Laboratorul Nr.

7
Sângele şi Sistemul limfatice
Sistemul limfatic
Sistemul circulator limfatic este reprezentat de toatalitatea capilarelor limfatice, a
trunchiurilor colectoare limfatice şi a ganglionilor limfatici.
Sistemul limfatic se deosebeşte de sietmul circulator sanguin prin două caractere:
1. este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză
capilarele sale formează reşţele terminale, spre deosebire de
capilarele sanguine care ocupă o poziţie intermediară între sistemul
arterial şi cel venos. cCapilarele limfatice sunt mai sinuase şi mai
neregulate, în comparaşie cu precedentele.
2. pereţi vaselor limfatice sunt mult mai subţiri decăt ai vaselor
sanguine.
Capilarele limfaticesunt conduce foarte subţiri care au capătul de origine în fund
de sac sau deget de mănuşe, acestea se anastomozează, formând reţele care se deschid în
trunchiurile colectoare.
Vasele limfatice colectoare rezultă din confluenţa capilarelor limfatice. După
calibru, ele pot fi subîmpărţite în vase limfatice colectoare mici, mijlocii şi mari.
Pe traseul vaselor limfatice, şi mai ales , la locul unor confluenţe ale acestora, se
găsesc o serie de formaţiuni caracteristice, numite ganglioni limfatici, prin care limfa
trece în mod obligatoriu.
Ganglioni limfatici sunt formaţiuni rotujitr ovalar, prezentând o zonă pe unde
pătrund vaselle limfatice , iar pe partea opusă acesteia, prezintă o depresiune numită hil
pe unde intră arterele şi nervii şi ies venele şi vasele limfatice.
Vasele limfatice care aduc limfa la ganglioni se numesc aferente, iar cele care
colectează limfa din ganglioni eferente. Un ganglion limfatic este alcătuit dintr-o capsulă
şi un parenchim.
Capsula este formată din ţesut fibros şi constituie învelişul extern al ganglionului.
De pe faţa internă a capsulei pornesc spre interiorul ganglionului nişte prelungiri numite
trabecule, care împart ganglionul în mai multe loji.

1
 Parenchimul este format din ţesutul limfoid care se află în ochiurile mmici ale
reticulului. Porţiunea periferică a parenchimului poartă numele de zonă corticală şi este
formată din foliculi limfaticiînconjuraţi de spaţii clare numite sinusurile perifoliculare.
Porţiunea cntrală a parenchimului, numită zonă medulară, este formată din limfocite
dispuse în cordoane şi care alternează cu sinusurile.
Principalele grupuri ganglionare din organismul nostru sunt; ganglionii regiunii
capului, ganglionii regiunii gâtului, ganglionii toracelui, ganglionii abdominali,
ganglionii membrului superior respectiv inferior.
Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii : produc monocite şi limfocite,
formează anticorpi, au rol în circulaţia limfei, opresc pătrunderea unor substanţe trăine (la
persoanele tatuate, ganglionii regionali sunt coloraţi deoarece au reţinut substanţa cu care
s-a făcut tatuajul), au rol de barieră în întinderea infecţiilor.
Limfa colecattă din diferite ţesuturi şi organe, după ce a străbătut ganglionii
regionali unde s-au îmbogăţit cu limfocite şi monocite, circulă prin vasele eferente ale
ganglionilor, spre trunchiurile limfatice mari respectiv:
 trunchiul jugular (stâng şi drept) care colectează limfa de la cap şi gât;
 trunchiul subclavicular (stâng şi drept), care colectează limfa de la memrul
superior, glanda mamară şi peretele anterior al toracelui.
 trunchiul bronho-mediastinal (stâng şi drept), care colectează de la pereţii
şi viscerele din torace.
 Trunchiul lombar (stâng şi drept), care colectează limfa membrului
inferior, de la pereţii şi viscerele din pelvis;
 Trunchiul intestinal (unic ), care colectează limfa de la ganglionii
mezenterici superiori şi inferiori.
Toate aceste trunchiuri ajung, în final, în cele două colectoare limfatice mari ;
canalul toracic şi vena limfatică dreaptă.
Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic(25- 30 cm ), şi începe printr-
o dilataţie numită cisterna Pecquet, situată înaintea vertebrei lombare 2. Are o direcţie
ascendentă primind afluenţi trunchiul lombar (stâng şi drept), trunchiul intestinal şi
trunchiul jugular, subcalvicular şi bronhomediastinal din partea stângă.

2
 Vena limfatică dreaptă. Are o lungime de 1-2 cm şi colectează trunchiurile
jugulare, subclaviculare şi bronhomediastinale din dreapta.
Splina
Splina este un organ de formă ovoidă situat în cavitatea abdominală, în partea
stângă a etajului superior al abdomenului, între muşchiul diafragmatic, colonul transvers
şi rinichiul stâng. Rolul fiziologic al splinei constă, în principal, în elaborarea de
limfocite şi în al doilea rând în distrugerea eritocitelor bătrâne. În plus splina prezintă un
rezervor de eritrocite pe care le pune în circulaţie atunci când organismul are nevoie.
Splinei i se descriu două feţe , două margini şi două extremităţi.
Faţa externă diafragmatică vine în raport cu diafragmul, iar prin intermediul
acestuia, cu pleura şi cu plămânul stâng.
Faţa internă sau viscerală, are o porţiune care vine în raport cu stomacul şi alta cu
rinichiul stâng. Pe această faţă se află hilul splinei.
Marginea superioară prezintă câteava incizuri, numite creneluri, iar marginea
inferioar este rotunjită. Extremitatea anterioară vine în raport cu flexura colică stângă, iar
extremitatea superioară este orientată în sus şi înapoi.
Fiind acoperită complet de peritoneul visceral, splina este un organ
intraperitoneal. Ea se prinde de stomac, prin ligamentul gastrosplenic, de coada
pancreasului, prin ligamentul pancreatico splenic, şi de diafrag, prin ligamentul freno-
splenic.
Structura splinei
Splina este acoperită complet de peritoneu, sub peritoneu se află capsula splinei,
care conţine fibre de colagen, elastice şi fibremusculare netede ce se contractă sub
acţiunea adrenalinei.
De pe faţa profundă a capsulei se detaşează septuri, de-a lungul cărora pătrund în
splină vasele şi nervii splinei.
Parenchimul splenic are în structura sa pulpa roşie ţi pulpa albă. Pulpa albă a
splinei este formată din ţesut limfatic dens, dispus în jurul sistemului arterial. Acest ţesut,
este dispus sub forma unor conglomerate, noduli numiţi corpusculii lui Malpighi. Tecile
limfoide periarteriale sunt formate din limfocitele mici, limfocitele T.structura nodulilor
spleci este asemănătoare cu cea a structurrilor similare din ganglionii limfatici.

3
 Spre deosebire de foliculii din ganglionul limfatic, nodulii splenici sunt situaţi în
jurul unei artere, localizarea fie central, fie periferic.
Pulpa roşie se prezintă ca fiind formată dintr-un sistem lacunar, reprezentat prin
sinusurile venoase, şi dintr-u sistem de cordoane, cordoanele lui Bilroth sau cordoanele
splenice.
Cordoanele lui Bilroth sunt situate în spaţiile dintre două sinusuri adiacente şi sunt
formatedin :limfocite, plasmocite, macrofage, numeroase hematii, cât şi din neutrofile.
Vascularizaţia arterială a splinei este realizată de artera splenică, ram din artera
trunchiului celiac.Ea ajunge la splină, mergând de-a lungul marginii superioare a corpului
şi a cozii pancreasului. Sângele venos este colectat de vena splenică.Aceasta participă la
formarea venei porte.
Limfocitele splinei sunt colectate în ganglionii pancreatico-lienali.Inervaţia
splinei este asigurată de plexul splenic, care provine din plexul celiac şi ajunge la splină
de-a lungul arterei splenice.
Sângele
Sângele este un ţesut lichid circulant în interiorul sistemului cardiovascular, cu
origine mezenchimală, având origine comună cu ţesuturile conjunctive, faţă de care
prezintă particularităţi.
Împreună cu limfa şi lichidul intercelular, sângele constituie mediul intern al
organismului. Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi
energie; substanţele necesare menţinerii activităţii celulare trec din sânge în celulă iar
produşii nefolositori sau toxici, rezultaţi din procesele catabolice, sunt eliminaţii în
lichidul extracelular. Conţinutul mediului intern este menţinut constant datorită circulaţiei
permanent a sângelui. Acesta aduce substanţele folositoare până la nivelul celulelor,
rfăcând mereu rezervele metabolice, iar de aici îndepărtează produşii de catabolism pe
care-i transportă spre organele de eliminare.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă
7% din greutatea corpului. Volemia variază; în condiţii fiziologice, în funcţie de sex,
vârstă mediul geografic. În repaus o parte din masa sangvină (35- 40 % din cantitatea
totală de sânge ) a corpului stagnează în teritorii venoase şi capilarele din ficat, splină şi

4
ţesut subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, iar restul
reprezintă volumul de sânge circulant.
Proprietăţile sângelui
1. Culoarea Culoare sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau
patologice. Sângele are o culoare roşie dată de hemoglobina din
eritrocite. Sângele venos este de culoare roşu- închis datorită
hemoglobinei reduse, iar sângele arterial are o roşie accentuat
(deschisă).
2. Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are
valoarea 1055g/ l. Această proprietate a sângelui depinde de
componentele sale şi în special de hematii şi proteine.
3. Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă
de vâscozitatea apei, considerată egală cu 1. Vâscozitatea determină
curgerea laminară (în straturi) a sângelui. Creşterea vâscozităţii peste
anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei.
4. Presiunea osmotică. În orice soluţie, apare o presiune statică
suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă separând, printr-o membrană
semipermeabilă, solventul de soluţia respectivă. Membrana
semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea
substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei. În aceste condiţii
apare fenomenul de osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor
solventului prin membrană sprecompartimentul ocupat de soluţia
respectivă. Valoarea presiuni osmotice a lichidelor corpului (mediul
intern şi lichidul intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli.
Exprimată în unităţi barice, aceasta corespunde unei presiuni de
aproximativ 72 atmosfere, deci de 5500 mm Hg.Presiunea osmotică are
rol important în schimburile de substanţe dintre capilare şi ţesuturi.
5. Reacţia sângelui este slab alcalină. Ea se exprimă în unităţi pH. pH- ul
sangvin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut prin
mecanisme fizico – chimice (sistemele tampon) şi biologice (plămân,
rinichi, hematii).

5
 6. Temperatura. La om temperatura sângelui variază între 35o C, în
sângele din vasele pielii şi 39 o C, în sângele din organele abdominale.
Deplaasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la
uniformizarea temperaturiii corpului şi ajută la traspoartul căldurii din
viscere spre tegument, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere.
Sângele astfel răcit se reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă
şi aşa mai departe.
După cum am menţionat şi mai sus, sângele este o varietate a ţesutului
conjunctiv, este constituit din elemente celulare suspendate în plasmă. Rapoartul
între elementele celulare şi plasmă este de 40 : 60.
Masa eritrocitară reprezintă aproximativ 99 % faţă de cea leuco-
trombocitară şi aparţine unui sistem complex morfofuncţional, denumit eritron,
constituit din trei sectoare.
- medular, eritropoietic;
- sanguin, incluzând eritrocitele circulante şi cele stagnante în sinusurile
sanguine;
- eritrolitic, constituit din celule reticulo – histiocitare din splină, ficat şi
măduva osoasă, cu rol în hemoliza şi catabolismul eritrocitelor
îmbătrânite funcţional şi structural;
Eritrocitele (hematiile). Sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobină, o
proteină de culoare roşie, cu un rol în transportul oxigenului şi dioxidului de carbon.
Numărul lor este considerabil ; 4,5 mil/ mm3 de sânge la femeie şi 5 mil/ mm3 la bărbat.
Eritrocitele sanguine au fost descrise cu exactitate pentru prima dată în 1674 de
către biologul olandez Leeuwenhoek.Prezenţa fierului în sânge a fost demonstrată de
Nicolas Lemerz în secolul al XVII-lea, dar hemoglobina a fost izolată pentru prima dată
numai în 1851 de Otto Funke.Ulterior, Hoppe- Sezler va arăta rolul hemoglobinei în
fixarea şi eliberarea oxigenului.

6
 Figura 1. Elementele figurate ale sângelui (A – neutrofil, B- eozinofil, C- bazofil)
(anatomyatlases.org)
Hematopoieza este procesul de reînoire continuă a elemntelor figurate ale
sângelui.există căte o cale separată pentru fiecare din cele trei tipuri celulare principale
(eritropoieza pentru eritrocite, leucopoieza pentru leucocite şi trombocitopoieza pentru
trombocite), iar la leucocite se descriu căi separate pentru granulocite (granulocitopoieza)
şi pentru limfocite (limfopoieza).
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor
elemente. Din momentul pătrunderi în circulaţie şi până la dispariţia lor trec aproximativ
120 de zile. Deşi trăiesc puţină vreme numărul lor rămâne constant. Există o strânsă
colaborare între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii. Sediul
eritropoiezei este în măduva roşie a oaselor, iar sediul distrugerii este sistemul monocito
– macrofagic, situat ubiqitar în organism cu rol în fagocitoză.
Un organism adul are cam 1,5 Kg măduvă roşie. Cantitatea variază în funcţie de nevoia
de oxigen a organismului. Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră
în repaus funcţional, celulele se încarcă cu lipide şi măduva roşie se transformă în
măduvă galbenă.Spre bătrâneţe măduva galbenă suferă un proces de transformare
fibroasă şi devine măduvă cenuşie.
Dacă apar condiţii care solicită eritropieza (efortul repetat, viaţa la altitudine) are
loc un proces invers, de transformare a măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire
corespunzătoare a eritropoiezei. Între măduva roşie şi cea galbenă există tot timpul vieţii

7
un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuroendocrin. Măduva cenuşie nu
mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro – endocrine. Centri eritropoiezei
sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu oxigen a
acestor centri (hipoxia).
Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu subsanţe nutritive,
vitamine (C, B6, B2, acid folic) şi Fe. În cazul unor deficienţe de aprovizionare apare
anemia, cu toate că sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
Eritocitul este o celulă cu o structură perfect adaptată îndeplinirii cu eficienţă
maximă a funcţiei sale principale, transportul gazelor respiratorii. Constituienţii
structurali de bază ai eritrocitului sunt membrana şi citosolul.
Membrana eritroitară, la microscopul electronic apare sub forma unei structuri
trilaminare constituită în principal din lipide şi proteine ale căror molecule se intrică
formând o structură complexă.
Lipidele membranare sunt aşezate sub forma unui dublu strat fosfolipidic a căror
grupuri hidrofoge sunt orientate în centru , iar părţile hidrofile la periferie.
Proteinele membrananei eritrocitare sunt clasificate în două categorii:
1. Proteine intrinseci sau transmembranare ce traversează
membrana lipidică.
2. Proteine extrinseci, localizate în afara stratului lipidic.
Proteinele intrinseci, se află localizate la nivelul membranei eritrocitare pe care o
traversează de regulă de la un pol la celălalt. Exemplu de astfel de proteine; glicoforinele
şi proteina de bandă 3 care formează canalele anionice ale eritrocitului, mai precis ale
membranei eritrocitare.
Proteinele extrinseci principale (spectrina, actina, proteina 4.1) formează
citoscheletul membranar al eritrocitului. Acestea sunt dispuse sub forma unei reţele
formată din două tipuri de macromolecule, unele fibrilare (spectrina şi actina) altele
globulare.
Ankirina este o proteină de legătură între scheletul membranar şi restul
membranei, având o greutate moleculară de 210 kDa. Ankirina nu este o proteină
specifică eritrocitului; ea a fost depistată şi în membrana altor tipuri celulare.

8
Citosolul eritrocitar
În afara hemoglobinei, care reprezintă constituientul major al citosolului
eritrocitar, acesta mai conţine şi alte substanţe după cum se poate observa în tabelul de
mai jos.
COMPONENTE mg/ml
Apă 721 ± 17,2
Proteine totale 371
Proteine neheminice 9,2
Proteine insolubile 6,3
Proteine enzimatice 2,9
Lipide totale 5,10 ± 0,51
Fosfolipide 2,98 ± 0,2
COMPONENTE µmol/ml
Sodiu 8,31
Potasiu 92,6
Magneziu 3,06
Fosfat anorganic 0,466
Nucleotide totale 1,53 ± 0,03
Adenozin trifosfat 1,35 ± 0,03
Glutation redus 2,23 ± 0,35
Acid uric 0,113

Funcţiile eritrocitare nu pot fi asigurate decât în condiţiile existenţei eritrocitului

intact.

Leucocitele
Acestea sunt celulele sau globulele albe ale sângelui. Globulele albe ale sângelui
sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu. Numărul lor este în medie de 5000-
mm3 . Această valoare poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Creşterea
numărului se numeşte leucocitoză, iar scăderea leucopenie.
Forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară
omogenă. Există mai multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie, cât şi
în privinţa rolului în organism.Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă
leucocitară. În cadrul acestei formule , deosebim leucocite cu nucleu unic- mononucleare-
şi leucocite cu nucleu fragmentat, polilobat – polinucleare.

9
 Mononuclearele reprezintă 32 %, iar polinuclearele 68% din leucocite. Grupa
mononuclearelor cuprinde : limfocitele (25 %) şi monocitele (7%).
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc şi granulocite
după granulaţiile ce se observă în citoplasma lor. În funcţie de afinitatea diferită a
granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart în:
1. polinucleare neutrofile, se mai numesc polimorfonucleare neutrofile
(PMN), iar ranulatia acestora se colorează bine cu coloranţi neutri,
reprezintă un procent de 65% din totalul polinuclearelor.
2. polinucleare eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se
colorează cu coloranţi acizi;
3. polinucleare bazofile, în proporţie de 0,5 %, au granulaţii cu afinitate
pentru coloranţii bazici.
Leucocitele prezintă o structură celulară complexă. Au o membrană cu plasticitate
remarcabilă. Datorită ei, leucocitele întind prelungiri citoplasmatice, pseudopode, cu
ajutorul căroa devin mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare şi pot îngloba
microbi sau resturi celulare.
Leucopoieza. Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1 – 2 zile pentru
PMN, până la câţiva ani pentru limfocitele timodependente. Sediul leucopoiezei este
diferit, în raport cu sistemul celular de care aparţine leucocitul. Astfel granulocitele şi
monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în timp ce limfopoieza are
loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Pazer din jejun – ileon.
Limfopoieza. Limfocitele derivă din celula sterm limfoformatoare, cu sediul în
măduva roşie hematogenă.Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele T, sau
timodependente, şi limfocitele B, sau bursodependente.Primele se dezvotă sub influenţa
timusului, iar ultimile sub influenţa unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la
păsări (măduva osoasă). La adult, măduva roşie produce limfocite B, iar ganglionii
limfatici şi splina produc ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale complexe. Centri
leucopoiezei sunt situaţi în hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifică atunci
când în sânge creşte concentraţia acizilor nucleici rezultaţi din distrugerea leucocitelor

10
bătrâne. În cazul pătrundereii în organism a unor agenţi patogeni are loc , de asemenea , o
stimulare a leucopoiezei peste limita fiziologica normală.
Rolul leucocitelor polinucleare este complex şi diferit, după tipul lor. Principala
funcţie constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
Trombocitele sau placetele sanguine. Sunt elemente figurate necelulare ale
sângelui. Numărul lor variază între 150.000 – 300.000 /mm3 . Creşterea numărului
trombocitelor peste 500.000 / mm3 se numeşte trombocitemie, iar scăderea sub 100.000
trombocitopenie.
În structura trombocitului nu întâlnim decât puţine organite şi incluziuni;
trombocitele sunt fragmente citoplasmatice şi nu celule propriuzise.
Trombocitopoieza este procesul de reînoire a trombocitelor sanguine, care
asigură stabilitatea numărului acestora.Sediul acestui proces este măduva hematogenă a
oaselor. Celula de origine a plachetelor sangvine este megacariocitul, o celulă cu nucleu
mare, polilobat. Durata vieţii trombocitelor este de 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei: se face prin intermediul unor substanţe care se
eliberează atunci când numărul trombocitelor circulante scade. Splina are rol în
echilibrul dintre formarea şi distrugerea plachetelor sangvine, atât prin secreţia unor
substanţe stimulante, cât şi a unor inhibitori ai megacariopoiezei şi trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând
mecanismele de oprire a sângelui. Funcţiile hemostatice ale trombocitelor sunt îndeplinite
datorită proprietăţilor funcţionale specifice acestor elemente, ca :
 adezivitatea, pot adera cu uşurinţă la suprafaţa lezată;
 agregarea, se pot grupa şi forma conglomerate;
 metamorfoza vâscoasă, se pot autodistruge , autoliza;
 funcţia de eliberare a factorilor de trombocitari şi a unor substanţe
active (histamina, trombostenina, serotonina, ADP) trasportate de
trombocite.
Plasma sangvină
După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne plasma un lichid
vâscos , gălbui. Proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi
culoarea (plasma este incoloră).

11
 Proteinelor plasmatice le revin următoarele roluri :
1. Albuminele au rol de transport al unor substanţe minerale, hormoni,
pigmenţi biliari. Scăderea albuminelor compromite schimburile de la
nivelul capilarelor.
2. Globulinele au rol în coagularea sângelui ţi în trasportul substanţelor. O
anumită grupă a acestor proteine servesc ca suport chimic pentru
anticorpi.
3. Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui, aşanumitul cheag de
fibrină.
4. La nivelul plasmei se întâlnesc şi proteinele cu rol în reglarea funcţiilor
(hematopoiezei, tensiuni arteriale, apărarea antiinfecţioasă..etc.).
Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale.
Ele se întâlnesc legate de proteinele plasmei şi libere în plasmă.

Hemostaza
Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în oprirea
sângerării. Ea se desfăşoară în trei timpi: 1. timpul vasculo- plachetar, 2. Timpul
plasmatic – coagularea sângelui şi 3. timpul trombodinamic. Fiecărui timp îi sunt
descrise propriile mecanisme fiziologice.
Grupele de sânge
Membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule
polizaharidice şi glicoproteice, cu rol de antigene, numite aglutinogene. În plasmă se
găsesc o serie de gamaglobuline cu rol de anticorpi numite aglutinine. Cele mai
importante aglutino – gene întâlnite la om sunt aglutinogenul zero, A, B, iar cele mai
frecvent întâlnite aglutinine sunt : a – omoloaga aglutinogenului A, b- omoloaga
aglutinogenului B.
Cele mai importante sisteme imunologice sanguine, întâlnite în practica medicală
curentă sunt:
1. Sistemul OAB
2. Sistemul Rh
Sistemul OAB

12
 Portivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu A şi B cu
B) nu pot exista indivizi posesori de de aglutinogene şi aglutinină omoloagă. Daca se
întâlnesc cele două componente imunoloâgice sangvine se produce un conflict imun iar
hematiia este distrusă.
Cele patru grupe de sânge sunt:
1. Grupa zero sau I;
2. Grupa A sau a II-a;
3. Grupa B sau a III-a;
4. Grupa AB sau a IV-a;
Grupa 0. În plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, a şi b.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar
în plasmă aglutinina b.
Grupa B. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul B, iar
în plasmă aglutinina a.
Grupa AB. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A şi
aglutinogenul B, iar în plasmă nicio aglutinină.
Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sângele donatorului să nu se
întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului.Potrivit acestei reguli, transfuzia de
sânge între grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi
decât sânge izogrup.
Grupa AB poate primi sânge de la toate grupele (primitor universal). Această
regulă este valabilă numai în transfuzii unice şi de cantităţi relativ mici de sânge, până la
500ml.
În cazul trasfuziilor mari şi repetate se recomandă trasfuzia izogrup, pentru
evitarea statusului imunologic al individului primitor.

13
ANEXA 1

14
 Fig. 2 – Neutrofil
Fig.3 – Eozinofil
Fig.4 – Bazofil
Fig. 5 – Limfocit
Fig.6 - Monocit

15
a.- globula rosie – eritrocit
b.- globula alba- limfocit
c.-globula alba – neutrofil
d.- globula alba- eozinofil
e.- plasma

16