LITURGHIA CRESTINA IN BISERICA VECHE (pana la formarea Liturghiilor

ortodoxe)
I. FIINTA SI INSTITUIREA SF. LITURGHII

1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei

Patimile si moartea Mantuitorului pe Cruce sunt centrul activitatii Sale rascumparatoare.

Jertfa sangeroasa pentru mantuirea lumii s-a adus de El o data pentru totdeauna. Insa, pentru ca si
generatiile viitoare de credinciosi sa se poata impartasi de roadele ei binefacatoare, Mantuitorul
ne-a lasat ca mijloc de a o face vesnic prezenta in lume intemeierea Jertfei celei Noi in locul
jertfelor Legii Vechi.
Mantuitorul a prevestit intemeierea acestei jerfe cu mult inainte de patima Sa, si anume in
cuvantarea tinuta multimilor, dupa ce savarsise minunea inmultirii painilor in pustie.
Instituirea insasi a avut loc la Cina cea de Taina, adica joi seara, asa cum reiese din relatarile
evanghelistilor sinoptici si ale Sf. Ap. Pavel din Ep. catre Corinteni. Stand la masa impreuna cu
ucenicii Sai, Iisus a luat painea si multumind, a frant si a dat ucenicilor sai zicand: “Luati, mancati,
acesta este trupul Meu”. Apoi, a luat paharul si multumind le-a dat lor, zicand: “Beti dintr-acesta
toti; acesta este sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea
pacatelor”.

In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de animale, Mantuitorul intemeiaza o Lege,
un Testament, un Legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluit cu insusi trupul si sangele
Sau care, in seara Cinei, erau oferite Sf. Apostoli, prin anticipatie, sub forma sacramentala,
nesangeroasa, a painii si a vinului intrebuintate la mese.

Aceasta jertfa trebuia sa o aduca uncenicii, de aici inainte, caci Mantuitorul a poruncit
acestora: “Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea!”. Prin aceste cuvinte, El ii sfinteste pe ucenicii
sai ca arhierei sau preoti slujitori ai Jertfei celei Noi, infiintata atunci de El. La randul lor, acestia
au lasat aceasta porunca urmasilor lor, arhierei si preoti.

Slujba (sau randuiala sfanta) in cursul careia se savarseste sau se aduce aceasta jertfa a Legii
celei Noi este Sf. Liturghie.
Asadar, originea si fundamental Sf. Liturghii este Jertfa Sfanta, adusa in chip sangeros de
Mantuitorul pe Cruce, pentru mantuirea lumii si prevestita de El, in chip nesangeros, in seara Cinei
celei de Taina.

2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taina si Liturghia crestina
Asa cum reiese din datele Sf. Evanghelii, Cina cea de Taina, in cadrul careia Mantuitorul a
instituit Sf. Liturghie, a fost, de fapt, ori o serbare anticipata a Pastelui iudaic din acel an, ori o
masa speciala, anume pregatita de Mantuitorul la sfarsitul activitatii Sale mesianice, masa careia
El i-a dat un caracter religios (insa si in acest ultim caz nu este exclusa o legatura a Cinei cu masa
rituala de Pasti).
Si alte mese evreiesti (precum cele de sabat, care aveau loc vineri seara) se desfasurau dupa
un ritual asemanator mesei rituale de Pasti, ecoul lor resimtindu-se in ritualul Euharistiei crestine.
Unui astfel de ritual s-a conformat si Mantuitorul la Cina cea de Taina. Dupa unii cercetatori,
painea era una dintre cele 2 paini obisnuite la cina pascala a iudeilor, iar paharul a fost ori cel de-
al 3-lea pahar ritual, din care beau comesenii, incepand de la seful familiei, ori al 4-lea si ultimul
pahar ritual.
Deosebirea dintre ritualul de la Cina si cel prescris de Vechea Lege si de traditie consta, mai
intai, in aceea ca Mantuitorul nu a folosit azima, ci paine obisnuita (dospita), deoarece Cina a avut
loc cu o zi mai inainte de inceperea serbarii Pastilor, adica in seara de joi, 13 Nisan, cand azimele
nu se pusesera in folosinta. Apoi, la formulele rituale pentru binecuvantarea painii si a vinului, El
a adaugat propriile Sale cuvinte (“Acesta este trupul Meu …” si “Acesta este sangele Meu…”),
prin care se prevesteste sacramental jertfa sangeroasa si mantuitoare care se va consuma peste 1
zi.
In momentul in care Mantuitorul adauga, la rugaciunea solemna si finala de multumire
si de lauda, cuvintele “Beti dintru acesta toti …”, ia nastere Liturghia crestina, prin
anuntarea Pastelui celui nou, al Noului Legamant vesnic.

Dintre cei 3 sinoptici care descriu Cina, doar Sf. Luca aminteste despre primul (ori al 2-lea)
pahar ritual, din timpul mesei.

Laudele cantate de Domnul impreuna cu ucenicii Sai la sfarsitul Cinei ar fi ultima parte al
psalmilor hallel.

Legatura dintre Liturghia crestina (Euharistie) si formele vechi ale cultului iudaic este
fireasca si de netagaduit. Liturghia crestina nu a luat nastere dintr-o data, ca o creatie spontana,
noua in intregime si fara un precedent in trecut. Istoria ei nu incepe odata cu crestinismul, chiar
daca, in esenta ei, ea este intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina. Ideile principale ce
alcatuiesc nucleul originar, precum si formele externe de exprimare, provin din vechime,
continuand o traditie si un ritual inspirat din VT, legandu-se astfel de revelatia primordiala si de
inceputurile istoriei sfinte a mantuirii noastre.
Insa, Liturghia crestina nu este o continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice in
crestinism, asa cum pretind unii teologi protestanti. La Euharistie s-a utilizat totdeauna paine
dospita, iar nu azima, s-a folosit un singur pahar comun etc. Aceste deosebiri arata ca Euharistia
nu era o masa comuna, obisnuita si nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sanul
familiilor iudaice, ci era publica, participand la ea toti membrii Bisericii. Ea aminteste de moartea
si de jertfa lui Iisus, si, de aceea, participarea la ea si impartasirea cu trupul si sangele Domnului
nu era admisa decat celor botezati si vrednici (curati) d.p.d.v. moral.

3. Diferitele numiri ale jertfei liturgice

 Sf. slujba a Legii celei Noi nu a fost cunoscuta de la inceput sub denumirea de Liturghie, asa
cum este astazi folosita indeobste.
Au fost folositi termeni care indicau fie fiinta sau esenta si scopul sfintei slujbe, fie un rit sau
altul:
a) Cele mai vechi numiri, care se intrebuintau in epoca apostolica, pe care le gasim chiar si
in cartile VT, sunt: frangerea painii (F.Ap.), Cina Domnului (1 Cor.), binecuvantare sau paharul
binecuvantarii (1 Cor), paine si paharul Domnului (1 Cor.).

Prima se refera la esentialul ritualului savarsit de Insusi Mantuitorul, atat in momentul

instituirii Jertfei, cat si la Emaus, dupa Inviere.

A 2-a, utilizata astazi mai ales la protestanti si neo-protestanti, sugera stransa legatura cu
Cina cea de Taina, in cadrul careia Domnul a intemeiat Jertfa Legii celei Noi, a carei
imitare/repetare era ritualul euharistic crestin din acea vreme.
A 3-a, indica un amanunt al acestui ritual, care reprezenta si el tot o imitatie a ceea ce facuse
Domnul la Cina.
Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adica paine si vinul.

b) Alte numiri, intrebuintate in epoca imediat urmatoare celei apostolice si mai tarziu, indica:
- valoarea de jertfa a Liturghiei sau caracterul ei supranatural si scopul aducerii ei: inaltare,
aducere sau ofranda, Euharistie sau multumire, mister sau taina (aceste ultime numiri insotite de
atribute, precum: sfant, minunat, dumnezeiesc, infricosator etc), jertfa sau sacrificiu, Masa
Domnului sau Masa tainica.

- caracterul de lucrare sfanta si publica, savarsita de sfintii slujitori spre folosul obstii
credinciosilor: savarsire sau plinire a unui act sfant; lucrare sau slujba sfanta; slujba tainica,
mister, adunare sfanta.
c) Liturghie este cuvantul utilizat astazi in Biserica si teologia ortodoxa, aproape exclusiv
pentru denumirea acestei sfinte slujbe. Termenul este destul de vechi, de origine greaca, fiind
intrebuintat inca dinainte de era crestina. In intelesul sau actual s-a intrebuintat mult mai tarziu.

La inceput, liturghie insemna orice serviciu sau slujba publica, adica orice activitate depusa
de un slujbas al statului spre folosul poporului.
In antichitatea greaca precrestina, cuvantul avea insemnatate si intrebuintare nereligioasa,
insa, in scrierile profane se intrebuinta si pentru a desemna activitatea slujitorilor cultului din
religiile pagane.
Termenul liturghie a capatat intrebuintare religioasa in crestinism datorita traducerii
Septuagintei (traducerea greceasca a VT), care il foloseste pentru traducerea cuvantului evreiesc
abodah, indicand functiile preotilor si levitilor Legii Vechi in legatura cu cultul indeplinit la Cortul
Marturiei si la Templu.
Apoi, cu acelasi inteles il folosesc autorii cartilor NT.
 In acest mod, cuvantul liturghie a intrat in terminologia crestina, fiind utilizat in cartile sfinte
ale NT pentru a indica atat oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor sfinte, cat si
lucrarea, exercitarea actelor de cult de catre slujitorii cultului crestin, incepand cu Sf. Apostoli.

Astfel, Ep. catre Evrei (8, 2 si 6) intrebuinteaza acest termen pentru a exprima chemarea,
misiunea sacerdotala a Mantuitorului. In F.Ap. (8, 2) sensul este serviciu divin public oficiat de
colaboratorii Sf. Apostoli in primele comunitati crestine. Acest cuvant are si o insemnatate mai
larga, indicand toata lucrarea apostolica si misionara in slujba Evangheliei crestine, precum in Ep.
catre Romani (15, 16).
Asadar, in antichitatea crestina, cuvantul liturghie avea un inteles mai larg decat astazi. El
indica totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, precum si administrarea lor, adica ceea ce
intelegem azi prin cult si prin slujire preoteasca, in general. In acest inteles il folosesc Sf. Clement
Romanul, Sf. Irineu, Eusebiu al Cezareei, sinoadele locale din Ancira, Antiohia, Sardica,
Laodiceea etc.

Cu timpul, prin sec. V-VI, intelesul lui s-a restrans, ajungand la ceea ce intelegem azi prin
Liturghie, adica slujba sfanta a Jertfei Legii celei Noi si a impartasirii credinciosilor cu Sf. Daruri.
d) In Biserica si teologia apuseana, cuvantul liturghie si-a pastrat pana azi sensul vechi, de
cult in general sau orice slujba bisericeasca. Pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii
intrebuinteaza termenul de missa (la Messe die Messe), provenit din formula finala cu care se
incheia altadata Liturghia apuseana: Ite! Missa est! = Mergeti! Slujba sfanta s-a incheiat!

II. ISTORIA LITURGHIEI CRESTINE

A. LITURGHIA CRESTINA IN PRIMELE 3 VEACURI

1. Liturghia in epoca Sf. Apostoli

Cea dintai Liturghie a fost savarsita de Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, cand, in
cadrul ritualului mesei pascale iudaice, El a infiintat Sf. Euharistie. Ceea ce a facut El atunci a
constituit temelia pe baza careia s-a dezvoltat treptat toata randuiala de mai tarziu a Sf. Liturghii.
Mantuitorul a lasat Apostolilor porunca sa faca si ei ceea ce facuse El la Cina. Acestia s-au
conformat poruncii, iar mai traziu ucenicii lor innoiau in fiecare duminica jertfa Mantuitorului,
intru continua aducere aminte de El. Practic, ei il imitau pe Manuitorul insusi. Cand se adunau
pentru rugaciune, Sf. Apostoli multumeau si apoi se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea
si vinul de pe masa lor in insusi Sf. Sau Trup si Sange, cu care apoi se impartaseau. Acest ritual
sumar (imitat dupa modelul Cinei) constituie nucleul esential al Sf. Liturghii, in toate riturile
liturgice crestine.

Pe baza mentiunilor si aluziilor incidentale din scrierile NT referitoare la savarsirea Sf.

Euharistii si, mai ales, din instructiunile date de Sf. Ap. Pavel corintenilor cu privire la aceasta (1
Cor. 11, 23-26), se poate presupune ca ritualul euharistic consta in urmatoarele: se aduceau paine
si vin, liturghisitorul facea rugaciuni de lauda si multumire, apoi, amintind de patimile si moartea
lui Hristos, pronunta cuvintele rostite de Mantuitorul la Cina si binecuvanta painea si vinul, dupa
care urmau frangerea painii si impartasirea. Se faceau si rugaciuni pentru diferite categorii de
credinciosi. La rugaciunile de lauda si multumire, poporul se asocia, raspunzand la sfarsit cu Amin.

Ulterior, la aceste elemente principale ale Liturghiei din prima perioada a Bisericii, se vor
adauga si altele, secundare, amintite sporadic prin unele din cartile sfinte ale NT (care sunt
singurele izvoare despre cultul crestin din acea epoca). Astfel, nu e prea sigur ca “sarutarea pacii”,
de care se vorbeste in unele locuri din NT, s-a practicat inca de pe atunci in adunarile liturgice, si
nici nu e sigur ca a fost intrebuintata in cult o marturisire publica de credinta, la care face aluzie
Sf. Ap. Pavel.

Tot in legatura cu Euharistia aveau loc si harismele, adica acea revarsare abundenta de
diverse si multiple daruri spirituale, caracteristica Bisericii primare (revelatii, prorociri, glosolalii,
exorcisme, talmaciri, darul facerii de minuni etc). Ele au disparut in chip firesc, atunci cand
ardoarea initiala a crestinismului s-a diminuat, iar entuziasmul spontan a fost inlocuit de reguli si
oranduiri institutionale.
In cadrul adunarilor de cult din aceasta epoca intrau si urmatoarele elemente componente
(care se pot deduce din aluziile cartilor NT):
a) Lecturile din epistolele Sf. Apostoli, alaturi de cele din cartile sfinte ale VT, care faceau
parte din ritualul sinagogii;

b) Predica, sub forma ei cea mai simpla, de omilie, adica explicatii asupra textelor citite;
c) Cantarile religioase (psalmi, imne si cantari duhovnicesti);

d) Rugaciunea, care era preocuparea de capetenie a primilor crestini, cu invocarea frecventa

a numelui lui Iisus sau cu refrenul: “Prin Domnul nostru Iisus Hristos”;

e) Colectele pentru saraci, care erau obisnuite si la sinagoga.

2. Liturghie si agapa
In veacul apostolic, cu Euharistia erau conexe si mesele fratesti (de dragoste) sau agapele,
pe care unii le considera o prelungire a meselor rituale iudaice de sambata, pastrate in obisnuinta
primilor crestini recrutati dintre evrei.
Nu este clar daca agapa preceda sau urma cina euharistica. Cei mai multi istorici si liturghisti
cred ca agapa preceda Euharistia, deoarece primii crestini cautau sa-L imite intru totul pe
Mantuitorul, Care a infiintat Euharistia la sfarsitul unei mese rituale iudaice. Astfel, agapa
reprezenta Cina cea de Taina si, de aceea, ceremonialul ei imita indeaproape randuiala meselor
rituale iudaice. In unele scrieri vechi (Didahia celor 12 Apostoli) ni s-au pastrat chiar formule
rituale de binecuvantare a painii si a vinului, intrebuintate la agape.

Indiferent de ordinea dintre ele, Euharistia si agapa au fiintat, de la inceput, ca 2 lucruri

distincte, care au coexistat pana la inceputul sec. II. Intre ele nu exista un raport genetic, asa cum
pretend unii teologi protestanti. Dupa ei, agapa ar fi servit ca punte de trecere de la ritualul iudaic
la cel euharistic crestin.
Ca si harismele, agapele se pretau foarte usor la abuzuri si excese (dezordine). Chiar in
veacul apostolic, Sf. Ap. Pavel mustra abuzurile care se faceau la aceste mese. Cel putin la Corint
si porunceste sa nu mai aiba loc in adunarile de cult, ci doar in familii. Aceasta dovedeste ca agapa
nu a fost niciodata parte esentiala in ritualul euharistic crestin si ca ea s-a despartit de timpuriu de
Euharistie.

Acolo unde agapa s-a mentinut mai mult timp, ea s-a despartit de Euharistie si a evoluat,
luand aspectul unui ospat pentru saraci.

In cele din urma, agapa se confunda cu pomenile sau ospetele funerare, care inca au loc, in
Ortodoxie, la inmormantari si la parastasele pentru morti, sau cu mesele comune care au loc la noi,
in jurul bisericilor, la unele din marile praznice, precum hramurile de biserici si la Pasti.

3. Liturghia crestina in veacul al 2-lea

Cel mai important izvor pentru reconstituirea randuielii generale a Liturghiei din sec. II este
Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, scrisa pe la 150, si, in special, cap. 65-67, unde este
descrisa pe scurt randuiala Liturghiei din acea vreme, cu scopul de a-i apara pe crestini de
calomniile care circulau pe seama lor cu privire la adunarile de cult.

Cap. 65-67 reprezinta cea mai amanuntita descriere a Liturghiei crestine din primele 3
secole, desi e doar o simpla schema a randuielii generale a Liturghiei, indicand pe scurt momentele
si partile ei principale, in ordinea lor de desfasurare.
Cap. 65 descrie o liturghie baptismala, cap. 66 da o explicare dogmatica a ritului euharistic,
iar cap. 67 descrie o liturghie duminicala obisnuita.
Liturghia catehumenilor (cap. 67) consta din urmatoarele:

a) Citiri din “memoriile Apostolilor sau din scrierile profetilor”, adica din Sf. Scriptura a NT
si VT;

b) Predica sau omilia liturghisitorului;

Liturghia euharistica se savarsea stand toti in picioare (deci, la Liturghia catehumenilor se
putea sta jos) si consta in urmatoarele:
a) O rugaciune generala, facuta de toti credinciosii, probabil ectenia mare de mai tarziu;

b) Sarutarea frateasca (a pacii), pentru prima oara mentionata clar ca act liturgic;
c) Se aduc proestosului paine si vin amestecat cu apa (este prima marturie documentara
despre intrebuintarea apei la Sf. Euharistie);
d) Proestosul aduce rugaciuni si multumiri, iar poporul se asociaza, raspunzand Amin. Se
face amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se si cuvintele Mantuitorului de la Cina cea de Taina;
 e) Urma impartasirea: diaconii dadeau celor de fata Sf. Euharistie, pe care tot ei o duceau si
celor absenti.

4. Liturghia in veacul al 3-lea (Liturghia descrisa in “Randuielile bisericesti”)

In sec. III nu gasim o descriere completa a Liturghiei, ca cea din Apologia I a Sf. Iustin
Martirul si Filosoful, posibil din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea
misterelor crestine sub ochii celor neinitiati, sau din lipsa prilejurilor de a pune in discutie cultul
crestin, ori pentru ca Liturghia era foarte cunoscuta si familiara pentru crestini pentru a mai face
obiectul unor expuneri/tratate.

De aceea, nu gasim decat mentiuni izolate si incidentale cu privire la Liturghia din acea
perioada in scrierile Parintilor bisericesti din sec. III.

Izvoare pretioase pentru starea Liturghiei din primele 3 secole gasim in scrierile pseudo-
epigrafe din grupa “Randuielilor bisericesti”, dintre care cele mai importante sunt:

a) Randuiala bisericeasca egipteana – sec. III;

b) Constitutiile apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli) – sec. IV-V;

c) Testamentum Domini – sec. IV-V.

Acestea sunt primele documente care ne transmit adevarate formulare liturgice (descrieri ale
randuielii liturgice in desfasurarea ei normala, cu textul rugaciunilor si al diferitelor formule), ca
in Liturghierul de astazi.
Aceste reguli si formule sunt puse, printr-o fictiune literara, chiar in gura Mantuitorului sau
a unor Sf. Apostoli, care le dicteaza lui Clement Romanul sau lui Ipolit.
Se considera ca mai toate randuielile bisericesti de mai sus deriva din lucrarea lui Ipolit,
Traditia apostolica, care a fost considerata pierduta, dar s-ar regasi in traducerea egipteana
cunoscuta sub numele de Randuiala bisericeasca egipteana.

Cea mai importanta dintre randuielile bisericesti este colectia Constitutiile Apostolice
(Asezamintele Sf. Apostoli), impartita in 8 carti, opera unui compilator necunoscut, probabil de
origine siriana, din a doua jumatate a sec. IV. Material de interes liturgic se gaseste in cartile a 2-
a, a 7-a si a 8-a (cea mai importanta, intrucat cuprinde primul formular de Liturghie cunoscut pana
acum; este o Liturghie de tip sirian, savarsita cu prilejul hirotoniei unui episcop; de regula, aceasta
liturghie este denumita Liturghia Clementina).

In cartile a 2-a si a 8-a se disting clar cele 2 parti: Liturghia catehumenilor si Liturghia
credinciosilor.

Liturghia catehumenilor incepe cu 4-5 lecturi biblice (2 din VT si celelalte din NT), primele
3 fiind facute de citet, iar a 4-a (Evanghelia), de diacon sau preot. Intre lecturile din VT si NT se
cantau psalmi de cantareti si popor. Dupa citirea Evangheliei, urma omilia sau predica.
 Apoi, urma o serie de 4 ectenii, rostite de diacon, din care prima pentru catehumeni, a 2-a
pentru energumeni, a 3-a pentru candidatii la botez si a 4-a pentru penitenti. Fiecare ectenie era
urmata de o rugaciune rostita de episcop pentru fiecare din cele 4 categorii de participanti la slujba,
care stateau in timpul acesta cu capul plecat, apoi ieseau din biserica succesiv, pe masura ce erau
binecuvantati de episcop, trecand pe sub mana lui.

Dupa iesierea penitentilor, cei ramasi se ridicau in picioare si incepea Liturghia

credinciosilor cu o noua ectenie (ectenia mare) si o rugaciune a episcopului pentru credinciosi,
apoi urma sarutarea pacii si spalarea mainilor liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului, la Sf.
Masa, painea si vinul pentru Sf. Jertfa. Episcopul rostea o rugaciune euharistica asupra lor, apoi
urma o noua ectenie, o rugaciune citita de episcop ca pregatire pentru impartasire si avea loc
impartasirea, in timpul careia se citea Psalmul 33. Se rostea o noua ectenie si o rugaciune de
multumire dupa impartasire, apoi credinciosii erau concediati cu formula “Iesiti in pace”, rostita
de diacon.

5. Uniformizarea liturgica in primele 3 secole

Desi scrierile din grupa “Randuielilor bisericesti” provin din regiuni diferite ale crestinatatii
(Siria, Egipt, Roma), totusi textele (formulele) si regulile liturgice se aseamana intre ele, uneori
pana la identitate, ceea ce indica o sursa comuna pentru toate, care poate fi lucrarea Traditia
apostolica a lui Ipolit. Consonanta generala a randuielii din aceste documente este o dovada a
uniformitatii liturgice care a dominat Biserica primelor 3 veacuri.

B. LITURGHIA CRESTINA DIN SEC. IV INAINTE. RITURILE LITURGICE SI

LITURGHIILE CRESTINE DE AZI

1. Originea si formarea riturilor liturgice

Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a fost respectata pretutindeni in
Biserica primelor 3 veacuri, cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a fondului
are la baza randuiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de
dispersarea lor pentru misiune, Liturghie pusa, mai tarziu, pe seama Sf. Iacob, fratele Domnului.
Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat contributia lor persoanala la ritul
primitiv uniform, adaptand randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al
credinciosilor sau la diferitele practici si datini.

Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a inceput prin multiplicarea si

diversitatea textelor anaforalei, adica ale rugaciunii Sf. Jertfe, care constituia partea principala din
formularul/textul verbal al Liturghiei Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa
improvizeze aceasta rugaciune. In Bisericile rasaritene necalcedoniene (mai ales la sirienii
iacobiti) se pastreaza o multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau altuia dintre
Sf. Apostoli, marii ierarhi si teologi (pentru o mai mare autoritate), desi nu toate provin de la
acestia. Unele dintre acestea au fost intrebuintate mai mult decat altele, devenind uzuale in anumite
Biserici locale si dand numele autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi Liturghiile
nu sunt, in intregimea lor, opera unei singure persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii
intregi, formata din clerici si credinciosi, rolul cel mai important avandu-l, in aceasta opera,
elementul monahal.

Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se utilizeaza in unele Biserici
necalcedoniene, in cadrul Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice din cursul
anului, inlocuind anaforaua principala a Liturghiei respective.
Un element principal a fost modul diferit in care au fost asezate dipticele sau rugaciunile
generale pentru vii si morti. In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea Darurilor
(anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar
in altele, dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene).
Insa, elementele care reprezentau contributia persoanala a marilor liturghisitori si ierarhi,
adaptarile locale etc, s-au exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor rugaciuni si
rituri care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte, cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile
variante sau diferente liturgice, inca din sec. III.
La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate, dar, cu timpul, ele se accentueaza,
se dezvolta si se inmultesc treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a
cristalizat, cu timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand rugaciunile au incetat sa mai fie
improvizate si au inceput sa fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie de cult
au devenit rituri, care s-au dezvoltat in ceremonii din ce in ce mai importante si mai complicate.
Totodata, s-a fixat tema rugaciunilor si a formularelor. Mai tarziu, s-au adoptat formele fixe, ceea
ce nu a mai lasat loc arbitrarului individual sau hazardului improvizatiei.
In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din metropolele sau centrele cele mai
importante d.p.d.v. religios sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale, mai mici si
mai noi, ori din localitati mai putin importante, au luat ca model sau au adoptat randuiala si
formularul liturgic aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in special pe cele din
orasele de resedinta ale patriarhatelor (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai tarziu, C-
pol).
Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor, apar si diferite forme localizate de
Liturghii, corespunzatoare acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse, adica rituri
originare sau principale, din care, cu timpul, vor deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).

Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se va ramifica in mai multe Liturghii
derivate.

In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate (Antiohia si Alexandria), prin

despartirea Bisericilor necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia Imperiului Roman
de Rasarit si transformarea lor in Biserici locale autonome si independente de C-pol, in urma
sinodului de la Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si consacrat definitiv Liturghiile
aflate astazi in uz. Asadar, sec. V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice
rasaritene. Bisericile necalcedoniene isi vor crea propriul rit liturgic.
 Concomitent, Apusul crestin se dezvolta si el d.p.d.v. liturgic, pe drumuri proprii, deosebite
de cele ale Rasaritului crestin.

2. Clasificarea riturilor liturgice

Clasificarea riturilor liturgice-surse si a diferitelor tipuri/grupe de Liturghii derivate din ele
nu este uniforma la toti liturghistii.
Noi adoptam impartirea tuturor Liturghiilor crestine in 4 grupuri/familii: ritul antiohian
(sirian); ritul alexandrin (egiptean); ritul galican; ritul roman.
Toate Liturghiile existente astazi in Bisericile rasaritene deriva din cele 2 Liturghii de origine
apostolica: cea a Sf. Iacob (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului antiohian) si cea a Sf.
Marcu (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului alexandrin).

3. Liturghia Sf. Iacob si Liturghiile derivate din ea (Liturghiile ritului antiohian sau
Liturghiile de tip sirian)
Liturghia Sf. Iacob (cel Tanar), fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, a fost
Liturghia uzuala si reprezentativa a patriarhatului Antiohiei.
Ea a fost alcatuita la Ierusalim, de unde a trecut in Antiohia, unde a inlocuit Liturghia mai
veche a acestui oras (adica ritul antiohian pur, oglindita in Liturghia Clementina, descrisa in cartea
a 8-a a Constitutiilor Apostolice). Aceasta Liturghie a devenit Liturghia intregului patriarhat al
Antiohiei, adica a intregii Sirii rasaritene.

Cea mai dezvotata descriere a Liturghiei complete este cea din cartea a 8-a a Constitutiilor
Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementina si care este, de fapt, o varianta antiohiana a
Liturghiei Sf. Iacob din sec. IV. O alta varianta, tot siriana, o gasim descrisa in Testamentum
Domini.

In Cateheza V Mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului descrie si explica Liturghia

credinciosilor, asa cum se savarsea la Ierusalim pe la mijlocul sec. IV. Teodor al Mupsuestiei
explica Liturghia sirienilor rasariteni in Catehezele baptismale.
Liturghia Sf. Iacob a fost cea mai raspandita dintre Liturghiile vechi, in sec. IV-V fiind
folosita aproape in tot Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si, apoi, in Grecia. La sfarsitul sec.
VII, parintii sinodului quinisext (can. 32) o pomenesc ca pe o liturghie normala a Rasarirului
crestin, alaturi de cea a Sf. Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile ulterioare folosite la sirienii
de est sau de vest, iar in Asia Mica si in Grecia, ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sf. Vasile
si a Sf. Ioan (Liturghiile bizantine), care i-au luat in curand locul. In sec. IX, ea se intrebuinta inca
in Ierusalim, iar in restul Orientului ortodox, s-a mentinut pana in sec. XII, cand a inceput sa fie
inlocuita treptat de Liturghiile bizantine.
Inca din sec. IV, Liturghia Sf. Iacob se oficia in 2 limbi: greaca, la orase si siriaca, la sate.
Dupa desprinderea Bisericilor monofizite si nestoriene (sec. V), redactarea greaca a fost utilizata
doar de ortodocsii (numiti si melchiti) din vechile patriarhate, al Antiohiei si al Ierusalimului, care
au tradus-o si in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana in sec. XII-XII, cand au adoptat ritul
bizantin.

Astazi, redactarea greaca se mai oficiaza numai in unele biserici ortodoxe de limba greaca,
o singura data pe an, la 23 oct. (ziua Sf. Iacob) sau in duminica cea mai apropiata de aceasta data.
In Ierusalim, se oficiaza in prima duminica dupa Craciun.
Asadar, din Liturghia Sf. Iacob deriva toate Liturghiile folosite azi in diferite Biserici
rasaritene, calcedoniene si necalcedoniene, si anume:
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiti (sirienii de vest);

b) Liturghiile bizantine (a Sf. Vasile si a Sf. Ioan);

c) Liturghia Bisericii armene;

d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite Liturghii de rit chaldeian.

Biserica sirienilor de vest (iacobiti) a pastrat pana astazi cele mai multe anaforale euharistice,
si anume 67 de anaforale, dar doar o parte dintre ele se mai intrebuinteaza astazi, in diferite ocazii,
ca piese de schimb care se adapteaza la randuiala fixa a vechii Liturghii a Sf. Iacob.

Biserica armeana utilizeaza o singura Liturghie, numita uneori a Sf. Grigorie Luminatorul
(apostolul armenilor), derivata din Liturghia Sf. Iacob, si care este folosita azi atat de armenii
gregorieni, cat si de cei uniti.

Specific ritului armean este intrebuintarea azimei (care nu este o influenta catolica) si
excluderea apei de la pregatirea Sf. Euharistii.

Biserica armeana este singura Biserica orientala care nu foloseste anaforale de schimb.
Sirienii rasariteni intrebuinteaza azi o varianta a vechii Liturghii siriene a Sf. Iacob, cu unele
particularitati specifice Bisericilor nestoriene, numita Liturghia Sf. Ap. Addai si Marij (Maris),
intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai este Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, iar
Marij e discipolul lui), Liturghie care se foloseste in siriaca veche. Pe langa anaforaua proprie
aceste Liturghii, nestorienii mai folosesc inca 2 din vechile anaforale liturgice rasaritene, ca piese
de schimb: anaforaua lui Teodor Interpretul (de Mopsuestia) si anaforaua lui Nestorie.
Liturghia nestoriana pastreaza in randuiala ei 4 lecturi biblice, din care 1 sau 2 din VT (Lege
si Profeti), care se mentin si in ritul sirienilor de vest (iacobiti).
Caracteriticile ritului nestorian: framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite
intrebuintate la Liturghie, care alcatuieste o parte a Proscomidiei; lipsa din textul anaforalei a
cuvintelor Mantuitorului de la Cina (“Luati, mancati …” etc); asezarea dipticelor inainte de
epicleza.

4. Liturghia Sf. Marcu si Liturghiile derivate din ea (Ritul liturgic alexandrine sau
Liturghiile de tip egiptean)
 Formularul liturgic originar si clasic, intrebuintat de Biserica Egiptului, a fost Liturghia Sf.
Marcu, deoarece traditia atribuie acestui sfant evanghelist activitatea de evanghelizare a Egiptului.
Documentele care ne-au transmis formele mai vechi ale Liturghiei Sf. Marcu sunt:

a) Anaforaua din Evhologhiul lui Serapion, episcop de Thmuis (sec. IV), care se
caracterizeza prin aceea ca, la epicleza, se cere coborarea Cuvantului pentru prefacerea Darurilor;

b) Fragmentul de anafora egipteana din sec. VI-VII, scris pe un papirus descoperit la ruinele
unei manastiri copte din Der-Balyzeh;

c) Liturghia descrisa in asa-numita Randuiala bisericeasca egipteana, care nu e altceva decat

o traducere (prelucrare) a lucrarii Traditia apostolica a lui Ipolit din Roma (sec. III);

Pana in sec. V, Liturghia Sf. Marcu a circulat in tot Egiptul in greaca. Redactarea greaca a
ramas in intrebuintare pana in sec. XII-XIII, cand a fost inlocuita cu Liturghiile bizantine.

Insa, dupa ce coptii (populatia indigena a Egiptului) s-au despartit de Biserica din C-pol,
adoptand monofizitismul (451), ei si-au tradus si Liturghia in limba lor nationala (copta), punand-
o sub numele Sf. Chiril al Alexandriei.
Aceasta versiune copta (Liturghia Sf. Chiril) a pastrat mai bine cadrul primitiv al Liturghiei
egiptene, desi a primit multe influente bizantine. Versiunea copta a Liturghiei Sf. Marcu pastreaza
si unele expresii in limba greaca. Coptii mai au azi 2 anaforale de origine mai noua (de tip sirian),
care se utilizeaza in copta, una numita a Sf. Vasile, care e anaforaua normala a coptilor, fiind
intrebuintata in cea mai mare parte a anului, si alta numita a Sf. Grigore (de Nazianz), intrebuintata
la sarbatorile Mantuitorului si in ocazii solemne.

Din ritul alexandrin deriva si Liturghia Bisericii etiopiene sau abisiniene, oficiata in vechea
limba etiopiana (dialectal gheez), numita Liturghia celor 12 Apostoli, care nu este decat o traducere
etiopiana si o prelucrare mai dezvoltata a Liturghiei copte a Sf. Chiril. Exista 14 anaforale de
schimb, traduse dupa cele ale coptilor si ale iacobitilor si atribuite unor diversi autori.

Principalele particularitati ale Liturghiilor de rit alexandrin (copte si etiopiene):

a) La Liturghia catehumenilor, se fac 4 lecturi din NT, si anume: din prima epistola a Sf. Ap.
Pavel, din epistolele sobornicesti, din Fapte si din Sf. Evanghelii.
b) Epicleza (formula de invocare a Sf. Duh pentru sfintirea Darurilor), care la antiohieni este
asezata dupa anamneza, in liturghiile ritului alexandrin este impartita in 2 formule, una inainte de
cuvintele Mantuitorului de la Cina, iar alta dupa anamneza.

c) Rugaciunea de mijlocire generala pentru Biserica (diptice) e asezata nu dupa epicleza, ci,
ca in ritul bizantin si antiohian, mult inaintea ei, si anume chiar in cursul rugaciunii euharistice de
la inceputul anaforalei (Prefata).

5. Riturile liturgice apusene

 a) Atat la Roma, cat si in celelalte parti ale Apusului crestin, la inceput a fost intrebuintat
ritul primitiv uniform al Liturghiei oficiata in intreaga Biserica crestina. Insa, foarte curand, Roma
s-a singularizat d.p.d.v. liturgic, avand in uz o Liturghie cu un caracter aparte, de origine foarte
obscura. Incepand cu sec. V, avem in Apus 2 Liturghii deosebite: cea de la Roma (din care s-a
dezvoltat ritul roman) si cea din sudul Italiei (care a dat nastere ritului galican).

De fapt, denumirea de rit galican propriu-zis se da ritului liturgic dezvoltat la inceput numai
in Galia (sudul Frantei de azi) si raspandit apoi (sec. V-VI) in Bretania (nordul Frantei), Irlanda si
Anglia, in diferite variante.
Asadar, sub aceasta denumire se indica Liturghiile localizate in toate celelalte parti ale
Bisericii apusene vechi, afara de Roma, adica: Italia de S si N, Galia, Spania si chiar Africa.
Parerile sunt impartite cu privire la originile ritului galican, insa e sigur ca el deriva direct
din Liturghia orientala (ritul oriental primitiv si universal a fost adus in Galia de misionari veniti
din Asia Mica, de unde era si Sf. Irineu, episcopul de Lugdunum – Lyon, cel mai important centru
al Galiei de sud).
Treptat, ritul galican a fost inlocuit de cel roman, mentinandu-se cel mai mult in Spania. El
mai supravietuieste astazi in 2 orase: Milano si Toledo. In Milano se utilizeaza Liturghia
ambroziana (a Sf. Ambrozie), iar la Toledo Liturghia mozaraba (adica intrebuintata de crestinii de
limba araba), numita si goto-hispanica sau isidoriana, pentru ca e pusa, de obicei, sub numele Sf.
Isidor de Sevilla, cel mai ilustru Parinte bisericesc al Spaniei.
b) Liturghia ritului roman (missa) este o Liturghie anonima, care se deosebeste de toate
Liturghiile celorlalte rituri liturgice crestine, fiind mai indepartata de tipul primitiv uniform al
Liturghiei crestine din primele 3 sec.

Nu e cunoscuta data cand incepe izolarea Romei din ecumenicitatea liturgica.

Este posibil ca traducerea din greaca in Latina a ritului primitiv sa pricinuiasca unele dintre
deosebiri. Unii cred ca modificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera papei Damasus (366-
384), pe cand altii o atribuie papei Ghelasie I (492-496).

Insa, e sigur ca modificarea s-a facut in etape, fiind accentuata de revizuirea facuta la sfarsitul
sec. VI de Sf. Grigore cel Mare si continuata de papii si sinoadele de mai tarziu, terminand cu
sinodul Tridentin (sec. XVI).
Episcopii Romei au incercat, inca de la inceputul sec. V, sa impuna Liturghia lor celorlalte
Biserici din restul Italiei si din Apusul crestin, dar incercarile lor au ramas multa vreme fara succes.
Insa, treptat, Roma si-a impus Liturghia in tot Apusul (fara Milano si Toledo), dar nu fara opozitie
si concesiuni. Totusi, Liturghia romana a primit si ea unele influente din partea celei galicane.
In Evul Mediu s-au format tipuri locale ale aceste Liturghii, avand caractere specifice, fara
prea mare insemnatate (precum in unele dioceze mai departate de Roma: Lyon, Paris, York,
Salisbury, sau in unele din marile ordine calogaresti: dominicanii, franciscanii, cartusienii).
Asadar, am putea spune ca intreaga crestinatate catolica utilizeaza astazi o singura Liturghie,
cea de rit roman, cunoscuta sub numele de Missa (die Messe, la Messe).
 6. Rit liturgic si confesiune
Datorita stransei legaturi dintre sistemul doctrinar (invatatura de credinta) si cultul unei
confesiuni, ritul liturgic poarta un caracter profund confesional.
Fiecare confesiune si fiecare dintre Bisericile separate ale Orientului isi are un rit liturgic
propriu.
Apartenenta religioasa a unor grupuri de credinciosi este indicata, adesea, prin ritul liturgic
respectiv. Asa, de exemplu, credinciosilor Bisericii armene li se spune “crestini de rit armean”,
pentru ca aceasta Biserica se deosebeste de celelalte Biserici si confesiuni in special prin cultul si
disciplina ei.
Cazurile cand grupuri de credinciosi apartin altui rit liturgic decat cel al confesiunii din care
fac parte administrativ sunt exceptii de la regula sau chiar anomalii (catolici de rit grecesc sau
greco-catolici, catolici de rit armean etc).

7. Liturghiile oficiate astazi in crestinatatea rasariteana si la romano-catolici

Asadar, in lumea crestina de astazi se savarsesc urmatoarele Liturghii:

a) In Rasarit:
- In Bisericile ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:

Liturghia Sf. Vasile cel Mare si Liturghia Sf. Ioan GA, ambele derivate din redactarea greaca
a vechii Liturghii apostolice a Sf. Iacob, iesita din intrebuintare prin sec. XII-XIII. Limbile
principale de oficiere: greaca, paleo-slava, romana, georgiana si araba.
- In Bisericile necalcedoniene (la monofiziti si nestorieni):

Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Ap. Addai (Tadeu) si Marij (Maris), Liturghia Sf. Grigorie
Luminatorul, Liturghia Sf. Chiril (al Alexandriei) si Liturghia celor 12 Apostoli.

b) In Apus (BRC):
Missa ritului roman, Liturghia Sf. Ambrozie (Milano) si Liturghia Sf. Isidor de Sevilla
(Toledo).
Deci, in total se oficiaza azi in toata lumea ortodoxa si catolica 10 Liturghii, cu aprox. 87
anaforale de schimb, acestea din urma fiind foloste exclusiv in Bisericile orientale necalcedoniene.
Daca mai adaugam la acestea si liturghia de rit galican numita a Sf. Gherman al Parisului,
experimentata acum de ortodocsii de limba franceza din Franta, avem 11 Liturghii.
Daca avem in vedere ca cele 2 Liturghii ortodoxe (a Sf. Ioan GA si a Sf. Vasile cel Mare)
nu se deosebesc intre ele decat prin textul anaforalelor si al catorva rugaciuni, putem spune ca la
ortodocsi se oficiaza, de fapt, 1 singura Liturghie, cu 2 anaforale de schimb. In acest caz, numarul
total al Liturghiilor din ortodoxie si catolicism s-ar reduce la 10, iar al anaforalelor ar creste la 88.
 LITURGHIILE RITULUI BIZANTIN (Liturghiile ortodoxe)

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE – Originea si vechimea, autorii (autenticitatea) si

raspandirea Liturghiilor ortodoxe

1. Originea, formarea si raspandirea Liturghiilor ortodoxe

Originea Liturghiilor ortodoxe este siriana (antiohiana). Ele deriva din Liturghia de tip sirian
a Sf. Iacob, din varianta grecească a acesteia, așa cum se localizase în sec. IV în Asia Mică –in
special in Cezareea Capadociei și, mai tarziu, în C-pol. Lucrul acesta se explică prin legaturile
istorice între cele 3 mari centre ale creștinatății: Antiohia, Cezareea Capadociei și Bizanțul. Înainte
de alegerea Bizantului drept capitala, cu numele de C-pol, de C-tin cel Mare, centrul cel mai
important al lumii creștine răsăritene era Antiohia. De aici pornește, în veacul apostolic, actiunea
de evanghelizare a regiunii Asiei Mici, începând cu Sf. Ap. Pavel. În veacul al 3-lea, aici au loc
primele sinoade locale, provocate de novaționism și erezia lui Pavel de Samosata (251, 264-268),
sinoade la care au luat parte reprezentați ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia Mică, Pont, Bitinia,
Capadocia. Cezareea Capadociei, cel mai importatn centru din Asia Mică, gravita în jurul
Antiohiei. Așadar, este ușor de înțeles cum s-a răspândit felul antiohian de oficiere a Liturghiei, în
Cezareea Capadociei și Asia Mica.
Pe de altă parte, Biserica din C-pol este condusă, tocmai în vremea organizarii ei definitive
(sec. IV-V), de episcopi fie din Capadocia - Sf. Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars
(381-387), fie din Antiohia - ca Euxodiu (360), Sf. Ioan GA (398) sau Nestorie (428-431), care era
antiohian prin formație. Acești episcopi, urcându-se pe scaunul partiarhal de C-pol, au adus și au
impus Bisericii de sub autoritatea lor, Liturghia din orașele lor de origine, adică Liturghia Sf. Iacob,
care se oficia în tot Răsăritul creștin, adica în patriarhatul Antiohiei și în toată Siria ortodoxa, până
in momentul separării Bisericilor necalcedoniene (sec. V-VI).

2. Autorii Liturghiilor Ortodoxe. Autenticitatea acestor Liturghii.

a) Liturghia Sf. Vasile cel Mare este cea mai veche din cele 3 Liturghii bizantine. La origine,
este o varianta a Liturghiei Sf. Iacob, localizata în Cezareea Capadociei, variantă care, cel putin
pentru rugaciunea principala (anaforaua), a primit forma definitiva prin Sf. Vasile cel Mare (379),
cel mai ilustru episcop al acestei cetați, si, de aceea, este de timpuriu cunoscuta cu numele acestuia.
În forma ei mai veche, Liturgia Sf. Vasile urmeaza întru totul randuiala Liturghiei Sf. Iacob, fața
de care are insă unele rugaciuni mai scurte.

Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sf. Vasile sunt confirmate atat de contemporanii lui,
cat și de documente posterioare. Sf. Grigorie de Nazianz, în Cuvantarea sa funebra tinuta dupa
moarte Sf. Vasile, spune ca acesta a compus „formulare de rugaciuni și randuiala altarului”.
 În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Anfilohie, episcop de Iconiu (403), se relateaza ca la
hirotonia sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat la Dumnezeu 6 zile în șir să il învrednicească să-i
aducă jertfa cea nesâgeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compuna un formular propriu al
anaforalei liturgice. În a 7-a zi, i s-a aratat Mantuitorul în vis, împlinindu-i dorința. La începutul
sec. VI (520), Petru Diaconu și alti călugari din Scitia, într-o scrisoare adresata episcopului
Fulgentiu și altor episcopi africani exilati în Sardinia, citează un text din dipticele Liturghiei Sf.
Vasile, despre care autorii acestei scrisori spun ca este intrebuintată in tot Rasaritul. Mai tarziu
(531), Leonțiu de Bizant spune ca Teodor de Mopsuestia (parinte doctrinar al nestorianismului) a
indraznit să compuna o anafora „plina de blasfemii”, care se deosebeste de „cea a Apostolilor”
(adica de cea de origine apostolica, atribuita Sf. Iacob), cât și de cea a Marelui Vasile.
Liturghia Sf. Vasile este pomenita și in can. 32 al Sinodului Trulan (629), apoi de Sf. Ioan
Damaschinul, de parintii Sin. VII Ec. - Nicea (787), de regele Carol Plesuvul al francilor (877).
Numele Sf. Vasile se gaseste în titlul Liturghiei lui, in cele mai vechi manuscrise care cuprind
textele Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele Barberini, din sec. VIII. Sf. Vasile figureaza
și ca autor al unei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.
b) Mai putin sigura și clara este originea și autenticitatea Liturghiei Sf. Ioan GA. Nici
contemporanii, nici istoricii, nici biografii săi de de mai tarziu nu spun ca el ar fi alcatuit vreo
Liturghie. S-a socotit ca cea dintai mentiune despre asa ceva s-ar gasi în scrierea intitulata Despre
predania dumnezeiestii Liturghii, atribuita lui Proclu al C-polului, in care se pune pe sema Sf. Ioan
o prescurtare a Liturghiei timpului său, posterioara celei facute de Sf. Vasile. Marturia nu are
valore documentara deoarece documentul constituie un fals.
Codicele Barberini - sec.VIII-IX (Biblioteca Vaticanului) este cel mai vechi manuscris cu
textul rugaciunilor Liturghiei Sf. Ioan GA si pune numele Sf. Ioan în fruntea a 2 dintre rugaciunile
de azi ale Liturghiei, și anume rugaciunea pentru catehumeni și rugaciunea proscomidiei de dupa
Vohodul mare. Tot asa gasim si in Codicele 15 (474) din Muzeul Ruminanțev din Moscova
(Fondul Sabastianov) din sec. X-XI. Titlul de Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur în fruntea unei
Liturghii apare pentru prima oara într-un manuscris din sec. VIII-IX și în altul din sec. XI-XII.
Daca nu avem izvoare care sa confirme întrebuintarea Liturghiei Sf. Ioan inainte de sec. VII,
vechimea Liturghiei este confirmata indirect de liturghiile Bisericilor necalcedoniene, carora le-a
servit ca sursa sau model. Anaforaua numita a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul siro-iacobitilor,
este aproape identica cu cea corepunzatoare din Liturghiei Sf. Ioan. Pasaje intregi din Liturghia
Sf. Ioan se gasesc în anaforalele din Liturghia persilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor
de Mopsuestia și a lui Nestorie. Liturghia Sf. Ioan, care a servit ca model acelor Liturghii, exista
probabil sub alte nume, inainte de sec. V-VI, când sirienii, iacobitii și nestorienii persani se despart
de B.O. Dupa aceasta data, Bisericile necalcedoniene nu mai imprumuta aproape nimic de la cele
calcedoniene.

3. Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile și cea a Sf. Ioan și raportul lor cu Liturghiile de
rit antiohian
 Ambele Liturghii bizantine (a Sf. Vasile și a Sf. Ioan) sunt prelucrari ale Liturghiei Sf. Iacob.
Ele sunt Liturghii surori, formate aproape in acelasi timp. Cea dintai, reprezinta probabil varianta
capadociana, iar cea de-a doua, varianta constantinopolitana a Liturghiei Sf. Iacob, folosita in sec.
IV-V in Orientul crestin. Amandoua urmeaza randuiala generala (adica succesiunea momentelor
din Liturghia Sf. Iacob), dar intrebuinteaza alte rugaciuni mai scurte. Ele se diferntiaza prin textul
anaforalei (Rugaciunea Sf. Jertfe), mai scurta la Sf. Ioan decat la Sf. Vasile, precum si prin alte
rugaciuni citite astazi de preot in taina, care au texte deosebite in cele doua Liturghii.

În Biserica veche era obiceiul ca, in cadrul randuielii fixe a Liturghiei, să se adopte rugaciuni
si, mai ales, anaforale compuse de diferiti liturghisitori sau ierarhi ilustri. Opera Sf. Vasile și a Sf.
Ioan consta, in primul rand, în compunera celor 2 anaforale personale mai scurte decat cea a Sf.
Iacob, fiind introduse în randuiala de pana aici a Liturghiei, care pana la un timp a ramas
neschimbata. Cele 2 anaforale sunt singurele care au supravietuit în ritul liturgic bizantin dintre
diferitele ordines missae (anaforale liturgice) intrebuintate atat în Bizant, cât și in rasaritul crestin,
pana odinioara. În Bisericile Ortodoxe de rit bizantin se oficiaza o singura randuiala de Liturghie,
cu 2 anaforale de schimb, asa cum este uzul în Bisericile rasaritene necalcedoniene, in care
numarul anaforalelor variaza.
Asadar, de la Sf. Vasile si Sf. Ioan nu provine decat partea din Liturghia de azi cuprinsa intre
lecturile biblice (Apostol si Evanghelie) si rugaciunea amvonului, parte care reprezinta elementul
originar, de sorginte siriana si capadociana. Partea de la inceputul si de la sfarsitul Liturghiei,
precum si unele piese din cuprinsul Liturghiei (Heruvicul, Crezul, Axionul etc) sunt adaugate
posterior epocii celor 2 Sf. Parinti sau dezvoltari proprii ale ritului bizantin.

4. Raspândirea Liturghiilor Ortodoxe. Traduceri și limbile în care se săvârșesc

Adoptate de Biserica din C-pol, cele 2 Liturghii au primit o dezvoltare și o stralucire noua,
prin elementele specific bizantine, care s-au adaugat în randuiala și ceremonialul lor. Bizantul și-
a faurit propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care l-a pus sub autoritatea paternitații celor 2 Sf.
Parinti. Frumusetea ritului si prestigiul Bisericii constantinopolitane (ridicata la rangul de
patriarhat, in 381) au contribuit la raspândirea ritului in toate Bisericile Ortodoxe din regiunile care
depindeau, politic și bisericesc de C-pol, sau care s-au creat și organizat prin misionari plecati din
Bizant (Biserica bulgara și rusa). Aceasta raspandire s-a manifestat initial sub forma numeroaselor
influente pe care Liturghiile mai vechi (cea siriana a Sf. Iacob și cea egipteana a Sf. Marcu) le-au
primit din partea Liturghiilor bizantine, apoi prin traducerile partiale ale Liturghiilor bizantine în
siriaca. Cu timpul, vechile Liturghii au fost inlocuite cu totul. Procesul a fost inlesnit de faptul ca
Liturghiile noi nu reprezentau modificări fundamentale ale randuielilor Liturghiilor vechi aflate
in uz, și, de aceea, au putut coexista multa vreme cu acestea. Raspandirea a mai fost inlesnita și de
imprejurarile istorice favorabile. Antiohia și Siria, cucerite de arabi, ajunsesera iar in stapanirea
bizantina, sub imparatului Nichifor Foca - sec. X (989). Începand cu dominatia Cruciaților (1084),
timp de 2 veacuri patriarhii Antiohiei (alesi uneori dintre greci) au avut resedinta la C-pol (unul
din ei a fost Teodor Balsamon IV, marele canonist la BO). Spre sfarsitul sec. XIII, patriarhii iși
reiau sediul de la Antiohia, impunand aici definitiv ritul liturgic bizantin.
 Manastirile din restul Ortodoxiei, cele ale Savaiților de langa Ierusalim sau Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai, erau mai toate grecesti ori locuite in mare parte de calugari greci, care oficiau
Liturghia în limba lor, dupa ritul bizantin. Prestigiul manastirilor a facut ca ritul sa se raspandească
și la bisericile din imprejurimi sau din raza lor de influenta. De asemenea, toate popoarele ortodoxe
crestine, din initiativa sau sub patronajul Bizantului (bulgari, sarbi, rusi etc) sau cele din sfera de
influenta politica, bisericească, culturala - directa sau indirecta - au primit si ele ritul liturgic
bizantin.

Procesul de inlocuire a vechilor Liturghii se intensifica incepand cu sec. VIII și se incheie in

sec. XIII. De atunci, Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile intregii crestinatati ortodoxe.
Întrucat domeniul de raspandire coincide cu teritoriul intregii Ortodoxii de azi, ele se mai numesc
și Liturghii Ortodoxe.

D.p.d.v. al extensiunii geografice, ritul bizantin este cel mai raspanadit rit liturgic dupa cel
roman (latin). Liturghiile bizantine sunt folosite in toate BO de azi si chiar la unitii rupti din ele,
fiind traduse in limbile nationale folosite in Bisericile respective. Exista traduceri vechi ale
Liturghiilor bizantine, în siriaca si armeana, care nu se mai intrebuinteaza.
Astazi, in afara de limba graca, folosita in Elada sau alte parti ale lumii (America),
Liturghiile Ortodoxe se oficiaza in limba araba, care a inlocuit siriaca din sec. XVII la melchiti
(ortodocsii din Egipt, Siria si Palestina) și in limba georgiana (Ivria sau Gruzia de azi), din sec. X-
XI inainte. Odata cu crestinarea slavilor (sec. IX), Liturghiile bizantine au fost traduse in vechea
slava (paleoslava sau slava bisericească), folosita inca in toate BO slave de azi: rusa, ucrainiana,
bulgara, sarba, polona etc. Se manifesta tendinta traducerii Liturghiilor si in limbile vii neoslave
ale popoarelor ortodoxe: rusii, cehii, boemii, polonezii etc.

În romaneste, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse si tiparite înca din sec. XVI (in Ardeal),
desi slava nu a fost inlocuita definitiv in slujbe decat spre sfarsitul sec. XVII și inceputul sec.
XVIII. Paralel cu misiunile BO Ruse, Liturghiile bizantine au fost traduse in limbile si idiomurile
mai multor popoare de sub domniatia imperiului rusesc (finlandeza, chineza, japoneza).

Exista numeroase traduceri ale Liturghiilor bizantine in latina si in mai toate limbile moderne
(germ., fr. en. it. ru. sp. etc), facute initial pentru interese propagandiste sau stiintifice, apoi pentru
uzul liturgic al comunitatii de apuseni de diverse limbi și nationalitati, care au devenit Ortodocsi.

5. Manuscrise și editii
Cel mai vechi liturghier care se pastreaza este Codicele Barbarini din Biblioteca
Vaticanului. Este un Evhologhiu scris la sfarsitul sec. VII, in Rasarit, care contine diferite rugaciui
din randuiala Sf. Taine si ierurgii. Cu nume de autor gasim aici doar Liturghia Sf. Vasile, cea a Sf.
Ioan și a Sf. Grigore fiind fara titlu, anonime. Manuscrisul nu cuprinde din Liturghie decat textul
rugaciunilor citite in taina de preot. Lipsesc atat instructiuni de tipic, precum si ecteniile (rolul
diaconului), care se scriu in manuscrise aparte, numite diaconicale.

Manuscrisele ulterioare, cele mai numeroase din sec. XI-XVII, sunt imbogatite cu indrumari
de tipic. Cele mai multe sunt pastrate in bibliotecile atonite, in marile biblioteci de stat din Apus
si Rasarit (B. Vaticanului - Roma, B. Nationala Paris B.N și B. Muzeului Bizantin - Atena, B. Sf.
Sinod - Moscova) și au fost editate de dominicanul Iacob Goar, de savantul liturgist rus A.
Dimitrievski și de liturgistul grec Pan. Trembela.

Prima editie tiparita a Liturghiilor bizantine apare in 1526, la Roma, si este facuta pentru
studiu si propaganda. Tot in 1526 apare, la Venetia, prima editie liturgica pentru slujba
bisericească in cadrul Evhologhiului mare grecesc. Prima editie venetiana a liturghierului, separat
de Evhologhiu, apare in 1578. În cursul sec. XVI și XVII, din initiativa catolica, mai apar editii
neliturgice si in centrele apusene (Paris, Bruxelles și Anvers). Pentru nevoile liturgice ale BO
grecesti, aproape toate editiile se tiparesc la Venetia, pana la sfarsitul sec. XIX. La inceputul sec.
XIX incep sa apara si editii tiparite in centrele ortodoxe (Atena, C-pol, Ierusalim, Alexandria).
Din sec. XVII au aparut editii tiparite la manastirea vasiliana Grota-ferrata din Muntii
Albeni (langa Roma), pentru folosinta grecilor uniti din Italia și pentru unitii de rit bizantin si limba
greaca din lume.

Exista editii critice ale Liturghiilor bizantine, incepand cu cea a Evhologhionului lui Iacob
Goar - sec. XVII, pana la editiile moderne, ca cele tiparite de liturgistul englez F.E. Brightman, de
italianul Place de Maester și de prof. grec Pan Trembela.
Calugarul Macarie a tiparit primul Liturghier ortodox in limba slava la Targoviste sau la
Dealu, in 1508. În romaneste, Liturghiile ortodoxe au fost tiparite prima oara la Brasov, in 1570,
sub ingrijirea lui Coresi, apoi la Iasi, in 1679 și 1683, sub Dosoftei. Traducerile au fost inlocuite
de cea definitiva a lui Antim Ivireanu, tiparita la Ramnic, in 1706 si 1713, si raspandita in
provinciile romanesti. Pentru unitii ardeleni s-au tiparit editii la Blaj, incepand cu 1756.