Sunteți pe pagina 1din 43

INTRODUCERE

Într-o lume în care existența cotidiană a intrat într-un ritm amețitor și solicitant
trebuie să învățăm cum să ne păstrăm sănătatea, dar mai ales cum să reacționăm în caz de
îmbolnăvire. Chiar dacă ne conducem în viață după un motto ca acesta: „ E preferabil să te
epuizezi, decât să ruginești” (DAVID J. SCHAWARTZ - Puterea magică a
gândului), trebuie să știm și ce riscuri impune abordarea unui astfel stil de viața.
Antipsihoticele sunt tot mai folosite în zilele noastre. Motivul folosirii lor este
apariția și instalarea psihozelor din cauza a numeroși factori: stresul, volumul mare de
muncă la serviciu, problemele conjugale, problemele de sănătate, ale noastre și ale
persoanelor apropiate, eșecuri în unele acțiuni întreprinse de către fiecare dintre noi,
nemulțumire față de noi înșine, nesiguranța cu privire la viitor etc.
Depresia reprezintă una dintre cele mai frecvente tulburări psihoemoționale ale
lumii moderne. Aceasta se caracterizează prin tonus psihic foarte diminuat, acompaniat de
scăderea stimei de sine și lipsa oricărui tip de plăcere sau interes pentru lucurile din jur.
Impactul depresiei asupra vieții individului este major: aproximativ 4% dintre pacienți
ajung să comită acte disperate și au tentative de suicid.
De asemenea, 60% din totalitatea sinuciderilor apar pe un fond de depresie majoră
sau altă tulburare psihică din această categorie. Depresia interferă cu modul de gândire și
cu acțiunile pe termen lung și scurt ale pacientului, iar în cazurile severe afectează foarte
mult calitatea vieții acestuia, interferând cu activitățile cotidiene, cu munca sau cu relațiile
cu cei dragi
Specialiștii consideră psihozele afecțiuni cronice ce necesită tratament pe termen
lung, ca în cazul altor boli cronice ce au o componență organica. În ciuda faptului că
majoritatea persoanelor se confruntă la un moment dat în viață cu un episod de depresie,
există și numeroase cazuri recurente sau persistente care constituie adevărate provocări
terapeutice pentru medici.
Prin instituirea unui tratament eficient simptomele se pot ameliora iar viața
pacientului poate reintra în normal, chiar și la câteva săptămâni după debutul terapiei. În
prezent există mai multe opțiuni terapeutice pentru tratarea depresiei, precum și a
tulburărilor cu componență depresivă.

1
CAPITOLUL I
SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos ne controlează activitatea de la o mișcare la alta ,totul, fără


excepție. Sistemul nervos este cea mai complexă și cea mai importantă rețea de control și
de distributie a informațiilor. Fără sistem nervos nu există auz și vedere. Nu este durere și
bucurie, dar nu sunt nici mișcari coordonate, ar fi de neînchipuit reglarea unor funcții
fiziologice ca digestia sau respirația fără să mai vorbim despre importanța memoriei și a
luării de decizii, despre sentimente, afectivitate, gândire și vorbire.

I.1. Structura sistemului nervos


Elementele de bază sunt celulele nervoase, numite neuroni, în număr de mai multe
milioane, care împânzesc tot organismul uman asemănător unor conductori dintr-un aparat
electric complicat. Rolul lor este de a primi informații dintr-un anumit punct al
organismului și de a transfera aceste informații altor celule nervoase care să declanșeze o
anumită reacție, de exemplu contracția anumitor grupuri musculare.

Fig.I.1 - Neuronul
Celulele nervoase sunt sensibile la stimulii exteriori: leziuni mecanice, infecții,
presiune, modificarea chimică a mediului înconjurător sau lipsa de oxigen, toți acești

2
factori le pot deteriora. Deteriorarea celulei nervoase poate avea consecințe grave,
deoarece celulele distruse nu se refac niciodată. Sistemul nervos are două părți importante,
cu efecte reciproce: sistemul nervos central , care cuprinde creierul și măduva spinării și
sistemul nervos periferic, ce cuprinde totul în afară de țesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic are două componente importante: sistemul nervos somatic și cel
vegetativ. O sarcină importantă a sistemului nervos somatic este adunarea informațiilor de
la organele de simț și transmiterea lor la sistemul nervos central, a doua sarcină este
transmiterea impulsurilor primite de la sistemul nervos central la mușchii scheletici,
producând astfel mișcările comandate.

Fig.I.2 A,B – Neuroni senzoriali și motori

I.2. Conștient sau inconștient


Sistemul nervos vegetativ coordonează funcționarea organelor interioare și a
glandelor cum ar fi inima, stomacul, rinichii și pancreasul. Sistemul nervos somatic are are
două componente importante: sistemul senzorial și cel motor. Informațiile venite din
mediul exterior sunt culese de organele de simț. Durerea, impulsurile tactile, temperatura
pielii sunt recepționate prin celule receptoare. Din acești receptori impulsurile rezultate în
urma excitației ajung prin fibrele nervoase senzitive în sistemul nervos central. Informațiile
despre mediul exterior sunt adunate și transmise prin șiruri de semnale, compuse din
milioanele de impulsuri pe minut, spre sistemul nervos central.
În timp ce nervii senzitivi transportă în sistemul nervos central impulsurile venite
de la organele de simț, nervii motori transmit comenzile sistemului nervos central spre
mușchi și în organele motoare.Cea mai mare parte din drumul străbătut de impulsuri se

3
face prin nervii senzitivi și cei motori, dar nici nervii senzitivi și nici cei motori nu sunt
formați numai din fibre nervoase. Fiecare celulă nervoasă are și un corp celular din care
pornesc numeroase prelungiri. Fibrele motorii și senzitive ale sistemului nervos periferic
sunt formate din cele mai lungi prelungiri ale celulelor. Celulele fibrelor senzitive sunt în
imediata apropriere a creierului și a măduvei spinării, în timp ce celulele fibrelor motoare
se găsesc chiar și în măduva spinării.
Mănuchiul de fibre motorii și senzitive ce împânzesc un organ sau teritoriu bine
determinat alcătuiesc nervii. Diferitele organe și diferitele zone sunt "deservite" de nervi
diferiți. Din sistemul nervos central pornesc în total 43 de perechi de nervi: 12 perechi de
nervi cranieni din creier și 31 de perechi de nervi din părțile laterale ale măduvei spinării.
Nervii cranieni inervează în primul rând organele de simț și mușchii capului, unul
dintre ei fiind foarte important, nervul vag, care ajunge și la aparatul digestiv , la inima și
la bronhii. Nervii cranieni, de exemplu nervul optic, sunt formați din fibre senzitive.
Deci sistemul nervos periferic transmite informațiile de la organele de simț la
sistemul nervos central, și comenzi ale acestuia spre mușchii și glande. În analiza
impulsurilor organelor de simț, respectiv în inițierea impulsurilor motorii nu are nici un rol,
acestea fiind sarcina sistemului nervos central.

I.3. Sistemul nervos central


Creierul și măduva spinării formează "procesorul central" al sistemului nervos.
Acesta primește din organele de simț și din receptori impulsurile sosite prin nervii
senzitivi, le filtrează și le analizează , apoi prin nervii motori transmite concluzii, obligând
mușchii și glandele să reacționeze corespunzător la impulsurile primite. În sarcinile
îndeplinite de măduva spinării situația este simpla, creierul fiind acela care face analiza
complexă, proces la care participă mii de celule nervoase diferite.
Măduva spinării are o lungime de aproximativ 40 de cm, de formă cilindrică, este
format din țesut nervos și ocupă interiorul coloanei vertebrale, de la partea inferioară a
creierului până la partea inferioara a spatelui. Ca organ independent are de îndeplinit două
sarcini de bază.
În primul rând realizează legatura în dublu sens dintre creier și sistemul nervos
periferic cu ajutorul acelor celule nervoase senzitive și motorii ale căror fibre părăsesc
anumite zone ale creierului sub formă de mănuchiuri lungi, care parcurg un drum mai lung
sau mai scurt în măduva spinării, iar la capătul lor cel mai îndepartat de creier intră în
legatură cu celulele sau fibrele senzitive și motorii ale sistemului nervos periferic. Prin

4
golul dintre două celule, prin așa numită sinapsă, impulsurile trec cu ajutorul unor
substanțe chimice, denumite mediatori chimici. În al doilea rând, rolul măduvei este
susținerea unor reflexe. Reacțiile fulgerătoare ale sportivilor de performanță dovedesc
capacitatea fantastică a sistemului nervos.

Fig.I.3 – Creierul uman

5
CAPITOLUL II
PSIHOZELE

II.1. Definiție
Psihoză este un termen medical folosit pentru a descrie starea mentală în care
gândirea si percepția sunt afectate grav.
Persoanele care trăiesc un episod psihotic pot avea halucinații, credințe iluzorii de
durată (ex: iluzii paranoide sau grandomanii), schimbări în structura de personalitate și
manifestări de gândire dezorganizată. Este adesea acompaniată de non-înțelegerea
comportamentului propriu (acum cu o natură bizară), dificultăți în interacțiunea socială și
dificultăți în executarea activităților cotidiene. Un episod psihotic este adesea descris ca
implicând o „pierdere a contactului cu realitatea”. Dicționarul The American Heritage
Stedman's Medical Dictionary definește psihoza ca „O tulburare mentală gravă, cu sau fără
deteriorări organice, caracterizată prin dezorganizarea personalității, pierderea contactului
cu realitatea și care cauzează deteriorarea funcționării normale sociale.”

II.2. Clasificare
Psihoza este considerată de către majoritatea psihiatrilor un simptom al unei
maladii mentale grave, dar nu este un diagnostic în sine. Deși nu este în mod exclusiv
legată de o stare fiziologică sau psihologică, este în special asociată cu schizofrenia,
tulburarea bipolară (maniaco-depresia) și cu depresia clinică gravă. Există de asemenea
patologii fizice detectabile care pot induce o stare psihotică, incluzând leziuni cerebrale sau
alte afecțiuni neurologice, intoxicații cu droguri și substanțe post-intoxicații (în special
alcool, barbiturice și uneori benzodiazepine), lupus, afecțiuni electrolitice cum ar fi
hipocalcemia, hipernatremia, hiponatremia, hipocalemia, hipomagnesemia,
hipermagnesemia, hipercalcemia, și hipofosfatemia.
Termenul psihoză ar trebui diferențiat de conceptul de nebunie, termenul legal care
denotă că o persoană nu ar trebui să fie responsabilă penal pentru faptele sale. De
asemenea, ar trebui să fie diferențiat de psihopatie, o tulburare de personalitate adesea
asociată cu violența, lipsa de empatie și comportament social manipulativ. În ciuda faptului
că amândouă sunt abreviate în limbajul curent ca "psiho", psihoza seamănă destul de puțin
cu caracteristicile centrale ale psihopatologiei, în mod particular cu privire la violență, care

6
se întâmplă destul de rar în psihoză, și percepție denaturată a realității, care se întâmplă
destul de rar în psihopatie.
De asemenea, psihoza, ar trebui să fie distinsă de starea de delir, în care, un individ
psihotic, ar putea fi în stare să execute anumite acțiuni care necesită un nivel ridicat
intelectual, dacă ar avea conștiința clară. În ultimul rând, ar trebui să fie distinsă de boala
mentală în general. Psihoza poate fi privită ca un simptom al altor tulburări mentale, dar, ca
și concept descriptiv, nu este considerată ca o boală în întregul sens al cuvântului. De
exemplu, persoane cu schizofrenie pot avea perioade lungi fără psihoze, și persoane cu
tulburare bipolară și depresie pot avea simptome de stări fără psihoză. Dimpotrivă, psihoza
poate avea loc la persoane fără boli mentale cronice, ca rezultat la o reacție adversă la
droguri sau stres extrem.

II.3. Cauze
Psihoza poate fi o caracteristică a mai multor boli, adesea atunci când creierul sau
sistemul nervos este afectat direct. Totuși, faptul că psihoza poate apărea ocazional în
paralel cu niște maladii (incluzând boli cum ar fi gripa sau oreionul, de exemplu) sugerează
că o varietate de factori de stres ai sistemului nervos pot duce la o reacție psihotică.
Psihoza rezultată din condiții non-psihiatrice este uneori cunoscută drept „psihoză
secundară”. Mecanismele prin care aceasta se întâmplă nu sunt încă clare, dar non-
specificitatea psihozei i-a făcut pe Tsuang și pe colegii săi să argumenteze că „psihoza este
'febra' tulburării mentale — un indicator serios dar nonspecific.” Condițiile non-psihiatrice
care sunt în mod special legate de psihoză includ tumoarea cerebrală, demența “Lewy
bodies”, hipoglicemia, intoxicațiile, scleroza multiplă, lupus sistemic eritematos,
sarcoidoza, oreionul, SIDA, malaria și lepra.
Stresul psihologic este de asemenea cunoscut drept un declanșator al stărilor
psihotice. Atât amintirea unor incidente traumatice experimentate pe toată durata vieții, cât
și experiența recentă a unui eveniment stresant, pot contribui la dezvoltarea unei psihoze.
Psihozele de scurtă durată declanșate de stres sunt cunoscute drept „psihoze reactive
scurte”, așa că pacienții își pot reveni în mod spontan la funcționarea normală în mai puțin
de două săptămâni. În unele cazuri rare, indivizii pot rămâne într-o stare avansată de
psihoză pentru mai mulți ani, sau poate să aibă simptome psihotice atenuate (cum ar fi
halucinații de intensitate scăzută), prezente tot timpul.

7
Intoxicația cu droguri, care are efecte depresante generale asupra sistemului nervos
central (în special alcool și barbiturice) tinde să nu cauzeze psihoze în timpul folosirii, și
pot de fapt să micșoreze sau să scadă impactul simptomelor la unii oameni. Totuși,
stoparea consumului de alcool și barbiturice poate fi periculoasă, conducând la psihoze sau
delir și la alte, potențial letale, efecte ale stopării.
Deprivarea de somn poate fi legată de psihoză, deși sunt puține dovezi care
sugerează că este un factor de risc major la majoritatea oamenilor. Unii oameni trăiesc
halucinații hipnagogice sau hipnopompice, unde trăirile senzoriale neobișnuite sau
gândurile apar în timpul trezirii sau în timpul adormirii. Totuși, acestea sunt fenomene
normale ale somnului, și nu sunt considerate semne ale psihozelor.

II.4. Semne și simptome


Un episod psihotic poate fi în mod semnificativ afectat de către starea sufletească.
De exemplu, oamenii care trăiesc un episod psihotic în contextul unei depresii pot încerca
manii persecutorii sau de auto-învinovățire sau halucinații, în timp ce oamenii care trăiesc
un episod psihotic în contextul unei manii își pot forma grandomanii sau pot avea
experiențe de semnificație adâncă religioasă.
Halucinații
Halucinațiile sunt definite ca percepții senzoriale în absența unor stimuli externi. Se
diferă de iluzii, sau distorsiuni perceptuale, care sunt percepții eronate ale stimulilor
externi. Halucinațiile pot avea loc în oricare dintre cele 5 simțuri și pot lua aproape orice
formă, de la senzații simple (cum ar fi lumini, culori, gusturi, mirosuri) la experiențe mai
însemnate cum ar fi vederea și interacțiunea cu animale și oameni, auzirea unor voci și
senzații tactile complexe.
Iluzii și paranoia
Psihoza poate implica credințe iluzorii sau paranoide. Karl Jaspers a clasificat
iluziile psihotice în tipuri primare și secundare. Iluziile primare sunt definite ca apărând pe
neașteptate și nefiind comprehensibile în termeni de procese mentale normale, pe când
iluziile secundare pot fi înțelese ca fiind influențate de către fondul persoanei sau al
situației curente (ex. discriminare etnică or sexuală, credințe religioase, credințe
superstițioase).
Tulburări de gândire
Tulburările de gândire formale descriu un deranjament general al gândurilor
conștiente și sunt clasificate în funcție de efectele pe care le au asupra vorbirii și a

8
scrisului. Persoanele afectate pot arăta presiune în dialog (vorbire neîncetată și rapidă),
zbor sau deraiere a ideilor (terminarea subiectului la jumătatea lui sau inadecvat), blocare a
gândirii sau pot construi uneori rime sau calambururi.

II.5.Tratament
Tratamentul psihozei depinde adeseori de asocierea cu diagnoza care se crede că e
prezentă (cum ar fi schizofrenia sau tulburarea bipolară). Totuși, tratamentul principal
pentru simptomele psihotice este de obicei medicamentația antipsihotică, și în unele cazuri
spitalizarea. S-a dovedit că terapia cognitivă comportamentală și terapia familială pot fi
efective în managementul simptomelor psihotice.
Atunci când alte tratamente pentru psihoză sunt neeficiente, terapia
electroconvulsivă (ECT) (sau tratamentul cu șocuri) este utilizată uneori pentru a ușura
simptomele generale ale psihozei, cum ar fi depresia sau schizofrenia.
Există de asemenea cercetări în desfășurare care sugerează că terapia asistată de
animale poate contribui la îmbunătățirea generală a stării pacienților schizofrenici.

9
CAPITOLUL III
NEUROLEPTICELE

Neurolepticele se mai numesc şi tranchilizante majore sau antipsihotice şi au fost


introduse în terapie în anii 50. Descoperirea lor a reprezentat un pas uriaş în dezvoltarea
psihiatriei, înlocuind în tratamentul psihozelor cămaşa de forţă.
Principalele tipuri de psihoze sunt:
 schizofrenia
 psihoza maniaco-depresivă
 psihozele organice cauzate de alcoolism, boli organice sau traumatisme craniene.
Neurolepticele sunt folosite în tratamentul schizofreniei. Aceasta este o boală ce
afectează aproximativ 1% din populaţie, debutează la vârstă tânără, cel mai adesea în
adolescenţă, are evoluţie cronică şi o importantă componentă ereditară. Principalele
manifestări ale bolii sunt reprezentate de halucinaţii, delir, tulburări de gândire, acestea
constituind simptomatologia pozitivă a bolii. Formele cu simptomatologie negativă sunt
autismul şi indiferenţa afectivă.

III.1.Clasificarea medicamentelor neuroleptice


Principala clasificare a medicamentelor neuroleptice este realizată după criteriul
clinic, potrivit căruia neurolepticele se împart în neuroleptice tipice (clorpromazina,
haloperidol, etc) şi neuroleptice atipice (clozapina, risperidona, sulpiridul, olanzapina).
Distincţia între cele două grupe se bazează pe:
- incidenţă redusă a efectelor extrapiramidale la cele atipice
- eficacitatea în formele rezistente
- eficacitatea asupra simptomatologiei negative
Din punct de vedere al structurii chimice există mai multe clase de neuroleptice:
a) fenotiazine
b) tioxantene
c) butirofenone
d) neuroleptice cu structură chimică diversă (cele atipice)

10
11
III.2. Efectele farmacologice ale neurolepticelor
Aceste efecte pot fi încadrate în aşa-numitul sindrom neuroleptic, care apare la
bolnavii psihotici după doze mari de neuroleptice şi este caracterizat prin următoarele
efecte:
1. Efect ataractic. Sedarea produsă de neuroleptice este diferită de cea pe care o
produc celelalte clase de medicamente deprimante ale SNC.
La omul normal efectul ataractic se traduce printr-o stare de indiferenţă faţă de
stimulii din mediul extern, indiferenţă afectivă, apatie, scăderea iniţiativei, diminuarea
performanţelor psihomotorii. (ataraxie = „pacea minţii”, cuvânt grecesc)
La bolnavii psihotici, sedarea produsă de neuroleptice este benefică prin
diminuarea agitaţiei caracteristice bolii.
La animalele de experienţă, neurolepticele reduc activitatea motorie spontană, iar în
doze mari produc catalepsie (stare în care animalele rămân nemişcate, chiar imobilizate
într-o poziţie nefirească).
Intensitatea efectului sedativ este variabilă pentru diferitele medicamente. Unele
dintre neuroleptice au efect sedativ marcat fiind denumite „neuroleptice sedative” în timp
ce la alte neuroleptice efectul sedativ este redus.
Neurolepticele potenţează efectele altor deprimante ale SNC, inclusiv al alcoolului.
La schizofreni, neurolepticele ameliorează tulburările de somn existente.
2. Efectul antipsihotic. Neurolepticele sunt capabile să atenueze tulburările de
gândire care apar în schizofrenie, delir, halucinaţii, stări confuzive, agresivitatea,
simptomatologia negativă. În funcţie de acţiunea lor asupra unuia sau altuia dintre
simptome, neurolepticele au fost clasificate în neuroleptice sedative, la care predomină
efectul de liniştire a pacientului şi neuroleptice incisive, halucinolitice, unele dintre acestea
acţionând şi asupra simptomatologiei negative.
3. Efectele vegetative. Pe lângă receptorii dopaminergici, majoritatea
neurolepticelor blochează şi receptorii colinergici, adrenergici, histaminergici şi
serotoninergici având acţiuni M-colinolitice, α-adrenolitice, antihistaminice şi
antiserotoninice. Efectele M-colinolitice se traduc prin xerostomie, tulburări de vedere,
micţiuni dificile, constipaţie, tahicardie. Datorită efectelor α-adrenolitice poate să apară
hipotensiune ortostatică, congestie nazală, inhibiţia ejaculării.
Alte efecte vegetative ale neurolepticelor sunt reprezentate de efectul antivomitiv,
datorat inhibării zonei chemoreceptoare a vomei din bulb, şi efectul hipotermizant care se
produce prin inhibarea centrilor termoreglatori hipotalamici.

12
4. Efectele endocrine. Prin blocarea receptorilor dopaminergici se produce
creşterea secreţiei de prolactină, ceea ce poate determina apariţia sindromului amenoree–
galactoree, creşterea libidoului, pozitivarea falsă a testelor de sarcină la femei, scăderea
libidoului şi ginecomastie la bărbaţi.
5. Efectele extrapiramidale. Acestea apar după folosirea îndelungată a
tratamentului şi sunt reversibile şi ireversibile. Neurolepticele incisive şi cele cu potenţă
mare produc mai frecvent fenomene extrapiramidale.
6. Efectele cardiovasculare. Se traduc prin hipotensiune cu caracter ortostatic,
datorată blocadei receptorilor alfa-adrenergici. Compensator apare tahicardie.
7. Efecte neurofiziologice. Neurolepticele produc modificări în frecvenţa şi
amplitudinea traseului EEG, determinând apariţia de unde lente şi creşterea sincronizării
traseelor

III.3.Mecanisme de acţiune
Neurolepticele acţionează asupra receptorilor dopaminergici centrali pe care îi
blochează. La nivelul creierului există 5 sisteme dopaminergice:
- sistemul nigrostriat care controlează activitatea motorie voluntară
- sistemul mezolimbic-mezocortical care reglează comportamentul afectiv
- sistemul tuberoinfundibular care reglează secreţia de prolactină
- sistemul medulo-periventricular cu posibile implicaţii în comportamentul
alimentar
- sistemul hipotalamic incerto-lateral care conectează hipotalamusul cu
nucleul septal lateral, având funcţie incertă.
Toate neurolepticele blochează receptorii dopaminergici. Acţiunea antipsihotică se
datorează blocării receptorilor D în sistemul mezolimbic-mezocortical. Efectele
extrapiramidale sunt produse prin blocarea receptorilor dopaminergici în corpii striaţi cu
înlăturarea controlului inhibitor asupra unor neuroni colinergici. Hiperprolactinemia se
explică prin blocarea receptorilor dopaminergici în sistemul tuberoinfundibular, iar
modificările comportamentului alimentar se datorează blocării receptorilor dopaminergici
în sistemul medular periventricular.
Receptorii dopaminergici centrali (D) sunt încadraţi în două mari familii:
D1-like şi D2-like. Familia D1-like cuprinde receptorii D1 şi D5. Aceşti receptori sunt
receptori în serpentină şi au ca mesager secund stimularea adenilat ciclazei şi creşterea
cAMP. Familia D2-like include receptorii D2, D3 şi D4. Toţi sunt receptori cuplaţi cu

13
proteinele G, având ca mesager secund inhibarea adenilat-ciclazei, scăderea cAMP,
blocarea canalelor de Ca şi deschiderea canalelor de K. Efectul antipsihotic este legat de
blocarea receptorilor D2. Pentru a se instala efectul antipsihotic este necesară blocarea a
80% din receptorii D2.
Neurolepticele clasice blochează în egală măsură receptorii D1 şi D2. Neurolepticele
de generaţie nouă, atipice, prezintă selectivitate, blocând numai receptorii D2. Clozapina
acţionează selectiv asupra receptorilor D4 pe care îi blochează.

III.4. Reacţiile adverse ale neurolepticelor


Efecte adverse ale neurolepticelor decurg din exagerarea efectelor farmacologice
ale acestor medicamente.
Efecte neurologice: neurolepticele produc după administrare fenomene de tip
extrapiramidal. Acestea pot fi reversibile şi ireversibile.Tulburările extrapiramidale
reversibile includ: acatisia (nelinişte motorie cu tendinţa de mişcare continuă),
parkinsonismul şi reacţiile distonice acute.
Parkinsonismul constă în manifestări asemănătoare celor din boala Parkinson;
poate remite spontan după 3-4 luni de tratament sau poate să cedeze la administrarea de
anticolinergice centrale (Trihexifenidil).
Reacţiile distonice acute se manifestă ca şi torticolis, spasme tonice, grimase faciale
etc. Acestea apar mai frecvent la adolescenţi şi adulţii tineri, având caracter trecător.
Cedează la administrarea de anticolinergice centrale.
Reacţiile extrapiramidale ireversibile:
Cele mai grave reacţii de tip extrapiramidal sunt diskineziile tardive, care apar după
tratament îndelungat cu doze mari de neuroleptice şi sunt ireversibile. Pentru a preveni
apariţia lor, se impune pe cât posibil folosirea de medicamente în cea mai mică doză
capabilă să controleze simptomele, de asemenea este recomandată folosirea neurolepticelor
de nouă generaţie, cu potenţial de a produce astfel de reacţii mai redus.
Efecte metabolice şi endocrine: hiperprolactinemie cu amenoree la femei şi
ginecomastie la bărbaţi, obezitate (datorită efectului antiserotoninic).
Efecte cardiovasculare: hipotensiune ortostatică, aritmii ventriculare (mai ales la
tioridazină)
Alte efecte adverse includ:
- sedarea aparută la unele neuroleptice (se dezvoltă toleranţă după tratament prelungit)

14
- fenomene M-colinolitice ca: uscăciunea gurii, constipaţie, creşterea presiunii intraoculare.
Neurolepticele care au acţiuni M-colinolitice pronunţate produc efecte extrapiramidale mai
scăzute (clozapina, tioridazin).
- icter (mai ales la fenotiazine)
- leucopenie şi agranulocitoză (mai ales la clozapină)
- sindromul neuroleptic malign caracterizat prin hipertermie, acidoză şi rigiditate
musculară, putând preta la confuzii de diagnostic cu o boală infecţioasă. Se pare ca se
datorează blocării excesiv de rapide a receptorilor dopaminergici postsinaptici. Poate fi
tratat cu miorelaxante de tip Dantrolen sau Diazepam.

III.5. Indicaţiile neurolepticelor


A. În clinica de psihiatrie:
1) excitaţie psihomotorie în:
- recidivarea, (acutizarea maladiilor psihice;
- traume, infecţii, perioada postoperatorie, situaţii psihotraumatice (calamnităţi,
catastrofe etc);
- sindromul de abstnenţă (alcoolism etc).
Se solicită, de regulă, utilizarea neurolepticelor sedative.
2) Tratamentul psihozelor cu halucinaţii, manii, agresivitate etc în:
- diferite forme de schizofrenie;
- psihozele maniacal – depresive (faza maniacală);
- dereglări psihice în afecţiunile organice ale creierului, epilepsie;
- psihoze endogene.
Sunt preferate, de regulă, neurolepticele cu acţiune antipsihotică.
3) Stări intermediare ca: psihopatii, excitaţie exagerată, agresivitate, dereglări de
comportament la copii şi vârstnici pe perioade scurte în scopul corecţiei
comportamentului.
B. În clinica de boli interne:
1) vegetoneuroze în cardiopatia ischemică, boala ulceroasă, perioada climaterică
etc.(de perioritate neurolepticele, „moi” cu un efect tranchilizant şi antidepresiv
moderat – tioridazină, clorprotixen, sulpiridă, metofenazat, trifluperidil etc);
2) greaţa, voma de origine centrală, voma gravidelor (nu se recomandă în primul
tremestru din cauza efectului teratogen);

15
3) pentru efectuarea neuroleptanalgeziei în cadrul intervenţiilor chirurgicale
(talamonal);
4) potenţarea efectului analgezicelor în cazul tumorilor inoperabile, combustiilor
grave etc. (droperidol, clorpromazină etc);
5) urgenţele hipertensive (droperidol, clorpromazină, levomepromazină) ca remedii de
rezervă, în cazul refracterităţii la alte antihipertensive;
6) tratamentul complex al şocului traumatic, combustiv numai după lichidarea
deficitului volumului sângelui circulant pentru ameliorarea microcirculaţiei
(droperidol, clorpromazină, levomepromazină etc),
7) stări spastice ale musculaturii striate după ictus, traume cerebrale etc;
8) stările febrile critice sau pentru efectuarea hipotermiei dirijate (clorpromazină,
levomepromazină, droperidol etc).

III.6. Farmacocinetica neurolepticelor


Parametrii.
Absorbţia. La administrarea enterală absorbţia este imprevizibilă şi neuniformă,
deşi posedă o lipofilitate înaltă. Respectiv biodisponibilitatea oscilează între 30-60%.
Aceasta poate fi cauzată de metabolismul presistemic în mucoasa intestinală şi/sau de
efectul anticolinergic prin diminuarea motilităţii gastrice şi intestinale.
Injectarea i/m contribuie la creşterea de 4-10 ori o biodisponibilităţii, precum şi a
vitezei de penetrare în circuitul sanguin. Cu mult mai lent se absorb la introducerea i/m
preparatele prolongate sub formă de enantat, decanoat etc. Dar şi la administrarea i/m
absorbţia de asemenea este inegală, cauzată, probabil, de precipitarea locală şi/sau
influenţa asupra vaselor.
Distribuţia. Neurolepticele datorită lipofilităţii înalte, destul de uşor penetrează în
organe şi ţesuturi, manifestând totodată o afinitate înaltă faţă de proteinele plasmatice,
membranele celulare, acumulându-se în ţesuturile creierului, pulmoni şi alte organe bogat
vasculorizate. Distribuţia se face preponderent în ţesuturi şi organe, inclusiv, creier datorită
unui volum de distribuţie mare (13-30 l/kg), depăşind cu mult concentraţiile plasmatice.
Neurolepticele penetrează uşor bariera placentară din care cauză dozele mari pot
provoca dereglări extrapiramidale la nou-născut. E deficil de stabilit corelaţia dintre nivelul
seric al neurolepticelor şi efectul clinic. Aceasta poate fi influenţată de vârstă, sex, masa
corporală, fumat, care la rândul lor vor influenţa metabolismul şi distribuţia preparatelor.

16
Concentraţia plasmatică determină manifestarea efectelor periferice (adrenergice şi
colinergice) şi mai puţin a celui antipsihotic, pentru realizarea căruia sunt necesare deseori
câtevai zile sau săptămâni.
Metabolismul. Neurolepticele se pot metaboliza prin oxidare, demetilare,
hidroxilare, conjugare (cu acid glucuronic) şi dehalogenizare. Aceste procese pot avea loc
nu numai în ficat, ci şi în pulmoni, creier, rinichi, intestin. Metabolismul presistemic în
intestin se amplifică prin efectul colinolitic. În procesul metabolizării se pot forma un
număr mare de metaboliţi, o parte fiind activ.
T1/2 al majorităţii neurolepticelor clasici variază între 20 şi 40 ore, dar care poate
creşte la utilizarea îndelungată şi a formelor retard până la 4-20 zile. Respectiv creşte şi
durata de acţiune de la 1,5 la 4 săptămâni. Stabilizarea unnei concnetraţii de echilibru ce
semnifică efectul clinic, are loc lent la o perioadă egală cu 4-5 T1/2. În dependenţă de doză
se crează o concentraţie de echilibru respectivă, care la majorarea dozei va creşte ceea ce
impune ca majorarea ulterioară să fie făcută doar peste 4-5 T1/2. După câteva săptămâni de
tratament concentraţia în ser a neurolepticelor (îndeosebi o fenotiazinelor) se poate
micşora, datorită, posibil, a efectului de autoinducţie a metabolismului sau prin micşorarea
absorbţiei din cauză acţiunii anticolinergice. Din aceste motive iniţial eficacitatea
terapeutică poate fi asigurată cu doze mai mici, urmărind ca ulterior acestea să fie mai
mari.
Eliminarea (excreţia). Deoarece majoritatea neurolepticelor se metabolizează
eliminarea lor va avea loc sub formă neactivă prin urină şi bilă. Excreţia sub formă activă
poate să constituie 1-5%. Elimianarea din sânge are loc mai rapid decât din ţesuturi
(datorită afinităţii mari faţă de proteine şi Vd mare). Metaboliţii neurolepticelor se pot
determina în urină timp de câteva luni după suspendarea preparatului. O parte din
neuroleptice se pot elimina şi prin laptele matern, însă semnificaţia clinică nu este stabilită.

III.7. Interacţiunile neurolepticelor


Neurolepticele în genere prezintă un risc redus de interacţiuni medicamentoase însă e
necesar de menţionat că:
I: neurolepticele pot potenţa efectele:
1) deprimantelor SNC (barbituricelor, benzodiazepinelor, anestezicelor generale
analgezicelor, alcoolului etc.) cu pericolul inhibiţiei centrului respirator);
2) antihipertensivelor (simpatoliticelor, alfa-adrenoliticelor, metildopei etc);

17
3) antihistaminicelor şi colinoliticelor;
4) miorelaxantelor;
5) fenitoinei (fenotiazinele inhibă metabolismul ei);
6) diazoxidei (cu potenţarea hiperglicemiei);
7) antidepresivelor triciclice (îndeosebi a reacţiilor adverse- aritmii, hipotensiune
arterială, convulsii prin creşterea concetraţiei lor în plasmă);
8) sărurilor de litiu şi IMAO (creşte riscul reacţiilor adverse).
II: neurolepticele pot diminua efectele:
1) epinefrinei (utilizarea acesteia pe fondalul hipotensiunii produse de neuroleptice
poate provoca efect parodoxal).
2) insulinei şi antidiabeticelor orale;
3) clonidinei şi guanetidinei;
4) stimulantelor SNC;
5) anticoagulantelor;
6) paracetamolului, levodopei, digoxinei, sărurilor de litiu (diminuarea absorbţiei).
III: acţiunea neurolepticelor se poate micşora sub influenţa:
1) amfetaminelor;
2) dopaminomimeticelor;
3) fenitoinei, carbamazepinei (micşorarea concentraţiei haloperidolului, clozepinei);
4) unor anticoagulante;
5) antacidelor;
6) barbituricelor (accelerează metabolismul);
7) anticolinesterazicelor, colinomimeticelor.
IV: Efectele neurolepticelor pot fi potenţate de:
1) deprimantele SNC
2) alprazolam şi buspiron (cresc concentraţia haloperidolului şi flufenazinei).
3) H2-histaminoblocante (cimetidina reduce metabolismul).

III.8. Contraindicaţiile şi precauţiile pentru utilizarea neurolepticelor

1) coma barbiturică şi alcoolică (pericol de deprimare a centrilor vitali);


2) glaucom cu unghi închis;
3) adenom de prostată;
4) ateroscleroză avansată (impun multă prudenţă din cauza hipotensiunii excesive);

18
5) vârstnici (destul de sensibili la efectul sedativ şi antihipertensiv);
6) parkinsonism;
7) epilepsia;
8) afecţiuni hepatice şi renale (risc de cumulare);
9) icterul gravidelor;
10) graviditate (îndeosebi I trimestru), lactaţia;
11) accidentele alergice la neuroleptice.

III.9. Reprezentanţi

I: FENOTIAZINELE
Neurolepticele fenotiazinice au în molecula lor nucleul fenotiazinic, o structură
triciclică ce cuprinde două inele benzenice legate printr-un atom de sulf şi unul de azot.

1.CLORPROMAZINA (Clordelazin+, Largactil®,


Plegomazin®) drj 25 mg f. 5 ml cu 25 mg.
A fost primul medicament neuroleptic utilizat. Este o
fenotiazină cu catenă alifatică, cu proprietăţi sedative marcate. Efectul
antihalucinator este moderat, iar cel antiautistic slab. Are şi efect
antiemetic. Produce răspunsuri vegetative pronunţate, mai ales hipotensiune arterială
ortostatică. Se administrează p.o. drj.25 mg. sau i.m în stări psihotice acute. Dozele
recomandate 100-500 mg/zi, doze la care se ajunge treptat. La copil doza este de1
mg/kg/zi. Ca antiemetic se administrează 10 – 50 mg de 2 ori pe zi.
Efectele secundare sunt cele cunoscute la neuroleptice: sedare, tulburări endocrine,
convulsii la doze mari.
Avantaje: este un medicament ieftin, există multă experienţă clinică cu acesta.

2.LEVOMEPROMAZINA (Levomepromazina+) cpr. 2 mg şi 25 mg, f. 25


mg/ml.

19
Este o fenotiazină cu proprietăţi sedative marcate, acţiune antipsihotică slabă,
având şi proprietăţi analgezice. Se administrează p.o sau i.m în doza de 100-200 mg/zi.

3.TRIFLUPROMAZINA (Trifluoperazin+) drj. 5 mg, f. 2mg/ml


Asemănătoare Clorpromazinei, are efect sedativ mai redus. Se administrează în
doza de 50-150 mg/zi.

4.TIORIDAZINA (Tioridazin+) drj. 5 mg şi 50 mg


Este un neuroleptic fenotiazinic cu proprietăţi anxiolitice şi sedative puternice; nu
modifică pragul convulsivant şi nu determină tulburări motorii extrapiramidale marcate. În
doze mari poate produce aritmii ventriculare. Indicată în psihoze şi nevroze.

5.PERICIAZINA (Neuleptil®) caps. 10 mg, sol. de uz intern 4%


Fenotiazină cu proprietăţi antiagresive şi anxiolitice puternice. Este folosită în
tratamentul tulburărilor de comportament şi al încăpăţânării patologice la copil şi
adolescent. De asemenea se indică în agresivitatea alcoolicilor, a epilepticilor şi a
oligofrenilor. Dozele utile în aceste cazuri sunt de :15-30 mg/zi. În psihoze, dozele sunt
mai mari, până la 250-300 mg/zi.

20
6.PIPOTIAZINA (Piportil®) f .1 ml. sol. uleioasă pentru inj. i.m. 25 mg
Compus fenotiazinic cu proprietăţi halucinolitice, dezinhibitorii, care se poate
folosi injectabil în preparate retard. Efectul sedativ este slab.

7.FLUFENAZINA (Lyogen®) cpr.1 mg


Are proprietati antipsihotice marcate, mai ales efectul halucinolitic, având efect
sedativ slab. Se folosesc esterii acesteia sub formă injectabilă retard, o fiolă la 2-3
săptămâni.

II.TIOXANTENELE
Sunt asemănătoare fenotiazinelor, fiind mai uşor suportate de către pacienţi decât
acestea.
1.CLORPROTIXENUL (Truxal®). Asemănător Clorpromazinei, este un
neuroleptic sedativ care se administrează oral sau în injecţii i.m.

21
2.CLOPENTIXOLUL (Clopenthixol®). Este un neuroleptic activ, are şi
proprietăţi sedative. Există şi preparate retard administrate i.m. o dată la 2-3 săptămâni.

3.FLUPENTIXOLUL(Fluanxol Depot®) f 1 ml 20 mg
Neuroleptic tioxantenic cu proprietăţi antipsihotice, anxiolitice, sedative. Esterul
său decanoat se administrează retard i.m., 10-40 mg. la 3 săptămâni, asigurând o
complianţă mai bună a pacienţilor psihotici. Este relativ bine suportat.

III. BUTIROFENONELE.
1.HALOPERIDOLUL (Haloperidol+, Haldol®) cpr. 2 mg, sol. uz int., f. 50
mg/ml. Este unul dintre cele mai folosite neuroleptice butirofenonice. Are proprietăţi
halucinolitice marcate, antimaniacale, dezinhibitorii. Este de asemenea şi antiemetic. Se
administrează p.o. 2-4 mg. Doza poate creşte în cazurile grave până la 50-60 mg/zi.
Ca reacţii adverse, tulburările motorii extrapiramidale sunt frecvente. Mai poate
produce insomnie, stări confuzive, convulsii; rar se poate produce sindromul neuroleptic
malign.

22
2.DROPERIDOLUL (Droperidol®) f. 25 mg.
Neuroleptic butirofenonic folosit în neuroleptanalgezie
împreună cu Fentanylul.

3.FLUSPIRILENUL (Imap®) este un derivat butirofenonic cu proprietăţi


antipsihotice marcate şi efect durabil. Se administrează în tratamentul cronic al
schizofreniei o dată pe săptămână 2-6 mg.

4.PENFLURIDOLUL (Semap), PIMOZIDUL (Orap), PENFLURIDOLUL


(Semap) sunt derivaţi butirofenonici asemănători haloperidolului, cu proprietăţi
antipsihotice marcate, care pot fi administraţi în preparate retard.

Alte clase de neuroleptice. Neurolepticele atipice


1.CLOZAPINA (Leponex®) cpr. 25 mg şi 100 mg.

23
Este un neuroleptic atipic cu proprietăţi antipsihotice polivalente. Mecanismul său
de acţiune este diferit faţă de al celorlalte neuroleptice. Antagonizează receptorii D4, 5-
HT2, alfa-adrenergici şi receptorii colinergici muscarinici.
Se indică în cazurile de schizofrenie care nu răspund la tratamentul obişnuit. Are
avantajul că provoacă foarte rar tulburări motorii extrapiramidale, riscul pentru diskineziile
tardive fiind minim.
Reacţiile adverse constau în: hipotensiune ortostatică, sedare, convulsii,
agranulocitoză. Agranulocitoza este rară, de natură toxică şi impune oprirea tratamentului.
In timpul administrării este necesară supraveghere hematologică.

2.RISPERIDONA (Rispolept®) cpr.1 mg, 2 mg, 4 mg şi 6 mg.


Este un neuroleptic atipic care acţionează blocând receptorii D2, 5HT2. Are efect
sedativ slab, acţionând asupra simptomelor pozitive şi negative ale schizofreniei.
Reacţiile adverse produse de risperidonă sunt: cefalee, insomnie, creştere în
greutate. Reacţiile extrapiramidale sunt rare. Doza este de 4-8 mg/zi în una sau două doze.

3.OLANZAPINA (Zyprexa®) cpr. 2,5 mg, 5mg, 7,5 şi 10 mg. Neuroleptic atipic
care produc în măsură redusă tulburări extrapiramidale.

24
4.SULPIRIDUL (Eglonyl®) cpr. 50 mg, 200 mg., f. 100 mg.
Este un neuroleptic atipic folosit în doze mari ca şi neuroleptic dezinhibitor. În doze
mai reduse se poate folosi şi în tratamentul unor nevroze, sindroame vertiginoase, ulcer,
sindrom psihovegetativ.

5.LOXAPINA (Loxapac®) este un antipsihotic polivalent. Poate produce reacţii


adverse de tip extrapiramidal.

6.MOLINDONA (Molindon®) produce mai puţine reacţii adverse extrapiramidale.

25
CAPITOLUL IV
ANTIDEPRESIVELE

IV.1. Definiție: antidepresivele sunt medicamente eficace în tratamentul psihozelor


afective, fiind capabile să amelioreze dispoziţia afectivă alterată în depresii.
Simptomele depresiei includ componente emoţionale şi biologice. Simptomele
emoţionale sunt: apatie, pesimism, durere morală, sentimente de vinovăţie, iar cele
biologice sunt reprezentate de: încetinirea gândirii, scăderea libidoului, anorexie, tulburări
de somn.
Există 2 tipuri de sindrom depresiv:
1. depresii unipolare care sunt la rândul lor reactive şi endogene (cu componentă
familială). Depresia reactivă este frecventă, aproximativ 75% din totalul depresiilor, nu
are componentă ereditară, este asociată cu evenimente personale şi se însoţeşte de
agitaţie şi anxietate. Depresia endogenă (melancolia) are componentă ereditară
importantă, nu este asociată cu evenimente declanşatoare..
2. depresii bipolare, când depresia alternează cu mania.

IV.2. Mecanismul de acţiune al antidepresivelor


Conform teoriei monoaminelor propusă în 1965, depresia este rezultatul deficitului
monoaminergic funcţional la nivelul sistemului nervos central (scad monoaminele
cerebrale noradrenalina şi serotonina, precum şi transmiterea sinaptică la nivelul
creierului). Studii biochimice efectuate pe pacienţi depresivi nu confirmă în totalitate
ipoteza monoamnergică.
Deşi ipoteza monoaminergică în forma sa simplă nu poate explica în totalitate
patogenia depresiilor, eficacitatea clinică a medicamentelor antidepresive este corelată cu
potenţialul de inhibare o recaptării Na şi/sau a serotoninei în neuronii centrali. Aceste
medicamente acţionează inhibând transportorul membranar specific care asigură trecerea
noradrenalinei din fanta sinaptică în terminaţiile adrenergice. Antidepresivele triciclice
(ADT) inhibă atât recaptarea neuronală a noradrenalinei cât şi a serotoninei, în timp ce
antidepresivele atipice împiedică selectiv recaptarea serotoninei. Inhibarea recaptării
neuronale a noradrenalinei şi serotoninei creşte disponibilul monoaminelor cerebrale în
creier, care este scăzut în depresie.

26
Se consideră că ameliorarea simptomelor emoţional afective apare ca urmare a
amplificării transmisiei serotononergice, în timp ce simptomele biologice sunt diminuate
datorită facilitării transmiterii sinaptice noradrenergice. Se pare că la efectul antidepresiv ar
contribui şi procesul de down-regulation al receptorilo β şi al receptorilor 5-HT2 cerebrali,
produs de unele ADT.
Pe lângă efectul lor asupra recaptării monoaminelor cerebrale majoritatea ADT
acţionează şi asupra receptorilor muscarinici, histaminergici şi serotoninergici; blocarea
receptorilor muscarinice este responsabilă de efectele adverse M-colinolitice pe care le au
majoritatea ADT.

IV:3.Clasificarea medicamentelor antidepresive


1. Antidepresive triciclice (ADT)
2. Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS)
3. Inhibitorii de monoaminoxidază (IMAO)
4. Antidepresive atipice şi tetraciclice

27
4.3.1. ANTIDEPRESIVE TRICICLICE (ADT): ADT sunt structural asemănătoare cu
fenotiazinele, structura lor chimică diferă de cea a fenotiazinelor prin prezenţa unui atom în
plus în nucleul central.
Efecte farmacologice
1. Efectul antidepresiv
La omul normal administrarea ADT provoacă sedare, confuzie, anxietate, incoordonare
motorie, hipotensiune arterială şi tulburări de vedere.
In cazul bolnavilor depresivi, ADT determină ameliorarea dispoziţiei afective, efect
vizibil la bolnavii depresivi după un tratament de 2-3 săptămâni. Sunt înlăturate inhibiţia,
apatia şi pesimismul dureros caracteristice depresiei. În unele cazuri tratamentul prelungit
poate produce inversarea dispoziţiei afective, cu trecerea spre manifestări maniacale.
Unele ADT au efect sedativ şi anxiolitic care poate fi util în depresiile cu note
anxioase. Efectul sedativ este mai pregnant la începutul tratamentului şi uneori apare ca şi
efect advers.
Unele ADT au proprietăţi psihotone şi psihostimulante util în depresiile cu inhibiţie
psihomotorie.
2. Efectele vegetative
ADT au importante efecte de tip M-colinolitic şi α1 –adrenolitice.
Efectele vegetative sunt mai pronunţate la aminele terţiare, de intensitate redusă la aminele
secundare şi nu apar la antidepresivele atipice.
3. Toxicitatea cardiacă
ADT în doze mari deprimă miocardul, scăzând forţa de contracţie şi prelungind
conducerea atrioventriculară a impulsurilor. De asemenea pot produce aritmii ventriculare
grave.
Pe ECG în mod caracteristic produc aplatizarea sau inversarea undei T, prelungirea
intervalelor PR şi QT.
Toxicitatea cardiacă se manifestă cu precădere la bolnavii cu tulburări cardiace
preexistente, astfel încât folosirea antidepresivelor la bolnavii cardiaci impune foarte multă
prudenţă.
Farmacocinetică
ADT se absorb bine după administrarea orală însă biodisponibilitatea lor variază
datorită fenomenului primului pasaj hepatic.
Se leagă în proporţie mare de proteinele plasmatice şi se distribuie larg în ţesuturi.
Epurarea lor se face mai ales prin metabolizare hepatică, compuşii rezultaţi în urma

28
metabolizării fiind activi. Metabolizarea hepatică prezintă variaţii interindividuale mari,
ceea ce explică diferenţele mari în concentraţiile plasmatice pentru aceeaşi doză de
medicament. Timpul de înjumătăţire este lung, ceea ce permite administrarea lor în doză
unică în tratamentul cronic.
Tratamentul antidepresiv se face în mod obişnuit pe cale orală, în 2-3 prize, ultima
doză fiind administrată la distanţă de ora de culcare. Efectul antidepresiv se instalează lent,
după 2-3 săptămâni.
Indicaţii clinice:
1. Depresii reactive
2. Depresii endogene
3. Depresii bipolare (faza depresivă a psihozei maniaco-depresive)
4. Obsesii / fobii
5. Dureri cronice rebele (nevralgii severe, nevrită diabetică, zona Zoster, adjuvante în
cancer)
6. Enurezis nocturn
7. Ticuri
8. Tulburări anxioase paroxistice (atacul de panică, agorafobia, stări anxioase
posttraumatice)
9. Tulburări psihice obsesional compulsive
10. Sindrom de deficit de atenţie la copii (encefalopatie infantilă sechelară)
11. Fobia şcolară
12. Narcolepsie
Reacţii adverse:
- M-colinolitice: xerostomie, tulburări de vedere, constipaţie, retenţie urinară
- Hipotensiune arterială ortostatică
- Sedare, oboseală
- Agitaţie, insomnie.
- Efecte cardiotoxice la doze mari, acţiune deprimantă miocardică de tip chinidinic,
tulburări de conducere, blocuri atrioventriculare, aritmii
- Tahicardie, tremor
- Inversarea dispoziţiei afective cu trecerea spre manifestări maniacale
- Modificarea pragului convulsivant
Contraindicaţii:
- Glaucom cu unghi închis

29
- Adenom de prostată
- Vârstnici (prudenţă)
- Boli cardiace
- Hipotensiune arterială
- Nu se asociază cu IMAO
- Nu se asociază cu ISRS!
Intoxicaţia acută:
Este o intoxicaţie relativ frecventă, se produce mai ales în scop suicidar. Doza
letală este în jur de 2 g. Intoxicaţia acută se manifestă iniţial prin fenomene de excitaţie,
tulburări motorii extrapiramidale, convulsii tonico-clonice, febră, tulburări cardiace,
dezechilibru hidro-electrolitic, comă. Moartea se produce prin deprimarea respiratorie şi
colaps circulator.
Tratamentul este simptomatic şi constă în administrarea de Diazepam i.v.,
Lidocaină, Propranolol sau alte antiaritmice, reechilibrare hidro-electrolitică. Pentru
combaterea fenomenelor M-colinolitice se poate administra fizostigmină, însă aceasta la
rândul ei are toxicitate mare, raportul risc beneficiu fiind discutabil.
Interacţiuni medicamentoase
ADT pot intra în competiţie cu alte medicamente pentru locurile de legare pa
albumine, ceea ce poate creşte concentraţia formei libere a ADT şi toxicitatea acestora.
Astfel pot interacţiona cu fenilbutazona, fenitoina, aspirina şi fenotiazinele. Concentraţia
formei libere poate fi modificată prin interacţiuni la nivelul procesului de metabolizare
hepatică; astfel unele medicamente cum sunt barbituricele, carbamazepina sau fumul de
ţigară reduc eficacitatea ADT, în timp ce fenotiazinele inhibă metabolizarea ADT şi cresc
toxicitatea acestora.
Nu se asociază cu medicamente M-colinolitice sau deprimante miocardice din
cauza potenţării efectelor.
Reprezentanţi
a) Amine terţiare
1.IMIPRAMINA (Antideprin+) drj.25 mg
Este o amină terţiară derivat aminodibenzilic. Inhibă recaptarea de noradreanalină şi
serotonină, are efect sedativ, M-colinolitic şi efect α1-adrenergic periferic.

2.CLOMIPRAMINA (Anafranil®) drj. 10 şi 25 mg.

30
Amină terţiare cu 2 grupări metil ataşate la atomul de azot. Inhibă în special
recaptarea neuronală a serotoninei.

3.TRIMIPRAMINA (Surmontil®) cpr.25 mg şi 100 mg., f.25 mg/ml


Are efecte atropinice şi α-adrenolitice marcate. De asemenea produce sedare accentuată şi
efect anxiolitic.

4.AMITRIPTILINA (Amitriptilină +)
cpr. 25 mg ,75 mg
Prezintă efecte antidepresive, anxiolitice şi
vegetative accentuate.

5.DOXEPINA (Doxepin+) drj.25 mg.


Compus triciclic asemănător amitriptilinei. Are şi
efecte antihistaminice fiind folosită sub formă de
unguent în dermatozele pruriginoase.

b) Amine secundare

1.NORTRIPTILINA (Nortriptilină+) drj.10 mg.


Este preferată la persoanele în vârstă având mai puţine efecte secundare.

2.MAPROTILINA (Ludiomil®) cpr.


filmate 10 mg, 25 mg şi 100 mg
Este un compus tetraciclic asemănător
desipraminei. Inhibă selectiv recaptarea

31
noradrenalinei. Are efect sedativ marcat util în depresiile însoţite de agitaţie.

3.DESIPRAMINA (Pertrofan®)
Este un metabolit al imipraminei cu efecte anticolinergice reduse. Provoacă rar
hipotensiune ortostatică. Se preferă la vârstnici.

4.AMOXAPINA (Moxadil®)
Pe lângă efectul antidepresiv are şi efect antipsihotic, fiind folosită în depresiile
însoţite de manifestări psihotice. Produce hipotensiune ortostatică şi tulburări
extrapiramidale.

4.3.2. INHIBITORII SELECTIVI AI RECAPTĂRII SEROTONINEI (ISRS)


Sunt cele mai prescrise antidepresive la ora actuală. Se mai utilizează şi în tulburări
anxioase, atac de panică, tulburări obsesiv-compulsive.
Această grupă de antidepresive nu provoacă reacţii adverse de tip M-colinolitic şi
cardiovasculare. De asemenea toxicitatea lor acută este mult mai mică decât a ADT riscul
intoxicaţiilor acute fiind mic.
Eficacitatea lor este comparabilă cu a ADT şi IMAO în tratamentul depresiilor de
intensitate moderată fiind inferioare acestora în tratamentul depresiilor severe.
Farmacocinetică: Se absorb bine pe cale digestivă, au T1/2 lung. Efectul
antidepresiv apare după 2-4 săptămâni de tratament. Se elimină renal.
Reacţii adverse:
 Greaţă, insomnie, scăderea libidoului, disfuncţii sexuale
 Creşte agresivitatea, creşte violenţa (la fluoxetină)
 Nu se asociază cu IMAO pentru că provoacă „sindromul serotoninic” manifestat prin
tremor, hipertermie, colaps, rigiditate musculară, cu evoluţie gravă, chiar letală.

Reprezentanţi
1.FLUOXETINA (Prozac®) cps. 20 mg
Antidepresiv lipsit de efect sedativ. La ora
actuală este cel mai are şi efecte euforizante fiind
folosit şi ca substanţă de abuz. Poate produce
erupţii cutanate care impun oprirea medicaţiei.

32
2.PAROXETINE (Seroxat®) caps.100 mg
Toţi aceşti compuşi sunt antidepresive de ultimă generaţie fără efecte M-
colinolitice, sedative şi toxice cardiace. Se administrează în doză unică zilnică, având T 1/2

lung.

4.3.3. INHIBITORII DE MONOAMINOXIDAZA (IMAO)


Sunt o grupă de antidepresive înrudite cu amfetaminele care inhibă
monoaminoxidazele. Au efect antidepresiv de intensitate medie, care apare la 2-3
săptămâni după începerea tratamentului. La ora actuală, sunt în mare parte înlocuite de
celelalte clase de medicamente antidepresive în tratamentul depresiilor, datorită efectelor
secundare.
MAO este o enzimă care se găseşte în majoritatea ţesuturilor organismului,
localizată intracelular în mitocondrii. Există două izoenzime: MAO-A şi MAO-B. MAO
are două funcţii principale:
 în terminaţiile nervoase presinaptice, MAO reglează concentraţia intracelulară de
noradrenalină şi serotonină, nefiind implicată în inactivarea neurotransmiţătorilor
eliberaţi în fanta sinaptică.
 produce inactivarea monoaminelor endogene sau exogene, de exemplu tiramina.
MAO-A are ca substrat principal serotonina şi este responsabilă pentru efectul
antidepresiv al acestei clase de medicamente. MAO-B dezaminează feniletilamina, ambele
enzime acţionând asupra noradrenalinei şi dopaminei.
Există compuşi de generaţie nouă care inhibă selectiv MAO-A. Refacerea activităţii
enzimatice durează 2 săptămâni, după sinteza de noi molecule de enzimă.
IMAO nu au acţiune specifică, acţionând şi asupra altor enzime, unele dintre
acestea fiind implicate în metabolizarea altor medicamente, ceea ce explică numeroasele
interacţiuni medicamentoase ale acestei clase de medicamente.
La omul normal IMAO determină creşterea activităţii motorii, hiperexcitabilitate şi
euforie.

33
La pacienţii depresivi, IMAO determină ameliorarea dispoziţiei afective, după un
interval de latenţă de 2-3 săptămâni.
Reacţii adverse:
 hipotensiune ortostatică
 fenomene M-colinolitice. Sunt mai puţin exprimate decât în cazul ADT.
 creştere în greutate
 stimulare SNC: tremor, nelinişte, insomnie, convulsii la doze mari
 leziuni hepatice
Interacţiuni medicamentoase şi alimentare
Interacţiunile medicamentelor din această clasă cu alte medicamente sau cu
alimentele au limitat mult utilizarea lor terapeutică.
Reacţia la caş este consecinţa inhibiţiei MAO şi apare la consumul unor alimente
care conţin tiramină (amină biogenă produsă în timpul procesului de fermentaţie). Astfel
de alimente sunt: brânzeturile fermentate, vinul roşu, berea etc. În mod normal tiramina
este metabolizată de către MAO în peretele intestinal şi în ficat, cantităţi minime ajungând
în circulaţia generală. Datorită inhibiţiei MAO după administrarea IMAO, tiramina nu mai
este metabolizată, astfel încât cantităţi mari ajung în circulaţia generală determinând
răspunsuri severe hipertensive, cefalee, în cazurile grave chiar hemoragie cerebrală. Pentru
producerea acestor crize hipertensive grave sunt suficiente 10 mg de tiramină.
Administrarea unor simpatomimetice indirecte (amfetamină, efedrină) în timpul
tratamentului cu IMAO produce de asemenea crize hipertensive severe.
Episoade hipertensive severe, hiperexcitabilitate şi insomnie se produc şi dacă se
asociază IMAO cu ADT în tratamentul depresiilor.
Asocierea IMAO cu petidina determină hiperpirexie, agitaţie şi hipotensiune
arterială severă, comă; mecanismul de producere al acestei reacţii nu este cunoscut.
În timpul tratamentului cu IMAO nu se consumă alcool. În general pe durata
tratamentului cu IMAO nu se recomandă folosirea altor medicamente.

Reprezentanţi
1.TRANILCIPROMINA
Compus chimic înrudit cu amfetamina; are efect antidepresiv şi stimulant psihomotor
de tip amfetaminic.

34
2.MOCLOBEMIDA (Aurorix®) cpr. 100 şi 150 mg.
Este un derivat de benzamidă care inhibă selectiv MAO-A. Reacţiile adverse sunt
mai reduse decât în cazul celorlalte IMAO, interacţiunile medicamentoase de asemenea
puţin importante.

4.3.4. ANTIDEPRESIVELE ATIPICE


Reprezintă un grup heterogen de compuşi cu proprietăţi asemănătoare ADT, faţă de
care prezintă unele avantaje:
- reacţii adverse mai rare, sunt mai bine suportate ca ADT
- toxicitate acută mai redusă
- debutul efectului este mai rapid, perioada de latenţă mai mică
- sunt eficace la pacienţii care nu răspund la ADT sau IMAO
Nu au mecanism de acţiune comun, unele inhibă recaptarea neuronală a
monoaminelor.
Antidepresivele atipice pot fi împărţite în două categorii:
 compuşi cu structură non-ciclică, acţionează similar ADT prin blocarea recaptării
noradrenalinei. Nu influenţează recaptarea serotoninei. (Nomifensina, Venlafaxina)
 Medicamente care nu influenţează recaptarea neuronală a monoaminelor cerebrale,
având mecanism de acţiune necunoscut. (Mianserina, Trazodona, Bupropionul)

Reprezentanţi

1.VENLAFAXINA (Efectin®)) cpr. 37,5 mg ,75 mg ,150 mg


Nu are efect sedativ, hipotensiv, acţiuni anticolinergice şi deprimante miocardice.
Debutul efectului antidepresiv este mai rapid faţă de ADT.

35
2.TRAZODONA (Trittico®) cpr. retard 75 şi 150 mg.
Acţionează prin mecanism necunoscut. Are efect sedativ marcat util în depresiile
însoţite de insomnie.

3.MIANSERINA (Lerivon®) cpr.10, 20, 30 şi 60 mg.


Compus cu proprietăţi antidepresive marcate şi efect mai rapid decât ADT. Nu este
cardiotoxică, efectele secundare sunt mai reduse. Poate produce inversiune afectivă .

4.BUPROPIONUL (Wellbutrin®) cpr. retard 100 mg


şi 150 mg.
Acţionează prin mecanism necunoscut. Pe lângă stările
depresive se foloseşte şi în tratamentul dependenţei la nicotină
ca suport al renunţării la fumat. Modifică pragul convulsivant.
Ca reacţii adverse poate produce febră, tahicardie, hipotensiune
ortostatică, convulsii.

36
CAPITOLUL V
LITIUL

Litiul este un metal care se găsește în cantități foarte mici în organismul uman și al
cărui rol fiziologic nu este cunoscut.
Dozele mari provoacă sedare la animalele de laborator. De asemenea liniștesc
agresivitatea spontană, dar mai ales agresivitatea provocată de către dopa la șoricei. La
omul normal, dozele terapeutice nu rnodifică practic cornportamentul.
Efectele psihotrope, caracteristice litiului, pot fi observate în psihoza maniacală
unde, după, câteva zile de tratament, se produce o atenuare o tulburărilor afective –
dispoziție expansivă, euforie și, secundar, a stării de agitație și ideilor delirante. Un alt
efect caracteristic constă în prevenirea recăderilor la bolnavii cu psihoze afective bipolare.
Mecanismul efectului antimaniacal nu este cunoscut. Au fost descrise câteva
acțiuni privind procesele de neurotransmisie în creier: micșorarea hiperfuncției
dopaminergice (care caracterizează mania), probabil prin scăderea hiperreactivității
receptorilor specifici; împiedicarea eliberării noradrenalinei, inhibarea procesului de
cuplare a proteinei G și de activare a adenilat ciclazei prin stimulare adrenergică, scăderea
funcției receptorilor alfa2-adrenergici; împiedicarea acțiunilor colinergice rnuscarinice
centrale; favorizarea neurotransmisiei GABA-ergice; favorizarea neurotransmisiei
serotoninergice prin creșterea sintezei și eliberării serotoninei; micșorarea turnover-nlui
metabolic al fosfatidilinozitolului (fosfolipidă importantă pentru acțiunile alfa2-
adrenergică și colinergică muscarinică); modificarea distribuției și cineticii cationilor (Na+,
K+, Ca2+ si Mg2+).
Litiul (administrat sub formă de săruri) se absoarbe complet din intestin, realizând
concentrații plasmatice maxime la 1-4 ore de la administrarea orală. Difuzează în apa
totală, cu un volum aparent de distribuție de 0,66 l/kg. Pătrunde lent în creier, unde
realizează concentrații maxime în 24-48 de ore. Concentrația în lichidul celalorahidian
ajunge la 40% din cea plasmatică. Se distribuie repede la făt și în lapte. Epurarea se face
aproape în totalitate prin eliminare urinară. Litiul filtrează glomerular liber și se reabsoarbe
tubular în proporție de circa 80%. Clearance-ul este în medie de 0,35 ml/min și kg. Mai
mult de jumătate din doza administrată se elimină în primele 24 de ore, dar cantități mici
continuă să fie excretate până la 2 săptămâni. O mică proporție se elimină prin fecale și
prin sudoare. Timpul de injumătățire plasmatic prin distribuție este de 4-6 ore, iar cel prin

37
epurare este de 7 -12 ore, crescând până la o medie de 22 de ore în condițiile tratamentului
prelungit. La bătrâni și la uremici eliminarea se face mai lent. Deficitul de sodiu deterrnină
o micșorare sensibilă a eliminării litiului, cu tendința de creștere a litemiei.
Cinetica litiului prezinta variaţii individuale mari, dar este constanta pentru aceeasi
persoana, in conditiile unei funcţii renale normale si ale unui aport obisnuit de sare.
Deoarece indicele terapeutic este mic - raportul intre doza eficace si cea toxica este de 1/2 -
1/3 – tatamentul trebuie condus in functie de concentratia plasmatică (priza de sange se
recolteaza dimineaţa, la circa 12 ore de la ultirna doza, administrată seara). Nivelul
plasmatic eficace este cuprins intre 0,5 si 1,25 mEq/I. Frecventa reactiilor toxice creste
brusc la concentraţii ce depassesc 2 mEq/l. Deoarece administrarea de doze mari provoaca
varfuri plasmatice care ajung in zona toxică, se recomanda, ca litemia constantă sa nu
depasească 1 mEq/l, iar doza zilnică sa fie fracţionată. Controlul litemiei trebuie facut in
prirna luna, saptananal, apoi in primul trimestru, lunar si, in continuare, o data la 2 luni
(sau la nevoie). Deoarece litiul se elimind si prin salivă, unde realizează concentraţii duble
faţa de cea plasmatica, exista posibilitatea controlului indirect al litemiei prin dozarea in
saliva. Concentratia litiului in eritrocite, care pentru efectele terapentice se situeaza la 0,2-
0,6 mEq/l, poate servi,
de asemenea, la monitorizarei tratamentului, fiind consideraţi ca un indicator mai valid
pentru concentraţia realizată in creier.
Litiul este indicat, in primul rand, in starile de excitaţie ale maniei sau hipomaniei,
unde amelioreaza starea clinica la 70-80% din bolnavi dupa circa o saptamana de
tratament. In psihozele ciclice maniaco-depresive poate preveni recaderile, indeosebi
accesele maniacale. Eficacitatea este variabila in tratamentul fazelor depresive ale
psihozelor ciclice si pentru profilaxia depresiei endogene. Uneori poate avea un efect
stabilizator in alte psihoze cu excitaţie, agitaţie si tulburări de afect. In cazul acceselor de
manie violente, cu agitaţie marcata, este avantajoasă asocierea cu un neuroleptic, care
administrat la inceput, cateva zile, realizează o sedare rapidă, permitând continuarea
tratamentului cu o sare de litiu, in vederea corectarii dispoziţiei expansive patologice.
Asociaţia neuroleptic-litiu este de asemenea recomandată in schizofrenia cu tulburari
psihoafective si in psihozele delirante rebele.
Litiul este folosit indeosebi sub forma de carbonat, sare care contine metalul in
proportie de 2,1 mEq/100 mg. Alte saruri utilizate clinic sunt sulfatul (contine circa 1,9
mEq/100 mg), acetatul (1,51 mEq/100 mg), aspartatul (0,61 mEq/100 mg, orotatul (0,055
mEq/100 mg), gluconatul (0,5 mEq/100 mg). Se administreaza, pe cale orală. Dozele

38
recomandate sunt la început de 10-15 mEq litiu/zi, crescand treptat (cu cate 10 mEq) pana
la 25-50 mEq/zi (la nevoie chiar 70 mEq). Dozele se ajustează dupa litemie. Tratamentul
se continua timp indelungat, in functie de starea clinica si de reactiile adverse.
Carbonatul de litiu (lithium carbonate, hypnotex retard, terolitlte) este sarea de
litiu cea mai utilizată. O schema de tratament, in accesul de manie, recornandă in prima zi
500-750 mg (2-3 comprimate), administrate fractionat - dimineaţa, la pranz si seara - la
mese; a doua zi se creşte cu 250-500 mg, a treia zi se recoltează dimineată sange pentru
litemie, administrand aceeaşi doză; tratamentul se continuă cu doze care sa menţină nivelul
litiului în plasmă la 0,7-l mEq/l în cazul stărilor maniacale subfacute sau profilactic, se
administreaza 250 mg în prima si a doua zi (seara), 500 mg in a treia zi (fracfionat
dimineaţa si seara); in dimineaţa celei de-a patra zi se recoltează pentru litemie, menţinand
aceeasi doză, apoi dozele se potrivesc in funcţie de concentraţia plasmatică a litiului.
Există si preparate retard, care se administrează in 1-2 prize/zi.

Litiul produce frecvent efecte nedorite, uneori grave (mai ales daca bolnavul nu
este supravegheat clinic şi controlat biologic). La inceputul tratamentului pot aparea
fenomene toxice minore - greaţa, voma, diaree, tremur, slabiciune care sunt trecatoare şi
pot fi atenuate prin fracţionarea dozelor şi administrarea la mese. Cand litemia se apropie
de 2 mEq/l survin varsaturi si diaree severă, hipeireflexie, s1abiciune musculara marcata.
Intoxicaţia acută se manifesta prin confuzie mintală, incoordonare motorie, tremur
amplu, aritmii, hipotensiune, albuminurie; in cele din urma bolnavul intră în comă și poate
muri în colaps, cu anurie. Eliminarea litiului poate fi crescută prin manitol și perfuzii
intravenoase cu bicarbonat de sodiu; la nevoie se face dializă.
O serie de reacţii adverse apar în condiţiile menţinerii concentraţiei plasmatice a
litiului în limitele zonei terapeutice. Aceste fenomene, cu caracter individual, sunt de
regulă minore și pot ceda spontan sau la administrarea tratamentului adecvat. Uneori ele
sunt supărătoare și obligă la oprirea medicației.

39
În primele zile de tratament cu litiu se produce retenţie hidrosalină și la unii
bolnavi, apar edeme ale membrelor inferioare. Acest efect nedorit minor se datoreşte
creșterii trecătoare a secreţiei de aldosteron.
Uneori, în timpul tratamentului cronic, crește volumul tiroidei, fenomen atribuit
interferării formării hormonilor tiroidieni. Guşa este reversibilă la oprirea medicației.
Rareori apar fenomene de hipotiroidism, care pot fi controlate prin administrarea de
preparate hormonale tiroidiene.
Litiul provoacă poliurie și polidipsie. Aceste fenomene pot diminua spontan, dar
uneori se dezvoltă un diabet insipid nefrogen. A fost descrisă micșorarea reactivităţii
adenilat ciclazei din celulele tubulare renale la vasopresină, în cursul tratamentului
îndelungat se pot dezvolta leziuni renale insulare ireversibile.
Alte fenomene nedorite sunt tremorul fin, care apare mai ales la bătrâni sau se
dezvoltă pe un teren parkinsonian și oboseală musculară (obișnuit trecătoare). Unii bolnavi
prezintă o creștere importantă în greutate. În cazul tratamentului îndelungat se produce o
leucocitoză caracteristică, reversibilă în câteva zile după oprirea medicației.
Sărurile de litiu, administrate la începutul sarcinii, pot avea efecte teratogene - au
fost semnalate malformaţii ale aparatului cardiovascular. Nou-născutul prezintă uneori
fenomene de deprimare centrală, hipotonie, gușă. Folosirea litiului la femeile însărcinate
este contraindicată.
Sărurile de litiu sunt contraindicate la bolnavii cu insuficiență renală, hipertensiune
arterială, insuficienţă cardiacă, aritmii, cardiopatie ischemică. Înaintea începerii
tratamentului este obligatorie examinarea atentă a aparatului cardiovascular (clinic,
eventual electrocardiografic) și investigarea funcţiei renale (uree, creatinină, albumină în
urină). Dacă este suspectată hipotiroidia se dozează iodemia proteică; funcția glandulară
trebuie controlată înaintea începerii tratamentului.
Deficitul de sodiu determină reţinerea litiului în organism, cu un risc sporit de
reacţii toxice. De aceea, în timpul tratamentului cu săruri de litiu nu trebuie administrate
diuretice saluretice (tiazide, furosemid, acid etacrinic); eventualele pierderi de sodiu (prin
diaree sau sudoraţie excesivă) impun suplimentarea sării în alimentaţie. Litiul nu poate fi
folosit la bolnavii obligaţi la dietă hiposodată. La un număr mic de persoane, care au primit
simultan un preparat de litiu și haloperidol, a fost semnalat un sindrom grav, cu leziuni
cerebrale ireversibile; aceasta interacţiune, dacă este reală, este foarte rară.

40
CONCLUZII

La aproximativ 60 de ani de la apariția antipsihoticelor convenționale este imoral să


le ,,stigmatizăm" și să le reproșăm o serie de inconveniențe. Apariţia lor a însemnat un
moment important în evoluţia psihiatriei, iar utilizarea acestora a determinat un salt
calitativ semnificativ în abordarea clinicoterapeutică a tulburărilor psihiatrice majore. De
exemplu, prin mecanismele lor de acțiune, clorpromazina și haloperidolul, două
antipsihotice convenționale de referinţă, au avut partea lor de contribuţie la dezvoltarea
evaluărilor etiopatogenice și la conturarea modelului neurobiologic în psihoze. Astfel,
teoria dopaminergică, așa cum a fost ea inițial concepută, a fost confirmată suplimentar
prin evidențierea acțiunii antidopaminergice a antipsihoticelor convenționale, în felul
acesta, au fost demonstrate proprietăţile antipsihotice ale acestor substanţe, care au fost
corelate cu hiperactivitatea dopaminergică subcorticală.
A fost un progres remarcabil care anunța schimbări esenţiale în practica psihiatrică.
Sigur că, efectele secundare pe care le determină antipsihoticele din prima generaţie, ne
fac, ca în prezent, să le privim cu rezervă. Deși evoluţia temporală a psihofarmacologiei a
fost rapidă, întrebarile privind dimensiunile terapeutice și clinico-evolutive ale psihozelor
au rămas.
Apariţia antipsihoticelor din clasa benzamidelor a adus în atenţie conceptul de
acţiune bifazică, bimodală, ceea ce a creat o oarecare lejeritate în intervențiile terapeutice.
Aceeași substanţă, în funcţie de doză, poate fi utilizată pentru controlul terapeutic a două
dimensiuni simptomatologice distincte , așa cum este simptomatologia pozitivă și negativă
din schizofrenie.
După anul 1990, apariţia antipsihoticelor din a doua generaţie a fost apreciată ca o
adevarată revoluţie în psihofarmacologie, aspect justificat de mecanismele complexe de
acțiune ale acestora prin care, tulburările psihotice sunt puternic corelate cu un substrat
neurobiologic multidimensional. Dar, în cazul acestor antipsihotice, experienţa clinică este
decisivă. Sunt semnalate apariţia unor efecte secundare care impun un management
terapeutic strict atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Este evident ca
antipsihoticele atipice sunt un grup heterogen de substanțe care vor impune ,,tactica
personalizării terapeutice" și a evaluărilor complexe, interdisciplinare, ale bolnavului
psihic.

41
BIBLIOGRAFIE
1.,,Anatomia și fiziologia omului’’ de I.C Voiculesc, I.C Petric Editura
Medicală – București 1971
2.,, Medicina internă’’ de Acad. Prof. Dr.- J. Bruck, Editura Medicală –
București 1979
3.,, Fiziopatologie’’ de Eberhard Goe, Editura Medicală 1990
4.,,Psihiatrie’’ de V. Predesc, Editura Medicală 1989
5.,,Medicina internă pentru cadre medii’’ de C. Borundel, Editura Medicală
1974
6.,,Psihiatrie clinică’’ de Kaplan & Sadock, Editura Medicala 1995
7.,,Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders’’ , 4 th ed., text
rev. , pp. 349-381, Washington, DC: American Psychiatric Association
8.,, Medicația afecțiunilor sistemului nervos central’’de M.Palade,Ana
Mureșan, Editura Medicală Universală Iuliu Hațieganu, Cluj Napoca,2006
9. ,,Psihiatrie’’ de D.Prepeliceanu, Editura Info Medicală, 2003
10.,,Psihopatologia clinică’’ de M.Lăzărescu,Editura Helicon,
Timișoara,2003
11.,,Ghid terapeutic’’ de T. Udristoiu, Dragoș Marinescu, editura Medicală
Universală, Craiova, 2001
12. brandmedicines.com
13. farmshop.ro
14. www.farmablu.ro

42
43