Sunteți pe pagina 1din 7

Românii din afara graniţelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea

După 1848, un număr mare de români au continuat să trăiască în afara graniţelor


Principatelor şi apoi ale României: în Ungaria (principatul istoric al Transilvaniei, Banat,
Crişana, Maramureş), în Bucovina, în Basarabia şi la sud şi sud-vest de Dunăre, mai ales între
Morava, Timoc şi Vidin, dar şi risipiţi în tot cuprinsul Peninsulei Balcanice, unde sunt cunoscuţi
ca români macedoneni. Aflaţi sub diferite administraţii: ungară, austriacă, rusă sau otomană,
românii nu au reuşit să participe la viaţa politică, dar şi-au evidenţiat apartenenţa la o comunitate
distinctă printr-o intensă activitate culturală.Diaspora românească s-a format pe la jumătatea
secolului al XIX-lea. Din Transilvania, Banat sau din Vechiul Regat, românii au emigrat în
Statele Unite, Canada, America Latină etc. În noile lor patrii au organizat şcoli şi biserici, au
publicat ziare şi reviste în limba română şi au întemeiat comunităţi distincte, dar s-au şi integrat,
la fel ca alte grupuri etnice, adoptând limba şi modul de viaţă din ţările de adopţie.

Transilvania

Până la 1848, programele politice au menţinut ideile Supplex-ului: recunoaşterea naţiunii


române, a limbii române şi a Bisericii ortodoxe. În acest spaţiu, Biserica unită şi cea ortodoxă,
deşi rivale uneori, au susţinut mişcarea naţională. În preajma revoluţiei de la 1848 se afirmă în
lupta de emancipare cărturarii laici precum George Bariţiu, editorul „Gazetei de Transilvania”, şi
Simion Bărnuţiu, profesor la liceul unit din Blaj.

Etape în evoluţia politică a Transilvaniei


 1849-1860: regim neoabsolutist bazat pe centralizare, sistem represiv, dar şi pe reformism şi
modernizare economică.
 1861-1866: regim liberal; Viena acceptă să transfere o parte a autorităţii unor organe locale
reprezentative cu atribuţii executive şi legislative. Românii domină Dieta Transilvaniei şi
impun un pachet legislativ inspirat de programul naţional.
 1867-1914: regim dualist austro-ungar; Transilvania este anexată Ungariei. Budapesta
promovează o identitate exclusiv maghiară a statului şi a instituţiilor sale. Românii contestă
bazele regimului, revendicând iniţial autonomia, ulterior recunoaşterea lor ca unitate politică
distinctă în cadrul Ungariei sau al Austriei federale. Nici una din cererile românilor nu a fost
soluţionată de Viena; regimul neoabsolutist impus de contele Alexander von Bach şi politica
de germanizare culturală au limitat activitatea naţională. Singura concesie a fost ridicarea
episcopiei unite de la Blaj la rang de mitropolie în 1854.
În perioada regimului liberal, românii au intensificat mişcarea naţională. Noua Dietă a
Transilvaniei avea în componenţă 48 de deputaţi români, 44 maghiari şi 32 saşi. Pentru prima
dată în istoria Transilvaniei românii puteau să influenţeze direct activitatea legislativă şi să aducă
modificări instituţionale. Dieta şi-a desfăşurat activitatea în două sesiuni, în anii 1863-1864
înfăptuind cele mai importante puncte ale programului românesc prin două legi: legea cu privire
la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor ei şi legea care declara româna limbă
oficială a Transilvaniei, alături de maghiară şi germană.

În 1864, printr-o decizie imperială, biserica ortodoxă a fost ridicată la rang de mitropolie,
sub conducerea lui Andrei Şaguna. În 1867 s-a inaugurat oficial monarhia dualistă. Imperiul,
numit Austro-Ungaria, devenea o confederaţie: Austria, cu capitala la Viena, Ungaria, cu capitala
la Budapesta. Fiecare avea guvern, parlament, viaţă politică şi administraţie distinctă, dar Franz
Joseph I era şi împărat al Austriei şi rege al Ungariei. Erau organizate trei ministere comune:
externe, război, finanţe. Pentru Viena dualismul era o nouă formă de organizare politică a
monarhiei. Ea se baza pe colaborarea cu maghiarii, necesară pentru stabilitatea imperiului.
Ungaria accepta această soluţie pentru a-şi reface vechiul stat medieval.

Majoritatea românilor din monarhie, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş, se aflau sub autoritatea maghiară; cei din Bucovina trăiau sub guvernarea austriacă.
Romanii şi-au declarat opoziţia categorică faţă de dualism încă din momentul proclamării sale.
La 15 mai 1868, a fost făcut public „Pronunciamentul de la Blaj”, o reafirmare a programului din
1848. Actul redactat de George Bariţiu s-a difuzat în „Gazeta de Transilvania”, „Telegraful
român”, „Albina” etc. Arestaţi imediat, autorii au fost graţiaţi de împărat.

După organizarea monarhiei dualiste, cauza românilor transilvăneni a fost susţinută şi de


intelectuali sau de oameni politici din România. Ziarul Românul, condus de C.A. Rosetti, publica
articole ce susţineau mişcarea naţională. Bogdan-Petriceicu Haşdeu declara că „Moldova,
Transilvania, Muntenia nu există pe suprafaţa pământului; există un singur corp şi un singur
suflet”. La Bucureşti se forma societatea „Transilvania” pentru întreţinerea la studii a tinerilor de
peste Carpaţi, condusă de Alexandru Papiu-Ilarian.
Cele două partide constituite în 1869 au fuzionat în 1881, formând Partidul Naţional
Român. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic şi nu a participat la alegerile pentru
parlamentul de la Budapesta, declarând că refuză să recunoască unirea din 1867. Până în 1905,
când activismul a devenit linia politică a PNR, principalul moment al mişcării naţionale a
fost Memorandumul din 1892. Comitetul Central al PNR a stabilit textul unui memoriu pe care l-
a trimis şi la Bucureşti, unde regele Carol I l-a găsit potrivit şi a promis sprijin.
Memorandumul nu conţinea cereri noi, dar se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria şi
critica maghiarizarea forţată, revendicând drepturi pentru naţionalităţi. Responsabilitatea acţiunii
şi-a asumat-o conducerea PNR, în frunte cu Ion Raţiu, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu
Coroianu, George Pop de Băseşti etc. Delegaţia română trimisă la Viena nu a fost primită de
împărat, documentul fiind trimis autorităţilor de la Budapesta. Problema românească era
considerată o problemă internă a Ungariei. Procesul intentat de autorităţile maghiare şi desfăşurat
la Cluj a dus la condamnarea autorilor Memorandumului. La cererea regelui Carol I împăratul i-a
graţiat. Memorandumul a reprezentat apogeul politicii româneşti bazate pe tactica pasivistă.

La începutul secolului al XX-lea, tinerii tribunişti au decis aplicarea activismului, idee


susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în România. Potrivit programului adoptat în 1905,
PNR urma să reintre în viaţa parlamentară a Ungariei, renunţa la revendicarea tradiţională a
autonomiei Transilvaniei, cerând în schimb recunoaşterea individualităţii politice a românilor în
cadrul statului maghiar.

La începutul secolului al XX-lea, se conturau trei coordonate privind participarea


românilor transilvăneni la viaţa politică. Prima era linia „oficială” a PNL, reprezentată de Vasile
Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali. „Federaliştii” erau adepţi ai federalizării monarhiei
austriece, cale promovată de Aurel C. Popovici şi Alexandru Vaida-Voevod. Al treilea grup,
„tinerii oţeliţi”, condus de Octavian Goga, susţinea deschis unirea cu România.

Basarabia, Bucovina
Basarabia s-a aflat în epoca modernă sub controlul Imperiului Rus, fiind organizată ca
regiune de graniţă (oblastie) şi apoi ca simplă provincie (gubernie). Imperiul a încurajat
colonizarea germanilor, găgăuzilor, bulgarilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în teritoriul
basarabean politica de rusificare s-a manifestat atât prin aducerea forţată a unor populaţii
rusofone, cât şi prin asimilarea şi promovarea limbii ruse în şcoală, biserică şi în instituţiile
statului.

Identitatea naţională a românilor din Basarabia a fost susţinută la sfârşitul secolului al


XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea prin tipărituri - cărţi bisericeşti, manuale, broşuri -,
biserică, şcoală, presă, literatură etc. Activismul politic românesc s-a făcut simţit după revoluţia
din 1905 şi după promulgarea constituţiei de către ţarul Nicolae al II-lea. În interiorul mişcării
naţionale se confruntau gruparea condusă de Pavel Dicescu, ce revendica drepturi naţionale,
reintroducerea limbii române în biserică şi şcoală etc., şi gruparea formată din intelectuali ca
Pantelimon Halippa, Ion şi Teodor Inculeţ, ce promova idei naţionale radicale.

În 1849, Bucovina devenea ducat sub directa guvernare a Curţii de la Viena. Politica de
deznaţionalizare s-a manifestat în special în Biserică şi şcoală, unde a fost interzisă folosirea
limbii române. Colonizările succesive au dus la descreşterea populaţiei româneşti şi la creşterea
populaţiei ucrainene. Mişcarea naţională a fost stimulată de viaţa culturală activă: Societăţile
„Junimea”, „Concordia”, „Dacia” au militat pentru respectarea autonomiei şi recunoaşterea
individualităţii româneşti. În 1892 s-a constituit Partidul Naţional Român din Bucovina, for
politic ce susţinea mişcarea pentru drepturi naţionale.

Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Epoca constituirii şi organizării statului naţional român modern, marcată de revoluţia de


la 1848, de actul Unirii din 1859 şi de războiul de independenţă din 1877-1878 se încheiase.
Cultura acestei epoci contribuise prin căile ei proprii, la procesul de transformare a României
moderne ea fiind o cultură naţională militantă. Deşi lipsită de cadrul politic al unui stat pe deplin
unitar, viata culturală a românilor a beneficiat de o relativă coeziune.

În perioada 1878-1918, Vechiul Regat a constituit centrul către care au gravitat forţele
creatoare din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină. Unii oameni de cultură din
Transilvania, Bucovina şi Basarabia s-au stabilit definitiv la sud şi răsărit de Carpaţi. Alţii au
continuat să trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu
România.

Învăţământul

Învăţământul a devenit preocuparea constantă a acestei perioade. Acţiunea de


modernizare a învăţământului au început-o cărturarii Gheorghe Lazăr în Ţara Românească şi
Gheorghe Asachi în Moldova. Prin Regulamentele Organice s-a introdus în Principatele Române
învăţământul public. O măsură importantă privind organizarea sistemului de învăţământ din
România şi a accesului tuturor categoriilor sociale la educaţie a reprezentat-o Legea Instrucţiunii
publice a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, care introducea obligativitatea şi gratuitatea
învăţământului primar.

În acelaşi timp are loc dezvoltarea învăţământului superior prin înfiinţarea universităţilor
din Iaşi, în 1860 şi Bucureşti, în 1864. În opera de modernizare a sistemului de învăţământ din
România se remarcă în mod special activitatea lui Spiru Haret, de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea. Ocupând funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice în mai
multe rânduri, „omul şcoalelor”, cum a mai fost numit, a reorganizat pe baze moderne
învăţământul de toate gradele şi a iniţiat un amplu program de construire a localurilor de şcoli în
mediul rural.

Pentru românii aflaţi sub stăpânirea străină obiectivul principal a fost apărarea şcolilor cu
predare în limba naţională. În Transilvania şi Bucovina existau şcoli româneşti de nivel primar şi
mediu, dar se simţea lipsa învăţământului superior. În Transilvania, pentru români, învăţământul
superior s-a limitat la existenţa facultăţilor de teologie: ortodoxe la Sibiu, Arad şi Caransebeş şi
unite la Blaj, Lugoj, Oradea şi Gherla.

Universitatea din Cluj, înfiinţată în 1872, era inaccesibilă populaţiei româneşti deoarece
predarea se realiza în limba maghiară. Politica de maghiarizare promovată de statul ungar după
crearea Imperiului Austro-Ungar (1867) a afectat învăţământul românesc din Transilvania.
Legile Trefort din 1879 şi 1883 şi mai ales legea Appony din 1907, au dus la închiderea unui
număr mare de şcoli secundare, ajungând în 1914 la doar 2.170 faţă de 3.000 câte erau în 1880.

În Bucovina situaţia învăţământului românesc era asemănătoare cu cea din Transilvania.


Politica de germanizare s-a manifestat în şcolile româneşti. Deşi în planul de învăţământ al
liceelor, gimnaziilor şi a unor instituţii de învăţământ superior a fost introdusă limba şi literatura
română, predarea acesteia se făcea în limba germană. În cadrul universităţii de la Cernăuţi,
înfiinţată în 1875, a fost organizată o catedră de limbă şi literatură română.

În Basarabia situaţia învăţământului pentru români este mult mai dramatică. Politica de
deznaţionalizare a populaţiei româneşti a culminat cu interzicerea folosirii limbi române în scoli,
în 1867. În Dobrogea învăţământul românesc a beneficiat de sprijinul guvernului României şi al
unor dascăli veniţi din celelalte teritorii. Profesorul ardelean Nifon Bălăşescu şi-a adus
contribuţia la ridicarea mai multor şcoli primare.

Instituţii de cultură, societăţi şi asociaţii cultural

În dezvoltarea culturii un rol foarte important l-au avut o serie de societăţi şi instituţii de
cultură. Un element de coeziune a spiritului creator din întreg spaţiul românesc l-a reprezentat
Academia Română, înfiinţată în 1879 printr-un decret regal. Ea a devenit forul în jurul căruia s-
au grupat cele mai importante forţe creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi
din provinciile aflate sub dominaţie străină.

Românii din afara graniţelor

Unirea din 1859 nu a adus în graniţele statului naţional român toate teritoriile locuite de
români. Astfel Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea au rămas în componenţa statelor
vecine. Transilvania a cunoscut după revoluţia de la 1848 un regim neoabsolutist. Noul regim şi-
a asociat o componentă reformistă promovând o serie de măsuri în anumite domenii: economie,
societate, învăţământ, biserică. Începând cu anul 1860, instaurarea unui regim liberal permite
afirmarea politică a naţionalităţilor, deci şi a românilor din imperiu. Transilvania dispunea acum
de autonomie internă.
În 1863-1864 la Sibiu a fost convocată Dieta în cadrul căreia, urmare a unei reprezentări
româneşti semnificative, au fost adoptate: legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române
şi a confesiunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania şi legea prin care limba română era
recunoscută drept limbă oficială în Transilvania, alături de cea maghiară şi germană. În 1861 a
luat fiinţă la
Sibiu Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şiCultura Poporului Român (ASTRA)
care şi-a adus o contribuţie majoră la susţinerea mişcării culturale naţionale a românilor
transilvăneni.
Procesul politic liberal a fost stopat prin constituirea dualismului austro-ungar în 1867.
Transilvania a fost anexată Ungariei pierzându-şi autonomia, iar populaţia majoritară
românească a fost lipsită de drepturi. În aceste condiţii obiectivul urmărit de fruntaşii românilor a
fost recâştigarea autonomiei Transilvaniei. Primul protest vehement împotriva dualismului a fost
„Pronunciamentul de la Blaj” din 1868.

În 1869 i-au fiinţă două partide ale românilor: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi
Ungaria, condus de Alexandru Mocioni şi Partidul Naţional al Românilor din Transilvania
condus de Ilie Măcelariu. În 1881 cele două partide se unesc formându-se Partidul Naţional
Român. Au existat în cadrul elitei româneşti puncte de vedere diferite în privinţa tacticii politice
ce trebuie adoptată: „pasivismul” , susţinut de cei mai mulţi conducători în frunte cu Ioan Raţiu,
care susţinea, ca formă de protest neparticiparea la viaţa politică a Ungariei şi „activismul”
promovat de o grupare în frunte cu mitropolitul Andrei Şaguna, care susţinea necesitatea
participării la viaţa politică.

Apogeul politicii româneşti bazată pe pasivism a fost Memorandumul înaintat de fruntaşii


mişcării româneşti Curţii imperiale de la Viena în 1892. Memorandumul, care cerea în principal
înlăturarea dualismului şi acordarea autonomiei Transilvaniei, a fost trimis de Curtea de la Viena
guvernului maghiar care l-a respins, iar semnatarii lui au fost judecaţi şi condamnaţi în 1894.

La începutul secolului al XX-lea tactica pasivismului a fost abandonată de noii fruntaşi ai


mişcării, dintre care s-au remarcat „tribuniştii” - care impun activismul. Programul PNR din
1905 stabileşte un nou obiectiv: recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul
statului maghiar. Treptat tot mai mulţi fruntaşi români vor deveni adepţii unirii Transilvaniei cu
România. Lupta românilor ardeleni a fost susţinută de românii din Regat prin diferite mijloace.

Bucovina, parte a teritoriului Moldovei, anexată de habsburgi în 1775, cu o populaţie


majoritar românească la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost supusă unui intens proces de
deznaţionalizare. Această politică a vizat în special biserica şi şcoala, unde a fost interzisă
folosirea limbii române. A fost încurajată aşezarea ucrainienilor, rutenilor şi germanilor în
Bucovina, astfel că ponderea populaţiei româneşti a scăzut conţinu, ajungând în 1910 la doar
34,4% din populaţie. Mişcarea naţională a românilor din Bucovina s-a desfăşurat cu precădere pe
tărâm cultural.

Au fost organizate societăţi culturale: Concordia, Junimea, Dacia, Societatea pentru


Literatura şi Cultura Română, s-au editat numeroase gazete: Bucovina, Gazeta Bucovinei,
Aurora Română, Patria, au fost organizate comemorări şi aniversări ale unor evenimente din
istoria naţională (1875, comemorarea a 100 de ani de la anexarea Bucovinei, 1904 - 400 de ani
de la moartea lui Ştefan cel Mare), a fost susţinută afirmarea învăţământului în limba română. În
1892 a luat fiinţă Partidul Naţional Român din Bucovina care a reuşit să-şi trimită deputaţi în
Parlamentul de la Viena.

Aniversarea unor evenimente din istoria neamului a fost un prilej de strângere a


legăturilor cu românii de pretutindeni. Românii din Vechiul Regat au participat la aceste acţiuni
şi s-au solidarizat cu acţiunile unor intelectuali care vizau regenerarea vieţii culturale şi
bisericeşti în această provincie (Iancu Flondor, mitropolitul Silvestru Morariu).

Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, a fost anexată în 1812 de Rusia.
Autorităţile ţariste au urmărit integrarea rapidă a acestei provincii româneşti în imperiu,
promovând o agresivă politică de deznaţionalizare. Au încurajat colonizarea, în provincie, a
populaţiei rusofone, a germanilor, găgăuzilor şi bulgarilor. În 1867 limba română a fost interzisă
în şcoli, în instituţiile statului şi biserică, fiind impusă limba rusă. Ponderea populaţiei româneşti
a cunoscut o scădere continuă în raport cu celelalte naţionalităţi ajungând de la 86 % în 1834, la
56% în 1918.

Mişcarea naţională a populaţiei româneşti a fost condusă de intelectuali remarcabili: Ion


Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halipa etc. După revoluţia rusă din 1905, când a avut loc o
oarecare liberalizare, a fost înfiinţată „Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii
naţionale”, au fost editate ziarele „Basarabia” şi „Cuvânt Moldovenesc” care au susţinut
drepturile naţionale. În paralel conducătorii mişcării au menţinut strânse legături cu oamenii de
cultură şi politici din Regat. Statul român a sprijinit material şi cultural activitatea acestora.