bine pe soluri bine aprovizionate cu elemente nutritive, dar
tolerează şi lipsa acestora. Se dezvoltă bine pe soluri cu textură fină şi pH cuprins între
5,5 şi 7. Nu tolerează apa stagnantă pe suprafaţa solului, de aceea nu dă rezultate
bune în locurile cu drenaj deficitar. În condiţii de umiditate redusă nu se reface
corespunzător şi nu tolerează seceta şi perioadele lungi cu temperaturi ridicate.

Pirul gros – Cynodon dactylon

Este o graminee perenă de zi lungă
care se înmulţeşte vegetativ cu ajutorul
rizomilor şi stolonilor, şi generativ cu
ajutorul seminţelor. Tulpinile lăstarilor
vegetativi sunt scurte şi frunzoase. Teaca
este slab comprimată, de obicei e
acoperită cu peri, iar marginea este
desfăcută. Frunzele sunt plate, iar ligula
acestora este transformată în perişori
albicioşi, suprafaţa frunzei poate fi păroasă
sau netedă. Prefoliaţia este răsucită. Fig. 3.14 Cynodon dactylon

Pirul gros este tolerant la o gamă

largă de condiţii de climă şi sol, astfel tolerează un pH de la 5 la 8,5. Se comportă bine
pe un sol sărac în elemente nutritive, însă are un aspect estetic mai favorabil în cazul
fertilizării cu azot. Tolereză bine salinitatea. Rezistă la înghet, însă în zonele temperate
porneşte mult mai târziu în vegetaţie comparativ cu celelalte specii de gazon,
manifestând o perioadă foarte mare de inactivitate hibernală (noiembrie –mai). Odată
instalat gazonul acesta va forma un covor dens, cu textură grosieră, care poate rezista
bine în condiţii de secetă dar şi de inundare prelungită. Suportă tunderi foarte scurte,
respectiv scalpare (fig. 3.14).
Această specie se comportă foarte bine în gazonul pentru spaţii verzi publice,
zone cu trafic intens sau cu probleme de eroziune deoarece formeză un covor rezistent,
lipsit de buruieni în condiţii de soare deplin sau umbrire parţială. Acesta nu este
pretenţios faţă de lucrările de îngrijire şi are o viteză de creştere slabă. Un astfel de
gazon are rezistenţă bună la boli. În timpul verii se menţine foarte bine aspectul estetic
al acestuia, chiar dacă intervine sceta şi temperaturile foarte ridicate. Specia are
perenitate foarte bună. Poate fi utilizat şi la gazonul de placare.

Pieptănariţă – Cynosurus cristatus

Este o graminee perenă cu tufă deasă. Culoarea foliajului este verde închis.
Teaca frunzei este închisă până aproape de apex, cancelată, netedă şi glabră, la
frunzele de la bază mai bătrâne aceasta se desface în fibre. Ligula este franjurată şi are
0,5 -1,5 mm lungime şi este membranoasă. Limbul are 4- 15 cm lungime şi 1 -2 mm
lăţime, este plan, glabru sau acoperit cu pri foarte scurţi, aspru în treimea superioară,
iar vârful este foarte acut. Numărul de seminţe dintr-un gram este de circa 1650 (fig.
3.15).
Preferă solurile bogate în
elemente nutritive şi bine
aprovizionate cu apă. Nu se comportă
bine pe soluri îmbibate puternic cu apă
sau pe cele foarte afânate.
Pieptănariţa are cerinţe medii spre
ridicate faţă de elementele nutritive din
sol. Aceasta prezintă rezistenţa
mijlocie la umbrire şi rezistenţă bună la
deficitul hidric şi la secetă. Specia
poate intra în alcătuirea a numeroase
tipuri de gazon deoarece prezintă Fig. 3.15 Cynosurus cristatus
rezistenţă medie la trafic. Poate fi
tunsă până la înălţimea de 1 cm.

Pir crestat – Agropyron cristatum

Este o graminee perenă cu tufă
rară. Foliajul are textură mijlocie din punct
de vedere al fineţii, iar culoarea este
verde strălucitor. Prefoliaţia este răsucită.
Nervurile sunt evidente pe faţa superioară
a limbului foliar. Numărul de seminţe dintr-
un gram este de circa 70 (fig. 3.16).
Preferă locurile sărace în elemente
nutritive şi slab aprovizionate cu apă. Nu
tolerează solurile îmbibate cu apă. Fig. 3.16 Agropyron cristatus

Această specie intră în alcătuirea amestecurilor pentru gazonul de fixare în condiţii de

climat uscat, dar poate fi folosit în diverse amestecuri care nu au pretenţii faţă de irigare
şi respectiv aprovizionarea cu apă. Pirul crestat preferă locurile însorite.
 Obsigă – Bromus inermis
Este o specie perenă cu rizomi. Formează un covor cu textură grosieră şi
densitate slabă spre medie, culoarea acestuia fiind verde deschis spre albastru –
verzui. Prefoliaţia este răsucită, ligula
este membranoasă, iar meristemul de
creştere al frunzei este îngust. Numărul
de seminţe dintr-un gram este de circa
400 (fig. 3.17).
Specia poate fi utilizată pentru
înierbări speciale pentru prevenirea
eroziunii, marginea drumurilor şi alte
tipuri de suprafeţe pe care nu se pot
executa lucrări de îngrijire decât foarte
rar. Obsiga poate fi tunsă până la Fig. 3.17 Bromus inermis
înălţimea de 7-8 cm, nu suportă
tunderea scurtă şi nici traficul intens.

Este o specie perenă cu tufă rară, uneori formează stoloni. Covorul format are
textură fină şi reacţie alcalină. Tolerează seceta de scurtă durată. Se comportă bine pe
terenuri însorite. Poate fi tunsă la înălţimea de 4-6 cm. Nu suportă traficul intens.

Deschampsia caespitosa
Este o specie perenă care formează un covor dens, prezintă un număr foarte
mare de fraţi din această cauză tufele formând tufe mari ca suprafaţă acoperită. Teaca
frunzei este canelată şi aspră pe partea
superioară în rest fiind glabră şi netedă.
Limbul frunzei are 10 -60 cm lungime şi
2 -5 mm lăţime fiind în general plan,
răsucindu-se în caz de deficit hidric, în
zona nervurii mediane şi a celor
adiacente este canelat şi aspru,
marginea este tot aspră, iar în rest este
neted şi glabru. Numărul de seminţe
dintr-un gram este de circa 3300 (fig.
3.18). Fig. 3.18 Deschampsia caespitosa
 Această specie preferă soluri bine aprovizionate cu apă, mediu aprovizionate cu
elemente nutritive şi pH-ul cuprins între 5 – 7,5. D. caespitosa tolerează bine solurile
compacte şi îmbibate cu apă. În privinţa toleranţei la temperaturi scăzute aceasta se
coportă foarte bine la îngheţuri puternice. Dezavantajul acestei specii constă în faptul că
se instalează foarte greu. Specia este utilizată la gazon pe arii restrânse în amestecuri
şi ca monocultură.
Multe din speciile enumerate au şi soiuri, ele fiind mai de mult sau recent luate în
ameliorare pentru gazon.