Zăvoeanu (Militaru) Ioana-Emilia, grupa

Drăghiciu-Ţoc Marina Georgiana, grupa

MODELE CLINICE ÎN LUPUSUL ERITEMATOS SISTEMIC: ASEMĂNĂRI, DEOSEBIRI

ŞI POVEŞTI DE SUCCES

Prezentarea articolului:

De-a lungul timpului, modelele de şoareci (modelele murine) cu LES (lupus eritematos
sistemic) au fost instrumente indispensabile pentru studiul patogenezei bolii, pentru identificarea
locilor de susceptibilitate genetică şi au fost folosite ca ţinte în dezvoltarea medicamentelor şi în
testarea preclinică a noilor terapii. Ultimele cercetări care au permis înţelegerea mecanismelor
imunologice ale progresiei bolii au permis şi o reevaluare şi o dezvoltare a terapiei
medicamentoase administrate în LES. În ciuda rezultatelor promiţătoare obţinute din studiile pe
şoareci, multe medicamente noi nu au reuşit să treacă de evaluarea clinică finală. Aceasta se
datorează probabil complexității bolii, care este determinată de predispoziția poligenică și de
diferiți factori de mediu, rezultând o prezentare clinică heterogenă. Fiecare model murin prezintă
anumite aspecte, în special în ceea ce priveşte mecanismele care stau la baza progresiei bolii.
Principalele modele murine au avut rezultate bune în ceea ce priveşte evaluarea
imunosupresoarelor cu spectru larg. Cu toate acestea, apariţia terapiei ţintite necesită alegerea
celui mai adecvat model pentru testare şi, în cele din urmă, identificarea pacienţilor care au şanse
mai mare de răspuns la medicaţie. În acest articol sunt prezentate pe scurt asemănările şi
diferenţele dintre cele mai frecvente modele murine utilizate în cercetarea lupusului şi sunt
evidenţiate modurile prin care ele au permis înţelegerea căilor de intervenţie terapeutică.

LES este o boală autoimună complexă cu o prezentare clinică foarte heterogenă care
reflectă rolurile multiple ale factorilor de mediu, factorilor genetici şi răspunsului imun în
iniţierea şi progresia bolii. Variabilitatea manifestărilor bolii şi severităţii face extrem de dificilă
efectuarea studiilor clinice, mai ales în ceea ce priveşte selectarea lotului de pacienţi care e cel
mai susceptibil să răspundă la tratamentul aflat în cercetare.
 Modelele murine ale bolii reprezintă populaţii genetic omogene pentru studiul iniţierii şi
progresiei patogenezei în stadiile localizate, periferice şi în stadiile finale. Ele oferă un sistem
mult mai rapid de screening terapeutic deoarece şoarecii prezintă o mortalitate de 50% la 5-9 luni
din cauza apariţiei glomerulonefritei. Mai mult decât atât, ele permit examinarea în absenţa
oricărui tratament, ceea ce reprezintă o precauţie faţă de studiul loturilor de pacienţi cu LES care
se pot afla sub tratament imunosupresor deşi sunt în remisiune. În plus, ele permit o evaluare
uşoară a asocierilor de medicamente cu scopul de a reduce dozele individuale şi efectele
secundare ale monoterapiei în doză mare.

Limitele utilizării modelelor murine sunt costurile crescute, durata mare a studiului şi
necesitatea expertizei ştiinţifice pentru a crea, îndeplini, analiza şi interpreta rezultatele cu scopul
de a obţine informaţii semnificative aplicabile în cazul bolii survenite la om.

Alegerea modelului murin de boală potrivit se bazează pe analiza atentă a cerinţelor

studiului. Astfel, o caracteristică distinctivă a LES la om este prezenţa anticorpilor antinucleari
(ANA), a anticorpilor anti-ADNds şi anticorpilor anti-ARN. Manifestările clinice includ
glomerulonefrita, artrita, afectarea cardiacă, leziunile cutanate şi simptomele neurologice. De
asemenea, pe măsură ce fiecare pacient se prezintă cu un fenotip unic, modelele murine pot imita
doar anumite caracteristici ale bolii.

Modelele murine NZB/W (New Zealand black × white F1), MRL/lpr (Murphy Roths
Large/lymphoproliferative) şi BXSB au fost frecvent utilizate în studiul mecanismelor
imunologice şi determinarea ţintelor terapeutice de-a lungul ultimilor 40 de ani. Toate cele trei
modele exprimă anticorpi serici ANA şi dezvoltă glomerulonefrită. Având la bază aceste
caracteristici, cele trei modele pot fi utilizate pentru a studia rolul diferitelor gene, căi de
semnalizare şi celule în progresia bolii şi pentru a determina dacă acestea pot fi ţinta diferitelor
medicamente studiate. În plus, modelele cu patogenie a bolii dependentă de IFN-alfa şi cea
dependentă de prezenţă receptorilor Toll-like 7 (TLR7) sunt utilizate din ce în ce mai frecvent
deoarece ultimele cercetări arată o mare importanţă a acestor căi în patogeneza LES.

Cu toate că modelele de şoareci sunt utilizate frecvent în studii, există diferenţe clare
între sistemul imun al şoarecilor şi cel al oamenilor, în special în ceea ce priveşte implicarea
limfocitelor în patogeneza lupusului. De altfel, şoarecii sunt ţinuţi în condiţii relativ sterile în
timp ce oamenii sunt expuşi constant diferiţilor agenţi patogeni care activează sistemul imun în
moduri variate, inclusiv prin intermediul TLR şi IFN. Implicarea microbiomului în dezvoltarea
autoimunităţii este un subiect larg cercetat şi discutat în ultimii ani. De aceea, după ce studiile
legate de patogeneza şi terapia lupusului ajung în fazele clinice, în proporţii mari eşuează sau au
rezultate care nu satisfac în totalitate ipotezele studiilor.

Rezultate:

1. În zilele noastre, în urma studiilor efectuate pe modelele enumerate mai sus, în tratamentul
LES sunt utilizate următoarele medicamente cu acţiune nespecifică: aspirina, corticosteroizii
(prednison, prednisolon şi metilprednisolon) şi antimalaricele precum hidroxiclorochina.
Dintre medicamentele cu acţiune specifică, în 2011 a fost aprobată utilizarea belimumabului
în terapia LES. Alte medicamente ultilizate sunt imunosupresoarele precum ciclofosfamida,
metotrexatul şi micofenolatul mofetil.
2. Belimumab este un anticorp monoclonal care leagă şi neutralizează factorul activator al
celulei B şi anume stimulatorul limfocitului B cunoscut şi ca BLyS sau BAFF. Inhibarea
BAFF ameliorează nefrita şi creşte supravieţuirea în cazul modelelor: NZM2410, NZB/W şi
BXSB. Rituximabul, un anticorp monoclonal anti-CD20, este eficient în tratarea
manifestărilor extrarenale ale LES precum artrita şi trombocitopenia. Studiile pe şoareci au
concluzionat că terapia dublă anti-BAFF/anti-CD20 poate fi utilă în tratarea manifestărilor
renale ale LES, în special în cazul în care IFN este implicat în patogeneza bolii.
3. Antigenul 4 de pe limfocitele T citotoxice (CTLA-4 sau CD152) este o proteină inhibitorie
aflată pe suprafaţa celulelor T care leagă CD80/CD86 de pe celulele prezentatoare de
antigen. Inhibând activarea celuleor T, CTLA-4 are rol în reglarea toleranţei centrale şi
prevenirea apariţiei autoreactivităţii. Acelaşi efect este prezent şi în cazul administrării de
abatacept (proteină de fuziune CTLA-4 – Imunoglobulină). Abataceptul a avut rezultate
promiţătoare în studiile pe şoareci, însă a eşuat în studiile clinice.
4. Semnătura IFN a fost identificată în celulele mononucleare din sângele periferic al peste 80%
dintre pacienţii cu lupus. Astfel că în cazul modelelor BXSB şi NZB/W care prezintă o slabă
semnătură IFN, inhibarea căilor IFN-alfa fie cu anticorpi monoclonali, fie prin imunizare cu
IFN kinoid, determină o ameliorare a bolii. S-a dezvoltat un IFN-alfa kinoid uman care a
redus cu succes semnătura IFN la pacienţii cu LES.
Opinii:

1. Este binecunoscut faptul că LES este o boală cronică autoimună caracterizată prin pierderea
toleranţei la ,,self” şi apariţia autoanticorpilor responsabili de distrucţiile celulare şi tisulare şi că
în etiopatogenia bolii sunt implicaţi factori genetici, de mediu, hormonali şi imunologici.
Consider că din cauza multitudinii factorilor implicaţi şi polimorfismului clinic, studiile pe
modele murine şi studiile clinice sunt în continuă dezvoltare deoarece este necesară descoperirea
a noi căi implicate în patogeneza bolii şi a noi terapii care să ţintească molecule cât mai specifice
ale bolii şi să permită o creştere a supravieţuirii pacienţilor.

2. Sunt de părere că modelele murine de lupus sunt indispensabile studiului patogeniei LES, mai
ales în cazul determinării căilor implicate în pierderea toleranţei la self, producţiei de anticorpi şi
progresiei bolii spre stadii finale ale afectării de organ cum ar fi glomerulonefrita. În ultimele
două decenii, aceste studii au permis definirea a multiple molecule specifice în patogenia bolii şi
au permis, de asemenea, şi dezvoltarea şi utilizarea unor noi terapii în managementul LES.
Aceste modele sunt de asemenea folosite şi în studiile preclinice ale noilor medicamente pentru a
evalua siguranţa, dozajul şi eficacitatea acestora.