Sunteți pe pagina 1din 4

Modelul structural

Terapia de familie structurală

Abordarea structurală a avut două contribuții remarcabile în ceea ce privește practica în


terapia de familie, conform lui Aponte și DiCesare(2000) care susțineau că atât familiile
sărace pot beneficia de terapie cât și acele familii dezorganizate. Modelul recunoaște
influența factorilor sociali în funcționarea familiei.

Obiective terapeutice

Eforturile terapeutice structurale sunt orientate către prezent și sunt bazate pe principiul
că acțiunea precede înțelegerea. Acțiunea conduce către experiențe noi. Impulsul major
al terapiei structurale de familie este acela de a activa și provoca în mod direct
modelele familiale de interacțiune, forțând membrii să privească dincolo de simptomele
pacientului identificat, pentru a vedea tot comportamentul în contextul structurii
familiale. În acest caz, scopul este de a ajuta familia să-și schimbe modelele interactive
stereotipe și să-și redefinească relațiile, deci să ajute membrii să facă față mai bine
stresului din viețile lor.

După cum observă Minuchin și Nichols(1998), într-o relație maritală, comportamentul


unui partener este influențat de celălalt. Sarcina terapeutului este aceea de a ajuta
fiecare partener să descopere individualitatea, puterea și responsabilitatea lui.

Structuraliștii oferă familiei puterea și încurajarea de a examina și renunța la structurile


rigide, nefuncționale și de a face schimbări adaptive. Relațiile ierarhice unde părinții au
în mod obișnuit puterea pot fi făcute mai flexibile în unele cazuri și consolidate în altele.
Alianțele și coalițiile pot fi explorate. D e exemplu, o mamă poate fi îndemnată să se
abțină în a interveni imediat în cazul în care interacțiunea dintre soțul ei și fiu ajunge
intr-un anume punct, în timp ce tatăl și fiul pot fi încurajați să nu abandoneze automat o
ceartă, doar pentru că asta ar deranja-o pe mamă.

De obicei ordinea eforturilor terapeutice este următoarea:

1.Joining-ul și acomodarea

2.Evaluarea interacțiunilor familiei

3.Monotorizarea disfuncționalităților familiei

4.Restructurarea pattern-urilor tranzacționale

Joining-ul și acomodarea
Pentru ca membrii să nu se simtă temători sau să fie suspicioși,structuraliștii încep prin
a se ajusta stilului pe care familia îl are. Terapeutul se adresează fiecărui membru pe
nume și îl încurajează să participe. Se respectă ierarhia familiei, părinții fiind primii
întrebați despre problemă. De asemenea terapeutul este în același timp adaptat la
organizația familială, asimilând tiparele de limbaj ale familiei, stilul interactiv și termenii
folosiți frecvent. Pe măsură ce terapeutul racordează la familie,poate obține o imagine
mai clară a ceea ce se întâmplă acolo: care este structura ierarhică, subsistemele,
alianțele, coalițiile etc.

Mimesis, termen grecesc pentru mimare, se referă la procesul de a se alătura familiei,


prin imitarea modurilor, stilului, gamei afective sau conținutului comunicațiilor sale, în
încercarea de a întări alianța terapeutică cu ei. Afiliindu-se la familie, terapeutul face
declarații de confirmare în legătură cu ce este pozitiv la fiecare membru; această
tehnică ajută la construirea stimei de sine și poate da voie, de asemenea, altor membri
ai familiei, să vadă acea persoană într-o altă lumină. O altă modalitate de confirmare a
faptului că terapeutul este sincronizat, este descrierea unei caracteristici evident
negative a unui membru al familiei, în timp ce “iartă” de responsabilitate pe respectivul,
pe baza comportamentului.

1.Evaluarea interacțiunilor familiei

De la început, terapeuții încearcă să evalueze o familie prin analizarea structurii sale


organizaționale și a modelelor tranzacționale aflate în desfășurare, oferind o atenție
deosebită contextului social în care se manifestă orice comportament disfuncțional.
Ultima lor preocupare, în aprecierea oricărei familii, este organizarea ierarhică a familiei,
capacitatea subsistemelor să gestioneze funcțiile sale, aliniamentele și coalițiile posibile
din familie, permeabilitatea limitelor sale curente, precum și permisivitatea sau
rigiditatea întâlnirii nevoilor individuale ale membrilor când circumstanțele o cer.
Structuraliștii sunt interesați în cât de flexibil se poate adapta o familie la schimbări în
bine, la fel ca în cazul situațiilor de criză neașteptate și cât de bine – și cât de ușor –
membrii familiei se unesc pentru a rezolva conflictul.

Scopul major al evaluării timpurii, pentru structuraliști, nu este atât de a diagnostica


slăbiciunile familiei, pe cât de a realiza o “hartă terapeutică” pentru a intra în familie,
ajustată la stilul său propriu de a gestiona problemele și, odată intrat, de a planifica
intervențiile de restructurare și de formare a ipotezelor despre acele zone în care familia
funcționează bine și despre alte zone unde pot apărea disfuncționalități.

Pentru a ilustra granițele familiale sunt utilizare anumite simboluri. Maparea oferă un
număr mare de combinații pentru ilustrarea granițelor, alianțelor, coalițiilor etc. Hărțile
structurale sunt create de-a lungul perioadei terapiei și sunt revizuite în momentul
apariției unor noi informații despre familie.
2.Monitorizarea disfuncționalităților familiei

Monitorizarea și sprijinul pentru modificarea tiparelor tranzacționale problematice


reprezintă esența procesului de intervenție. O dată intrat în interiorul familiei, terapeutul
caută să sondeze structura familială, căutând zone de flexibilitate și posibila schimbare.
Terapeutul poate observa diagnosticul prin modul în care familia intră în camera de
terapie: fata se așează lângă mama sa și ele îți mută cele două scaune unul lângă altul.
Când terapeutul întreabă care este problema, mama răspunde, ignorând încercările
fetei de a adăuga propriile gânduri în chestiunea dată. Mama face comentarii care
sugerează că are o cunoaștere prea intimă a vieții personale a vieții fiicei ei
adolescente, mai multă cunoaștere decât este normal. În câteva minute de la începutul
discuției, terapeutul structural face prima intervenție, rugându-i pe mamă și pe tată să-și
schimbe locul pe scaune. Terapia structurală a început: cum tatăl a intrat în peisaj,
flexibilitatea familiei este testată; cu implicarea patologică în duetul mama-fiică, motivul
familiei pentru începerea terapiei pentru adolescent este deja redefinit sau re-etichetat,
ca o problemă cu o focalizare mai mare.

În acest caz funcționează două tehnici structurale. Construirea granițelor reprezintă


un efort de creare a unei distanțe psihologice mai mari între binomul mamă-fiică și
aducerea mai aproape a tatălui marginalizat, a începe să fie modificate tiparele
tranzacționale obișnuite ale familiei. În același timp, terapeutul folosește tehnica de
dezechilibrare – tentativă de a schimba relația ierarhică dintre membrii subsistemului
parental, prin luarea de către tată a unui rol extins în cadrul familiei. Prin aparenta
apropiere față de tată, terapeutul deranjează homeostaza familiei și face o primă
mișcare de modificare a tiparelor familiale pre-existente, mai întâi prin dezechilibrarea,
iar apoi prin reașezarea sistemului. Prin urmărire, terapeutul structural adoptă simboluri
ale vieții familiei strânse din comunicarea dintre membri (precum teme de viață, valori,
evenimente familiale importante) și le folosește în mod deliberat în cadrul conversației
cu familia. O punere în scenă este un efort etapizat, prin care terapeutul aduce un
conflict extern familiei într-o sesiune, prin care membrii familiei pot demonstra cum ar
gestiona-o. Terapeutul poate atunci să observe secvența de conflict și începe să
cartografieze o cale de modificare a interacțiunii membrilor și să creeze modificări
structurale.

Minuchin (1974) consideră patologia familiei ca rezultantă a dezvoltării unor seturi


disfuncționale. Seturile disfuncționale sunt reacțiile familiei, dezvoltate ca răspuns la
stres, care se repetă fără modificare oricând există un conflict în familie.

3.Restructurarea modelelor tranzacționale

Structuraliștii susțin că orice familie care caută tratament experimentează o stare de


stres care depășește mecanismele de adaptare și de rezistență, afectând funcționarea
optimă a membrilor săi în acest proces. Prin urmare, ei își stabilesc sarcina să ajute
familiile în a-și rearanja organizarea – astfel încât familia să funcționeze mai eficient, iar
potențialul crescut al fiecărui membru să fie maximizat. Restructurarea implică
schimbări în regulile și aliniamentele familiei, schimbări ale tiparelor care suportă
comportamente nedorite, precum și schimbări în secvențele de interacțiuni.

Sunt anumite tehnici pe care structuraliștii le folosesc să faciliteze schimbările în


terapie: punerea în scenă, construcția granițelor, dezechilibrarea. Tehnica reîncadrării,
modifică sensul inițial al unui eveniment/situații, plasând-o într-un context nou, unde
pare mai plauzibilă. Ideea este de a re-eticheta ce apare, pentru a oferi o perspectivă
mai bună, astfel modificând modul în care este perceput evenimentul
respectiv.(anorexie-încăpățânare)

Intervențiile structurale sporesc stresul în mod frecvent (o altă tehnică de restructurare)


asupra sistemului familiei, poate chiar creând o criză în familie, care dezechilibrează
homeostaza familială. Dar ei deschid, de asemenea, calea spre transformarea structurii
familiei. Acum familia nu are altă opțiune decât să înfrunte conflictul cronic apărut.

Sindromul joacă un rol important în menținerea homeostazei familiei. Terapia


structurală familială ajută fiecare persoană din familie să recunoască sindromul și să-și
asume responsabilitatea de a fi contribuit la el. Prin crearea unei crize familiale,
Minuchin forțează familia să schimbe sistemul, substituind mai multe interacțiuni
familiale.