Curs 4

STUDIUL GRUPURILOR ŞI AL ALTOR FORME DE GRUPARE SOCIOUMANĂ

1. Grupuri, categorii, clase sociale
2. Alte forme de grupare socioumană : mulţimile, fenomenele de masă, zvonurile
3. Familia - grup social. Întemeierea familiei. Descendenţa. Moştenirea bunurilor. Structura şi funcţiile familiei. Procesul
socializării în familie. Schimbări în familie.
4. Organizaţia

1. Grupuri, categorii, clase sociale

Omul nu trăieşte izolat. El poate participa (mai mult sau mai puţin) la viaţa şi activitatea unui ansamblu de persoane:
grup, colectiv, comunitate (se vizitează mai des sau mai rar cu vecinii, rudele, prietenii, primeşte oaspeţi, participă la
viaţa asociativă etc.). Omul aparţine unuia sau mai multor ansambluri de persoane (etnice, profesionale, confesionale
etc.). Un ansamblu de persoane trăieşte într-un spaţiu social, într-un context, ocupă o poziţie în raport cu alte
ansambluri, în raport cu instituţiile, se ghidează după anumite valori, norme, respectă anumite reguli.

Grupul social nu este însă doar ansamblarea, adunarea, suma mai multor oameni. Trăind într-un spaţiu
social, într-un context, având o poziţie determinată în raport cu altele, ghidându-se după anumite valori, norme,
reguli, un ansamblu de persoane ajunge să aibă strategii de subzistenţă, de menţinere, de (re)producere etc. Nimeni
nu vede “grupul”, fiindcă este un construct social, un model construit de către sociologi. Însă iubirea, respectul de
sine şi de celălalt, ura sau/şi deschiderea sufletească, conştiinţa colectivă sau lipsa ei, grijă pentru celălalt sau
indiferenţa faţă de el, schimburile reale sau fictive de cuvinte, idei, bunuri, servicii, apar cu claritate numai într-un
grup. Principiul şi finalitatea sociologiei – spunea M. Mauss (Sociologie et anthopologie, PUF, Paris, 1958) – este
studiul grupului şi comportamentul său ca întreg. Această totalitate vie, activă, predomină asupra faptelor particulare,
le dă orientare şi structură, arăta J. Duvignaud (Introduction à la sociologie, Gallimard, Paris, 1966). Demersul de
cunoaştere a devenirii grupului este necesar, dar sociologia cunoaşterii cere plasarea în context, desâlcirea
interdependenţelor, luarea în seamă a poziţiilor relative ale grupurilor etc.
Intrarea într-un grup poate fi întîmplătoare. Ne naştem într-o familie, într-un sat sau cartier, urmăm o şcoală
dintr-o anumită localitate sau parte a localităţii, intrăm într-un grup confesional etc.
Cadrul geografic poate da măsura apropierii dintre persoane, în sensul că apropierea spaţială măreşte
posibilitatea interacţiunilor (se pot forma grupuri de joacă, de vecinătate etc.). Probabilitatea ca oamenii în
proximitate fizică, situaţi aproape geografic, să se descrie ca prieteni, este mai mare decât atunci cînd distanţele
dintre ei sunt foarte mari (“ochii care nu se văd, se uită”, spune o “zicală” românească).
Asemănarea între membri este un alt factor favorabil formării grupurilor. De regulă, oamenii au tendinţa,
preferă să se asocieze cu cei asemănători lor, se simt mai bine în compania celor cu idei, valori, interese
asemănătoare, în compania celor din aceeaşi rasă, etnie, religie, vârstă, nivel de inteligenţă etc. În sociologie se
foloseşte adesea scala distanţei sociale (Bogardus) pentru a se măsura apropierea faţă de un grup social: “Aţi accepta
ca un – ţigan, arab, negru, chinez etc. – să facă parte din familia dumneavoastră”? (să stea pe strada
dumneavoastră, în cartierul dvs., în oraşul, ţara dumneavoastră).
Şi condiţiile economice explică constituirea şi dinamica grupurilor. Grupul se poate organiza de către
membrii care-şi asumă responsabilitatea să promoveze interesele grupului, să-l reprezinte, să-i asigure menţinerea, să
inculce membrilor modurile specificie de a fi, gândi, acţiona.
Solidaritatea grupului presupune o unitate profundă a membrilor, un consens în privinţa regulilor, normelor
şi valorilor de urmat. Ea poate fi dată de: descendenţa comună, de continuitatea vieţuirii pe acelaşi teritoriu, de
1
caracteristici somatice, biologice, de limbă etc. Cînd un om este întrebat “cine eşti?”, în general el se prezintă ca
aparţinând unui grup (spune “sunt student”, apoi poate spune că e harnic, vesel, solidar etc.).
Grupul are o anumită structură. Mai exact, membrii săi sunt în relaţie, în interacţiune, interdependenţă etc. şi
putem urmări efectele de emergenţă, efectele de agregare a comportamentelor lor. Dacă doi sau mai mulţi oameni au
sentimentul identităţii comune, se influenţează unul (unii) pe altul (alţii) în modalităţi diferite, în funcţie de
aşteptările faţă de comportamentele fiecăruia.
În constituirea şi funcţionarea unui grup au importanţă: numărul membrilor, interacţiunea dintre membri,
poziţia unora în raport cu ceilalţi, solidaritatea. Cel mai mic grup, diada, are doi membri care se implică activ, ţin
seama permanent unul de celălalt, relaţiile lor sunt intense şi stabile. Triada face posibile alte relaţii: doi se pot
coaliza împotriva celui de-al treilea, al treilea poate fi mediator în cazul unui conflict între ceilalţi doi etc. Cu cât
grupul e mai mare, creşte gama relaţiilor diverse între membri. Dacă grupul are mai mult de 20 membri, grupul poate
deveni nominal, virtual (deoarece este mai dificilă comunicarea directă între ei).
Mărimea optimă a unui grup acţional (cu capacitatea acţiunii eficiente) depinde de natura activităţii.
Conducerea grupului poate fi instrumentală (orientată către obiectivele de îndeplinit etc.) sau expresivă
(preocupată de armonia şi solidaritatea grupului). Stilurile de conducere în grup diferă. Într-un grup este mai mare
probabilitatea ca membrii să ia hotărîri riscante decât atunci când sunt singuri, datorită “difuziunii responsabilităţii”
(nici un membru, individual, nu este făcut răspunzător dacă hotărârea este greşită, responsabilitatea este atribuită
tuturor).
Viaţa socioumană istorică şi cotidiană în dinamică a grupului poate cristaliza treptat conştiinţa de grup, fapt
de mare importanţă pentru socializarea şi integrarea membrilor.

Definiţia grupului cuprinde atât dimensiunea "obiectivă" (atributele reale ale grupului, caracteristicile
acestuia, procesele din cadrul lui), cât şi dimensiunea "subiectivă" (conştiinta de grup, conştiinţa membrilor că
formează un grup). S-au dat mai multe definiţii grupului:

- două sau mai multe persoane care interacţionează una cu alta, în aşa fel încât fiecare persoană influenţează şi
este influenţată de celelalte;
- o formaţiune socială, un ansamblu de indivizi care au în comun un model cultural sau subcultural, care
contribuie la desfăşurarea unor procese de uniformizare, omogenizare, dar şi a unor procese de redistribuire a
status-urilor si rolurilor, de distincţie;
- un ansamblu de persoane în interacţiune conform unor reguli fixe, care împărtăşesc sentimentul că sînt o
entitate aparte, membrii se recunosc ca atare.

Putem accepta definiţia: grupul este unitatea socială formată din mai mulţi oameni plecînd de la criterii formale
şi informale de apartenenţă, ai cărei membri sunt legaţi de aceleaşi valori, norme de viaţă, sunt în interacţiune
continuă, au sentimentul că formează un grup, o unitate socială.

Sunt numeroşi termenii folosiţi pentru a distinge ansamblul format de doi sau mai mulţi oameni: grup,
mulţime, bandă, colectivitate, organizaţie, categorie etc. În sociologie sînt analizate: grupul de apartenenţă, grupul
de referinţă, grupul de egali, grupul de control, grupul de vîrstă, grupul etnic, grupul minoritar, grupul de interese,
grupul de presiune, grupuri închise/deschise etc.

2
 Grupul poate fi identificat (după nume, siglă, adresă, inserţie teritorială etc.), se poate stabili compoziţia sa
(număr de membri, sex, vîrstă, CSP, grad de omogenitate-eterogenitate etc.), obiectivele, mijloacele, rezultatele etc.,
dacă are relaţii cu alte grupuri (cu ce scop, frecvenţa acestor relaţii, dacă membrii aparţin şi altor grupuri) etc.
Tipul grupului poate fi stabilit plecând de la numărul de membri (mare, mic), de la structura sa (formal,
informal), de la obiective (centrat pe obiective, centrat pe sine) etc.

 Dupa mărimea grupului: grupuri mici (pâna la 30, 40 de persoane, cum ar fi familia, grupa de studenti, clasa de elevi etc.), grupuri
medii (cu zeci, sute de membri), grupuri mari (etniile, natiunile). Despre grupurile mici aflăm numeroase lucruri folositoare în
Sociologia americană a grupurilor mici (A. Mihu, Ed. pol., Bucureşti, 1970). Grupul mic este ansamblul de persoane ce permite
contactul fiecăruia cu toţi, comunicarea "face to face", relaţii afective etc. Grupul mic are mai puţin de 20 persoane (limita maximă
nu este întotdeauna precizată, dar se admite că dincolo de acest număr poate fi afectat caracterul direct al relaţiilor, în sensul că pot fi
influenţate aşteptările şi orientările membrilor etc., deoarece cu cît numărul este mai mare cu atît creşte şi numărul relaţiilor posibile,
iar diversificarea relaţiilor este însoţită de diminuarea durabilităţii interacţiunilor şi a intensităţii comunicării directe, de creşterea
probabilităţii de apariţie a unor subgrupuri şi a unor reţele informale etc.). Grupurile mici se disting între ele prin scopuri, activităţi şi
relaţii (distingem: grupul de muncă, clasa de elevi, grupul politic etc.). Sunt utile afirmaţiile lui L. Festinger despre coeziunea,
consensul grupului, sau ale lui R.B.Catell despre sintalitatea grupului (la care ar trebui să concure toţi membrii, inclusiv liderii,
minoritarii, vulnerabilii etc.).

 Dupa functia lor normativ-axiologica: grupul de apartenenta, cele din care individul face parte actualmente, si grupul de referinta,
spre care tinde, care îi oferă repere normative, atitudinale, valorice, comportamentale. Grupul de apartenenţă este grupul din care
facem parte, în care ne definim formele adecvate de comportament, imităm comportamentele membrilor grupului de care aparţinem,
în funcţie de ei estimăm corectitudinea unui comportament, în funcţie de comportamentele acceptate în grupul de apartenenţă
evaluăm acceptabilitatea comportamentelor altora. Grupul de referinţă este grupul la care ne raportăm, pe care îl luăm ca etalon
atunci cînd ne evaluăm comportamentul, cînd ne comparăm. Persoana cu aspiraţii înalte poate imita comportamentul membrilor
grupului de elită din care ar vrea să facă parte, aspiră să facă parte. Grupurile de referinţă pot fi numeroase şi diferite în spaţii sociale
şi momente diferite. Este importantă cunoaşterea liderului (liderilor) grupului, care sunt responsabilităţile (de coordonare, de control,
de păstrare a unei anumite "atmosfere", a unui anumit "climat" în grup, a unei anumite stări de spirit etc.), cum evoluează, cum oferă
sprijin membrilor, cum este înţeleasă rezolvarea problemelor etc.

 După statutul oficial al grupului: grupuri formale (care au o organigrama, reguli de functionare precise, scrise), grupuri informale
(cu norme, reguli nescrise, dar la fel de importante).

 Dupa gradul de integralitate si stabilitate: grupuri naturale (cu structuri, interese si scopuri comune, pe termene lungi) şi grupuri
ocazionale (constituite pe baza unde scopuri de foarte scurta durata, de exemplu, publicul unui spectacol de teatru), grupuri
experimentale.

 Dupa statutul existenţial: grupuri reale (în care membrii, chiar daca nu se cunosc nemijlocit, sunt în anumite relatii, au trasaturi
comune, grupul exista ca atare), si grupuri "nominale", în care indivizii sunt adunati în grup doar pe hârtie, cu numele.

 După natura relatiilor dintre membrii grupului: "grupuri primare", caracterizate prin relatii de tip "fata în fata", si "grupuri
secundare", unde indivizii nu se cunosc nemijlocit. Este utilă distincţia făcută de C.H.Cooley. Grupurile primare sunt unităţi sociale
mici, în care membrii îşi petrec majoritatea timpului împreună, au experienţe comune, desfăşoară activităţi în comun. Relaţiile dintre
membri sunt profunde, ei investesc afectivitate unii în alţii (au relaţii face to face), ştiu multe unii despre ceilalţi şi se preocupă de ei,
de bunăstarea lor. Un exemplu de grup primar este familia. Grupul secundar este mai mare şi se constituie pentru sarcini anumite;
membrii sînt rareori în contact direct, relaţiile sunt impersonale, iar coeziunea nu are forţa relaţiilor primare. Sindicatele, partidele
politice pot fi exemple de grupuri secundare. Unele grupuri secundare (de exemplu grupul de muncă) pot deveni grupuri primare
dacă membrii se întîlnesc, iau masa împreună, participă la activităţi comune, îşi fac mărturisiri etc. Grupul primar este decisiv, vital
pentru siguranta si confortul nostru fizic si emotional; scopurile si interesele sunt împartasite, subzistă o orientare axiologica
comuna; grupul în care se îndeplinesc nevoile elementare de exprimare si confirmare a starilor sufletesti, a gândurilor si
simtamintelor intime, si ale aspiratiilor spirituale. În grupul secundar, de obicei grupuri mijlocii si mari, raporturile afectiv-
emotionale sînt mai palide, spontaneitatea si intimitatea mai reduse. Oamenii se angajeaza în relatii cu ceilalti membri doar prin
anumite aspecte ale personalitatii lor, nu integral. Prin grupurile secundare se satisfac nevoile pragmatice, de aceea se mai numesc si
grupuri instrumentale. Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri primare, cât si din grupuri secundare.

Sociologii mai disting grupurile interne (in-group) şi grupurile externe (out-group). În “grupul nostru” avem
sentimentul identităţii şi loialităţii; “noi” ne deosebim de cei din grupul “lor”, nu facem parte din el, între grupul
nostru şi grupul lor poate exista opoziţie, chiar ostilitate (bandele îşi delimitează clar graniţele, între autohtoni şi
imigranţi pot exista diferenţe, chiar opoziţie şi ostilitate). În copilărie suntem înclinaţi să imităm, să reproducem ceea
ce fac alţii, lipsindu-ne cunoştinţele şi experienţa de viaţă. La acele vîrste ni se sugerează ce să facem, ni se spune
cum să ne comportăm. Atunci se pot forma grupuri antisociale.
Definiţiile date bandei sînt adesea stereotipe, evocînd imaginea unor tineri aparţinînd minorităţilor, îmbrăcaţi hip-hop, adunîndu-se la
colţ de stradă, în cartiere, dedîndu-se la acte ilegale. Pentru a-i identifica apelăm la cetăţeni, poliţişti, mass-media, asistenţi sociali
specializaţi. Adesea nu se face distincţie între bandă şi membrii bandei, pe condiţiile favorizante şi procesele implicate în formarea
bandei. Cel mai adesea, delincvenţa este considerată o caracteristică intrinsecă a membrilor bandei. Thrasher subliniază caracterul

3
 spontan al formării bandei, delincvenţa fiind scopul, obiectivul, activitatea de bază a bandei. Cel mai adesea referirea se face la banda
stradală, la „gaşca de cartier”. Dar cei care au studiat-o cu atenţie, de exemplu Maxson şi Klein (1995) au identificat cinci tipuri:
traditională, neotraditională, comprimată, colectivă, specializată, după: vîrsta membrilor, vechimea şi durata acesteia, mărimea ei,
revendicarea unui teritoriu etc. Un alt stereotip este acela că banda este un fenomen urban şi preponderent masculin. Ea poate să
existe în cele mai diverse ţări. Din ele fac parte şi persoane de sex feminin.

Membrii grupului etnic se concep, percep ca distincţi de alte grupuri. Acest grup poate fi perceput de altele
ca distinct prin limbă, prin istoria înaintaşilor, prin religie, port, podoabe etc. Etnicitatea se referă la practicile
socioculturale şi la atitudinile unui grup care îl diferenţiază de altul, de altele. Grupul minoritar (care poate fi o
minoritate etnică) are “sentimentul solidarităţii de grup” mai puternic, are “conştiinţa apartenenţei” mai clară.
Înclinaţia de a respinge valorile, normele, ideile, practicile altor grupuri de pe poziţia propriului grup este numită
etnocentrism. Experienţele discriminatorii pe care le trăiesc întăresc şi mai mult loialitatea membrilor faţă de grupul
minoritar. Un asemenea grup se consideră aparte faţă de majoritate şi adesea se autoizolează de aceasta (se ghetto-
izează), are tendinţa de a se concentra în anumite zone, oraşe, devin rare cazurile de căsătorie în afara etniei.

Ghetto-ul este un concept cu numeroase semnificaţii, dar cel mai frecvent se referă la zona de rezidenţă a evreilor segregaţi, izolaţi de
alte comunităţi. Încă la 1500, în oraşe europene evreii erau acceptaţi, dar consideraţi inferiori conform teologiei creştine, contactele
lor cu populaţia majoritară trenuiau limitate. Adesea teritoriul pe care locuiau era înconjurat cu ziduri, cu sîrmă ghimpată. En 1928,
sociologul Louis Wirth a publicat cartea Ghetto. Ghetoul din Varşovia a fost cel mai mare ghetou evreiesc înfiinţat de Germania
nazistă în timpul Holocaustului şi al celui de-al doilea război mondial. Între 1941 şi 1943, foametea, bolile şi deportările au redus
populaţia ghetoului de la 450.000 la circa 70.000. În 1943 ghetoul din Varşovia a fost scena primei rebeliuni urbane în masă
împotriva ocupaţiei naziste.

Numeroşi oameni (de ştiinţă, chiar) s-au străduit să stabilească rase diferite (3-4 rase). Biologic vorbind, nu
există “rase pure” (negri, galbeni, albi), ci varietăţi ale culorii pielii. Există diferenţe fizice între oameni, dar
diferenţele fizice individuale pot să nu aibă semnificaţie din punct de vedere cultural, social etc. O persoană cu
prejudecăţi (prejudecăţile sunt opinii sau atitudini favorabile sau nefavorabile ale membrilor unui grup faţă de
membrii altor grupuri) în privinţa altor persoane pornind de la distincţii fizice vizibile, care crede că unii indivizi sunt
superiori iar alţii inferiori fiindcă au caracteristici fizice diferite, are o atitudine rasistă. Atunci când membrii unui
grup înlătură pe alţii din anumite funcţii, posturi, ocazii sociale (când unui ţigan i se refuză un post, o slujbă, cînd
unui negru nu i se dă voie să intre într-un anumit restaurant etc.) vorbim de discriminare. Atitudinile rasiale,
antisemite (antisemitismul este atitudinea de ură împotriva evreilor şi de îngrădire a drepturilor lor) sunt învăţate (de
exemplu, copiii pot învăţa proverbul “ţiganul se îneacă la mal”...). În acest fel se poate ajunge la apartheid (sistem
societal de segregare rasistă). Atitudinile în relaţiile interetnice pot fi diferite: de asimilare, de distingere, pluralism
cultural, interculturalitate.

Grupul are mare impotanţă socială pentru oamenii care vor să-şi îndeplinească aspiraţiile, scopurile,
interesele. Egalitatea facilitează interacţiunile, inegalităţile (polarizarea) dintre membri le îngreunează. Adesea
oamenii îşi cenzurează ostilitatea faţă de alţii, faţă de alte grupuri (vorbim de “ţap ispăşitor” gîndindu-ne la grupul, la
persoana învinuită pentru ceva de care nu se fac vinovaţi (expresia vine de la obiceiul vechi la evrei de a “transfera”
păcatele într-un ţap pe care îl izgoneau).
Putem reţine cîteva categorii pentru observarea interacţiunilor membrilor grupului:
SOLIDARITATE: dacă fac dovada că sînt solidari, ajută, încurajează etc.
DESTINDERE: caută să diminueze tensiunea, glumesc etc.
ACORD: îşi dau acordul, acceptă, se înţeleg etc.
DEZACORD: respinge, refuză ajutorul
SUGESTII : face sugestii respectînd pe ceilalţi
OPINII: îşi exprimă dorinţe, sentimente etc.
ORIENTĂRI : informează, repetă, clarifică
TENSIUNi: se manifestă tensionant, se retrage, refuză dialogul
ANTAGONISMe: se opune, denigrează pe alţii, se laudă pe sine.
4
 (După P. Lievre, La recherche en travail social, ENSP, 1998)

Într-o colectivitate membrii împărtăşesc un anumit număr de norme sau principii, dar nu sînt în interacţiune.
Termenul este folosit pentru a defini: etnii, "mişcări sociale", chiar colective abstracte (biserica).

Societatea globala cuprinde totalitatea oamenilor de pe un teritoriu dat.

Între componentele "societăţii globale", Marx situa clasele sociale. "Omul liber şi sclavul, patricianul şi
plebeul, baronul şi iobagul […] într-un cuvânt opresorii şi oprimaţii, în perpetuă opoziţie, au dus o luptă
neîntreuptă, secretă, alteori deschisă ce sfârşea întotdeauna prin transformarea revoluţionară a societăţii, ori prin
ruinarea claselor în luptă". Gândirea lui Marx a fost relaţionistă, istorică, ideologică şi strategică (a căutat grupuri
exploatate care s-au putut uni pentru cucerirea puterii economice şi construcţia altei societăţi). Clasa muncitoare
trebuie înarmată şi transformată în arbitru al societăţii, a spus Lenin. G. Lukacs arăta că importantă este formarea
"conştiinţei de clasă" a proletariatului pentru ca acesta să-şi împlinească "destinul". M. Weber a introdus distincţia
între situaţia de clasă şi clasa socială însăşi. Ca să se formeze o clasă socială este necesar să se întâlnească, să se
reunească oameni cu aceeaşi situaţie de clasă. Nu numai dimensiunea economică trebuie luată în seamă pentru
determinarea claselor. De aceea, Weber distingea: muncitorii, mica burghezie, intelectualii şi "specialiştii fără
bunuri", clasa posedanţilor, clasa privilegiaţilor prin educaţie etc. Astăzi la noi nu se mai poartă discuţia în termeni
de “clase sociale”, însă este des folosită denumirea de clasă medie (e vorba de ansamblul celor cu un anumit salariu,
cu venituri care permit o viaţă râvnită de către cei cu venituri inferioare, de săraci, de cei în "sărăcie absolută" sau
“sărăcie relativă” etc.). G. Schmoller a restrâns studiul claselor la studiul grupurile profesionale, iar mai recent P.
Champagne, R. Lenoir, D. Merllié, L. Pinto, în Initiation a la pratique sociologique, Dunod, 1989, vorbesc de
categorii socioprofesionale. De exemplu, volumul Donnees sociales (editat de Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice, Paris) utilizează expresia categorii socioprofesionale pentru a desemna:
1. Agricultorii
1. 1. din mica exploatare
1. 2. exploatare medie
1. 3. din unităţi agricole mari
2. Meşteşugarii, comercianţii, şefii de întreprinderi
3. Cadre şi profesii intelectuale superioare
3. 1. profesii liberale
3. 2. profesii intelectuale şi artistice
3. 3. cadre din funcţii publice
3. 4. profesori, profesii ştiinţifice
3. 5. profesii din informare, arte, spectacole
3. 6. cadre din întreprinderi
3. 7. cadre din administraţie, comerţ, întreprinderi
3. 8. ingineri
4. Profesiile intermediare
4. 1. profesii intermediare din învăţămînt, sănătate, funcţii publice şi asimilate
4. 2. institutori şi asimilaţi
4. 3. profesii intermediare din sănătate şi asistenţă socială
4. 4. profesii intermediare administrative în funcţii publice
4. 5. profesii intermediare administrative şi comerciale din întreprinderi
4. 6. tehnicieni
4. 7. maiştri
5. Funcţionarii
5. 1. funcţionari publici
5. 2. funcţionari civili
5. 3. poliţişti, militari
5. 4. funcţionari din administraţia întreprinderilor
5. 5. funcţionari din comerţ
5. 6. personal din servicii directe
6. Muncitorii
6. 1. muncitori calificaţi
6. 2. muncitori calificaţi din industrie
6. 3. muncitori calificaţi în ateliere meşteşugăreşti

5
 6. 4. şoferi
6. 5. lucrători la manutanţă, magazii, transport
6. 6. muncitori necalificaţi
6. 7. necalificaţi în industrie
6. 8. necalificaţi în meşteşuguri.
7. Pensionarii
8. Alte persoane (care nu desfăşoară activitate profesională)
8. 1. şomeri (care n-au lucrat niciodată)
8. 2. inactivi diverşi
8. 3. militari în termen
8. 4. elevi, studenţi
8. 5. persoane diverse care nu desfăşoară o activitate şi au peste 60 ani (fără a fi pensionari)

Nici studiul CSP nu este uşor dacă avem în vedere realitatea din teren şi anume că într-o familie, în
vecinătate, printre rude pot fi "patroni", "muncitori", "funcţionari", "preoţi", "şomeri", "cadre", "studenţi" etc. Un
muncitor, de exemplu, poate fi salariat, dar grupul muncitorilor nu se suprapune peste cel al salariaţilor care cuprinde
şi salariaţii din agricultură, servicii, cultură etc. Nimeni nu mai numeşte muncitorii "proletari" (fiindcă s-a constituit
cândva din oamenii care nu aveau altă sursă de venit decât braţele, fiindcă a fost asociat cu sărăcia, nivelul scăzut de
educaţie, fiindcă au fost permanent văzuţi ca dependenţi de patroni, de concurenţă, de conjunctura economică etc. li
s-a spus "proletari", spun A. Desrosières şi L. Thevenot în Les catégories socio-professionnelles, La Decouverte,
Paris, 1992). Dezvoltarea economică, dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor au făcut ca producţia să se diversifice,
consumul de masă să se generalizeze. Au apărut sisteme ample de protecţie şi asistenţă socială care au limitat
vulnerabilitatea socială la şomaj, excluderea etc. Numărul muncitorilor din minerit, căi ferate, siderurgie, metalurgie,
chimie, textile etc. – unde tradiţia sindicală a fost puternică – este în diminuare, iar dacă activitatea continuă şi în
aceste sectoare, ea nu mai este la fel de penibilă ca în secolele trecute (M. Halbwachs, La classe ouvrière et les
niveaux de vie, Ed. Gordon & Beach, Paris-Londra-New York, 1970). Practica “sindicală” s-a schimbat treptat,
sindicatele profesionale (care apără şi promovează interesele unei CSP) s-au cristalizat în timp, alături de sindicatele
“reformiste”, cele “revoluţionare” sau “politice” (la început sindicatele şi-au afirmat apolitismul - adică să nu existe
legături între un partid politic şi un sindicat; dar oamenii-membri de sindicat – cu aceleaşi vederi politice au putut
adera la un partid pentru a ocupa posturi cheie, pentru a se îmbogăţi…).

Agricultorii sunt oamenii care trăiesc din agricultură. Ei depind de situaţia agriculturii, majoritatea au
venituri mici (nu e de mirare "exodul rural” în perioade când sătenilor li se înfăţişează "miracolul industrializării”…).
La noi, ţărănimea a rămas dominantă numeric, structura socială a satelor s-a mai schimbat, dar locul ei în societate nu
e pe măsura numărului (D. Sandu, “Dezvoltare şi sărăcie în satele României”, pp. 575-599; Gh. Socol, “Agricultura
şi satul în labirintul tranziţiei”, pp. 599-625; M. Merfea, I. Cobian, “Satul românesc în tranziţie”, pp. 652-660 – în
vol. Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Ed. Expert, Bucureşti, 2000); El. Zamfir (coord.), Strategii
antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000). Ţăranii rămân ataşaţi de pământ, vor autonomia
gospodăriei, linişte, ordine socială şi stabilitatea legilor. Lucrul pământului cere timp, experienţă, investiţii. Aici nu
se poate obţine profit peste noapte (de aceea s-a investit puţin la sate în anii care au trecut după 1989). Unii ţărani au
ajuns să aibă puţină încredere în "oamenii noi", "ideile noi", "tehnicile noi" sau "tehnologiile noi", poate şi pentru că
lumea satului este « mai aşezată », mai « statornică », locuitorii se deplasează mai greu – din motive subiective şi
obiective. Lumea satului este mai izolată, mai închisă în privinţa practicilor productive, de consum, servicii, loisir,
viaţă asociativă, mai mult decât altele, sub influenţa "instabilităţilor" locale (puţine asociaţii, societăţi, servicii - de
asistenţă socială - îşi au sediul în sate şi-şi desfăşoară activitatea specifică acolo). Se întelege că şi în lumea satelor şi
agricultorilor este o mare diversitate.

6
 Funcţionarii nu participă direct la producerea bunurilor, dar sarcinile lor administrative, de gestionare a
resurselor materiale şi managementul resurselor umane etc. îi fac utili activităţii productive. Statisticile arată că acest
grup este predominant feminin, mai sensibil la condiţiile de muncă, la natura muncii, la relaţiile dintre oameni, au
mai multe "pretenţii" (adesea greviştii se ridică împotriva « funcţionărimii » cerând reducerea numărului lor).

Cadrele sunt asociate cu "superiorii ierarhici" (antreprenori, tehnocraţi, manageri etc.), cu competenţe,
disciplină în muncă, seriozitate şi reuşită. Cadrele – spune L. Boltanski (Les cadres: la formation d’un groupe social,
Minuit, Paris, 1982) sunt asociate cu "gulerele albe" (white collars) şi în privinţa modului de viaţă: venituri mai mari,
un anumit consum, anumite practici de loisir etc. (R. Sainsanlieu, L’identité au travail). Patronii sunt proprietari ai
unităţilor de producţie, servicii, proprietari (sau "acţionari majoritari" ai mijloacelor de producţie, le controlează, au
responsabilităţi în gestionarea resurselor şi vor profituri mari, fiind în general ostili intervenţiei statului în unităţile
lor (dar vor scutiri de taxe, avantaje fiscale, ajutoare financiare etc.).

Alte forme de grupare socioumană

Gustave Le Bon a scris “Psihologia mulţimilor”. Mulţimea este o reuniune de indivizi indiferent de sex, vîrstă,
loc de rezidenţă, naţionalitate, profesie, indiferent de împrejurările care îi adună laolaltă. În mulţime, personalitatea
conştientă se şterge treptat, formîndu-se un “suflet colectiv” cu trăsături distincte, care se supun “legii unităţii
mentale a mulţimilor” (oamenii tind să ignore propriile valori si încep să se ghideze după aprecierile, atitudinile,
opiniile mulţimii), se supun « legii uniformizării acţiunilor » etc.

- oamenii participanţi au un sentiment de siguranţă în interiorul mulţimii,

- mulţimea este impulsivă, iritabilă, poate trece rapid de la o stare, de la o emoţie la alta total opusă fără vreo explicaţie pertinentă,

- mulţimile sunt credule, le pot fi uşor induse anumite sentimente, anumite fapte reale sînt distorsionate şi le sînt strecurate halucinaţii,
reprezentări care se potrivesc cu aşteptările lor,

- sentimentele mulţimii sunt simple, de multe ori exagerate (violenţa colectivă apare datorită deresponsabilizării individuale),

- moralitatea multimilor este redusă etc.

Herbert Blumer propune “teoria reacţiilor circulare” în care susţine că membrii interacţionează şi îşi schimbă
permanent reacţiile în funcţie de ceilalţi; odată facută o schimbare în comportamentul individual ea este observată de
ceilalti care îşi vor adapta, la rîndul lor, comportamentele. Am putea spune că într-o mulţime este aproape imposibil
să determinăm comportamentele indivizilor care o compun din cauza permanentelor schimbări de comportamente.

Herbert Blumer clasifică mulţimile:

 întîmplătoare (spontane si cu grad de participare redus),

 convenţionale (adunate cu un scop),

 expresive (îşi exprimă puternic emoţiile),

 active (participare numeroasă, activism ridicat)

 protestatare.

Mulţimile se pot ridica spontan şi violent. Nu ne preocupăm de « mulţimile » adunate în jurul unui accident,
la spectacole, pe stadioane etc., dar putem urmări cu interes mulţimea agresivă a minerilor, a manifestanţilor ce

7
aruncă cu pietre în prefectură şi se luptă cu jandarmii sau serviciile de pază, sau a bătrânilor care se revoltă împotriva
personalului dintr-un cămin. În mod normal, o mulţime spontană nu are şef, ierarhii, "misii" etc., dar acestea pot
apare (se poate analiza cine pregăteşte o manifestaţie, cine formulează revendicările, cine ia cuvântul, cine
influenţează mulţimea prin gesturi, cuvânt etc.). Adesea manifestările mulţimii degenerează în distrugeri şi violenţe,
nu numai din cauza unor indivizi ce se simt necontrolaţi social, neconstrânşi de vreo autoritate, din cauza unor
"intruşi", ci datorită a ceea ce Gustave le Bon numea "legea unităţii mentale a mulţimii" : într-o anume grupare este
suficient ca unul sau câţiva să huiduiască, sau să arunce cu pietre, că mulţimea imită ; în mulţime, indivizii au
tendinţa să imite, să creadă ce văd ceilalţi, să facă ce fac ei; « mulţimea nu meditează », dominantă este solidaritatea
afectivă, ori eşti pro, ori eşti contra.

Avem de-a face cu fenomene de masă atunci când sînt implicate, afectate ansambluri mari de oameni
(vorbim de consumul de masă, sărăcia în masă, şomaj, modă etc.). Oamenii adoptă comportamente care se explică
prin condiţiile lor de viaţă (care le determină întinderea, amploarea, profunzimea inter-relaţiilor cu semenii). Şomerii
nu sunt în co-prezenţă, unii alături de ceilalţi, în acelaşi loc, în acelaşi timp, dar se pot (inter)influenţa în permanenţă
(Gurvitch vorbeşte de comportamente sociale comune determinate de influenţe difuze). Mass-media are rol important
în "masificarea societăţii" (deşi unii sunt de părere că mass-media diferenţiază oamenii, nu “masifică”), dar şi
canalele informale. În faţa televizorului fiecare stă acasă la el, dar este împreună cu toţi telespectatorii, primind
aceleaşi informaţii, aceeaşi publicitate, muzică, talk-show-uri etc. Dacă oamenii nu au discernământ, capacitate de
preluare critică, după criterii sănătoase de preluare selectivă a adevărului, binelui, frumosului, pot apare nevoi
uniformizate, opinii, atitudini, chiar judecăţi uniformizate, standardizate. Acolo unde nu este televizor, în cartiere
sărace, în sate fără curent electric etc. canalele informale au efect asemănător: "cineva" spune că "ţiganii sunt hoţi",
"altcineva" spune că a sesizat lipsa unor găini, iar un "binevoitor" spune că a văzut ţigani cu găini sub braţ... La fel se
constituie prejudecăţile că "negrii sunt leneşi", "nemţii sunt blonzi" etc.: este vorba de afirmaţii care nu se întemeiază
pe analize făcute cu onestitate ştiinţifică, ci pe simplificări, pe reducţionisme abuzive, pe generalizări fără temei;
prejudecăţile se construiesc istoric şi cotidian, iar oamenii iau seama îndeosebi la "semnele" care le confortează
prejudecăţile, le confirmă propriile opinii şi răspunsuri... (dacă faptele care le confirmă prejudecăţile sunt numeroase,
sau cele care le infirmă – puţine, prejudecăţile se pot perpetua).

Kapferer a analizat zvonurile, mecanismul "zvonuri-răspîndire în masă": se dau numele unor persoane
cunoscute, competente, care "au văzut", "au auzit" etc., afirmaţiile lor sunt preluate fără discernământ şi difuzate mai
departe; informaţia iniţială – falsă, parţial adevărată, adevărată – se pierde apoi...; numeroase zvonuri au la bază
prejudecăţi predominante, frica, panica (la revoluţie cele mai numeroase zvonuri lansate au fost despre securisti,
terorişti etc.).

Pentru studiul grupurilor şi a altor forme de grupare socioumană se poate apela la statistici, observaţii,
chestionare, interviuri etc. pentru a număra, pentru a identifica practici, mentalităţi, stiluri de viaţă, revendicări,
pentru a cerceta posibilitatea acţiunii colective sau a liantului comunitar sau/şi societal. Studiul grupurilor, a altor
forme de grupare, este important pentru asistentul social care are sarcina intervenţiei comunitare, are de rezolvat
probleme sociale etc. El vine în contact cu şomeri, ţărani dintr-un sat izolat, elevi delincvenţi dintr-o "zonă de
educaţie prioritară" etc. Este important să aibă câteva repere metodologice pentru studiul celor mai diferite grupuri (J.

8
Maisonneuve, La dynamique des groupes, PUF, Paris, 1968; D. Anzieu, M. Pages, La dynamique des groupes
restreints, PUF, Paris, 1968; A. Ancelin – Schutzenberger, L’observation dans les groupes de formation et de
thérapie, Epi, Paris, 1972 etc.) Asistentul social poate căuta informaţii privind: istoria grupului, tipul, componentele,
identitatea, obiectivele, priorităţile, mijloacele, resursele, realizările, problemele colective etc. Aceasta fără a neglija
inter-existenţa membrilor, relaţiile interpersonale, interacţiunile (membrilor în grup, sau ale grupurilor).

FAMILIA
Cel mai răspândit grup mic este familia. Familia este un grup în care membrii împărtăşesc sentimente, au
aspiraţii şi valori comune şi sunt căsătoriţi sau sînt rude. Din punct de vedere juridic, familia uneşte persoane cu
drepturi şi obligaţii conform regulilor, normelor şi legilor în vigoare.
Unii consideră că familia lărgită a fost predominantă în epoca premodernă, alţii familia nucleară care locuia în
gospodării mici, ce aveau legături strânse, într-o comunitate; o asemenea familie era subordonată intereselor
părinţilor, rudelor, comunităţii. Treptat (către secolul al XVII-lea) familia conjugală a devenit distinctă, între membri
stabilindu-se relaţii emoţionale mai puternice, iar autonomia devenind mai mare. Dacă mult timp a avut prioritate
proprietatea, apoi creşterea copiilor şi la urmă iubirea, la ora actuală, căsătoria poate începe cu dragostea, continua
cu creşterea copiilor şi cu proprietatea asupra bunurilor...
În diferitele etnosocioculturi există o mare diversitate de forme familiale. Pot fi amintite:
 Familia nucleu (doi adulţi de sex opus, care întreţin relaţii aprobate de societate),
 Familia lărgită (agregarea familiilor rudelor);
 Familia lărgită compuse (din ascendenţii şi descendenţii unei familii);
 Familia poligamă: poliandrică (o femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi), poliginică (un bărbat căsătorit cu
mai multe femei) etc.
Monogamia este convieţuirea în cuplul conjugal şi este forma cea mai răspândită de familie.

Întemeierea familiei. Căsătoria este aranjamentul social, aprobat de societate, prin care se constituie o
familie. Modurile în care se întemeiază familiile diferă în diversele socioculturi şi civilizaţii. Există însă câteva reguli
(universale) care stau la baza alegerii partenerului:
- exogamia – regulile, normele sociale stabilesc ce indivizi nu pot fi acceptaţi ca parteneri sexuali şi
conjugali ("tabu"- ul incestului se referă la interdicţia căsătoriei între rudele apropiate); exogamia duce la
dezvoltarea alianţelor utile în comunitate, societate şi la sporirea diversităţii etnosocioculturale.
- endogamia - alegerea partenerului dintr-o etnie, rasă, religie etc.; endogamia încurajează solidaritatea de
grup; nu există însă constrîngeri (legale) pentru ca oamenii să procedeze astfel.
Există practici diverse de realizare a unui parteneriat marital:
- răpirea (în societăţi tradiţionale, comunităţi mici etc., unde fetele sunt în număr mai mic decât bărbaţii);
- cumpărarea cu bani, bunuri, "zestre" etc. ("preţul miresei ");
- prin "aranjament" între familii ("căsătoria - afirmă adepţii acestei practici - este un act atât de important
încât nu poate fi lăsată la aprecierea unor tineri insuficient de maturi…");
- prin consensul părţilor (alegerea este lăsată la alegerea celor doi).

9
 Descendenţa, moştenirea bunurilor poate fi pe linie masculină sau feminină. Descendenţa patriliniară se
stabileşte pe linie masculină, descendenţa matriliniară pe linie feminină (proprietatea, numele şi bunurile sunt
transmise de la tată, sau de la mamă). Sistemul actual - existent în cele mai multe dintre societăţi - este cel al
descendenţei bilaterale (pe linia tatălui şi a mamei), al descendenţei duble. Puterea şi autoritatea sunt repartizate
diferit în familie; patriarhatul (autoritatea aparţine bărbatului) şi matriarhatul (autoritatea aparţine femeii) pot
coexista cu sistemul egalitar, partenerial (autoritatea morală şi legală în familie aparţin bărbatului şi femeii
deopotrivă).
Şi reşedinţa familiei are importanţă economică, socială, de securitate existenţială etc. Cei căsătoriţi îşi pot
stabili reşedinţa în casa soţului, în casa, sau lângă casa familiei soţiei; reşedinţa neolocală este cea mai răspândită azi
(cuplul îşi întemeiază propriul cămin, fără a ţine seama de proximitatea locuinţelor familiilor lor).

Structura şi funcţiile familiei.

Sunt familii complete (soţ, soţie, copii) şi familii incomplete (monoparentale).
Rolurile în cadrul familiei pot fi cele de soţ, soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică. Exercitarea
rolurilor este în funcţie de socializare, de procesul de învăţare socială a rolurilor; indivizii nu reproduc întocmai
rolurile; limitele de variabilitate a exercitării rolurilor diferă în funcţie de caracteristicile socio-culturale ale
grupurilor.
Funcţiile familiei pot fi interne şi externe. Funcţiile interne sînt:
- biologică şi sanitară (satisfacerea nevoilor sexuale ale cuplului, procreare, creşterea copilului,
dezvoltarea biologică normală a membrilor),
- economică (organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse în bugetul comun),
- solidaritate familială (dragoste şi respect înre membri),
- educativă şi morală (socializarea copiilor).
Funcţiile externe asigură construcţia relaţiilor familiei cu exteriorul.

Schimbări în familie. Putem sistematiza aceste transformări care au loc în:

a. relatia familie-societate:
- laicizarea familiei,
- creşterea mobilităţii sociale a membrilor familiei,
- participarea femeii la activităţi extra-familiale,
- diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate,
- diminuarea controlului comunităţii asupra familiei,
- creşterea toleranţei faţă de noi comportamente.
b. comportamentele familiale:
- sporirea preocupărilor membrilor familiei pentru creşterea calităţii vieţii familiale,
- diversificarea formelor de convieţuire,
- modificarea diviziunii rolurilor familiale etc.
c. comportamentele nupţiale:
- scăderea ratei nupţialităţii,
- scăderea natalităţii,

10
 - egalizarea poziţiilor bărbatului şi femeii la căsătorie etc.
d. comportamentele tinerilor căsătoriţi:
- extinderea experienţei sexuale premaritale,
- extinderea coabitării premaritale,
- extinderea celibatului,
-creşterea permisivităţii părinţilor faţă de experienţele premaritale ale copiilor etc.
Au devenit mai frecvente:
- familiile monoparentale (mama sau tata şi copilul-copiii),
- familiile de o singură persoană (divorţaţi, văduvi),
- „concubinajele” (bărbatul şi femeia locuiesc în aceeaşi gospodărie dar nu sunt căsătoriţi; în Anglia
numărul acestora a crescut cu 400 % în ultimii 40 de ani, arată statisticile);
- “căsătoriile de probă”, “uniunile consensuale”, “cuplurile consensuale”,
- familia cu părinţi homosexuali (unul dintre cei doi poate avea copii prin însămânţare artificială),
- celibatul etc.
Un caz interesant este cel al comunităţii de convieţuire (kibbutz-urile în Israel: o comunitate de familii şi de
indivizi cresc laolaltă copii; există circa 240 kibbutz-uri cu 100.000 membri, fiecare comportându-se ca şi cum ar fi o
singură familie).

Care sunt cauzele schimbărilor?

- creşterea gradului de ocupare al femeilor şi dorinţei acestora de a face carieră, de a promova social,
- creşterea independenţei (economice) a tinerilor,
- creşterea veniturilor (persoanele pot trăi, se pot descurca şi singure),
- creşterea diversităţii politice, socio-culturale,
- creşterea permisivităţii faţă de noi forme de comportament,
- contagiunea, împrumutul de modele de comportament de la grupuri, de la societăţi diferite etc.

Cum apreciem aceste schimbări?

Unii afirmă: “familia este pe cale de dispariţie”; alţii: “are loc o diversificare, apar alternative la viaţa de
cuplu”. Ar trebui să luăm seama la ambele tipuri de reacţii şi să le analizăm cu discernămînt fiind atenţi la dovezile,
la argumentele aduse. Cei care cer “întoarcerea la familia tradiţională” pot afla că familia tradiţională nu se confundă
cu familia ideală; schimbările care au determinat şi transformarea familiei sunt ireversibile; consecinţele pozitive sau
negative ale acestor schimbări sînt apreciate diferit din perspectiva membrilor cuplului sau din pesrpectiva societăţii;
creşterea gradului de satisfacţie a partenerilor, creşterea independenţei lor, inserţia femeii, participarea ei la viaţa
socio-politică şi culturală pot fi aspecte pozitive din perspectiva cuplului; în acelaşi timp, astfel de schimbări sărăcesc
familia de majoritatea funcţiilor ei; scăderea fertilităţii şi natalităţii pot afecta posibilităţile de dezvoltare economică
şi socială pe termen lung ale societăţii.
Nu trebuie omise nici disfuncţiile familiei:
- violenţa în familie (maltratarea soţiei, copiilor),
- avortul,

11
 - divorţul (care începe cu despărţirea, cu separarea socială; iniţiatorul devine interesat de obiective noi, are
prieteni noi cu care celălalt nu are legături, destăinuie problemele cuplului în grup, face comparaţii, cântăreşte
costurile continuării căsătoriei sau ale divorţului; la divorţ, cei doi îşi aduc acuzaţii, fapt cu impact asupra copiilor),
- „tatăl absent” (serviciul militar, impactul asupra pensiei alimentare),
- recăsătorirea (care ridică alte probleme: sunt ambii membri ai noului cuplu recăsătoriţi? Doar unul? Au
ambii copii? Doar unul? Cine asigură educaţia? Ce autoritate au asupra copiilor?),
- familia vitregă – în care unul dintre parteneri este părinte vitreg (cu urmările negative în consecinţă),
- abuzul asupra copiilor (fizic, emoţional, sexual) etc.
Familia, cu toate schimbările ce se produc, va fi baza societăţii viitoare. Problemele familiei actuale nu se
rezolvă privind doar spre trecut (analiza sociologică şi din perspectiva asistenţei sociale a nevoilor şi problemelor
concrete ale familiei; analiza resurselor, mijloacelor, factorilor, actorilor, mecanismelor, a soluţiilor etc.). Situaţia
familiei - dependentă de situaţia economică, socială, culturală şi politică a societăţii - va fi mai bună sau mai rea în
funcţie de societate, fără a exclude rolul ei în construcţia propriei traiectorii.

Procesul socializării în familie. La naştere copilul este potenţial o fiinţă umană-socială. El poate deveni
fiinţă socioumană printr-un proces de “hominizare”1, “de socializare”. Cu alte cuvinte devine membru competent al
socioculturii sale copilul care interiorizează (percepe, învaţă, pricepe etc.) obişnuinţe, reguli, moravuri, norme, legi,
valori şi le transpune în comportament, în moduri de a fi, simţi, gândi, acţiona. Omul îşi constituie treptat “un stoc”
de cunoştinţe, experienţe şi abilităţi care îi dau posibilitatea să-i priceapă pe ceilalţi, să le înţeleagă comportamentele,
să se explice pe sine. Acest stoc, această rezervă este transmisă – însuşită în situaţii, în contexte de viaţă socioumană
reală, în relaţiile, raporturile, interacţiunile sale cu predecesorii, cu contemporanii, cu tradiţiile, cu instituţiile etc. din
comunitatea, din grupurile, din societatea cărora aparţine. Această rezervă la îndemână se îmbogăţeşte pe parcursul
trăirii experienţelor diverse. În faza de început a socializării, omul nu face distincţiile necesare între obiectivitatea
fenomenelor naturale şi a celor socioumane. El nu pricepe convenţionalitatea unor limbaje, organizaţii, instituţii,
semne etc. Pentru că ele sunt acolo, omul le află ca exterioare şi coercitive. În fapt, omul este o fiinţă socială, iar
societatea, cu tot ce presupune ea, este producţie socio-umană. Fiecare om are anumite particularităţi fizico-chimico-
anatomo-fiziologico-biologico-psihologice, are o istorie proprie, dar constituite într-un mediu în care trăieşte alături
de alţii la care se raportează şi care se raportează la el. În grupurile, în comunitatea, în societatea în care devine fiinţă
umană şi socială află reguli, norme, legi, instituţii, organizaţii etc. care funcţionează, învaţă roluri sociale, se
inserează în “sistemul social” şi îl acceptă, fiind constrâns şi abilitat de către el. Relaţia omului cu grupurile, cu
societatea este una dinamică, cu intensitate diferită. Ea nu poate avea loc fără limbaj care trimite şi la experienţele
singulare dar şi la cele trans-situaţionale “tipice”. Interiorizarea lumii socioumanului, socializarea, se face cotidian,
prin contactele cu toţi ceilalţi actori sociali, în situaţii diverse sau în “ocazii sociale”, dar se poate face şi mai
sistematic, prin educaţie organizată instituţional. Sigur că un timp, părinţii pot fi principalii educatori ai copiilor, ca
şi vecinii, rudele, sătenii, concetăţenii etc. În societatea noastră, ca şi în multe altele, sistemul educaţional - cu
structurile şi funcţiile sale - este actorul principal al socializării copiilor şi tinerilor.
Există teorii diferite privind socializarea. Unii o abordează ca demers genetic, alţii insistă asupra raportului
dintre cultură şi formarea personalităţii; unii critică “hipersocializarea” în comunitate şi societate, alţii urmăresc
construcţia sinelui în relaţie cu celălalt (G.H.Mead). P.Berger şi Th. Luckman arată că omul este producţie socială,

1
C.Javeau, Leçons de sociologie, Meridiens Klinksieck, Paris, 1986.
12
iar societatea - producţia oamenilor socializaţi primar şi secundar; alţi sociologi urmăresc construcţia identităţii într-
un spaţiu–timp intergeneraţional, în care oamenii sunt în inter-relaţii, inter-acţiuni şi urmează astfel o traiectorie
biografică; sunt cercetări care caută să descrie-explice-înţeleagă impactul perioadei prenatale, a primelor contacte ale
copilului cu mama, a primelor luni de viaţă, a primilor ani, a şcolarităţii mici, a şcolarizării, a socializării
confesionale, politice, profesionale, aşa cum sunt sociologii care studiază “excluderea”, “ autoexcluderea”,
“identitatea blocată” etc.
Dacă analizăm cu discernământ studiile rezultate în urma acestor cercetări, vom putea constata insistenţa pe
interiorizarea normativă şi culturală, ca şi pe distanţarea critică. Sociologii se străduie să ne facă să pricepem cât
mai adecvat cum oamenii sunt membri constrânşi şi abilitaţi de către societate, sunt actori autonomi, liberi,
responsabili.
Propunem o schemă ajutătoare pentru inteligibilitatea procesului socializării, în care trebuie să includem:
 tipurile de societate, tipurile de comunitate în care are loc socializarea, după ce facem distincţie între nivelul
comunitar (al integrării sociale) şi nivelul societal (al integrării sistemice),
 mecanismele de integrare, inserţie,
 instanţele, actorii implicaţi,
 mijloacele, metode folosite, ca şi
 dubla tendinţă a fiecăruia: de a cât mai asemănător cu ceilalţi şi de a se distinge de ei.2

Identitatea personală a unui om în comunitate, în societate, va fi principiul organizator al luării de

poziţie faţă de sine în relaţiile cu ceilalţi, cu grupurile, se va reflecta în inserţiile specifice în cele mai
diferite contacte. În situaţii diferite actualizăm aspecte identitare diferite, actualizăm norme societare sau
cele ale grupurilor diferite din care facem parte (norme comune şi norme de rol).

SARCINILE FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR

1. Dezvoltarea fizica a copiilor. Ea asigura hrana si imbracamintea copiilor, ii fereste de pericole, le lasa timp de
joaca, le creaza conditii cat mai bune de odihna si se ingrijeste de sanatatea lor. Un regim rational de viata nu poate avea
decat urmari pozitive asupra dezvoltarii sale fizice. Familia ii formeaza copilului primele deprinderi de igiena personala si
sociala si il obisnuieste sa utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunastarea organismului. In perioada
pubertatii, schimbarile fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizica a copilului; prin
indrumari perseverente si afectuoase, prin modificarea regimului de odihna, prin crearea unor noi deprinderi igienice,
familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
2. Dezvoltarea intelectuala. In cadrul familiei copilul isi insuseste limbajul. Volumul, precizia vocabularului si
corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti in aceasta directie. Ca prim factor educativ, familia
ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele uzuale (despre plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiecte casnice
etc.). Familia se preocupa si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observatie,
memoria, gandirea. Parintii incearca sa explice copiilor sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea intelege. Copiii
pun cele mai multe intrebari in jurul varstei de 3-6 ani, iar parintii ii ajuta sa-ti insuseasca un numar mare de cunostinte,
raspunzand cat se poate de corect si exact. In perioada scolara mica, familia vine in sprijinul scolii, sustinand "gustul
pentru lectură" al elevilor. Este importantă stimularea curiozitatii copilului. In preadolescenta este posibila o deviere de la
subiectele strict legate de scoala sau indicate varstei fragede; astfel, datoria parintilor este de a indruma copilul sa citeasca
ceea ce corespunde varstei sale. Copilul obtine rezultatele scolare in functie de modul in care parintii se implica in
procesul de invatare. Parintii trebuie sa-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite scolare, carti de lectura,
manuale scolare etc., cat si conditii bune de munca: birou, computer si liniste pentru a se putea concentra. Parintii trebuie
sa-si ajute copiii la invatatura; ajutorul trebuie limitat la o indrumare sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze temele
copiilor. Cu timpul, parintii se vor limita la controlarea temelor de casa si a carnetului de note.

3. Educatia morala a copiilor. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, decenta in vorbire si atitudini, ordinea, cumpatarea, grija fata de lucrurile
incredintate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; parintele este un exemplu pentru copil.

2
Cl. Dubar, La socialisation, Armand Colin, Paris, 1995; P.Berger, Th, Luckman, Construirea socială a realităţii, Ed. Univers, Bucureşti,
1999; R. Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1999, R. Jenkins, Social Identity, Routledge, Londra, 1996, E. Stănciulescu,
Sociologia educaţiei familiale, Polirom, Iaşi, 1997, E. Păun, Şcoala – abordare sociopedagogică, Polirom, Iaşi, 1999, F.Dubert, D.
Marticelli, Théories de la socialisation et definitions sociologiques de l’école, în Revue française de Sociologie, XXXVII/1996 etc.
13
 Parintii le spun copiilor ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste
notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il
indruma sa fie sociabil, sa fie un bun coleg si prieten.

4. Educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii
(culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.).
Mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice. Nu se poate vorbi
despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a
cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-
un sens negativ. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe
care le urmareste.

Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod
normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare, sa traiasca in
deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie convergente iar
parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu
familia cu un singur copil, familia cu mai multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun. Daca copilul este singur la
parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai
multi copii, afectiunea parintilor se indreapta catre toti copiii. Parintii trebuie sa aiba autoritate asupra copilului. Aceasta
autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea
oricarei dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor, imbinata cu respectul
fata de acestia". Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orice
capriciu. Familii care nu reprezinta un bun mediu educativ:
a) Familia descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal. Dar totusi conditia
de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa
dragostea celui disparut. In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii.
b) Familia reconstituita. Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata, formata din doi parinti, din
care cel putin unul aduce in unitatea familiala nouă unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara. Cuvintele mama
mastera si tata vitreg sunt adesea expresii peiorative. Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja
pe ai sai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt. In acest context: Cine asigura disciplina in
aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta?
Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz.

Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc in toate clasele
sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste,
pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor, sanatatea lor psihica fiind pusa la indoiala.
Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ:
- Certurile si neintelegerile dintre parinti cu efecte traumatizante asupra copiilor.
- Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei.
- Daca parintii mint, fura, injura, in multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora.

Organizaţia
Organizatiile sînt formatiuni sociale fondate si construite în mod deliberat de catre indivizi, în cadrul lor îsi
constituie mijloace de decizie, de executie, de control, în vederea realizării unor obiective specifice ce determina
sensul general al interactiunilor între persoanele membre. Ele sînt stabile, de durata, au o istorie, unitate, amenajari
interioare integrative etc. O organizaţie este un construct social voluntar (oamenii îşi dau scopuri, îşi identifică,
diferenţiază, dau sarcini, îşi dau-acceptă reguli privind: structurarea şi funcţionarea, privind poziţionarea membrilor,
a conducerii, părăsirea sau intrarea în organizaţie etc.).
Organizaţia este grup secundar. Se face distincţie între instituţie socială (“sistem de relaţii sociale organizat
pe baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale
fundamentale ale unei colectivităţi sociale”) şi organizaţie (ansamblu de persoane ce urmăresc scopuri determinate,
identice sau complementare: de exemplu, o fermă, o şcoală, o întreprindere etc.). Asistenţa socială este o instituţie;
instituţia de asistenţă socială cu un anumit număr de asistenţi specializaţi, cu personal de conducere, auxiliar, cu
obiective, scopuri, sarcini, reguli, cod deontologic privind lucrul cu fiinţe umane etc. – este o organizaţie.

Cercetătorul unei organizaţii se interesează de: numele ei,  funcţia, reglementările juridice pe care se
fondează,  numărul angajaţilor,  mediul de amplasare, clientela etc. (atunci când se interesează de angajaţi, pe
lângă numărul lor, poate reţine: vârsta, sexul – câţi bărbaţi, câte famei -, categoria socioprofesională etc.). Şi

14
amplasarea acesteia contează: un cămin de copii handicapaţi aflat la 50 km de orice aşezare este un fel de ghetou, ce
implică discuţii despre necesitatea "dezinstituţionalizării" etc.), reglementările juridice sunt: legi, decrete, hotărâri
guvernamentale, ordonanţe de urgenţă etc.) În funcţie de obiectivele vizate de cercetarea sa, asistentul social se poate
interesa şi de: sursele de finanţare (interne, externe) dacă a avut finanţare externă pentru a demara ce se întâmplă cu
activitatea ei după ce finanţarea externă încetează ? etc.
Dacă sunt actualizate, organigramele organizaţiilor pot furniza informaţii utile despre: posturi, relaţiile
dintre posturi, legăturile funcţionale, raporturile ierarhice etc. Informaţiile sunt completate de cunoaşterea
regulamentului privind posturile, descrierea posturilor, de analiza relaţiilor de comunicare (în interiorul organizaţiei
şi a organizaţiei cu exteriorul), de analiza dispoziţiilor privind angajarea sau concedierea, privind convenţiile
colective etc.
Asistentul social poate căuta informaţii privind funcţionarea informală a organizaţiei : spaţiul este adecvat,
confortabil ca resursă ? programul e strict ? orarul se respectă ? cum se manifestă realmente conducerea ? cine evită
constrângerile organizaţiei ? abaterile sunt tolerate, favorizate, intersize ? etc.
Pot fi analizate cu folos, rapoartele, dările de seamă ale organizaţiei, discursurile decidenţilor etc., obiectivele
pe termen scurt, mediu, lung, prioritătile etc. De asemenea : contactele externe cu alte grupuri, dacă are membri care
aparţin şi altor grupări etc.

Ghid de analiză a unei organizaţii

1. Identificarea  nume, funcţie etc.
 documente reglementative de fiintare
 salariaţii, angajaţii (după sex, vrrstă, CSP etc.)
 scurtă prezentare istorică
 amplasarea
 finanţarea
 modalităţi de contact cu clienţii
 caracteristici ale clientului
2. Analiza funcţionării formale
 organizarea
 comunicarea formală în grup
 raporturi ierarhice
 proceduri de angajare-conciliere
3. Analiza funcţionării informale
 abateri
 relaţii informale între membri
 comunicarea informală etc.
4. Analiza posibilităţilor acţiunii, schimbării 3.

Este de folos lecturarea scrierilor lui Cooley, Sherif, Asch ş.a. privind grupurile, "frustrarea relativă" etc.,
sociometria lui Moreno, "disonanţa cognitivă" (L. Festinger), despre alter-ego (G. H. Mead), despre "puterea
pacientului" (C. Rogers), despre leadership (Lippitt & White), despre "grupul client" (L. Frank), despre "modelul de
mediere" (W. Schwartz), M. Crozier - "sistemul de acţiune concret" etc.
Noile demersuri de analiză a organizaţiilor propun grile de analiză a logicilor acţiunii în organizaţie,
importante pentru asistentul social care are de identificat şi rezolvat probleme ale organizaţiilor, care are de întocmit
proiecte pentru ameliorarea situaţiei etc. M. Forsé, A. Degenne (Les réseaux sociaux, Paris, Armand Colin, 1995) cer
să identificăm "clici", "blocuri", să le poziţionăm în structură, să le determinăm scorul de centralitate, prestigiu,
autonomie, să identificăm proceduri de asociere, "efecte de prag" etc. (reţeaua socială este ansamblul de relaţii

3
Ghidul poate fi completat în urma studiului altor lucrări printre care: C.de Robertis, Methodologie de l’introduction en travail social,
Centurion, Paris, 1981; H.Amblard ş.a. Les nouvelles approches sociologiques des organisations, Seuil, Paris, 1996, ş.a .
15
specifice – colaborare, susţinere, sfătuire, influenţă, control – în cadrul unui ansamblu de persoane). Identificarea
reţelelor şi studiul lor pot ajuta la descifrarea structurilor şi la sesizarea flexibilitătii acestora (structura nu este
independentă de persoanele care o compun, de raporturile dintre ele). Putem urma îndemnul sociologiilor clinice (V.
de Gaulejac, S. Roy, Sociologies cliniques, Ed. Desclée de Brower, Paris, 1993 ; I. Ionescu, "Sociologiile clinice şi
reformarea învăţământului de sociologie şi asistenţă socială", în vol. Starea societăţii româneşti după 10 ani de
tranziţie, Ed. Expert, Bucureşti, 2000) pentru a pricepe că cel care studiază un grup, o organizaţie, nu poate viza doar
"cunoaşterea" lor, fără finalitate practică. Metodologia cercetării-acţiune-intervenţie înseamnă articularea cunoaşterii
asupra organizaţiei, cunoaşterii cu membrii implicaţi, în proximitatea lor, pentru ei. Asadar, cercetătorul vizează
obţinerea, ameliorarea cunoştintelor ştiintifice despre organizaţii, fără a omite latura practică, aplicativă a lor. Într-o
organizaţie, cercetătorul ia contact cu membrii acestora, rămâne în proximitatea lor de când îşi precizează tematica,
problematica, întrebarea de plecare, ipotezele, până când urmăreşte impactul şi diseminarea rezultatelor cercetării-
acţiune. Cercetătorul are de identificat şi aflat soluţii pentru problemele reale ale comunităţii, grupului, nevoile lor,
pentru a reduce suferinţa, disconfortul psihic al unor destine umane ; el răspunde şi solicitărilor şefilor, dar fără a le fi
vasal etc. Dacă vizează identificarea şi rezolvarea problemelor reale ale membrilor comunităţii, înseamnă că vizează
să-i facă să devină capabili de acţiune eficientă asupra lor înşişi, că vizează să sporească numărul membrilor
competenţi, a actorilor. J. L. Derouet (în Ecole et justice, teză de doctorat susţinută la Ecole de Hautes Etudes en
Sciences Sociales, Paris, în 1991) propune să identificăm mai multe logici acţionale : "logica industrială", "logica
civică", "logica domestică", "logica pieţii" etc. ("denunţarea" uneia trebuie făcută, pe rând, de pe poziţia tuturor
celorlalte). Într-un context situaţional putem urmări : "punerea lor în echivalenţă", "negocierea", "arta prudentei",
"relativizarea", "compromisul", "pacea obiectelor".

Posibilitatea acţiunii colective. G. Homans (The Human Group, (1950) arăta că indivizii se asociază, aderă, acţionează
dacă obţin un avantaj superior costurilor asocierii, aderării, acţiunii sale. Oamenii fac calcule egoiste : cost-profit. M.
Olson (în La logique de l’action collective, 1966) merge mai departe observând că nici comunitatea (latentă) de interese
nu determină acţiunea colectivă ; dacă în urma acţiunii colective se produce un bun colectiv, fiecare poate profita de el,
deci şi cei care nu participă la producerea lui… (free rider, pasagerul clandestin). Cercetătorii "şcolii de sociologie din
Virginia" au dezvăluit aspecte similare în mecanismele deciziei publice. J. March, H. Simon au formulat ideea
“raţionalităţii limitate”: majoritatea deciziilor umane, individuale sau organizaţionale – au spus autorii citaţi în Les
organisations, 1958 – sunt luate făcând alegeri satisfăcătoare; în cazuri excepţionale fac alegeri optimale. R. Boudon a
atras atenţia că orice fenomen este produsul agregat al comportamentelor indivizilor supuşi constrângerilor situaţiei şi
depinzând de variabilele macrosociale. O organizaţie caută să articuleze, să agrege comportamentele individuale ale
membrilor pentru a le supune, orienta, concerta către acelaşi scop de atins, respectând reguli etc., însă efectul poate să
nu corespundă aşteptărilor membrilor implicaţi. "Se poate spune că apare efectul pervers atunci când doi (sau mai
mulţi) indivizi căutând să atingă un obiectiv dat, dau naştere unei stări de lucruri neurmărită, care poate fi
indispensabilă fie din punctul de vedere al unuia, fie al amândurora" (Effets pervers et ordre social, 1977).
În Micromotives and macrobehaviour (1978), Th. Schelling a urmărit situaţiile de viaţă socioumană cotidiană care
ilustrează “tirania micilor decizii”.

Putem propune o grilă de analiză a logicilor acţionale în organizaţii şi a posibilităţilor acordului minimal, a
resurselor, atuurilor, punctelor tari, slabe, ameninţărilor şi oportunităţilor (analiza SWOT4).

4
Analiza SWOT implică analiza punctelor forte, a celor slabe, a oportunităţilor şi ameninţărilor prezente şi potenţiale ale proiectului.
Analiza SWOT presupune patru etape:
Identificarea punctelor forte şi a celor slabe ale proiectului şi a oportunităţilor şi ameninţărilor externe;
Evaluarea ideilor care ar servi la potenţarea punctelor forte şi la anihilarea punctelor slabe;
Identificarea oportunităţilor care pot elimina ameninţările;
Dezvoltarea unei strategii bazată pe punctele forte şi oportunităţile proiectului şi care trebuie să neutralizeze punctele slabe şi ameninţările.

16