VÎRSTA PREŞCOLARĂ

( A DOUA COPILĂRIE 3-7 ANI)

1. Bazele teoretico-metodologice ale vârstei preşcolare.

Conceptul de dezvoltare. Factorii dezvoltării psihice: Ereditatea. Mediul. Educaţia. Influenţe în
dezvoltare. Legităţile şi dinamica dezvoltării psihice. Teorii privind dezvoltarea psihică.

 DEZVOTAREA UMANĂ

Moto: „Toate cazurile sunt unice

şi foarte asemănătoare între ele ” T.S. Eliot
NOŢIUNI CHEIE

Psihologia copilului - ştiinţa care studiază legile de dezvoltare a psihicului

copilului
Etapă/stadiu de dezvoltare - particularităţile psiho-sociale, fizice şi cognitive
caracteristice copiilor dintr-o categorie de vârstă
Dezvoltare cognitivă - dezvoltarea proceselor intelectuale şi a dinamicii lor

• 1. Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea corporală (înălţime,

greutate, muşchi, glande, creier, organe de simţ), abilităţile motorii (de la
învăţarea mersului până la învăţarea scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte
privind nutriţia şi sănătatea.

• 2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în

actul cunoaşterii sau a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu
includem percepţia, imaginaţia, gândirea, memoria, învăţarea şi limbajul.

• 3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalităţii şi dezvoltării

sociale ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată,
exprimând impactul familiei şi societăţii asupra individului.

 FACTORI CARE DETERMINĂ DEZVOLTAREA PSIHICĂ A

COPILULUI
Ereditatea, mediul social şi educaţia sunt consideraţi factori importanţi în
devenirea umană.

Ereditatea. Definiţie: Ereditatea este proprietatea fiinţelor vii de a transmite

urmaşilor caracterele dobândite de-a lungul filogenezei.
Reprezintă zestrea nativă, un specific biologic ce garantează o anumită formă
diferenţiată de adaptare şi de reacţie, trăsăturile cunoscute sub numele de
"predispoziţii native", rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul
1
generaţiilor. Privite în acest fel aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al
dezvoltării, condiţie fără de care acest proces n-ar putea fi parcurs. Faptul că
zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii univitelini)
nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază
ideea că ereditatea condiţionează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă
pentru evoluţia omului.
Mecanismul transmiterii acestor caracteristici este codul genetic, adică totalitatea genelor
caracteristice unei speciişi a modului lor de organizare. Specia umană are circa 40000 de
geneorganizate în 46 cromozomi care formează 23 de perechi. La fiecare fiinţă umană
materialul genetic provine de la părinţi, astfel: 23 de cromozomi de la mamă şi 23
de cromozomi de la tată. Genele sunt organizate într-un mod propriu la fiecare şi astfel
formează un genom unic, care intrând în interacţiune cu mediul formează fenotipul
Biologia contemporană a demonstrat rolul determinant al eredităţii în formarea şi dezvoltarea
organismului. Se transmit ereditar:
a. particularităţi de statură şi greutate;
b. caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
c. specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al organelor de simţ;
d. particularităţi ale biochimismului sanguin;
e. aspecte fizionomice caracteristice (forma feţei, calitatea tenului, culoarea ochilor şi a
părului.
Pentru a se releva în ce fel contribuie ereditatea la dezvoltarea psihică s-au făcut următoarele
tipuri de cercetări:• asupra particularităţilor fizice şi psihice ale părinţilor şi copiilor în scopul
relevării gradului de asemănare;• asupra particularităţilor psihice ale mai multor generaţii pentru
a vedea ce rămâne constant şi ar putea fi legat de ereditate;• privind felul în care se dezvoltă din
punct de vedere psihic, cei care s-au născut cu deficienţe ereditare;• asupra asemănărilor şi
deosebirilor între gemenii monozigoţi şi dizigoţi;asupra familiilor celebre pentru a se vedea la
câţi dintre membrii ei se manifestă o anumită aptitudine. Aşa s-a cercetat familia renumitului
compozitor J.S.Bach.:1. Ereditatea este un factori necesar pentru dezvoltarea psihică pentru că
ea asigură baza organică a fiecărui fenomen sufletesc. 2. Ereditatea este un factor potenţial şi
polivalent, adică fără intervenţia celorlalţi doi factori fundamentali, potenţialul ereditar nu se
transformă în componente ale vieţii psihice. Este polivalent pentru că pe aceleaşi premise
ereditare se pot forma componente diferite ale vieţii psihice în funcţie de felul în care au acţionat
mediul şi educaţia. De exemplu, pe baza aceleiaşi activităţi cerebrale fine, din lobul temporal, se
pot forma şi aptitudini muzicale dar şi pentru limbi străine. 3. Aportul eredităţii nu este acelaşi
pentru orice vârstă sau pentru orice componentă psihică. Ereditatea acţionează mai puternic la
vârstele timpurii, în cazul formării unor procese şi funcţii psihice mai apropiate de ale
animalelor, aşa cum sunt cele senzoriale, perceptive, motrice, contribuie mai mult la dezvoltarea
unor componente ale personalităţii cum ar fi temperamental şi aptitudinile.4. Ereditatea nu
este suficientă pentru dezvoltarea psihică pentru că ea nu se transformă automat în componente
ale vieţii psihice umane. De exemplu, copiii crescuţi de animale ş i-au format comportamente
ca ale fiinţelor cu care au vieţuit şi astfel ereditatea a fost modificată în manifestările ei, de
mediul în care au crescut;5. În acord cu nivelul general de dezvoltare al ştiinţelor, din acest
moment este corect să se considere că „ereditatea asigură premisele vieţii psihice”.

2
 Mediul social
Cel de-al doilea factor fundamental al dezvoltării psihice poate astfel: Definiţie: Mediul este
totalitatea influenţelor natural şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi indirecte, organizate
şi neorganizate, voluntare şi involuntare, care constituie cadrul în care se naşte, trăieşte şi
se dezvoltă fiinţa umană. Prin urmare, condiţiile de mediu sunt foarte variate şi acţionează
asupra tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Condiţiile geografice şi, în deosebi, cele climatice
influenţează metabolismul şi alte funcţii ale organismului. Regimul climatic are importanţă
pentru dezvoltarea fizică general şi pentru activitatea creierului şi în ultimă instanţă
pentru evoluţia psihică. Dar pentru acestea din urmă, sunt şi mai importante influenţele de
următoarele feluri:
a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;
b. socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurile profesionale ale celor din jur;
c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul la cultură şi
la nivelul de şcolarizare şi pregătire a celor din preajmă;
d. socioafective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor cu ceilalţi şi la climatul
afectiv ce generează procese şi stări afective diferite şi contribuie la formarea de atitudini
şi însuşiri de personalitate.
Termenul de ”mediu” exprimă totalitatea cerinţelor sociale şi a relaţiilor în
care trăieşte şi acţionează copilul. Factorii care ţin de mediul social se grupează în
două categorii:
"mediul imediat" - familie, rude, şcoală, educatori - micro-sistem
"mediul social" în general - societatea cu particularităţile social-istorice -
macro-sistem
Micro-sistemul şi macro-sistemul nu sunt identice, deşi ele se
interacţionează în multe puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Aşa
se explică de ce la copiii care trăiesc în aceiaşi societate există atâtea diferenţe de
dezvoltare.
Aceste tipuri de influenţe se exercită în ponderi diferite şi cu grade diferite de intensitate, în
funcţie de fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează fiecare după naştere.
Primul mediu care exercită astfel de influenţe este mediul familial. Pentru cei mai mulţi
copii între zero şi trei ani, mediul familial este cel ce le stimulează şi asigură
dezvoltarea psihică. Pentru o parte dintre copiii între un anşi trei ani poate să intervină şi
mediul creşei. Mai departe, intră în acţiune mediul grădiniţei, şcoala primară, cea
gimnazială, liceală, postliceală, universitară, postuniversitară. În timpul anilor de şcoală se
adaugă şi mediul reprezentat de grupul informal alcătuit din prieteni şi cunoştinţe.
Dincolo de anii şcolii începe să acţioneze mediul locului de muncă. Apoi comunitatea rurală
sau urbană, zona ţării şi a continentului unde se desfăşoară viaţa fiecăruia. De cele mai multe
ori, între influenţele exercitate de aceste medii sunt relaţii de convergenţă şi acest fapt susţine
3
favorabil dezvoltarea psihică. Dar pot fi şi relaţii divergente şi, în acest caz, dezvoltarea poate
întârzia şi poate fi mai dificilă. Pentru a se demonstra rolul mediului în dezvoltarea psihică
umană s-au făcut următoarele tipuri de cercetări:• asupra copiilor care vin din familii
defavorizate, în comparaţie cu cei ce vin din familii cu condiţii foarte bune de viaţă;• asupra
copiilor ce aparţin unei familii care prin munca părinţilor este mai izolată de comunităţile
umane;• asupra celor ce prin emigrare şi-au schimbat brusc mediul de viaţă;• asupra elevilor
din şcoli, rurale sau urbane, şcoli central şi şcoli periferice din marile metropole;• asupra
copiilor crescuţi de animale; Înainte de a preciza rolurile mediului, aceste numeroase cercetări
au arătat pe de o parte, că acesta nu exercită doar influenţe pozitive ci şi negative, şi, pe de altă
parte, că numai un singur mediu nu poate asigura dezvoltarea cât mai deplină a fiinţei umane.
De aceea, reducerea relaţiilor cu unele medii, la care ne-am referit, limitează drastic
dezvoltarea psihică a copiilor şi tinerilor. Cu privire la rolurile mediului, aceleaşi cercetări au
arătat:• Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al
fiecăruia, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.• Este
factor de socializare pentru că în mijlocul celorlalţi fiecare învaţă să comunice, să coopereze şi
să colaboreze cu cei din jur.• Pregăteşte pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunităţii în
care s-a născut.• Dă semnificaţie socială comportamentelor fiecăruia şi le face să fie de tip
uman.• Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării,
dezvoltării individului.• Mediul poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative care
trebuie contracarate de cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.• Mediul este un factor
necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei umane.

Educaţia - factor principal al dezvoltării psihice umane

Educaţia este cel de-al treilea factor fundamental al dezvoltării psihice, pe care cei mai mulţi
cercetători îl consideră cel mai important. Definiţie: Educaţia este ansamblul de acţiuni şi
activităţi care integrează fiinţa umană ca pe un factor activ, se desfăşoară sistematic,
unitar, organizat, având un conţinut cu necessitate definit de societate, uzând de
procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind condusă de factori competenţi special.
Prin urmare, acţiunile educative nu se exercită la întâmplare şi nu se adaugă din afara
subiectului, ci ele se înfăptuiesc numai cu participarea acestuia. Exercitându-se timp îndelungat
asupra fiecăruia, educaţia realizează o funcţie formativă fundamentală orientată după cerinţele
societăţii şi adaptată la particularităţile copiilor şi tinerilor. În măsura în care este
organizată şi desfăşurată în concordanţă cu datele ştiinţelor despre om, ea devine un proces
constructiv care tinde să realizeze pe deplin disponibilităţile ereditare ale fiecăruia.
Concluzionând asupra contribuţiei educaţiei, trebuie să reţinem următoarele roluri îndeplinite
de ea:
- este al doilea factor care transformă potenţialul ereditar în componente ale vieţii psihice;
- direcţionează convergent cu scopurile sale chiar şi influenţele de mediu;
- formează mecanismele superioare ale psihismului uman. De exemplu, dezvoltă gândirea
până la cotele cele mai înalte;
- proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile înfăptuirii acestor planuri;
4
- asigură dezvoltarea psihică deplină a omului;
- stimulează dezvoltarea psihică prin crearea de decalaje optime între cerinţe şi posibilităţi şi
prin sprijinirea corespunzătoare în vederea depăşirii acestor neconcordanţe.
- într-o oarecare măsură educaţia accelerează dezvoltarea psihică.
Educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces
permanent şi continuu nu se referă doar la educaţia intelectuală (informativă şi
formativă) care se realizează în instituţii de învăţământ, ci la toate influenţele care
modelează copilul în vederea creării unei personalităţi cât mai armonios
structurate. Educaţia trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerinţele
societăţii, bazându-se pe potenţialul individual.

Descopera 7 factori care influenteaza cresterea in inaltime a copilului:

1. Mostenirea genetica
In timp ce culoarea ochilor sau a parului sunt trasaturi pe care copilul le mosteneste
doar de la unul dintre parinti, in ceea ce priveste inaltimea – aceasta se incadreaza
de obicei intre inaltimea mamei si a tatalui.
2. Mediul inconjurator
Mediul in care traieste o persoana este, practic, suma totala a stimulilor pe care ii
primeste inca de la nastere. Acesti stimuli pot fi de natura fizica (clima, relieful),
psihica (ambianta din familie) sau sociala (nivelul de dezvoltare socio-economica).
Copiii din familiile instarite tind sa fie mai inalti decat cei din famiile mai sarace,
pentru ca sunt mai bine ingrijiti si hraniti, sustin unele studii.
3. Bolile
Imbolnavirile frecvente pot incetini cresterea in inaltime a unui copil, dupa cum si
unele boli, precum disfunctiile metabolice, bolile de rinichi, cardiovasculare, ale
tractului intestinal, ale plamanilor sau oaselor pot afecta acest proces. De cele mai
multe ori, aceste boli sunt insotite de o serie de alte simptome, dar sunt si cazuri
cand stagnarea in crestere este unul din primele semne de boala.
4. Alimentatia
Daca o alimentatie corecta, echilibrata nu iti poate face copilul sa creasca mai inalt,
in schimb, o alimentatie insuficienta sau bazata pe fast food il poate impiedica sa-si
atinga idealul de inaltime, la care ar fi ajuns daca ar fi avut o nutritie
corespunzatoare. In general, un regim alimentar sanatos, bogat in vitamine si
minerale, fara excese de dulciuri, sare sau grasimi saturate asigura toti nutrientii de
care copiii au nevoie pentru a se dezvolta optim.
5. Sportul si exercitiile
Exercitiile fizice facute in mod regulat ajuta la mentinerea unei stari bune de
sanatate, iar in cazul copiilor ii ajuta sa isi dezvolte osatura si incheieturile. De
asemenea, sporturile care ajuta copiii sa creasca in inaltime sunt considerate a fi
baschetul, inotul, voleiul, tenisul de camp, dar si dansurile.
6. Postura corecta a corpului
Invata-ti copilul sa stea drept pe scaun si cand merge. Spatele drept, pieptul in fata
si privirea inainte! In picioare, o postura corecta este atunci cand capul, corpul si
5
picioarele sunt in linie dreapta. O pozitie incorecta a corpului poate “rapi” cativa
centimetri buni din inaltimea reala.
7. Somnul
In timpul unui somn profund si linistit, hormonul de crestere functioneaza la cote
maxime, iar o odihna insuficienta inseamna si o incetinire a activitatii hormonului
de crestere. Acesta este o substanta naturala care controleaza cresterea in inaltime
si este produsa de glanda numita hipofiza.

TEORIILE DEZVOLTĂRII UMANE

Moto: „Este o greşeală capitală

să teoretizezi înainte să ai informaţia.”
(Sherlock Holmes)
„Nu este nimic mai practic decât o bună teorie.”

1. Teoria psihanalistă
Iniţiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939).
Teoria psihanalistă interpretează dezvoltarea umană prin „inconştient” care o
motivează şi o coordonează. Impulsurile acestuia sunt prezente permanent ele
influenţând fiecare aspect al gândirii sau comportamentului uman, de la deciziile,
alegerile importante. Cu alte cuvinte, ne dictează pe cine să iubim, pe cine să urâm
sau ce preferăm să mâncăm, cu ce ne place să ne îmbrăcăm.
Una din ideile importante ale lui Freud în ceea ce priveşte dezvoltarea
copilului este aceea că el simte plăcere sexuală şi are fantezii erotice cu mult
înainte de adolescenţă. Teoria sexualităţii infantile cuprinde mai multe stadii
(stadii psiho-sexuale):
a) de la naştere la un an - stadiul oral - gura devine centrul senzaţiilor de plăcere
ale întregului corp (de aceea hrănirea este activitatea cea mai stimulantă).
b) de la 1 la 3 ani - stadiul anal - anusul devine locul senzaţiilor de plăcere (de
aceea problemele legate de toaletă sunt cele mai importante).
c) de la 3 la 6 ani - stadiul falic - penisul devine cea mai importantă parte a
corpului. Băieţii sunt mândri, iar fetele invidiază şi se miră că ele nu au aşa ceva.
Copiii de ambele sexe au fantezii sexuale în ceea ce îi priveşte pe părinţii lor, ceea
ce le dezvoltă un sentiment de culpabilitate.
d) 7 - 11 ani - perioada de latenţă - nevoile sexuale ale copilului se liniştesc,
copilul folosindu-şi energia în activitatea de învăţare.
e) adolescenţa - stadiul genital - dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea
plăcerii în această zonă, adolescentul având plăcere sexuală şi satisfacţie sexuală.

6
 Cu toate că teoria psihanalitică nu este acceptată în totalitate multe din ideile
lui Freud sunt folosite şi astăzi (de exemplu, ideea conform căreia subconştientul
motivează comportamentul nostru, mecanismele de apărare sunt motivate de
situaţii conflictuale şi sexualitatea este o componentă importantă a
comportamentului nostru).
Faptul că, în ceea ce priveşte stadialitatea dezvoltării copilului, Freud pune
accentul mai ales pe primele trei perioade, neglijând importanţa socialului, a
educaţiei, limitează teoria sa, acest aspect reprezentând una din carenţele teoriei.
– În acest context se încadrează şi Modelul dezvoltării elaborat de
Gessell: –
• procesul dezvoltării umane este reglat şi determinat în principal de factorii
interni, ereditari. Acest autor susţine că dezvoltarea psihică este o consecinţă a
maturizării biologice pentru că există o anumită relaţie de cauzalitate între
maturizarea biologică şi dezvoltarea personalităţii umane în general. Modelul lui
Gessel pune accent pe ereditate, ea fiind cauza dezvoltării.

2. Teoria învăţării
G.B. Watson 1878-1958 afirmă că dacă psihologia tinde să devină o ştiinţă atunci
ea trebuie să studieze ceea ce se poate vedea şi măsura.
Legile bazale ale teoriei învăţării explorează relaţia dintre stimuli şi răspunsul la
aceştia, între un anume fel de comportament şi stimulul care l-a provocat. Unele
răspunsuri sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos
puternic). Cele mai multe răspunsuri sunt învăţate, pe acest lucru bazându-se teoria
învăţării, care susţine că viaţa este un proces continuu de învăţare, condiţionare.
Condiţionarea sau învăţarea condiţionată se desfăşoară în două direcţii:
Condiţionarea clasică: este învăţarea prin asociere. Cel care a făcut legătura între
stimul şi răspuns este neurologul Pavlov. Făcând cercetări asupra procesului
salivaţiei la câini, a observat că aceştia nu salivau doar la apariţia hranei ci şi a
altor stimuli nespecifici (dacă se aprindea un beculeţ concomitent cu aducerea
hranei după un anumit timp câinele saliva numai la aprinderea beculeţului).
Condiţionarea operantă – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F.
Skinner. El este de acord cu teoria învăţării prin asociere, dar afirmă că un rol mult
mai important îl are învăţarea condiţionată. În accepţiunea acestei teorii un sistem
de recompensare poate fi utilizat în învăţarea câinelui să dezvolte comportamente
care nu sunt în repertoriul unui câine în mod obişnuit (câinii care detectează
drogurile sau câinii folosiţi în prinderea hoţilor). O dată învăţat acest
comportament câinele îl va repeta chiar dacă nu mai este recompensat.

7
În învăţarea condiţionată o mare importanţă o are recompensa. Dacă apariţia unui
nou comportament este întărită şansele ca acest comportament să se repete mai des
sunt mai mari. Întărirea este obţinută prin recompensare (a unui comportament
pozitiv al copilului întăreşte posibilitatea repetării lui şi învăţării acestuia).
Acest sistem caracterizează recompensarea pozitivă. Dacă dorim ca un
anumit comportament să nu se mai producă (de exemplu plânsul copilului mic care
nu obţine ceea ce îşi doreşte) atunci recompensarea va fi negativă prin ignorare
(aceasta scăzând frecvenţa apariţiei comportamentului negativ până la dispariţia
lui) .
Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucării,
jetoane, steluţe, bile), sociale (lauda, evidenţierea). Alegerea acestora variază în
funcţie de vârstă, persoană şi scop.
Studiul ştiinţific al comportamentului uman, posibilitatea schimbării şi
modificării comportamentului, descoperirea modului în care copilul poate fi ajutat
să dobândească anumite abilităţi, iată doar câteva din aspectele acestei teorii care
au ajutat şi ajută şi în prezent medici, psihologi, educatori în munca lor de
recuperare, vindecare.
Limitele acestui mod de abordare a dezvoltării umane constau în ignorarea
emotivităţii, negarea existenţei subconştientului (limitează înţelegerea
comportamentului şi mai ales patologia acestuia), în faptul că cercetările cele mai
importante se bazează pe studiul animalelor.
3. Teoria umanistă
Reprezentanţii acestei teorii au o viziune generală, holistică asupra
dezvoltării umane, susţinând că omul este mai mult decât o colecţie de instincte,
tendinţe sau condiţionări fiecare persoană fiind unică şi demnă de respect. Cei mai
importanţi exponenţi sunt Abraham Maslow şi Carl Rogers.
Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică
motivare pentru a-şi exprima această natură. Primordial pentru om este asigurarea
nevoilor bazice ale supravieţuirii - nevoile biologice. Ierarhic urmează nevoile de
securitate şi stabilitate, apoi nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de stimă
(stima de sine-nevoia de succes, de reuşită şi un statut corespunzător posibilităţilor
individului). Ultima treaptă a acestei ierarhii o constituie afirmarea şi actualizarea
potenţialului persoanei în societate. Armonia dezvoltării este rezultatul satisfacerii
tuturor acestor trebuinţe.
La baza teoriei umaniste a lui Rogers stă ideea că în devenirea sa omul poate
ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilităţilor sale cu ajutorul persoanelor
apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie să ne ofere ajutor necondiţionat. Cu
alte cuvinte ei trebuie să ne iubească şi să ne respect indiferent de ceea ce facem
8
noi. Criticile ce se aduc acestei teorii sunt legate tocmai de această abordare mult
prea tolerantă. Umaniştii au avut contribuţia lor explicarea fenomenului de
dezvoltare a omului, susţinând că niciodată nu este prea târziu ca o persoană să-şi
valorifice potenţialul de care dispune.

4. Teoria cognitivă
Reprezentantul de seamă al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a
elaborat anumite întrebări legate de dezvoltarea cognitivă (intelectuală) întrebări
considerate ca standard şi care au fost incluse în testarea nivelului de inteligenţă al
copilului. El şi-a propus să găsească vârsta la care cei mai mulţi copii pot să
răspundă corect la fiecare întrebare. A descoperit astfel că la un anumit nivel de
vârstă copiii au cam aceleaşi reuşite şi mai ales aceleaşi greşeli, lucru care l-a
determinat să considere că dezvoltarea intelectuală se face secvenţial, în etape.
Jean Piaget considera că pentru dezvoltarea abilităţilor cognitive este mai
important cum gândeşte copilul decât ceea ce ştie la un moment dat. Piaget
descoperă patru stadii de dezvoltare intelectuală, fiecăruia dintre ele
corespunzându-i un anumit tip de gândire.

de la naştere la 2 ani - stadiul senzorio - motor Copilul foloseşte simţurile şi

abilităţile motorii pentru a înţelege lumea. Această perioadă începe cu
reflexele şi se termină cu schemele senzori-motorii. Copilul înţelege că un
obiect există chiar dacă nu se mai află permanent în câmpul său vizual.
Începe să-şi amintească şi să-şi reprezinte experienţele (reprezentări
mintale).
• de la 2 la 6 ani - stadiul preoperaţional
Copilul foloseşte gândirea simbolică incluzând achiziţiile din sfera
limbajului în activitatea de cunoaştere a lumii înconjurătoare. Gândirea este
egocentrică, cunoaşterea fiind făcută din perspectivă proprie.
 de la 7 la 11 ani - stadiul concret operaţional. Copilul înţelege şi foloseşte
operaţiile logice în rezolvarea de probleme. În această perioadă copilul îşi
defineşte noţiunea de "număr", "clasificare" şi "conservare".
• de la 12 ani - stadiul operaţiilor formale Copilul începe să abstractizeze,
să gândească de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget
vede dezvoltarea intelectuală(cognitivă) ca un proces care urmează nişte
modele universale, scheme (schema este calea generală de gândi despre ceva
sau modul general de interacţiune dintre ideile şi lucrurile din mediul
înconjurător.

9
Teoria cognitivă este valoroasă prin aceea că permite factorilor educaţionali să
solicite copiii în funcţie de posibilităţile lor la un anumit interval de vârstă.
Carenţele acestui tip de abordare constau în ignorarea motivaţiei externe, a
importanţei procesului de învăţare şi a societăţii în general.

Modelul lui Jean Piaget -

• produsul interacţiunilor complexe între organism şi mediu, reglate şi
direcţionate de mecanisme funcţionale numite: asimilare, acomodare,
echilibrare.
• asimilare = încorporare, absorbţie de ordin funcţional, însuşirea funcţiei
sociale a obiceiurilor şi cuprinderea într-o schemă de conduită, în operaţii şi
acţiuni mentale care pot fi repetate şi activate la nevoie.
• Subiectul îşi modifică informaţia asimilată, acomodându-se la starea
lucrurilor şi elaborând sisteme de răspunsuri adecvate.
• adaptarea = echilibru între asimilare şi acomodare, schimb continuu între
subiect şi obiect.
Acest model stă la baza stadiilor dezvoltării intelectuale.

Modelul lui Л.С. Выготский -

afirmă că dezvoltarea are un caracter discontinuu şi există două filiere de
dezvoltare diferite:
• a) care are la bază acţiunea factorilor interni: ereditatea, factori dobândiţi în
dezvoltarea ontogenetică, socializare.
• b)care rezultă ca urmare a interiorizării semnificaţiilor socio-istorice, astfel
încât există raporturi reciproce între factorii interni şi externi ai mediului
socio-cultural. Factorii externi cuprind: mediul socio-uman (influenţele
educaţionale organizate (şcoala) şi influenţele neorganizate (tv, teatru).
Dezvoltarea depinde de influenţele educaţionale organizate. Între factorii externi şi
interni există o dependenţă reciprocă. Factorii externi influenţează educaţionalul
prin contribuţiile interne şi găsesc un anumit ecou corespunzător vârstei şi
nivelului de dezvoltare psihică şi nivelului de însuşire a cunoştinţelor.
Л.С. Выготский a evidenţiat zona „proximei dezvoltări” ZPD: şi anume
măsurile educaţionale corespund nivelului actual şi atingând acel nivel actual,
contribuie la dezvoltarea omului prin acea dozare a cunoştinţelor şi a efortului
intelectual (în concordanţă cu acel nivel de dezvoltare).
Instituţiile specializate corespund acestei ZPD.

Modelul lui Erikson - s-a ocupat de psihologia vârstelor adulte

10
 • dezvoltarea are loc toată viaţa, susţinând punctul de vedere al extinderii
sferei conceptului de dezvoltare pe întreaga durată de viaţă a omului, vârsta
adultă incluzând trei perioade:
a) maturizarea timpurie
b) stadiul mijlociu de maturizare
c) maturizarea întârziată

În dezvoltarea psihicului şi comportamentului iau parte factori biologici (fără

ereditate normal şi în condiţii de maturizare organică, nu este posibilă dezvoltarea
optimă), socio-culturali (educaţiei) şi nemijlocit psihici (activitatea mintală
conştientă şi trăsăturile de personalitate (în special caracterul) contribuie la auto-
organizare şi autocontrol şi asigură propria dezvoltare).
În psihologia contemporană se subliniază unitatea factorilor de ereditate, mediu
şi educaţie, evidenţiindu-se rolul central al activităţii şi determinării lor educative.
Rezultă că organismul se dezvoltă funcţional, omul adult se dezvoltă muncind,
copilul se dezvoltă prin educaţie şi învăţătură. În aceasta constă legea de bază a
dezvoltării psihice a copilului. Dezvoltarea prezintă anumite caracteristici generale
dar şi speciale.

Concluzii
Toate aceste teorii au contribuit la înţelegerea dezvoltării umane. Toate sunt
valoroase din anumite puncte de vedere, dar nici una nu a explicat complexitatea şi
diversitatea experienţei umane. Cei mai mulţi dintre cei care s-au ocupat de studiul
dezvoltării umane au pornit de la premisele acestor teorii.

CARACTERISTICA VÂRSTEI PREŞCOLARE (3-7ANI).

Stadiile preşcolarităţii. Caracteristici generale ale dezvoltării fizice. Dezvoltarea
psihomotorie Dezvoltarea senzorială Complexul lui Oedip.

Expresia celor "7 ani de acasă", pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă
tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia psihică a
copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din
care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările
complexe şi diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor
personalităţii, dezvoltareacapacităţii de cunoaştere şi a comunicăriiIntegrarea
copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii
optime a potenţialului său. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai

11
dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. Copilul se descoperă din
ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalţi. Tot în
această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente)
produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face
cu o primă formă de responsabilitate
Preşcolarul mic
- are dificultăţi de adaptare la grădiniţă;
• - forma de activitate fundamentală este jocul;
• - procesele cognitive sunt impregnate de acţiune
• -este atras de obiectele din jur şi percepe „ceea ce îi sare în ochi”= îi atrage
atenţia;
• - memorează uşor, dar nu-şi propune deliberat acest lucru;
• - gândirea este subordonată acţiunii cu obiectele;
• - limbajul îşi păstrează caracterul situativ;
• - comunicările din timpul jocului sunt reduse;
• - nu înţelege indicaţiile referitoare la joc;
• - trăieşte intens emoţiile;
• - trece de la o stare la alta;
• - este încă neîndemânatic, mişcările sunt bruşte, insuficient coordonate.
2. Preşcolarul mijlociu:
• se adaptează cu mai mare uşurinţă la mediu şi la cerinţele impuse de grădiniţă.
• are preocupări variate;
• practică jocuri mai bogate în conţinut;
• jocurile devin activităţi obligatorii;
• cercul cunoştinţelor se îmbogăţeşte;
• îl preocupă realitatea externă;
• specific pentru procesele intelectuale este desprinderea lor de noţiuni;
• manifestă maximă receptivitate faţă de lume, îşi dezvoltă percepţia orientată cu
sarcini şi modalităţi proprii;
• se dezvoltă limbajul= 50 cuvinte/ lună.
• memoria puternică
• se conturează caracterul voluntar al celor mai multe procese psihice: atenţia,
memoria, imaginaţia, gândirea
• începutul dezvoltării limbajului interior;
• reacţiile emotive sunt controlate;
• se începe organizarea voinţei, poate renunţa la ceva trecător
• socializarea - sensibilitatea la sărbătorirea zilei de naştere, atent să facă şi el un
cadou;
12
• jocurile au caracter colectiv, are loc trecerea de la competiţie la colaborare;
• identificarea copilului cu grupul din care face parte;
• vorbeşte cu mândrie despre grădiniţa lui= ataşament
• se manifestă primele atitudini;
• se instalează unele trăsături caracteriale = nucleul viitoarei persoane.
Preşcolarul mare
• se adaptează bine în aproape toate situaţiile. Are capacitate de adaptare de 80%
• îşi fac loc activităţile de învăţare sistematică, cu toate că jocul rămâne
activitatea dominantă;
• îşi face ordine în lucruri
• îşi organizează activitatea;
• percepţia se transformă treptat în observaţie;
• limbajul devine mai bogat în resurse verbale, construit după reguli gramaticale
însuşite practic;
• apare gândirea logică - gruparea după criterii logice;
• atenţia voluntară îşi prelungeşte durata
• dispune de mai multă forţă şi agilitate,
• se stăpâneşte mai bine;
• se ataşează repede şi are deprinderi psiho-comportamentale pe care le pune în
funcţiune în programul de viaţă şi activitate;
• se conturează premise importante pentru intrarea în şcoală.
1. Dezvoltarea fizică
Între 3 – 6/7 ani creşterea în înălţime a copilului se face de la aproximativ 92
cm la 116 cm, iar creşterea în greutate este semnificativă, ceea ce ne determină să
spunem că are loc o schimbare importantă în aspectul general a copilului.
Tot acum are loc schimbarea şi dezvoltarea structurii muşchilor (descreşte
ponderea ţesutului adipos), pielea devine mai elastică şi mai densă. Procesul de
osificare se intensifică (apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi
ale sistemului osos).
Datorită faptului că nu toate organele şi segmentele corpului se dezvoltă
identic copilul are o înfăţişare uşor disproporţionată (de exemplu între 3 şi 4 ani
capul este mai mare în raport cu corpul, iar membrele mai scurte în raport cu
toracele).

13
Creşterea în înălţime şi greutate este în funcţie de alimentaţie şi igienă şi
de particularităţile structurii corporale. Problema creşterii în
înălţime şi greutate este importantă pentru a rezista la eforturi. De asemenea este
important să se ţină seama şi de procesul de osificare.
Sistemul muscular- E s t e i n e g a l d e z v o l t a t . M u ş c h i i l u n g i a i
m e m b r e l o r superioare şi inferioare progresează mai rapid decât cei scurţi, fapt
care explică d e c e p r e ş c o l a r u l e f e c t u e a z ă m a i u ş o r m i ş c ă r i l a r g i ,
a m p l e d e c â t c e l e d e precizie solicitate de activităţile de desen, abilităţi
practice.
Cea mai spectaculoasă modificare o întâlnim la nivelul sistemului
nervos .Celulele se diferenţiază şi îşi perfecţionează funcţiile.
Creierul îşi măreşte volumul( dacă la naştere avea 370 de grame, la 3 ani
are 370x3), la sfârşitul preşcolarităţii este 4/5 din greutatea finală = 1200 g.
Neuronii formează straturile corticale şi creşterea fibrelor mielinice care
izolează nervii. Se dezvoltă şi viteza de formare a conexiunilor nervoase,
rezultă însuşirea limbajului. Se dezvoltă forme ale inhibiţiei - de frânare,
de diferenţiere, ceea ce stă la baza preciziei, iar cea ce amânare a unor reacţii
ajutăla stăpânirea de sine, cea de stingere a conexiunilor nervoase stă la baza
uitării. Predominarea excitaţiei şi a inhibiţiei creează anumite stări ca:
somnolenţa, lipsa de vlagă, lipsa de reacţie la stimulări de mediu,
neastâmpărul, capriciul, dinamismul necontrolat. Se dezvoltă mult zonele
corticale ale vorbirii ceea ce p e r m i t e o e x t e n s i e a l i m b a j u l u i . S e
c o n t u r e a z ă d o m i n a n t a s i m e t r i c ă a emisferelor cerebrale, ceea ce se
evidenţiază în activităţile predominante fie pentru limbaj, gândire, logică,
înţelegere (când predomină emisfera stângă). Predominarea activităţii
emisferei drepte se manifestă în orientarea spa ţială, în sensibilitatea
analizatorilor, în acţiuni practice, în evidenţie rea m i ş c ă r i l o r. A c e s t e
a s p e c t l e g a t e d e a s i m e t r i i s e î n t â l n e s c n u m a i l a o m , predilecţia
14
spre artistic ori spre logic. Este important şi problema biochimismului
intern. Se diminu ează activitatea timusului (glanda creşterii) în schimb
se intensifică funcţia glandei tiroidiene şi a hipofizei. Aşa se explică de ce
ritmul creşterii este mai lent dar mobilitatea este mai mare.
Dezvoltarea motricităţii se face în sensul creşterii preciziei mişcărilor (ele
sunt mai fine, complexe şi mai sigure) şi dezvoltării echilibrului.
Dezvoltarea structurală a scoarţei cerebrale, în această perioadă, este legată
de departajarea zonelor vorbirii şi fixarea dominanţei asimetrice a uneia din cele
două emisfere, de obicei stânga pentru dreptaci.
Volumul creierului se modifică şi el de la 350 gr, cât are la 3 ani, la 1200gr, spre
sfârşitul perioadei. Ca urmare a diferenţierii neuronilor şi sistemului nervos
periferic, scoarţa cerebrală dobândeşte un rol de coordonare al întregii activităţi
psihice a copilului.
Dezvoltarea explozivă a motricităţii acestei vârste duce la sporirea
autonomiei, pe de o parte, dar şi la o dezvoltare psihică superioară vârstei
anterioare. Jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei sunt
activităţi care stau la baza dezvoltării abilităţilor intelectuale, cu alte cuvinte
potenţează dezvoltarea cognitivă.

Copilul de 5 ani este foarte mîndru de abilităţile sale fizice, deşi adesea în
entuziasmul lor se supraapreciază şi astfel apar căzăturile. Incă nu pot să
deosebească ceea ce cred că pot să facă de ceea ce în realitate pot. Asta vine de-
abia spre 6 ani. La 5 ani îi place să fie activ şi este bun în căţărat, patinaj, înot,
dans. Săritul coardei este o nouă abilitate pe care o învaţă. Dacă au ceva
antrenament pot prinde mingea de mărime mijlocie, cei mai mulţi pot sta într-un
picior pentru mai mult timp şi de asemenea cei mai mulţi pot sări inainte pe fiecare
picior separat. Au un bun control atunci cînd colorează sau scriu şi se pot încadra
între linii.

Caracteristici generale ale dezvoltării fizice:

• creşterea şi dezvoltarea fizică nu este uniformă
• creşterea în înălţime şi greutate este în funcţie de alimentaţie şi igienă şi de
particularităţile structurii corporale. Problema creşterii în înălţime şi greutate
este importantă pentru a rezista la eforturi. De asemenea este important să se
ţină seama şi de procesul de osificare.
• Sistemul muscular - este inegal dezvoltat. Muşchii lungi ai membrelor superioare
şi inferioare progresează mai rapid decât cei scurţi, fapt care explică de ce
preşcolarul efectuează mai uşor mişcări largi, ample decât cele de precizie
solicitate de activităţile de desen, abilităţi practice.
15
Nevoia de mişcare- element structural al acţiunilor cu obiectele. Trecerea de la
bruscheţe – graţie - forţă, reprezintă o tendinţă generală a evoluţiei motricităţii.
Elemente de bruscheţe (3 ani) - imită acţiunile adulţilor, imită modelele prezentate,
foloseşte gesturi atunci când povesteşte, îşi exprimă stările emotive prin mimică.
Elemente de graţie (a 4-5 ani) - mişcări fine, suple, armonioase, datorită
spontaneităţii şi armoniei motricităţii. Această perioadă „preşcolaritatea mijlocie”
a fost numită „vârsta graţiei”. Cu timpul, aproximativ pe la 6 ani, graţia se
estompează în favoarea forţei.

Complexul lui Oedip, pe intelesul tuturor

Identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex se realizează nu pe linie culturală,

programatic, ci pe calea instinctului. identificarea se petrece automat şi este cu
neputinţă să intervenim. Identificarea este o formă de relaţie cu obiectul prin care
subiectul - copilul în speţă - introiectează calităţile obiectului. Astfel ia naştere
supraeul - Freud însuşi susţine că supraeul individului este moştenitorul
complexului lui Oedip. Dar această identificare ascunde de fapt ostilitatea copilului
faţă de părintele de acelaşi sex. El vrea să-l suprime pe acesta, să-i ia locul alături
de mamă sau tată (părintele de sex opus). Este o pură rivalitate care conduce uneori
la rezultate dramatice.

Complexul lui Oedip este abordat in diferite forme. Acesta a aparut intr-o veche
piesa de teatru scrisa de Sofocle, in care Oedip este un copil infiat si crescut de un
pastor. Acesta ajunge sa isi ucida tatal real, casatorindu-se cu mama biologica. Din
relatia lor, se nasc trei copii. Cand adevarul iese la iveala, sotia si mama sa se
sinucide, iar Oedip isi scoate ochii, din regret pentru fapta facuta. Regelui taliban
Laius ii este prezis ca fiul lui, Oedipus, il va ucide. Pentru a scapa de aceasta
profetie, el ordoneaza unui pastor sa-l omoare. Acesta insa nu reuseste sa-si
indeplineasca sarcina si trimite baiatul intr-un alt regat din Corint, unde este
crescut cu multa dragoste de cuplul regal. Atunci cand Oedip creste, un oracol ii
face o predictie ingrozitoare; se va casatori cu mama sa si isi va ucide tatal.

Oedipus paraseste, prin urmare, regatul cu frica si, in timpul calatoriei sale, il ucide
de fapt pe Laius, tatal sau real. Dupa rezolvarea enigmei Sfinxului, el devine rege
si sotul vaduvei regelui, Jocasta, care este mama lui reala. Atunci cand aceasta
descopera adevarul despre noul ei sot, se sinucide.Mergand in profunzimea acestei
legende, Freud a decoperit ca exista o etapa in viata unui baiat in care
experimenteaza trairi similare celei din piesa lui Sofocle. Freud a plasat aceasta
etapa intre varstele de 3 si 5 ani. In acest stagiu al dezvoltarii, baietii resimt si
16
manifesta gelozie fata de tatii lor. Chiar daca suna ciudat, in aceasta etapa a
dezvoltarii, baietii simt atractie fizica fata de mame. De aceea, dovezile de
afectiune ale acestora fata de tati reprezinta un motiv de gelozie pentru fii.

Urmatoarea etapa consta in constientizarea faptului ca afectiunea mamei se poate

orienta si spre o alta persoana decat a lui. In acest moment, fiul incepe sa devina
mai independent fata de cea care i-a dat viata si sa se contureze in afara afectiunii
ei. Daca pana acum, copilul o vede ca parte din fiinta lui, in acest moment al
dezvoltarii, intervine constientizarea faptului identitatea sa este diferita de a
mamei.
In cazul fetelor, aceleasi trairi sunt cunoscute sub denumirea de complexul
Electrei. Acelasi stagiu al dezvoltarii sexuale se manifesta si in cazul fetelor cu
varste intre 3 si 6 ani, care intra in competitie cu propriile mame pentru afectiunea
tatalui.

Ce este complexul lui Oedip? Acesta este un atasament emotional fata de

parintele de sex opus format in copilaria timpurie si este legat de rivalitatea cu
parintele de acelasi sex. El este insotit de agresiune, vinovatie si, in final, darzenie.
Complexul lui Oedip, numit asa de faimosul psihiatru austriac, Sigmund Freud,
este una din teoriile sale cele mai controversate. Spre deosebire de antropologii de
azi si alti cercetatori, Freud era convins ca toata lumea experimenteaza complexul
lui Oedip. In prezent, exista indoieli si pareri diferite, ca in cazul celor mai multe
teorii ale lui Freud, care sunt considerate invechite si inexacte. Oamenii de stiinta
cred ca acest complex este tipic societatilor din tarile occidentale dezvoltate si este
rezultatul mediului in care traieste o persoana.
Care este importanta complexului lui Oedip astazi? Cei mai multi psihiatri
atribuie importanta unei relatii de tip Oedip dezvoltarii personalitatii unui individ.
Intr-o astfel de relatie, exista emotii de dragoste si atractie pentru parintii de sex
opus sau ura si respingere fata de parintele de acelasi sex. Poate sa nu implice
neaparat rivalitate sexuala, ci este mai mult respingerea autoritatii si puterii.
Faptul care are, de asemenea, impact semnificativ asupra modului de gandire
diferit al expertilor de astazi, in comparatie cu teoriile lui Freud, este ca rolul
tatalui ca maestru e pe cale de disparitie, astfel incat exista un numar mai mic
de baieti cu complexul lui Oedip decat in trecut. Rezolutia incompleta a
complexului lui Oedip Acesta se manifesta astfel:- competitie exagerata intre
barbati (in incercarea de a-si invinge propriul tata, de fapt); incompatibilitate intre
dragoste si sex; stereotipuri, de exemplu, "baiatul mamei" sau isi forteaza sotiile
sa-si asume rolul de mama.
Complexul lui Oedip si fetele. Cercetarile ulterioare au definit complexul care
apare la fete drept complexul Electra. Acest complex vine de la numele unei eroine
grecesti, Electra, care isi ucide mama drept razbunare pentru moartea tatalui ei.
17
Acest complex este legat de complexul lui Oedip, cu cateva diferente. O astfel de
fata isi exclude mama din dorinte deoarece este atrasa de tata. Rezolutia pozitiva a
complexului este atunci cand, in ciuda eforturilor ei de a-si seduce tata, se
confrunta cu respingerea lui sexuala. Atunci cand ea accepta situatia, este in
masura sa accepte si posibilitatea relatiilor sexuale cu alti barbati.
Parintii si complexul lui Oedip
Atunci cand aceasta etapa a dezvoltarii are loc, relatiile dintre fiu, mama si tata au
de suferit. Copilul devine mai independent fata de mama, respinge parintele de
acelasi sex, fata de care simte ca este in competitie. In ce priveste relatia fiu-tata,
lucrurile pot lua doua intorsaturi. Se poate sa devine mai stransa, deoarece e posibil
ca fiul sa se orienteze mai mult spre tata, odata ce relatia cu mama devine mai
putin stransa. Pe de alta parte, se poate ca relatia sa se deterioreze, daca parintele
nu adopta o atitudine corecta fata de trairile fiului sau.
Complexul lui Oedip este o tema dezbatuta intens in psihanaliza si psihologie,
datorita modificarilor pe care le produce in sanul familiei. Atitudinea parintilor fata
de aceste schimbari determina si atitudinea copilului fata de prorpia persoana si
propria sexualitate.
2. Dezvoltarea cognitivă
Gândirea copilului la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea senzaţiilor şi
percepţiilor.
Percepţia se formează în cursul acţiunii şi se corectează, se verifică prin
intermediul acţiunii. Acţiunea cu obiectele stă la baza formării imaginilor despre
obiectul respectiv. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie la îmbogăţirea şi
diversificarea cunoştinţelor despre obiecte cât şi la formarea, structurarea
personalităţii copilului. Percepţiile devin mai direct subordonate gândirii,
intenţionalităţii ceea ce face să apară forme noi şi anume percepţia de observare cu
un anumit scop:
percepţiile spaţiale - copiii percep forma, mărimea, adâncimea datorită participării
mai multor analizatori. Percepţia mărimii este mai dificilă. Se dezvoltă percepţia
distanţei (aproape –departe) şi în raport cu anumite repere (spre stânga, în faţă…).

Senzorialitătea – procesele senzoriale şi perceptive sunt legate de cele motorii.

• 1. Sensibilitatea vizuală ( de 100 de ori mai multe informaţii).
• 2. sensibilitatea auditivă devine de 2 ori mai fină
• 3. sensibilitatea tactilă se subordonează văzului (instrument de control) şi
auzului, trece într-un nou stadiu.
Relaţia vizuală - tactilă este încă insuficient coordonată. Apar dificultăţi în
recunoaşterea tactilă a obiectelor percepute anterior, obiecte necunoscute.
18
 Celelalte forme de sensibilitate (gustativă, olfactivă) se dezvoltă şi ele, dar
mai puţin. Sensibilitatea auditivă la preşcolari cunoaşte specializări: se dezvoltă
mult auzul verbal (fonematic) şi auzul muzical.

Reprezentările au un character intuitiv-concret, cuvântul are un rol important în

dezvoltarea reprezentărilor. Intelectul cuprinde procese psihice variate -gândirea,
memoria, limbajul, imaginaţia care permit depăşirea experienţei senzorial-
perceptive. Intelectul înregistrează anumite restructurări.
Gândirea este preconceptuală sau cvaziconceptuală, ceea ce înseamnă că gândirea
operează cu constructe care nu sunt nici noţiuni individualizate şi nici noţiuni
generale. Conceptele câştigă treptat în generalitate, în precizie luând la rândul lor
însuşirea treptată a conceptelor. Gândirea rămâne legată de imagine, este situativă
şi egocentrică. Noţiunile sunt empirice, bazate pe experienţă. Gândirea evoluează
în legătură cu limbajul.
• Şi atenţia joacă un rol important în dezvoltarea intelectului.
Gândirea copilului începe prin investigaţii practice asupra obiectelor şi
fenomenelor din jurul lui, bazându-se în continuare pe actul percepţiei (din acest
motiv se spune că la acest moment gândirea copilului este concretă). Gândirea
concretă a copilului se deosebeşte foarte puţin de impresiile sale reale. O dată cu
folosirea cuvintelor copilul devine capabil de gândire simbolică. Folosindu-se de
cuvinte ca simboluri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor, acţiunilor copilul îşi
dezvoltă abilitatea de a înţelege şi de a comunica. El are posibilitatea la această
vârstă de a se juca "de-a şcoala", "de-a mama", dezvoltând astfel jocul imaginar în
care cuvintele înlocuiesc situaţiile concrete.
Piaget afirma că această abilitate a copilului de a se folosi de simboluri nu include
abilitatea relaţionării logice (de exemplu un copil la sfârşitul acestei perioade ştie
că 3+2=5 dar nu realizează că 5-2 =3 – stadiul preoperaţional al gândirii. Tot acum
copilul respectă, prin gândirea sa, principiul conservării cantităţilor, a numărului.

19
 O altă caracteristică a gândirii este şi caracterul ei egocentric. La această
vârstă copilul îşi centrează gândirea asupra propriului ego.

Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. Are ca şi

caracteristici generale:

 § egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile

dorinţe şi plăceri sunt suverane, copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi
trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit, de aceea el este centrat pe sine
însuşi, are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora,
proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi.

20
Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic.

Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului:

sincretismul şi transducţia. Conceptul de sincretism ex-primă faptul că gândirea
copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii
adulte (analiză şi sinteză), ci conferă realităţii explicaţii confuze, este o formă de
sinteză subiectivă deformată a realităţii. Transducţia precede apariţia conceptelor
logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către
general), copilul procedând de la singular la singular, deoarece el asociază
elemente care nu sunt legate între ele decât aparent, proce-dând într-o manieră
aparent logică. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe
realitatea, ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu, felul în
care se reprezintă pe sine. Egocentrismul ontologic se manifestă prin:

 animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite

ca fiind însufleţite, vii şi conştiente. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt
animate, apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii, iar după 5 ani mai
persistă doar unele rămăşiţe ale animismului.
 § artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun,
personajele fantastice pot interveni în viaţă; abia după 5 ani copiii încep să
decidă asupra realităţii personajelor.

Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism, proces în care se

stabilesc legături stranii între fenomene, iar eveni-mentele din jur au legătură cu
acţiunea copilului

 § „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de

factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic.

Gândirea egocentrică este o gândire prelogică, intuitivă şi preconceptuală.

Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. Gândirea

preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. Punctul de
plecare este constituit de schemele senzorio-motorii care se transformă la finalul
stadiului senzorio-motor în scheme verbale. Schemele verbale devin ele însele
preconcepte, adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă
rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. În concluzie, ceea ce lip-seşte
gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se
descentreze şi să câştige prin aceasta un grad mai mare de mobilitate care-i va
permite să examineze simultan toate punctele de vedere.

Substadiile stadiului preoperator sunt:

1. substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani);

21
2. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani).

Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când
raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor
egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă
(Tourrette şi Guidetti, 2002, p. 114).

Animismul gândirii, caracteristic acestei vârste, se remarcă prin aceea că tot

ce îl înconjoară pe copil este însufleţit. Asemenea lui, animalele şi obiectele pot
vorbi, pot râde. Dezvoltarea atenţiei în această perioadă asigură posibilitatea
desfăşurării oricărei activităţi, focalizând energia psihică asupra acesteia.
Copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate cunoaşte mai
bine obiectele şi fenomenele. Dezvoltarea atenţiei voluntare este strâns legată de
dorinţele şi intenţiile copilului de a finaliza activitatea. Astfel, spre 6-7 ani copilul
îşi poate menţine atenţia 40-50 de minute în joc, audiţii, vizionări, activităţi la
grădiniţă. Actul cogniţiei este potenţat nu numai de dezvoltarea atenţiei voluntare,
ci şi de activitatea de memorare care, la această vârstă, capătă forme intenţionate,
voluntare şi logice.
Ex. Experimentul preşcolarii de 3-4 ani şi 6-7 ani cu referire la atenţia
voluntară şi involuntară.
Copiilor de 3-4 ani li s-a propus să privească într-un album formele
geometrice şi să le numere, pe aceleaşi pagini erau pozate diverse imagini
attractive. Aceeaşi sarcină a primit-o şi copiii de 6-7 ani. În rezultat, copiii de 3-4
ani s-ai sustras asupra imaginilor, cei de 6-7 ani au numărat figurile cerute.
3. Dezvoltarea limbajului
La această vârstă raportul între vocabularul pasiv (cel înţeles) şi cel activ
(folosit) se modifică, astfel încât limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare
de comunicare. Dezvoltându-se concomitent cu gândirea, limbajul preşcolarului se
îmbogăţeşte foarte mult devenind un instrument activ în relaţionare.
Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul în care
trăieşte copilul, de cât de mult i se vorbeşte, de cât de mult este stimulat să
folosească limbajul în comunicare. De aceea la această vârstă se remarcă diferenţe
între copii (dacă nu este stimulat corespunzător copilul va vorbi mai târziu).
Copilul educat corespunzător îşi însuseşte rapid cuvinte noi, foloseşte activ clişeele
verbale ale adulţilor. Foarte hazlii sunt creaţiile verbale la această vârstă. De
exemplu – "clonteşte" este ceva rău asemănător babei cloanţa, sau s-a "molit"
pentru ceva care s-a înmuiat de la adjectivul moale.

22
 În jurul vârstei de 3 ani vorbirea copilului se caracterizează printr-o
expresivitate accentuată, prin bogăţie, varietate, originalitate (utilizarea mijloacelor
expresive, melodice ale limbii, ale intonaţiei şi ale mimicii).
Vorbirea este încărcată de exclamaţii, repetiţii, pronume demonstrative. Spre
vârsta de 6 ani copilul se exprimă prin propoziţii şi fraze tot mai corecte gramatical
folosind epitete, comparaţii, verbe, adverbe. Toate au loc concomitent cu
dezvoltarea corectitudinii pronunţării.
În această perioadă datorită unor defecte anatomice ale mandibulei (buze de
iepure), anomalii ale maxilarului, prezenţa unor vegetaţii adenoide, lipsa dinţilor se
observă deficienţe în articularea anumitor cuvinte, sunete, consoane etc.
Apar aşa numitele dislalii simple - când este afectat un sunet sau polimorfe -
când sunt afectate mai multe sunete. Pe măsură ce copilul creşte, de la caz la caz şi
în funcţie de cauza care a provocat dislalia, anumite deficienţe de pronunţie se
corectează de la sine. Cele care sunt persistente până la o vârstă mai mare 5-6 ani
trebuie remediate cu ajutorul logopedului, specialistul care, prin anumite tehnici,
poate corecta aceste defecte.
Alte tulburări ale limbajului sunt cauzate de deficienţe neurologice. Şi în
acest caz recuperarea logopedică este necesară. Sunt situaţii în care nedezvoltarea
corespunzătoare a limbajului (expresiv - cel vorbit şi receptiv - ceea ce înţelege
copilul) apare ca rezultat al unor deficienţe de dezvoltare cum ar fi autismul, ca
reacţie la un şoc traumatic, emoţional sau ca expresie a unei întârzieri în
dezvoltarea intelectuală a copilului.
Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenta tulburări ale fluxului
vorbirii, tulburări cunoscute sub numele de balbisme (logonevrozele). Tulburările
de limbaj remarcate de părinţi, educatori care trebuie să intervină apelând la
specialişti.
К.И. Чуковский în cartea sa "От двух до пяти" aduce exemple de
,,şedevre” ale copiilor: От мятных лепешек во рту - сквознячок; У лысого
голова - босиком; Смотри, как налужил дождь; Уж лучше я непокушанный
пойду гулять; Мама сердится, но быстро удобряется; ползук - червяк;
мазелин - вазелин; мокрес - компрес), паровоз купается, брюки нахмурились,
ноги толстопузые

La începutul acestei perioade, către vârsta de 3 ani, limbajul este în plină

expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. Dacă
dezvoltarea fonologică este aproape încheiată, vocabularul va creşte exponenţial şi
se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă.

23
Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare
interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte, identifica,
discrimina şi manipula), dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea
pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce
sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact
structurilor vorbirii adulţilor ( J.B. Carroll, 1979, p. 47).

Se dezvoltă latura fonetică a limbajului, deşi datorită unor particularităţi ale

aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu
este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane
alăturate), substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”), inversiuni
de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de
„pentru”) (Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 87). La intrarea în şcoală copiii pronunţă
aproape toate sunetele, erorile fiind din ce în ce mai rare.

Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la

3 ani la 1.000 de cuvinte la 4 ani, până la 2.500 de cuvinte la 6 ani (W. Stern) şi
creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv.

Sintetic spus, pentru această perioadă, indicii dezvoltării normale minimale a

limbajului sunt:

 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe;

 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui
(„eu”, „tu”, „noi”, „voi”);
 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”, „mâine”);
– este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii;
 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”);
– recită poezii lungi cu intonaţie;
 6 ani – 3 adverbe folosite corect;
– relatează despre 3 imagini;
– recunoaşte corect 3, 4 litere.
Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. Limbajul intern este un
limbaj interior, structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore, cuprinde
componente auditive şi vizuale, kinestezice, precum şi componente eferente
motorii. Vorbirea interioară are o funcţie cogni-tivă, dar şi de reglaj (Ana Tucicov-
Bogdan, 1973, p. 266). Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi
dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare,
de fixare a experienţei cognitive, şi de organizare a activităţii(U. Şchiopu, 1963, p.
240).
Privitor la funcţia de comunicare a limbajului, au puse în evidenţă conduite
precoce de comunicare (T. Slama-Cazacu, 1966). Observaţiile arată construirea
timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj, iar concluziile cercetătoarei
24
se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că
formele de comunicare se modifică o dată cu vârsta în măsura în care ele sunt
tributare cunoştinţelor, motivaţiilor, obiectivelor care sunt de asemenea în
dezvoltare. Deşi monologul este extins în această perioadă, el nu reflectă, în
concepţia cercetătoarei, egocentrismul, ci este o premisă a unui limbaj interiorizat
pregătind activitatea socială ulterioară.
Imaginaţia. Ceea ce impresioneaza la aceasta varsta este amploarea vietii
imaginative a copilului, usurinta cu care el trece, in orice moment, din planul
realitatii in cel al fictiunii. Se apreciaza ca, daca afectivitatea este motorul
activitatii copilului, imaginatia este calea, mijlocul, metoda de realizare a ei. „Se
pare ca cei care au inteles cel mai adecvat si profund relatia dintre imaginatie si
procese afectiv-motivationale au fost Robot si Freud. Primul definind imaginatia
ca „proprietatea pe care o au imaginile de a se reuni in combinatii noi”, precizia si
mecanismul prin intermediul caruia se produc combinatiile dintre imagini. Freud
raporteaza imaginatia exclusiv la afectivitate, el concepand imaginatia ca o
realizare in plan mintal a dorintelor refulate sau frustrate.
Si in perioada prescolara, se remarca o stransa legatura intre imaginatie si planul
afectiv. Starile afective (emotiile, sentimentele) declanseaza, faciliteaza sau inhiba
imaginatia. La varsta prescolara, imaginatia intra intr-o noua faza de dezvoltare,
capata noi aspecte. Acest fapt este conditionat de mai multi factori. Sub influenta
jocului si a activitatilor obligatorii (povestiri, desen, modelaj etc.), sub indrumarea
parintilor si a educatoarei, experienta copilului se imbogateste, sfera reprezentarilor
se extinde, se dezvolta gandirea, apar trebuinte si interese noi, se intensifica tot mai
mult functia reglatoare a sistemului verbal. Toate acestea au efect pozitiv si asupra
functiilor imaginative. Imaginatia dobandeste, fata de perioada anteprescolara,
trasaturi calitative noi, devine tot mai voluntara. In prelucrarea analitico-sintetica a
impresiilor senzoriale si a reprezentarilor incep sa apara si sa se precizeze
elementele creatoare. Un aspect foarte important al dinamicii imaginatiei este
faptul ca in interpretarea realitatii copilul manifesta animism si artificialism; si
una si alta sunt opera imaginatiei infantile. „Treptat se contureaza astfel unele
elemente ale fanteziei creatoare. Copilul transfigureaza imaginativ obiectele cu
care se joaca: bastonul pe care-l calareste se transforma in cal, scaunul rasturnat
devine automobil etc.”(Chateau, J., Copilul si jucaria, pag.56). Desenele
prescolarilor mici ca si constructiile se caracterizeaza prin faptul ca redau elemente
izolate ale imaginii obiectului, nelegate sau legate neadecvat unele de altele. O
particularitate a subiectului la aceasta varsta este lipsa lui de stabilitate cum apare
in desen, constructii, modelaj. De pilda, cateva cuburi reasezate sau adaugate in
plus schimba cu totul subiectul constructiei: casuta devine tren sau o coloana de
25
soldati in mars („un-doi”, spune copilul). La fel, o liniuta trasata involuntar
transforma subiectul desenului, ii confera un alt continut imaginativ (catelul devine
fluturas, casuta-fluturas). In procesul comunicarii verbale cu cei din jur, imaginatia
prescolarului mic se dezvolta si se manifesta totodata. Copiii sunt fermecati de
continutul fantastic al basmelor si povestirilor. Basmele si povestirile contribuie
intr-o insemnata masura la dezvoltarea imaginatiei reproductive si a celei
creatoare. Dar atitudinea copiilor fata de continutul fantastic al basmelor nu
ramane aceeasi pe parcursul perioadei prescolare. Prescolarii mici accepta – adesea
fara discernamant critic - continutul basmului, crezand ca acesta corespunde
faptelor realitatii. Prescolarul mic crede, de pilda, ca penita si matura pot sa stea de
vorba ca oamenii, ca vulpea cea isteata l-a pacalit pe urs. Atitudinea critica fata de
continutul fantastic al basmelor se dezvolta abia intre 5 si 7 ani, cand copilul face
distinctie mai neta intre fictiv si real: incepe sa inteleaga ca nu tot ceea ce se
relateaza in basme se intampla si in realitate. Dezvoltarea imaginatiei copiilor in
jurul varstei de 6 ani se realizeaza pe urmatoarele directii: se intensifica procesul
de combinare a reprezentarilor pe plan intern, in sensul ca acesta se elibereaza din
ce in ce mai mult de situatiile externe, de actiunile practice. Procesul de
interiorizare se exprima prin fazele superioare de dezvoltare a functiei imaginative
ca actiune mintala. Astfel, inainte de a incepe sa se joace, sa construiasca, sa
deseneze, copilul reflecteaza in prealabil asupra temei, isi elaboreaza un plan
mintal de desfasurare a jocului, de realizare a constructiei, desenului.
In felul acesta, in dezvoltarea imaginatiei, accentul se deplaseaza, treptat, de la
exterior spre interior. In concluzie, imaginatia copilului de varsta prescolara se
dezvolta in stransa unitate cu dezvoltarea lui psihica. Perioada prescolara este
perioada in care se manifesta pentru prima data capacitatea de creatie artistica la
copil. Imaginatia creatoare cunoaste o larga dezvoltare pe linia unui context tot mai
larg, logic, in produsele activitatii. „Imaginatia indeplineste la copil un rol de
echilibrare sufleteasca, rezolva contradictia dintre dorintele si posibilitatile
copilului”(M. Debesse, 1970).
Imaginatia cunoaste in aceasta perioada o dezvoltare majora datorita jocului.
Creativitatea se observa in manifestarile artistice, chiar daca realizarile nu se
ridica inca la nivelul intentiilor.
In gradinita copilul este antrenat in diferite activitati de creatie prin care
dobandeste treptat tehnici artistice.
Lucreaza diferite colaje din materiale variate, taie, lipeste, suprapune,
realizeaza constructii din cuburi, lego, nisip sau alte materiale.
O alta latura se realizeaza prin serbarile in care copiii sunt implicati, prin dans,
scenete, cantec.
26
 Povestile sunt iubite de copii. Ele contribuie in egala masura la dezvoltarea
imaginatiei reproductive, dar si a celei creatoare. Atitudinea copiilor se modifica
fata de continutul basmelor de la o acceptare fara discernamant a prescolarului
mic, la o atitudine uneori critica a prescolarului mare.
Toate activitatile in perioada prescolara au caracteristici asemanatoare jocului,
de aceea copiii le parcurg cu placere. Experienta copilului se imbogateste, apar
interese noi, se extinde sfera reprezentarilor.
Intre imaginatia copilului si dezvoltarea lui psihica exista o stransa legatura.
De multe ori copilul apeleaza la imaginatie pentru a umple golul dintre dorinta si
posibilitati.
Cu ajutorul imaginatiei copilul reuneste imaginile in combinatii noi. Un scaun
rasturnat devine masina, o matura devine cal, o cutie se transforma in clopotel
etc.
Starile afective pot declansa, mentine sau inhiba imaginatia.

4. Dezvoltarea afectivităţii
La începutul acestei perioade manifestările comportamentale sunt
nediferenţiate şi implică stări afective confuze (copilul preşcolar râde şi plânge în
acelaşi timp sau râde cu lacrimi pe obraz). După 4 ani emoţiile devenin mai
profunde, dispoziţiile mai persistente, stările afective sunt încă legate de ceea ce
este mai apropiat în sensul de concret, perceptiv. Copiii încep să-şi stăpânească
emoţiile, încearcă să nu mai plângă atunci când se lovesc. Apare posibilitatea
simulării emoţiilor (se dezvoltă mai ales în activitatea de joc). Apariţia
sentimentelor şi emoţiilor estetice, intelectuale, morale este o caracteristică a
acestei vârste (să te porţi frumos înseamnă să te comporţi corect şi invers). Tot
acum copilul poate să aprecieze prin frumos sau urât anumite trăsături ale
obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Observăm că cuvântul condiţionează şi
dezvoltarea acestui proces psihic. Prin cuvânt, în cadrul comunicării verbale,
copilul îşi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea.

Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau

implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp), acum are
loc un progres care face ca emoţiile să fie mai profunde, mai complexe şi să apară
stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul
bomboa-nei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din
primirea unui recompense nemeritate deplin. Copilul este capabil acum să sesizeze
neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. Aceasta pune în evidenţă prezenţa
unor elemente constitutive ale unei atitudini critice, corecte faţă de sine însuşi, ca
şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului
preşcolar (U. Şchiopu, 1963, p.245).

27
În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile
şi generalizate. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea,
mulţumirea, prietenia şi dragostea). Conduita negativistă intră într-un proces de
involuţie, devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective.

Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi, iar
treptat se constituie memoria afectivă. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi
stăpâni reacţiile, de exemplu, uneori când se loveşte, reuşeşte să nu plângă.

Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. Şchiopu,

1963). Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşco-larităţii mijlocii
facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în
plăcerea de a descoperi sau de a căuta.

Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic,

stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei
genitale. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6
ani. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de
castrare.

Tot acum, arată psihanaliza, se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria

sexualitate, teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de
sex. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii
copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. Această curiozitate se naşte sub influenţa
pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă.
Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând
întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. Aceste teorii
sunt constituite plecând de la elemente contingente, intuiţiile copilului şi
informaţiile oferite de anturaj. Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele
şi formulează propriile construcţii imaginare. Caracteristic pentru toţi copiii la
această vârstă, spune Freud, este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi
masculine, precum şi a fiziologiei actului sexual, condu-când la elaborarea de teorii
eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. Conştiinţa diferenţelor între
sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a
copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al
falusului (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002). Declinul complexului Oedip pentru
băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă.
Complexul de ambele tipuri, arată psihanaliza, joacă un rol determinant în
construirea personalităţii, în orientarea dorinţei umane, în construirea limitelor
(structurarea super-ego-ului), în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale
părinţilor.

Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului.

Constanţa atitudinilor, frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor, contribuie în primul
28
rând la acest proces. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în
relaţiile afective stabile, consistente şi de durată. Interrelaţiile din triunghiul copil –
mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu,
2001, p.177).

Ca o concluzie, putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă

este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din
mediul său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională.

ÎNTREBĂRI

 Ce este psihologia dezvoltării?

 Care sunt cele trei domenii ale dezvoltării?
 Cum influenţează ereditatea, mediul şi educaţia dezvoltarea individului?
 Care sunt premisele majore ale teoriei psihanalitice?
 Care sunt stadiile dezvoltării conform teoriei psihanalitice?
 Care sunt premizele majore ale teoriei învăţării?
 În ce constă învăţarea operantă?
 Cum abordează umaniştii dezvoltarea umană?
 Care sunt stadiile dezvoltării inteligenţei din perspectiva teoriei cognitive
(Piaget)?
 Care este contribuţia acestor teorii la studiul dezvoltării umane?
 Enumeraţi câteva caracteristici ale acestei etape de vârstă.
 Care sunt trăsăturile activităţii cognitive?
 Ce achiziţii mai importante se realizează în dezvoltarea limbajului?

Bibliografia:

1. Bolboceanu A., Conţinutul necesităţii communicative şi dezvoltarea

cognitivă în ontogeneză, în Probleme ale ştiinţelor socioumane şi
modernizării învăţământului,Chişinău, UPS, 2002, p. 247-250
2. Bolboceanu A., Comunicare cu adultul şi dezvoltare cognitivă: aspecte
etative, Chişinău, Institutul deŞtiinţe ale Educaţiei, 118 p.
3. Bolboceanu A., Cumatrenco T., Influenţa comunicării asupra dezvoltării
intelectuale la vărsta micii şcolarităţi, în Elevul contemporan: schiţe de

29
 portret psihologic, Chişinău, Institutul deŞtiinţe Pedagogiceşi Psihologice,
1999,p. 4-12
4. Bolboceanu A., Sîrbu N., Preferinte comunicaţionale ale preadolecentului
contemporan, în Symposia professorum, Seria Psihologie şi Pedagogie,
Chişinău,ULIM, 2001, p. 111-119
1. Bolboceanu A., Litai R., Metode de studiere a competenţelor psihosociale în
copilărie, în Evaluarea la debutul şcolar, coord. S. Cemortan, Chişinău,
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2003, p. 41-45
2. Albu Emilia , Psihologia vârstelor, 2007

30