Capitolul II Sfera de aplicare a fenomenului sonorizării secvențiale

În acest capitol ne vom atrage atenția asupra istoriei aplicării sonorizării secvențiale în
limba japoneză veche și de unde a pornit studiul acestui fenomen. De asemenea, vom analiza
sfera de aplicare a fenomenului sonorizării secvențiale, luând în considerare agenții care duc la
posibilitatea sau imposibilitatea realizării fenomenului rendaku.

II.1 Istoria studiului fenomenului sonorizării secvențiale

Prin intermediul acestui studiu, atenția este concentrată asupra schimbărilor ce se produc
la nivelul consoanelor sonore din cadrul termenilor compuși cu ajutorul sonorizării secvențiale în
limba japoneză contemporană. Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, voi analiza simultan și
cercetările din trecut realizate pe acest subiect, mai exact voi lua în cosiderare și istoria studiului
fenomenului sonorizării secvențiale.
În ceea ce privește originea sonorizării secvențiale, Murayama (1954) categorizează acest
fenomen în două feluri: „teorie de asimilare” și „teoria sonorizării și influența acesteia”, astfel
comparând cele două definiții în urma anumitor studii.
Un exemplu pentru susținerea definiției ”teoriei de asimilare” îl menționează Kindaichi (1938),
precizând că modificarea unei consoane surde în consoană sonoră se produce datorită alăturării
unei vocale sonore (154).

„Dacă alăturăm cuvântul kawa (カワ) de cuvântul tani (タニ), ar rezulta termenul compus
tanigawa ( タ ニ ガ ワ ) prin așa numitul fenomen de sonorizare secvențială, iar motivul
pentru care s-a produs această schimbare este următorul: termenul compus tanikawa (タニ
カ ワ ) fiind foarte des întâlnit și utilizat în limbajul de zi cu zi în această formă a dus la
sonorizarea consoanei surde [k] în consoana sonoră [g], astfel ajungând la concluzia că la
baza modificării consoanelor surde în consoane sonore stă influența din partea altor
consoane sonore. Așadar, cele menționate mai sus duc la „teoria asimilării” în general.”

În urma celor menționate de către Kindaichi, lingvistul Yamada susține următoarea

declarație:
 „Să presupunem că în dialectul curent putem alătura oricare două cuvinte pentru a crea
diferiți termeni compuși. Apoi, în urma alăturării cuvintelor, consoana inițială a termenului
antecedent rămâne o consoană surdă. De aceea, unirea dintre vocala finală termenului
precedent și consoană surdă devine din ce în ce mai frecvent întâlnită, vocala reușind să
schimbe structura fonetică a consoanei într-un sunet sonor. Se creează astfel fenomenul
sonorizării secvențiale, ce se presupune a fi un fenomen continuu.
Acum, să analizăm situația corzilor vocale în cazul pronunțării termenului yamagawa (ヤマ
ガ ワ ). Cuvântul precedent yama are în structura sa finală vocala [a] și odată pronunțată,
corzile vocale se încord, iar aerul ce intră în contact cu acestea duce la modificarea silabei
surde [ka] în silaba sonoră [ga]. De aceea, se spune că fenomenul rendaku este un fenomen
ce are loc doar în cazul prelungirii sunetului vocalei ce aparține cuvântului precedent.”

Teoria din urmă este considerată cea mai plauzibilă în cazul limbajului contemporan. Însă,
Maruyama (1954) menționează că, deși verbele formate prin silabe sufixale nu pot fi unite cu alte
substantive, în cazul termenilor kashigoki – format prin alăturarea cuvintelor kashiko și ki – și
mochide – format cu ajutorul cuvintelor mochi și te – nu se poate pune problema unei simple
coincidențe lexice, astfel luându-se în considerare „teoria asimilării”.
Însă, Lyman (1894) menționează următoarele:

„Este evident faptul că termenul nigori apare odată cu dispariția consoanei sonore [n] în
marea majoritate a cazurilor, dar acest lucru se poate aplica și în cazul alăturării
particulelor no, ni (în special în cazul cuvintelor duplicate), ocazional particulei de și a
negației n.”

Maruyama (1954) însă afirmă că, în ambele terorii menționate mai sus, forma consoanei
sonore este de fapt o formă derivală, dar acest fapt este pură teorie care încă nu a fost concret
demonstrată:

„Totuși, presupunând că toate consoanele sonore sau semisonore stau la începutul

termenului compus sau la începutul cuvântului antecedent al unui termen compus, nu
putem determina cu exactitate modificarea acestora (chiar și în cazul în care termenul
 precedent conține o consoană mută), astfel nefiind atât de relevantă poziția consoanei mute
din termenul antecedent. De aceea, în limba japoneză, fenomenul rendaku nu va fi definit
ca o modificare a consoanei sonore în consoană semisonoră.”

Pentru a susține această teorie, Maruyama (1954) a propus câteva morpheme care să
conțină o consoană sonoră, și apoi a încercat să facă o comparație între acești termeni și cei de
origine coreeană, chineză sau mongoleză.
În 1972 însă, Hamada a declarat următoarele:

„Față de fenomenul rendaku până în momentul actual, s-a realizat o abordare generală.
Consider că în momentul alipirii a două unități semantice, acestea sunt deja de natură
sonoră, conținând cel puțin o consoană sonoră. În schimb, în unele cazuri, când două
cuvinte erau alăturate, acest fenomen a fost realizat sub influența sonorizării (exemplu fiind
limba coreeană contemporană), dar în cazul limbii japoneze contemporane, acest lucru nu
mai poate fi considerat valabil, rămânând doar câteva excepții ce pot fi luate în
considerare.”

Cu teoria realizată până acest moment, se poate afirma că Lyman (1894) a încercat sa ajungă la o
concluzie în ceea ce privește conexiunea de tip nazal dintre două consoane sonore.
Următoarea teorie a domnului Yamaguchi spune că în toate documentele

(1) a.ヤマ to カワ →　ヤマカワ　(surse orale)

/yama/ to /kawa/ → /yamakawa/
[jama] to [kawa] → [jamakawa]
munte și râu → „râu de munte”

b. ヤマ no カワ　 →　ヤマガワ (surse orale)

/yama/ no /kawa/ → /yamagawa/
[jama] no [kawa] → [jamagawa]
munte al râu → „râul muntelui”
 (2) a. アト wo トル →　アトトリ　(surse orale)
/ato/ no /toru/ → /atotori/
[ato] no [toru] → [atotori]
după particulă a lua → „successor”

b. サキ ni トル　→　サキドリ (surse orale)

/saki/ ni /toru/ → /sakidori/
[saki] ni [toru] → [sakidori]
înainte particulă a lua → „a primi anticipat”

(3) a. ワラ wo フク → ワラフキ　 (surse orale)

/ura/ wo /fuku/ → /urafuki/
[ɯra] wo [fɯkɯ] → [ɯrafɯki]
particulă → „ ”

b. ワラ de フク →　ワラブキ (surse orale)

/ura/ de /fuku/ → /urabuki/
[ɯra] de [fɯkɯ] → [ɯrabɯki]
particulă → „ ”

II.2. Termenul fonologic sandhi

În ceea ce privește termenul sandhi, după multe studii de cercetare, Yamaguchi (2007)
reușește în a descoperi un contrast relativ interesant între cuvintele ce permit realizarea
sonorizării secvențiale și cele derivate ce blochează fenomenul rendaku, numind astfel categoria
din urmă tip sandhi. Deși s-a facut această descoperire, Otsu (1980) vine cu declarația că „este
dificil să delimitezi derivatele cu un afix din cadrul unui termen compus”. Așa cum menționează
Horton și Minami (2011), „nu se știe cu exactitate la ce se referă Yamaguchi (2007) prin
termenul sandhi”. Însă, Kaisse (2006) afirmă că sandhi este „utilizat în mod tradițional într-un
sens mult mai larg pentru a include modificările sonore”.
Să observăm următoarele exemple ce ilustrează acest termen fonologic:

(4) サン　 +　 イ　 →　サンミ (surse orale)

 /san/ + /ɪ/ → /sanmɪ /
[san] + [i] → [sanmi]
trei grad „al treilea rang”

(5) イン　 +　 エン　 →　インネン (surse orale)

/ ɪn / + /en/ → / ɪnnen /
[in] + [en] → [innen]
motiv soartă „destin”

(6) カン　 +　 オン　 →　カンノン (surse orale)

/kan/ + /on/ → /kannon /
[kan] + [on] → [kannon]
aparență sunet „canon”

(7) クツ　 +　 ワク　 →　クッタク (surse orale)

/kutsu/ + /waku/ → /kuttaku/
[kɯtsɯ] + [wakɯ] → [kɯttakɯ]
beneficiu amăgire „îngrijorare”

În exemplele (4), (5), (6) și (7), sunetele [m], [n] și [t] sunt precedate de sunetele [a],
astfel producându-se fenomenul renjou. În cazul sunetelor compuse cu ajutorul consoanei [w],
are loc fenomenul modificării sunetelor de tip [ma], [ta], [na]. La origine, în limba japoneză nu
existau cuvinte care să aibă ca sunet final o consoană. Totuși, odată cu apariția cuvintelor de
origine chineză în limba japoneză, se dezvoltă atât apariția cuvintelor ce conțin vocale sau
semivocale, cât și apariția fenomenului renjou. Așadar, fenomenul renjou se produce în cazul
compușilor ce sunt formați dintr-un termen de origine chineză și un termen ce conține un sunet
nazal.
Exemple de cuvinte formate prin fenomenul renjou pot fi observate abia în perioada
Kamakura, în perioadele precedente Nara și Heian numărul exemplelor fiind aproape inexistent.
De asemenea, în rândul lingviștilor există păreri împărțite despre cum fenomenul renjou este
defapt un sistem fonologic; există o pronunție convențională (fenomen lexic) într-o oarecare
măsură. Așadar, până în momentul de față lingviștii nu au găsit încă o explicație concretă a
apariției fenomenului, neputând fi identificate anumite documente care să definească renjou ca și
un fenomen lexic sau o greșeală de tip ortografic.

II.3 Forme reduplicate

În cele ce urmează vom analiza o categorie ce permite realizarea fenomenului sonorizării
secvențiale, și anume reduplicarea termenului ( Ito și Mester, 2003). Una din acestea o reprezintă
formele de plural ale substantivelor, însă va trebui „făcut abstracție de faptul că forma de plural
poate acoperi mai multe nuanțe în limba japoneză” (Avram, 2005).
(8) a. チ　 +　 チ　 →　チビ　(Avram, 2005)
/chi/ + /chi/ → /chibi/
[çi] + [çi] → [çibi]
zi „zile”

b. コエ　 +　 コエ　 →　コエゴエ　(Avram, 2005)

/koe/ + /koe/ → /koegoe/
[koe] + [koe] → [koegoe]
voce „voci”

c. スミ　 +　 スミ　 →　スミズミ　(Avram, 2005)

/sumi/ + /sumi/ → /sumizumi/
[sɯmi] + [sɯmi] → [sɯmizɯmi]
colț „toate ungherele”

d. トリ　 +　 トリ　 →　トリドリ　(Avram, 2005)

/tori/ + /tori/ → /toridori/
[tori] + [tori] → [toridori]
pasăre „păsări”
O altă categorie o reprezintă formarea de expresii cu nuanță mai intensifciată a sensului,
aceastea având diferite surse. În număr cel mai mare sunt expresiile adverbiale (Avram, 2005)

(9) de la o rădăcină nominală:

a. シモ　 +　 シモ　 →　シモジモ　(surse orale)
 /shimo/ + /shimo/ → /shimojimo/
[ʃimo] + [çi] → [çibi]
parte de jos „clasele de jos”

b. トキ　 +　 トキ　 →　トキドキ　(surse orale)

/toki/ + /toki/ → /tokidoki/
[toki] + [toki] → [tokidoki]
timp „uneori”

c. ツキ　 +　 ツキ　 →　ツキヅキ　(Avram, 2005)

/tsuki/ + /tsuki/ → /tsukizuki/
[tsɯki] + [tsɯki] → [tsɯkizɯki]
lună „lunar”

(10) de la rădăcina unui adjectiv nominal:

a. サマ　 +　 サマ　 →　サマザマ　(Avram, 2005)
/sama/ + /sama/ → /samazama/
[sama] + [sama] → [samazama]
variat „variat, diferit”

b. スキ　 +　 スキ　 →　スキズキ　(surse orale)

/suki/ + /suki/ → /sukizuki/
[sɯki] + [sɯki] → [sɯkidɯki]
plăcut „gusturi”

(11) de la o rădăcină adjectivală sau o parte a acesteia:

a. カル　 +　 カル　 →　カルガル　(Avram, 2005)
/karu/ + /karu/ → /karugaru/
[karɯ] + [karɯ] → [karɯgarɯ]
ușor „nepăsător”

b. コマ　 +　 コマ　 →　コマゴマ　(Avram, 2005)

 /koma/ + /koma/ → /komagoma/
[koma] + [koma] → [komagoma]
fin „în detaliu”

c. チカ　 +　 チカ　 →　チカジカ　(Avram, 2005)

/chika/ + /chika/ → /chikajika/
[tʃika] + [tʃika] → [tʃikaʤika]
apropiat „în curând”

(12) de la o rădăcină verbală:

a. カサネ　 +　 カサネ　 →　カサネガサネ　(Avram, 2005)
/kasane/ + /kasane/ → /kasanegasane/
[kasane] + [kasane] → [kasanegasane]
a repeta „în mod repetat”

b. キエ　 +　 キエ　 →　キエギエ　(Avram, 2005)

/kie/ + /kie/ → /kiegie/
[kie] + [kie] → [kiegie]
a dispărea „care dispare ”

(13) de la un demonstrativ:
ソレ　 +　 ソレ　 →　ソレゾレ　(Avram, 2005)
/sore/ + /sore/ → /sorezore/
[sore] + [sore] → [sorezore]
acela „fiecare”

În urma acestor exemple, Avram (2005) face referire și la două excepții menționate de
Haraguchi (2001), ce urmează să le analizăm:

(14) a. ヒ　 +　 ニ　+　ヒ+　ニ　 →　ヒニヒニ　(Avram, 2005)

/hi/ + /ni/ + /hi/ + /ni/ → /chinichini/
[çi] + [ni] + [çi] + [ni] → [çiniçini]
zi în zi în „zi de zi”
 b. ヒヤ　 +　 ヒヤ　 →　ヒヤヒヤ　(Avram, 2005)
/hiya/ + /hiya/ → /hiyahiya/
[çija] + [çija] → [çijaçija]
răcoros „(a-ți fi) rece ”

Oferind o explicație concretă a exemplului (14a), Avram (2005) descrie faptul că în baza
excepțiilor date deHaraguchi (2001), „hi ni se deosebește structural de celelalte forme obținute
prin reduplicare”. Deoarece nu prezintă o formă de rădăcină și este doar un compus format din
substantivul hi „zi” și postpoziția ni „în”, duce, încercarea reduplicării structurii hi ni ne duce la
concluzia că „sonorizarea secvențială se limtează exclusiv la formele obținute prin reduplicarea
rădăcinii” (Avram, 2005).

II. 4 Compuse dvandva

Luând în considerare forma compuselor dvandva, acestea fiind de tip copulativ, în cazul
acestora, fenomenul sonorizării secvențiale nu are loc:

(15) a. 　クサ +　 キ　　 →　クサキ　(Avram, 2005)

/kusa/ + /ki → /kusaki/
[kɯsa] + [ki] → [kɯsa ki]
iarbă copac „ierburi și copaci”

b. ナツ　 +　 フユ　 →　ナツフユ　(Avram, 2005)

/natsu/ + / f uyu/ → /natsufuyu/
[natsɯ] + [ɸɯjɯ] → [natsɯɸɯjɯ]
vară iarnă vară și iarnă ”

Însă Otsu (1980) susține afirmația lui Hirano (1974) despre kusabana ca fiind „un
contraexemplu al generalizării conceptului dvandva. Dar pentru că traducerea cuvântului
kusabana nu este aceea de „iarbă și flori”, ci de „plante cu flori”, acest exemplu nu poate fi
considerat un compus dvandva.
Să observăm în exemplul următor formarea cuvântului ashide, ce intră în alcătuirea
locuțiunii verbale ashidematoi, ce înseamnă „a fi o povară”:
 (16) アシ +　 テ　　 →　アシデ　(Tamura, 1972)
/ashi/ + /te/ → /ashide/
[aʃi] + [te] → [aʃide]
picior mână „mâini și picioare”

Așa cum se poate observa în exemplu, sonorizarea secvențială a avut loc, însă Tamura
(1972) însăși a menționat faptul că ashide nu poate funcționa ca și un compus de sine stătător,
„ocurențăa acestui fiind strict legată de ashidematoi” (Otsu, 1980). Mai mult, termenul corect din
limba japoneză contemporană ce s-ar traduce cu „mâini și picioare” ar fi teashi, și nu ashite sau
ashide.
Complexitatea acestui tip de compuse a dus la concluzia lingviștilor că „acestea sunt
derivate de la o structură subieacentă incluzând conjuncția to ’și’, care ar bloca sonorizarea
secvențială (Avram, 2005). De aceea, Otsu (1980) face trimitere către Hirano (1974) care a
propus următorul exemplu:

(17) エダ 　ト　 ハ　 →　エダハ　(Hirano, 1974)

/eda to ha/ → /edaha/
[eda to ça] → [edaça]
crengi particulă frunze „crengi și frunze”

Există însă o problemă1 în analiza acestui exemplu, deoarece pentru ca acest compus să
fie valabil, fenomenul sonorizării secvențiale, care este un fenomen fonologic, trebuie să aibă loc
înainte de eliziunea conjunției to, ce reprezintă un fenomen sintactic. Dacă am lua în considerare
întâi realizarea fenomenului sintactic, atunci această eliziune „ar lăsa o urmă care ar putea bloca
rendaku, lucru care nu se poate întâmpla” (Otsu, 1980).
Însă, dupa multe studii, Otsu și Farmer (1980) reușesc în a ne propune o structură
generală compusul dvandva:

(18) [N’# [N’ #yama#][N’#kawa#]

1
Otsu și Farmer (1980)
 Din păcate, pentru această formulare nu s-a descoperit o teorie internă ce ar putea explică
cu exactitate, și de aceea Otsu (1980) a considerat că studiul acestui subiect nu poate continua.
În concluzie, analizele ce au fost propuse și aplicate până în prezent nu pot explica cu
exactitate imposibilitatea apariției fenomenului sonorizării secvențiale în cazul compușilor
dvandva.

II. 5 Nume de familie

În cazul numelor de famile, apariția sau imposibilitatea fenomenului sonorizării
secvențiale este imprevizibilă, după cum spune Shibatani (1990), suținând și fatpul că este „un
fenomen care îi lasă perplecși până și pe vorbiroii de japoneză”. În cele ce urmează vom analiza
diferite exemple care permit sau ca fenomenul sonorizării secvențiale să aibă loc.
Ca o primă regulă generală propusă de Sugito (1965) am putea spune că:

(19) a. Numele accentuate nu tind să permită formarea sonorizării secvențiale.

b. Numele neaccentuate tind să permită formarea sonorizării secvențiale.

După menționarea acestor reguli generale, Sugito (1965) decide să analizeze numele de
familie ce au ca silabă finală morfemul ta – „ unul dintre cele mai productive morfeme pentru
numele de familie japoneze” (Zamma, 2005) – ajungând astfel la următoarea listă:

(20) a. model în care rendaku nu se produce: în mare parte accentuate (Zamma, 2005)
Fu’ji-ta, Mo’ri-ta, Shi’ba-ta, To’mi-ta, A’ki-ta

b. model în care rendaku se produce: în mare parte neaccentuate

Yoshi-da, Yama-da, Ike-da, Oka-da, Wa-da

Totuși, există și anumite cazuri excepție din exmplul următor care nu corelează cu ceea ce
a fost prezentat anterior:

(21)a. model în care rendaku nu se produce, dar sunt neaccentuate (Zamma, 2005)
Oo-ta, Mura-ta, Hira-ta, Iwa-ta, Naga-ta
 b. model în care rendaku se produce, dar sunt accentuate (Zamma, 2005)
Ha’ra-da, Ni’shi-da, Ku’ro-da, Ka’ne-da

Pentru exemplele din (21a), acestea nu sunt supuse fenomenului sonorizării secvențiale,
deși ele sunt de natură neaccentuată. În schimb, pentru exemplele din (21b), devin accentuate,
deși sunt supuse sonorizării secvențiale.
Și Avram (2005) face o referință către Shibatani (1990) ce menționează următoarele
exemple cu două variante de pronunție:

(22)a.カシマ　 〜　カジマ (Avram, 2005)

　/kashima/ 〜 /kajima/
[kaʃima] 〜 [kaʤima]

b. オタカ　 〜　オダカ (Avram, 2005)

　 /otaka/ 〜 /odaka/
[otaka] 〜 [odaka]

c. ヤマサキ　 〜　ヤマザキ (Avram, 2005)

　 /yamasaki/ 〜 /yamazaki/
[jamasaki] 〜 [jamazaki]

Trebuie luată în considerare și „aplicabilitatea sonorizării secvențiale în funcție de factori

regionali” (Haraguchi, 2001). Astfel, așa cum menționează și Avram (2005) pentru exemplul
(23a) pronunția este specifică zonei de vest a Japoniei, iar pentru exemplul (23b), pronunția este
specifică zonei de est:

(23)a. クワハラ (Avram, 2005)

　/kuwahara/
[kɯɰahara]
 b. クワバラ (Avram, 2005)
　/kuwabara/
[kɯɰabara]

Pentru a înțelege complexitatea și multitudinea acestor posibilități, Haraguchi (2001) reprezintă

în următoarele tabele cazul numelor de familie formate cu Ō ‘mare’, Naka ‘mediu’ și Ko ‘copil
(Avram, 2005):
(24)a.
Combinat cu Ō Naka O Ko
[kami] ‘zeu’ [o:gami] [nakagami] [ogami] -
[kɯtʃi] ‘gură’ [o: gɯtʃi] - [ogɯtʃi] -
[seki] ‘barieră’ [o:zeki] - [ozeki] [koseki]
(Avram, 2005)

b.
Combinat cu Ō Naka O Ko
[kaɰa] ‘râu’ [o: kaɰa] [nakagaɰa] [ogaɰa] -
[saɰa] ‘mlaștină’ [o: saɰa] - [ozaɰa] -
(Avram, 2005)
c.
Combinat cu Ō Naka O Ko
[ta] ‘câmp de orez’ [o: ta] [nakata]/ [oda] -
[nakada]
[ima] ‘insulă’ [o: ʃima] [nakaʃima]/ [oʤima] [koʤima]
[nakaʤima]
(Avram, 2005)

d.
Combinat cu Ō Naka O Ko
[hama] ‘plajă’ [o: hama] [nakahama] [obama] [kohama]
[zɯ] ‘port’ [o: tsɯ] [nakatsɯ] [ozɯ] -
(Avram, 2005)

e.
Combinat cu Ō Naka O Ko
[hara] ‘plajă’ [o: hara] [nakahara] [obara]/[obama] [kobara]
 (Avram, 2005)

În urma celor prezentate, putem spunem că pentru a crea un nume de familie cu morfemul
ta, acesta trebuie să fie combinat cu un morfem bimoraic (Avram, 2005), de unde și alternanța
fonetica a morfemului ta între [ta] și [da]. Așa cum a fost menșionat și mai sus, aceste schimbări
sunt relative previzibile, bineînțeles în funcție de consoana și de natura acesteia din mora ce
urmează.