Sunteți pe pagina 1din 82

M. Roth, A. Rebeleanu, S.

Poledna

Introducere în asistenţa socială

INTRODUCERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ............................................................... 3

PROGRAMA ANALITICĂ..............................................................................................5

RECOMANDĂRI PENTRU O PARTICIPARE EFECTIVĂ LA FORMAREA


PROPRIE..........................................................................................................................11

CAPITOLUL 1. EXPERIENŢA ŞI COMPETENŢA PROFESIONALĂ.................13


1.1. INTELIGENŢA SITUAŢIONALĂ.................................................................................. 14
1.2. DIFERENŢE ÎN ÎNŢELEGEREA PROBLEMELOR SOCIALE............................................ 15
1.3. DIFERENŢE ÎNTRE CALITATEA ŞI RAPIDITATEA DECIZIEI..........................................15
CAPITOLUL 2. ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL...........................16
2.1 REPERE DEFINITORII.................................................................................................16
2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale.......................................................16
2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială......................................17
2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale............................................................................... 18
2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale......................................................20
2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale..........................................................................20
2.1.6 Forme ale asistenţei sociale.............................................................................21
2.2. RECAPITULARE........................................................................................................22
2.3 APLICAŢII PRACTICE.................................................................................................24
CAPITOLUL 3. NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ.........................26
3.1 NEVOI - DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE...........................................................................26
3.2 RELAŢIA NEVOI-RESURSE.........................................................................................26
3.3 APLICAŢII PRACTICE.................................................................................................28
CAPITOLUL 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC....31
4.1. APARIŢIA ASISTENŢEI SOCIALE. CUM A DEVENIT ASISTENŢA SOCIALĂ O PROFESIE?
....................................................................................................................................... 31
CAPITOLUL 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ.........................................35
5.1. ASPECTE GENERALE................................................................................................35
5.2 DEFINIREA ŞI PREZENTAREA ATRIBUTELOR RELAŢIEI PROFESIONALE......................41
5.3. DEZVOLTAREA RELAŢIONĂRII PROFESIONALE.........................................................44
6.2. MODELELE TEORETICE ŞI ROLURILE LOR................................................................50

CAPITOLUL 6. INTERDISCIPLINARITATEA ŞI MODELE TEORETICE APLICATE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

6.1 Interdisciplinaritate ............................................................................................45

3
6.2 Modele teoretice şi rolul lor...................................................................................47

CAPITOLUL 7. VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ...........64


7.1. ROLUL VALORILOR ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ............................................................ 64
7.2 DEONTOLOGIA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ...................................................... 66
7.3. CODUL DEONTOLOGIC AL ASISTENŢEI SOCIALE......................................................67
7.4. TEMELE MAJORE DE CONFRUNTARE ETICĂ............................................................. 71
7.5 RELAŢIA VALORI-ETICĂ PROFESIONALĂ...................................................................75
7.6. RECAPITULARE........................................................................................................76
7.7 APLICAŢII PRACTICE:................................................................................................77
7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate............................. 77
7.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică..........................................77
7.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei şi
codul deontologic...................................................................................................... 79
CAPITOLUL 8. PROCESUALITATEA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ...........75

CAPITOLUL 9. TIPURI ŞI SERVICII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................78

4
Programa analitică

Obiectivele cursului

La absolvirea cursului studenţii vor putea demonstra următoarele:

- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de ajutor în


favoarea individului.
- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi proiectează analiza
şI intervenţia respectând valorile individului.
- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva nevoilor
clienţilor

Temele abordate
Evolutia formelor şi a concepţiilor privind ajutorul acordat
indivizilor. Definitia si obiectivele asisentei sociale. Nevoile
persoanelor asistate. Principiile şi valorile intervenţiilor în
favoarea indivizilor. Relaţia dintre valorile individuale şi
cele profesionale, identificarea propriilor valori.

Sarcinile cursantului:
1. rezolvarea tuturor exerciţiilor din manual
2. consultarea bibliografiei
3. prezentarea a două din cinci teme posibile (prezentate mai jos) sub formă de lucrări
individuale:
 un interviu cu o persoană despre formele de asistenţă socială din perioada comunistă sau
dinaninte de această perioadă. Se va transcrie interviul şi se vor analiza principalele idei
privind existenţa sau inexistenţa formelor organizate sau informale de ajutor. Se va finaliza cu
propriile informaţii
 definiţia asistenţei sociale, obiectivele şi rolul ei în societate- cu folosirea bibliografiei
conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 relaţia dintre nevoi şi drepturi în asistenţa socială - cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă socială - cu folosirea
bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 valorile şi principiile etice ale asistenţei sociale- cu folosirea bibliografiei conform criteriilor
ştiinţifice şi cu observaţii personale

Formele de evaluare:
- Două teme predate sub formă de eseuri sau scurte referate (2-4 pagini), din
care să reiasă prelucrarea bibliografiei recomandate 20% din notă
- Teme pe parcursul semestrului 30%
- Evaluare prin test grilă 50%

5
Bibliografie

Alexiu, M. (2003): Valori şi faze ale acţiunii sociale, In : Neamţu, G (coord.). Tratat de asistenţă socială, Iaşi:
Polirom, p. 319-365

Bocancea, C., Neamţu, G. (1999). Elemente de asistenţă socială. Collegium Polirom, p. 96-126

Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistenţa socială. Collegium Polirom

Coulshead. V. (1993). Practica asistenţei sociale. Bucureşti: Editura Alternative Hurubean, A.: Construcţia
metodologică a asistenţei sociale, In : Neamţu, G (coord.). Tratat de asistenţă socială, Iaşi: Polirom,
p. 278-317

Howe, D. (2000) Introducere in teoria asistentei sociale, Bucureşti: Editura Alternative

Neamţu, G. (2003). Introducere în teoria asistenţei sociale In: Neamţu, G (coord.). Tratat de asistenţă
socială, Iaşi: Polirom, p. 25-56

Pop, L. coord. (2002) Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Expert.

Roth-Szamoskozi, M (2003) Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Cluj,


Presa Universitară Clujeană. p. 11-138
Zamfir, E. (2002) De la teorie la acţiune socială, imperativ al unei societăţi incluzive, în Revista de Asistenţă
Socială, nr.6-2002.

Zamfir, E. (2003) O nouă filosofie a sistemului serviciilor de asistenţă socială în Revista de Asistenţă Socială,
nr.1-2003.

Bibliografie opţională (biblioteca Facultăţii de sociologie şi


asistenţă socială):

Miftode, N. (1999). Fundamente ale asistenţei sociale, Iaşi: Editura Eminescu

Egan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, California

Barker, R.L. (1988). Social Work Dictionary, NASW Inc.

Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth Edition

Compton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.

Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage Publications

6
De Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social,
Editions Bayard, Paris

De Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, Paris

Hoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.

Ivey, A., (1992), Intensional Interviewing an Counselling, Brooks/Cole, Pacific


Grove

Muchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, Paris

Schulman, L. (1992). The Skills of Helping, Peacock Pb., Third Edition

Turner, F. (1986). Social Work Treatment, Free Press, Third Edition.

th
Edwards, R. (Ed.) (1995). The Encyclopedia of Social Work (19 Edition). NASW Press

7
INTRODUCERE

Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar şi înalt incluzive
pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive subiective sau obiective, se află în poziţii
sociale marginale. Intr-o societate modernă, democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii
societăţi, dar şi un drept cetăţenesc. Astăzi, în România, ea este pe cale de a dobândi teren. Pentru toţi
cetăţenii României, dar în principal pentru cei implicaţi în organizarea, planificarea şi practica protecţiei sociale
este foarte important să se clarifice: pentru ca un stat să fie într-adevăr democratic, munca de asistenţă socială
– bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi desfăşurată în conformitate cu criterii profesionale
certe – este în aceeaşi măsură o condiţie esenţială a democraţiei ca şi economia de piaţă liberă sau sistemul
alegerilor parlamentare. Aceasta deoarece, în lipsa unui ajutor adecvat, cei care nu rezistă la competiţia
specifică economiei de piaţă şi care pot ajunge atât de numeroşi încât să cuprindă pături largi de
populaţie, la un moment dat, prin mişcări sociale, ar putea dezechilibra un sistem social lipsit de
mecanismele reechilibratoare ale asistenţei sociale. Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul
acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura
de drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficia de alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost
decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de
autorealizare.

Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se reglementează


modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse insuficiente constituie în mod tradiţional protecţia
socială. Opţiunile politice decise de forurile decizionale, aflate la baza ansamblului de măsuri de protecţie
socială dintr-o ţară şi care reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei (pensii, ajutoare
sociale în caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de deces al unui părinte, pentru persoanele cu
handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru copii etc.) constituie politicile sociale.

Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială şi de ajutor
profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate, constituie asistenţa
socială. Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de
asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistenţă socială.

In aceşti ani "de tranziţie", specifici tuturor ţărilor Europei răsăritene, aria problemelor sociale s-a
amplificat. Dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâşiată de tulburări sociale ale căror cauze sunt legate de
probleme ca, de exemplu, sărăcia, delicvenţa, intoleranţa, alcoolismul, abuzul de droguri, disperarea, chiar
tragedia personală a şomerilor care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi dovedi puterea de muncă, a familiilor
care eventual sunt în curs de dezorganizare, a copiilor care cresc pe străzi sau sunt abandonaţi în case de copii,
a bătrânilor fără suport, ajunşi cerşetori ai milei publice, atunci pe planul socialului trebuie să se facă simţită
asistenta socială. Se cere să se dezvolte o politică socială atentă la problematica umană, principială şi bine
reglementată legal, iar instituţiile sociale menite să răspundă nevoilor umane vor trebui să fie sensibile şi
responsabile în abordarea problemelor sociale, în satisfacerea nevoilor clienţilor lor. Practicienii din acest
domeniu urmează să înţeleagă că funcţia lor e justificată doar dacă vine în sprijinul celor asistaţi, dacă serveşte
bunăstarea beneficiarilor.

Asistenţa socială exprimă orientarea politicilor publice către cetăţenii vulnerabili ai unei societăţi.
Investiţia oricărei forme de guvernământ în sistemul de protecţie socială şi în serviciile sociale este importantă
pentru a ne asigura că problemele sociale existente (şomajul, sărăcia unei mase largi a populaţiei, excluziunea
socială, abandonul copiilor) nu vor avea consecinţe din ce în ce mai grave asupra unor pături din ce în ce mai
largi ale populaţiei. Problemele menţionate atrag după sine altele, care nu afectează doar persoanele cu
dificultăţi de adaptare socială, ci şi pe membrii familiei lor, precum şi comunitatea mai largă. Probleme ca
8
neglijarea sau chiar abandonul unor copii, sau a persoanelor vârstnice şi a celor cu handicap din familie,
delicvenţa, şomajul, pierderea domiciliului şi altele există în toate ţările lumii, există însă deosebiri între ţări în
privinţa proporţiei acestora ca fenomene sociale, precum şi al felului în care ele sunt tratate.

Ca în toate ţările lumii, sărăcia a existat întotdeauna în România. Insă în ultimii 40 de ani de dictatură,
existenţa acestui fenomen şi implicaţiile sale nu au fost recunoscute, iar consecinţele sale au fost ignorate.
Astăzi, sărăcia este recunoscută ca fenomen social, fără să fim încă pe deplin conştienţi de extinderea ei, de
gravitatea ei, de implicaţiile sale şi, mai ales, de modalităţile de a depăşi această stare. Piaţa liberă conţine
elementele progresului, ea dă speranţa evoluţiei social-economice, dar este – totodată – şi izvorul unor noi
probleme sociale. In plus, sărăcia nu este singurul aspect care necesită o intervenţie reparatorie. Există multe
categorii de persoane, de diferite vârste, dintre cele care fac parte din etniile minoritare, cu o stare precară de
sănătate fizică sau mentală, cu nivel scăzut de inteligenţă, de orientare homosexuală şi altele, care sunt mai
mult sau mai puţin marginalizate în societăţile de piaţă bazate pe competenţe şi pe competiţie pentru locurile
de muncă şi poziţiile sociale avantajoase. Astfel de persoane, care nu pot concura pe piaţa muncii, dar nici
măcar pe cea a calificării profesionale, au nevoie de solidaritatea majorităţii, adică a acelora care se pot bucura
de avantajele societăţii moderne, de drepturile garantate de societăţile democratice.

În societatea actuală, problematica fundamentală căreia trebuie să-i răspundă asistenţa socială este
conceptualizată generic prin termenul de excluziune socială a celor care nu ajung la resurse suficiente
necesare unei supravieţuiri decente. Termenul de excluziune desemnează limitarea sau pierderea
posibilităţilor de a lua parte la o viaţă socială şi comunitară normală, la nivel de egalitate cu ceilalţi, datorată
unor bariere sociale, discriminatorii. "De aproximativ 15 ani, în Uniunea Europeană a apărut un nou concept, şi
anume cel de excluziune socială... Segmente importante ale populaţiei riscă, datorită unor complex de factori
economici şi sociali adverşi, să fie împinse la marginea societăţii, să fie caracterizate prin limitarea cronică a
accesului la oportunităţile pe care societatea le-a creat pentru majoritatea membrilor ei. Obiectivul central al
politicii sociale nu mai este simpla ajutare a celor săraci, ci o reinserţie a persoanelor excluse de la o viaţă
socială normală, caracterizată prin oportunităţile societăţii moderne... Pentru a combate excluziunea socială
nu este suficient doar suportul financiar, ci trebuie dezvoltat un larg complex de forme de suport pentru a
evita excluziunea şi pentru a recupera social persoanele împinse la marginea societăţii (C. Zamfir, 2002, p.24).
În România are loc actualmente un proces de construire a unui sistem şi a unei reţele de servicii de protecţie
socială, a cărei utilizare urmează să devină un drept cetăţenesc. Acest sistem va trebui să ofere indivizilor şi
grupurilor cu situaţii dificile dreptul la asistenţa socială adecvată, la un ajutor care să nu fie umilitor, ci unul
care respectă demnitatea individuală, care să fie oferit sistematic şi care să ţină seama de valorile umane
esenţiale.

Va trebui îmbunătăţită şi mult înnoită reţeaua de asistenţa socială care, deocamdată, funcţionează ca
un colac de salvare cu arie mică de cuprindere (cămine temporare, cantine gratuite, centre de minori, azile,
ajutoare băneşti), cu valoare de remediere a disfuncţiilor din sfera socială. Reţeaua de servicii va urma să se
lărgească în continuare, în direcţia serviciilor cu caracter preventiv. Acestea din urmă vor fi ţintite către
categoriile de populaţie cu risc crescut şi vor avea ca scop preîntâmpinarea sau scăderea frecvenţei unor
probleme sociale specifice. Dezvoltarea unei reţele preventive este un domeniu modern al asistenţei sociale
de pretutindeni, care începe sa se impună şi în ţările Europei răsăritene.

Relaţia de asistare a unei persoane aflate în dificultate nu poate fi înţeleasă doar ca un act administrativ
momentan, situaţional. Munca prin care un asistent social oferă asistenţă indivizilor cu probleme este un
proces complex în care construirea unei relaţii de durată între asistentul social şi asistat este bazată pe
încredere şi pe speranţa de depăşire a dificultăţilor.

9
Bibliografie.

Zamfir C. (2002) Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor sociale. Interviu realizat
de S. Preda în Revista de Asistenţă Socială 6, pag. 23-26.

10
Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie

Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate spre autoformare,
pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi seminariilor de
formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la autoformarea dumneavoastră vă
sugerăm câteva sfaturi:

 Când aveţi o întrebare, puneţi-o!

 Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!

 Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!

 Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice
discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!

 Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!

 Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce seminarul că nu
are toate răspunsurile! Nu le are!

 Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură relevante pentru
formarea dvs. practică!

 Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!

 Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu care cere
creativitate şi perfecţionare continuă!

 Observaţie:

La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de evaluare a activităţii!

Scopul evaluării:

Sistematizarea informaţiilor obţinute

Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională

Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a emite sugestii în
scopul perfecţionării profesionale

11
FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi

este 

necesar pentru că ...............................................

nu este 

2. Activitatea de astăzi

mi-a fost 

utilă pentru că ...........................................................

nu mi-a fost 

3. După această activitate sunt:


a). mulţumit

b). indiferent

c). nemulţumit

d). altele

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

12
Capitolul 1.
Experienţa şi competenţa profesională

Atunci când întrebi un profesionist “plin de experienţă” despre modul în care surprinde esenţa din
complexitatea situaţiilor cu care se confruntă, el invocă o deprindere care ar fi rezultatul acumulărilor
experienţelor personale foarte diferite, care nu au generat o reţetă în sens strict, dar care i-au permis
conturarea unei atitudini particulare în sfera intervenţiei. Dacă se pun întrebări asupra condiţiilor auto-
formării, profesionistul povesteşte despre cazuri.

O existenţă profesională activă, creatoare de experienţă, nu este însă o succesiune de cazuri, o serie de
experienţe de viaţă în care fiecare profesionist ori aspirant este personal implicat, ci presupune obligatoriu
reflectarea la aceste experienţe, raportarea la modelele generale, teoretice.

Debutantul care se plânge că îi lipseşte experienţa, sau cel căruia i se reproşează lipsa experienţei poate
avea, şi în general are, cunoştinţe remarcabile dobândite pe parcursul anilor de studiu, se poate simţi
stângaci, neîndemânatic sau îngrijorat în faţa cazurilor care i se prezintă.

Între debutanţi şi profesionişti, în funcţie de experienţa profesională se constată diferenţe în modul de a


percepe situaţiile problematice, în ceea ce priveşte calitatea conceptualizării, în înţelegerea problemei
actuale a clientului, în rapiditatea luării deciziilor. Vom prezenta pe scurt aceste diferenţe, urmând ca
aplicaţiile practice pe care le propunem în acest volum să ajute studenţii/cursanţii în formarea
profesională, dar şi în procesul de autocunoaştere şi să-i ghideze în a reflecta asupra muncii lor
profesionale.

Exerciţiu: Vă invităm să vă formulaţi părerea asupra modului în care debutanţii şi persoanele cu


experienţă percep situaţiile de criză ale beneficiarilor

Debutanţii nu percep situaţia în amploarea sa; aspecte importante ale problemei le


scapă sau nu le sesizează; ei percep unele detalii în ordinea apariţiei lor şi în funcţie de
succesiunea lor în timp. Din această cauză, ei nu reuşeşc să situeze un aspect sau o
anumită circumstanţă în raport cu alte date ale ale cazului problemă şi se pierd în detalii
sau într-un anumit detaliu.

Persoana cu experienţă este capabilă să perceapă situaţia în ansamblul ei; numărul


aspectelor sesizate de ea este mai mare, suprafaţa percepută a problemei creşte pe
măsură ce el se ocupă de caz. Experienţa crescută, percepţia extinsă se răsfrânge şi
13
asupra aspectelor mai puţin vizibile ale problemei, asupra elementelor despre care încă
nu are informaţii, şi deci, asupra cărora “ar trebui să se informeze” înainte de a avea o
idee clară asupra ansamblului problematic.

1.1. Inteligenţa situaţională

O diferenţă importantă între cele două categorii – debutant şi profesionist – pe care le comparăm este
reperabilă la nivelul a ceea ce s-ar putea numi “inteligenţa situaţională” (Mucchielli, R., 1991). Ea nu se
referă la vreo diferenţă de nivel intelectual, ci la faptul că se poate spune că poţi fi “nepriceput” în faţa
unei probleme practice, sau dimpotrivă foarte “versat” în rezolvarea unui anume tip de problemă. Această
“inteligenţă situaţională” este explicitată de Mucchielli, R. (1991) cu ajutorul a patru noţiuni
complementare: sesizarea esenţialului, înţelegerea sistemului, simplificarea problematicii complexe şi
detaşarea în raport cu implicarea afectivă.

1. Sesizarea esenţialului
Debutantul este întotdeauna expus la posibilitatea confundării aspectelor anexe ale unei probleme cu cele
esenţiale, respectiv a fortuitului cu semnificativul. Orice situaţie profesională concretă comportă un punct
nodal, sau o linie directoare principală, din care se desprind sau dobândesc sens toate celelate elemente
dependente. Diferenţa apare atunci când se cere debutantului să rezume într-o idee clară situaţia, sau
altfel spus, să o definească. După debutat, conceptualizarea este dificilă. Valoarea conceptualizării, sau
formularea ideii care rezumă şi defineşte cunoaşterea problemei, implică în mod necesar intuirea
esenţialului.

2. Înţelegerea sistemului
Acolo unde debutantul vede o aglomerare de fapte, un amalgam de date, o suită imprevizibilă de
evenimente sau aspecte, persoana cu experienţă sesizează un raport care se organizează într-o
configuraţie nu întâmplătoare. Profesionistul sesizează principiul organizării datelor, aspectelor,
evenimentelor, înţelege structura semnificaţiei ansamblului pe care-l examinează.

3. Simplificarea problematicii complexe


În măsura în care debutantul preia un aspect pentru explicarea ansamblului, accesoriul ca esenţial, el
simplifică prin “amputare” situaţia problematică. În măsura în care el rezumă în felul său, înşelându-se
asupra faptelor semnificative dominante, el simplifică distorsionând sau interpretând. Pot fi menţionate şi
alte aspecte care constituie simplificarea reală: cele care separă structura şi esenţialul, care abstractizează
datele culese sau informaţiile obţinute, matricea autentică a situaţiei problematice.

4. Detaşarea în raport cu implicarea afectivă


O sursă de subiectivitate asupra căreia orice persoană aflată în formare profesională îşi pune întrebări este
reprezentată de modalitatea de realizare optimă a detaşării afective în raport cu situaţia problematică sau
cu clientul asistat. Adesea studenţii în cursul seminarilor întreabă “Cum să fac ca exemplul pe care l-ţi
prezentat să nu devină sau să nu se suprapună peste experienţa pe care eu am avut-o într-o situaţie
similară?”.
14
Debutantul percepe situaţiile profesionale concrete cu care este lucrează mai ales prin raportare la
experienţele afective personale, credinţele sau opiniile sale, valorile personale. El este egocentrist fără să
o ştie şi propriile sale sentimente sunt trezite de în caz contrar, ar fi percepută în mod obiectiv.

Situaţia problematică prin ea însăşi este plină de semnificaţii personale: debutantul se gândeşte la ceea ce
se va spune despre el, la riscul eşecului, la cariera sa, aptitudinile sale, cunoştinţele sale, altfel spus la “pot
eu să rezolv cazul, singur, pe baza a ceea ce am învăţat?”. El nu are încă libertatea dată de detaşarea
necesară pentru obiectivitate, posibilitatea de a se vedea în raport cu faptele altora şi nu în raport cu
elementele sinelui.

1.2. Diferenţe în înţelegerea problemelor sociale

Altă categorie a diferenţelor dintre un debutant şi un profesionist este cea care se referă la înţelerea
problemei. Unii afirmă că o mai bună conceptualizare la specialiştii cu experienţă este însoţită de o mai
bună înţelegere a problemei actuale în contextul său propriu, a unicităţii sale, a caracteristicilor sale
particulare. De fapt, debutantul face apel cel mai adesea la cunoştinţele teoretice generale sau principii
deja cunoscute pentru a înţelege o problemă a unui client. În virtutea experienţei profesionale, asistentul
social nu va reţine multitudinea ideilor vehiculate prin relatarea de către client a tuturor faptelor, ci are
deja deprinderea diagnosticării cazurilor. Referirea la experienţa anterioară se face, la debutant, fie prin
referirea la existenţa personală afectivă, fie prin apelul la cunoştinţele teoretice dobândite. Pentru
persoana cu experienţă înţelegerea situaţiei se face în urma unei decantări lente a celor deja povestite de
către client, ceea ce îi dă acestuia senzaţia de familiaritate cu acel gen de situaţie problematică, şi ca atare
o mai mică îngrijorare privind competenţele sale în rezolvarea cazului.

1.3. Diferenţe între calitatea şi rapiditatea deciziei

Este evident că o mai bună sesizare a esenţialului din ansamblul datelor observabile va fi însoţită de
siguranţa şi promptitudinea acţională atunci când situaţia cere o decizie şi un răspuns. Confuzia
perceptivă, incertitudinea interioară, îndoiala de forţele proprii, greşita definire şi implicit abordare a
problemei, sunt în detrimentul celui care urmează a rezolva o anumită situaţie problematică. Debutantul
va avea deci în mod natural tendinţa de a recurge la soluţionarea tuturor faptelor, la apelul la reţete de
răspuns, la soluţii general valabile, îşi va pune în acţiune cunoştinţele anterior dobândite, tehnice sau
administrative, etc. care, uneori, vor acţiona ca mecanisme obstructive în rezolvarea cazurilor.

“Dobândirea experienţei” în asistenţa socială va însemna nu numai acumularea cunoştinţelor teoretice şi a


orelor de experienţă practică, absolut necesare de altfel oricărei formări, nici numai construirea unor
principii intangibile de acţiune, ci şi reflectarea la modalităţile proprii sau ale altora de depăşire a unor
situaţii problematice. Această deprindere de reflexie la problemele vieţii sociale va contribui la înţelegerea
problemelor altora şi la formarea capacităţii de decizie atât de importantă în asistenţa socială.

Bibliografie

15
Mucchielli, R. (1991) L’entratien face a face dans la relation d’aide. Paris: ESF.

Capitolul 2.
ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL

2.1 Repere definitorii

2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale

Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului mers al unei
societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală,
biologică sau psihologică, mu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de
viaţă decent.

Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii sociale,
despre asistenţa socială putem spune că este o activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor
oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unor comunităţi – în
vederea creşterii şi/sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le
asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social dat.

Din cele afirmate reiese că asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică
între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la
nivel de grup şi comunitar (Hepworth şi Larsen, 1993). Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una
din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la
marginea societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi împărtăşirea
sentimentelor (B. Jordan, 1997).

Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane, mediul
fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse pentru realizarea potenţialităţilor
şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru
asistentul social care oferă sprijin pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi
reducerea situaţiilor dificile.

Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare, precum şi la
bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la bunăstarea generală a societăţii. Toate
tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca
profesionistului se bazează pe contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea
demnităţii, a individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o formă
de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul ei de a restabili
legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate, ea întăreşte sistemul social
existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi sunt permanent prezente în asistenţa

16
socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a
ordinii de drept dobândesc ponderi diferite.

Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării sănătăţii sau a celei
familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care societatea le asigură majorităţii
membrilor săi.

Persoane marginalizate = persoane care în urma discriminării sociale sau a lipsei de solidaritate
a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi repartizării veniturilor, bunurilor şi
serviciilor.

Cele două concepte au un conţinut similar, referindu-se la relaţia dintre societate şi persoanele
care din motive diverse, de natură subiectivă sau obiectivă, nu pot să se bucure de drepturile şi
beneficiile asigurate de societate membrilor ei, sunt excluse din anumite puncte de vedere de
la punerea în practică a drepturilor cetăţeneşti.

2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială

Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate, marginalizate


sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi
prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale
corespunzătoare. Pentru a explica rolul şi locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997) reia o idee
clasică, după care asistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se proteje
pe sine însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru
consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo
şi atunci, unde comunităţile încep să-şi conştientizeze nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi
sociale ale marginalităţii şi marginalizării.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi


rezolva propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul
indivizilor prin ajutorul oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele
dintr-o nouă perspectivă; pentru a lua în considerare diferite alternative,
pentru a-şi mobiliza resursele latente proprii, a-şi mări capacitatea de
autocunoaştere.
b. Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele
materiale necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent,
facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de
politicile sociale ale ţării. Asigurarea nevoilor primare ale oamenilor este
şi va fi şi în viitor unul din raţiunile de a exista ale asistenţei sociale.
Pentru a-şi putea îndeplini această menire, asistenţa socială trebuie să

17
întreţină servicii precum cantinele sociale, locuinţe sociale, ajutoare
materiale, fonduri pentru alimente şi îmbrăcăminte, adăposturi pentru
cei fără adăpost sau pentru victimele violenţei sau a dezastrelor naturale
de orice fel.
c. Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor
servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la
ajutor. Este menirea asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele
organizaţii şi servicii la nevoile celor mai puţin integraţi în comunitate.
Sensibilizarea serviciilor şi a organizaţiilor la nevoile oamenilor va trebui
să cuprindă şi conştientizarea acestora faţă de nevoile culturale,
lingvistice ale populaţiei (minoritare) care recurge la ajutor.
d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ,
unei familii sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el
va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu
celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde integrarea sa (lor)
socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care
trăiesc în mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună
adaptare a indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele
dezvoltării autonomiei clienţilor.
e. Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre
diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în
sensul unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne
referim aici la un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de
coordonare şi mediere a activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la
familiile lor de la diferitele paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se
pot risipi eforturi care ar putea fi utilizate mai eficient sau clientul se
poate găsi în imposibilitatea de a se folosi simultan de diferitele resurse.
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a
cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor
defavorizate de populaţie. Asistenţii sociali sunt adesea implicaţi în
activităţi de militare pentru o legislaţie care să acopere lipsurile
constatate în domeniul politicilor sociale. De exemplu, în perioada celor
14 ani de tranziţie de la dictatura comunistă la democraţie, profesioniştii
din organizaţiile neguvernamentale şi serviciile sociale publice au militat
pentru măsuri legislative în vederea protejării victimelor violenţei
domesticeşi a copiilor supuşi unor rele tratamente.

2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale

Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate în circuitul


societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor, precum şi de a profita de pe
urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi revin numeroase funcţii (E. Zamfir, C. Zamfir,
1995):

a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor,


care poate face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu,
este importantă identificarea femeilor victime ale violenţei domestice,
pentru a se organiza servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă,
consiliere, asistenţă juridică etc.

18
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au
nevoie de activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu,
persoanele victime ale violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru
ca în procesul de asistare a lor profesioniştii să poată continua munca
începută la o dată anterioară, să poată asigura continuitatea unei
asemenea activităţi.
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele
vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă
de timp şi în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu,
în comunităţile sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale
populaţiei, cât şi resursele de ajutor existente în acea comunitate.
d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de
sprijin pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele
financiare provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor
internaţionale şi naţionale din această epocă – are responsabilitatea
asigurării nevoilor de bază ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator
important al multor programe şi servicii sociale, fie de la finanţatori
privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie guvernamentale, adică
organizate de către autorităţile statului, fie neguvernamentale,
conduse de către organizaţii private, profesionale sau caritabile,
finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de donaţii.
Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de
profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de
asistenţă socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe
care societatea civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este
înţeleasă solidaritatea societăţii faţă de persoanele aflate la periferia
ei.
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna
informaţii privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste
informaţii privind succesul programelor pe care le desfăşoară sunt
necesare profesioniştilor atât pentru îmbunătăţirea metodelor şi a
stilului lor de lucru, cât şi pentru asigurarea continuităţii în finanţării
acestei activităţi.
f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice
asupra problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol,
asistenţii sociali contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De
exemplu, organizaţiile active în România în ultimii 10-12 ani în
domeniul protecţiei copiilor au atras atenţia membrilor societăţii şi a
guvernanţilor asupra abuzurilor comise împotriva drepturilor copiilor
şi necesitatea luării unor măsuri active pentru apărarea acestora.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active în interesul
persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea
persoanelor adulte sau a copiilor victime ale violenţei domestice în
faţa tribunalului şi susţinerea cauzei lor prin expertize profesionale).
h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie
individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor
de integrare socio-culturală şi economică a persoanelor aflate în
situaţii dificile.
i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi
local privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în
care aceste probleme sunt percepute în societate.

19
2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:

a. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi


şomerii, tinerii sau adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri,
copiii care au abandonat şcoala, cei neglijaţi sau supuşi unor abuzuri,
cei rămaşi orfani, daţi în plasament familial sau adoptaţi, persoane cu
handicap senzorial, motor sau psihic, persoane în vârstă, persoane
care suferă de boli cronice sau acute grave, toţi cei care au dificultăţi
de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de
protecţie socială.
b. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai
unei familii, nu individual. De exemplu, anumite forme de ajutor
financiar pentru familii sărace se acordă acelora care au un venit
mediu pe cap de familie sub o anumită limită (şi nu în funcţie de
criterii individuale cum ar fi starea de sănătate a părintelui sau a
copilului). Alte forme de ajutor familial tind la restructurarea
comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor deprinderi de
rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.
c. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de
persoane având caracteristici şi scopuri comune, fie persoane
defavorizate, fie aflate în situaţii de risc din punctul de vedere al
marginalizării, al abuzului de substanţe, al rămânerii în afara câmpului
muncii, al menţinerii sănătăţii etc.
d. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa
locurilor de muncă, lipsa resurselor culturale, problemele igienico-
sanitare, conflictele etnice şi altele prin mobilizarea resurselor şi a
energiilor persoanelor din comunitate în jurul unui scop comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea cu comunităţile
îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie.

Scopul asistenţei sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc benefică între
indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup
şi/sau comunitate

2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de tipul de


probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:

- Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în dificultate- elev cu
rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în detenţie, etc.)

20
- Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii de conflict părinţi-
copii, etc.)
- Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate - prevenirea
abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de abuz asupra copilului, etc.)
- Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor instituţionalizaţi,
prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)
- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare în comunităţile
de romi, etc.)
- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal,
integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)
- Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal- venit minim
garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii care oferă suport persoanelor
sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)
- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)
- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de afecţiuni terminale-
asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită asistenţă medicală şi nu cunosc
organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate, etc.)

 Observaţie

 Enumerarea nu este exhaustivă

2.1.6 Forme ale asistenţei sociale

Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială preventivă, asistenţa
socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.

Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor fenomene sociale care
s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în această formă are loc înainte de a se
constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se acţionează de regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea
mai eficientă şi ieftină formă a asistenţei sociale.

Exemple:

prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul familial, consilierea


maritală, consilierea pre-pensionare, etc.

Asistenţa socială recuperatorie presupune acţiunea de remediere, ameliorare sau eliminare a


variatelor disfuncţii sociale dintre individ şi societate. Altfel spus, vizează "vindecarea" problemei sociale
cu care se confruntă clienţii la un moment dat.

Exemple:

reintegrarea copilului în familia naturală, plasamentul familial, asistenţa socială paleativă, asistenţa
socială a bolnavului psihic, asistenţa socială destinată familiilor sărace, etc.

21
Promovarea echităţii sociale este forma asistenţei sociale care se referă la capacitatea acesteia de
a influenţa politicile sociale în sensul facilitării accesului şi repartizării adecvate a resurselor materiale
diferiţilor clienţi.

Exemplu:

restrângerea criteriilor de eligibilitate în acordarea unor prestaţii sociale celor aflaţi în nevoie (şomeri,
familii sărace, persoane cu handicap, etc.)

2.2. Recapitulare

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

1. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi rezolva


propriile probleme.
2. Ajută oamenii să obţină resurse materiale, facilitând accesul spre servicii sociale adecvate, în cadrul
legal oferit de politicile sociale.

3. Stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea de servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor,


grupurilor care recurg la ajutor.

4. Facilitează interacţiunile dintre indivizi si celelalte persoane care trăiesc în mediul din care face parte
individul.

5. Influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii în sensul colaborării dintre ele (activitate de
mediere şi coordonare în favoarea clienţilor).

6. Influenţează politicile sociale pentru a favoriza apariţia acelor legi sau măsuri, care să conducă la un mai
mare grad de echitate socială şi să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor populaţionale
defavorizate.

22
Rolurile profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale

Rol Activităţi în cadrul rolurilor

1. Consultant / consilier Contact personal cu indivizii în scopul rezolvării


pentru persoane individuale problemelor şi al obţinerii unor schimbări în
capacitatea individului de a-şi rezolva problemele.

2. Consiliere maritală şi Contact personal cu două sau mai multe familii în


familială scopul rezolvării problemelor din cuplu sau familie
şi al îmbunătăţirii comunicării dintre membrii.

3. Munca cu grupurile Munca directă cu clienţii în cadrul unui grup de


clienţi în scopul îmbunătăţirii competenţelor lor
sociale, al unei mai bune autocunoaşteri şi
mobilizării energiilor în vederea adaptării la
cerinţele sociale.

4. Avocat al intereselor celor Activităţi specifice pentru obţinerea beneficiilor ce


asistaţi (advocacy) revin clientului sau activităţi de lobby în vederea
îmbunătăţii condiţiei sociale ale celor aflaţi în
situaţii defavorizate.

5. Agent de legătură (broker) Face legătura între clienţi şi serviciile care le oferă
acestora resursele necesare.

6. Coordonator/director de Desfăşoară o diversitate de activităţi care ajută


caz (case manager) clienţii să-şi dezvolte competenţele, făcând
legătura între sistemele şi subsistemele în care e
implicat clientul.

7. Cercetător Cercetare privind răspândirea problemelor sociale,


cauzele acestora şi modalităţile eficiente de
intervenţie la nivel de
individ/microgrup/macrogrup.

8. Planificator/director de Activităţi specificede scriere de proiecte şi de


program evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii
resurselor, serviciilor şi programelor sociale.

Rol Activităţi în cadrul rolurilor

9. Expert, consultant Asigură asistenţă în cazul unor cercetări, precum şi


altor specialişti sau servicii, în efortul lor de
înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.

10. Manager/administrator Ajută la implementarea procedurilor şi politicilor


de asistenţă socială la nivelul unor servicii sau
organizaţii, la monitorizarea sau îndrumarea lor.

11. Membru al unei echipe Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de

23
de profesionişti profesionişti, prestatori de servicii sociale dintr-o
instituţie sau agenţie. Echipa poate fi intra- sau
interdisciplinară, deci asistentul social va colabora
cu ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi sociali,
medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori
medicale, cadre didactice etc.

12. Mediator Ajută două sau mai multe părţi implicate într-un
conflict să ajungă la înţelegere, compromis,
rezolvare.

13. Supervizor de stagiu Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost
distribuiţi pentru îndrumare

14. Formator/educator/ Instruieşte, formează sau asigură pregătirea altor


prestatori de servicii, voluntarilor sau chiar a
instructor clienţilor

15. Negociator Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau


organizaţie poate asigura un avantaj pentru clienţi.

16. Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în


unele situaţii conflictuale.

17. Colectare de fonduri Popularizează serviciile sociale pentru a aduna


fonduri în vederea dezvoltării şi implementării de
programe sau servicii.

18. Relaţii cu publicul Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu


publicul în numele agenţiei/ instituţiei/ profesiei

2.3 Aplicaţii practice

Scop:

 Persoanele aflate în formare vor putea conştientiza diversitatea domeniilor asistenţei sociale,
 exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca şi activitate
profesională, la diferite nivele de intervenţie.

Sarcini ale cursanţilor:

 citiţi cu atenţie fiecare dintre exerciţiile propuse şi răspundeţi folosindu-vă cunoştinţele şi


imaginaţia.

Exerciţiul 1

Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al problemelor pentru
fiecare nivel.
24
Exerciţiul 2
Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei sociale la
alegere.

Exerciţiul 3
Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.

Exerciţiul 4
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.

Bibliografie.

Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills. Pacific Grove, C.A:
Brooks/Cole.

Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell Companion to Social Work,
Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.

Zamfir E. Şi Zamfir C. (1995) Politici Sociale. România în context european. Bucureşti, Ed. Alternative.

25
Capitolul 3.
NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

3.1 Nevoi - definiţie şi clasificare

Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop satisfacerea unor trebuinţe.

Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru adaptarea indivizilor la
condiţii normale de viaţă.

Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel:

 Nevoile de bază, de ordin fiziologic (ele asigurând funcţionarea biologică a organismului)


 Nevoia de securitate individuală (care se referă la protejarea faţă de forţele exterioare ostile şi faţă de
diferiţi factori de risc.
 Nevoile sociale ( se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup)
 Nevoia de stimă (dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră.
 Nevoia de autorealizare (constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de autocontrol).

In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi se impune intervenţia
specialistului. Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în acţiunile lui de acces la resurse şi de
satisfacerea nevoilor

3.2 Relaţia nevoi-resurse

Domeniul asistenţei sociale este constituit din incongruenţe şi discrepanţe între nevoi sociale şi
resurse sociale. Sarcina asistenţei sociale este de a acţiona asupra resurselor sociale astfel încât acestea să
fie mai bine direcţionate, redistribuite şi accesibile astfel încât să satisfacă nevoile unui individ, grup, sau
unei comunităţi. Însă nu este suficient ca asistenţa socială să acţioneze asupra resurselor, ci trebuie să
acţioneze şi asupra indivizilor pentru a creşte capacitatea acestora de a-şi influenţa propria viaţă. Asistenţa
socială. după cum am mai menţionat, se orientează asupra creşterii competenţei indivizilor de a se integra
în societate. Sunt prezentate în continuare, spre exemplificare, câteva dintre nevoile umane şi localizarea
resurselor aferente satisfacerii acestora.

26
Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care trebuie să
satisfacă nevoile

1. Imaginea de sine pozitivă satisfăcute dacă se asigură acceptarea din partea


societăţii, dacă individul primeşte dragoste,
(clarificarea identităţii proprii, respectul de sine, îngrijire, dacă există un feed-back pozitiv din
încrederea în forţele proprii) partea anturajului

2. Realizarea personală se satisfac prin educaţie, organizarea timpului


liber, prin diverse instituţii sociale, loc de muncă,
(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de a se etc.
simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.)

3. Nevoi fizice prin instituţii de ocrotire, îngrijire, legislaţie,


familie, sistemul de redistribuţie, etc.
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii,
siguranţă, protecţie)

4. Nevoi afective prin părinţi, parteneri maritali, fraţi, prieteni,


grupuri de referinţă culturală, reţeaua de relaţii
(trăiri emoţionale care se constituie în relaţie cu sociale, etc.
alte persoane, prietenie, apartenenţă la grup, etc.)

 Observaţie:

Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!

Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice sunt diferite!

Concluzie: Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la

resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.

Exemplu:

O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a pierdut de curând locul
de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani)
sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I, adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai
mult să se joace, să privească la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a,
îi place foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea locului de muncă

27
de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face dificilă procurarea rechizitelor şcolare
pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi se simte neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu
are soluţii pentru completarea veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte
ca părinţii lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.

Discuţii :

În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al familiei are nevoi
diferite, însă există şi nevoi comune. Astfel, tatăl pierzându-şi locul de muncă şi-a pierdut încrederea în
forţele proprii, se simte nesigur, are nevoie de sprijinul familiei. Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă
pentru tată dar şi pentru copii), dar nu este capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit
satisfăcător pentru nevoile familiei. Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar
pentru viitorul ei. Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu
conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role. Nevoia comună a familiei
devine accesul la resurse materiale, familia descrisă putându-se constitui prin ea însăţi o resursă afectivă
pentru fiecare membru. Asistentul social trebuie să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i
accesul la resursele necesare, dar şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l sprijine în căutarea
unui loc de muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de rechizite şi chiar haine pentru a putea
merge la şcoală).

3.3 Aplicaţii practice

Scop:

 Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot confrunta


 Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse

Exerciţii

- Menţionaţi alte tipuri de servicii cunoscute de Dvs


- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri
- Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca principiu
fundamental al profesiei de asistent social

Cazul 1
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la desen. La remarca
ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând. Copilul este supărat la dojana mamei şi
fericit la complimentele asistentului social.

1. Reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în caz.


2. Cum va proceda asistentul social în acest caz?

28
Cazul 2
Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora mai mică a Mariei, în
vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească familia şi să se întreţină din prostituţie. A
chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a promis ajutor în acest sens.

1. Care este rolul şi atitudinea asistentului social în acest caz?


2. Reperaţi nevoia de intervenţie.

Cazul 3

Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea gratuită a unor
materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari, etc. Vine şi vă solicită o pereche
de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că
solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul unei beţii.

Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest


caz? Argumentaţi răspunsul.

Cazul 4

Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor vârstnice. O familie
de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani pentru repararea acoperişului casei în
care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a
fost reparat. Este posibil ca familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor
factori de decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).

1. Identificaţi nevoia de intervenţie a asistentului social.

2. Cum procedaţi în acest caz?

3. Care este rolul asistentului social ?

Bibliografie:

Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.

29
Capitolul 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE
ISTORIC
Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii moderne. Protecţia
socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate pe o legislaţie specifică, oferită printr-
o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau neguvernamentale, a fost precedată de-a lungul întregii
dezvoltări a societăţii omeneşti de activităţi de tip caritativ, în care oamenii îşi exprimau compasiunea faţă de
semenii lor aflaţi în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al unei comunităţi religiose sau
administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate. Începând cu secolul trecut, marele
pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării persoanelor a fost cel al apariţiei unor
concepţii şi metode specifice de abordare a fenomenelor de ajutor.

4.1. Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că asistenţa socială
profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-lea. Ne vom referi în continuare la
câteva repere principale care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate:
mişcarea settlement a reformiştilor sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity
Organization Society - COS).

Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul Samuel Barnett a
închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru comunitar. Bogatele programe sociale
organizate aveau menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor
din clasele sociale sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este
Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale. Reverendul a invitat
studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în favoarea celor săraci, promiţând pe această
cale o mai bună cunoaştere a realităţilor sociale. Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în
constituirea unor astfel de aşezăminte sociale.

COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru ocrotirea
săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi “vizitatori prietenoşi”
(friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi capacităţile celor săraci care apelau la ajutor,
să facă solicitări pentru asistarea nevoilor lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă
durată. Primul COS a fost fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.

Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale comunitare, atunci e
evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce
reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a pornit un proces de instituţionalizare, care a
contribuit la profesionalizarea activităţii. Au apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi
administraţie, iar apoi a apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să
cunoască mai mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în
domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere acestora ajutor.
In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.

Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea într-un mod
profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest domeniu, precum şi elaborarea
metodologiei activităţilor de ajutor social.

30
În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială, americanca Mary
Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în 1898 primul curs de formare în
asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima
descriere a metodologiei muncii de ajutor social.

La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In 1905, Richard
Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat asistenţi sociali; ulterior,
tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales în departamentele de psihiatrie.

Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de colaborare cu echipa
medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj ştiinţific comun cu cel al medicilor. Cadrul
conceptual comun a fost creat de psihanaliză, care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.

Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul uman, i-a ajutat pe
asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al psihanalizei, aşa cum a apărut de prima dată
în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la
baza acesteia.

Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric, mai multe stadii,
pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D. Howe (1997):

Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de caz şi investigaţii
ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea unei intervenţii. Rolul concepţiei
teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul rând important să strângă date necesare intervenţiei,
nu să elaboreze teorii.

A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie teoretică privind
apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru valoarea ei explicativă, anume
psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale
erau considerate a fi de ordin psihologic, care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată
a propriilor determinări psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite
de psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat fiind că multe din
problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală, familială sau a grupului de apartenenţă
rămâneau insuficient interpretate.

A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat situarea relaţiei de
asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea lucrului împreună cu clientul şi nu
doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul schimbărilor era asistentul social, care evalua
problema şi prescria planul de tratament pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor
era clientul însuşi, iar asistentul social era facilitatorul schimbărilor.

După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în asistenţa socială, care
s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar de inspiraţie teoretică diversă (analitică,
behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a
însemnat un mare avans în metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare
s-au strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de rezolvare, care au
dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea metodologiilor proprii asistenţei sociale.
Această fază de acumulare a condus în lumea occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza
cunoştinţelor acumulate, să răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte
diverse de populaţie vulnerabilă.

31
A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă socială, pe baza
fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna adaptare a asistaţilor la cerinţele
vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale şi unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de
ecosistem, care fixează cadrul de analiză a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte.
Această teorie integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să
înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi care valorifică
experienţa personală subiectivă.

Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor. Cercetătorii caută
criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările teoretice într-o anumită perioadă
social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca
fiind cea care diferenţiază în mod prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris
două paradigme fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:

a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice demers ştiinţific. Ea
impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice conform cu standardele măsurării exacte
şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii
sistemelor social-umane, dezideratul obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu
mijloacele cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează un
fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care cercetătorii tind la
obiectivitate maximă.

b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii personalităţilor care


elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora. Subiectivitatea se referă la valorile personale ale
celor care construiesc sisteme teoretice, valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a
autorilor.

Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele socio-umane,
anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile teoretice pot susţine în primul rând
ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In funcţie de această diferenţiere, se constituie:

c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează fenomenele
sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.

d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe dinamica
schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.

Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele foarte diferite de
abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale. Combinarea celor două dimensiuni
amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a
următoarelor concepţii teoretice de bază în asistenţa socială:

Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată de dimensiunile de
subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin care se tinde la trezirea conştiinţei
societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină
politicul cu umanismul şi cu exigenţele morale.

Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate, care se distinge


prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor sociale şi psihosociale, precum şi efectul
lor asupra oamenilor.

32
La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul, considerat de
Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice destinate deservirea ordinii existente
în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi
reducerea efectelor sale destabilizatoare.

Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi schimbare, cuprinzând


concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere al schimbărilor sociale care le-au produs şi
care se vor produce. Din această perspectivă societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror
funcţionare nu este întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel
oamenii pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de lucru în
vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni, problemele personale devin
probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:

Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis, London: Heineman.

Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.

Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social Work, vol.V nr.3.

Richmond ME (1917) Social Diagnosis, NY: Russel Sage Foundation.

33
Capitolul 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ

Obiective:

Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale,

a intenţionalităţii relaţiei profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării sociale la nivel


micro-social.

Concepte cheie:

 interacţiune
 intenţie
 atribute profesionale
 sensul relaţionării

5.1. Aspecte generale


Element central în activitatea profesională de oferire de asistentă, relaţia dintre cel asistat şi
cel care oferă asistenţă este un proces interpersonal, parţial determinat prin regulamente ale
profesiei, dar parţial şi de caracteristici specifice de origine subiectivă şi socio-culturală.
Natura acestora este datorată pe de o parte personalităţilor implicate la cei doi poli ai relaţiei
şi, pe de alta parte, cerinţelor sociale specifice locului şi momentului în care se produc.

personalitatea  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - personalitatea

asistatului: asistentului social:

experienţa sa,    scopul său

probleme, nevoi

cerinţe sociale,

instituţionale, familiale, de grup

Relaţia de asistenţa socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un profesionist care


oferă ajutor şi un beneficiar care are probleme de natură foarte diversă. Acesta din urmă, lipsit
de mijloace materiale, respectiv resurse spirituale, medicale, fiind în căutarea acestora, este
luat în evidenţă, sau el însuşi îl caută pe asistentul social. Ce doreşte el în astfel de situaţii?
Doreşte, desigur cum am arătat deja în partea introductivă - să obţină serviciile şi mijloacele
materiale care să răspundă nevoilor sale; dar mai întâi de toate, doreşte să fie recunoscut ca

34
persoană şi nu doar ca şi un conglomerat de probleme, sau, mai rău, ca un balast al societăţii
care aşteaptă sau recurge la mila publică. Asistatul doreşte să i se dea atenţie, ca asistentul să
fie receptiv la sentimentele lui legate de situaţia problematică pe care o trăieşte, să fie tratat
ca o persoană umană ale cărei trebuinţe se înscriu într-un context emoţional-atitudinal dat.
Cel aflat într-o situaţie problematică vrea să aibă certitudinea că străinul care îi oferă ajutorul
înţelege ce însemnătate are problema pentru cel asistat şi va face tot posibilul ca să-i ofere
sprijinul.

În consecinţă, pentru ca un asistent să-l poată influenţa pe cel care-i solicită ajutorul,
va trebui să fie receptiv şi sensibil la încărcătura emoţională a complexului situaţional şi
interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat. Altfel exprimat, în munca de asistenţă
socială interacţiunea dintre asistent şi asistat este trăită ca o experienţă socială, care
demonstrează atât individual, concret, cât şi simbolic, legătura dintre un membru al societăţii
care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor şi un alt membru al societăţii care
întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta este scopul
tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane într-un mod în care să
dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei asistaţi.

Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie" pornesc


ambele de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege rolul legăturii emoţionale
în mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii de asistare.

În concluzie, relaţia de asistenţa socială o putem considera un proces care se


desfăşoară în timp (şi nu doar o situaţie de moment), o muncă de construire a unei punţi de
legătură între cei doi poli ai relaţiei, care se vor putea bizui amândoi pe aceasta construcţie
fundamentată emoţional.

Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât de


diferiţi, majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra atributelor
principale ale asistenţilor sociali, anume: căldura, acceptarea, empatia, preocuparea şi
autenticitatea. (Ele sunt relatate în detaliu de către Carl Rogers în "The Necessary and
Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi
suficiente pentru obţinerea schimbărilor terapeutice ale personalităţii"). Prezenţa acestor
atribute nu asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care presupune şi multe
alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. În paginile următoare ele vor vi dezvoltate
după autorul american H.H. Perlman, în cartea "Relationship; The Heart of Helping People",
1979:

1. Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o persoana, a
străduinţei spontane de a fi alături de cineva, cu plăcere şi compasiune. Căldura este o
dispoziţie personală pe care asistentul social o dezvoltă, probabil, ca produs al unei experienţe
trăite de el însuşi la care i s-a răspuns în mod similar, oferindu-i-se încredere. Unora dintre
asistenţii sociali le este dificil să dea dovadă de căldură în relaţiile lor cu asistaţii, aceasta din
cauza unor trăsături de personalitate precum timiditatea sau neîncrederea în propria
persoană. Ea este însă un atribut necesar al asistentului în relaţiile sale cu asistaţii, atribut care
poate fi supus unei formari conştiente în cursul pregătirii profesionale.

35
2. Acceptarea asistatului înseamnă necesitatea ca persoana asistată să fie luată de
către asistent aşa cum este ea, fără a fi judecată. Aceasta presupune înţelegerea faptului că
modul de manifestare şi de comportare a individului sunt în mare măsură rezultate ale
experienţei sale anterioare şi doar în mică măsură sunt acte controlate în mod conştient,
intenţionat. Acceptarea celui asistat cu problemele sale, aşa cum le prezintă, va fi urmată în
fazele avansate ale relaţiei asistent-asistat de concentrarea atenţiei asupra modalităţilor de
despărţire a problemelor. Există aici o aparentă contradicţie între cerinţa ferma de a nu judeca
starea de fapt iniţiala şi cerinţa ulterioara de a emite judecăţi în privinţa posibilei căi de urmat
pentru rezolvarea situaţiei. Desigur nu putem şi nici nu este cazul sa cerem asistentului să
renunţe la orice fel de evaluare, de comparare a comportamentelor, de raportare la valorile
morale proprii. Un adevărat comportament de acceptare înseamnă în esenţă a nu fi critic, a nu
învinovăţi pe asistat, a nu-l cenzura în destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte chiar de
"acceptare necondiţionata a clientului", noţiune care însa ridică semne de întrebare.

În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile, asistentul va face distincţia


dintre cerinţa acceptării persoanei asistate şi a evaluării faptelor sale, oferind credit intenţiilor
sale, chiar daca ele au avut consecinţe negative, persoana nereuşind sa acţioneze conform
dorinţelor sale în situaţia data. O astfel de rezolvare a contradicţiei nu este un act de ipocrizie
din partea asistentului, ci de un important mesaj transmis asistatului, care ar putea fi
exprimat, pe scurt, în termenii următori: "Te accept pe tine ca persoană, nu şi actele tale, pe
care nu le pot considera adecvate."

Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care


asistentul social lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care
abuzează de altii sub efectul unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care
consumă droguri sau alcool. Într-o relaţie de lunga durată, ulterior, după
instalarea încrederii în asistent, acesta va avea posibilitatea să-şi formuleze
observaţiile menite să introducă schimbări în comportamentul asistatului.
Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care actele
clienţilor nu încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele ale asistentului social,
ca de exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele ale asistentului. În
aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte diferentele valorice, persoanele purtătoare ale
acestor diferenţe ca şi actele care deriva din aceste deosebiri, până în momentul în care ele nu
încalcă drepturile altuia.

3. Empatia în relaţia de asistenţa socială înseamnă capacitatea de a înţelege sentimentele


altuia, de a simţi ceea ce simte celalalt. ea nu este sinonimă cu simpatia, care la rândul ei
se referă şi ea la sfera legăturilor emoţionale din cadrul relaţiilor umane. În limbaj direct
simpatia s-ar putea exprima astfel: "Îţi înţeleg sentimentele fiindcă presupun că ele sunt la
fel cum ar fi şi ale mele dacă eu aş fi în situaţia ta". În schimb, empatia ar însemna: "Vreau
să rezonez la modul în care simţi tu, vreau să pătrund înţelesul modului în care reacţionezi
tu, ca sa înţeleg ce înseamnă pentru tine această situaţie din punct de vedere emoţional."
După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora, adică un factor
de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o bază energetică a
personalităţii. După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu în personalitatea copiilor, sun
influenţa condiţiilor de socializare, de creştere şi dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu mama, a
solicitudinii părinţilor în relaţiile sale cu copilul. Câştiga însă din ce în ce mai mult teren
36
cercetările care dovedesc posibilitatea creşterii capacităţii empatice sub influenţa unui
antrenament special aplicat celor care lucrează în sfera relaţiilor de ajutor. "Un grad ridicat de
empatie este poate cel mai puternic factor de schimbare şi de inducere a învăţării" afirmă Carl
Rogers, care este poate cel mai renumit susţinător al valenţelor empatiei. El demonstrează
posibilităţile oferite de simţul empatiei în orice relaţie în care un profesionist oferă un suport
cuiva care are nevoie de ajutor (de exemplu în relaţia profesor - elev, în relaţia de consiliere, în
relaţia de asistenţa socială, în relaţia psihoterapeutică, sau în relaţia medic - pacient). Acelaşi
autor subliniază totodată riscurile pierderii obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate
foarte eficientă dar şi deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul
relaţiei de ajutor oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă
adoptarea unei atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar putea fi înţeleasă
de către cei asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă, pentru el e tot una dacă situaţia mea
se rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea celui care oferă ajutor este deci aceea de a reacţiona
empatic, răspunzând reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi obiectiv, ca un
observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul este consumatorul
serviciului de asistenţă). Empatia trebuie deci îmbinată cu recunoaşterea importanţei şi
stăpânirea obiectivităţii.

4. Caracterul protector al relaţiei de asistenţa socială se poate exprima prin termenul de


preocupare. Implicând grija pentru cel asistat, preocuparea ca trăsătură a relaţiei asistent -
asistat pune probleme analogiei cu preocuparea mamei pentru copil, sau în general, cu
relaţia de dragoste. Delimitând relaţia profesionala de relaţia de dragoste, nu consideram
că relaţia suportivă de asistentă socială devine mai săracă, dacă atragem atenţia asupra
deosebirilor dintre adevărata dragoste, care se poate adresa doar unui număr restrâns de
persoane, şi preocuparea care se poate adresa tuturor celor vizaţi de activitatea noastră.
Preocuparea, care în acest sens nu se confundă cu dragostea şi nu o presupune în mod
obligatoriu, adaugă căldurii, acceptării şi empatiei din sistemul trăsăturilor definitorii ale
relaţiei suportive şi dimensiunea responsabilităţii.
5. Pentru ca atributele de mai sus să aibă un impact real asupra asistatului, asistentului i se
cere autenticitate. Aceasta presupune integritatea personalităţii asistentului, conştiinţa
ideii de Eu închegat şi a propriei valori, şi îi va permite sa fie sincer în relaţia sa emoţionala
cu asistatul. Autenticitatea este rezultatul filtrării propriei experienţe de viaţa, a
înţelepciunii care deriva din reacţiile adecvate dovedite în situaţii dificile. Rezultatele
observarii propriilor puteri, respectiv slăbiciuni, ca şi ale autoacceptării propriilor calităţi
pozitive, integrând totodată şi pe cele negative, vor permite asistentului social să răspundă
autentic şi tolerant la cele mai diverse situaţii umane.

Economicu Politicul
l

social

Dreptul
Protecţia muncii
socială 37
Asigurăril Ajutorul Acţiunea
e socială

ASISTEN
ŢA
SOCIAL
Ă

Aplicaţii practice

Exerciţiu
1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă socială.
2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă socială şi o relaţie de prietenie.

Lectură

Deşi atributele descrise de Perlman ca fiind calităţile necesare în munca de asistenţă socială sunt
larg acceptate pe plan teoretic, studii privind relaţia de asistenţă socială (menţionate de Poulin et al.,
2000) arată că în ciuda importanţei sale practice, nu se acordă o suficientă importanţă cercetărilor privind
relaţia de ajutor. Dacă până acum am insistat mai mult pe rolul alianţei sentimentale dintre asistent şi
asistat, trebuie să mai adăugăm semnificaţia colaborării în relaţia de ajutor, în planul atingerii obiectivelor
fixate şi al rezolvării efective a problemei. Colaborarea se referă atât la legătura emoţională asistent-
asistat, cât la scopurile şi sarcinile stabilite de comun acord. Colaborarea este strâns legată de
autodeterminare. Ea le cere asistenţilor sociali să fie deschişi către negociere şi să implice asistaţii în toate
deciziile care se iau privind viaţa lor. După Compton şi Gallaway (1994, p. 11) o relaţie de ajutor are
caracter de colaborare dacă "asistentul social lucrează împreună cu clientul şi nu atunci când face ceva
pentru client". Colaborarea cu clientul presupune ca asistentul social să nu rezolve problema în locul
asistatului, sau să îşi impună propriul punct de vedere privind modalitatea de rezolvare. Cerinţa colaborării
cu clienţii este, în fapt, dificilă, fiindcă impune un echilibru între încurajarea autonomiei clientului şi
demonstrarea competenţei profesionistului.

38
Colaborarea cu clientul mai presupune punerea în balanţă a relaţiilor de putere dintre client şi
persoana care oferă ajutor şi care, prin poziţia sa de reprezentant al unei agenţii sau instituţii formale este
investită cu putere. Poulin et al. (2000) pun în evidenţă trei forme ale puterii prezente la asistenţii sociali:

 Expertiza, sau puterea care derivă din competenţa profesională (profesionistul ştie mai
bine să rezolve problemele).
 Puterea de referare, care derivă din relaţiile interpersonale ale asistentului social
(profesionistul află informaţii despre client pe care le poate, sau e necesar să le transmită
altora, sau poate comunica informaţii clientului provenite din alte resurse)
 Puterea legitimă, care derivă din poziţia pe care o deţine profesionistul faţă de resurse şi în
luarea unor decizii care privesc clientul (de exemplu, asistentul social propune, sau are
chiar decide acordarea unor forme de ajutor de care va beneficia clientul).
Cunoscându-şi propria putere, asistentul social va clarifica cu asistatul poziţia reciprocă faţă de
sursele de putere şi se va asigura că acesta din urmă deţine pârghii proprii pentru exercitarea controlului.
În esenţă, capacitarea clientului (empowerment) înseamnă conferirea de putere acestuia. Empowerment
este un termen larg folosit în literatura de specialitate, cu o conotaţie politică, dar şi una care ţine de viaţa
personală. In acest al doilea sens, ea se referă la suveranitatea asupra propriei vieţi, incluzând aici
resursele de care dispune persoana (Herriger, 2002). In asistenţa socială, empowerment are un sens
tranziţional, fiind rezultatul unei tranzacţii dintre asistentul social şi clientul său, care cuprinde atât relaţiile
de încredere, cât şi accesul la resurse (Herriger, 2002). După Kirst-Ashman şi Hull (1999), el înseamnă
creşterea, întărirea, dezvoltarea şi îngrijirea capacităţilor şi a calităţilor persoanelor. A fi ascultat şi crezut
contribuie la sentimentul clientului că este capabil, deoarece validează experienţele şi sentimentele sale.
Utilizarea acestei calităţi a relaţiei de asistenţă socială ca metodă de lucru specifică s-a constituit în cadrul
muncii cu grupurile defavorizate ale societăţii: femei, persoane de culoare şi altele. In cazul unor astfel de
grupuri, problema esenţială este aceea a dobândirii unor puteri sporite de acţiune şi control, pentru a
putea influenţa în mai mare măsură propriul mediu de viaţă. Capacitarea poate începe printr-o discuţie
deschisă privind preferinţele participanţilor la acea relaţie, lăsând asistaţii să-şi exprime propriile păreri
privind ceea ce aşteaptă şi ceea ce preferă. Pornind de la acceptarea principiului autodeterminării,
asistentul social va renunţa la funcţia lui de control în cât mai mare măsură şi va capacita clientul să decidă
asupra modului de implicare în situaţie şi de a se folosi de anumite resurse. Astfel clientul îşi va lua în mai
mare măsură responsabilităţi pentru acţiunile sale, ceea ce este un scop primordial în procesul de asistare.

5.2 Definirea şi prezentarea atributelor relaţiei profesionale


În istoria teoretizării asistenţei sociale ca activitate profesională nu există practic un concept mai
frecvent folosit şi catalogat ca important, ca cel al relaţionării. Există aproape o unanimitate de păreri la
autorii care au scris în domeniul asistenţei sociale, că relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei este
esenţială pentru o practică eficientă. Mary Richmond a arătat că munca cu cazul se realizează prin
"studierea intensivă şi folosirea relaţiei sociale". În ciuda acestei recunoaşteri timpurii a relaţionării drept
un concept de bază în teoria asistenţei sociale, definirea clară a conceptului s-a articulat relativ recent.
Această definiţie trebuie înţeleasă în sensul unei descrieri a calităţilor relaţionării, calităţi prin care relaţia
profesională promovează mai buna funcţionare socială a clientului. Încă în anul 1957 Felix Biesteck face o
enumerare a atributelor relaţiei profesionale sau chiar a modurilor de a defini natura relaţiei de asistare
socială. Relaţia de tip asistenţă socială a fost comparată cu un schimb emoţional mutual, sau "o atitudine",
sau "o interacţiune dinamică", un mediu, o conexiune între două persoane, o întâlnire de natură
profesională, un proces caracterizat prin reciprocitate. Relaţia profesională în asistenţa socială este văzută
ca o interacţiune dinamică, iar intenţia ce stă la baza relaţionării a fost descrisă ca fiind crearea unei
atmosfere de dezvoltare a personalităţii, sau fiind un efort de a găsi o soluţie mai bună pentru problemele
clientului. (Compton, Galaway, 1989)

39
Pe la sfârşitul anilor '50 H. Perlman 1 pune accentul pe faptul că relaţionarea presupune că "în
cadrul ei, sau prin intermediul ei cei doi exprimă şi investesc acelaşi fel de emoţii, sau că pot exprima sau
investi chiar emoţii opuse, sau că prin intermediul ei una din părţi exprimă şi investeşte emoţii, iar celălalt
le va recepta, răspunzând acestui stimul. În orice caz, această interacţiune creeează un sens al uniunii sau
al antagonismului prin care cele două persoane sunt pentru un timp conectate sau relaţionate una cu
cealaltă."

O marcă de identificare a unei relaţionări profesionale este intenţionalitatea sa conştientă.


Fiecare dintre părţi - asistentul social şi clientul - vizează relaţia profesională, o stabileşte şi o dezvoltă în
virtutea anumitor intenţii pe care le are, le conştientizează, şi pe care le urmăreşte apoi prin intermediul
relaţionării. Toate relaţiile interpersonale de acest tip, tocmai datorită intenţionalităţii conştiente conţin
elemente de suport şi acceptare (acceptanţă şi expectanţă). Într-o relaţie profesională de tip "case-work"
avem nevoie de anumite expectanţe atât din partea asistentului social cât şi a clientului, cât şi de
afirmarea unei atitudini de acceptanţă absolut obligatorie. Alte relaţii interpersonale, în afara relaţiilor din
asistenţă socială nu sunt animate nici de expectanţe nici de acceptanţe, nu sunt regizate de
intenţionalitate conştientă.

La sfârşitul anilor '60 G. Konopka scoate în evidenţă unul din elementele importante din
contabilitatea unei relaţii profesionale şi anume, autoritatea. Ea spune că indiferent dacă în beneficiul
clientului lucrează cu un grup sau cu o persoană, asistentul social este preocupat să dezvolte şi să
folosească relaţia profesională. În acest sens el îşi afirmă autoritatea. Forţa asistentului social va consta
astfel în intenţie, în căldură şi în înţelegere.

A.K. Lucas a definit relaţia de ajutor ca pe un mediu ce este oferit oamenilor cu probleme, prin el
oferindu-se posibilitatea ca aceştia să facă alegeri atât în legătură cu decizia de a primi ajutor cât şi în
legătură cu decizia privind modul cum va folosi acest ajutor. Este deci vorba de înţelegerea relaţiei
profesionale ca un instrument prin care se dezvoltă nişte ocazii, ce sunt apoi oferite clientului. Lucas
indentifică printre calităţile profesionale proprii relaţiei profesionale următoarele: mutualitatea
(reciprocitatea), exprimarea sentimentelor, cunoştinţele, preocuparea pentru celălalt, intenţia, faptul că
relaţia asistent social-client are loc "aici şi acum" , oferirea de ceva nou, evitarea unei atitudini care să-l
facă pe client să se simtă judecat, moralizat, discriminat etc.

Pincus şi Minhan (1973) au adaptat teoria sistemelor în asistenţa socială, şi au făcut distincţia
între sistemul ţintă şi sistemul client. Totodată au clasificat relaţia de asistenţă socială în trei tipuri:

a) relaţie colaborativă;
b) relaţie cooperativă;
c) relaţie conflictuală.
Indiferent de tipul relaţiei, elementele comune, prezente mai ales în relaţiile de tip case-work, sunt:
intenţiile (cel puţin două), preocuparea pentru nevoile sistemului client, obiectivitatea şi conştiinţa de sine,
cu referire la asistentul social - agent al schimbării, conform terminologiei celor doi autori.

În general relaţionările proprii asistenţei sociale pot fi clasificate şi descrise de-a lungul a două
axe. Prima, evidenţiază rolul asistentului social în cadrul sistemului agentului schimbării (rol de persoană
care oferă ajutor, sau rol de mediator, educator, broker de resurse etc.), iar cea de-a doua, scoate în
evidenţă sistemul în care asistentul social înţeles ca agent al schimbării este implicat. Agentul schimbării
1 Tema relaţiei profesionale reprezintă o traducere şi adaptare după B. Compton şi B. Galaway "Social
Work Processes" (1989) pg.270-317.

40
poate fi implicat în sistemul ţintă (de ex. familia clientului), sau poate fi implicat în sistemul - acţiune - (de
ex. o reţea de profesionişti, servicii/instituţii prin care se face intervenţia). Ambele axe însă, scot în
evidenţă faptul că toate relaţiile profesionale în acest spaţiu al asistenţei sociale implică autodisciplină,
cunoaştere de sine, capacitatea de a fi la dispoziţia clientului, autenticitatea, congruenţă în folosirea
sinelui, adică o cât mai corectă întâlnire între mesajele noastre şi comportament. Aceste elemente devin,
în funcţie de tipul relaţionării, mai accentuate sau mai estompate. În relaţia de tip case-work elementele
foarte importante sunt cele legate de congruenţă, autenticitate şi de a fi la dispoziţia clientului.

Conform autorilor Compton şi Galaway (1989), sintetizând, s-ar putea spune că literatura de
specialitate pune în evidenţă următoarele elemente esenţiale ce compun relaţia de asistenţă socială:

- preocuparea pentru alţii;


- angajarea şi asumarea de obligaţii;
- acceptanţa şi expectanţa;
- empatia;
- autenticitatea;
- autoritatea şi puterea;
- intenţia.
Acestea însă trebuie dublate de calităţi profesionale, precum:

- maturitate;
- creativitate;
- capacitatea de a face observaţii cu privire la propria persoană;
- dorinţa de a ajuta;
- curajul;
- abilitatea de a rezista la şi de a suporta ambiguitatea.
Aceste elemente şi calităţi profesionale ce compun şi susţin relaţionarea de tip asistenţă socială sunt
influenţate de următoarele variabile:

- intenţia relaţiei;
- poziţia asistentului social în cadrul sistemului agentului schimbării (agenţie, instituţie);
- rolul asistentului social şi rolul altora în cadrul interacţiunii profesionale;
- rolul şi poziţia altor factori din sistemul social (de ex. comunitate, biserică etc.);
- scopul spre care asistentul social dirijează activitatea de schimbare;
- forma sau maniera de comunicare (verbală sau în scris);
- scopul spre care alte sisteme dirijează activitatea de schimbare;
- îndemânarea asistentului social din punct de vedere decizional, mai ales în ce priveşte metoda
potrivită pentru intervenţie;
- tipul de sistem cu care asistentul social interacţionează în cadrul relaţiei profesionale (individual,
grup, comunitate).
Primul element al relaţionării este intenţionalitatea relaţiei profesionale. Orice relaţie între doi
oameni, indiferent dacă este profesională sau nu, se caracterizează printr-o anumită intenţionalitate
cu care unul sau celălalt dintre partenerii relaţiei pornesc în stabilirea ei. Scopurile unei relaţii
determină maniera în care o persoană interacţionează cu o alta şi determină însăşi dezvoltarea
relaţiei. Intenţionalitatea profesională în munca cu individul şi cu familia se deosebeşte de intenţia
unei relaţii personale prin aceea că are o intenţionalitate conştientă şi deliberată, care este
determinată de inteţia generală specifică profesiei de asistent social, prin urmare de setul valoric, de
universul axiologic al muncii de asistare socială.

Intenţionalitatea relaţiei profesionale trebuie evidenţiată sub două aspecte:

- intenţionalitatea relaţiei profesionale este una proprie asistenţei sociale, acest aspect poartă
numele de intenţionalitate normativă pentru că normele, regulile, valorile ce orientează intenţiile

41
unui asistent social ce aplică metoda muncii de caz, sunt proprii asistenţei sociale în ansamblul
său;
- înţelegerea felului în care fiecare relaţie de tip asistenţă socială, a fiecărui profesionist, cu care
dintre clienţii săi este o intenţionalitate specifică, aparte de orice altă relaţie datorită intenţiei
specifice, care înseamnă că fiecare client are o anumită problemă pe care o trăieşte, o înţelege şi
căreia îi vede rezolvarea într-un mod specific, unic; deci intenţia operaţională va fi una proprie
doar acelui client(ă), chiar dacă relaţia sa cu asistentul social, asemenea cu a altor mulţi oameni,
este una de ajutor.
Felul în care devine operaţională o intenţie depinde de client şi de capacitatea, competenţa de care
profesionistul dispune, inclusiv din punctul de vedere al deciziei metodologice. Ceea ce rămâne foarte
important, indiferent de aspectele intenţiei e că relaţia profesională se construieşte şi se dezvoltă pe o
axă intenţională recunoscută, conştientizată de toţi participanţii la relaţie. Este de aceea, foarte
important să se înţeleagă de la început ce intenţii există, înainte de a se formula contractul, pentru că
tot ce rămâne ascuns ca intenţie, poate influenţa negativ rezolvarea problemei clientului. Dacă
intenţiile sunt însă clare, atunci se pot formula foarte uşor obiectivele procesului de asistare socială.
Această recunoaştere a intenţiilor la nivelul tuturor participanţilor înseamnă deci, clarificarea
intenţiilor operaţionale. Există o serie de situaţii în care tribunalul sau comunitatea sau alte instituţii
pot cere asistentului social să analizeze situaţia în care acesta el/ea ar putea să controleze, sau să
modifice comportamentul unui individ care de ex. poate să fie periculos pentru societate. În astfel de
situaţii este esenţial ca asistentul social să fie capabil să declare clientului cu onestitate şi claritate,
intenţia relaţiei profesionale pe care o vizează (să nu declare că doreşte să ajute când de fapt are
intenţia să controleze). În calitate de asistent social trebuie să informăm clientul de la început, în ce
fel avem intenţia să facem cunoscute altor persoane din afara relaţiei de asistare socială informaţii
privind persoana acestuia şi situaţia sa. Confidenţialitatea cere asistentului social să spună clientului
cum, când şi ce informaţii intenţionează să facă cunoscute altor persoane. Intenţionalitatea relaţiei
profesionale înseamnă şi evitarea oricărei încercări de a "împinge" clienţii să aibă încredere în
asistentul social. Când formulăm intenţia pe care o urmărim prin relaţia profesională şi pe care o
propunem, va trebui ca asistenţii sociali, să fim pregătiţi să reacţionăm profesionist faţă de
comportamentul clientului, oricare ar fi acela.

5.3. Dezvoltarea relaţionării profesionale


Relaţia asistent social-client (individ, familie) se dezvoltă din interacţiunea intenţionată a
celor doi. Prin urmare, este corect să se considere că persoana asistată vede relaţia cu asistentul
social ca pe un instrument cu ajutorul căruia poate să ajungă la soluţionarea problemei sale.
Relaţia provine din comunicarea celor doi cu privire la nevoile, dificultăţile clientului. Astfel, în
jurul şi prin intermediul comunicării, în măsura în care scopul relaţionării este reciproc agreat, se
realizează dezvoltarea relaţiei. Această dezvoltare a relaţiei profesionale rezultă din scopul pe
care ea şi-l propune. Kate Lucas spune că "un asistent social experimentat niciodată nu va încerca
să menţină relaţia la un nivel plăcut. Este cea mai mare sursă de ineficienţă în acordarea unui
ajutor." De foarte multe ori clientul trebuie pus în situaţii nu foarte confortabile, pus să se
confrunte cu realitatea problemei sale. O relaţie profesională care urmăreşte să acorde ajutor se
va dezvolta oriunde oamenii demonstrează respect unii faţă de alţii, le pasă de ce se întâmplă cu
ceilalţi şi sunt gata nu doar să acţioneze ci să asculte pentru a ajuta.

Există un set de variabile care influenţează dezvoltarea relaţiei profesionale, acestea


sunt:

42
- variabila timp - ea afectează atât natura cât şi rata dezvoltării relaţiei profesionale în asistenţa
socială. Deoarece relaţia şi sensul dezvoltării şi existenţei ei ţin de intenţionalitatea care o animă,
ea se va sfârşi când intenţia s-a finalizat.
- o altă variabilă este contextul, cadrul în care are loc relaţia (felul în care arată, locul, poziţia ca
asistent social privind puterea decizională, distanţa dintre asistentul social şi persoana care
solicită şi/sau necesită ajutor).
Relaţia între client şi asistent este un subiect de diferenţieri, adică felul în care relaţia se dezvoltă
depinde de combinaţia specifică a intenţiei, timpului, cadrului şi nu numai a acestor variabile.

Relaţia profesională poate fi utilizată în două sensuri:

1) asistentul social foloseşte relaţia pentru a susţine clientul atâta timp cât relaţia profesională
are sens, rost;
2) considerarea relaţionării ca o sarcină, în acest caz asistentul social şi clientul trebuie să se
concentreze pe modul în care clientul foloseşte relaţia profesională ca model pentru alte
relaţii şi interacţiuni interpersonale.
În ambele sensuri de utilizare a relaţiei, asistentul social şi clientul aduc cu ei în relaţia
profesională o serie de elemente care trebuie conştientizate şi controlate. Cele trei categorii de
elemente sunt:

- elemente iraţionale (trăiri, experienţe care ies la suprafaţă, se actualizează şi pot perturba
prezentul);
- elemente nonraţionale (sentimente, emoţii);
- elemente raţionale (calităţile cognitive, intelectuale).
Atât clientul cât şi asistentul social vor imprima o anumită marcă relaţionării lor în funcţie de
experienţele din trecut care le influenţează abilitatea de a relaţiona. Dezvoltarea relaţiei este
foarte clar influenţată de felul în care raţionează cei doi, de felul în care înţeleg lucrurile şi sunt
capabil să dezvolte raţionamente în legătură cu problema (asistentul social trebuie să aibă
înţelegere faţă de cel care raţionează mai încet sau găseşte soluţia mai încet). Relaţia profesională
mai este influenţată de anxietatea fiecărei persoane prezente în acea relaţie, de expectanţele
fiecăreia dintre părţi, de calităţile şi resursele cu care cei doi se angajează să lucreze.

Există următoarele grupe de calităţi esenţiale într-o relaţie profesională:

 preocuparea pentru celălalt - asistentului social îi pasă ce se întâmplă cu clientul, are


responsabilitate, grijă, respect şi dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, manifestă căldură,
atitudine suportivă, acceptanţă. Această calitate se concretizează de ex. în maniera în care
asistentul social înţelege, ştie să-l întâmpine în biroul său pe client, în care ştie să-l asculte pe
parcursul interviului, sau în felul în care îi oferă răspunsuri empatice etc.
 angajament şi obligaţii - relaţia de ajutor pentru a-şi atinge scopul presupune angajare,
implicare şi asumare de obligaţii din partea ambelor părţi, aceste obligaţii trebuie stipulate
foarte clar prin contract. De ex. asistentul social se obligă să acorde ajutor conform rolului şi
competenţelor ce-i revin conform fişei postului, iar clientul se angajează să ofere informaţiile
de care depinde rezolvarea problemei sale.
 acceptanţă şi expectanţă - acceptanţa înseamnă mai mult decât refuzul de a face judecăţi cu
privire la persoană şi conduită, înseamnă a căuta un mod activ să-l înţelegi pe celălalt, în
cazul asistentului social, clientul. Elementele care compun acceptanţa sunt: cunoaşterea sau
efortul de a-l înţelege pe celălalt prin care ajungem la cunoaştere, individualizare, încrederea
în capacitatea clientului de a se autodetermina şi autodirecţiona. Acceptanţa nu înseamnă că
suntem de acord cu clientul. Cea mai eficientă cale de a dovedi clientului acceptanţa constă
în efortul de a-i înţelege situaţia, conduita, sau perspectivă din care-şi abordează problema.

43
Teme / exerciţii:

 Găsiţi pentru fiecare variabilă ce facilitează dezvoltarea relaţiei profesionale, factori


care pot perturba această dezvoltare şi deci, trebuie evitaţi.
 Construiţi cel puţin două argumente prin care să dovediţi, rolul creativităţii, respectiv al
curajului în relaţia profesională din practica asistării sociale la nivel micro-social.

Recapitulare:

Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de asistare socială
eficientă.
Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor relaţionării
profesionale.

Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o dimensiune


intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie clarificate şi agreate de protagoniştii
relaţionării profesionale.

Drepturile persoanelor prin care îşi pot afirma personalitatea (adaptare după Brill, 1990, p. 33)

Declaraţia drepturilor de autoexprimare

1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru aceasta.


2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, ca de exemplu cele de
supărare.
3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.
4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor tale
nevoi.
5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.
6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca şi
opiniile şi ideile altora.
7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.
8. Ai dreptul să fii tratat ca un adult.
9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.
10. In anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.
11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine.
12. Ai dreptul să fii tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.
13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit.
14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu propriul
ritm şi să nu preiei ritmul altora.
44
15. Ai dreptul ca alţii să îţi impună propriile valori.

BIBLIOGRAFIE

Barker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, Maryland

Brill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New York

Compton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, California

Perlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of Chicago
Press

Rubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New York

Rogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic
Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103

Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a


Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58

45
Capitolul 6. INTERDISCIPLINARITATE SI MODELELE TEORETICE APLICATE IN ASISTENTA SOCIALA

6.1. Interdisciplinaritate
Aşa cum a reieşit, problema competenţei practicienilor nu se poate limita la însuşirea
unor aptitudini şi deprinderi, o importantă componentă fiind bagajul teoretic al
asistentului social. Asistenţa socială este considerată îndeobşte o activitate practică care,
din punctul de vedere al evoluţiei sale are limite teoretice mai puţin clar definite, decât
alte discipline. Aşa cum am mai arătat, fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară.
Psihologia şi sociologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic.
Dreptul, economia, ştiinţele medicale, politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de
înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical,
politic şi educaţional. Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale
psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate domeniile de
interferenţa ale acestora. Ele constituie sistemul de coordonate la care se raportează şi cu
ajutorul cărora se analizează problemele, situaţiile, persoanele; pornind de la ele se
planifică remedii şi se implementează tehnici adecvate de tratare a problemelor. In
analiza noastră vom porni de la o evaluare succintă a legăturilor asistentei sociale cu
celelalte domenii principale ale trunchiului de ştiinţe sociale. Vom prezenta dupa
Hoffman şi Sallee ( 1994, Social Work Practice) câteva principii de bază preluate de către
asistenţa socială din alte ştiinţe:

Principii preluate din psihologie

Lucrătorii din domeniul asistenţei sociale utilizează o serie de cunoştinţe din diferite
teorii psihologice. Viaţa psihica este înţeleasă ca fiind complexă, având o componentă interioară,
dar şi un comportament exteriorizat. Fiecare individ, independent de condiţionările sale sociale,
are memorie, gândire, sentimente, capacitate de planificare, şi o mulţime de nevoi, iar legităţile
tuturor acestor procese şi fenomene psihice au caracteristici şi o procesualitate care se mişcă
între anumite limite generale.

Ştim, de exemplu, că pentru ca un copil să se dezvolte normal el trebuie să se simtă iubit


de cel puţin o persoană din anturajul său şi să se simtă în siguranţa, mai ales în prima perioadă a
vieţii sale. Ştim de asemenea, că relaţiile şi calitatea vieţii din prima copilărie pregătesc
dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului, modul de interpretare şi de valorizare a
experienţelor ulterioare. Dar nici "dragostea nu e de ajuns" (Bruno Bettelheim, 1950, Love is not
enough, The free press, USA), fiecare are nevoie şi de un mediu stimulator în care capacităţile sale
mentale să se dezvolte.

Contribuţiile fundamentale ale psihologiei la dezvoltarea asistenţei sociale le putem


formula sub forma unor principii de baza:

1. Recunoaşterea complexităţii personalităţii umane, care este o fiinţa biologică,


cognitivă, emoţională, voliţională.

2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care să ofere
posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării (Watson, Skinner, 2).

2 Skinner, B.F., 1974, About behaviorism, New York: Knopf

46
3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta emoţional,
cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere şi dificultăţi (Erikson,
Piaget).

4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite sau reproduse
identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile mediului de viaţă.

Principii care derivă din psihologia socială

Psihologia socială vizează studiul omului în societate, analizează şi caută


semnificaţii ale componentelor sociale, ale interacţiunii indivizilor în funcţie de
evenimentele şi fenomenele sociale. Incercăm să rezumăm contribuţiile esenţiale
ale psihologiei sociale în urmatoarele idei:
1. Eul individual se constituie ca rezultat al procesului de socializare. Pe parcursul
acesteia din urmă individul îşi însuşeşte normele grupului la care aparţine individul.

2. Indivizii trăiesc în grupuri sociale, care sunt sisteme închegate, cu capacitate de


autoreglare prin interacţiunile şi percepţiile reciproce dintre membrii grupului, şi prin relaţiile sale
cu exteriorul.

3. Fiecare individ are o anumită poziţie şi un rol în cadrul social în care trăieşte (Linton, 3,
Merton, 1968,4 ). Repertoriul din cadrul unui rol depinde de aşteptările faţă de poziţia socială care
determină acel rol.

4. Organizaţiile şi comunităţile provin din nevoia de interacţiune sociala dintre indivizi,


dar depăşesc nivelul individual şi de grup prin reguli, regulamente, legi mai mult sau mai puţin
formalizate. Societăţile complexe sunt caracterizate de extinderea organizaţiilor birocratice, care,
prin intenţia lor, ar trebui sa contribuie la asigurarea libertăţilor cetăteneşti ale indivizilor.

Principii care derivă din sociologieSociologia studiază legile fenomenelor şi structurilor


sociale, interrelaţiile lor şi influenţele lor asupra vieţii oamenilor. Sociologia, spre deosebire de
orientările terapeutice desprinse din psihologie, nu oferă modalităţi de tratament privind
îmbunătăţirea societăţii. Explicaţia sociologica, "imaginaţia sociologica" (termen folosit de
sociologul american C. Wright Mills, 1959, 5) oferă modalităti de stabilire de legături şi de
inferenţe între diferitele nivele ale societăţii, de la cele mai impersonale politici şi organizaţii, la
cele mai intime trăsături şi atitudini umane. Contribuţia sociologiei la dezvoltarea asistenţei
sociale se referă în primul rând la următoarele:

1. In mediul social indivizii trăiesc în structuri sociale organizate ierarhic, ei diferenţiindu-


se în funcţie de poziţia ocupată în ierarhia socială.

3 Linton, Fundamental cultural al personalităţii

4 Merton, R..K., 1968, Social Theory and social structure, New York, Free Press

5 C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University Press

47
2. Stratificarea socială este rezultatul diferenţelor dintre grupurile sociale în funcţie de
bogăţie, de putere, de poziţia de clasa, rasă, etnie, sex. Tendinţa socială dominantă
este că poziţia de clasă este legată de venit iar grupurile minoritare sunt în general
pe poziţii joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate din populaţie, au
şi ele în medie, venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în cazul când trăiesc
singure, sau cu copii.
3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri sociale.
Un important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.

Principii preluate de la antropologie Asistenţa socială a preluat din antropologie


un vast bagaj valoric şi de cunoştinţe privind diferenţele culturale şi etnice (tendinţa mult
accentuată în ultima decadă). Ca urmare, practica respectării tradiţiilor culturale, acceptarea
diferenţelor de obiceiuri, concepţii şi modalităţi de exprimare a devenit un specific al asistenţei
sociale.

1. Indivizii şi familiile din grupurile minoritare se deosebesc adesea prin comportamentul


lor de cel al persoanelor din cultura dominantă. Aceasta nu înseamnă, însă, că diferenţele
culturale pot explica, prin ele însele, diferenţele de nivel economic şi educaţional între etniile
minoritare şi majoritare.

2. Cultura în sine nu creează acele mari diferente în privinţa statutului socio-economic şi


a nivelului educaţional, pe care o găsim adesea între o etnie majoritară şi una minoritară (spre
exemplu, la etnia romilor în majoritatea ţărilor est europene sau la populaţia de culoare din
America). Datorita diferitelor determinări istorice, membrii unor grupuri minoritare se regăsesc în
mod prioritar în clase sociale inferioare. Intelegera relaţiilor dintre etnicitate, rasa şi apartenenţa
la o anumită clasă socială este, de asemenea, un principiu esenţial al formării în domeniul
asistentei sociale.

6.2. Modelele teoretice şi rolurile lor

Teoria muncii sociale cuprinde un domeniu vast şi complex, cu rapide expansiuni în


ultimii ani, care a adoptat modele şi tehnici din ştiinţele sociale, dar le-a dezvoltat în mod propriu,
pornind de la cazuistica sa specifica. Caracterul particular al modelelor teoretice din asistenţa
socială provine din însăşi necesitatea de reconsiderare teoretică a modelelor de bază privind
comportamentul uman, societatea şi legăturile dintre ele, reconsiderare necesară pentru a le
adapta cazurilor particulare, cu nevoi sau particularităţi speciale.

Nici un model teoretic singur nu este suficient de larg (de comprehensiv) încât să ofere
explicaţii şi soluţii pentru toate variantele, necesităţile şi posibilităţile pe care le conţine
individualul, adică nu poate oferi un cadru de înţelegere pentru toate cazurile practice.
Practicienii afiliaţi unui anumit model pot aplica concepţii sau chiar tehnici asociate unei alte
teorii. Puţini sunt cei purişti, care se considera adepţi în exclusivitate ai unui singur model
teoretic. Acei practicieni care ar şti sa acţioneze conform unui singur model, ar face un deserviciu
clienţilor lor, dar şi lor înşişi, fiindcă ar limita eficienţa activităţii lor profesionale la rezolvarea
acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar întâlnit în realitate) modelului teoretic
ales.

48
Diferenţele dintre teorii privesc : felul de a privi lumea, modul de a explica adaptarea la
viaţa sociala, factorii dezvoltării, punctul de vedere asupra resurselor umane, asupra bolilor,
handicapului, insucceselor, scopurile intervenţiei, durata intervenţiei, metodele de apreciere şi
alte dimensiuni importante.

Proliferarea în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei a teoriilor care abordează varietatea


de aspecte ale problemelor umane oferă posibilitatea practicianului să selecteze modalităţi
specifice de interpretare şi de intervenţie care şi-au dovedit eficienţa pentru anumite situaţii
problema. Această varietate de cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere şi abordare a
fenomenelor sociale, dar creează de asemenea o şansă sporită pentru pericolul fragmentării
bagajului de informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm de acest real pericol, cauzat de
limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de înţelegere, precum şi de limitele
accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii integratoare, care să ofere un cadru
unificator pentru varietatea de probleme social umane cărora li se adresează asistenta socială.

In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta socială, un prim punct de


vedere urmărit va fi cel al gradului de generalitate al unei teorii.

MODELUL SISTEMELOR ECOLOGICE

Este teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de generalitate. Ea
are ca punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută încă în prima jumătate a
secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a fost adaptată pentru sistemele ecologice,
respectiv pentru sistemele umane de către Weber, 1969, Germain C.B. 1979, Germain C.B.,
Gitterman, 1980, 1981, Meyer, 1983.6 După Germain, ecologia este o formă a teoriei sistemelor,
care ne ajută să întelegem relaţiile indivizilor unii cu alţii şi cu mediul în care traiesc. Modelul
ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu mediul lor, luând în considerare toate
subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine holistică propice asistentei sociale, care cu
ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia persoană - mediu şi favorizează abordarea
probabilistică, interacţionistă, mult mai realistă pentru întelegerea problemelor sociale.

Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor:

In asistenţa socială această teorie porneşte de la premisa general acceptată că


problemele umane trebuie privite în propriul context de împrejurări. Indivizii, grupele, instituţiile
sunt într-o continuă interacţiune unele cu altele, precum şi cu mediul înconjurător. Problemele
umane formează un sistem unitar cu mediul înconjurător (vom vorbi mai târziu despre sistemul
problemei), fiecare sistem fiind unic. Dat fiind că fiecare sistem e format din componente, care la
rândul lor pot fi considerate ca fiind ele însele sisteme, putem spune că fiecare sistem e format
din subsisteme. Subsistemele variază în privinţa caracteristicilor lor (de exemplu nu există două
familii, două grupuri la fel). Satisfacerea nevoilor umane şi dezvoltarea personalităţii are

6 Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work Practice, 1976,in
Teaching for Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39. New York: Council on Social Work
Education, 1976, Germain C.B., Gitterman, 1980, The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.

49
loc în condiţiile unor tranzacţii normale între personalitate şi mediu (pentru ca un elev să înveţe
trebuie o şcoală adecvată, profesori competenţi, suportul părinţilor, abilităţi perceptuale şi
intelectuale adecvate, motivaţie pentru învăţare şi relaţie pozitiva cu profesorii).

Disfuncţiile ivite în orice domeniu al tranzacţiilor dintre indivizi, sau dintre indivizi şi
resurse afectează nevoile umane şi conduc la stres sau la o funcţionare necorespunzătoare.
Reducerea sau eliminarea stresului reclamă eforturi de cooperare al căror scop este ameliorarea
adaptării unei persoane la mediul său. Se întâmplă ca, singuri, unii oameni cu probleme să nu
deţină suficiente resurse de cooperare cu mediul lor. Munca socială implică asistenta acordată
acestora, prin:

 găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor,


 încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta resurse esenţiale, de
a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.

Abordarea sistemică reclamă cunoştinţele privind diversele subsisteme implicate în


interacţiunea om - mediu.

1. Subsistemul individual. Acesta se referă la ansamblul de componente care asigură


functionalitatea unui individ în mediul său social. El cuprinde la rândul său
subsistemul biologic (cu multiplele sale componente ca, de exemplu, sistemul osos,
nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce fac domeniul biologiei umane), cel
cognitiv, emoţional, comportamental, motivaţional etc. (domeniul psihologiei şi al
ramurilor sale).
2. Subsistemul interpersonal. Acesta se referă la relatiile părinţi-copii, relaţiile din
cuplul marital, legaturile familiale mai largi, cu bunicii, socrii şi rudele, prieteniile,
relaţiile cu vecinii, cu grupul de munca sau cel cultural de referinţa şi cu alte persoane
semnificative din ansamblul de interrelaţii ale individului). Felul relaţiilor din
ansamblul de relaţii interpersonale depinde de caracteristicile individuale ale
partenerilor implicaţi in relaţie, dar şi de poziţia lor reciproca în cadrul sistemului
proxim. De exemplu, natura relaţiilor dintre părinţi şi copii este dependentă de
poziţia de copil (caracterizată prin dependentă, subordonare, inferioritate, dar şi de
dreptul de a fi iubit şi îngrijit), respectiv de poziţia de a fi părinte (responsabilitate,
autoritate, independentă, superioritate fată de copil). Relaţiile cu anumite persoane
influenţează relaţiile cu alte persoane (spre exemplu, o anumita relaţie cu un
partener de sex opus poate influenţa relaţia adolescentului cu părinţii săi; relaţia cu
soacra poate influenţa relaţia soţ - soţie). Explorarea subsistemului de relaţii
interpersonale este deosebit de importanta pentru munca practicianului asistent
social, reţeaua de relaţii sociale ale fiecăruia fiind o posibilă sursă de ajutor şi energie
pentru individ. Pentru explorarea subsistemului interpersonal recomandăm metoda
atomului social şi a hărţii sociale (vezi exerciţiile).
3. Subsistemul organizaţiilor, instituţiilor, al comunitaţilor. Activitatea şi relaţiile
individului se desfaşoară în cadrul unor cadre formale: şcoală, biserică, instituţii
culturale, spital, locul de munca, organizaţie politica, serviciu administrativ etc.
Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de funcţionare, reguli care îşi
pun amprenta asupra relaţiilor dintre membrii sau participanţii la acea organizaţie,
respectiv instituţie sau asociaţie. Intre caracteristicile diferitelor organizaţii şi instituţii
exista deosebiri în ceea ce priveşte gradul de deschidere şi de formalizare.
O instituţie de protecţie a copiilor, ca de exemplu un leagan de copii, era o
instituţie funcţionând sub egida Direcţiei Sanitare. Ea are anumite legi şi reguli bine
circumscrise, care au ca punct de plecare legităţile şi regulamentele din instituţiile

50
sanitare. Acestea îşi vor pune amprenta asupra activităţilor dominante desfăşurate
cu copiii din instituţie, care vor fi primordial de natură medicală, chiar dacă în
leagănul de copii sunt internaţi, în majoritate, copii sănătoşi. In astfel de instituţii
concepţia medicala se manifestă adesea şi prin restricţii în programul de vizitare a
copiilor de către părinţii lor, sau de către voluntarii doritori să-i suplinească parţial pe
părinţi, considerându-se că "străinii" ar putea fi focare de infecţie pentru copii.
Natura regulilor instituţiei poate duce astfel la o tendinţa de izolare, de închidere a
instituţiei, tendinţa a cărei consecinţă poate fi accentuarea fenomenului de
hospitalism, cu toate consecinţele sale negative asupra copiilor (ca întârziere în
dezvoltare, tulburări afectiv-motivaţionale).
4. Subsistemul mediului înconjurător fizic. El se referă atât la mediul natural în care
indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic, condiţiile de clima, de vegetaţie), care
ne influenţează în mod evident modul nostru de trai, ca şi la creaţiile omului, adică la
mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de clădiri, arhitectură rurală respectiv
urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii artificiale).
Pentru microclimatul oricărei familii locuinţa e un element de viaţa esenţial al condiţiilor
de trai. O locuinţa într-o vilă luxoasă, în care fiecare are camera proprie este mult mai relaxantă
decât o singură cameră, în care stă întreaga familie, adăpostită eventual într-o căsuţă dărăpănată.

In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul asistat trebuie privit


din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:

a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile persoanelor,,


aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;

b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai multe


microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală - familie, familie -
loc de muncă, cercul de prieteni - familie;

c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care asistatul nu face


parte în mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare măsură prin
întâmplările cărora le dau curs şi prin însăşi situaţia de fapt; de exemplu:
efectul condiţiilor de muncă asupra climatului familial al copilului;
d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc
societatea, cu legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale, mentalităţile,
obiceiurile, valorile, normele, prejudecăţile ei;
Prin analiza sistemelor descrise va trebui să descoperim aşa numita matrice de criză, pe care ne
vom baza, mai apoi, intervenţia.

Avantajul major al modelului sistemic este că întreaga gamă a problematicii muncii


sociale poate fi abordată din această perspectivă. Stabilirea surselor problemei şi a focarelor de
intervenţie în cadrul sistemului sunt primii paşi în aplicarea acestui model sistemic. Pentru ca
asistenţii sociali sa fie eficienţi în cât mai mare măsură , intervenţiile trebuie să acţioneze asupra
tuturor subsistemelor critice ale unui sistem problemă dat.

Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor modele


teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de cunoştinţe teoretice
care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a implementa o anume intervenţie,
propunem ca, alaturi de numeroşi autori de tratate de asistenţa socială, să urmăm calea
eclecticismului.

51
Ecleticismul sistematic nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie particulară, dar alege
teorii şi modele care s-au dovedit din punct de vedere empiric a fi cel mai potrivite ca eficienţă
pentru cazuri asemănătoare. Ecleticismul sistematic reclamă să fi la curent cu teoriile care apar şi
cu cercetările recente. Această abordare a practicii conţine la cel mai înalt nivel promisiunea de a
fi competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale clientului.

Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic, practicat în cadrul
ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are următoarele criterii de alegere a
teoriilor specifice:

- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date privind eficienţa
lor.

- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai scurtă, şi cu un


cost mai mic.

- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în măsură foarte
mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician asupra modului de implementare
în practică şi de aceea au o valoare limitată.

- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii şi a tehnicii


corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.

Instrumente de lucru specifice abordării sistemice

HARTA ECO

Ce este o hartă eco?

Este o diagramă scrisă a sistemului ecologic al unui client/familii, a sistemelor majore, împreună cu toate
relaţiile şi legăturile existente care afectează şi influenţează şi/sau sunt influenţate de către client/familie.

La ce este folosită?

1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre ei, resursele pe
care le schimbă cu clientul
2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi resursele pe care le
schimbă cu ele
3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii
4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor persoane
5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.

52
De ce este un instrument util?
Organizează o mulţime de informaţii ale trecutului clientului (cazierul)
1. Prin harta-eco clientul/familia sunt angajaţi într-un proces de evaluare a relaţiilor pe care le au cu
mediul social
2. Ajută la identificarea contribuţiilor pozitive ale clientului aduse mediului şi lipsa suportului din partea
mediului, identifică şi evaluează posibile resurse de ajutor
3. Harta-eco poate fi modificată pe parcurs, astfel ca şi familia si asistentul pot urmări şi observa
schimbările petrecute
4. Poate fi adaptată la orice tip de situaţie socială.

Cum se construieşte o hartă-eco?

1. Spuneţi clientului (sau şi altei persoane importante care aţi dori să vă ajute) că puneţi pe hârtie,
împreună, o imagine a celor mai importante relaţii ale clientului dvs. Cu familia, comunitatea, grupul
de prieteni, mediul său de viaţă, a tot ceea ce este important pentru clientul dvs.
2. Începeţi cu căminul clentului; membrii casei trebuie notaţi pe hartă ca şi într-un arbore genealogic,
folosind pătrate pentru a indica bărbaţii şi cercuri pentru a indica femeile din familie, membrii
decedaţi se notează cu un X şi pot fi înscrişi pe hartă la marginea cercului familiei
3. În continuare sunt identificate acele sisteme ale mediului care afectează, influenţează viaţa
clientului /familiei. După ce natura tranzacţiei client/sistem a fost determinată, se trasează o linie
pentru a exprima atât legătura cât şi calitatea ei (indicată in partea de jos a foi )

În timp ce construiţi harta-eco poate fi mai uşor şi totodatã mai corespunzãtor sã exploraţi:

1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi pentru cine

2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce sinte clientul ãn


legãturã cu ajotorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu ajutorul dat

3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma datoritã nevoilor
identificate

4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã fie cercetate, ca
ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate

Harta-eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum şi a nevoilor lui. Aceastã
hartã poate fi construitã şi fãrã ajutorul clientului, cu ajutorul lui sau al familiei, împreunã sau separat.

Legenda hãrţii: se folosesc fie cuvinte descriptive sau se deseneazã diferite linii:

__________ pentru legãturi puternice

- - - - - - - - pentru legãturi tensionate

pentru legãturi stresante

pentru legãturi întrerupte sau moarte.

Se traseazã sãgeţi de-a lungul liniilor pentru a sublinia izvorul energiilor, al resurselor, etc.

53
Aplicaţie practicã:

Studiu de caz:

Moraru Ioan este un baiat de 16 ani. El suferã de Sindromul Down. frecventeazã o clasã specialã
de la liceul din localitate. El merge la şcoalã 5 zile /sãptãmânã. Dirigintele lui se numeşte Popescu , iar Ioan
îl simpatizeazã foarte mult. Familia lui Ioan are de asemenea un respect deosebit pentru d-l Popescu.

De 2 ori pe sãptãmânã, dupã cursuri, Ioan participã la un program în cadrul unei organizaţii
neguvernamentale, nonprofit, din localitate. În cadrul acestui program, Ioan face parte dintr-un grup de
adolescenţi care îşi concentreazã atenţia asupra deprinderilor necesare traiului zilnic şi a celor legate de un
loc de muncã.

Ioan este de asemenea implicat în activitãţi extraşcolare, sponsorizate de biserica protestantã


localã. Acolo el participã la activitãţile unui grup de artã şi dintr-o echipã de fotbal.

Ioan locuieşte cu tatãl sãu şi cu trei surori în varstã de 8, 10 şi 17 ani. Mama lui a murit cu 5 ani în
urmã. D-l Moraru, tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în fiecare zi, inclusiv în tinpul week-end-
urilor. Familia primeşte îngrijire medicalã prin Spitalul Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la
domiciliu. Bunicii lui Ioan din partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea
mamei locuiesc în acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.

Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de adolescenţi din
cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).

Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în cadrul grupului
din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei. el a încercat sã-şi sãrute sora mai
mica de cîteva ori.

Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el ţi se opune cu încãpãţânare sã discute despre
comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG trebuie sã facã faţã problemelor
sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar nu ştie cum sã o facã. În cadrul obiectivelor
organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire la ceste probleme.

Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai multe transfuzii de la
naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.

D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va retrage pe Ioan
de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute despre problemele ivite şi sã-l ajute
pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre membrii cei mai activi şi conştiincioşi.

1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.

2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea

54
situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar

putea sã le rezolve?

3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.

PSIHANALIZA

Teorie cu un puternic impact asupra tuturor tipurilor de relaţii de ajutor şi de


asistenţa, psihanaliza este, totodată, cea care are cea mai lungă istorie şi amploare
asupra asistenţei sociale dintre teoriile privind personalitatea umană. Ea a fost introdusă
de Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (1856-1939) şi dezvoltată ulterior de către
discipolii şi continuatorii săi (Carl Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Anna Freud, Erich
Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie Klein, Ernest Jones, Margaret Mahler).
In circumscrierea modelului său de întelegere a bolilor psihice a pacienţilor
trataţi, Freud a pornit de la faptul ca îndărătul comportamentului uman observabil se
ascund motivatii ascunse observatorului din afară, dar adesea necunoscute individului
însuşi. Psihanaliza clasică freudiană încearcă să descopere mecanismele invizibile ale
psihicului pacienţilor bolnavi psihici, determinismul psihologic care se ascunde îndărătul
simptomelor neurotice. Acst punct de vedere pornea de la principiul determinismului
psihologic al comportamentului uman, care este în strânsă dependentă cu evenimentele
din trecutul persoanei. In concepţia sa timpurie, prin renumita sa metodă
psihanalitică Freud căuta să descopere semnificaţia simptomelor lor din analiza
materialului oferit de amintirile şi visurile bolnavilor. Freud a acordat o semnificaţie
deosebit de mare evenimentelor traumatice din mica copilărie, a căror conştientizare va
înlătura efectul de declanşare a unei simptomatologii neurotice. El a căutat să înţeleagă
efectul fanteziilor din mica copilărie şi a descoperit că uitarea acestora este în legătură cu
caracterul lor adesea inacceptabil moral. Studiind modul în care se şterg din memorie
elementele traumatizante, Freud a descoperit mecanismele refulării, rolul dinamizator al
inconştientului, mecanismele de apărare ale psihicului împotriva conştientizării
evenimentelor neplăcute ale trecutului.

In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care pornea de la


evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa relaţiilor afective ale
copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând explicaţii în procesul de
psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în mod deductiv, Freud a elaborat o
complicata teorie asupra dezvoltării umane. Cunoscută sub numele de teoria dezvoltării
psihosexuale, ea a fost de multe ori răstălmăcită în mod vulgar, exagerată sau
ultrasimplificată.

La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de principiul


plăcerii, iar mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma interiorizării interdicţiilor
venite din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi amâne nevoile, respectiv să le
transforme astfel ca ele să fie acceptabile social. In dezvoltarea sa, copilul parcurge 5
stadii psihosexuale:

55
1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului
este suptul, în general activitatea orală şi se formează
încrederea copilului în adulţii care-i satisfac trebuinţele)

2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte


plăcere în stimularea zonei anale şi îşi formează controlul
asupra funcţiei de excreţie)
3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul
corp, inclusiv organele sale genitale; apar sentimente
intense de dragoste şi de ură faţă de adulţi, pe care Freud
le cuprinde sub denumirile de complexul Oedip şi
complexul Electra)
4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut
interesul în fanteziile sexuale şi stimularea genitală)
5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se
interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte
persoane decât de sine, şi stabileşte primele sale relaţii
heterosexuale).

Conform concepţiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar şi celelalte boli


psihice se datoresc tulburarilor survenite într-una din aceste perioade în relaţiile
copilului cu parinţii sai şi, în mod special, datorită interdicţiilor şi opreliştilor părinteşti.

Modelul freudian, bazat pe psihologia conflictului intern, intrapsihic, al luptei


dintre drive-uri şi instincte presupune existenţa următoarelor structuri de personalitate:

- Idul, structură inconştientă, reprezentă aspectul primitiv instinctual al omului,


care cuprinde instincte, dorinţe şi motivaţii inconştiente. El tinde la satisfacţii imediate şi
la reducerea stărilor de tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.

- Egoul, structura raţionala, având ca sarcină principală adaptarea la realitate, se


orientează conştient, cu ajutorul unor procese psihice ca percepţia, gândirea, decizia
etc.

- Superegoul, este o structură care reprezintă perceptele morale după care se


conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde; acestea sunt interiorizate prin
intermediul părinţilor, al educaţiei, al culturii.

Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile amintite,


conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente. Conceptul freudian de
inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe, fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor
suferinţelor psihice.

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALĂ (BEHAVIORISMUL)

Orientare psihologică care pune un mare accent asupra studiului reacţiilor


indivizilor, a comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentata de
renumiţi oameni de ştiinţa ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F. Skinner, care au insistat asupra
rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor. Printre principiile acestui curent de
56
gândire se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea
comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a comportamentului
clienţilor, cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse. Bazat pe teoria
învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de comportament sunt şi ele
învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin sistemul de întăriri folosit în educatie, prin
imitaţie etc. Ca tehnica terapeutică de modificare a comportamentului se fixează un
comportament tintă, formulat în termeni concreti, precişi şi se stabileşte sistemul de pedepse şi
recompense prin care va fi motivat individul respectiv spre schimbarea repertoriului său de
răspunsuri comportamentale şi atingerea comportamentului ţinta. Intervenţiile care au ca punct
de plecare behaviorismul se desfaşoară pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales
comparativ cu tehnicile terapeutice de origine psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în
trecut, tratamentul de inspiraţie comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.

Teoria rolurilor (Hollis 1972, Lazare, 1975). Ea se referă la un grup de concepte bazate pe
investigaţia socioculturală, care porneşte de la modul în care oamenii sunt influenţaţi de marea
varietate a poziţiilor sociale. Munca socială se inspiră mult din teoria rolurilor atunci când
explorează aşteptările clientului faţă de tratament şi clarificarea rolurilor clientului şi a
asistentului în procesul de tratament.

Teoria rezolvării de probleme şi a deciziei (Jannis & Mann 1977, Mahoney şi Arnkoff, 1978).
Tehnicile terapeutice care decurg din această teorie oferă practicienilor un ghid pentru rezolvarea
problemelor pe care clienţii înşişi le vor putea însuşi şi, mai apoi, le vor putea folosi în rezolvarea
propiilor lor situaţii problematice viitoare. S-a demonstrat că metoda are o deosebită
însemnătate în cazurile clientilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţa,
pentru a-i învăta pe aceştia modul în care în continuare vor putea să ia decizii şi să-şi rezolve
problemele singuri.

Teoria modelării sociale (Bandura 1971) Reprezentanţii acesteia pornesc de la teoriile învăţării,
deplasând accentul dinspre sublinierea importanţei întăririlor în însuşirea noilor comportamente,
spre relevarea rolului modelelor (fie ele negative sau pozitive). Teoria modelării este preocupată
să ajute clientul în învăţarea noilor comportamente. Teoria modelării se foloseşte de exemplu,
pentru a-i învăţa pe clienţi deprinderile de părinte, pe cele de rezolvare de probleme, sau pe cele
de realizare şi de afirmare.

Sistemul centrat pe sarcină (task centered system) (Reid & Epstein 1972, 1977, Reid 1978,
Epstein 1980). Accentul se pune pe eficienţa intervenţiei asupra problemei centrate cu metode
specifice. Poate fi adaptat terapiei familiale, ghidării copiilor - dar nu este aplicabil în toate
cazurile, mai ales la persoane problematice. Componentele majore ale realizării sarcinii sunt :
pregătirea, implementarea şi urmărirea intervenţiei - faze comune oricăror intervenţii din
domeniul muncii sociale. Modelul de intervenţie de scurta durată, sistemul centrat pe sarcină

1. identifică problemele principale,


2. stabileşte sarcinile specifice,
57
3. întocmeşte un contract prin care fixează ordinea şi condiţiile de apariţie a diferitelor
activităţi,
4. stabileşte sistemul de recompense în cazul realizării sarcinilor,

5. analizează şi rezolvă obstacolele din calea realizării sarcinilor.

Momentul esenţial al metodei este acela al stabilirii obiectivului major şi al sarcinilor


concrete prin care se poate el realiza.

Exemplu:

Obiectivul major: schimbarea vieţii bătrânilor din căminul de bătrâni

Scopuri parţiale:

1. Imbunătătirea condiţiilor de alimentaţie

2. Imbunătătirea condiţiilor de igiena

3. Imbunătătirea condiţiilor de lucru ale personalului.

4. Schimbarea atitudinii personalului

Câteva sarcini specifice punctului 4 ar putea fi:

- personalul să se adreseze rezidenţilor din cămin folosind formule de politeţe (vă rog
frumos, poftiţi, ce doriţi)

- personalul să cunoască şi să folosească corect numele rezidenţilor

- personalul să organizeze activităţi care să-i bucure pe rezidenţi (serbarea regulată a


zilelor de naştere, plimbări zilnice, primirea de vizite săptămânale etc)

Intervenţia în criza Această practica terapeutică folosită cu clienti aflaţi în situaţii de criza,
urmăreşte restabilirea capacităţii lor de adaptare şi de cooperare. Eforturile se concentrează
asupra facilitării străduintelor clientului de depăşire a momentelor de criză. Practicienii oferă
suport în direcţionarea clienţilor pentru ca ei sa-şi poată identifica şi să poată executa
comportamente adaptative în situaţia dată, comportamente care sunt esenţiale pentru
recâştigarea unui nivel funcţional egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza. In acest fel
clientul va avea posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în viaţa sociala, ceea ce va
contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se transforme, deci, într-o
oportunitate pentru dezvoltare.

Analiza tranzacţionala A fost dezvoltată de Eric Berne, 1961,64,72, ca o teorie centrată pe


realitate, este raţională şi orientată spre învăţarea de noi comportamente. Urmăreşte clarificarea
şi conştientizarea cognitivă şi afectivă, pornind de la perspectiva clientului asupra problemei.
Indivizii sănătoşi sunt capabili să funcţioneze conform cu trei stări: de părinte, de copil şi de adult.
Ei sânt în general conştienţi de starea conform căreia acţionează la un moment dat, de relaţiile lor
58
interpersonale. Oamenii recurg la diferite strategii de structurare a timpului (jocuri, ritualuri,
retrageri etc.) şi învaţă să-i manipuleze pe ceilalţi recurgând la mesaje subînţelese, la explozii de
sentimente şi la scenarii, denumite de Berne "scripte". Pentru a ne da seama de scenariile
inconştiente pe care le utilizam, determinate adesea de rolurile din mica copilărie, avem nevoie
de răspunsuri din partea partenerilor, de "strokuri". Terapia are la bază învăţarea modului în care
se dau şi se acceptă răspunsurile în cadrul relaţiilor interpersonale, prin intermediul unor jocuri în
care individul îşi va forma un nou mod de comunicare, care nu va mai fi unul de pe poziţia de
copil sau de părinte grijuliu, ci un mod de comunicare de pe poziţia de adult.

TEORIA CENTRĂRII PE CLIENT


Consilierea şi psihoterapia rămân veşnic îndatorate părintelui terapiei centrate pe client
şi anume lui Carl Rogers El a identificat "Condiţiile facilitatoare, necesare şi suficiente ale
schimbarii personalitătii" 1967: căldura, acceptarea, respectul, autenticitatea ti responsabilitatea.
După Barbara F Okun (1992, Effective helping, p. 113), principiile stabilirii de relatii terapeutice cu
clienţii sunt urmatoarele:

o Conceptul despre sine al clientului se constituie în


interacţiunea sa cu alţi
o Modalitatea de acţiune şi de gândire a clientului depind de
modul cum el însuşi concepe şi înţelege lumea înconjuratoare
o Indivizii vor acţiona totdeauna astfel încât sa le crească
sentimentul de autoapreciere
o Problemele psihice şi comportamentale provin din
incongruenţele dintre imaginea de sine a clientului şi
experienţele sale de viaţa cu alţii, experienţe care uneori
obliga pe individ să manifeste reactii de apărare ca negarea
sau distorsionarea experientelor. Incongruenţele vor duce la
suferinţa şi dezorganizare psihică.
o Numai acceptarea pozitivă necondiţionată din partea unei
persoane semnificative îl poate face pe individ deschis şi
receptiv.

In concepţia lui C. Rogers, foarte importanta pentru intervenţia caracteristică


asistentei sociale, clienţii se considera ca fiind motivaţi intrinsec sa-şi dezvolte
propriile potenţialităţi şi ca având capacitatea de a-şi rezolva propriile probleme,
cu condiţia ca cel care oferă ajutor să reuşească să stabilească o relaţie de ajutor
calda, permisivă, empatică, necritică, de grijă fată de client. Terapeutul format în
concepţia centrată pe client, este nondirectiv, de obicei nu dă sfaturi, nu
interpretează şi nu provoacă pe client, ci încurajează clientul să-şi clarifice
propriile sentimente şi afirmaţii.

TEORIA COMUNICĂRII ŞI TEORIA SISTEMULUI FAMILIAL Concepţiile care încorporează


concepte preluate din teoria comunicării sunt foarte utile în construirea metodei de lucru proprii
asistentei sociale. Metoda principală de intervenţie şi evaluare a asistentului social, interviul, este
analizată ca un schimb de mesaje (în cât mai mare măsură) congruente, care au loc între
repertoriile asistatului şi asistentului. Schimburi de mesaje au loc şi între membrii familiei,
respectiv cei ai oricărui grup. Lucrul cu membrii familiei, cu părinţii şi copiii, sau cel din cadrul
relaţiilor maritale ridica problemele dinamicii familiale. Restabilirea echilibrului în cadrul familiei
59
necesită cunoştinţe de teoria şi terapia sistemului familial. Terapia familială este intervenţia
asistentului social sau al altui profesionist asupra unui mic grup de oameni aparţinând aceleiaşi
familii, intervenţie care vizează familia ca întreg. Tehnicile terapeutice analizează şi modifică
paternurile interpersonale de comunicare şi de interacţiune.

TEORII UMANISTE ŞI EXISTENŢIALISTE

Semnificaţia lor pentru asistenţa socială are ca punct de plecare filosofia existenţiala
renumită prin A. Camus şi Sartre, pe care s-au brodat ulterior psihologia umanistă a lui Maslow
1954, 1972, Rogers 1961, 1980.

Subliniem importanţa majora a acestor concepţii pentru definirea valorilor muncii


sociale. In însuşirea principiilor muncii sociale trebuie sa pornim de la afirmarea valorilor pe care
le reprezintă respectul pentru client, înţelegerea atributelor lor pozitive şi a resurselor lor de
schimbare şi de dezvoltare. Ele rezultă din încrederea intervenientului în capacitatea individului
de a-şi defini singur drumul de viaţă şi de a beneficia de pe urma intervenţiei care releva
capacităţi nedescoperite anterior.

Teoriile existenţiale construiesc o filosofie care este în acord cu valorile esenţiale ale
asistenţei sociale, care concordă cu valorile existenţiale şi umaniste privind condiţia umana. Se
subliniază, devenind o caracteristică de maximă importantă pentru practica muncii sociale, faptul
că fiinţele umane nu sunt la dispoziţia unor forţe inconştiente, ci sunt proprii lor stăpâni. Toate
persoanele au potentialităţi nedescoperite, principiu din care derivă dreptul, dar şi
responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor lor posibilităţi. Preţioasa libertatea a fiecărui
individ trebuie folosită cu scopul ca fiecare să-şi făurească propria existenţă.

BIBLIOGRAFIE

Germain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press

Hartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free Press

Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn and
Bacon, USA

Holland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source
Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press

Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University
Press

Pincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F. E.
Peacock

Skinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf

60
Capitolul 7. VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

7.1. Rolul valorilor în asistenţa socială


Toate profesiile au o anumită orientare valorică care le circumscrie misiunea socială, le determină
semnificaţia particulară şi direcţionează valorile profesionale ale persoanelor care le practică. Pentru
asistenta socială există un astfel de sistem de valori ale profesiei, care o apropie, dar totodată o şi
deosebeşte de celelalte profesii din domeniul ştiinţelor sociale.

De fapt, profesiile însăşi sunt recunoscute de către societate ca valori şi sunt ierarhizate ca atare.
Prin calitatea ei de a oferi ajutor celor care din motive foarte diferite se situează într-o zonă vulnerabilă sau
periferică a societăţii, în această ierarhie munca de asistenţă socială este considerată ca fiind "conştiinţa
societăţii".

Valorile profesiei de asistenţă socială se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile faţă de oameni,
la convingerile legate de locul şi rolul omului în societate, la nevoile şi scopurile sale şi la modalităţile de a
obţine bunurile necesare vieţii. De fapt, valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori
fundamentale ale tradiţiei iudeo-creştine, cu cele ale umanismului şi ale liberalismului. Desigur, nu toţi
practicienii au în egală măsură aceleaşi idei în toate aspectele. Asistenţa socială aduce, în atenţia societăţii
ideile etici sociale, anume acea a solidarităţii, a ajutorului, a îngrijirii altora, a includerii şi a acceptării (B.
Jordan, 1997).

Una din valorile importante este tocmai libertatea alegerii individuale dintre valorile sociale. Astfel
se constituie valorile personale, configurate în mod individual, dar nu independent de valorile grupurilor şi
comunităţilor (etnice, religioase, culturale etc.) de care aparţinem.

Alegerea unei cariere profesionale ca asistenţa socială cere o profundă explorare a valorilor
individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman, Salle, 1994). Asistenţii sociali vor trebui ei
înşişi sa verifice, de exemplu, măsura în care se ghidează după valoarea individualismului, in raport cu cea
a responsabilităţii civice sau a implicării în viata comunităţii. De asemenea, valorile individuale diferă
adesea faţă de problemele concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu sinuciderea, avortul, pedeapsa cu
moartea, homosexualitatea, necesitatea oferirii ajutorului de şomaj şi altele. Totuşi, majoritatea
practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele valori fundamentale, cu importanţa
cardinală pentru profesie (Codul deontologic NASW, 1996):

1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor lor valori
şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea altora.

2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva prejudecăţilor.

3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la resursele


necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi de posibilităţi de a-şi realiza şi de a-şi exprima
potenţialităţile.

61
4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane Fiecare persoana este o valoare în
sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la valorizarea personalităţii
umane, la creşterea demnităţii ei şi respectarea individualităţii fiecărui asistat

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a problemelor


persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare a persoanelor.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la asistaţi şi în legătură cu aceştia.

Responsabilitatea pentru realizarea valorilor de mai sus revine în comun cetăţenilor şi comunităţii.
Societatea va trebui să creeze condiţiile unei participări democratice a cetăţenilor la viaţa socială, iar
aceştia au şi ei responsabilitatea de a deveni actori activi pe scena vieţii sociale.

Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate mai pe larg de
către Hepworth şi Larsen (1993):

- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe să-şi
dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume responsabilitatea propriilor
decizii şi să-şi exercite propria libertate.
- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină maximum de
independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul va întări încrederea în sine a
asistatului şi demnitatea individului, încurajând manifestările sale de independenţă.
- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor factori sociali
care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi grupurilor (ca de exemplu pentru
reducerea violenţei, eliminarea discriminărilor).
- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor şi a
mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe duce adesea la
rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au responsabilitatea sa
ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de schimbare şi de dezvoltare.
- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele şi
evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza experienţelor trecute poate fi benefică,
totuşi se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale
pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
puterilor latente de adaptare ale indivizilor.
- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc indivizilor înşişi.
Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate limita la creşterea competenţelor
individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa
schimbările în sistemele de politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite
probleme ale indivizilor.
- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se dezvolte în
urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie considerate prilejuri de
dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control asupra propriei vieţi.
- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să dobândească stima
de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative (părinţi,
soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe din conflictele interpersonale se datoresc faptului

62
ca oamenii nu se simt iubiţi, respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea
stimei de sine a clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.
- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise, sincere, autentice,
atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul acestei relaţii şi să îl transpună
la celelalte relaţii ale sale.
- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în vedere că
mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca scopul însuşi. Mijloacele
folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea de sine, autodeterminarea şi
confidenţialitatea asistatului.
- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi schimbare a
persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului favorizează autocunoaşterea
asistaţilor.
- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii sociali au
responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi convingerile acestora,
chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor sociale.

Valoarea autodeterminării este o valoare de bază a profesiei, care a fost statuată de la începuturile
ei. Sublinierea ei este cu atât mai importantă cu cât categoria de clienţi cu care lucrează asistenta socială
sunt de obicei cele mai vulnerabile persoane din societate şi, ca atare, ele pot avea o capacitate scăzută de
control asupra propriei vieţi. Afirmarea dreptului la autodeterminare a persoanelor cu situaţii materiale
dificile, a celor dezavantajaţi cultural, a celor cu diferite handicapuri, a celor dependenţi de substanţe şi a
altora înseamnă asistarea lor în obţinerea serviciilor şi a drepturilor lor, asigurarea libertăţii persoanei de a
alege calea de schimbare pe care ea însăşi o doreşte. Cazurile de asistenţă socială sunt de multe ori de aţa
natură încât asistentul social îşi dă seama de posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita
libertatea de alegere. Pentru ilustrare am putea alege cazul minorilor de centre de reeducare, al copiilor
din casele de copii, sau ale deţinuţilor. Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot crea
situaţii în care clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi controla propriul
comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi faţa de ei.

7.2 Deontologia muncii de asistenţă socială

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori ei au posibilitatea
sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor, cu supervizorii lor. In majoritatea cazurilor, adeseori încă din
studenţie, ei au de luat singuri decizii, fiindcă situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.

Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care se acordă
cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale şi, în general, ca urmare a
creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi
predată în sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă
de reţinut avertizarea lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce
ar trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).

Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării dilemelor morale prin
luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele aspecte ale practicii asistenţei
sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le
raporteze la valorile profesiei.

Exemple de dileme morale:

63
- un tânăr din centrul de minori delincvenţi vă spune că are încredere în dvs., crede că
numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.
- organizaţia unde lucraţi a obţinut o suma de bani de la o fundaţie pentru a sprijini
copiii handicapaţi; directorul va cere să prezentaţi un raport despre munca dvs. în
care să figureze un număr mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai
pentru a justifica activitatea prezentă, dar şi pentru a putea cere ulterior o suma de
bani mai importantă.
- o femeie vă spune că a rămas însărcinată dar că doreşte să avorteze şi vă solicită
sprijinul.
- despre unul din adolescenţii din casa de copii aflaţi ca practică homosexualitatea şi îi
agresează pe băieţii mai mici.
Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală. Alţii, dimpotrivă,
identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor astfel de situaţii implică o
deliberare morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă. Pentru a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor
astfel cazuri şi ale altora conform cerinţelor profesiei de asistenţă socială, avem nevoie de cunoaşterea
modului în care profesia stabileşte priorităţile ei valorice.

7.3. Codul deontologic al asistenţei sociale


Locul unde acestea sunt formulate este codul deontologic – concept care semnifică etica profesiei.
El clarifică ceea ce este bine şi rău în munca profesională. Codul deontologic poate fi considerat o
codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum este
asistenţa socială. Codul deontologic are deci menirea de a clarifica aspectele morale ale practicii
profesionale. Pe temeiul lui, practicienii asistenţi sociali pot identifica modul corect de acţiune din punct
de vedere moral in labirintul situaţiilor cotidiene.

In încercarea de a regla relaţiile dintre asistenţi şi clienţi, în interesul acestora din urmă, toate
profesiunile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii, avocaţii, farmaciştii, psihologii, sociologii),
unele încă din secolul trecut. Deja în urmă cu 2400 de ani, Hippocrates cerea medicilor greci să se situeze
la un nivel înalt de comportament profesional, iar jurământul lui Hippocrate a devenit un ghid de conduită
etică profesională a nenumărate generaţii de doctori de-a lungul timpurilor.

Pentru lumea modernă, elaborarea unui cod de etică profesională a însemnat totodată
transformarea ocupaţiilor în profesii. Primul cod deontologic modern este legat tot de domeniul medical,
fiind elaborat de Dr. Thomas Percival, în Anglia (1803). In aceeaşi perioadă farmaciştii şi-au întocmit şi ei
un cod propriu, spre a se putea delimita ca profesie de medici, a căror conduită morală nu se bucura în
secolul XIX de un prestigiu prea ridicat.

Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi tipărit în 1920 sub
numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri sociale" (Experimental draft code of
ethics for social case workers). În anii următori, pe măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali
se defineau mai bine, necesitatea unor coduri deontologice era mai clar exprimată. În 1924 în jurnalul
oficial al asistenţilor sociali americani, "The Compass", se susţinea ideea ca publicul are şi el dreptul să
cunoască principiile pe baza cărora ia decizii asistentul social. În anii următori, asociaţii locale şi naţionale
au delegat comitete care să se ocupe de analiza problemelor etice şi de identificarea elementelor comune
prezente în practica socială dar abia în 1951 a adoptat Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a
asistenţilor sociali primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare. În
1979 Asociaţia Naţionala Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod deontologic care să fie în
mai mare măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost revizuit în 1996, fiind prezentat scurt în aceste
pagini.

64
Codul deontologic al Asociaţiei Naţionale Americane a Asistenţilor Sociali (National Association
of Social Workers, sau NASW)

Codul deontologic are ca scop declarat să servească drept ghid pentru comportamentul
profesioniştilor asistenţi sociali şi ca bază de referinţă în confruntarea etică în cazurile comportamentelor
ce se abat de la standardele exprimate explicit sau implicit în acest cod. Pentru profesioniştii domeniului
de asistentă socială codul deontologic stabileşte standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi
cu superiorii, cu reprezentanţii altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în îndeplinirea
variatelor lor relaţii şi roluri profesionale. El este elaborat pe baza valorilor muncii de asistenţă socială şi
stipulează valoarea umană, demnitatea şi unicitatea tuturor persoanelor, ca şi drepturile şi
responsabilităţile lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a acţiona conform principiilor morale în toate
acţiunile lor.

Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta, dar vor coopera
la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea comportamentul ne-profesional al
colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în străduinţa lor de a valorifica codul deontologic. Codul
deontologic al NASW cuprinde mai multe capitole, al căror conţinut îl vom prezenta prescurtat.

Primul capitol priveşte responsabilitatea etică a asistentului social faţă de asistaţi, definiţi ca şi
clienţi, în care cerinţa deontologică majoră e formulată ca fiind primatul intereselor asistaţilor în raport
cu interesele profesioniştilor, respectiv al agenţiilor. Asistentul social are rolul de a-i servi pe cei asistaţi cu
devotament, cu loialitate, cu perseverenţă, punându-şi în valoare competenţele profesionale în cât mai
mare măsură. I se cere să nu practice, să nu participe la, respectiv să nu încurajeze nici o formă de
discriminare pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, statut marital, crez politic,
handicap fizic sau mintal, vârstă, sau pe baza oricăror alte criterii sau condiţii personale; să evite să se
angajeze în acţiuni sau relaţii care vin în conflict cu interesele clienţilor; o cerinţă importantă faţă de el este
de a informa cât se poate de clar şi de complet clienţii în privinţa naturii şi limitelor serviciilor pe care
urmează să i le pună la dispoziţie, respectiv asupra riscurilor, a drepturilor, a posibilităţilor şi a obligaţiilor
legate de utilizarea unui serviciu social. Pentru a asigura cele mai bune servicii clienţilor, asistentul social
va căuta sfaturile şi îndrumările colegilor, respectiv a supervizorilor ori de câte ori astfel de consultări sunt
necesare în interesul celor asistaţi. Dintre drepturile clienţilor care trebuie respectate în procesul de
asistenţă socială unul din cele mai importante este de a permite şi de a încuraja chiar maxima
autodeterminare a clienţilor. Acest capitol formulează de asemenea obligaţia asistentului social la
confidenţialitate şi la păstrarea secretului profesional. Fără consimţământul acestora, acesta poate fi
dezvăluit doar din motive justificate profesional. În anumite cazuri asistentul social are obligaţia legală sau
morală de a dezvălui informaţiile primite de la clienţi (ca de exemplu în cazul în care viaţa sau sănătatea
clientului sau a unei alte persoane este pusă în pericol). În aceste situaţii el trebuie să-i informeze cât mai
complet pe cei asistaţi în privinţa posibilelor limite ale confidenţialităţii în situaţia dată, ca şi în privinţa
scopului şi a modului în care informaţia va fi utilizată. Asistentul social va permite pe cît posibil accesul
celor asistaţi la toate documentele care îi privesc. Asistentul social va trebui să solicite acceptul clientului
său în vederea înregistrării, dactilografierii, fotografierii sau filmării oricăror activităţi. In privinţa
tranzacţiilor financiare cu clienţii săi, el nu are voie să promită acordarea altor beneficii decât cele oferite
prin serviciul de asistenţă socială, sau să perceapă taxe suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în
programul social în care lucrează.

Capitolul al doilea formulează cerinţele unui comportament respectuos, corect, politicos cooperant
şi de încredere faţă de colegi, în vederea promovării scopurilor şi intereselor profesiunii. Profesioniştii din
cadrul unui serviciu vor tinde la crearea unui climat care să faciliteze realizările profesionale ale colegilor.

65
Asistentul social care lucrează într-o echipă cu alţi profesionişti să încerce să medieze sau să arbitreze în
cazul conflictelor între colegi şi să-şi extindă relaţiile de colaborare şi de respect şi faţă de colegii
aparţinând altor profesii. Asistentul social care are responsabilitatea de a face angajări şi de a evalua
performanţele angajaţilor trebuie să-şi îndeplinească funcţia în mod cinstit, chibzuit şi echitabil, în baza
unor criterii clar formulate şi enunţate.

Capitolul al treilea priveşte responsabilitatea etică a asistentului social fată de agenţie şi


conducătorul acesteia. Aici este formulat nu numai că asistentul social trebuie să-şi respecte
angajamentele faţă de organizaţia unde este angajat, dar şi faptul că profesionistul are responsabilitatea
de să contribuie la îmbunătăţirea practicilor şi procedurilor din agenţie şi la creşterea eficienţei şi
eficacităţii serviciilor oferite, precum şi ideea ca asistentul social să nu accepte angajarea sau colaborarea
într-o organizaţie unde sunt violate drepturile asistaţilor, sau unde se practică anumite forme de
discriminare în detrimentul clienţilor. El va utiliza cu multă atenţie resursele agenţiei unde este încadrat,
folosindu-le numai pentru scopul pentru care sunt destinate.

In capitolul al patrulea se regăsesc standardele privind conduita şi comportamentul asistentului


social în calitatea sa de profesionist. Ele se referă la necesitatea respectării unor standarde ridicate ale
profesiei. Comportamentul privat al asistentului social este considerat o chestiune personală, în aceeaşi
măsură ca a oricărui alt angajat, cu excepţia acelui comportament care compromite îndeplinirea
responsabilităţilor profesionale. El trebuie să ştie să distingă clar între afirmaţii şi acţiuni făcute ca
persoană particulară şi cele făcute în calitate de reprezentant al profesiei, respectiv ca reprezentant al
unei organizaţii sau agenţii profesionale. Asistentului social i se cere să nu participe la, sau să fie asociat în
nici un fel cu frauda, dezonoarea, înşelăciunea. In cadrul acestui capitol se afirmă , de asemenea, că
asistentul social trebuie să se străduiască să devină şi să rămână competent în practica sa şi în realizarea
funcţiilor sale profesionale. Aceasta presupune ca el să nu accepte roluri şi funcţii pentru care îi lipsesc
competenţele profesionale. În privinţa serviciului propriu zis, asistentul social trebuie să-şi asume în cel
mai înalt grad responsabilitatea serviciului prestat şi să acţioneze astfel în cadrul serviciului încât să
prevină practicile discriminatorii împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane. În privinţa
integrităţii sale morale, asistentului social i se cere să se opună influenţelor şi presiunilor care interferează
în exercitarea discreţiei profesionale şi în judecarea imparţială a situaţiilor de asistenţa socială.

Codul deontologic se referă şi la participarea asistentului social la cercetări ştiinţifice, arătându-se


că cei angajaţi în studii ştiinţifice vor lua în considerare, cu atenţie, consecinţele posibile ale cercetărilor
asupra persoanelor implicate. Cel angajat într-o cercetare va trebui să se asigure de consimţământul
voluntar şi de informarea participanţilor la studiul ştiinţific şi să se asigure că participanţii nu vor suferi nici
un fel de consecinţe neplăcute sau pericole ca urma participării lor la cercetare, sau în urma refuzului lor.
Toate informaţiile obţinute pe parcursul cercetării trebuie tratate confidenţial. Asistentului social va acorda
şi i se va acorda credit ştiinţific numai pe baza unor lucrări efectuate în acord cu metodele ştiinţifice.

Capitolul al cincilea vizează responsabilitatea etică a asistentului social fată de profesia sa. Aici se
stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice ridicate ale profesiei, contribuind
astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii, cunoştinţelor şi a misiunii profesiei. Pentru aceasta
asistentul social trebuie să îşi exprime părerea în disputele care privesc profesia de asistenţă socială şi să ia
atitudine fermă în discuţiile la adresa profesiei, răspunzând criticilor exprimate. El va trebui să reacţioneze
împotriva oricăror conduite imorale dovedite de un membru al profesiei, supunând astfel de aspecte
atenţiei colegilor şi a organizaţiilor profesionale ale asistenţilor sociali. Pentru a contribui la bunul renume
al profesiei, asistentul social va face ca serviciul social să fie accesibil unui public cât mai larg şi se va
promova respectul pentru utilitatea, integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială. Mai mult,
profesia are nevoie de formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor politici publice
favorabile profesiei. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi
66
utilizarea cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să continue să
achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării şi să fie la curent cu noile
cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care sunt bine argumentate ştiinţific privind
eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist se va strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a
asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.

Al şaselea capitol al codului deontologic priveşte responsibilitatea etică a asistentului social fată de
societate. Ca deziderat principal se formulează ca profesioniştii domeniului să contribuie la bunăstarea
generală a societăţii. Aceasta se referă atât la perioadele speciale din istoria unor societăţi, cum sunt cele
de crize sociale, de războaie sau de dezastre naturale, cât şi la perioadele de relativ echilibru. De aici
decurge cerinţa ca asistenţii sociali să acţioneze astfel ca să prevină şi să elimine discriminarea împotriva
oricărei persoane sau grup pe bază de rasă, culoare, sex, orientare sexuală, vârstă, religie, origine
naţională, statut marital, crez politic, handicap fizic sau mintal, sau orice altă preferinţă sau caracteristică
personală, condiţie sau statut social, respectiv să impună atitudinea de non-discriminare în cât mai mare
măsură în societate. Asistenţii sociali trebuie să acţioneze astfel ca să facă resursele societăţii accesibile în
cât mai mare măsură oamenilor şi să extindă posibilităţile şi şansele tuturor persoanelor, cu atenţie
speciala la grupurile şi persoanele dezavantajate, promovând condiţiile care să încurajeze respectul pentru
diversitatea culturală caracteristică societăţii. Pentru ca menirea socială a asistenţei sociale să poată fi
îndeplinită, ei trebuie să susţină acele schimbări legislative, în speţă de politici sociale, care să care
promovează dreptatea socială şi să conducă la îmbunătăţirea protecţiei sociale, în special pentru
categoriile dezavantajate ale populaţiei. Pentru realizarea acestor cerinţe asistenţii sociali se vor preocupa
de buna informare a publicului şi vor încuraja cetăţenii, cu atenţie specială asupra grupurilor defavorizate,
ca prin formele de organizare ale societăţii civile să participe la elaborarea politicilor sociale şi la
modelarea instituţiilor de asistenţă socială.

7.4. Temele majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi rezolva dilemele se pot
datora următoarelor trei grupe de factori:

1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor de
valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa socială sau concepţiile lor teoretice
privind activitatea profesională.

2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile sale cu alţi
membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională etc.

3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care
derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.

Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict sau o lipsă de
simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau când se ciocnesc valori din
interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul 2 sau 3 pot accentua dilemele etice care
derivă din primul grup de factori şi vor intensifica dificultăţile deciziei etice.

In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care constituie


elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:

67
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor de a alege
serviciile pe care şi le doresc
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să răspundă
- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu consimţământul acestora, dar
în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate implicaţiile alegerilor lor.
- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau contradictorii.
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care
cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău asistatului.
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii domeniului de
asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere comunicarea informaţiilor în interesul
clientului însuşi, sau al altora implicaţi în situaţie.
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune problema echitaţii,
respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.
- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale profesioniştilor, dar sunt
situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar viaţa asistentului social.
- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile judecaţi de valoare,
chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline înspre o anumită direcţie.
- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al relaţiilor profesionale,
chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune problema alegerii
intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă, respectiv pentru asistentul social.
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter profesional,
adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor faţa de clienţi.
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o cerinţa care trebuie
respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în conflict cu alte cerinţe etice, în
special cu interesele clienţilor.

Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de vedere asupra cazului, care
impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, propun spre analiză modalităţile posibile de acţiune ale
asistentului social în următoarele exemple:

- Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu doreşte;
preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari de a se întreţine singur.
In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social care poate afecta
nefavorabil un alt membru al familiei sale.

- Intr-un orăşel se pune problema construirii unei tabere de refugiaţi pentru numărul mare de
refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui proiect, de frica posibilei creşteri a
infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei oferite de poliţie împotriva refugiaţilor.

Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie ferită de problemele
cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei (preocuparea primordială faţă de grupurile
dezavantajate).

- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă e adevărat că acesta este


infectat cu virusul HIV.

68
Această dilemă se datorează posibilităţilor de înţelegere diferită a loialităţii faţă de clienţii implicaţi
în caz., respectiv din cerinţa de a proteja sănătatea persoanelor.

- O doamnă, foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social, datorită


activităţii sale voluntare devotate de tip caritativ, se plânge lucrătorului social de fiica ei, care
nu stă destul cu ea, care vrea să fie mai independentă şi nu o mai ascultă acum la
adolescenţă, aşa cum o asculta încă nu de mult.

In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale cărui interese
trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi menţine controlul asupra fiicei ei,
sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se încadreze în limitele normalului şi care are nevoie
de încurajare în tendinţele ei de autonomie.

Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie prevăzută în cadrul
unei tipologii. Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident limitată, ea ne atrage atenţia asupra
nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare deontologică, prin filtrul căreia să discernem subiectele
controversate. Din acest punct de vedere, în vederea formării discernământului etic profesional, codul
deontologic nu este un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate afla în mod nemijlocit
comportamentul ideal. Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă însă principiile care
să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei gândiri deontologice înseamnă
cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul valorilor profesionale şi nu doar al unui paragraf izolat
din cod. De asemenea, în cazul profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul codului
deontologic este şi acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai
pentru el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi pentru standardele profesionale.

Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri dificile, propunem câteva repere
cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară în cadrul ansamblului de principii deja prezentate. Ele
pot constitui un filtru de principii organizate ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care
asistentul social trebuie să facă faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg şi
Dolgoff, 1992):

1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele protecţia vieţii
şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate celelalte valori.
2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial pentru
persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.
3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a persoanelor
implicate, cu limitele prevăzute prin lege.
4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru client. În asistenţa
socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile existente să nu fie soluţia ideală; în
acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai mic risc de a cauza o vătămare clientului.
5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor trebui alese,
deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile clienţilor, nu doar pe cele de bază
ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.
6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele confidenţialităţii
trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile organizaţiilor de asistenţă socială,
pentru a clarifica acele situaţii care necesită raportare în vederea unor măsuri care depăşesc
relaţia client-asistent social.
7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în legătură cu problema
şi persoana asistatului.

69
La acestea aş adăuga principiul respectării obligaţiilor contractuale faţă de agenţie, a cărui
respectare este mai importantă pentru profesionist, pentru cariera lui profesională decât pentru clientul
său, dar nu este de neglijat în luarea deciziilor.

Preocupările privind morala profesională caracterizează nu doar un moment al relaţiei de ajutor ci


întreaga ei procesualitate, de la acceptarea cazului, până la finalizarea sa. Pe acest parcurs anumite dileme
pot să îşi piardă actualitatea, unele se pot accentua, iar altele se pot atenua.

Comportamentul deontologic al unui lucrător social rezultă din adeziunea sa cunoscătoare la


valorile cuprinse în cod şi la comunitatea asistenţilor sociali, nu din vreo obligativitate formal legiferată –
codul deontologic nefiind o lege a cărei nerespectare să conducă la consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii
cu tradiţie în domeniul muncii sociale, codul deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre
profesionişti, între clienţi şi asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor astfel
de discuţii pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi sociali.

In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina
cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în continuu valorile profesiunii la valorile lor
personale şi de a accepta din punct de vedere moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie.
Succesul profesional înseamnă – pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor
precum şi celor ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru
între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a cazurilor.

Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai mult sau mai
puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-vă la măsura în care ele sunt
adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor asupra felului în care vă implicaţi în munca de
asistenţă socială. Bifaţi cu un X problemele care vi se par prea intime pentru a fi discutate, cu H
problemele care consideraţi ca afectează în mare măsură calitatea de asistent social şi
argumentaţi-vă opţiunile.

1. Sunt mai cu seamă ruşinos fiindu-mi teamă să mă destăinuiesc străinilor.


2. Nu sunt destul de hotărât, de aceea alţii au câştig de cauză.
3. Mă supăr repede şi izbucnesc de cele mai multe ori în mod iresponsabil.
4. Mă oboseşte să mă implic în foarte multe relaţii. Nu am suficientă energie.
5. Mi-e dificil să intru în relaţii cu persoane de sex opus, mai ales dacă simt că ar dori să-mi
facă curte.
6. Cred că mă intimidez, nu sunt în stare să vorbesc cursiv.
7. Nu mă consider o persoană sensibilă. Mi-e greu să identific ce simt oamenii.
8. Ştiu să mă controlez şi nu permit ca emoţiile mele să transpară.
9. Vreau să controlez situaţiile sociale şi sunt în stare să-i dirijez pe alţii.
10. Pentru mine e important să fiu iubit de ceilalţi.
11. Îmi place să se ştie că sunt un om bun.
12. Nu am deloc o părere bună despre mine şi mă simt inferior altora.
13. Mă simt obligat să ajut pe toată lumea.
14. Sunt puţin dezorientat. Nu ştiu ce mă determină să ajut oamenii, nici care sunt valorile mai
importante pentru mine.
15. Sunt foarte sensibil, pot fi rănit uşor.
16. În multe privinţe sunt o persoana dependentă.
17. Sunt o fire independentă şi trebuie să demonstrez totdeauna că sunt o persoană liberă.
Suport greu dependenta de alţii.

70
18. Sunt o persoană anxioasă, mai ales în relaţiile interpersonale
19. Sunt o persoană plictisitoare, neinteresantă. M-am plictisit de mine însumi şi nu mă mir că
s-au plictisit şi ceilalţi.
20. Risc prea mult în relaţii interpersonale. Sunt dur şi impulsiv, adeseori fără control.
21. Sunt încăpăţânat. Am opinii ferme.
22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.
23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale. Sunt mulţumit
cu starea de fapt.
24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.
25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile altora,
reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.
26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.
27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost prea mult
protejat.
28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate conflictele.
29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.
30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.

Asistentul social achiziţionează în decursul formării sale o bază de cunoştinţe teoretice şi practice
pentru a-şi desfăşura activitatea profesională. Însă, în fiecare intervenţie de asistenţă socială el îşi aduce
propria experienţă de viaţă şi calităţile sale umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele
personale, modul său de viaţă, influenţează inevitabil felul în care el va funcţiona ca şi profesionist.

Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se confruntă permanent
cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral cât şi legal. În luarea de decizii se au
în vedere sistemul de valori personal şi cel profesional.

Este extrem de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale. Întrebarea care se


pune, este care sunt metodele cele mai eficiente pentru ca valorile să fie transpuse în practică. Referindu-
se la această necesitate, Biestek ( 1957 ) menţionează următoarele aspecte:

-clientul trebuie privit ca şi persoană în sine şi nu judecat din punct de vedere al problemelor pentru care
solicită sprijin

-dacă asistentul social are această capacitate nu se va confrunta cu idei preconcepute negative, deoarece
nu generalizează

-clientul se poate manifesta în mod deschis (îşi poate manifesta sentimentele, părerile, indiferent de
caracterul acestora fără nici o reţinere), nu trebuie să se ferească de faptul că va fi etichetat sau relaţia de
ajutor va lua o tentă negativă

-asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă

-clientul poate alege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii

-clientul poate fi sigur - cunoaşte garanţiile pentru acest fapt - că secretul profesional îi apără informaţiile
furnizate de el.

71
7.5 Relaţia valori-etică profesională

Strâns legată de valori este morala care cuprinde un ansamblu de norme de


reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral,
cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi.
Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul
răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu? Etica generală clarifică
obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând, etica profesională este
o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat la o anumită profesie,
inclusiv asistenţa socială. Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască
modul de lucru corect din punct de vedere moral. Responsabilităţile pe care asistentul
social le are ar putea fi grupate pe: clienţi, instituţia angajatoare, profesie în sine,
supervizori, colegi de muncă, şi nu în ultimul rând faţă de societate.
Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru etică, pentru
că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.

Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri, iar ajutorul oferit
se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile profesionale. Deţinând şi cele trei aptitudini
fundamentale menţionate anterior, asistentul social poate să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile
sociale.

Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice (Loewenberg F., Dolgoff R.,
1992). Dilemele etice apar în situaţii în care asistentul social trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice
relevante dar contradictorii sau unde orice alternativă duce la un rezultat nedorit pentru una sau mai
multe persoane. Problemele etice apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea
scopului, stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie. Ele pot să fie determinate de
client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori societate, deoarece fiecare se referă la diferite
presupuneri despre natura umană, valori, atitudini, identitate profesională.

Problemele etice ridică întrebări de genul: Cum este corect să acţionăm într-o situaţie practică dată? Cum
poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această situaţie?

Uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau în conflict
grupurile care revendică loialitatea asistentului social. Un exemplu clasic, frecvent menţionat în literatura
de specialitate dar şi întâlnit practic, este cel al asistentului social care reprezintă clientul dar şi instituţia în
care lucrează, care fiecare în parte solicită uneori cerinţe contradictorii. Loialităţile multiple sunt de
asemenea o sursă pentru dilemele etice în care asistentul social serveşte un sistem de clienţi multipli. În
acest context, problema cheie este identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să îi acorde
prioritate. Rezolvarea cazurilor "contradictorii" presupune depistarea şi soluţionarea problemelor etice
care apar.

Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin dezvoltarea unor
coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii. Van Hoose a sugerat că aceste coduri etice
reflectă interesele profesionale şi definesc principiiile de orientare în activităţile profesionale.

Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de servicii, asemenea


coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii, societate. În mod obişnuit, un cod etic
include probleme şi exprimă scopurile profesiei, protejează clientul, asigură orientarea pentru
comportamentul profesional şi contribuie la stabilirea identităţii profesionale a asistentului social. Codurile
72
se referă şi la responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau domenii diferite, faţă de
societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie, codurile etice reprezintă un cadru de referinţă
pentru garantarea unei conduite etice, deşi interpretarea lor depinde de situaţia în care vor fi aplicate. Ca
rezultat al caracterului lor uneori vag, codurile etice sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu
altele privind anumite standarde de conduită. Asemene conflicte ridică probleme profesioniştilor care sunt
membrii la mai mult de o organizaţie profesională, deoarece un cod etic este obligatoriu pentru membrii
unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.

7.6. Recapitulare

Schimbările din practica profesională merg în sensul întăririi capacităţilor clientului de a lua
propriile sale decizii. În sprijinul acestei afirmaţii detailem una dintre valorile esenţiale ale muncii de
asistenţă socială, şi anume « empowerment » . Aceasta este adesea definită ca:

 extinderea abilităţii personale de a lua decizii


 indivizii, grupurile şi/sau comunităţile să aibă controlul circumstanţelor şi realizarea
propriilor scopuri, să fie capabili să-şi maximizeze calitatea propriei lor vieţi
 să permită persoanelor care se confruntă cu probleme şă-şi controleze propria viaţă, să
aibă un cuvânt important în legătură cu instituţiile, serviciile, situaţiile care-i afectează,
să înveţe să-şi găsească şi utilizeze eficient propriile resurse
Această explicaţie a termenului de empowerment este centrată pe capacitatea persoanei de a-şi
controla propria viaţă şi de a avea puterea să-şi făurească viitorul. În esenţă, într-un sens mai restrictiv,
această noţiune poate fi asimilată celei de auto-determinare.

Sintetizând, setul de valori promovate de asistenţa socială cuprinde:

 respectul faţă de om, recunoaşterea unicităţii şi demnităţii sale, precum şi a dreptului 
său la propria cultură
 dreptul la autodeterminare şi afirmarea propriei personalităţi
 dreptul la confidenţialitate şi comunicare privilegiată
 dreptul la asigurarea egalităţii şanselor şi la nediscriminare
 încrederea în capacitatea oricărei persoane

7.7 Aplicaţii practice:


Scop
 înţelegerea funcţionării valorilor profesionale

Sarcini ale studentului


 Citiţi cu atenţie cazurile relatate mai jos
 Menţionaţi ce valori se cer respectate pentru cazurile date
 Găsiţi şi alte exemple /cazuri pentru a ilustra funcţionarea valorilor în asistenţa socială.

7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate

73
Exerciţiul 1
O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un colegiu. Are bani
puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.

Exerciţiul 2

Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.

7.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică


Scop:

Următorul exerciţiu :

 Vă ajută să identificaţi propriul set de valori


 Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala uneori valorilor
profesionale

Exerciţiu

Sunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu virusul HIV. Instituţia
în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie. Aceasta sumă de bani trebuie folosită la
procurarea a 7 doze de vaccin care stopează evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane
bolnave cărora această doză de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor
beneficia de acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.

Candidaţii:

1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o familie din clasa de
mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.
2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în penitenciar în
urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în serviciul comunităţii.
3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei transfuzii de
sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani. Primul soţ, tatăl fetei, este
plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.
4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în familii
permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere. Are mai mulţi copii, de la
mai multe femei.
5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba de atletism .
Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul propus. Ea se gândeşte că
dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze părinţii pentru sacrificiul făcut.
6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se va pierde o data
cu moartea sa.
7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de artrită severă.
8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din clasa de mijloc şi
a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.
9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este mecanic şi este
singurul susţinător al familiei.

74
10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat virusul şi nu a
comunicat familiei că este bolnav.
11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă. Tatăl copilului a
murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.
12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care asigură toate
activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)
13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu o jumătate de
normă într-un laborator.
14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament senzaţional.

Sarcini ale cursantului


 Alegeti cele 7 persoane care vor primi aceste doze de vaccin.
 Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să optaţi pentru aceste
persoane.
 Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare : Cât de mult v-aţi lăsat
influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte beneficiari ?

7.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile


organizaţiei şi codul deontologic
Scop:

 Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale


 Abordarea corectă a cazurilor-dilemă

Sarcini ale cursantului:

 Citiţi cu atenţie următoarele cazuri.


 Identificaţi dilema etică (dacă există) şi
 Rezolvaţi cazul din prisma deontologiei profesionale.

Exerciţiul 1
Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune
consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.
Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându­te să îi ajuţi să se adreseze
unui serviciu specializat.

Ce decizie luaţi?

Exerciţiul 2
Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să evaluezi o familie de
homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie stabilă, din punct de vedere material nu
sunt probleme, legal homosexualitatea este recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd
restricţii legate de posibilitatea cuplurilor de homosexuali de a adopta.

Cum veţi proceda?


75
Bibliografie.

Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell Companion to Social Work,
Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.

Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills. Pacific Grove, C.A:
Brooks/Cole.

Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA: Allyn and Bacon.

Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE Peacock Publishers.

76
CAPITOLUL 8. PROCESUALITATEA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Descris din perspectiva teoriei rezolvării de probleme, procesului de asistenţă socială este construit
din faze succesive care avansează de la stabilirea legăturii dintre asistent şi asistat, către rezolvarea
problemei acestuia din urmă. Vom prezenta aceste etape pe baza modelului de rezolvare de probleme a lui
Compton şi Galaway (1989):

I. Faza de angajare sau de contactare în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Identificare şi definirea problemei

 problema văzută de clientul


 problema văzută de celelalte sisteme de bază, precum cadrele didactice şi colegii de şcoală,
membrii familiei, persoanele semnificative din anturajul proxim al clientului, persoane cu
autoritate la locul de muncă, etc.
 problema văzută de specialistul
 problema definită în urma acordului dintre participanţi
b. Identificarea scopului

 formularea scopului clientului - scopul poate fi stabilit pe termen lung sau pe termen scurt
 identificarea resurselor necesare realizării scopului
 identificarea resurselor şi limitelor agenţiei
 identificare scopurilor şi aşteptărilor instituţiei
 identificarea şi aşteptările asistentului social
c. Stabilirea unui acord între actorii procesului de asistenţă socială (contractul) - se vor discuta condiţiile
unui contract şi aspecte privind realizarea acordului.

d. Explorarea preliminară care include:

 explorarea motivaţiei beneficiarului pentru participarea în procesul de asistenţă socială (speranţa,


confortul)
 explorarea oportunităţii intervenţiei sociale
 explorarea gradului de pregătire a beneficiarului pentru participarea activă în procesul de
asistenţă socială

II. Faza de planificare a intervenţiei în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Explorarea aprofundată a resurselor şi rezistenţelor la schimbare (evaluarea şi diagnosticul social)


presupune:

 identificarea progresivă a problemei


 identificarea resurselor disponibile
 luarea în considerare a barierelor, obstacolelor
 specialistul selectează modelul teoretic adecvat rezolvării cazului
 specialistul selectează metodele adecvate de intervenţie
 specialistul clarifică valorile implicate în procesul de intervenţie cu beneficiarul în cauză

b. Întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune urmăreşte:


77
 stabilirea unor sarcini măsurabile, realizabile, valabile
 evaluarea posibilelor costuri şi justificarea necesităţii lor
 realizarea unor relaţii cu alte instituţăă în folosul clientului
 determinarea rolului specialistului
 estimarea timpului cerut pentru indecerea schimbării
 planificarea modalităţilor de oferire a serviciilor

c. Prognoza

III. Trecerea la acţiune se referă la:

 implementarea planului şi corijarea sa în funcţie de mersul efectiv al procesului de asistenţă


 evaluarea rezultatelor - pentru acest demers acţional asistentul social va răspunde la următoarele
întrebări:
 scopul propus a fost atins?

 teoriile, metodele şi tehnicile utilizate au fost folositoare?

 este acţiunea viitoare garantată?

IV. Faza de finalizare

 se pregăteşte şi realizează despărţirea de client.


 se întocmeşte un plan de sprijin ulterior, ce urmează a fi aplicat la întreruperea relaţiei pentru ca
clientul să ştie că nu este singur şi că poate fi sprijinit în demersurile sale, în menţinerea
progreselor dobândite.
 se vor evalua succesele şi eventualele dezacorduri.

Complexitatea muncii de asistenţă socială reiese din deprinderile şi abilităţile necesare în procesul
de rezolvare a problemelor, dintre care exemplificăm:

 Folosirea stăpânirii de sine, respectiv a capacităţii de a înţelege perspectiva clientului în interesul


acestuia.
 Abilitatea de a asculta fizic şi psihologic tot ce este spus şi de a remarca ceea ce nu s-a spus.
 Abilitatea de a transmite empatie, înţelegere, încredere, respect şi suport.
 Folosirea metodelor de interviu: parafrazarea, clarificarea, verificarea înţelesului, focalizarea,
interogarea, reflectarea, informarea, rezumarea, confruntarea, interpretarea, asumarea şi
reasumarea.
 Folosirea unei game de metode de colectare a datelor
 Folosirea unor cunoştinţe teoretice de bază
 Abilitatea de a determina semnificaţia datelor
 Cunoaştere adecvată a resurselor şi a oamenilor
 Abilitatea de a genera planuri alternative
 Abilitatea de a evalua rezultatele
 Abilitatea de a înregistra teorii, metode, acţiuni şi rezultate
 Abilitatea de a ştii pune capăt serviciilor oferite unui client

O altă prezentare a structurii procesului de asistenţă socială este dată de


Hepworth şi Larsen (1993):
78
1. Faza de explorare şi evaluare a problemei şi a personalităţii asistatului (faza introductivă)

2. Faza de intervenţie în procesul de asistenţă socială (faza de inducere a schimbărilor)

3. Terminarea relaţiei de asistenţă socială şi evaluarea ei (finalizarea intervenţiei)

1. Faza introductivă, de explorare a situaţiei problemă şi a personalităţii asistatului

Această primă fază este caracterizată de incertitudine şi tatonare din partea ambelor parteneri ai
procesului de asistenţă socială. Aşteptările pot fi redate astfel:

 Aşteptările clientului se referă la măsura în care asistentul social poate să-i ofere ajutor,
ce informaţii ar trebui să îi comunice, să aibă sau să nu aibă încredere în acesta, dacă va
fi acceptat şi respectat de către asistent
 Aşteptările asistentului social: acesta încearcă să vadă în problema clientului ceva ce-i
este cunoscut din experienţa profesională anterioară; ce efort va trebui să investească
pentru a explora problema asistatului şi a pentru înţelegerea personalităţii acestuia.
Rezultatul este un acord între asistentul social şi client privind desfăşurarea relaţiei de asistenţă
socială şi definirea problemei. Prima fază se sfârşeşte cu o cunoaştere reciprocă a aşteptărilor celor doi şi
un contract privind viitorul proces de muncă.

Paşii pentru realizarea acestei faze sunt:

 Stabilirea contactului şi angajarea în relaţia de ajutor – sunt hotărâtoare pentru evoluţia


procesului de asistenţă socială. Întemeierea unui parteneriat pe parcursul primului
interviu pune bazele unei bune relaţii de ajutor.
 Explorarea problemei clientului şi diagnosticul în asistenţa socială – se realizează prin
adunarea datelor despre client, mediul în care trăieşte, modul în care simte el problema,
date despre problemă.
 Planificarea procesului de intervenţie şi elaborarea contractului – creează cadrul psiho-
social şi cel formal specific privind intervenţia asistentului social.

2. Faza realizării schimbărilor

Aceasta este faza dinamică, de muncă efectivă, care reclamă o continuă analiză a schimbărilor
produse şi de raportare a lor la . Schimbarea are loc pe măsură ce clientul învaţă noi tipare de
comportament şi înţelege valoarea lor, când poate să stabilească legătura dintre cauzele unui
comportament şi consecinţele sale. Ca urmare a învăţării şi a dezvoltării capacităţii lor de înţelegere
oamenii pot lua decizii raţionale şi conştiente prin care să atingă scopurile care răspund nevoilor lor în cea
mai mare măsură.

Oamenii se schimbă dacă constată că schimbarea propriului comportament determină schimbarea


comportamentului celorlalţi; ei se schimbă când condiţiile lor de viaţă se modifică, iar ei trebuie să se
adapteze acestor schimbări; modificăriel de comportament se produc dacă oamenii doresc să obţină
recompensele corespunzătoare motivaţiilor lor personale. Asistentul social are rol de catalizator a
schimbărilor, urmărind acel mecanism motivaţional, ce conduce la schimbare.

Inducerea schimbărilor este un proces adeseori îndelungat. Orientarea spre acţiune, spre
schimbare are ca şi obiective creşterea nivelului de competenţă a clientului, mărirea capacităţii acestuia de
a-şi rezolva problemele. Pe toată durata acestei faze a procesului de asistenţă socială vom urmări
progresul clientului recurgând la diferite modalităţi de monitorizare a cazului şi de evaluare a schimbărilor.

79
3. Finalizarea şi evaluarea procesului de asistenţă socială (evaluarea finală)

Etapa finală nu este întotdeauna încununată de succes, ci poate să fie o fază în care abandonăm,
sau selectăm noi metode de intervenţie.

Evaluarea este raportarea la scopurile propuse.

Reuşita este indicată de o evaluare care arată atingerea scopurilor.

Când asistatul doreşte schimbarea, vine din iniţiativă proprie la asistentul social, motivaţia lui în
sensul schimbării este mai puternică.

Pentru fiecare caz, atribuţiile asistentului social trebuie conştientizate şi puse în acord cu motivaţiile
clientului. Trebuie să ştim să pregătim clienţii noştri pentru momentul în care relaţia de asistenţă este pe
cale de a lua sfârşit, nu trebuie să favorizăm relaţia de dependenţă faţă de noi, trebuie să le oferim
strategii de menţinere a progreselor înregistrate .

Maxime utile asistentului social în procesul muncii cu asistatul:

"Incepe de unde este clientul"

"Nu lucra niciodată mai mult decât clientul"

Bibliografie

Comptom, B.R., Galaway, B. (1989), Social Work Processes, Wadsworth, California

Hepworth, D.H, Larsen, J.A (1993), Direct Social Work Practice: Theory and Skills, Pacific Grove, C.A:
Brooks/Cole

80
CAPITOLUL 9. TIPURI ŞI SISTEME DE SERVICII ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În prezent, sistemul naţional de asistenţă socială este reglementat prin Legea 47 din martie
2006. Sistemul naţional de asistenţă socială este definit în textul de lege menţional ca fiind „ansamblul de
instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile publice şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă
intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii
care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori
comunităţilor”(Art.2 alin.2)

Asistenţa socială cuprinde prestaţiile sociale şi serviciile sociale acordate în scopul satisfacerii
nevoilor sociale ale indivizilor, grupurilor, comunităţilor aflate în imposibilitatea de de a-şi procura singuri
resursele necesare unui nivel de viaţă considerat decent într-un cadru social dat.

Prestaţiile sociale reprezintă forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi
servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli (afilierea la un sistem de asigurări,
existenţa unor criterii de acordare, etc.). Prestaţiile pot să fi acordate în bani (pensiile, indemnizaţiile de
şomaj, alocaţiile pentru copii, ajutorul social, etc.) sau în natură (rechizite pentru şcolarii din famiile cu
venituri mici, „cornul şi laptele”, etc.) (Popescu, L., Rebeleanu, A., 2005, p: 11-17).

Serviciile sociale reprezintă activităţi ale asistenţilor sociali care ajută oamenii să prevină
dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor şi
familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p:154)

Conform O.G 86/2004 serviciile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale
ale individului, familiilor sau grupurilor şi care urmăresc prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate,
vulnerabilitate sau de dependenţă în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării sau excluziunii
sociale, creşterii calităţii vieţii.

Se face distinţia între serviciile primare de asistenţă socială şi serviciile specializate de asistenţă
socială.

Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau limitarea unor situaţii
de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul. Enumerăm doar câteva dintre
principalele activităţi care sunt desfăşurate în cadrul serviciilor sociale primare:

 activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale, de grup şi dacă este cazul trimiterea
către serviciile specializate
 activităţi de informare privind drepturile şi obligaţiile beneficiarilor
 măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză
 acţiuni de menţinere în familie/comunitate a persoanei aflate în dificultate
 activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară

81
 acţiuni de colaborare cu alte servicii de asistenţă socială
 acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale
 activităţi de consiliere primară.
Serviciile sociale specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţii de
funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţi specifice sunt cele de:

 Recuperare şi reabilitare
 Suport şi asistenţă pentru familiile în dificultate
 Suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice
 Suport şi asistenţă pentru persoanele cu hadicap, dependente de o substanţă (drog, alcool,
medicament), victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane, etc.
 Mediere socială
 Consiliere
 Îngrijire medico-socială pentu persoanele în situaţii de dependenţă totală sau parţială din cauza
dizabilităţii, bolilor în fază terminală (SIDA, cancer) sau bolilor cronice, sau din cauza vârstei.

Furnizorii serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităţilor locale,
pentru a se răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate. Organizarea şi funcţionarea serviciilor
sociale se realizează în sectorul public, organizat la diferite nivele (central, judeţean şi local) dar şi în
sectorul guvernamental. De exemplu, la nivel local poate fi întâlnit în cadrul primăriilor. La nivel judeţean,
putem menţiona Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar la nivel central Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, Agenţia Naţională pentru Adopţii.

Este recomandabil parteneriatul între sectorul public şi guvernamental, atât din punct de vedere al
asigurării unei diversităţi de servicii dar şi din punct de vedere al complementarităţii serviciilor acordate
pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor beneficiarilor.

Parteneriatele se pot constitui atât între sectorul public şi neguvernamental (Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului şi un ONG) cât şi între instituţii aparţinând aceluiaşi sector (de
exemplu Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi o primărie).

Accesul la servicii sociale este garantat în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii de dificultate
sau risc. Principiile care stau la baza acordării serviciilor sociale sunt: respectarea demnităţii umane,
universalismul (fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială), solidarităţii sociale (comunitatea poate
participa la sprijinirea persoanelor în dificultate), parteneriatul, subsidiaritatea (persoana sau familia în
dificultate este sprijinită în satisfacerea nevoilor de către colectivitatea locală sau de către stat, în mod
complementar).

Reţeaua de servicii din cadrul Direcţiei judeţeane pentru protecţia drepturilor copilului

Conform HG 90/2003 privind regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de


asistenţă socială, serviciul public local are rolul de a identifica şi soluţiona problemele sociale ale
comunităţii inclusiv din domeniul protecţiei copilului şi al familiei. Astfel, consiliul judeţean are atribuţii de
organizare a serviciilor publice pentru protecţia copilului.

Exemplu:

Servicii adresate populaţiei prin Direcţia judeţeană pentru protecţia drepturilor copilului

82
Orice situaţie de risc privind copiii poate fi sesizată Direcţiei judeţene pentru protecţia drepturilor
copilului, care are următoarele servicii:

 Serviciul Monitorizare, Sinteză, Probleme de Autoritate Tutelară, Secretariatul Comisiei Judeţene


pentru Protecţia Copilului - intern
 Serviciul de Protecţie de Tip Familial a Copilului Aflat în Dificultate
 Serviciul de Protecţie de Tip Rezidenţial a Copilului Aflat în Dificultate
 Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă

Măsuri de protecţie stabilite de Comisia pentru protecţia copilului aflat în dificultate:

 încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat
 încredinţarea copilului în vederea adopţiei
 încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat
 plasamentul copilului la o familie sau la o persoană
 plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat
 plasamentul copilului în regim de urgenţă
 verificarea şi reevaluarea, cel puţin o dată la trei luni, a împrejurărilor legate de încredinţarea sau
plasamentul copilului
 revocarea sau înlocuirea măsurii stabilite dacă împrejurările care au determinat stabilirea acestea
s-au modificat
 sesizarea instanţei competente dacă împrejurările care au determinat decăderea părinţilor din
drepturile părinteşti au încetat să existe

Serviciul Monitorizare, Sinteză Probleme de Autoritate Tutelară. Secretariatul Comisiei Judeţene pentru
Protecţia Copilului - intern

Serviciul redactează hotărârile comisiilor judeţene, monitorizează, sintetizează şi transmite datele


pentru Comitetul Român de Adopţie.

Serviciul de protecţie de tip familial a copilului aflat în dificultate

 Identifică acei copii care se află în dificultate, studiază cauzele apariţiei acestei situaţii şi propune
măsuri pentru ieşirea din criză
 Identifică, selectează şi evaluează familiile de substitut în vederea încredinţării sau plasării unui
copil aflat în dificultate
 Asigură consiliere de specialitate familiei naturale a copilului sau celei de substitut şi urmăreşte
modul cum aceasta îşi exercită drepturile şi obligaţiile ce le revin
 Sprijină familiile cu risc prin consiliere şi ajutor moral şi financiar
 Acţionează pentru prevenirea instituţionalizării copilului aflat în situaţia de criză prin alternative
de tip familial
 Face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei copilului

Serviciul de protecţie de tip rezidenţial a copilului aflat în dificultate

 Controlează respectarea drepturilor copilului în centrele de plasament şi propune măsuri pentru


înlăturarea abuzurilor

83
 Sprijină verificarea periodică a situaţiei familiale a copiilor aflaţi în centrele de plasament şi, în
funcţie de aceasta, propune reintegrarea în familie sa găsirea altor alternative de protecţie de tip
familial
 Sprijină accesul în centrele de plasament al familiilor naturale şi al celor potenţial substitutive
 Identifică şi evaluează copiii adoptabili, face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei lor
 Propune Comisiei pentru Protecţia Copilului măsuri de protecţie pentru copiii aflaţi în dificultate.

Serviciul de plasament

Acest serviciu oferă:

 Plasamente copilului aflat în dificultate în centrele de primire a copilului


 Plasamente în centre de plasament
 Reintegrarea copilului în familia naturală.

Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă

 Plasamentul în regim de urgenţă se oferă copiilor aflaţi în dificultate în medii improprii, abuzaţi.
Internarea se face prin hotărârea directorului Direcţiei pentru Protecţia Copilului. În termen de 15
zile de la internare se întocmeşte dosarul copilului, luând-se legătura cu Autoritatea tutelară,
familia, dispensarul medical şi se prezintă comisiei în vederea stabilirii unei măsuri de protecţie.

Bibliografie

Guvernul României, Ordonanţa nr.86 din 19 august 2004 privind serviciile sociale, Monitorul Oficial nr.799
din 30 august 2004

Guvernul României, Legea nr.47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, Monitorul
Oficial nr.239 din 16 martie 2006, Monitorul Oficial nr.799 din 30 august 2004

Parker, R. (1987), The Social Work Dictionary, Maryland: NASW

Popescu, L., Rebeleanu, A. (2005), Structura serviciilor sociale, în Program de formare în practica asistenţei
sociale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, p:11-19

Temă:

Indicaţi serviciile sociale pe care le cunoaşteţi din judeţul sau localitatea dumneavoastra

84