Sunteți pe pagina 1din 4

CHIMIE

CURS 2

SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Construirea sistemului periodic a beneficiat de o continuă îmbunătăţire de-a


lungul timpului. Primul care a avut ideea de a clasifica elementele a fost
Mendeleev în anul 1869. Acesta a ordonat cele 63 de elementele descoperite până
atunci după masa atomică, observând că unele proprietăţi chimice se repetă din loc
în loc.
Astfel, prima variantă a tabelului periodic cuprindea linii verticale şi
orizontale în care elementele cu proprietăţi chimice asemănătoare erau aşezate
unele sub altele.
În anul 1905 se definitivează forma scurtă a sistemului periodic (SP). Forma
lungă a SP se datorează lui Rang şi Werner.
Sistemul este compus din 18 grupe şi 7 perioade.
În această formă, elementele sunt aşezate în blocuri de elemente după
electronii de valenţă.
Cele 4 blocuri de elemente din SP sunt:
Blocul s grupele 1 şi 2
Blocul p grupele 13-18 din SP
Blocul d electronul de valenţă se află într-un orbital d interior
Blocul f electronul distinctiv se găseşte într-un substrat (n-2)f

1
CHIMIE

Elementele din sistemul periodic sunt aranjate în:


Grupe: sunt şiruri verticale din sistemul periodic
Perioade: sunt şiruri orizontale din sistemul periodic care cuprind elemente care
au acelaşi număr de straturi electronice ocupate, sau care au stratul exterior, în curs
de completare

GRUPELE
Grupele sunt coloanele verticale din tabel. În grupe, elementele au
proprietăţi similare sau chiar identice. Primele două grupe formează blocul de
elemente s. Aceste elemente au ultimul electron într-un orbital de tip s. Prima
grupă este grupa metalelor alcaline, iar cea de-a doua este grupa metalelor alcalino-
pământoase. Elementele din grupele III-XII formează blocul elementelor d, având
ultimul electron într-un orbital de tip d. Acestea sunt grupele metalelor

2
CHIMIE

tranziţionale. Elementele din grupele XIII-XVIII formează blocul elementelor p,


elemente ce au ultimul electron într-ul orbital de tip p. Grupa a XVII-a este
cunoscută ca şi grupa halogenilor, iar ultima grupă, a XVIII-a, este grupa gazelor
rare sau nobile. Acestea din urmă sunt foarte slab reactive, având ultimul strat
electronic complet. Astfel, ele nu au nevoie nici să cedeze, nici să primească
electroni pentru a avea ultimul strat complet. Desigur, există şi un bloc al
elementelor cu ultimul electron într-un orbital de tip f, acestea sunt lantanidele şi
actinidele. Ele sunt trecute sub tabelul periodic. Lantanidele sunt cunoscute ca şi
pământuri rare, iar actinidele ca şi pământuri rare radioactive.
Elementele unei grupe principale conţin acelaşi număr de electroni pe stratul
de valenţă. Numărul electronilor din ultimul strat este egal cu numărul grupei. De
exemplu, dacă luăm câteva elemente din grupa a 6-a:
O 1s2, 2s2 2p4;
S 1s2, 2s2 2p6, 3s2 3p4
Se 1s2, 2s2 2p6, 3s2 3p6 3d10, 4s2 4p4

PERIOADELE

Perioadele sunt sirurile orizontale de elemente care încep cu un metal


alcalin şi se termină cu un gaz rar, precedat de un halogen.

VARIAŢIA PERIODICĂ A PROPRIETĂŢILOR

Proprietăţile care depend de nucleul atomic cum sunt: masa atomică,


numărul atomic Z, spectrele de radiaţii X, prezintă o variaţie liniară (aperiodică) cu
numărul atomic, în timp ce toate proprietăţile chimice şi multe din proprietăţile
fizice, care depend de structura învelişului exterior de electroni, au o variaţie
periodic cu numărul atomic Z.

3
CHIMIE

VARIAŢIA CARACTERULUI ELECTROCHIMIC

Caracterul electrochimic al unui element este definit de predominarea uneia


dintre cele două caracteristici şi anume: electropozitivitatea şi electronegativitatea.

Electropozitivitatea se exprimă prin tendinţa unui atom izolat de a ceda


electroni, pentru a se transforma în cation (ion pozitiv).

Electronegativitatea se referă la tendinţa unui atom izolat de a accepta


electroni, trecând în anion (ion negativ).

Un element care prezintă mai accentuat una din aceste caracteristice, o


manifestă mai slab pe cealaltă. Prin urmare, ambele caractere electrochimice ale
elementelor pot fi definite printr-una din ele, de exemplu prin electronegativitatea
lor.

În grupele principale electronegativitatea elementelor scade de sus în jos, pe


măsură ce raza atomică şi efectul de ecranare al electronilor interiori cresc.
Elementul cu cea mai mare valoare a electronegativităţii este fluorul, F, urmat de
oxigen, O, azot, N, etc. Metalele alcaline au cea mai mică electronegativitate, cu
excepţia litiului, Li, care este luat ca etalon, iar cesiul, Cs are cea mai mică valoare.
În perioade, electronegativitatea elementelor creşte pe măsură ce sarcina nucleară
efectivă creşte şi raza atomică scade. La elementele din gruăele secundare,
electronegativitatea variază dezordonat, fiind totuşi inversă variaţiei razelor
atomice. Elementele care prezintă valori mari pentru electronegativitate sunt
denumite nemetale sau metaloizi, iar elementele cu electronegativitate mică sunt
denumite, metale. Practic, nu este posibil a se trasa o graniţă netă între metale şi
nemetale, existând o trecere lentă de la o grupa la alta, fapt care la elementele
semimetalice apar ambele caractere.