IOAN LAZĂR

JURISDICŢII
ADMINISTRATIVE
ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Universul Juridic
Bucureºti
-2011-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2011, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediþii aparþin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatã fãrã acordul
scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOÞIT DE SEMNÃTURA
AUTORULUI ªI ªTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LAZĂR, IOAN
Jurisdicţii administrative în materie financiară /
Ioan Lazăr. - Bucureşti : Universul Juridic, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-127-449-2

342.9(498)

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.665
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0726.990.184
DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%
INTRODUCERE 7

Lista de abrevieri
alin. – alineat(ul)
apud – citat după
art. – articol(ul)
B. Of. – Buletinul Oficial
C. civ. – Codul civil
C. com. – Codul comercial
C. m. – Codul muncii
CNSC – Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor
C. pen. – Codul penal
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală
C. pr. pen. – Codul de procedură penală
dec. – decizia
Dreptul – Revista Dreptul
Ed. – editura
ed. – ediţia
etc. – etcetera
H.G. – Hotărârea Guvernului
ibidem – în acelaşi loc
infra – mai jos
lit. – litera
n.n. – nota noastră
nr. – numărul
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
par. – paragraf
s. civ. – secţia civilă
pct. – punctul
s.n. – sublinierea noastră
supra – mai sus
urm. – următoarele
vol. – volumul
Introducere 15

Introducere

Problematica jurisdicţiilor speciale administrative a suscitat şi suscită şi

în prezent ample dezbateri doctrinare în literatura juridică de specialitate,
determinate, în opinia noastră, de o reglementare insuficientă şi stufoasă a
materiei. Cu toate acestea, nu putem spune că jurisdicţiile administrative se
bucură de o analiză temeinică în doctrina românească. Considerăm că lipsa
unei abordări ample, este determinată atât de segmentul îngust de litigii la
care se referă, cât şi de insuficienta informare a justiţiabililor de avantajele
pe care le prezintă. După cum vom arăta în cuprinsul lucrării noastre,
problema care se pune în cazul jurisdicţiilor administrative se referă la
necesitatea şi avantajele pe care acestea le au în procesul de înfăptuire a
justiţiei şi, totodată, motivaţia subiectivă oferită justiţiabilului de a renunţa
la rezolvarea clasică a litigiului, în faţa instanţei de judecată.
Istoria jurisdicţiilor administrative necesită câteva precizări. După
1948, prin adoptarea Constituţiei din 1965 şi a Legii nr. 1/1967, s-a încre-
dinţat judecarea de către instanţele de drept comun a cererilor celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Legea cuprindea
însă un număr mare de acte administrative exceptate de la controlul de
legalitate, având un câmp redus de aplicare. Printre actele administrative
pentru controlul legalităţii cărora era prevăzută o altă procedură jurisdic-
ţională decât cea reglementată de Legea nr. 1/1967 se aflau şi actele admi-
nistrative de jurisdicţie. Drept urmare, actele administrative cu caracter
jurisdicţional, ca principiu, erau exceptate de la controlul instanţelor jude-
cătoreşti şi astfel definiţia actului administrativ-jurisdicţional din perioada
aceea nu făcea referire că ar fi vorba despre un act având putere de lucru
judecat.
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ aduce ca element de
noutate pentru prima dată în dreptul românesc, calea de atac a recursului
împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale, ca procedură ulterioară
epuizării căilor administrativ-jurisdicţionale de atac, în faţa Secţiei de
Contencios Administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Ulterior, sub modi-
ficările Legii nr. 59/1993, hotărârea dată de organul administrativ putea fi
atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel, cu
excepţia actelor administrativ-jurisdicţionale ale Curţii de Conturi, în
completul de 5 consilieri de conturi, cât şi ale Secţiei jurisdicţionale ale
Curţii de Conturi, care se atacau cu recurs la Secţia de contencios admi-
nistrativ a Curţii Supreme de Justiţie.
16 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Adoptarea Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei consacră

sintagma de „jurisdicţie specială administrativă” în art. 21 alin. 4, potrivit
căruia „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”.
Unele opinii doctrinare au considerat modificările aduse prin alin. 4 art. 21
ca inutile, iar conţinutul textului constituţional nu ar justifica o regle-
mentare cu aşa o forţă juridică, codificându-se la nivelul legii fundamentale
o stare de fapt preexistentă în dreptul obiectiv, sau că textul ar avea
aplicabilitate numai atunci când este vorba de apărarea drepturilor, a
libertăţilor sau a intereselor legitime, de realizare a dreptului de acces la o
instanţă judecătorească, iar pentru toate celelalte ipoteze, atunci când nu
există o procedură prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti, nu există nici
o condiţionare constituţională, astfel încât este conform normelor constitu-
ţionale ca legiuitorul să prevadă jurisdicţii administrative, şi/sau fără taxă.
Sub imperiul Constituţiei din 1991, procedura jurisdicţională în faţa
Curţii de Conturi trebuia urmată obligatoriu, urmând ca actele administrativ-
jurisdicţionale emise de către această instituţie să poată fi atacate cu recurs
la instanţa de judecată. După modificările Constituţiei din 2003, Curtea de
Conturi – până la revizuirea Constituţiei principala autoritate publică având
atribuţii jurisdicţionale în materie financiară din România – şi-a pierdut
atribuţiile jurisdicţionale, iar litigiile rezultate din activitatea Curţii au fost
transferate instanţelor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor,
respectiv secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Conturi a fost considerată, într-o opinie singulară de altfel, ca
unicul organism cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale, opinie pe care am
combătut-o, cel puţin faţă de prezenţa în dreptul român a unor organisme
cu asemenea atribuţii, explicit atribuite prin legi organice, atât anterior cât
şi ulterior modificării Constituţiei. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a
statuat în mai multe rânduri că instituirea unei proceduri administrativ-
jurisdicţionale nu lezează principiul liberului acces la justiţie prevăzut în
art. 21 din Constituţie, cât timp decizia dată de organul administrativ de
jurisdicţie va putea fi atacată în faţa instanţei judecătoreşti.
În prezent, Curtea de Conturi nu mai are atribuţii jurisdicţionale, având
în continuare un rol de control asupra modului de formare, administrare şi
de întrebuinţare asupra resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public, fapt care face necesară o identificare a organismelor administrative
cu atribuţii jurisdicţionale, cât şi o analiză a situaţiei prezente a acestora, în
urma modificărilor legislative apărute între timp.
O altă problemă care provoacă reale dificultăţi, atât în activitatea
administraţiei publice, cât şi în cea jurisdicţională, o reprezintă în conti-
Introducere 17

nuare lipsa unui cod administrativ şi a unui cod de procedură admi-

nistrativă în condiţiile în care avem deja legi speciale: Codul fiscal şi Codul
de procedură fiscală, care ar trebui să se completeze cu prevederile
generale celor două coduri administrative, care încă nu există. Considerăm
vitală codificarea activităţii administrative, ca unul dintre remediile ce se
impun pentru o bună funcţionare a administraţiei publice în România.
Revenind la problema lucrării noastre, am considerat necesară o analiză
amplă a activităţii organismelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale în
dreptul românesc şi în dreptul comparat, faţă de lipsa unei lucrări cu
caracter general pe această temă în doctrina noastră. Există totuşi articole
apărute în revistele de specialitate – unele desuete prin prisma modificărilor
legislative apărute după revizuirea legii fundamentale –, care, însă, nu
acoperă nici pe departe cerinţele unei analize temeinice a fenomenului
administrativ-jurisdicţional.
Apariţia în peisajul juridic românesc a unei noi entităţi cu atribuţii
administrativ-jurisdicţionale, de data aceasta în materia achiziţiilor publice,
denumită Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor – organism, în
opinia noastră, cu activitate administrativ-jurisdicţională în materie
financiară – relevă o diferenţă clară între acesta şi restul organismelor care
au, potrivit legii, atribuţii jurisdicţionale. Problema apare în contextul
apariţiei majorităţii acestora, în contextul legislaţiei anterioare revizuirii
Constituţiei, fapt care necesită intervenţia legiuitorului în vederea
actualizării activităţii lor potrivit viziunii legiuitorului constituţional după
anul 2003.
O altă problemă de actualitate pe care am abordat-o în continuarea
lucrării se referă la noţiunea de „stabilitate” a actului administrativ-
jurisdicţional, cu care nu putem fi de acord, în detrimentul autorităţii de
lucru judecat, pe care aceste acte o au într-o abordare legislativă actuală,
prin prisma activităţii Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
Cu toate acestea, nici acum, în prezenţa controlului instanţelor judecă-
toreşti, actului administrativ-jurisdicţional nu îi este recunoscută în
totalitate o asemenea caracteristică.
Nu lipsită de interes este noţiunea de „recurs cvasi-contencios”, pe care
am abordat-o pe larg în cuprinsul prezentei lucrări.
În considerarea unei analize ample în materia dreptului comparat,
privitor la jurisdicţia administrativă în materie financiară în ţări precum
Belgia, Austria şi Italia am semnalat necesitatea înfiinţării tribunalelor
financiare şi în sistemul jurisdicţional românesc.
În final, lucrarea reprezintă o analiză şi totodată o pledoarie în
favoarea jurisdicţiei administrative, pornind de la conceptul Profesorului
18 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Ioan Alexandru în „Tratatul de administraţie publică”, apărut în anul 2008

la Editura Universul Juridic, care arată: „Acţiunile administraţiei suscită
uneori nemulţumiri, lezează interesele, fac să se nască reclamaţii. Acestea
provin, mai ales, de la particulari, care sunt în contact cu administraţia
publică... Pentru a evita exploziile, sistemul structurilor administraţiei
publice trebuie prevăzut cu supape de siguranţă. Trebuie admisă instituţia
recursului administrativ, este necesară instituirea jurisdicţiilor şi trebuie
organizate diverse sisteme de contencios administrativ”.

Doresc să mulţumesc domnului Prof. univ. dr. Ioan Alexandru şi

doamnei Prof. univ. dr. Verginia Vedinaş pentru ajutorul şi îndrumările date
la elaborarea acestui volum.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 23

CAPITOLUL I
Concepte fundamentale relevate în natura
jurisdicţiilor administrative

Secţiunea 1
Administraţia publică

„Administraţia publică, ca multe strădanii umane, este dificil de

definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite
despre cum ar putea fi realizată”.1
Administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată, încât
poate fi descrisă în termeni diferiţi. Totuşi, o definire a administraţiei
publice2, este necesară. Pentru aceasta se impune, în primul rând, să se
stabilească care sunt graniţele generale ale acesteia şi să fie exprimate
principalele concepte ale teoriei şi practicii în domeniul administraţiei
publice. De asemenea, în al doilea rând, definirea administraţiei publice
ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic, economic şi
social. În fine, în al treilea rând, luarea în consideraţie a definiţiilor expri-
mate cu privire la administraţia publică relevă faptul că există trei abordări
distincte pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere este de
menţionat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendinţa teoreticienilor şi
practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări, fiecare
abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de organizare,
diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere3.
De-a lungul timpului, noţiunea de administraţie publică, apreciată în
doctrină ca noţiune centrală a dreptului administrativ4, a primit mai
multe definiţii.

1
D. H. Rosenbloom, Public Administration, Understanding Mangement, Politics and
Law in the Public sector, Random House, New York, 1989, p. 3-36, apud I. Alexandru,
Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 73.
2
Pentru unele definţii date administraţiei publice în statele membre ale Uniunii
Europene a se vedea I. Alexandru, Drept administrativ european, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 44-45.
3
I. Alexandru, Tratat..., op. cit, p. 73; I. Alexandru, M. Cărăuşan, S. Bucur, Drept
administrativ, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 34.
4
D. Apostol Tofan, Drept administrativ, ed. a II-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 17.
24 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Studiul literaturii juridice din perioada interbelică impune ca repre-

zentativă teza exprimată de profesorul Paul Negulescu în lucrarea „Tratat
de drept administrativ” care definea administraţia publică1 ca fiind o
instituţie complexă care reuneşte toate serviciile publice destinate să
satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, identificând
ca administraţii publice statul, judeţul sau comuna.
În doctrina recentă, profesorul Ioan Alexandru defineşte administraţia
publică2, ca: „acea activitate care constă în folosirea teoriilor şi proceselor
manageriale3, politice şi juridice, în vederea realizării mandatelor guver-
nării legislative, executive şi judecătoreşti, pentru a asigura reglementările
şi serviciile pentru societate în ansamblu, cât şi pentru segmentele
acesteia”.
Un alt autor, într-o „formulare concertată”, în sens formal-organic cât
şi material funcţional4, arată că administraţia publică poate fi definită5 ca:
„ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor
administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate
acestora, prin care, în regim de putere publică, se duc la îndeplinire legile
sau, în limitele legii, se prestează servicii publice”.
În continuare acelaşi autor relevă aspectele dominante care caracte-
rizează administraţia publică: a) activitate realizată numai de autorităţi
executive şi administrative, intitulate autorităţile administraţiei publice;
b) activitatea de aducere la îndeplinire a legii (ceea ce înseamnă şi

1
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, ed. a IV-a, vol. I,
Institutul de arte grafice E. Marvan, Bucureşti, 1934, p. 72.
2
I. Alexandru, Tratat..., op. cit., p. 75.
3
În doctrina românească, au apărut lucrări de referinţă care au pus bazele
managementului public, a se vedea L. Matei, Management public, Ed. Economică,
Bucureşti, 2006.
4
Şcoala franceză distinge două sensuri ale noţiunii de administraţie. Sensul formal,
organic, termen ce desemnează autorităţile publice învestite cu sarcini administrative şi
sensul funcţional ce desemnează activităţile pe care sunt îndrituite a le efectua acele
autorităţi publice. A se vedea G. Vendel, P. Delvolve, Droit Adminstratif , Ed. PUF, Paris,
1980, p. 55. Într-o altă analiză doctrinară, sensul structural sau organic al noţiunii relevă
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează pe baza şi în vederea
executării legii, o activitate cu un anumit specific. În continuare, sensul material al
administraţiei publice constă în: activitatea de organizare a executării şi de executare în
concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem, în vederea satisfacerii
intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi asigură buna
funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie. A se vedea A.
Trăilescu, Drept administrativ, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1. Pentru o
analiză a celor două sensuri a conceptului de administraţie publică a se vedea D. Apostol
Tofan, Drept Administrativ, vol. I, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 5.
5
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 82.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 25

adoptarea de acte normative cu forţă juridică inferioară legii) sau, după caz,
de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice; c) activitate ce
se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prero-
gativelor, acordate de Constituţie şi legi, ce fac să prevaleze interesul public
(general) atunci când este în conflict cu interesul particular.
Administraţia publică, parte a puterii executive, asigură executarea
legilor şi în general îşi propune ca scop satisfacerea interesului general a
binelui public1, de aceea apare ca purtătoare a puterii publice şi acţionează
în regim de putere publică2.
Administraţia este cea care exercită puterea publică (s.n. prin subi-
ectele care fac administraţia publică3) în condiţiile strictei respectări a
prevederilor Constituţionale, legale şi regulamentare ce stabilesc limitele şi
cadrul general juridic de exercitare a competenţelor specifice fiecărei
autorităţi administrative4. Astfel, autorităţile publice pot decide numai
asupra problemelor aflate în jurisdicţia lor legală.5
Administraţia publică acţionează din oficiu, în principal, autosesi-
zându-se în legătură cu misiunile sale generale (...). Structurile adminis-
traţiei sunt îndreptăţite să examineze din oficiu starea de fapt, să obţină şi
să realizeze toate informaţiile şi documentele necesare, pentru determi-
narea corectă a acesteia.6 În analizele efectuate, se subliniază că oricât de
mare ar fi însă puterea unei autorităţi administrative, ea este subordonată
dreptului, tuturor actelor normative, a legilor în sens larg nu numai a celor

1
V. Vedinaş, Drept administrativ, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 11.
2
Apreciat de unii autori ca „definitoriu pentru administraţia publică”. În acest sens şi
pentru o analiză mai amplă a se vedea F. Ciorăscu, C. G. Gălăţanu, Conceptul de putere
discreţionară în administraţia publică, Caietul Ştiinţific nr. 7/2005, Institutul de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu”, p. 323-328.
3
Subiectele care „fac administraţia publică” se pot grupa după cum urmează: a) cei
doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul); b) ministerele şi alte organe
centrale subordonate Guvernului; c) organe centrale de specialitate care nu sunt în
subordinea guvernului (autorităţi administrative centrale autonome); d) instituţii bugetare,
regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic sau, după caz, funcţional
ministerelor; e) instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate
organic sau, după caz, funcţional organelor centrale autonome; f) prefectul; g) comisia
consultativă judeţeană; h) organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi
conduse de prefect; i) organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local,
primarul); j) instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic
sau, după caz, funcţionarul consiliului judeţean ori consilului local. A se vedea A. Iorgovan,
Tratat…, op. cit., vol. I, ed. a IV-a, p. 84.
4
I. Alexandru, Tratat..., op. cit., p. 121.
5
I. Nedelcu, A. L. Nicu, Legalitate şi putere în administraţiile publice europene, în
Revista de Ştiinţe Juridice Themis, nr. 3-4/2005, p. 133.
6
E. Bălan, Procedura administrativă, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2005, p. 63.
26 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

adoptate de Parlament, ci chiar regulilor stabilite prin norme adoptate de

ea însăşi. Obligaţia administraţiei de a acţiona conform diferitelor norme ce
compun ordinea juridică semnifică ceea ce în doctrină se numeşte principiul
juridicităţii şi care s-ar deosebi oarecum de principiul legalităţii, în situaţia
în care prin acesta din urmă s-ar înţelege doar respectarea legii propriu-
zise, deci a normelor adoptate de Parlament1.
În lucrarea „Politique comparée, Les democraties: Allemegne,
Etats-Unit, France, Grande-Bretagne, Italie” autorul francez Yves Meny se
referă la „administraţia publică” ca fiind alcătuită din organismele care
sunt în mod direct subordonate puterii politice şi care sunt în serviciul
executivului în cadrul procesului politic. Rolul administraţiei publice nu este
în mod limitat acela de punere în practică a politicii deoarece acesta
participă la asemenea alte procese de pregătire a politicii.2 Pornind de la
această opinie s-a arătat3 că administraţiile publice se prezintă în general
sub forma ministerelor plasate sub autoritatea unui ministru, făcându-se
astfel o distincţie la nivelul administraţiei europene între statele membre în
care ministerele sunt foarte vaste şi integrate, din care face parte majo-
ritatea ţărilor membre şi statele membre în care ministerele sunt entităţi cu
dimensiuni relativ reduse, specializate în formularea politicilor, în timp ce
agenţiile sunt create pentru punerea în practică a acestor politici (ex.:
Danemarca, Finlanda, Suedia sau Marea Britanie).
Privitor la administraţia publică, profesorul J. M. Aubery arăta că în
statul de drept4 aceasta poate determina crearea unor condiţii favorabile de
gestionare a tuturor colectivităţilor locale, a serviciilor social-culturale şi
economice, potrivit intereselor şi nevoilor celor administraţi5. Cu toate

1
I. Alexandru, Tratat..., op. cit., p. 121.
2
M. Yves, Politique comparee, Les democraties: Allemegne, Etats-Unit, France,
Grande -Bretagne, Italie, ed. a V-a, Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p. 332.
3
D. Bossaert, C. Demmke, K. Nomdem, R. Polet, Funcţia publică în Europa celor
cincisprezece. Noi tendinţe şi evoluţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002. p. 31. Traducerea
lucrării originale în limba engleză, apărută în anul 2001 sub egida Institutului European
de Administraţie Publică (EIPA), Maastricht, Olanda, www. eipa.nl, a fost realizată de către
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru
Administraţia Publică.
4
Pentru o analiză exhaustivă a „statului de drept” a se vedea D. C. Dănişor, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol. I., Teoria generală – Tratat –, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 149-181. Totodată, a se vedea şi: T. Drăganu, Introducere în teoria şi
practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 10; R. A. Lazăr; Legalitatea
actului administrativ, cap. I, intitulat „Principiul legalităţii ca dimensiune a statului de
drept”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 9 şi urm.; I. Deleanu, M. Enache, Statul de drept,
în „Dreptul” nr. 3/1993; Idem, Premisele şi mecanismele statului de drept, în „Dreptul” nr.
12/1993.
5
J.M. Aubery, Le milieu juridique. Traite de science administrative, Ed. Monton,
Paris, 1966, p. 31.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 27

acestea, după cum sublinia un autor român, „atitudinea puterii politice faţă
de reforma reală a administraţiei publice, existenţa grupurilor de presiune1
sau de lobby2, interesul privat sau public influenţează concepţia şi progra-
mele de reformă a administraţiei publice centrale şi locale. (...) Pentru
succesul reformei este de asemenea necesară voinţa politică, dar şi o
pregătire adecvată, profesională a actorilor acesteia”.3

Secţiunea a 2-a
Dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice,
relaţia dreptului administrativ
cu dreptul finanţelor publice

Delimitarea dreptului public faţă de cel privat a avut loc încă din
antichitate. Juristului roman Domitius Ulpianus îi aparţine prima diviziune
a dreptului în familia juridică de sorginte romano-germanică: drept public
şi drept privat „Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat,
privatum jus eset quod singularum utilitatem pertinent” respectiv dreptul
public este cel la care se referă la organizarea statului roman, iar
dreptul privat la interesele fiecăruia.
Diversele domenii ale dreptului public se compun în mod tradiţional
dintr-un amestec de straturi cu legi scrise şi legi nescrise. Astfel, dreptul
administrativ în particular s-a dezvoltat în aproape toate ţările, mai puţin

1
A se vedea, privitor la o abordare amplă a grupurilor de presiune sub aspectul:
noţiunii, organizării, tipologiei şi a demersurilor pe care le efectuează acestea asupra
puterii de stat şi presiunile la care sunt supuse la rândul lor, D. C. Dănişor, Drept
constituţional..., – Tratat –, op. cit., 2007, p. 268-282, cât şi C. Ionescu, Tratat de drept
constituţional contemporan, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 419-421; M.
Criste, Curs de Drept constituţional, Ed. World Teach, Timişoara, 2009, p. 72-76. În
literatura străină, W. Grant, Pressure Groups, Politics and Democracy in Britain, Ed.
Publisher Philip Allan, New York, 1998.
2
Idem, D. C. Dănişor, Drept..., op. cit., p. 270.
3
L. Matei, în prefaţa la ediţia în limba română a lucrării „Administraţii în tranziţie”,
traducere realizată de Şcoala Naţională de Ştiinţe Administrative - Cercul de Pregătire
pentru Administraţia Publică. A se vedea Isabel Corte-Real, K. Nomden, M. Kelly, F.
Petiteville, Administraţii în tranziţie. Modernizarea administraţiei publice în Portugalia,
Olanda, Irlanda şi Franţa, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 12. Publicaţia reprezintă o
traducere a lucrării cu acelaşi nume „Administrations in Transition. Modernisation of
Public Administration in Four Countries: Portugal, the Netherlands, Ireland and France,
editată de Institutul European de Administraţie Publică.
28 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

prin intermediul dreptului statutar (legile scrise adoptate de un Parlament

sau un organ similar) şi mai mult în zona jurisprudenţei1.
Secolul al XIX-lea a adus în prim plan un nou domeniu de studiu, cel al
ştiinţei finanţelor publice, ca rezultat al recunoaşterii instituţiei dreptului
bugetar ca fundament al statului parlamentar liberal în Europa2. Ştiinţa
finanţelor publice aduce în prim plan o nouă ramură a dreptului desprinsă
din dreptul administrativ numită dreptul finanţelor publice.
Pentru a aborda relaţia dintre cele două ramuri de drept – dreptul
administrativ şi dreptul finanţelor publice – apreciem ca fiind necesară
precizarea celor două concepte.

§ 1. Dreptul finanţelor publice, drept financiar,

drept financiar public

Reglementarea juridică având drept obiect relaţiile financiare a fost

denumită în literatura de specialitate în mai multe modalităţi3. Astfel, în
urma studiului tezelor din doctrină privitoare la denumirile şi definiţiile
date reglementărilor incidente în materia finanţelor publice, considerăm a fi
relevantă o abordare sub aspectul denumirii materiei faţă de definiţiile
formulate în literatura de specialitate, sens în care dorim să prezentăm o
parte din cele care le considerăm a fi relevante.
O primă opinie, agreează denumirea de „drept financiar” şi defineşte
materia ca: „ansamblul unitar de norme juridice care reglementează
relaţiile financiare, ca relaţii sociale, în formă economică, de formare,
administrare, întrebuinţare şi control al resurselor financiare publice,
aparţinând statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor publice ale
acestora.” 4 Tot în acest sens, denumirea de „drept financiar”, agreată de un
alt autor, este susţinută în considerarea aceleiaşi teze5.

1
I. Alexandru, Drept administrativ comparat, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 14-15.
2
M. Bouvier, M. Ch. Esclassan, J. P. Lassale, Finances Publiques, Ed. LGDJ, Paris,
1993, p. 9-11.
3
A se vedea E. Bălan, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 20.
4
E. Bălan, Drept financiar..., op. cit., p. 19. Autorul arată (p. 20) că „denumirea de
drept financiar este acoperitoare, aceasta fiind de altfel şi cea mai răspândită în ultimele
decenii.
5
A se vedea A. Drăgoi, Curs universitar de drept financiar, Ed. Universităţii „1
Decembrie 1918” Alba Iulia, 2005, p. 26. Autorul arată că „în ce ne priveşte considerăm
definiţia profesorului Emil Bălan cea mai aproape de definirea completă a noţiunii….”. În
continuare, autorul defineşte dreptul financiar ca un ansamblu de norme care au ca obiect
procedeele, actele şi operaţiunile prin intermediul cărora se mobilizează, repartizează şi
administrează fondurile băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 29

Un alt autor, utilizează în lucrarea intitulată: „Drept financiar public”,

cap. I intitulat „Introducere în dreptul financiar”, denumirea de „drept
financiar” ce poate fi definit1 „ca fiind format din totalitatea actelor nor-
mative care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii”. Pentru cei care
studiază această ramură a dreptului pot apărea unele nelămuriri în
contextul în care autorul intitulează materia „Drept financiar public” şi o
defineşte sub denumirea de „drept financiar”, sintagmă pe care o foloseşte
în continuare în cuprinsul lucrării. Considerăm binevenită o precizare în
acest sens din partea autorului – agreează denumirea de „dreptul finanţelor
publice” sau de „drept financiar”.
Prof. Ioan Gliga utilizează două denumiri: „dreptul finanţelor publice”2
şi „drept financiar public”3 considerând că „dreptul financiar public
cuprinde ansamblul normelor juridice instituite conform conceptului
modern al finanţelor publice din statele contemporane care reglementează,
în regim de drept public, constituirea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti
ale statului şi ale celorlalte colectivităţi publice, precum şi controlul
financiar de interes public”4. Autorul arată că intitularea sau denumirea
drept financiar public exprimă faptul că este vorba de ansamblul normelor
juridice privind nu orice acte sau operaţiuni financiare, ci numai cele de
domeniul finanţelor publice. În acest sens fiind decisiv atributul „public”
cuprins în intitularea „drept financiar public”.
Unii autori au folosit iniţial denumirea de „drept financiar”5 după care
cea de „drept fiscal şi financiar”6 ca în final să revină din nou la prima
denumire, cea de „drept financiar”7, definindu-l ca: „ansamblul normelor
juridice care au ca obiect procedeele, actele şi operaţiunile prin intermediul
cărora se mobilizează, repartizează şi administrează fondurile băneşti
publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii”.8

1
A se vedea D. D. Şaguna, D. Şova, Drept financiar public, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 1; D. D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, 2001,
Bucureşti, p. 81.
2
I. Gliga, Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
3
I. Gliga, Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994.
4
I. Gliga, Drept financiar public, op. cit., 1994, p. 52. A se vedea şi I. Gliga, Dreptul
finanţelor publice, op. cit., 1992, p. 9 unde autorul arată: „Dreptul finanţelor publice
reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează domeniul finanţelor publice”.
5
I. Condor, Drept financiar Ed. R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
6
I. Condor, Drept fiscal şi financiar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996. A se
vedea, în acest sens, E. Bălan, op. cit., p. 20 unde vezi şi nota nr. 4.
7
I. Condor, R. Stancu, Drept financiar, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti,
2002.
8
I. Condor, Drept financiar, op. cit., 1994, p. 47.
30 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Pornind de la realitatea că totalitatea normelor juridice care regle-

mentează domeniul finanţelor publice formează „legislaţia finanţelor
publice” sau „dreptul finanţelor publice”1, reprezentanţii Şcolii de drept
Clujene arată că ştiinţa juridică a finanţelor publice cuprinde şi analizează,
la un loc, două categorii de norme juridice: norme juridice financiare şi
norme juridice fiscale, fiecare dintre aceste norme constituindu-se în câte
un grup distinct, care are particularităţile sale2: „legislaţia sau dreptul
financiar3” şi „legislaţia sau dreptul fiscal4”. Astfel, sub denumirea de
„dreptul finanţelor publice” definesc instituţia ca „ansamblu de norme şi
reguli care reglementează – în mod complet şi unitar – relaţiile sau raportu-
rile care se stabilesc pentru (sau în legătură cu) constituirea, repartizarea
şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului şi ale colectivităţilor locale, în
vederea satisfacerii trebuinţelor generale cu caracter preponderent social
economice, ale societăţii”.
Denumirile folosite în doctrina românească: dreptul finanţelor publice,
drept financiar public, drept financiar, sunt percepute asemănător:
concepte care reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
domeniul finanţelor publice. Cu toate acestea, sintagma „drept financiar”,
considerăm că este tributară vechiului regim, anterior anului 1989, când nu
se putea vorbi de finanţe private, acestea neavând un aport semnificativ în
economia statului comunist, unde nu era necesară o distincţie între
finanţele publice şi cele private. În acest context, în care practic nu existau
finanţe private, sistemul financiar se afla în totalitate sub imperiul statului,
situaţie faţă de care este abordată şi noţiunea de drept financiar . În opinia
noastră, denumirea de „drept financiar” este suficientă şi acoperitoare în
abordarea problematicii sistemului financiar public românesc doar pentru
perioada fostului regim.

1
Expresiile „legislaţie financiară” şi „drept financiar” fiind considerate sinonime
„ambele având acelaşi obiect: reglementarea procedeelor prin care colectivităţile publice
să-şi poată îndeplini atribuţiile cu ajutorul mijloacelor financiare”. A se vedea M. Şt.
Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2006,
p. 43, şi tot în acest sens I. Gliga, Dreptul..., op. cit., 1992, p. 9.
2
M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, op. cit., vol. I, p. 43.
3
Idem, p. 43, definesc dreptul financiar ca format din „totalitatea normelor juridice
care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale
statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii nevoilor social-economice ale
societăţii; de asemenea, el cuprinde normele juridice prin care este asigurat cadrul legal
al altor instituţii importante în domeniu, precum creditul public (împrumutul de stat) şi
controlul financiar”.
4
Idem, definesc dreptul fiscal ca format din „totalitatea normelor juridice care
reglementează modalităţile de realizare – la buget – a veniturilor publice (constituirea
veniturilor bugetare), primordial prin specificul fiscal al impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor, dar şi a altor forme de prelevare.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 31

Literatura străină financiară de specialitate1, foloseşte denumirea de

„drept bugetar”2 pentru a încadra reglementarea juridică a bugetului de
stat ca parte a dreptului financiar public. Ulterior, apar noi ramuri ale
dreptului bugetar, divizat în dreptul bugetului de stat3 şi dreptul bugetar al
colectivităţilor locale4. Concomitent a fost folosită şi denumirea de „drept
fiscal”5, cu privire la reglementările ce au ca obiect impozite, taxe, pro-
cedura fiscală referitoare la stabilirea şi încasarea acestora etc. Literatura
franceză, într-o opinie consacrată, a conturat o definiţie a dreptului fiscal ca
„ramură de drept care permite participarea subiecţilor de drept (persoane
fizice şi juridice) la organizarea financiară a statului şi la expresia politicii
economice şi sociale a acestuia”6. Conceptul dreptului fiscal, deja acceptat
în literatura juridică străină cu unele controverse doctrinare, se evidenţiază
şi în doctrina autohtonă7, mai târziu, după 1989, în contextul noilor
schimbări în societatea românească, pe fondul apariţiei şi dezvoltării
finanţelor private.
Recunoaşterea dreptului fiscal ca ramură de drept de sine stătătoare,
apare în literatura juridică românească recentă, în principal ca urmare a
modificărilor apărute în materie fiscală, prin apariţia Codului fiscal şi a
Codului de procedură fiscală, cât şi a unor curente existente în învăţă-
mântul universitar8 care susţin autonomia acestei noi ramuri de drept.
Doctrina juridică nu este unanimă în recunoaşterea dreptului fiscal ca
ramură de drept, fiind asimilat în unele opinii9 legislaţiei fiscale şi perceput
ca o categorie a normelor juridice privind veniturile publice care se
realizează primordial cu specificul fiscal al impozitului.

1
A se vedea „Études et documents de Droit Budgetaire federal”, Paris 1974, Ed.
Pichon et Durand-Auzias.
2
J. F. Picard, Finances Publiques, ed. a II-a, Ed. Libraire de la Cour de cassation
(Litec), 1997, p. 4 arată că dreptul bugetar poate fi definit ca „ansamblul de reguli juridice
privitoare la previziunea, autorizarea şi execuţia sarcinilor şi resurselor statului”.
3
Pentru o abordare a conceptului în doctrina franceză a se vedea J. F. Picard,
Finances Publiques, op. cit., p. 28-36.
4
Idem, p. 270-271.
5
L. Trobotas, Finances publiques, Ed. Dalloz, Paris, 1964, p. 487-490.
6
G. Ripert, R. Roblot, P. Serlooten, Traité de droit commercial, Tome 3, Droit fiscal
des affaires, ed. a V-a, Ed. L.G.D.J., Paris, p. 8.
7
În acest sens: M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul..., op. cit., vol. II intitulat „Drept
fiscal”, 2006; A. M. Găină, Drept fiscal şi procedură fiscală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
8
M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul..., op. cit., vol. I, 2006, p. 43; A. M. Găină, op. cit.,
p. 12-13, D. D. Şaguna, D. Şova, Drept financiar public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
2; R. Bufan, D. Bîtea, F. Popa, F. Ciopec, Introducere în dreptul fiscal, Ed. Mirton,
Timişoara, 2000.
9
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 178.
32 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

Dreptul fiscal desemnează ansamblul normelor juridice care regle-

mentează modalităţile de realizare – la buget – a veniturilor publice
(constituirea veniturilor bugetare), primordial prin specificul fiscal
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, dar şi a altor forme de prelevare1 şi
prezintă în doctrina europeană două subdiviziuni: dreptul afacerilor şi
dreptul fiscal al particularilor (al contribuabililor individuali s.n.), la care se
adaugă o a treia2: dreptul fiscal internaţional3.
Dacă dreptul fiscal al afacerilor reprezintă ansamblul regulilor de
drept fiscal aplicabil afacerilor de orice fel, în măsura în care acestea se
derulează în limitele cadrului general impus prin însuşi dreptul afacerilor4,
dreptul fiscal al contribuabililor individuali reprezintă stratul subsidiar şi
rezultatul celui dintâi5 (datorită importanţei majore pe care o au
contribuabilii – agenţi economici, persoanele fizice neînregistrate din punct
de vedere corporaţional – au o capacitate contributivă fiscală mai scăzută6),
astfel dreptul fiscal al contribuabililor, instituţie ce aparţine dreptului fiscal,
desemnează ansamblul normelor juridice care reglementează impozitele şi
taxele aplicabile necomercianţilor care realizează venituri7.
Din cele arătate putem afirma că importanţa dreptului fiscal apare în
relaţia dintre drepturile şi obligaţiile statului în raport cu cele ale celor
administraţi, prin asigurarea unui echilibru în conflictele care pot apărea
între organismele fiscale şi contribuabili datorată greşelilor sau excesului de
putere de care administraţia fiscală poate da dovadă, diferende care pot fi
remediate în procedura contenciosului fiscal – garant al drepturilor pe care
oricare cetăţean le are în raport cu fiscul.

1
M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul..., op. cit., vol. I, 2006, p. 43. A se vedea pentru o
altă definiţie şi R. Bufan, D. Bâtea, F. Popa, F. Ciopec, Introducere în dreptul fiscal, Ed.
Mirton, Timişoara, 2000, p. 8.
2
A se vedea A. Fanu Moca, Contenciosul fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 18.
3
În sens restrâns dreptul financiar internaţional trebuie să fie considerat ca fiind
alcătuit din ansamblul regulilor care reglementează raporturile sociale care se nasc, se
modifică şi se sting în legătură cu: utilizarea instrumentelor monetare internaţionale,
activitatea bugetară a organizaţiilor şi organismelor internaţionale, creditul extern (public
şi privat), fiscalitate internaţională şi controlul de specialitate (financiar, fiscal şi bancar)
exercitat în domeniile menţionate. M. Şt. Minea, Elemente de drept financiar internaţional,
Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 13-14.
4
Patrick Serlooten, Droit fiscal des affaires, ed. a V-a, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 1.
Autorul consideră dreptul financiar al afacerilor o ramură a dreptului fiscal.
5
R. Bufan, D. Bâtea, F. Popa, F. Ciopec, Elemente..., op. cit., p. 8.
6
A. Fanu-Moca, Contenciosul..., op. cit., p. 18.
7
G. Ripert, R. Roblot, P. Serlooten, apud A. Fanu-Moca, Contenciosul..., op. cit., p. 18.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 33

§ 2. Dreptul administrativ

Literatura de specialitate străină a definit dreptul administrativ, în sens

restrâns, ca „dreptul special aplicabil administraţiei”1 sau „dreptul
administrativ” este ansamblul regulilor juridice diferite de cele de drept
privat care reglementează activitatea administrativă a persoanelor
publice”2. O altă opinie este cea potrivit căreia „toate serviciile care
contribuie la executarea legilor, cu excepţia celor de justiţie, sunt servicii
administrative şi dreptul administrativ reprezintă ansamblul principiilor
după care urmează să se execute activitatea lor”3.
„Dictionary of Law”, ediţia a VI-a, editat de Oxford University Press
Inc., New York, 2006, sub îngrijirea prof. Elizabeth A. Martin şi Jonathan
Law, reţine următoarele explicaţii privitoare la noţiunea de drept
administrativ4: „ramura de drept public care reglementează/guvernează5
exercitarea competenţelor şi atribuţiilor autorităţilor publice. Este, în
special implicată în controlul puterii publice printr-un control juridic sau
prin mecanismele non-juridice, cum ar fi responsabilitatea ministerială
individuală şi colectivă, activitatea Ombudsmanului – mediatorul parla-
mentar, comisiile administraţiei locale, precum şi a altor consilieri sau
ombudsmani. Nu există o demarcaţie universal acceptată a domeniului
dreptului administrativ, dar convenţional include exercitarea puterii de

1
G. Peiser, Droit administratif général, ed. a XX-a, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 7.
2
J. Rivero, J. Waline, Droit administratif, ed. a XIV-a, Ed. Dalloz, Paris, 1992, p. 17.
În doctrina română s-a arătat că: „Meritul acestei definiţii este acela că surprinde aspectul
că normele de drept administrativ se aplică tuturor raporturilor de drept public care se
desfăşoară fie şi numai în subsidiar, activităţii care au caracteristicile definitorii (scop,
obiect mijloace de acţiune) comune cu cele ale activităţilor care compun administraţia
publică”. A se vedea A. L. Nicu, Instituţia publică în dreptul administrativ, Ed.
Universitaria Craiova, 2003, p. 148.
3
H. Bérthelemy, Traité élémentaire de droit administratif, Ed. Broché, Paris, 1933,
Notions preliminaires, p. 1.
4
Administrative law -The branch of public law governing the exercise of powers and
duties by public authorities. It is particulary concerned with the control of public power by
judicial review and by non-judicial mechanisms such as individual and collective
ministerial responsibility, and the work of the Parliamentary Ombudsman, the Commis-
sions for Local Administration, and other Commissioners or Ombudsmen. There is no
universally accepted demarcation of the area of administrative law, but is conventionaly
includes the exercise of power by central and local gouvernment, planning, housing, social
security, education, immigration and tribunals and inquiries. A se vedea Dictionary of
Law, ed. a VI-a, Ed. Oxford University Press Inc., New York, 2006, p. 15.
5
Noţiunea de government, „nu este înţeles ca o sursă independentă de putere, ci în
sens de autoritate situată deasupra administraţiei în termeni politici, şi fără a fi legal
separat de administraţie, determină direcţiile de acţiune a administraţiei”. A se vedea I.
Alexandru, Drept administrativ european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 40.
34 JURISDICŢII ADMINISTRATIVE ÎN MATERIE FINANCIARĂ

către guvernarea centrală şi locală, planificare, locuinţe, securitate socială,

educaţie, imigraţie, instanţe de judecată şi investigaţii.”
Fără îndoială, definiţia este tributară sistemului de drept anglo-saxon şi
a sistemului administrativ american în care nu există un drept procedural
distinct, în adevăratul înţeles al termenului – de procedură comună1 – şi
unde, spre deosebire de organizarea judiciară franceză, nu există instanţe
administrative speciale2. Cu toate că în Statele Unite funcţionează un număr
de comisii administrative competente să emită reglementări şi să solu-
ţioneze contestaţii, „corpul acesta nou de drept (administrativ law) are un
caracter semi-administrativ sau semi-judiciar, ca tradiţionala equity3, dar el
este elaborat şi administrat de organisme care funcţionează sub controlul
curţilor de justiţie tradiţionale”.4
Constituţia şi legea federală Administrative Procedure Act (APA)5, în
Statele Unite ale Americii, se aplică tuturor autorităţilor administraţiei,
activitatea acestora fiind însă cenzurată de instanţele ordinare6 ca organe
competente de control jurisdicţional asupra deciziilor administrative, în

1
D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 245.
2
Dreptul Statelor Unite ale Americii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1999, p. 161,
traducere realizată de Constantin Furtună după lucrarea apărută sub titlul „Droit des
Etats-Unit”, Ed. Dalloz, Paris, 1994.
3
Sistemul englez, deşi cunoscut ca unul de common law, în realitate este divizat în
două mari subsisteme, care reprezintă izvoarele de drept: common law şi equity. Această
subdiviziune principală se păstrează şi în condiţiile unor reglementări, numite generic
statute, indentificate de unii autori ca reprezentând al treilea subsistem de drept numit
statutory law. Afirmarea pricipiilor şi regulilor subordonate sistemului equity s-a datorat,
în esenţă, nevoii imperioase de a diminua rigiditatea sistemului common law privind
sarcinile feudale şi transferul proprietăţii. A se vedea R. Constantinovici, „EQUITY” ŞI
„TRUST”, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 204.
4
R. David, C. Jauffret-Spinosi, Les grandes systémes de droit contemporains, Ed.
Dalloz, Paris, 1992, p. 362, apud D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria..., op. cit,
p. 245
5
Administrative Procedure Act – lege federală privind procedura administrativă –
face distincţie între formularea regulilor şi pronunţarea hotărârii de tip administrativ,
clasifică anumite funcţii ale administraţiei, într-o categorie sau alta, şi stabileşte normele
procedurale folosite în fiecare caz în parte. Curtea Supremă, în măsura posibilului, să
respecte atât litera, cât şi spiritul acestei legi considerată un compromis între asigurarea
protecţiei drepturilor umane şi necesitatea de a prezerva eficacitatea serviciilor adminis-
trative (a se vedea Dreptul Statelor Unite ale Americii, op. cit., p. 159). Administrative
Procedure Act este o colecţie de formule procedurale pentru a propune soluţii practice
problemelor administrative şi de a impune un standard minim necesar legitimităţii activi-
tăţii administraţiei. Scopul ei este de a da uniformitate în funcţionarea birocraţiei federale
constituind un compromis între asigurarea protecţei drepturilor cetăţenilor şi necesitatea
eficienţei administraţiei (a se vedea R. A. Lazăr, Legalitatea...., op. cit., p. 57-58).
6
R. A. Lazăr, Legalitatea..., op. cit., p. 56.
Concepte fundamentale relevate în natura jurisdicţiilor adm. 35

care respectarea legii (due proces off law) este înţeleasă ca respectarea
garanţiilor legale şi a procedurilor prin care se protejează drepturile
cetăţenilor, noţiunea de lege incluzând legea fundamentală1.
Analiza definiţiei relevă şi elemente specifice administraţiei europene,
cum ar fi exercitarea puterii de către organele administrative în diverse
domenii de interes public. În final, putem spune că dreptul administrativ
american reglementează modul în care se exercită competenţele şi atri-
buţiile autorităţilor publice, aspecte care se regăsesc şi în definiţiile date în
sistemul de drept romano-germanic2.
Un element care iese în evidenţă este şi instituţia Ombudsmanului –
mediatorul parlamentar3, consacrată şi în legislaţia U.E. şi a statelor
membre.
Studiul literaturii de specialitate româneşti interbelică şi contemporană
relevă mai multe încercări de definire a dreptului administrativ, dintre care
am reţinut ca semnificative următoarele puncte de vedere, astfel:
– „dreptul administrativ poate fi definit ca ramură a dreptului public
care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează organizarea şi
activitatea organelor de stat înfiinţate pentru realizarea sarcinilor puterii
executive, raporturile dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice
sau juridice), precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicabile pentru
nerespectarea acestor norme”4.
– „dreptul administrativ cuprinde reguli după care statul exercită
funcţia executivă, precum şi acelea care guvernează raporturile dintre stat
şi individ născute în urma unui act administrativ”5 .
– dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice în confor-
mitate cu care se exercită activitatea administrativă a statului”6.

1
Ibidem, op. cit., p. 57.
2
Noţiunea „romano-germanic” relevă atât influenţa dreptului roman, cât şi a cutu-
melor germanice. Ceea ce unifică cele două sisteme este concepţia referitoare la regula de
drept, percepută sub aspect legislativ şi doctrinar, ca regulă de conduită generală, fiind
baza codificării dreptului în Europa continentală. În ţările în care se aplică Common Law,
regula de drept este concepută sub aspectul său jurisdicţional.:http://web.umpf-grenoble.fr
/cours/droitcomp.
3
www.usombudsman.org; www.ombudsman.europa.eu.
4
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, partea generală, ed. a III-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 17. Obiecţia adusă în doctrină acestei definiţii vizează
faptul că autorul are în vedere doar organele de stat, în timp ce sfera administraţiei
publice este mai largă, aspect ce nu permite ignorarea autorităţilor publice locale din
conţinutul acestei definiţii. A se vedea D. Apostol Tofan, Drept.., op. cit., vol. I, ed. a II-a,
2008, p. 43.
5
A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, Institutul de Arte Grafice
Eminescu S.A., Bucureşti, 1929, vol. I, p. 14.
6
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Institutul de arte grafice
„Eminescu” S.A., Bucureşti, 1929, p. 41.