Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor

individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi

coordonate raţional şi unitar, în limitele regulamentului şi ale eticii
sportive în scopul obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului
şi procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea
în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de
maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul de finalizare reprezintă
tactica jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se
exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care
obţine victoria în trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V
– 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea
fazelor şi acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la
căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru
(de la punerea mingii în joc până la obţinerea punctului de către
una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe
din momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea
ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza
a II a - începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc
poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care
jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini
parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt
acţiunii, modul în care se ia contact cu mingea, în funcţie de
felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile
concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă
prin corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi
particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea,
pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la
situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de acţiona creator pe
parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul

de volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele
atacului şi ale apărării.
 FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea
atacului şi apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
 PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea
cărora jucătorii îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale
şi colective pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.
 FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi
în apărare, în conformitate cu principiile respective, folosind
procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective,
combinaţiile tactice şi schemele de joc cunoscute.
 FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor
în diversele faze, respectând principiile şi folosind factorii
respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac şi apărare.
În jocul de volei, tactica este formată din:
 TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni
individuale folosite în mod conştient de către un jucător în
colaborare cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului
atât în atac cât şi în apărare.
 ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o
anumită fază a jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în
scopul rezolvării adecvate a unei sarcini parţiale a jocului.
 COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor
individuale a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului,
în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau apărare.
 SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice,
aplicată mai ales în atac. Este în general mai complexă, dar în
acelaşi timp se caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.
 SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare
sau structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare.
El stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie
în cadrul unui dispozitiv prestabilit.
 CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau
caracteristicile aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă.
În jocul de volei există mai multe sisteme de atac şi apărare iar
combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele numeroase.
Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai
ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc pe
plan naţional.
 Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică
orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la
nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului respectiv pe
plan naţional şi internaţional.
 STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii,
tacticii, ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei
echipe. Calitatea execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care
echipa este apreciată în ansamblu dau nota de personalitate
colectivă. Dacă o concepţie de joc se poate însuşi şi aplica într-
un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de
joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează
o pregătire comună, cu o perspectivă bine determinată de 2-3
ani.
 ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă
caracteristicile de interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil

2
 de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă, propriu unui
număr mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat al unei lungi
experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză,
sud-americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica
se poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica
colectivă.

3
 CURS NR. 4
4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără

minge. Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se
efectuează în condiţii de joc sau apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă
cu cât prin specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea
punctului. Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care
intră astfel uşor în posesia mingii şi poate declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a
execuţiei tehnice respective.
Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice
individuale.
Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în
jocul de volei este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul
jocului + regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să se
încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi apărare.
Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil
pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de
dezvoltare al calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de
execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta. Reuşita mai
depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor
individuale şi colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi
jucători din echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin
acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a
fost lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi
acţiuni în atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în
apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin
reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia
acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de exprimare specific
al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării
acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în
funcţie de contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa
este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac

4
 Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul
succesiunii lor logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului,
astfel:

5
1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR

TACTICE INDIVIDUALE DE BAZĂ

Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de

volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare
din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire succintă la
poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de
volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a
practicanţilor. Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor
poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea
unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi
genunchi. În funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau
joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt
depărtate la lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei,
stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele
picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin
arcuit înainte, cu braţele flexate din articulaţia cotului la poziţionate la
nivelul taliei. Este poziţia folosită mai ales în momentele de relaxare, când
jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi când
jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică
începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii
acţiunilor. Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi
glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea
repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de
greutate pe piciorul din faţă pentru a favoriza deplasarea la minge.
Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a
interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este
recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a
favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a
articulaţiilor memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată

6
sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor
din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări
când jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas
dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în
doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi cu
traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai
relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în

care execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale
jucătorului. Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că
printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate
crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea
în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor
criterii:
 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau
de sus;
 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici:
serviciul din faţă sau din lateral;
 După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
 După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
 După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau
de la mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei
acţiuni sunt:
 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului
advers;
 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau
nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători.
Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia
umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de lovire este
plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate.
Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii
cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea uşor în sus, iar
cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se loveşte
mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea
greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma
este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului
pe alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape
sau prea departe de corp;

7
 În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără
aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;
 În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul
umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii
servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul
începătorilor cât şi la nivelul de performanţă.Prin traiectoria,
forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează
posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de
situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia
iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire
aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod
egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care
nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins
la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru
lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-
60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi
trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată
palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un
punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară,
imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
 În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale
corpului;
 În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau
lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral,
amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
 În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din
spate, braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan
lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se
foloseşte cel mai mult la nivelul echipelor de
perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea
a serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel
articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt blocate în
extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea
mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape
de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul
planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea
recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se
execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria
lui vizează în special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau
a celui care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
 În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma
acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de
planul superior al fileului;

8
  În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia
articulaţiei pumnului după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la
C.M. din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia)
căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă,
mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m.
de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre
înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2
paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de
fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat
întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta
ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este
situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe
ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
 În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu
săritura şi lovirea, punctul de lovire prea jos;
 În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului,
aterizare dezechilibrată.
 Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat
azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
 Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra
unei linii corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul
celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria
mingii ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control,
prinderea mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul
celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde
mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului
şi cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii
pentru verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de
2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;

9
 o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
Serviciu dirijat spre anumite zone
Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria
loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului.
Scopul blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu.
Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a
anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni,
lovitura de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul
poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina
ricoşarea mingii în terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea
mingii atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea
jucătorului de locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi
adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei
jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor
flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele
ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se
execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc
marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate
atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se
retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei
echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie,
balansarea spre înainte a braţelor;
 În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi
fileu rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
 În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge
ţinută de un partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului,
blocaj la minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge
ridicată cu deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată
din ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri
efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau
4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la
elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor
dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel

10
mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare
dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii
să stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele
folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de
consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea
cealaltă. La comandă jucătorul din centru se deplasează spre
stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul din zona
rspctivă execută simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul
advers din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care
se efctuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc
cu temă şi joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică

căderea mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă
capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la
locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu
mingea pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa
cu care vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi
amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei,
forţei şi traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
 Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din
autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări
successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;
 Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe
culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria
acţiunilor specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de
preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de
jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care
aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea
este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a
plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.

11
 Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la
blocaj să atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade
în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m.
Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la
nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei
cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon.
Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea
atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat
atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în
situaţiile în care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării
unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat
la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică
şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi
excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin
realizarea unei acţiuni de apăare prin folosirea plonjonului se poate salva o
minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie
apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele
procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot
învăţa două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul
lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele
picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea,
urmată de o rulare în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în
piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi
efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează
mişcarea de revenire în poziţia de plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a
mingii sau depăşirea acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în
poziţia iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate
din minge oferită, apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe
direcţia din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi
revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii
se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.

12
 Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-
drapta, urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior
pentru plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

13
 CURS NR. 7
4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE
ACŢIUNILOR TACTICE COLECTIVE

Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea

planului strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice,
între cele două componente ale pregătirii existând o interacţiune
complexă. Acţiunile tactice colective evoluează permanent în funcţie de
modificările regulamentului, de apariţia unor noi acţiuni sau de noi
variante de execuţie ale acţiunilor individuale.
Caracteristici ale tacticii colective în volei:
 Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;
 Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac şi
invers - fazele de joc se succed foarte repede şi aritmic, de la o
echipă la cealaltă, uneori două faze se petrec în fracţiuni de
secundă;
 Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale
antrenamentului sportiv.
În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile
tactice colectice se pot sistematiza astfel:
1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:
Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc
prin serviciu după fiecare oprire a jocului, pentru care se disting două
situaţii: atunci când echipa efectuează serviciul şi atunci când echipa intră
în posesia mingii prin preluarea serviciului.
TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
 Dispozitive ce menţinerea formaţiei;
 Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în
ambele linii.
TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
 Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2
sau 4) cu păstrarea formaţiei;
 Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2
sau 4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;
 Aşezare cu patru jucători la preluare şi aşezarea ridicătorului lângă
fileu indiferent pe ce zonă se găseşte ( împreună cu corespondentul
din linia I sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi intrarea lui în linia I;
2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:
 Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;
 Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:
 cu participarea a doi jucători din linia I şi un jucător
din linia a II-a;
 cu participarea a trei jucători din linia I;
 cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui
jucător din linia a II-a.
3. TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI ŞI LA DUBLAJ
 Tactica colectivă în apărare fără blocaj;
 Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;

14
  Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv
5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU
PRELUAREA DIN DUBLAJ
 Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;
 Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI se

desfăşoară fără minge, fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea
jucătorilor în dispozitivul de apărare al echipei.
Se poate realiza:
 Cu menţinerea formaţiei;
 Cu schimbarea jucătorilor din linia I;
 Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;
 Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea
primei variante. La echipele de avansaţi şi de performanţă, schimbările se
fac pentru a realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) şi pentru a întări
apărarea în linia a IIa şi a plasa ridicătorul într-o poziţie cât mai
avantajoasă pentru construirea fazei de atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi

avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul

2 avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

15
Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a
II-a

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I

TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile
tactice colective la preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare,
dar constituie în acelaşi timp prima parte a principalelor acţiuni de atac ale
echipei.
Scopul acestor acţiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii
servită de adversar în cele mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât
mai judicioasă a terenului, pentru a asigura preluarea mingii şi trimiterea
ei spre jucătorul ridicător în cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să
aibă un culoar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii
servite. În funcţie de zona ocupată, jucătorii se găsesc orientaţi
perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia jucătorilor din zonele
1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului aşezat mai în
faţă. În timpul preluării jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.
La începători şi în lecţia de educaţei fizică se foloseşte aşezarea în
teren cu cinci jucători la preluare ( dispuşi în formă de semicerc sau în
forma W) şi jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca ridicător.
La începătorii de vârstă mai mare sau la avansaţi este indicată aşezarea
în teren pentru preluarea serviciului cu cinci jucători la preluare şi
jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de performanţă, numărul
jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai
înalt această acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II
specializaţi în acest scop. Restul jucătorilor se plasează în aşa fel încât să
poată intra în combinaţiile de atac ale echipei şi să nu-i incomodeze pe
jucătorii de la preluare.

16
 Traseu metodic:
Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se
însuşesc relativ uşor, ele se pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă.
În paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite şi prevederile
regulamentului. Este bine să se înveţe o organizare de bază şi una de
rezervă necesară adaptării la unele situaţii speciale. Sunt eficiente şi
exersările sub forma unor jocuri de atenţie şi jocuri dinamice.
Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la
preluarea (inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini
deosebite li se pot repartiza sarcini sporite (suprafaţă mai mare).
Sisteme de acţionare:
Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică aşezarea
corectă ca poziţie şi orientare, apoi se rotează;
Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind aşezată
la efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează preluarea
serviciului. Din a treia lovitură se trimite mingea spre zona 1 unde
este reţinută şi servită din nou. După o rotaţie completă serviciul
trece la cealaltă echipă.
Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor şi
organizează atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare, ca de
exemplu după trei-patru acţiuni alergare, blocaj la perete etc.)
Acelaşi exerciţiu cu introducerea blocajului.
Jocuri cu temă.

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi

avansaţilor (5 jucători la preluare)

17
 Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la
preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1 (A) şi 6 (B)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (3

jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (2

jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

18
 CURS NR. 8
4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acţiunilor

de organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi
colective, cu minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac
sunt în ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător,
ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).
Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi
asigurarea atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din
momentul intrări în posesia mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei
peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea
punctului şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se
organizează acţiunile ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de
numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La începători şi în
lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare
jucător este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte.
La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la clase mai mari, este recomndat
sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel de performanţă se
foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci
trăgători.
Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt
acţiunile de atac cele mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în
condiţii optime de anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la
calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din
care sunt formate în:
 Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare
precizie a preluării. Traiectoria mingii la pasa directă este medie
spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime: zonele 2
şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
 Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are
rol determinant, coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie
algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite
la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe
posturi se realizează prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre
zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea se poate executa de pe orice
zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul din teren al
jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor în:
 acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul
este în linia I, iar sistematizarea acţiunilor se realizează după locul
de plecare în atac şi zona de pe fileu de unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din
zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din
zonele 3 şi 4

19
  acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător
din linia a II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
 acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din
linia a II-a - oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor
din linia I, este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II
de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilităţi de
combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de
performanţă.
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează
combinaţiile în atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5
jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este considerat
ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii,
care sunt orientate spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului,
exersarea organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din
timpul jocului.
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea
atacului, pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de
calitatea preluării şi de numărul de jucători care participă la combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt
accesibile doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile
cu trei lovituri similarecu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată
de faza de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din
atac) astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea
acţiunilor de apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor
combinaţii tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale
care sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate
de oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare,
lovitura de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor
respective în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren
cu dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.

20
Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din
două lovituri pentru lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea

combinaţiilor simple de atac

21
 CURS NR. 9
4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii

au de acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai
aptitudini motrice şi deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe
teoretice şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale adversarului
pentru a aprecia corect direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul
începătorilor când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica
colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel
încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea
în teren este asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de
tactica colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în
apărare este DUBLAREA ATACULUI. Regula de bază pentru această situaţie
este: cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în
apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea
pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers.
Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului
despre care au fost expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de
PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de
organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un
sistem de apărare.
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat –
cel mai vechi sistem de apărare cu o largă aplicare şi în
prezent datorită eficienţei cu care rezolvă sarcinile defensive.
Este folosit mai ales de echipele de avansaţi şi cele feminine,
atunci când jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-
a. În aşezarea iniţială, jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3
metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt
aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1
şi 5 apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea
atacului şi a blocajului se face permanent de către
jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au
sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de
apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj
bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient dacă
echipa are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia
atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în
situaţia blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul
atacurilor de la distanţă şi a mingilor plasate între linii.

22
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras –
este folosit de echipele de avansaţi şi performanţă,
caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din
zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este
ultimul apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a
terenului. Este un sistem elastic cu mai multe variante în ceea
ce priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a.
Dublarea se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie
de zona de unde se atacă, respectiv se blochează. Avantajele
acestui sistem sunt evidente când se foloseşte blocajul
individual (situaţie frecventă în faţa unui atac combinativ şi
desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face
intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe
destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care
le au de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să
treacă din apărare în faza de organizare a atacului.
 Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui
joc combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de
fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea
terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele
masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună
mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise
de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine
dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare
presupune stabilirea unor reguli şi principii de acţiune foarte clare
pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea
consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de
apărare.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii
în cadrul un sistem de apărare, exersarea acţiunilor individuale în
cadrul jocului este cea mai bună metodă de dezvoltare a
deprinderilor defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se
realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-
o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi
rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste
cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante
explicaţiile teoretice care să conducă la înţelegerea de către
jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a
mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte
eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative
şi demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi
vor consta în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate
în apărare pe zonele respective. În continuare se va introduce
exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare
va urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de

23
 atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la
particularităţile jucătorilor şi a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

24
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la
blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

25
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a
obţinerii performanţelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă
dispozitivele de aşezare în teren la primirea şi efectuarea serviciului şi
acţiunile de bază în atac şi apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul
final. În pregătire se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile
introduse suplimentar vor fi folosite pe linia pregătirii individualizate, în
cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi
elevi care au un grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice
mai dezvoltat.

26
 Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul
la primirea serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu.
Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu două mâini.
 Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea
serviciului în formaţie de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul
din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din faţă sau de sus din faţă ( în
funcţie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul
terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea
înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din
zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea, fără
blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul
din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua
mai retrase.
 Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) -
joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent şi dublarea blocajului de
către jucătorul cel mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în
formaţie de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul
de sus din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre
ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii
peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu
două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual efectuat de
jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu
jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai
înainte şi în lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea
serviciului , jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi
jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în
zonele 2 şi 3.
 Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se
poate folosi modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele
îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al
jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj al jucătorul
din zona 1 sau 5 şi sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.
De asemenea se poate introduce specializarea unor jucători pe anumite
posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de locuri după trecerea
mingii peste fileu.
 Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) –
sistemul de atac cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce intrarea
ridicătorului din zona 1 la primirea serviciului şi combinaţia cu atac
simultan. În apărare, blocajul individual şi blocajul în doi jucători,
sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

 Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători:
se începe cu două mingi care se aruncă cu o mână sau două,
concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute în teren înseamnă
punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După
fiecare set se mai introduce o minge.
 Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu
trei mingi. Primul executant trimite pe rând mingile cu două mâini de

27
 sus spre jucătorul următor, imediat ce acesta a efectuat pasa
anterioară. Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite
lung spre primul jucător, care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se
întrerupe exerciţiul ci se continuă cu mingile care au rămas. Se poate
executa şi sub formă de concurs.
 Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii,
numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei
doi coechipieri şi apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda
diferite derogări de la regulile jocului competiţional: jucarea mingii de
două ori consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să
conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea şi dacă
ea a căzut odată de sol.
 Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La
început mingea se pune în joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate
introduce serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu. Este
obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu
cu două mâini, la început simplu apoi din săritură. Se punctează
acţiunile care respectă aceste condiţii. Se poate juca şi în condiţii
uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
 Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu
serviciu, preluare, ridicare şi trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din
săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de
câte 4-5 minute.
 Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse,
cu trei jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare
mingile căzute în spaţiul de trei metri. La început cu mingi oferite
(aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu
obligativitatea organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din
zona 2, ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu
cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul
individual şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este
dispusă în teren cu jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din
apărare în dispozitiv cu cinci jucători la preluare dispuşi în semicerc sau
în “W “şi jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru
atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent
de evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile care se încadrează în
modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru
atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la
corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde
pe aceiaşi linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a,
jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele 1 şi 5.

ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele

întreceri se poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor.
În general se recomandă ca instruirea echipelor reprezentative şcolare să

28
fie realizată prin lecţii speciale de antrenament sportiv, dar la creşterea
eficienţei acestor lecţii de activităţi sportive. Ele sunt activităţi îndrăgite de
elevi şi ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor
de toate gradele.
Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună
ocazie de verificare a metodelor şi mijloacelor utilizate în procesul de
instruire.
Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a
şcolii, sau între echipele reprezentative ale unor unităţi şcolare din
localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele şcolare,
Ministerul Educaţiei Naţionale, Federaţia Română de Volei şi nou înfiinţata
Federaţie a Sportului Şcolar şi Universitar.
Pentru reuşita unei competiţii este necesar ca ea să se desfăşoare în
condiţiile unui regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va
cuprinde toate datele legate de acţiunea respectivă, referindu-se la
următoarele aspecte:
 Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile
de jucători care au drept de participare
 Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului
 Termenele de înscriere
 Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi
participanţilor.
Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai
multe comisii care să poată rezolva anumite probleme şi să asigure buna
desfăşurare în conformitate cu regulamentul: comisia de organizare,
comisia administrativă, comisia tehnică.
CURS NR. 13

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR

ŞCOLARE

Competiţiile şcolare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau

în sistem eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe
rând cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este
faptul că există o continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face
după disputarea unui număr mai mare de meciuri.
Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă
prestabilită, numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru
fiecare echipă defăşurarea alternativă a jocurilor pe teren propriu şi în
deplasare.
Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:
 Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n
( n= numărul total al echipelor participante)
 Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe
parcursul a “n-1” etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n”
etape, iar numărul total al meciurilor va fi de “ n(n-1)
 Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază şi va fi trecut
în tabel în stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar şi în

29
 dreapta (joc pe teren propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru
un turneu cu 8 echipe vom avea următoarea situaţie:
Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-
8 Etapa VI 8-7 Etapa VII 4-8
 În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai
mică este în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în
ordine crescătoare, iar când aceasta este în dreapta se continuă
trecând tot în partea stângă următoarea cifră mai mare:
Etapa Etapa Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI Etapa VII
I II
1- 8 8–5 2–8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

 Atunci când numărul echipelor înscrise este impar,

programarea se face pentru numărul par imediat următor, iar
echipa programată să joace cu acest număr, nu va juca în
etapa respectivă.
 Clasamentul se întocmeşte adunând punctele obţinute de
fiecare echipă în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru
victorie, un punct pentru înfrângere, 0 puncte pentru
neprezentare). Dacă există echipe cu acelaşi număr de puncte,
se ia în considerare setaverajul( cifra obţinută prin împărţirea
numărului de seturi câştigate la numărul de seturi pierdute),
iar dacă egalitatea persistă şi în acest caz, se va lua în calcul
punctaverajul, care se obţine în acelaşi mod.
Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor
participante este mare, iar timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă
numărul echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea
tragerii la sorţi a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor este impar,
programarea jocurilor se face folosind următoarea formulă: (A- 2 n) x 2 = R,
unde A reprezintă numărul echipelor, n este puterea la care ridicând cifra
2 se obţine un număr mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R reprezintă
numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA ECHIPEI

REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lîngă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac

parte din echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică
trebuie să desfăşoare şi alte activităţi specifice pregătirii şi participării la
competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării
competiţiilor: înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea
meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o
discuţie cu componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la
un nivel accesibil, concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul de atac

30
şi de apărare, punctele forte şi cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de
aceste aspecte va stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de
joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc
şi eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de
identitate, etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii
legate de alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a
pregătirii psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de
victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele
organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru completarea
foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează pregătirile echipei.
Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în
condiţii improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite din start
şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu
regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii
verbale în timpul partidei, care trebuie să fie constructive şi încurajatoare
pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la
care are dreptul fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se
pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice
concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste
întreruperi să fie benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la
număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară
schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La
nivelul echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este
recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor
echipei să ia parte activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în
acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de
după meci va analiza obiectiv modul în care echipa şi jucătorii şi-au
îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să fie angrenaţi
toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare
a problemelor care apar să fie găsite.

31