Tema 3. Metodologia elaborării prognozelor. Clasificări.

Tipuri generale de metode

Deşi nu există o unanimitate asupra caracterului de ştiinţă al prognozei, întâlnim un

larg consens în ceea ce priveşte importanţa metodologiei sale.
Astfel, E. Jantsch, care nu aderă la ideea unei ştiinţe a viitorului, face în lucrarea sa
Technological Forecasting in Perspective (tradusă şi în limba română sub titlul Prognoza
tehnologică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972), o amplă expunere metodologică.
Un alt exemplu îl constituie revista Analyse et Prévision care, deşi este dominată de
concepţia lui B. de Jouvenel asupra prospectivei (construcţia previzională este ceva similar
unei arte a conjuncturii), publică frecvent studii prin care se urmăreşte perfecţionarea
metodelor ştiinţifice de cercetare a viitorului.
Este evident că numai bazându-se pe o metodologie ştiinţifică, activitatea de
previziune poate conduce la obţinerea unor rezultate plauzibile, utile luării unor decizii – la
nivel micro, macro sau mondo-economic. Metodologia este aceea care trasează frontiera
dintre studiul neştiinţific sau elementar ştiinţific şi cel ştiinţific privind studierea viitorului.
Metodologia cercetării ştiinţifice – în orice domeniu – reprezintă un ansamblu de
principii, tehnici şi instrumente care, împreună cu teoria metodei în ştiinţă, cu metodele
concrete de acţiune şi cu principiile organizatorice de desfăşurare a activităţii de cercetare,
contribuie la buna desfăşurare a activităţii din domeniul respectiv, la rezolvarea problemelor
acestuia şi la progresul general al ştiinţei.
În cercetarea viitorului unui sistem economic trebuie să se ţină seama, în primul rând,
de particularităţile fenomenelor şi proceselor economice.
Metodologia prospectivă este strâns legată de obiectul de studiu, acesta putând fi
definit în diverse moduri.
Pentru prospectivă nu este caracteristic studiul static al evenimentelor şi al sistemelor–
deşi acesta este necesar într-o anumită etapă şi el trebuie temeinic realizat. Demersul
prospectiv trebuie orientat spre studiul dinamicii sistemelor analizate.
Comportamentul general al cercetărilor prospective bazate pe o metodologie ştiinţifică
trebuie să permită nu numai anticiparea unor evenimente pe baza evoluţiilor anterioare şi a
unor legi specifice domeniului cercetat, ci şi a unora noi, necunoscute, generate de
dinamismul şi complexitatea sistemului economic.
În stabilirea unei tipologii a cercetărilor prospective s-a pornit de la trei opţiuni
fundamentale1:
1
Herman Kahn, după Mihai C. Botez, Curs de prognoză, CIDSP, Universitatea Bucureşti, 1972.

1
 a) al atitudinii faţă de obiectul cercetării;
b) al modurilor de cunoaştere;
c) al metodelor de investigare.
a) La nivelul atitudinii faţă de viitor sau a unor elemente ale acestuia, trebuie făcută
opţiunea între abordarea explorativă şi cea normativă.
Tratarea explorativă se bazează pe o evoluţie inerţială a sistemului cercetat ceea ce
presupune o atitudine pasivă din partea operatorilor în domeniu.
Tratarea normativă presupune parcurgerea drumului de la stările finale, considerate
obiectivele orizontului de prognoză, spre starea iniţială. În acest context se identifică o serie
de stări controlabile şi se presupune o atitudine activă din partea operatorului în domeniu.
Remarcă: Abordarea explorativă nu exclude şi utilizarea unor abordări normative.
Totodată, nu trebuie absolutizată nici una dintre abordări.
b) La nivelul modului de cunoaştere a obiectului cercetării previzionale se impune
opţiunea între tratarea intuitivă şi tratarea teoretică.
Trebuie subliniat de la început faptul că intuitiv, în acest context, nu are sensul de opus
cunoaşterii ştiinţifice. Evoluţiile recente au readus în prim plan intuiţia, redescoperind uriaşele
resorturi ale gândirii, ale experienţei netransmisibile – încă – obţinută în procesul practicii.
Distincţia clară între cele două tipuri de abordări constă în aceea că, în timp ce
tratarea intuitivă operează cu aspecte concrete ale universului cotidian, selectate spontan,
nesistematic şi neformalizabil, tratarea teoretică sau abstractă, apelează la abstracţiuni
sistematice, mergând până la modele ale realităţii şi dinamicii acesteia.
Şi la acest nivel – al modului de cunoaştere a obiectului cercetării previzionale – este
valabilă o remarcă de genul celei anterioare, respectiv faptul că cele două tipuri de abordări nu
se exclud şi ele trebuie folosite raţional, îmbinate.
c) La nivelul metodologiei de investigare previzională propriu-zisă trebuie făcută
opţiunea între abordarea morfologică şi cea sintetică.
Tratarea morfologică (numită şi analitică), presupune descompunerea sistemului ce
constituie obiectul cercetării previzionale în elemente considerate caracteristice, privite în
relaţiile lor reciproce, studierea şi previzionarea evoluţiilor individuale. Simpla asamblare a
cercetărilor parţiale este considerată suficientă pentru comportamentul domeniului respectiv.
Rezultă că în această tratare se porneşte de la componente spre întreg.
Tratarea sintetică porneşte de la aprecierea din teoria generală a sistemelor că întregul
este mai mult decât suma părţilor şi desfăşoară cercetarea viitorului având ca obiect de
previziune ansamblul sistemului.

2
 Într-o viziune sistemică, abordarea morfologică şi cea sintetică trebuie să fie corelate şi
integrate, în practică ele fiind folosite simultan.
Din felul în care sunt făcute opţiunile rezultă 8 moduri distincte de a studia viitorul.
1. explorativ – intuitiv – morfologic
2. explorativ – intuitiv – sintetic
3. explorativ – teoretic – morfologic
4. explorativ – teoretic – sintetic
5. normativ – intuitiv – morfologic
6. normativ – intuitiv – sintetic
7. normativ – teoretic – morfologic
8. normativ – teoretic – sintetic
De menţionat faptul că în literatura de specialitate sunt propuse şi alte tipologii,
diferenţele dintre ele fiind de nuanţă şi nu de esenţă.
Principalele metode utilizate în prezent în activitatea previzională sunt:
1. Metoda extrapolării, care se bazează, în forma generală, pe ipoteza că evoluţia
viitoare a fenomenului sau procesului studiat va fi dominată de aceleaşi legi ca şi în trecut şi
că se vor păstra aceleaşi condiţii pentru factorii determinanţi ai acestuia. Această metodă
sugerează o dinamică inerţială, viitorul fiind o extensie a trecutului şi prezentului.
În practică, metoda extrapolării îmbracă mai multe forme:
– extrapolarea analitică unifactorială;
– extrapolarea fenomenologică unifactorială;
– extrapolarea sistemelor multifactoriale;
– extrapolarea pe curbe înfăşurătoare.
Problemele care apar în cazul utilizării acestei metode se referă la:
– identificarea variabilelor;
– stabilirea relaţiilor funcţionale,
– testele de semnificaţie.
2. Metoda morfologică este o metodă de explorare care constă în descompunerea pe
elemente de bază a obiectului cercetat, estimarea evoluţiei viitoare a componentelor
individuale şi combinarea tuturor stărilor posibile, stabilindu-se astfel viitori posibili.
În acest mod se pot sugera caracteristici ale unor produse, de exemplu, care nu sunt
încă realizate, dar care sunt posibile şi care pot fi avute în vedere pentru cercetări ulterioare
(tehnice, tehnologice etc.).
Tehnica morfologică nu implică întotdeauna cuantificarea elementelor.

3
 3. Metoda scenariilor constă în construirea unor secvenţe logice de evenimente care
arată cum, pornind de la prezent, poate lua naştere, pas cu pas, viitorul. Generarea unor
scenarii nu presupune neapărat utilizarea unor tehnici cantitative şi a unor măsuri riguroase.
Utilizată pentru realizarea de viitori posibili pornind de la evoluţii anterioare şi
prezente, metoda are aspect explorativ. Folosită pentru construirea unor strategii secvenţiale în
vederea atingerii obiectivului la orizontul de prognoză, metoda are un aspect normativ.
În unele scenarii bazate pe relaţii econometrice, metoda poate pune în evidenţă locul şi
rolul unei mărimi sau parametru de comandă, prin analiza sensibilităţii modelului la
modificarea mărimii respective.
4. Metoda arborilor de pertinenţă (de posibilităţi) pune accentul pe obiectivele
urmărite şi pe ierarhizarea lor în cadrul unei analize complexe, urmărind identificarea căilor
de atingere a obiectivelor propuse.
Cercetările se desfăşoară pe două planuri:
– unul orizontal, în care se înscriu toţi factorii obiectului studiat, constituind un cadru
logic;
– unul vertical, care evidenţiază desfăşurarea în timp a diferitelor operaţiuni în
domeniile care concură la obţinerea rezultatului dorit.
5. Analiza pragurilor de discontinuitate este o metodă care se utilizează, de regulă, în
cazul unor procese complexe, în care sunt integrate şi funcţionează mai multe procese ce
depind unele de altele. Metoda permite estimarea salturilor pe ansamblul obiectului ca urmare
a evoluţiei unei componente
6. Metoda anchetelor (delphi)
7. Metoda discuţiilor în grup (brainstorming)
8. Analiza mărimilor limită
9. Analiza input-output
10. Modelarea economico-matematică
11. Analiza sistemică.