Alexandru Paleologu

despre Virgil Mazilescu | 1984

Un vers de Virgil Mazilescu: „vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii“. Virgil Mazilescu nu vorbea
limpede şi nu a fost niciodată stăpânul lumii. Cu toate acestea, Virgil Mazilescu vorbea foarte limpede şi a
fost nu o dată stăpânul lumii. De câte ori îşi recita câte o poezie, el era stăpânul lumii. Nu totdeauna erai
dispus să-l asculţi, dar nu era scăpare şi de fiecare dată erai subjugat chiar dacă nu o auzeai pentru prima
oară. Avea atunci Virgil Mazilescu o autoritate, o siguranţă absolut suverană. Poezia lui e o poezie de o
rară precizie. Deşi, cum spune Eugen Negrici în postfaţa (excelentă) la va fi linişte va fi seară, versurile lui
Mazilescu „se opresc mereu şi inexplicabil (ca într-un lapsus intermitent) ori (se) suspendă agăţate de cele
mai neaşteptate părţi de propoziţie sau de cuvânt“, ele sunt definitive, irevocabile, stăpânitoare. Niciun
cuvânt nu mai poate fi dislocat, nicio repetiţie, niciun clişeu verbal nu e fără rost ori de prisos; „am
prevăzut totul până în cele mai mici amănunte“.

Îmi amintesc cum, mergând împreună pe Calea Victoriei, el recitindu-mi întâia oară poezia respectivă (din
care am luat precedentul citat), ne pregăteam să traversăm, dar semaforul tocmai trecuse pe roşu în
momentul rostirii versului următor: „şi piciorul retrage-ţi piciorul şi întâmpină zeii“. Aş putea să explic de
ce m-a frapat atât de tare versul acesta, l-aş putea comenta pe larg, dar nu cred că e nevoie (de altminteri,
aşa sunt mai toate versurile lui).

Lipsa de punctuaţie (nu chiar totdeauna consecventă) şi lipsa majusculelor în poezia lui Mazilescu nu e
deloc un simplu efect grafic imputabil unei vechi mode sau unui neconformism de suprafaţă, ci are un
caracter funcţional, necesar în poetica lui. Cuvintele şi ordinea lor transcriu la el nişte stări de suflet şi
nişte realităţi perceptuale atât de pregnante, atât de garantate existenţial, încât punerea lor la punct
gramaticală nu ar aduce decât o precizare superfluă, ba chiar restrictivă. Cuvintele şi frazarea capătă la el
o sarcină maximă tocmai prin reducerea flexiunii la minimum şi a punctuaţiei la zero. Sintaxa lui nu
urmează logica gramaticală, ci o cu totul altă logică, constrângătoare, ineludabilă, pe care nu ştiu cum să
o numesc. În tot cazul, atent privită, gramatica lui Mazilescu se dovedeşte ireproşabilă. Mai mult: singura
posibilă.

Mărturiseam că nu ştiu cum să numesc acea logică, atât de strictă, căreia i se supune lirismul lui Virgil
Mazilescu. Dacă aş numi-o logică a sentimentelor, ar fi exact, dar insuficient. Nu mă deranjează
banalitatea formulei; nici nu e destul de banală ca să poată fi întru totul adevărată. Cred că ar fi mai bună
chiar aceasta: logică a supunerii. Nu a supunerii la destin (deşi este); nici, coborând la un plan mai palpabil
(„pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă“), nici, aşadar, „supunerea la obiect“
(deşi este); ci a supunerii la poezie. Şi formula asta e banală, dar spune mai mult. Virgil Mazilescu
mărturisea că nu ştie ce se întâmplă cu el când îşi compune versurile, că se pomeneşte pur şi simplu
compunându-le; uneori la masă cu alţii, în plină conversaţie, începeau să-l sâcâie în minte; zicea că nici
nu le înţelegea totdeauna prea bine (deşi sunt, repet, de o straşnică precizie). Era totdeauna uimit de
poezia pe care o făcea. „Îi venea“, pur şi simplu. Goethe spunea despre propria lui elaborare poetică: „ES
dichtet“ (SE face poezia). Evident, orice poet creează după o „inspiraţie“; dar niciun poet nu creează în
totală inocenţă, ci şlefuieşte, prelucrează produsul primului impuls; de multe ori acesta e inform şi
pretinde o căutare, cu ezitări şi reveniri, deseori dificile, penibile. Acestea merg de regulă în sensul
perfecţiunii. Evident, nici Mazilescu nu era chiar inocent, evident, îşi „prelucra“ şi el poeziile, dar o făcea în
sensul „imperfecţiunii“, în sensul luxării debitului poetic; era mai curând o operaţie de organizare a
tăcerilor, a suspensiilor, a eludărilor. Greşeam adineaori: nici de o logică a supunerii nu e vorba, ci
propriu-zis de una a spunerii. În asta consta marea, extraordinara lui artă. Aş prefera de altminteri să evit
epitetul „mare“, nu din prudenţă, nu, vai de mine, din preţuire moderată (din contra), dar epitetul e prea
lipsit de determinări, spunând prea mult, nu spune destul. Era un poet extraordinar. Poezia lui e de o
inteligenţă extraordinară. De o profunzime extraordinară. De o frumuseţe extraordinară. Aşa cum e şi
poezia lui Daniel Turcea, cum e şi poezia lui Nichita Stănescu. Sigur, se pot spune cuvintele acestea despre
foarte mulţi poeţi, dar despre fiecare numai cu privire la unicitatea fiecăruia. Fiecare poet adevărat este o
apariţie extraordinară, un miracol. Spun banalităţi, evident. Dar gândiţi-vă cât de imens de tulburătoare
sunt aceste banalităţi dacă le realizăm în infinitul lor înţeles şi dacă ar avea toate consecinţele pe care ar
trebui să le aibă în planul imediatului. Cine ştie? Poate că e mai bine că nu le au; poate ştie Cineva de ce e
mai bine să nu le aibă. În planul celălalt au toate consecinţele şi ştim, noi ştim, cât sunt de bune. Cât sunt
de bune pentru noi, aceştia, pentru noi lumea.

Am vorbit de arta lui Virgil Mazilescu, adică de meşteşugul lui, de care era fireşte conştient şi responsabil,
oricât de mult se mira de rezultat. Dar de poezia care se făcea prin el, adică de ceea ce e propriu-
zis creaţia, era inocent şi iresponsabil. Cum iresponsabil (şi în fond inocent) era şi în viaţă. Câţi nu l-au
blamat pentru asta! Doamne! Nu era nimic de făcut. Fatalitatea geniului său (geniului rău? geniului bun?) îl
ducea implacabil pe drumul pe care a mers şi pe care în ultima vreme şi l-a accelerat cu bună ştiinţă.

Daniel Turcea, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu (vorbesc aici numai de contemporanii noştri, de aceştia
pe care-i întâlneam, cu care vorbeam); ce stranie, ce strânsă, ce înspăimântătoare legătură între poezie şi
moarte! Eram informaţi cu toţii că viaţa acestora trei nu mai ţinea decât de un fir subţiat până la
imaterialitate, dar ce fulgeraţi am fost de fiece dată la vestea totuşi abruptă şi incredibilă a morţii lor!
Câteşitrei se îndreptau către ea, din ce în ce mai aproape, mai degrabă şi mai presimţitor, făcând poezie şi
din aceasta. Cu inima din ce în ce mai strânsă îmi venea în ultima vreme să-i strig lui Virgil Mazilescu
acest distih al său: „mă copilul meu mă străinul meu mă / unde te duci tu mă“. El mi-ar putea acum
răspunde (chiar aşa îmi şi răspunde, o simt): „gândeşte-te la mine / în spaţiul cel mai umilit / te-am
sărutat eu mortul“.

Acum doarme la doi paşi de Daniel Turcea, în cimitirul Mănăstirii Cernica. Mormântul lui e sub un pom
mare şi rămuros, iar în imediata lui apropiere e o fântână. Ca în grădina Paradisului din poezia persană.
Privindu-l, mi-am amintit de versul lui Baudelaire: Toujours le tombeau comprendra le poète.

De-acum înainte, pentru el, va fi mereu linişte şi va fi mereu seară.

.
 .

 Text : Alexandru Paleologu – „Va fi linişte va fi seară“, în revista România Literară, nr. 33, 16 august 1984
| Mulţumiri Domnului Theodor Paleologu |

 Crochiu : Luiza Palanciuc, Virgil Mazilescu : va fi linişte, 2012.