Geol Aplicata Foraj Extractie

GEOLOGIE GENERALĂ
APLICATĂ ÎN FORAJ-EXTRACŢIE
DUMITRU FRUNZESCU
GHEORGHE BRĂNOIU
GEOLOGIE GENERALĂ
APLICATĂ ÎN FORAJ-EXTRACŢIE
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

2002
Copyright © 2002, Editura Universităţii din Ploieşti.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FRUNZESCU, DUMITRU
Geologie generală aplicată în foraj-extracţie / Dumitru
Frunzescu, Gheorghe Brănoiu. - Ploieşti: Editura Universităţii
din Ploieşti, 2002
p. 220; 29 x 20 x 2 cm.
Bibliogr.
ISBN 973 – 8150 – 45 – 0
I. Brănoiu, Gheorghe
55:622
Control științific:
Prof. dr. ing. Octavian Georgescu
Conf. dr. ing. Mihail Valentin Batistatu
Redactor:
Prof. dr. ing. Neculai Macovei
Tehnoredactare computerizată:
Angela Zaharia
Director editură:
Prof. dr. ing. Iulian Nistor
Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

Bd. Bucureşti nr. 39, cod 2000
Ploieşti, România
Tel. 0244-573171, Fax 0244-575847
PREFAŢĂ
Lucrarea tratează exhaustiv aspecte aplicative ce se constituie în subpuncte de
detaliu ale programei analitice de la disciplina ”Geologie generală” predată
studenţilor ingineri şi subingineri de foraj-extracţie, geologie petrolieră, ingineria
mediului.
La capitolul despre structura stratificată a scoarţei terestre se prezintă succint
geneza rocilor sedimentare, noţiuni de stratonomie, structuri interne şi externe ale
stratelor, relaţii în suite de strate, relaţia tectonică–eustatism, cicluri de sedimentare,
faciesuri şi corelarea lor, poziţia şi orientarea stratelor.
La capitolul de cartografie geologică se prezintă noţiuni referitoare la
întocmirea, interpretarea şi uzul materialelor grafice folosite în geologie: hărţi
geologice, hărţi structurale, secţiuni geologice şi coloane stratigrafice.
Capitolul de paleontologie prezintă succint noţiuni de sistematică, fosilizare,
clasificarea şi descrierea principalelor categorii ierarhice de organisme fosile cu
importanţă genetică, stratigrafică sau de reconstituire paleoambientală.
Capitolul de sedimentologie prezintă succint trăsături diagnostic ale
ambianţelor sedimentare, noţiuni despre diageneză şi implicaţiile lor în foraj, geologia
petrolului şi ingineria de zăcământ.
Integrarea cunoştinţelor ce vizează optimizarea modului de exploatare a impus
şi dezvoltarea unui capitol despre arhitectura internă a rezervoarelor. Se are în vedere
definirea unui model sedimentar raportabil diferitelor ambianţe şi metode de
extrapolare cu ajutorul materialelor geofizice.
Detalierea caracteristicilor rezervoarelor a impus şi dezvoltarea unui capitol
despre geneza şi clasificarea fisurilor.
Anexele prezintă succint scara geocronologică, culori, simboluri şi semne
convenţionale folosite în practica geologică.
S-a încercat o bună ilustrare a textului şi pe alocuri s-a preferat o prezentare
sintetică sub formă de planşe şi tabele. Autorii sunt recunoscători celor ce ar aduce
sugestii în vederea îmbunătăţirii calităţii lucrării la o nouă ediţie.
DUMITRU FRUNZESCU
GHEORGHE BRĂNOIU
CUPRINS
1. STRUCTURA STRATIFICATĂ A SCOARŢEI TERESTRE 11
1.1. CONSIDERAŢIUNI ASUPRA ROCILOR SEDIMENTARE 11

1.2. STRATIFICAŢIA 13
2.2.1. Stratul geologic 14
2.2.1.1. Determinarea grosimii stratelor 16
2.2.1.2. Importanţa grosimii stratelor 18
2.2.2. Tipuri de stratificaţie 18
2.2.3. Caractere exterioare ale feţelor de strat 21
1.3. CONCORDANŢA ŞI DISCORDANŢĂ STRATIGRAFICĂ 26
1.4. TRANSGRESIUNI ŞI REGRESIUNI MARINE 28
1.5. CICLU DE SEDIMENTARE (ETAJ STRUCTURAL) 30
1.6. FACIES 30
2.6.1.Sincronismul stratelor 31
1.7. POZIŢIA ŞI ORIENTAREA STRATELOR 32
2.7.1.Determinarea poziţiei stratelor din structuri adânci (îngropate) 33
2. NOŢIUNI DE CARTOGRAFIE GEOLOGICĂ 37
2.1. HARTA TOPOGRAFICĂ 37

2.2. HARTA GEOLOGICĂ 38
2.2.1. Clasificarea după scară a hărţilor geologice 38
2.2.2. Clasificarea după conţinut a hărţilor geologice 38
2.2.3. Culori, simboluri, semne convenţionale 39
2.2.4. Aspectul cartografic al limitei de afloriment 39
a. Aspectul cartografic al limitei de afloriment în funcţie de înclinarea stratului 39
b. Aspectul cartografic al limitei de afloriment în funcţie de relief 40
2.2.5. Construcţia limitelor cartografice de afloriment 41
a. Strate orizontale 42
b. Strate verticale 42
c. Strate înclinate 43
d. Aplicaţii 46
2.3. COLOANA STRATIGRAFICĂ 47
2.3.1. Construcţia coloanei stratigrafice 47
2.4. SECŢIUNEA GEOLOGICĂ 49
2.4.1. Construcţia secţiunii geologice 50
a. Construirea profilului morfologic 50
b. Trecerea datelor geologice pe profil 50
c. Corectarea înclinărilor 52
d. Trecerea pe secţiune a datelor privind forajele, puţurile şi galeriile de mină 53
e. Trasarea limitelor de strat în adâncime 53
f. Controlul şi coordonarea unei serii de secţiuni 55
2.5. STRUCTURI CUTATE REPREZENTATE PE HĂRŢI STRUCTURALE 55
2.5.1. Hărţi cu izobate 55
a. Construirea izobatelor pe baza datelor de cartare geologică 56
b. Construirea izobatelor pe baza secţiunilor geologice obţinute din foraje 57
c. Construirea izobatelor prin interpolarea datelor de adâncime între foraje apropiate 57
d. Importanţa hărţilor cu izobate 60
3.5.2. Hărţi cu izopachite 60
3.5.3. Hărţi cu izochore 61
3.5.4. Structuri faliate reprezentate pe hărţi structurale 62
7
3. PALEONTOLOGIE 65
3.1. DEFINIŢIE, SISTEMATICĂ, IMPORTANŢĂ 65

3.2. FOSILIZARE. MODURI DE FOSILIZARE 66
4.2.1. Modul de zăcământ al fosilelor 69
3.3. SISTEMATICA 69
3.4. SUPER - REGNUL PROKARIA 77
3.4.1. Regnul Bacteria 77
3.4.1.1. Încrengătura Cyanobacterii 77
3. 5. SUPER – REGNUL EUKARIA 78
3.5.1. Regnul Protoctista 78
3.5.1.1. Thallophyta 78
a. Clasa Coccolithophyceae 78
b. Clasa Silicoflagellatophyceae 78
c. Clasa Dinoflagellata 79
d. Clasa Bacillariophyceae ( Diatomee) 80
e. Clasa Chlorophyceae 80
f. Clasa Rhodophyceae 81
g. Clasa Phaeophyceae 82
h. Clasa Charophyceae 82
3.5.1.2. Subregnul Protozoa 82
a. Încrengătura Granuloreticulosa 83
Clasa Foraminiferea 83
b. Încrengătura Actinopoda 85
c. Încrengătura Ciliophora 87
3.5.2. Regnul Fungi 87
3.5.3. Regnul Plantae 87
3.5.3.1. Încrengătura Bryophyta 87
3.5.3.2. Încrengătura Pteridophyta 87
a. Clasa Psilopsida 88
b. Clasa Lepidopsida 89
c. Clasa Arthropsida 90
d. Clasa Filicopsida 90
3.5.3.3. Încrengătura Spermatophyta 91
3.5.3.3.1. Subîncrengătura Gymnospermae 91
a. Clasa Pteridospermopsida 92
b. Clasa Cycadopsida 92
c. Clasa Cordaitopsida 93
d. Clasa Coniferopsida 93
3.5.3.3.2. Subîncrengătura Angiospermae 94
3.5.4. Spori şi polen 95
3.5.5. Regnul Animalia 96
3.5.5.1. Subregnul Metazoare 96
a. Încrengătura Porifera 96
b. Încrengătura Archaeocyatha 98
c. Încrengătura Cnidaria 99
Clasa Hydrozoa 99
Clasa Scyphozoa 99
Clasa Anthozoa 100
Subclasa Octocorallia 100
Subclasa Zoantharia 101
d. Încrengătura Vermes 104
e. Încrengătura Bryozoa 104
f. Încrengătura Brachiopoda 105
g. Încrengătura Mollusca 109
Clasa Scaphopoda 109
Clasa Bivalve 110
8
Clasa Gastropoda 116
Clasa Cephalopoda 119
Subclasa Nautiloidea 120
Subclasa Bactritoidea 121
Subclasa Ammonoidea 122
Subclasa Coleoidea 124
Superordinul Belemnoidea 125
h. Încrengătura Arthropoda 126
Clasa Trilobita 127
Subîncrengătura Chelicerata 128
Clasa Merostomata 129
Subîncrengătura Crustacea 129
Clasa Ostracoda 130
Clasa Malacostraca 131
i. Încrengătura Echinodermata 131
Clasa Cystoidea 132
Clasa Blastoidea 133
Clasa Crinoidea 134
Clasa Asteroidea 135
Clasa Ophiuroidea 135
Clasa Holothuroidea 136
Clasa Echinoidea 136
j. Încrengătura Stomochordata 140
Clasa Pterobranchiata 140
Clasa Graptolithina 140
k. Încrengătura Chordata 142
Subîncrengătura Conodontochordata 142
Subîncrengătura Vertebrata 142
Clasa Ostracodermata 143
Supraclasa Pisces 144
Clasa Placodermi 145
Clasa Acanthodii 146
Clasa Chondrichthyes 146
Clasa Osteichthyes 147
Supraclasa Tetrapoda 149
Clasa Amphibia 149
Clasa Reptilia 151
Clasa Aves 157
Clasa Mammalia 158
4. SEDIMENTOLOGIE 161
4.1. SEDIMENTAREA DETRITICĂ 161

4.1.1. Depozitele continentale 161
4.1.1.1. Domeniul glaciar 161
4.1.1.2. Domeniul deşertic 164
4.1.1.3. Domeniul fluviatil 164
4.1.1.4. Domeniul deltaic 167
4.1.2. Domeniile de margine de litoral şi domeniul litoral 169
4.1.3. Domeniul marin 171
4.1.4. Diageneza în seria detritică 173
4.2. SEDIMENTAREA CARBONATICĂ 175
4.2.1. Sedimentarea carbonatică în mare adâncă 175
4.2.2. Sedimentarea carbonatică în mări puţin adânci 175
4.2.2.1. Calcare 175
4.2.2.2. Dolomite 177
4.2.3. Diageneza în mediul carbonatic 178
9
5. ARHITECTURA INTERNĂ A REZERVOARELOR 181
5.1. DEFINIREA MODELULUI SEDIMENTAR 182

5.2. EXTINDEREA MODELULUI SEDIMENTAR CU AJUTORUL
DIAGRAFIILOR GEOFIZICE 187
5.2.1. Corelarea diagrafiilor geofizice 187
5.2.2. Interpretarea sedimentologică a diagrafiilor geofizice 189
5.3. CONCLUZII 194
6. GENEZA ŞI CLASIFICAREA FISURILOR 195
6.1. STRESSUL ŞI DEFORMAREA 196

6.2. DESCHIDEREA ŞI COLMATAREA FISURILOR 201
6.3. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE FISURI 204
6.4. PRINCIPALELE TIPURI DE CLIVAJ 212
Anexa 1 - Scara geocronologică 213

Anexa 2 – Culori şi simboluri pentru rocile magmatice 215
Anexa 3 - Culori şi simboluri pentru rocile metamorfice 215
Anexa 4 – Semne convenţionale 216
BIBLIOGRAFIE 217
10
Geologie generală aplicată în foraj-extracţie
STRUCTURA STRATIFICATĂ A SCOARŢEI TERESTRE
1.1. CONSIDERAŢII ASUPRA ROCILOR SEDIMENTARE
Rocile sedimentare sunt roci formate în urma alterării fizico-chimice sub

acţiunea agenţilor geologici externi, a unor roci preexistente (magmatice, metamorfice
sau chiar sedimentare), materialul rezultat fiind transportat mai mult sau mai puţin,
acumulat şi litificat; sau pot fi formate în urma precipitării substanţelor chimice din
soluţii apoase şi acumularea, litificarea produselor de precipitare.
Rocile sedimentare ocupă un volum mic din scoarţa terestră (5%), dar au
răspândire mare la suprafaţa acesteia (75%). Mai răspândite sunt argilele, marnele,
gresiile şi calcarele.
GENEZA ROCILOR SEDIMENTARE
La formarea rocilor sedimentare se disting patru categorii de procese: alterarea,

transportul, sedimentarea, litificaţia.
Alterarea. Aceasta cuprinde procese în urma cărora se distrug edificiile
mineralogice-petrografice ale rocilor preexistente şi poate fi alterare fizică şi alterare
chimică.
Alterarea fizică presupune dezagregarea, fărâmiţarea mecanică a rocilor, fără
schimbarea compoziţiei lor chimice. Este intensă în regiuni lipsite de sol vegetal, în
regiuni muntoase înalte, pe coastele mărilor.
Alterarea chimică cuprinde procesele care acţionând asupra unor roci
preexistente, modifică profund reţeaua cristalină a mineralelor constitutive formând
minerale noi. Este intensă în climat cald, umed, cu vegetaţie abundentă favorizată fiind
de prezenţa apei. Se manifestă prin procese de oxidare, carbonatare, hidratare,
halmiroliză (acţiunea apelor marine asupra lavelor submarine), prin acţiunea pH-ului.
Alte procese chimice sunt cele de trecere a mineralelor magmatice, metamorfice în
minerale de alteraţie.
Transportul. Materialul alterat este mai mult sau puţin transportat de agenţii de
transport (ape marine, curenţi, valuri, maree, ape curgătoare, ape subterane, gheţari,
vânt, gravitaţie) spre bazinele de sedimentare. Materialul rămas pe loc formează
depozite reziduale (eluviale) care pot proveni din alterarea fizică sau din alterarea
11
chimică. Materialul rezidual din alterarea fizică (soluri schelet, grohotişuri, stânci, stei)
este consecinţa unei dinamici scăzute a agenţilor de transport sau a unui relief plat.
Materialul rezidual al alterării chimice (diverse soluri, laterite, bauxite, terra rosa) este
rezultatul insolubilităţii unor compuşi sau reliefului plat.
Un agent de transport se caracterizează prin dinamica fluidului şi prin efectele de
sortare (separare pe clase granulometrice), abraziune pe care le produce. De exemplu,
vântul produce o sortare avansată a materialului deoarece nu antrenează în mişcare
decât fragmente de o anumită dimensiune. Râurile produc o rulare avansată a
fragmentelor dar o sortare slabă. Gheaţa nu sortează materialul antrenat în transport şi
produce o erodare pe anumite feţe. Mai repede şi mai aproape de ţărm, în ape agitate se
depun particule mai grele, mai mari, apoi spre larg la distanţă din ce în ce mai mare, în
ape din ce în ce mai adânci şi mai liniştite, particule mai fine.
Sedimentarea. Aceasta cuprinde procesele în urma cărora are loc acumularea şi
depunerea materialului anterior alterat şi transportat. Sedimentarea se face în bazine de
sedimentare continentale sau marine şi poate fi sedimentare clastică = detritică
(depunerea fragmentelor rezultate din alterarea fizică) şi sedimentare chimică
(precipitare pe cale chimică a substanţelor din soluţii apoase).
a b c
Fig. 1. Aspectul materialului sedimentat:
a – la un ritm constant de furnizare; b – la un ritm crescut de furnizare;
c – la un ritm scăzut de furnizare.
Sedimentarea clastică se caracterizează prin ritm (succesiune) de depunere a

unor volume de material sedimentar de naturi diferite (prin stratificaţie) datorate
ritmului de furnizare al materialului, ritmului de scufundare al bazinului, cauzate la
rândul lor de diastrofism sau de eustatism. Diastrofismul înseamnă totalitatea proceselor
geologice de formare a neregularităţilor scoarţei, de ridicare şi coborâre a soclurilor
rigide. Eustatismul exprimă variaţia globală a nivelului mării măsurată în raport cu
centrul Pământului, având drept efect schimbări ale nivelului marin de bază – oscilaţii –
care, în raport cu nivelul “zero” pot fi pozitive (+) sau negative (-). Astfel, cât timp
ritmul de furnizare al unui agent de transport este constant se depune un volum de
sedimente omogen, pe o anumită grosime (fig. 1.a). Când datorită mişcărilor diastrofice,
are loc o ridicare a ariei sursă, corelată cu o intensificare a eroziunii, agentul de
transport devine mai viguros, creşte ritmul de furnizare al materialului, se schimbă
natura acestuia depunându-se un material mai grosier (fig. 1.b), pe o grosime
proporţională cu timpul cât noile condiţii sunt constante. Acelaşi lucru se întâmplă dacă
datorită mişcărilor diastrofice are loc o coborâre a ariei de acumulare. La scară mică de
timp, se depun fragmente grosiere în anotimpul ploios. Invers, dacă are loc o scădere a
ritmului de furnizare (relief îmbătrânit) sau o ridicare a zonei de vărsare, se depune
material mai fin (fig. 1.c) sau chiar încetează depunerea în bazin, râul depunându-şi
aluviunile pe parcursul său. La scară mică de timp, se depun fragmente din ce în ce mai
fine către anotimpul secetos. În domeniul marin, de la ţărm spre larg, agenţii de
12
transport produc o granoclasare depunând categorii de material sedimentar din ce în ce

mai fine (fig. 2.a). Dacă are loc o coborâre sau o ridicare a fundului bazinului, natura
materialului sedimentar ulterior depus se schimbă, depozitele fiind mai fine (fig. 2.b),
respectiv mai grosiere (fig. 2.c). Entităţile de material mai grosier sau mai fin, separate
de suprafeţe de stratificaţie formează stratele geologice.
a b c
Fig. 2. Schimbarea naturii sedimentelor cu depărtarea faţă de ţărm:

a – nivelul iniţial al mării; b – coborârea fundului bazinului;
c – ridicarea fundului bazinului.
Sedimentarea chimică se caracterizează de asemenea, prin ritm (succesiune) de

depunere, care este în funcţie de gradul de izolare al bazinului şi de variaţiile climatice.
Astfel, într-o lagună separată de mare printr-un cordon litoral (fig. 3), într-un climat arid
precipită sărurile din soluţie, în ordine inversă a solubilităţii: carbonaţi, sulfaţi, cloruri,
săruri delicvescente. Dacă în timpul unei furtuni, apa mării trece
peste cordonul litoral în lagună, deci scade gradul de izolare,
diluează apa lagunei modificând succesiunea normală de
precipitare sau chiar încetând precipitarea chimică şi depunând
material detritic. Se concretizează suprafeţe de separaţie între
vechile şi noile depozite sedimentare. Variaţiile climatice fac ca
într-o perioadă secetoasă să se depună cloruri, săruri delic-
vescente, iar într-o perioadă mai umedă să se depună carbonaţi,
sulfaţi sau chiar să înceteze precipitarea chimică eventual
depunându-se material detritic.
Fig. 3. Variaţia
Litificaţia. Aceasta cuprinde totalitatea proceselor care gradului de izolare a
transformă materialul sedimentar în rocă sedimentară. Factorii unei lagune.
determinanţi sunt presiunea litostatică şi temperatura în creştere
datorită depozitelor nou adăugate deasupra, presiunile tangenţiale (de stress), circulaţia
soluţiilor mineralizate, prezenţa sau absenţa microorganismelor, toţi acţionând în timp
îndelungat (timp geologic). Există trei faze: singeneza, diageneza şi epigeneza.
1.2. STRATIFICAŢIA
Principala caracteristică a rocilor sedimentare este dispunerea lor în strate.

Stratificaţia reprezintă aspectul de paralelism, concretizat în dispoziţia zonală a rocilor
sedimentare, separate de feţe de stratificaţie (fig. 4). Stratificaţia este consecinţa
variaţiei condiţiilor de sedimentare. Cât timp condiţiile de sedimentare sunt constante se
depune un strat, când condiţiile se schimbă, se depune un strat de altă natură. Există şi
excepţii când din cauza unei mari linişti de sedimentare unele depozite nu sunt
stratificate. Sau pot fi legate de cauze locale. De exemplu, depozitele torenţiale au
materialul netriat din cauza vitezei prea mari de acumulare; depozitele glaciare (argila
cu blocuri) apar nestratificate din cauza incapacităţii gheţii de a sorta materialul; loessul
13
a
c
Fig. 4. Stratificaţia orizontală:

a - laminaţie paralelă; b – liniaţie de curent;
c – liniaţie de desfacere [5].
are fragmente prea uniforme şi nu se mai observă stratificaţia; calcarele recifale şi

dolomitele sunt nestratificate prin natura modului de formare; depozitele de wildfliş
(olistostrome) = marne argiloase cu elemente străine, eterogene, dispuse haotic sunt
datorate curenţilor de turbiditate submarini (declanşaţi de cutremure, sau de pantele prea
înclinate) care distrug o stratificaţie iniţială.
Stratificaţia este importantă în studiul stratigrafiei, litologiei, hidrogeologiei;
ajută la corelarea coloanelor stratigrafice, la descifrarea mişcărilor tectonice, la
prospectarea zăcămintelor.
1.2.1. STRATUL GEOLOGIC
Stratul geologic reprezintă un volum de depozite sedimentare, uniform din punct

de vedere petrografic, de formă aproximativ paralelipipedică, cu dimensiunile pe
orizontală (lungime, lăţime) relativ mari comparativ cu dimensiunea pe verticală
(grosimea), delimitat de două feţe (planele de stratificaţie) inferioară şi superioară după
care se separă de stratele din culcuş, respectiv din acoperiş (fig. 5).
Acoperiş
Faţa superioară
Creştet
en
Talpă
Faţa inferioară
Culcuş
Fig. 5. Elementele stratului.
Grosimea normală stratigrafică (en) a unui strat este distanţa măsurată

perpendicular pe feţele de strat şi este în funcţie de durata sedimentării. Deci strate
sincrone formate în acelaşi timp pot avea grosimi diferite dacă au avut grosimi de
sedimentare diferite (fig. 6).
14
Fosă Cordilieră Fosă
Fig. 6. Variaţia grosimii stratelor cu viteza de sedimentare,

în fose şi cordiliere [22].
Viteza de sedimentare (material sedimentat / unitate de

timp) depinde de mişcările de scufundare a scoarţei. Mai există
grosimea pe verticală (ev) determinată în foraje şi grosimea
orizontală (eh) vizibilă la strate înclinate (fig. 7). După valoarea
absolută grosimea stratelor poate fi de la câţiva mm strate foi,
lamine) la zeci de metri (strate masive). Suprafaţa de afloriment
reprezintă intersecţia dintre un strat şi suprafaţa topografică (fig.
8). Limita de afloriment reprezintă linia de intersecţie dintre o Fig. 7. Grosimea
suprafaţă limită de strat şi suprafaţa topografică. Prin proiecţia ei în normală, pe verticală
plan orizontal se obţine limita cartografică de afloriment (vezi şi pe orizontală.
capitolul Hărţi geologice).
Suprafaţă topografică SECŢIUNE E - W
Limită superioară
de afloriment
Suprafaţă de Suprafaţă
afloriment orizontală
Faţă superioară
Limită
inferioară
de afloriment
Strat
Faţă inferioară
Limită
cartografică Limită carto- Plan orizontal
inferioară grafică supe- de proiecţie
de aflori- rioară de
ment afloriment
Fig. 8. Elemente pentru determinarea grosimii stratului.
15
Lăţimea de afloriment (d) reprezintă distanţa măsurată între limita inferioară şi

cea superioară de afloriment. Proiecţia ei în plan orizontal reprezintă: lăţimea
cartografică de afloriment: l = d  cos. Lăţimea de afloriment este în funcţie de
grosimea stratului (en) (fig. 9.a), de înclinarea stratului () (fig. 9.b) şi de panta
terenului () (fig. 9.c).
a b c
Fig. 9. Variaţia lăţimii de afloriment în funcţie de:

a – grosimea stratului; b – înclinarea stratului; c – panta terenului.
1.2.1.1. DETERMINAREA GROSIMII STRATELOR
Determinarea grosimii stratelor se poate face pe baza datelor ridicate din teren:
lăţimea de afloriment – d (măsurată cu ruleta), unghiul de înclinare al stratului  şi
unghiul de pantă topografică –  (determinate cu busolă geologică) (fig. 8); sau pe baza
datelor culese de pe hartă: lăţimea cartografică de afloriment – l (măsurată cu rigla),
unghiul de înclinare  al stratului (estimat din alura limitelor cartografice de afloriment)
(vezi capitolul Hărţi geologice) şi unghiul de pantă  (determinat din valoarea curbelor
de nivel) (fig. 10).
 = 90
 = 70 - 80
 = 50 - 60
 = 30 - 40 h
β  arctg
 = 10 - 20 l
 = 0 - 5
h = 60m
a b
Fig. 10. Alura limitelor cartografice de afloriment în funcţie de înclinare ( )

şi determinarea unghiului de pantă (  ).
În figura 11 se dau câteva cazuri de determinare a grosimii normale a stratelor în

funcţie de l, a, , . Legat de calculul grosimii stratelor se poate determina adâncimea H
la care va fi întâlnită în foraj o anumită limită geologică cunoscând înclinarea stratului
(), unghiul de pantă () şi distanţa (L) dintre limita de afloriment şi forajul proiectat
(fig. 12).
16
Strat orizontal; suprafaţă Strat înclinat; suprafaţă Strat înclinat; determinare

topografică înclinată topografică orizontală după un foraj
en = dsin en = dsin en = evcos

a b c
Strat înclinat conform (); Strat înclinat conform (); Strat înclinat contrar;
suprafaţă topografică înclinată suprafaţă topografică înclinată suprafaţă topografică înclinată
en = dsin( - ) en = dsin( - ) en = dsin( + )

lsin(α  β) l sin(β  α) l sin(α  β)
en = en = en =
cosβ d cosβ e cos β f
Fig. 11. Diverse cazuri de determinare a grosimii normale a stratelor [22].
Suprafaţă orizontală; strat înclinat
H = Ltg a
Suprafaţă orizontală; strat înclinat conform
H = Lcostg - Lsin
b
Suprafaţă orizontală; strat înclinat contrar
H = Lsin + Lcostg
Fig. 12. Diverse cazuri de determinare a adâncimii

unei limite de strat.
17
1.2.1.2. IMPORTANŢA GROSIMII STRATELOR
Pe baza grosimii stratelor se poate deduce cauza lor, adică mişcările verticale ale
scoarţei din timpul geologic. Grosimile sunt importante în calculul rezervelor de
substanţe utile, în construcţia coloanelor stratigrafice, litologice, în studiul rocilor
sedimentare.
a Efilare prin
eroziune
b Ştrangulare
c Efilare prin
îndinţare
d Efilare în
pană
e Efilare pe un
relief îngropat
Fig. 13. Tipuri de efilare primară şi secundară.
Variaţia grosimii stratigrafice poate fi pe distanţă mică (ştrangulare) (fig. 13.b)

sau se poate face până la dispariţia totală a stratului (efilare). Efilarea poate fi primară şi
secundară. Efilarea primară se poate forma pe un relief îngropat (fig. 13.e) sau datorită
variaţiilor de facies când poate fi în pană (fig.13.d) sau prin îndinţare (fig. 13.c).
Efilarea secundară este rezultatul eroziunii (fig. 13.a) sau falierii (fig. 14). Efilările
primare formează uneori capcane litologice pentru hidrocarburi (fig. 15).
Fig. 14. Efilare tectonică. Fig. 15. Capcană litologică datorită efilării
unor gresii petrolifere.
1.2.2. TIPURI DE STRATIFICAŢIE
Stratificaţia orizontală. Aceasta este stratificaţia cea mai frecventă şi se

formează în medii de sedimentare relativ liniştite. Se caracterizează prin feţe de strat
paralele şi orizontale (fig. 4). Feţele de strat (limitele de strat) pot fi nete (când se
datorează unor schimbări rapide a condiţiilor de sedimentare, eroziunii, diagenezei) sau
pot fi tranziţionale. Suprafaţa de separaţie paralelă cu stratificaţia care corespunde
18
opririi temporale a aportului de sediment (nedepunerii) formează o diastemă.

Elementele de stratificaţie de grosime foarte mică (en  1 cm) datorate micilor variaţii
de sedimentare (îndeosebi variaţii ale vitezei de curgere) formează lamine.
Stratificaţia oblică. Este de asemenea un tip de stratificaţie frecvent la rocile
detritice şi se datorează sedimentării fragmentelor aduse de curenţii de aer, apă, valuri.
Are ca element constitutiv lamina frontală datorată acumulării materialului pe frontul
de înaintare al structurii oblice (fig. 16).
Lamine frontale Zonă de sedimentare Curgere Traiectoria particulelor

intensă retrogradă în suspensie
Fig. 16. Mecanismul de formare al laminelor oblice [5].
Legat de variatele condiţii de formare, laminele frontale pot forma diverse tipuri
(după aspectul în profil – fig. 17 - sau în secţiune orizontală) care apar în corpuri oblic
laminare (Fig. 18. a, b, c, d) sau în asociaţii de corpuri laminare (fig. 19).
Direcţia curentului
a b c
Fig. 17. Profilul laminelor frontale:
a – drepte; b – sigmoidale; c – concav-tangenţiale.
a b c d
Fig. 18. Corpuri oblic laminare:

a – lamine frontale drepte; b – lamine ondulate trochoide;
c – lamine ondulate sinuoase; d – lamine semilunare concoide.
19
La o asociaţie de corpuri laminare, în secţiune transversală pe direcţia

curentului, laminele oblice apar cu înclinări de sens contrar, aspect denumit ca
stratificaţie încrucişată, dar fiind de fapt un caracter al stratificaţiei oblice.
a b
a b
Laminaţie încrucişată
Fig. 19. Asociaţie de corpuri laminare oblice:

a – laminaţie oblică cu limite plane; b – laminaţie oblică concoidă.
Stratificaţia (laminaţia) oblică apare la depozite ondulate (eoliene, fluviatile,

marine), la depozite de colmatare a unor depresiuni. Ea este importantă pentru stabilirea
mediului de depunere, a direcţiei paleocurenţilor sau în cazul stratificaţiei deltaice (fig.
20.a) (prin componentele sale) pentru stabilirea succesiunii normale (fig. 20.b) sau
răsturnate (fig. 20.c) de depunere.
Acoperiş Talpă
 NM
a Talpă b Acoperiş c
Fig. 20. Stratificaţie deltaică:

a – mod de formare; b – succesiune normală; c – succesiune răsturnată.
Stratificaţia (Laminaţia) convolută (curbicorticală) (fig. 21). Este laminaţia

localizată în interiorul unui strat, caracterizată prin creste înguste (frecvent plate) şi
depresiuni largi şi unde amplitudinea cutării este maximă în interior şi redusă spre
limitele stratului. Este frecventă în depozitele de fliş. Exemplu: în Pânza Est – internă =
Teleajen, a flişului curbicortical, din Cretacicul Carpaţilor Orientali.
Se formează prin deformare hidroplastică, imediat după sedimentare, a
materialului depus, datorită unor lichefieri diferenţiale produse de diverse şocuri sau
datorită unor supraîncărcări diferenţiale.
20
Fig. 21. Strat cu laminaţie convolută (curbicorticală).
Stratificaţia gradată (Granoclasare). Acest tip de stratificaţie este un aspect al

structurii interne al stratelor datorat faptului că orice strat, deşi uniform granulometric,
are fragmente mai grosiere în bază şi mai fine la partea superioară, ca o consecinţă a
scăderii dinamicii curenţilor de transport (fig. 22). Ca urmare ajută la stabilirea
succesiunii normale sau răsturnate într-o serie de strate.
Faţa superioară Faţa

inferi-
oară
Faţa
Faţa inferioară superioară
Fig. 22. Sedimentare gradată.
2.2.3. CARACTERE EXTERIOARE ALE FEŢELOR DE STRAT
Structura primară, normală a stratelor, rezultată din procesul de sedimentare este

structura orizontală în care stratul are faţa inferioară jos şi faţa superioară sus, în care
stratele mai vechi sunt jos şi mai noi sunt deasupra (fig. 23.A). Ulterior, datorită forţelor
tectonice stratele sunt dislocate în poziţii secundare. Astfel, stratele pot fi înclinate,
aduse la verticală, răsturnate, cutate (fig. 23.B, C, D, E).
Cutele pot fi: anticlinale (de forma unei albii cu convexitate în sus şi
concavitatea în jos, cu stratul cel mai vechi în mijloc), sinclinale (de forma unei albii cu
convexitate în jos şi concavitatea în sus, cu stratul cel mai nou în mijloc), cute faliate
(fig. 23.F), cute solzi (fig. 23.G), pânze de şariaj (fig. 23.H).
Pentru descifrarea geologiei unei regiuni, structurile secundare trebuie să fie
bine cunoscute. Frecvent ele prezintă importanţă economică cantonând zăcăminte de
substanţe minerale utile. De exemplu, în figura 23.I, se vede cum hidrocarburile
migrează din sinclinale din cauza presiunii litostatice mai mari şi a compresiunii în
bolţile din anticlinal supuse la o presiune litostatică mai mică şi la tensiune.
O structură secundară întâlnită în teren (fig. 24) poate fi interpretată,
diagnosticată numai dacă cunoaştem vârsta relativă a stratelor. Vârsta relativă a stratelor
se determină pe baza principiului superpoziţiei stratelor (într-o succesiune normală de
strate, stratul acoperitor este mai nou decât cel acoperit) corelat cu principiul evoluţiei
organismelor (strate mai vechi conţin resturi de organisme animale şi vegetale = fosile,
21
mai puţin evoluate, strate mai noi conţin organisme mai complexe, mai evoluate). Dar
cum în teren sunt adesea formaţiuni geologice lipsite de fosile (frecvent depozitele de
fliş sau molasă), pentru determinarea structurilor secundare se apelează la
ornamentaţiile feţelor de strat sau la diverse tipuri de stratificaţie (deltaică, gradată). De
asemenea, ele indică mediul de formare şi uneori direcţia paleocurentului.
A B C D E
g a  g g
F G H I
Fig. 23. Structura primară a stratelor (A) şi diverse structuri secundare:

B – strate înclinate; C – strate redresate; D – strate răsturnate înclinate; E – strate cutate
(anticlinal, sinclinal); F – anticlinal faliat; G – cută-solz; H – pânză de şariaj;
I – secţiune printr-un anticlinal petrolifer.
A B C D
E F G
Fig. 24. Diverse interpretări ale unei structuri secundare în funcţie

de vârsta relativă a stratelor:
A – când nu se cunosc vârstele; B – strate monoclinale în succesiune normală;
C – strate monoclinale în succesiune răsturnată; D – sinclinal;
E – anticlinal; F – sinclinal aplecat spre Est; G – anticlinal răsturnat.
22
Ornamentaţiile feţelor de strat sunt variate tipuri de ondulaţii, urme erozionale

de curent, urme deformaţionale postsedimentare, cum ar fi cele de crăpături de uscare,
de picături de ploaie şi urme biotice postdepoziţionale.
Ondulaţiile (engl. ripples) sunt rezultatul stratificaţiei (laminaţiei) oblice şi pot
fi ondulaţii de curent (fig. 25 şi fig. 26), ondulaţii produse de oscilaţia valurilor (fig. 27),
ondulaţii eoliene şi mai rar megaondulaţii (valuri de nisip, dune hidraulice). Ele apar
sub forma unor creste, creste ale căror vârf indică întotdeauna faţa exterioară a unui
strat. Un strat ulterior, mai fin, depus deasupra va păstra sub formă de mulaj aceste
creste, întotdeauna ca faţă inferioară (fig. 28.a). Astfel într-o serie de strate se poate
determina succesiunea normală de depunere şi deci interpretarea structurii respective
(fig. 28.b).
Faţa superioară Faţa superioară Faţa superioară Faţa superioară
a b c d
Fig. 25. Ondulaţii de curent cu lamine oblice discontinue
care după forma în plan a crestelor rezultată din tipul laminelor (vezi fig. 18) sunt:
a – drepte; b – trochoide; c – sinuoase; d – linguoide.
Faţa Direcţia curentului

Faţa superioară superioară Faţa superioară
a b c
Fig. 26. Ondulaţii ascendente de curent cu tendinţa de migrare în sensul

curentului concomitent cu dezvoltarea pe verticală, cu lamine oblice continue:
a – cu panta din aval erodată; b – decalate; c – cu lamine concordante.
Faţa superioară Faţa superioară

Faţa superioară
a b c
Fig. 27. Ondulaţii produse de oscilaţia valurilor:
a – cu lamine arcuite concave concordante; b – cu seturi discordante
de lamine concave; c – cu creste rotunjite.
23
Faţa superioară
Faţa
inferioară
Mulaj
Faţa superioară
a Faţa
Original inferioară b Faţa
inferioară
Fig. 28. Formarea mulajelor (a) şi interpretarea ca anticlinal a unei structuri (b).
Urmele erozionale de curent (mecanoglife). Apar ca depresiuni de diferite
forme (engl. marks) la partea superioară a stratelor lutitice ce au constituit patul
curentului sau frecvent ca mulaje proeminente (engl. casts) întotdeauna la partea
inferioară a stratelor arenitice (gresii) ce s-au depus în depresiunile lăsate de curent.
După modul de formare pot fi:
1) u r me g e ne r a t e d e e r o z i u n e a d ir e c t ă a c u r e nt u l u i (fig. 29): caneluri de
eroziune depresionare = flute marks (fig. 29.c), caneluri de eroziune - mulaje = flute
casts (fig. 29.a) produse de separare a curgerii cu formare de vârtejuri contrare datorate
unor obstacole; zone de neregularităţii ale fundului (fig. 29.b); riduri dendritice (fig.
29.d); riduri longitudinale (fig. 29. e).
a b c
Fig. 29. Urme de eroziune directă a curentului:

a – caneluri de eroziune-mulaje; b – geneza
canelurilor de eroziune prin separarea curgerii;
c – vârful unei caneluri de eroziune; d – riduri
dendritice; e – riduri longitudinale 5.
d e
2) u r me g e ne r a t e d e o b i e c t e t r a ns p o r t a t e d e c u r e nt (fig. 30): urme de
şanţuri de dragare = târâre = groove marks (fig. 30.a); urme de impact (fig. 30.b) şi de
rulare (fig. 30.c, d).
a b d
Fig. 30. Urme generate de obiecte transportate de curent:
a – mulaje ale unor şanţuri de dragaj; b – urmă de înfigere (Stratele de Comarnic, Barremian – Apţian,
Valea Prahovei); c – urme datorate rulării prin rostogolire; d – urme datorate rulării prin saltaţie [5].
24
3) d e fo r ma ţ i i d a t o r a t e î mp i n g e r i i s e d i m e nt u lu i de c ă t r e c u r e nt (fig. 31).
Cunoscând, pe baza acestor urme, feţele inferioară şi superioară (deci
succesiunea normală de depunere) dintr-o serie de strate, se poate interpreta structura
secundară respectivă (fig. 33).
Faţa
superioară Faţa inferioară
Faţa
superioară
Fig. 31. Urme deltoidale datorate Fig. 32. Interpretarea ca anticlinal a unei
împingerii sedimentului de către curent. structuri pe bază de mecanoglife.
Urme deformaţionale postsedimentare. Pot fi urme de picături de ploaie (fig.

33.a), (ce apar ca nişte cratere la partea superioară a stratelor lutitice sau ca mulaje
rotunjite la faţa inferioară a stratelor de gresie) sau urme de crăpături de uscare (fig.
33.b), (ce apar ca intrânduri la partea superioară a stratelor lutitice, reprezentând urmele
crăpăturilor poligonale de contracţie, sau ca protuberanţe ascuţite în faţa inferioară a
stratelor de gresie depuse deasupra). Frecvente în depozitele continentale aride şi
semiaride, astfel de urme ajută la stabilirea succesiunii normale de depunere deci la
interpretarea structurilor secundare (fig. 33.c).
Faţa inferioară Faţa superioară

Faţa superioară
Faţa
a b inferioară c
Fig. 33. Urme deformaţionale postsedimentare:

a - urme şi mulaje de picături de ploaie; b – urme şi mulaje de crăpături de uscare;
c – interpretarea ca sinclinal a unei structuri pe bază de crăpături de uscare.
Urme biotice postpoziţionale (bioglife). Apar ca depresiuni la aţa superioară a

stratelor lutitice, arenitice şi reprezintă urme de târâre (fig. 34.a, b) ale unor organisme,
urme de hrănire (fig. 34.c, d), urme de odihnă şi îngropare (fig. 34.e), urme de paşi (fig.
34.f), urme de zbor, de înot (fig. 34.g). De asemenea pe baza lor se pot stabili
succesiunile normale sau răsturnate şi deci se pot interpreta structurile secundare.
25
a b c d
e f g
Fig. 34. Bioglife:

a, b – urme de târâre viermi (a – Nemertites, b – Helminthoides); c, d – urme de hrănire
(c – Chondrites, d – Palaeodictyon); e – urme de odihnă temporară (stea de mare);
f – urme de paşi de reptile; g – urme de zbor de insecte.
1.3. CONCORDANŢA ŞI DISCORDANŢA STRATIGRAFICĂ
Mai multe strate se află în concordanţă stratigrafică dacă feţele de strat sunt
paralele între ele, iar stratele se află în continuitate de sedimentare. Adică, bazinul de
sedimentare în care s-au depus s-a aflat permanent sub apă, a avut aport continuu de
material sedimentar. Când într-o succesiune de strate de vârste din ce în ce mai noi,
lipsesc unul sau mai mulţi termeni stratigrafici (strate de o anumită vârstă), stratele
vecine se află în discordanţă stratigrafică, iar termenii care lipsesc formează un hiatus
(lacună stratigrafică). Lacuna stratigrafică poate fi de sedimentare (termenul care
lipseşte nu a fost depus la loc, în acel timp bazinul de sedimentare fiind exondat datorită
unor mişcări epirogenice pozitive) sau de eroziune (termenul lipsă a fost depus in
continuitate peste cele anterioare, dar după depunerea lui bazinul a suferit o ridicare, a
fost exondat, iar stratul respectiv a fost erodat). Discordanţa stratigrafică reprezintă o
suprafaţă de eroziune sau de nedepunere care separă formaţiuni mai vechi de altele mai
tinere depuse deasupra lor. Suprafaţa de discordanţă poate fi aproape plană (fig. 35.A),
(rocile vechi erodate până la peneplenă) sau poate fi cu denivelări (depunerea rocilor noi
s-a făcut pe un relief tânăr) (fig. 35.H). Discordanţa stratigrafică poate fi simplă, locală,
voalată, unghiulară.
26
A B C D
E F G H
Fig. 35. Tipuri de discordanţă (A, B, C, D) şi stadii în formarea unei discordanţe unghiulare
(E, F, G, H): A – discordanţă simplă; B – discordanţă locală; C – discordanţă voalată;
D – discordanţă unghiulară; E – sedimentare a stratelor a, b, c, d; F – cutare şi ridicare; G – eroziune;
H – scufundare şi depunerea unei noi serii de strate. Vârsta cutării: post d, ante g = e, f.
Discordanţa simplă presupune că stratele separate de lacună sunt paralele (fig.

35.A).
Discordanţa locală apare pe suprafeţe reduse, de obicei între aluviunile unui
vechi curs de apă şi rocile învecinate (fig. 35.B).
Discordanţa voalată apare la granite şi se caracterizează prin faptul că trecerea
la roci de deasupra este gradată (greu de observat) (fig. 35.C).
Discordanţa unghiulară presupune că stratele separate de ea fac un unghi între
ele (fig. 35.D, H). Astfel, bazinul de sedimentare s-a aflat sub apă, s-au depus stratele
vechi (fig. 35.E), apoi au fost cutate, ridicate la suprafaţă, (fig. 35.F), erodate până la un
anumit grad (fig. 35.G), scufundate din nou şi peste ele se depune orizontal seria mai
nouă de strate (fig. 35.H).
Q
Concordanţă Lacună de Exon -
N2 sedimen - Imer - dare la
Concordanţă tare siune fine
N1 Lacună de Exon - Pg 1, fine Pg 3 Q
Pg 1, Pg 2, Pg 3 sedimen - Imersiune dare la Pg 2 Bazin de
K2 Exon - tare fine K3 fine sedimentare
Discordanţă J3, K1 Imersiune K1 Bazin de Pg1 Lacună N1 , N2 , Q
dare la
simplă J2 Lacună de fine T 3 fine J sedimentare
3 de
Concordanţă sedimen - Bazin de Lacună K2, Pg 1 eroziune
tare T2 ,T3 sedimen - de Pg1
J1 tare eroziune
Discordanţă T1,T2,T3 Exon - J1 , J 2 , J3 J3
simplă P dare la
Concordanţă fine T1 Lacună
de
C Bazin de eroziune
Concordanţă sedimentare T1
D D, C, P, T1
Fig. 36. Discuţie asupra evoluţiei tectonice a unei serii de strate orizontale discordante.
Regiunea a avut patru nivele tectonice (patru nivele de ridicare, trei de coborâre).
27
Importanţa discordanţelor poate fi teoretică pentru determinarea vârstei

mişcărilor tectonice de cutare, pentru studii de stratigrafie (fig. 36, 37), cât şi practică,
ele favorizând formarea capcanelor stratigrafice pentru hidrocarburi. Vârsta cutării este
întotdeauna mai nouă decât ultimul strat cutat şi mai veche decât primul strat necutat
(fig. 35.H).
Q Lacună de Imersiune la Exondare Q

sedimentare fine N2 (regiunea ia
Discordanţă 26º
N2 Cutare (26˚)
N2 Bazin de aspectul actual)
unghiulară sedimentare
N1 Imersiune la Exondare la Q
fine K2 fine N1
Bazin de N1 26º Q
Concordanţă sedimentare Pg N1 26º
Pg, N1 45º
J1 J2 19º Pg
Pg N1 J2 19º
19º Pg J2
J2 J1
Discordanţă Lacună de J1 J1
J3,K1,K2
unghiulară Cutare (19˚) sedimentare K1, K2
Bazin de Exondare la
J2 sedimen - fine J3 Lacună de
tare eroziune J3
J1 , J2 , J3 J3
Concordanţă J1 19º
J2 J2
J3 J1
J1
Fig. 37. Discuţie asupra evoluţiei tectonice a unei serii de strate aflate în discordanţă unghiulară.
1.4. TRANSGRESIUNI ŞI REGRESIUNI MARINE
Sunt consecinţe ale mişcărilor oscilatorii ale scoarţei terestre în zona de ţărm,
descendente, respectiv ascendente, constând în invazia mării asupra uscatului, respectiv
retragerea mării, cu rezultatul formării unui anumit tip de sedimente. Astfel, având în
vedere granoclasarea care se produce de la ţărm spre largul mării (fig. 37) la o
transgresiune adâncimea apei crescând, materialul grosier se depune din ce în ce mai în
interiorul uscatului şi ca urmare, o coloană litologică va prezenta conglomerate în bază,
apoi nisipuri, argile, calcare fine la partea superioară (fig. 38). În cazul unei regresiuni,
adâncimea apei devenind din ce în ce mai mică, materialul grosier se depune din ce în
ce mai spre largul mării încât la un anumit moment o coloană litologică va avea
depozite fine - calcare în bază, apoi argile, gresii şi la partea superioară depozite
grosiere - conglomerate (fig. 39). La o serie transgresivă termeni stratigrafici mai noi
depăşesc pe cei vechi deoarece invadarea uscatului se face progresiv, iar la o serie
regresivă, ca urmare a ridicării solului continental termeni superiori au extindere mai
mică decât cele transgresive deoarece prin ridicare sunt supuşi eroziunii.
La o transgresiune (fig. 38) se deosebesc linii de timp orizontale, paralele cu
nivelul mării şi linii de facies paralele cu fundul bazinului de sedimentare. Astfel, la
aceeaşi orizontală (linie de timp) - fie linia 1, găsim ca urmare a coborârii fundului
depozite sincrone dar diferite: conglomerate în stânga şi gresii, argile, calcare spre
dreapta. Se numesc depozite heteropice spre deosebire de depozitele sincrone dar de
28
faciesuri identice numite izopice. Depozite de acelaşi facies (exemplu conglomerate) dar
de vârste diferite şi deplasate în spaţiu (spre stânga), nu pe aceeaşi verticală se numesc
heterocrone. Depozitele de acelaşi facies însă situate pe o aceeaşi verticală se numesc
homotaxe sau de recurenţă de facies. La transgresiune faciesurile de acelaşi fel se
deplasează atât în spaţiu cât şi în timp, proces numit migraţia faciesurilor. Ca urmare un
anumit facies este cu atât mai nou cu cât ne deplasăm în sensul transgresiunii.
Sens transgresiune
Linii de facies
Linii de timp 4
3
Conglomerate 2
t A-A A  NM 1
4 Calcare
3
2
1 A
1 2 3 4 H Gresii
Argile
Fig. 38. Deplasarea zonelor de facies în urma coborârii liniei de ţărm

la o transgresiune şi coloana stratigrafică transgresivă [22].
La o regresiune (fig. 39) liniile de timp sunt paralele cu fundul bazinului de
sedimentare în zona de ţărm iar liniile de facies sunt uşor înclinate, dar aproape paralele
cu nivelul mării. Un anumit facies este cu atât mai nou cu cât ne deplasăm în sensul
regresiunii.
Sens regresiune
Linii de timp
 NM 1
Conglomerate 2
3
t Gresii A Linii de facies 4
A-A
4
3
2
1 Argile A
4 3 2 1 H
Calcare
Fig. 39. Deplasarea zonelor de facies în urma ridicării liniei de ţărm

la o regresiune şi coloana stratigrafică regresivă [22].
29
1.5. CICLU DE SEDIMENTARE (ETAJ STRUCTURAL)
Etajul structural reprezintă seria de depozite ce începe cu o transgresiune şi se

termină cu o regresiune. Deci e format din suprapunerea unei coloane stratigrafice
regresivă peste una transgresivă (fig. 40). De fapt pe fondul unor oscilaţii mici
(oscilaţiile foarte mici determină stratificaţia), scoarţa terestră are mişcări mai mari şi ca
urmare ciclurile secundare formează cicluri principale (fig. 41) definite ca: pachet de
roci cuprins între două discordanţe, ce începe cu o transgresiune şi se termină cu
regresiune. Ciclurile mai pot fi complicate şi de neuniformitatea mişcărilor scoarţei: se
poate ca mişcările de coborâre să fie treptate, iar ridicările rapide, formându-se numai
jumătăţi transgresive de ciclu (exemplu depozitele de fliş, depozitele de cărbuni) sau
invers coborâri rapide şi ridicări lente, formându-se numai jumătăţi regresive de ciclu.
t
Ciclul principal
Ciclul secundar
Timp
Mişcarea scoarţei
Fig. 40. Coloana stratigrafică Fig. 41. Complexitatea ciclurilor de sedimentare.

a unui ciclu de sedimentare simplu
şi variaţia adâncimii mării.
Ciclul sedimentar explică de ce roci de natură diferite se pot suprapune în acelaşi

loc. Ciclurile sedimentare de diferite grade de importanţă, alături de lacune ajută la
separarea limitelor diviziunilor stratigrafice de diferite importanţe. De asemenea ajută la
întocmirea hărţilor tectonice.
1.6. FACIES
Faciesul reprezintă totalitatea caracterelor paleontologice şi litologice ale unui

strat într-un anumit loc. Mai nou, noţiunea de facies se referă şi la condiţiile de
acumulare a rocilor sedimentare şi este definit ca totalitatea condiţiilor paleogeografice
şi paleobiologice care au determinat caracterele petrografice şi paleontologice ale unui
strat într-un anumit loc.
Faciesurile reprezintă caracteristicile importante ale rocilor sedimentare. Cum
este o lege generală ca aspectul petrografic sau paleontologic al unei formaţiuni de o
anumită vârstă să se schimbe în spaţiu, noţiunea de facies are o semnificaţie locală.
Variaţia faciesurilor (trecerea de la un anumit tip la altul) poate fi treptată (pe zeci, sute
de kilometri) sau rapidă pe distanţe de sute de metri sau un kilometru (exemplu
30
formaţiunile recifale prezintă treceri bruşte de la faciesul calcaros la faciesurile detritice

înconjurătoare). Există şi cazuri de uniformitate remarcabilă de facies (exemplu:
complexul gresiei de Kliwa din Oligocenul Carpaţilor Orientali se menţine neschimbat
din regiunea Borislav – Ucraina până la vest de Valea Teleajenului).
Faciesurile pot avea răspândire mare în spaţiu (exemplu argilele roşii abisale)
sau redusă (exemplu faciesul cu Ostrea). După grosime pot varia de la câţiva centimetri
la sute de metri. După caracteristicile generale faciesurile pot fi continentale (lacustre,
fluviale, deşertice), lagunare, marine (fig. 42), (litorale, neritice, pelagice, batiale,
abisale). După zone paleogeografice pot fi faciesuri de geosinclinal, de platformă, de
avanfosă. Se mai pot numi după litologie (calcaroase, grezoase, argiloase), după
caracterul stratificaţiei, după caracterul paleontologic (faciesul cu Bositra, faciesul cu
Ostrea).
Zona neritică
 NM
Zona pelagică - 200m
Zona litorală
Platforma
continentală
Taluzul Zona
continental batială
Zona abisală
Domeniul oceanic
Fosă
Fig. 42. Subdiviziuni batimetrice şi bionomice ale mării.
Faciesurile sunt determinate de mişcările tectonice, de cadrul fizico-geografic în

care se formează, de procesele fizico-chimice din zonele de denudare şi din cele de
acumulare. Faciesurile au importanţă teoretică în determinarea foselor (faciesuri fine) şi
cordilierelor (faciesuri grosiere), în determinarea caracterului continuu sau discontinuu
al cutării (la cutare continuă în bolţile de anticlinal există un facies mai grosier deoarece
cutarea este sinsedimentară) şi importanţă economică (petrolul este legat de faciesuri
bituminoase, cărbunii de faciesuri paralice, sărurile de faciesuri halogene).
1.6.1. SINCRONISMUL STRATELOR
Datorită variaţiei faciesurilor pe orizontală se pune problema dacă faciesuri

diferite s-au format în acelaşi timp. Sincronismul se stabileşte prin metoda
paleontologică (strate de aceeaşi vârstă au aceleaşi fosile) sau în lipsa fosilelor
caracteristice prin metoda stratigrafică: faciesuri care se îndinţează sunt sincrone (fig.
43) sau faciesuri diferite dintr-o succesiune concordantă sunt sincrone dacă au acelaşi
pat sau acelaşi acoperiş (principiul lui Hebert), (fig. 44).
31
Faciesul Faciesul Faciesul

Faciesul de gresiei inter- marnos-
HOIA MERA Şotrile de Tarcău mediar calcaros
Strate Strate
de Tic de Tic
Strate Strate
de Hoia de Mera
Strate
cu Brio- Eocen Strate cu
zoare sup. Briozoare
Fig. 43. Determinarea sincronismului stratelor Fig. 44. Îndinţarea faciesurilor în flişul
pe baza aceluiaşi pat. Stratele de Hoia fiind Eocen al Carpaţilor Orientali.
discordante cu stratele de Tic se corelează
numai cu baza stratelor de Mera.
1.7. POZIŢIA ŞI ORIENTAREA STRATELOR
După cum am mai arătat (fig. 23.a) poziţia primară a stratelor este poziţia
orizontală sau aproape orizontală rezultată din modul de sedimentare.
Stratele mai vechi sunt mai jos, stratele din ce în ce mai noi se depun deasupra.
Ulterior, datorită unor cauze tectonice stratele pot fi dislocate într-o poziţie secundară.
Faţă de poziţia iniţială trebuie stabilit sensul şi amplitudinea deplasării, stratul trebuie
orientat în spaţiu în raport cu punctele cardinale. Orientarea se face prin două elemente:
direcţia şi înclinarea (fig. 45). Direcţia stratului este orice intersecţie dintre un plan
orizontal şi planul stratului. Se exprimă prin orientarea direcţiei care este unghiul θ
dintre aliniamentul direcţiei şi planul meridianului locului (nordul geografic). Înclinarea
este linia de cea mai mare pantă a unui strat, perpendiculară pe direcţie. Se exprimă prin
valoarea înclinării care este unghiul  dintre planul stratului şi un plan orizontal (planul
busolei) şi prin sensul înclinării care este sensul în care stratul intră în pământ,
determinat faţă de punctele cardinale. Direcţia şi înclinarea se măsoară în teren cu
busola geologică (prin mai multe metode).
Direcţie
θ
α
Înclinare
N 30º W 40º SW
Fig. 45. Direcţia şi înclinarea stratului.
32
Metoda clasică. Pentru măsurarea orientării direcţiei se aşează placa busolei în

poziţia orizontală cu una din laturile lungi pe strat şi se citeşte mărimea unghiului ascuţit
format între nordul de pe cadran şi acul busolei şi se observă dacă unghiul respectiv se
formează spre vestul sau estul înscris pe cadran (fig. 45). Pentru măsurarea unghiului
înclinării se aşează busola în plan vertical cu latura pe linia de cea mai mare pantă a
stratului. Se citeşte diviziunea din dreptul reperului clinometrului. Se observă spre ce
punct cardinal înclină stratul. Pentru stratele din figura 45, rezultatul măsurătorii se va
scrie N = 30W, 40 SW (prima cifră = orientarea direcţiei, a doua = unghiul de
înclinare).
Metoda azimutului direcţiei. Orientarea direcţiei stratului se determină aşezând
busola în plan orizontal cu latura est pe strat şi citind numărul de grade înscrise în
dreptul capătului nordic al acului magnetic. Înclinarea se măsoară ca la metoda clasică.
Sensul înclinării se obţine adăugând 90º la azimutul direcţiei. Rezultatul măsurătorii se
va scrie sub forma 150/40 unde 150 este azimutul direcţiei, iar 40 este valoarea
unghiului de înclinare. Sensul înclinării este dat de valoarea 150+90 =240.
Metoda azimutului înclinării. Sensul înclinării se determină aşezând busola în
plan orizontal cu sudul pe strat şi nordul în sensul înclinării; se citeşte numărul de grade
din dreptul capătului nordic al acului magnetic. Azimutul direcţiei se obţine adăugând
90 la azimutul înclinării. Înclinarea se măsoară ca şi la metoda clasică. Rezultatul
măsurătorii se va scrie sub forma 240/40, unde 240 este azimutul înclinării iar 40
valoarea unghiului de înclinare (). Direcţia are azimutul 240+90 =330 sau 240 –
90 = 150.
De menţionat că, pentru o citire directă a punctelor cardinale busola geologică
are punctele est şi vest inversate faţă de o busolă geografică obişnuită.
Direcţia şi înclinarea măsurate se trec apoi pe hartă în punctele de determinare
(de afloriment) prin semnele convenţionale corespunzătoare (vezi anexa 2). De exemplu
semnul 4030 reprezintă poziţia stratului cu direcţia N 40 E şi înclinarea de 30. Pe
baza poziţiilor de strat trecute pe hartă se trasează limitele cartografice de afloriment
(vezi fig. 55, 57) şi mai departe se construieşte harta geologică.
1.7.1. DETERMINAREA POZIŢIEI STRATELOR

DIN STRUCTURI ADÂNCI (ÎNGROPATE)
În cazul stratelor de adâncime, determinarea poziţiei se face printr-o operaţie

geofizică numită pandajmetrie (fr. pendage = înclinare) sau frecvent, pe baza datelor de
adâncime din trei foraje, metodă pe care o vom detalia. Condiţia este ca cele trei foraje
să fie necoliniare, să luăm în consideraţie aceeaşi suprafaţă limită de strat în cele trei
foraje, despărţite prin falii şi să se cunoască exact cota (C) şi adâncimea de foraj până la
suprafaţa limită (H) (fig. 46). După cum se vede în figura 46 adâncimile Hi în cele trei
foraje sunt de valori apropiate şi nu se pot da indicaţii despre înclinarea reală a stratului.
Poziţia stratului (în special înclinarea) se poate determina numai dacă se raportează
suprafaţa înclinată a stratului la un plan de referinţă orizontal (poate fi nivelul mării, sau
alt plan de cotă dată). Deci din datele de adâncime (H) trebuie eliminate diferenţele de
nivel topografic (cotele = C), rezultând o adâncime redusă (hr) cu care se intră în calcul.
33
F3
F2
F1
H3
C1  NM
H1
hr1
Fig. 46. Secţiune reprezentând poziţia a trei foraje:

H – adâncimea până la suprafaţa limită aleasă; C – cota;
hr – adâncimea redusă.
1. Fie un plan de referinţă orizontal nivelul mării (  NM) (fig. 47): hr1 = H1 – C1;
hr2 = H2 – C2 (în figură sunt trecute numai adâncimile reduse faţă de celălalt plan de
referinţă = cel ales).
2. Fie un plan de referinţă orizontal – un alt plan decât nivelul mării şi anume un
plan de cotă Cpr: hr1 = H1 – C1 + Cpr
hr2 = C2 – H2 – Cpr  (-1)
– hr2 = H2 – C2 + Cpr
Deci, indiferent de situaţia în care se află cele trei foraje şi de planul de referinţă
ales, adâncimile reduse se pot calcula uşor. Adâncimile reduse calculate pot fi în
următoarele cazuri:
I. hr1 =hr2 = hr3  strat orizontal.
II. hr1  hr2 = hr3  strat înclinat (două foraje cad pe o aceeaşi orizontală din strat şi al
treilea este diferit; deci direcţia stratului este identică cu linia ce uneşte F2 cu F3).
III. hr1  hr2  hr3  strat înclinat oarecare. Cele trei valori pot fi: hr1  hr2  hr3.
F1 F2
Suprafaţa H2
Plan de referinţă ales limită
C1 C2
H1
hr2
hr1 Cpr  NM
Fig. 47. Secţiune reprezentând interceptarea unei suprafeţe limită de strat

de către două foraje: F1 (C1 < H1) şi F2 (C2 > H2).
34
Având locaţiile celor trei foraje (fig. 48), înclinare probabilă ar fi de la forajul de
adâncime minimă (hr1) către forajul de adâncime maximă (hr3). Direcţia probabilă va fi
perpendiculară pe ea. Sunt trasate în figură cu linie întreruptă. Cum direcţia este o
orizontală în strat şi am presupus că trece prin F2, toate forajele care ar pica pe
aliniamentul direcţiei trebuie să aibă aceeaşi adâncimea redusă (= hr2). Pentru a construi
direcţia reală trebuie determinată distanţa F1E (unde E = intersecţia direcţiei probabile
cu aliniamentul F1F3) punând condiţia ca punctul E să aibă adâncime redusă hrE = hr2.
Scara hărţii
Direcţia
F1 ( hr1 = min) înclinării 1 : 20000
aproximative
x Proiecţia
θ direcţiei reale
X N
M P
F2
(hr2 = intermediar)
E
Proiecţia
direcţiei
aproximative
F3 (hr3 = max)
Fig. 48. Fragment de hartă cu locaţiile celor trei foraje

pe baza cărora se determină poziţia stratului.
Astfel din figura 49.a, în triunghiurile formate există relaţia:
X……………hr3 – hr1
x…………… hr2 – hr1
h  hr1
x  r2 X
hr 3  hr1
Distanţa F1F3 = X se măsoară în mm pe hartă. Adâncimile sunt date în metri. Cu

valoarea determinată a lui x = F1P construim direcţia reală (F2P). Aliniamentul
înclinării este dat de orice perpendiculară pe direcţia (F1M sau F3N). Orientarea direcţiei
este dată de unghiul  dintre aliniamentul direcţiei şi caroiajul vertical al hărţii care de
obicei indică nordul. Valoarea înclinării ( ) se determină din secţiunea NF3, (fig. 49.b):
hr 3  hr 2
α  arctg
NF3
Distanţa NF3 se măsoară pe hartă în milimetri şi pentru a o transforma în metri

se înmulţeşte cu numitorul scării hărţii.
35
X
F1 F3
x E
hr1 hr2
hr3
a
Suprafaţa
limită
N F3
hr2
α hr3
b
Linia de cea mai

mare pantă
Fig. 49. Secţiuni cu poziţia stratului:

a – aliniament F1F3 ; b – aliniament NF3 .
Tabel nr. 1
Exemple I II III
Forajul (F) 1 2 3 1 2 3 1 2 3
Cota foraj (C) 704 802 838 785 883 659 758 794 878
Adâncime (H) 1000 1700 3200 1200 600 2000 600 410 700
Cota planului de 0 283 384
Referinţă (Cpr)
Adâncimea redusă (hr)
Distanţa X între 500 mm 105 mm 70 mm
F1(hrmin) şi F3(hrmax)
Scara hărţii 1 : 10.000 1 : 20.000 1  50.000
36
NOŢIUNI DE CARTOGRAFIE GEOLOGICĂ
Cartografia geologică este ramura geologiei care se ocupă cu întocmirea şi

interpretarea hărţilor geologice. Orice hartă geologică are ca suport o hartă topografică.
2.1. HARTA TOPOGRAFICĂ
Reprezintă proiecţia în plan orizontal a reliefului unei regiuni. Este construită

din curbe de nivel (izohipse) care reprezintă proiecţia în plan orizontal a intersecţiei
dintre o formă de relief şi plane echidistante orizontale (fig. 50).
Raportul dintre dimensiunea unitară a unui obiectiv pe hartă şi dimensiunea din
teren reprezintă scara hărţii. Poate fi numerică (de exemplu 1:20.000) şi se trece
întotdeauna sub titlul hărţii sau grafică (fig. 50).
Secţiune E - W
Hartă
Fig. 50. Secţiune Est – Vest printr-un deal

şi construcţia hărţii topografice.
37
2.2. HARTA GEOLOGICĂ
Harta geologică este o hartă topografică pe care se prezintă răspândirea rocilor la

suprafaţa pământului grupate după vârstă. Ea reprezintă instrumentul şi scopul
cercetărilor geologice. Este un instrument pentru că datele din teren trebuie să fie
consemnate pe o bază topografică şi pe baza ei se proiectează noi idei de cercetare, se
fixează diverse aplicaţii practice ca lucrări miniere, foraje, baraje, căi ferate, tunele. Este
un scop, pentru că exprimă sinteza unui bogat material documentar şi în final evoluţia
geologică a unei regiuni.
2.2.1. CLASIFICAREA DUPĂ SCARĂ A HĂRŢILOR GEOLOGICE
Hărţi de sinteză au scara mai mică de 1:1.000.000, cuprind teritorii întinse şi

detalii puţine.
Hărţi regionale au scara între 1:1.000.000 şi 1:200.000 şi redau alcătuirea
geologică a unei anumite regiuni.
Hărţi de detaliu au scara între 1:200.000 şi 1:20.000 şi redau detaliat geologia
unei regiuni. Se întocmesc pe foi care în funcţie de spaţiu pot fi asamblate pentru a reda
o regiune mai mare.
Hărţi geologice foarte detaliate au scara mare (mai mare de 1:20.000). Se
întocmesc pe planuri topografice şi redau de obicei regiuni cu zăcăminte de substanţe
minerale utile.
2.2.2. CLASIFICAREA DUPĂ CONŢINUT A HĂRŢILOR GEOLOGICE
Hărţi geologice propriu-zise reprezintă proiecţia în plan orizontal a tuturor

datelor geologice întâlnite pe suprafaţa topografică. Reprezintă de fapt proiecţia în plan
orizontal a intersecţiei dintre suprafaţa stratelor cu suprafaţa topografică (relieful).
Stratele de o anumită vârstă se reprezintă printr-o anumită culoare (fig. 51).
Hărţi geologice speciale redau în amănunt anumite caracteristici geologice, care
suprapuse ca semne convenţionale peste o hartă geologică propriu-zisă ar încărca-o prea
mult.
1) Hărţi litologice redau prin haşuri sau semne convenţionale aplicate peste culoare
de vârstă, constituţia rocilor.
2) Hărţi tectonice redau în plan orizontal proiecţia limitelor dintre unităţile
structurale majore (regiuni cutate, platforme, avanfose) ale unei regiuni din
suprafaţa pământului. Pentru fiecare unitate structurală majoră se reprezintă
anticlinoriile, sinclinoriile, cutele, faliile şi prin izolinii (izobate), poziţia unor
orizonturi reper.
3) Hărţi structurale redau în plan orizontal, prin izolinii, proprietăţii ale unui singur
strat. Pot fi hărţi cu izobate (reprezintă poziţia unei limite dintr-o structură, prin
linii de egală adâncime faţă de un plan de referinţă = nivelul mării), hărţi cu
izopachite (reprezintă variaţia grosimii normale a unui strat), hărţi cu izochore
(reprezintă variaţia grosimii pe verticală a unui strat).
38
4) Hărţi geomorfologice redau principalele tipuri de relief după vârstă şi origine.

5) Hărţi hidrogeologice redau prin izolinii, anumite proprietăţi ale unor orizonturi
acvifere.
6) Hărţi ale substanţelor minerale utile redau substanţele minerale utile cunoscute
în limitele unei regiuni.
7) Hărţi ale Cuaternarului redau depozitele cuaternare după vârstă, origine,
constituţie, depozitele mai vechi nefiind separate.
2.2.3. CULORI, SIMBOLURI, SEMNE CONVENŢIONALE
Sunt date geologice care redau vârsta, constituţia şi geneza rocilor.

Culorile şi nuanţele redau vârsta rocilor sedimentare, tipurile petrografice ale
rocilor eruptive şi ale rocilor metamorfice. În cadrul rocilor sedimentare, vârstele mai
vechi ale unei perioade au nuanţe mai închise, vârstele mai noi, nuanţe mai deschise
(anexele nr. 1, 2, 3).
Simbolurile (indicii) precizează în plus vârsta şi geneza rocilor sedimentare,
vârsta şi tipurile petrografice la rocile magmatice sau metamorfice. Se utilizează litere
(latine, greceşti) urmate de indici numerici (cifre arabe), (anexele nr. 1, 2, 3).
Semnele convenţionale (haşurile) reprezintă constituţia rocilor, elementele
tectonice, indicaţiile economice. La hărţile monocrome (la negru) semnele
convenţionale indică atât vârsta cât şi constituţia rocilor, (anexa nr. 4).
2.2.4. ASPECTUL CARTOGRAFIC AL LIMITEI DE AFLORIMENT
a. Aspectul cartografic (pe hartă) al limitei de afloriment (fig. 8)

în funcţie de valoarea unghiului de înclinare () al stratului
La strate orizontale, aspectul limitei este similar cu cel al curbelor de nivel, (fig.
51.a). La strate verticale, aspectul cartografic al limitei de afloriment este de linie
dreaptă, (fig. 51.b). La strate cu înclinare mare aspectul cartografic al limitei de
afloriment este o linie curbă cu rază mare de curbură (apropiată de linia dreaptă), iar la
strate cu înclinare mică este o linie curbă cu rază mică de curbură, sinuoasă (apropiată
de aspectul curbelor de nivel), (fig. 51.c).
a b c
Fig. 51. Aspectul cartografic al limitei de afloriment în funcţie de înclinarea stratului:

a – strate orizontale; b – strate verticale; c – strate înclinate.
39
b. Aspectul cartografic al limitei de afloriment în funcţie de relief
1) Relief plat orizontal. Pentru strate verticale limitele cartografice de afloriment sunt
linii drepte paralele situate la distanţa d = en (grosimea normală a stratului), (fig. 52.a).
Pentru strate monoclinale limitele cartografice de afloriment sunt tot linii drepte paralele
dar distanţa dintre ele variază în funcţie de unghiul de înclinare () al stratului între
e
valoarea d = en pentru  = 90 şi o valoare d  n , cu atât mai mare cu cât  este mai
sin α
mic (fig. 52.b). Pentru strate orizontale, planul stratului fiind paralel cu suprafaţa
topografică, nu există limite de afloriment (vezi definiţia limitei) în perimetrul hărţii
unde se va vedea doar ultimul strat, (fig. 52.c).
a b c
Fig. 52. Aspectul cartografic al limitei de afloriment în relief plat:

a – strate verticale; b – strate monoclinale; c – strate orizontale.
2) Relief variat. Pentru strate verticale limitele cartografice de afloriment sunt linii
drepte paralele situate la distanţa d = en (grosimea normală a stratului), (fig. 53.a, 54.a).
Pentru strate orizontale limitele cartografice de afloriment sunt linii sinuoase identice cu
curbele de nivel sau paralele cu ele (se obţin asemănător, prin proiecţia în planul hărţii a
intersecţiei unor plane paralele orizontale cu suprafaţa topografică), (fig. 53.b, 54.b).
Aspectul cartografic al limitei de afloriment la strate înclinate este de linie
sinuoasă care întretaie curbele de nivel, cu atât mai sinuoasă cu cât relieful este mai
accidentat şi înclinarea e mai mică şi anume formează curbe lungi pe dealuri şi unghiuri
ascuţite (V-uri) pe văi (deoarece văile sunt mult mai înguste decât dealurile).
Vârful V-urilor este îndreptat întotdeauna către stratul acoperitor, când stratul
înclină invers decât panta terenului (fig. 53.c, 54.c), sau când înclină conform, dar
unghiul de înclinare () al stratului e mai mare decât unghiul de pantă (), vârful V-
urilor indică sensul de înclinare al stratului dar   , vârful V-urilor e în sens opus
înclinării stratului, (fig. 53.e).
40
a b c
d e
Fig. 53. Intersecţia stratelor cu relieful variat

şi aspectul cartografic al limitelor cartografice de afloriment:
a – strate verticale; b – strate orizontale ; c – strate înclinate contrar pantei terenului;
d – strate înclinate conform pantei terenului (α > β); e – strate înclinate conform cu panta
terenului (α < β) [53].
2.2.5. CONSTRUCŢIA LIMITELOR CARTOGRAFICE DE AFLORIMENT
Construirea limitei de strat se face pe baza ridicării poziţiilor de strat în punctele

de afloriment şi trecerii lor pe harta topografică. Când regiunea este bine deschisă,
punctele de limită pot fi măsurate şi trecute pe hartă din aproape în aproape, iar trasarea
limitei se face unind aceste puncte. Când regiunea este acoperită pe sectoare mari (de
către soluri, aluviuni, deluvii) trasarea limitei cartografice se face prin metode grafice pe
baza unor puncte de măsură disparate.
41
N N
N
W E W E
S
S
W E
S W S E
a
b
N N
N
N
W E W E
S
S
W S E W S E
c d
Fig. 54. Aspectul cartografic al suprafeţei de afloriment în relief variat pe harta topografică,
secţiune N – S (după înclinare) şi secţiune E – W (după direcţie):
a – strate verticale; b – strate orizontale; c – strate înclinate contrar pantei terenului;
d – strate înclinate conform (α > β) [22].
a. Strate orizontale
Pentru construcţia limitei cartografice de afloriment se unesc punctele de

afloriment ale aceleiaşi suprafeţe limită de strat orizontal, limita de afloriment urmărind
curbele de nivel, (fig. 55.a).
b. Strate verticale
Din punctul de afloriment în care a fost măsurată poziţia suprafeţei limită a

stratului vertical se duce în continuarea direcţiei, limita cartografică de afloriment ca o
linie dreaptă, (fig. 55.b). Numai în caz de falie sau curbură a stratului puncte de
afloriment ale aceleiaşi suprafeţe limită de strat nu vor fi coliniare.
42
a b
Fig. 55. Construcţia limitei cartografice de afloriment

la strate orizontale (a) şi la strate verticale (b).
c. Strate înclinate
În relief plan construirea limitei de afloriment a stratelor înclinate se face

asemănător cu cea a stratelor verticale. Adică din punctele de afloriment se trasează
limita ca o linie dreaptă. În relief variat, limita cartografică de afloriment se trasează
prin metoda orizontalelor pe strat sau metoda abacei. Reamintim că limita de afloriment
se află la intersecţia suprafeţei topografice cu suprafaţa limită de strat şi că proiecţia ei
în plan orizontal al hărţii reprezintă limita cartografică de afloriment (fig. 8). Alura
suprafeţei topografice este redată de curbe de nivel care sunt intersecţii ale respectivei
suprafeţe cu plane echidistante de altitudine diferită (fig. 50) proiectate în planul hărţii.
Cu aceleaşi plane echidistante, intersectând planul stratului (suprafaţa limită) se obţin
linii (direcţii ale stratului) care proiectate în planul orizontal al hărţii apar ca linii drepte
paralele (analoge curbelor de nivel) numite abace şi care redau alura planului stratului
(fig. 56).
Planul
stratului
Planul
hărţii
Abace
Fig. 56. Obţinerea abacelor unei suprafeţe limită de strat înclinat:
E – echidistanţa planelor orizontale; λ – distanţa dintre abace.
Când stratul are înclinare mare, abacele vor fi dese (pentru strate verticale
distanţa  dintre ele devine zero) iar când stratul are înclinare mică abacele vor fi rare
(pentru strate orizontale distanţa  dintre ele devine infinită). Conform definiţiei limitei
cartografice de afloriment, intersectând curbe de nivel şi abace de aceeaşi valoare
(altitudine) se obţin puncte de afloriment al căror loc geometric reprezintă tocmai limita
43
respectivă. Există trei cazuri ale suprafeţei limită de strat înclinat: a – când stratul are
direcţia şi înclinare constantă (suprafaţa limită este plană); b – când direcţia este
constantă şi înclinările variabile (suprafaţa limită este semicilindrică – cazul flancurilor
de anticlinal şi sinclinal); c – când stratul are direcţii şi înclinări variabile (suprafeţe
limită complexe, neregulate).
1) Strate înclinate cu direcţie şi înclinare constantă. Pentru construirea abacelor unei
suprafeţe de strat trebuie cunoscută poziţia (direcţia şi înclinarea) unui punct de
afloriment de pe această suprafaţa, (fig. 57, punctul A). Prelungind direcţia stratului se
obţine o primă abacă de altitudine egală cu cea a curbei de nivel pe care se află punctul
de afloriment (+260m). Următoarele abace se vor construi ca linii paralele cu prima, la
distanţa:
E
λ  scara hărţii, (vezi fig. 56).
tgα
Abacele ce merg în sensul de înclinare al stratului vor avea valori descrescătoare
(240, 220, 200), iar cele ce merg în sens opus căderii stratului au valori crescătoare
(280, 300, 320).
Abacele pot rezulta exclusiv grafic astfel: pe prima abacă obţinută din prelungirea
direcţiei stratului în punctul de afloriment (de altitudine + 260m) se duce la marginea
hărţii o perpendiculară numită linie de bază. La distanţe (e) egale cu echidistanţa
curbelor de nivel (E) redusă la scara hărţii (pentru scara 1:10.000 şi E = 20 m, e = 2
mm) se duc paralele la linia de bază de-o parte şi de alta a ei. Prin punctul de intersecţie
al liniei de bază cu prelungirea direcţiei stratului (abaca primă) se trasează o dreaptă
oblică care să facă cu linia de bază un unghi egal cu înclinarea stratului ( = 30). Prin
punctele de intersecţie ale dreptei oblice cu dreptele paralele la linia de bază, se duc
paralele la abaca primă. Ele se vor nota cu valori descrescătoare sau crescătoare după
cum se află către înclinarea stratului sau opus înclinării. Unind punctele de intersecţie
dintre abace şi curbe de nivel de altitudine egală se obţine traseul limitei cartografice de
afloriment.
Linia de bază
Fig. 57. Construirea limitei cartografice de afloriment

prin metoda grafică (a abacei).
44
2) Strate înclinate cu direcţie constantă şi înclinări variabile. Când suprafaţa limită

de strat are formă semicilindrică, abacele vor fi linii paralele dar neechidistante (fig. 58).
Astfel, la înclinare mare (flancuri de anticlinal şi sinclinal) abacele vor fi dese iar la
înclinare mică (bolta anticlinalelor sau talpa sinclinalelor) vor fi rare. Pentru aflarea
distanţei  dintre abace se va construi mai întâi profilul suprafeţei limită de strat: se
prelungeşte direcţia suprafeţei, măsurată într-un punct şi se construieşte perpendicular
pe o reţea de linii paralele cu distanţa (e) dintre ele egală cu echidistanţa curbelor de
nivel (E) redusă la scara hărţii. Pe această reţea se proiectează înclinările măsurate în
diferite puncte de afloriment şi se construieşte suprafaţa curbă a limitei.
Fig. 58. Construirea limitei cartografice de afloriment într-un sinclinal [53].
45
Prin punctele de intersecţie dintre linia curbă şi reţeaua dreptelor paralele se duc
paralele la direcţia stratului (abace). Abacele vor avea valori descrescătoare în sensul
înclinării stratului pornind de la abaca de cotă cunoscută. Unind punctele de intersecţie
dintre abace şi curbe de nivel de egală altitudine se trasează limita cartografică de
afloriment.
3) Strate înclinate cu direcţii şi înclinări variabile. Când suprafaţa limită de strat are
curbură complexă abacele vor fi linii curbe neparalele, care nu se intersectează între ele
(fig. 59). Construirea abacelor se face astfel: în diferite puncte (A, B, C) în care s-a
determinat poziţia stratului, direcţia, înclinarea se duc perpendiculare pe direcţie. Aceste
perpendiculare se împart apoi în segmente egale cu distanţa () dintre abace, calculată
E
pentru înclinarea fiecărui punct de afloriment ( λ   scara hărţii). Pe fiecare
tgα
perpendiculară divizată se notează altitudinile plecând de la cota punctului în care s-a
determinat poziţia stratului. Puncte de egală altitudine de pe diferite perpendiculare se
unesc într-o linie curbă continuă care este abaca suprafeţei limită. Unind punctele de
intersecţie dintre abace şi curbe de nivel de altitudine egală se trasează limita
cartografică de afloriment.
Limita cartografică
Abace
Curbe de nivel
Fig. 59. Construirea limitei cartografice de afloriment
când variază atât direcţia cât şi înclinarea stratului [53].
d. Aplicaţii
1) Determinarea direcţiei şi înclinării unui strat cunoscând mersul limitei lui. Se

unesc două puncte de o parte şi de alta a unei văi sau a unei culmi, în care limita este
intersectată de o curbă de nivel. Dreapta AB obţinută, având două puncte de egală
altitudine, este o orizontală pe strat (abacă) şi reprezintă direcţia stratului (fig. 60).
Pentru a determina înclinarea, dintr-un punct C de cotă cunoscută se coboară
perpendiculara CE pe direcţie. Din E se măsoară pe direcţie segmentul DE egal cu
diferenţa de altitudine dintre punctul C şi orizontala AB redusă la scara hărţii (50 – 20 =
30m). Unind punctul D cu C se obţine unghiul ECD care reprezintă unghiul de înclinare
al stratului şi se poate măsura cu raportorul.
46
2) Determinarea într-un punct oarecare pe hartă a adâncimii la care va fi întâlnită

în foraj o suprafaţă limită cunoscând traseul limitei cartografice (fig. 61). Se unesc
între ele punctele în care limita intersectează aceeaşi curbă de nivel de-o parte şi de alta
a unei culmi, obţinându-se astfel abacele suprafeţei limită. Se determină altitudinea
locaţiei forajului (P) prin interpolare între abace. Adâncimea suprafeţei limită de strat
este dată de diferenţa între altitudinea locaţiei şi cea a suprafeţei limită în punctul
respectiv.
Fig. 60. Determinarea direcţiei Fig. 61. Determinarea într-un punct P

şi înclinării după traseul limitei [53]. a adâncimii unei suprafeţe limită [53].
2.3. COLOANA STRATIGRAFICĂ
Coloana stratigrafică este o mică coloană ce însoţeşte harta stratigrafică, în care

prin semne convenţionale se indică constituţia petrografică şi variaţiile laterale de
grosime şi facies ale rocilor de pe teritoriul cuprins în hartă (fig. 62) sau constituţia
rocilor dintr-o locaţie de sondă. În coloana stratigrafică, rocile sunt divizate conform
subdiviziunilor stratigrafice ale hărţii şi dispuse în ordinea de sedimentare. În stânga
coloanei se indică vârsta şi scara grafică a grosimilor normale. În dreapta coloanei se
indică grosimilor normale ale formaţiunilor (subdiviziunilor), denumirile lor locale şi
descrierea petrografică. În funcţie de grosimea totală a rocilor din regiune sau de
adâncimea executată sau proiectată a sondei se va alege scara coloanei astfel ca
înălţimea ei să nu depăşească 40-50cm (pentru comoditate de lucru). Limitele
concordante ale unităţilor stratigrafice se reprezintă prin linii continue, drepte, iar cele
discordante prin linii sinuoase (zimţate).
2.3.1. CONSTRUCŢIA COLOANEI STRATIGRAFICE
În funcţie de hartă sau de sonde învecinate se stabilesc vârstele subdiviziunilor

stratigrafice, raporturile de concordanţă sau discordanţă dintre ele şi descrierea
litologică medie a fiecărei subdiviziuni. Se calculează grosimile normale ale fiecărei
subdiviziuni de pe hartă (pentru strate orizontale ca diferenţa între valori interpolate din
curbele de nivel; pentru strate verticale prin măsurători directe ale lăţimii de afloriment;
pentru strate înclinate printr-una din formulele de la fig. 11) sau grosimile normale
medii ale fiecărei subdiviziuni pe baza datelor din sondele învecinate. Se obţine apoi
grosimea totală a tuturor subdiviziunilor şi în funcţie de ea se alege scara convenabilă a
47
coloanei. Grosimile normale reduse la scară ale fiecărei formaţiuni se trec în ordinea de
sedimentare ca segmente pe o coloană lată de 2-3cm. Pentru fiecare subdiviziune se
scriu vârstele, se colorează segmentul corespunzător, se trec semnele convenţionale ale
rocilor, iar în dreapta se scriu grosimea normală şi descrierea petrografică respectivă.
Coloana stratigrafică apare întotdeauna în fişa (comanda) geologo-tehnică a fiecărei
sonde.
Sistem Serie Etaj Indici Constituţie petrografică Grosimi Caractere lito-stratigrafice

INFERIOR SUPERIOR
Senonian
s 200m Calcare şi marnocalcare

CRETACIC
Barremian –
300 –
Neocomian
br Calcare detritice, calcare recifale,

400m calcare fin granulare
ne
MEDIU - SUPERIOR
JURASIC
J2-3 750 – Calcare, dolomite, marne

1000m
Marne, gresii, argile

TRIASIC
Calcare, dolomite
500 –
950m
T
Microconglomerate şi argile
100m
CARBONIFER C Gresii, argile cu intercalaţii de cărbune
Fig. 62. Coloana stratigrafică a formaţiunilor paleozoic superioare şi mezozoice

din Platforma Moesică (după Harta geologică a României, scara 1: 200000, foaia Ploieşti).
48
2.4. SECŢIUNI GEOLOGICE
Secţiunea geologică este reprezentarea pe un plan vertical a poziţiei stratelor

unei regiuni, adică este o imagine rezultată după tăierea regiunii după un plan vertical.
Scopul ei este de a reprezenta mai clar (pe cale grafică) structura geologică. Secţiunile
pot fi reprezentate direct în afloriment (în deschideri naturale mai mult sau mai puţin
verticale – caz rar) sau sunt construite prin metode geometrice pe baza datelor de cartare
geologică sau pe structuri de adâncime, pe baza datelor din foraje sau lucrări miniere.
Pentru o structură geologică se fac mai multe secţiuni transversale (unghiul  dintre
direcţia structurii şi aliniamentul secţiunii este drept), (fig. 63, aliniamentele I - I, II -
II, III - III), după linia de cea mai mare pantă şi câteva secţiuni longitudinale, paralele
cu direcţia structurii ( = 0), (fig. 63 aliniamentul IV - IV). Pot fi şi secţiuni oblice
faţă de direcţia structurii.
Traseul secţiunii se alege prin zonele cu cele mai multe date geologice. El poate
fi drept sau frânt. Se indică pe hartă prin linii scurte la capetele secţiunii şi la punctele
de schimbare a direcţiei, notate cu litere sau cifre latine.
Scara verticală şi orizontală a secţiunii trebuie să corespundă (altfel se schimbă
înclinarea stratelor). De obicei coincide cu cea a hărţii. La strate cu înclinări mici şi
grosimi mici se poate exagera scara înălţimilor. De asemenea, dacă scara hărţii este
mică. Pe secţiuni se indică scara grafică verticală şi linia de zero metri.
Secţiunile se execută conform schemei stratigrafice a hărţii. De regulă, se
desenează cu capătul vestic şi cel nordic spre stânga. Deasupra secţiunii se trec literele
ce indică aliniamentul şi orientarea secţiunii, de exemplu în figura 64: W–E. De
asemenea se trec intersecţiile cu văi, cote, localităţi ale aliniamentului secţiunii. Ca
accesorii apar titlul, scara numerică şi legenda.
Fig. 63. Alegerea aliniamentelor de secţiune

pentru o structură de pe o hartă.
49
2.4.1. CONSTRUCŢIA SECŢIUNII GEOLOGICE
a. Construirea profilului morfologic
În lungul direcţiei alese se construieşte profilul morfologic pe baza hărţii

topografice, cu curbe de nivel (izohipse). Pe o hârtie milimetrică se trasează linia
orizontală de altitudine zero metri şi faţă de ea, la scara hărţii, se desenează în stânga
scara grafică a altitudinii. Pe o bandă de hârtie sau pe partea de sus a hârtiei milimetrice
se trec cu liniuţe verticale intersecţiile aliniamentului secţiunii cu curbele de nivel, şi
valoarea respectivă a curbelor. De asemenea se mai trec cotele, văile cu denumirile lor.
Se prelungesc liniuţele de o anumită valoare până la altitudinea corespunzătoare
deasupra liniei de zero. Punctele obţinute se unesc printr-o linie curbă care reprezintă
profilul morfologic al secţiunii, (fig. 64).
A B
A B
Valea Rea Valea Seacă
Fig. 64. Construcţia secţiunii geologice:

a – hartă geologică; b – banda de hârtie pe care se culeg datele;
c – secţiune.
b. Trecerea datelor geologice pe profil
Printr-un procedeu asemănător se transpun de pe hartă toate limitele geologice

tăiate de linia profilului, poziţiile de strat intersectate de profil (secţiune) sau din
vecinătatea profilului şi eventualele falii. Poziţiile de strat aflate în vecinătatea
aliniamentului secţiunii se vor proiecta pe această linie astfel: în prelungirea direcţiei,
50
dacă aceasta face un unghi apropiat de 90 cu aliniamentul (fig. 65, poziţiile 1 şi 2); în
prelungirea înclinării, dacă direcţia este aproape paralelă cu aliniamentul (fig. 65,
poziţia 5); când direcţia poziţia de strat este oblică faţă de aliniament, poziţia poate fi
proiectată după o perpendiculară pe aliniament (fig. 65, poziţia 4).
PLAN DE SITUAŢIE
Aliniament
secţiune
Fig. 65. Proiectarea poziţiilor de strate pe aliniamentul secţiunii.
Pe profilul geologic o poziţie se reprezintă cu o liniuţă ce formează cu orizontala

punctului un unghi egal cu unghiul de înclinare măsurat în afloriment (fig. 64). se poate
ca sunt proiectate (fig. 66.a. poziţiile 2 şi 3). În acest caz ele se reprezintă pe secţiune
printr-un punct mai gros situat la altitudinea aflorimentului poziţiei respective: sub (fig.
66.b. poziţia 2) sau deasupra (fig. 66.b. poziţia 3) profilului morfologic. Din acest punct
se trasează liniuţa ce marchează înclinarea stratului (valabil pentru cazul transmiterii
informaţiei poziţiei de strat pe direcţie - fig. 66).
Scara 1 : 10.000
Fig. 66. Transmiterea informaţiei poziţiei de strat

pe aliniamentul secţiunii (proiecţia pe direcţie):
a – hartă; b – secţiune după aliniament [53].
51
În cazul transmiterii informaţiei poziţiei de strat pe înclinare (fig. 67) pe distanţa

de proiecţie (d) stratul coboară cu h. Deci pe profil, din punctul mai gros
corespunzător altitudinii poziţiei iniţiale (aflorimentului) se va coborî cu valoarea h =
d  tg  obţinându-se un nou punct, cel real prin care trece stratul. Din acest punct se
trasează apoi liniuţa ce marchează înclinarea stratului. Pentru poziţia 1 din figura 67.a
liniuţa este orizontală (fig. 67.b), (aliniamentul secţiunii fiind paralel cu direcţia stratului
  = 0). Pentru poziţia 2, oblică faţă de aliniament, din figura 67.a înclinarea
stratului în secţiune are o valoare intermediară () cuprinsă între valoarea maximă 2 =
20 (după înclinare) şi o valoare minimă  = 0 (după direcţie), (vezi subcapitolul
corectarea înclinărilor).
afloriment
Scara 1 : 10.000
Plan cotă
Δh
Δh = d ּ tg α
a c
Δh1 = 15 ּ tg 30° = 8,66mm = 86,6m

Δh2 = 6 ּ tg 20° = 2,18mm = 21,8m
Fig. 67. Transmiterea informaţiei poziţiei de strat

pe aliniamentul secţiunii (proiecţia pe înclinare):
a – hartă; b – secţiune după aliniament;
c – secţiuni pe direcţia stratului din poziţia 1 [53].
c. Corectarea înclinărilor
În secţiunile de aliniament perpendicular ( = 90) pe direcţia stratului (fig. 65,

poziţia 1, fig. 66, fig. 68 aliniamentul CA) înclinarea măsurată în profil () este egală cu
cea măsurată în teren (). În secţiunile de aliniament oblic (0    90) faţă de
direcţia stratului (fig. 65, poziţiile 3 şi 4, fig. 67, poziţia 2, fig. 68 aliniamentul DA),
înclinarea aparentă determinată în profil () are valoarea intermediară între înclinarea
reală () de pe aliniament perpendicular şi valoarea zero pe aliniament paralel cu
direcţia (DC). Mărimea unghiului de înclinare aparentă () depinde de mărimea
unghiului de înclinare reală () şi de cea a unghiului dintre aliniamentul secţiunii şi
direcţia stratului (). Relaţia dintre ele este: tg = tg  sin, determinată din figura 68.
Astfel pentru cazul poziţiei 2 din figura 67: tg = tg20 sin 30 = 0,182   = 1020.
52
d. Trecerea pe secţiune a datelor privind forajele, puţurile şi galeriile de mină
Datele din foraje, puţuri miniere, galerii de pe aliniamentul secţiunii sau din
apropiere se reduc la scară şi se proiectează pe planul secţiunii. Când sunt depărtate de
aliniament se proiectează paralel cu direcţiile stratelor. Pe linia forajului, puţului,
galeriei se trec limitele stratelor străbătute şi înclinările lor corectate. Corecţia
înclinărilor la aliniamentul secţiunii se poate face numai când se cunoaşte direcţia
stratelor de adâncime, adică orientarea carotelor. Când nu se cunoaşte orientarea
înclinării se trece pe linia forajului înclinările determinate (ca liniuţe spre dreapta şi
stânga) considerându-le înclinări aparente maxime când se vor trasa limitele stratelor.
Datele din foraj servesc şi la verificarea construcţiei limitelor făcute pe baza datelor de
suprafaţă.
A AB
Înclinare în ΔABD: tg α’ =
Suprafaţă aparentă BD
strat în ΔABC: AB = BC ּ tg α
Înclinare BC
strat în ΔBCD: BD =
B sin ω
α’ α tg α’ = tg α ּ sin ω
ω
D C
Direcţie strat
Fig. 68. Demonstrarea formulei de corecţie.
e. Trasarea limitelor de strat în adâncime
1) Strate ce înclină în acelaşi sens dar cu valori de înclinare diferite. Mersul limitei
în adâncime se face respectând paralelismul dintre traseul ei şi înclinările măsurate la
suprafaţa. În figura 69 se prelungeşte în adâncime înclinarea limitei observată în punctul
de afloriment 1 până întâlneşte perpendiculara coborâtă din punctul 2. Din punctul de
intersecţie se duce o paralelă la linia de înclinare din punctul 2 până întâlneşte
perpendiculara coborâtă din punctul 3 şi aşa mai departe. Rezultă o linie frântă cu
diferite sectoare paralele cu poziţiile de la suprafaţă. Ulterior, întrucât stratele nu fac
unghiuri frânte, se rotunjesc vârfurile liniei frânte rezultând traseul de adâncime al
limitei.
N2p
N2 m
Fig. 69. Construirea traseului limitelor în adâncime

la strate înclinate în acelaşi sens [53].
53
2) Strate cutate. Pentru trasarea cu mai multă exactitate a mersului cutelor în adâncime
se pot folosi metoda razelor (fig. 70). Astfel se ridică perpendiculare pe fiecare linie de
înclinare (în punctele a, b, c, d, e) a două perpendiculare succesive se trasează cu
compasul mersul limitelor în cadrul sectorului dintre perpendicularele respective. Se
obţine traseul limitelor în ipoteza că stratele au grosimi constante şi că limitele sunt
paralele. Unind printr-o linie curbă punctele de frângere bruscă a stratelor din sâmburele
anticlinalului se obţine traseul de adâncime al suprafeţei axiale, care evidenţiază
asimetria anticlinalului şi schimbarea poziţiei boltei la stratele de adâncime.
SW NE
Suprafaţa axială
Fig. 70. Construirea traseului limitelor în adâncime la strate cutate [53].
Construcţia limitei obţinută geometric, artificial trebuie adaptată în funcţie de alţi

factori. Astfel curbura limitelor va fi în conformitate cu stilul tectonic al regiunii: stil
alpin - cute strânse, stil de platformă - cute largi; cu caracterul litologic al formaţiunilor
determinat din coloana stratigrafică: roci incompetente (argile, marne) - cute strânse, cu
rază mică de curbură, roci competente (calcare, gresii dure) - cute largi, cu rază mare de
curbură. Pentru secţiunile transversale apropiate de capetele periclinale ale cutelor se
urmăreşte aspectul cartografic al închiderii periclinale (fig. 71). Dacă terminaţiile
periclinale sunt ascuţite şi talpa cutelor în secţiune va fi ascuţită; dacă terminaţiile sunt
rotunjite şi talpa cutelor va fi rotunjită. De asemenea, pe lângă înclinarea stratelor din
flancuri (fig. 72) se poate folosi şi înclinarea axială (plonjul) a structurii. Dacă există
variaţie de grosime a unui strat (fig. 64.c) racordarea flancurilor se face prin trecere
treptată. Limita dintre strate aflate în continuitate de sedimentare este o linie continuă ce
urmăreşte curbura stratelor; limita stratelor discordante este o linie zimţată.
Fig. 71. Aspectul limitei în profil

reflectat de aspectul închiderii Fig. 72. Construirea profilului geologic în adâncime
periclinale pe hartă [22]. folosind unghiul de coborâre axială (plonj) [53].
54
f. Controlul şi coordonarea unei serii de secţiuni
Controlul se face comparând adâncimile limitelor din secţiuni transversale şi

longitudinale în punctele lor de intersecţie sau construind o hartă cu izobate a unei
suprafeţe limită importante (vezi fig. 73). Dacă izobatele sunt neregulate, cu ondulaţii
bruşte se vor corecta (se pun falii, fig. 80) şi în funcţie de ele se va face şi corecţia
secţiunilor. Secţiunile se vor desena pe o planşă sub formă de culise cu cea mai nordică
sau estică sus. Astfel se poate observa continuitatea unui element tectonic (fie un
anticlinal) pe toată seria de secţiuni.
2.5. STRUCTURI CUTATE REPREZENTATE PE HĂRŢI STRUCTURALE
2.5.1. HĂRŢI CU IZOBATE (gr. izo = aceeaşi, bathis = adâncime)
Sunt hărţi care reprezintă forma, dimensiunile sau alte elemente ale unei
suprafeţe structurale (suprafaţă limită de strat, suprafaţă de discordanţă, suprafaţă de
falie) prin lini de egală adâncime faţă de un plan de referinţă orizontal. Izobatele sunt
deci proiecţiile liniilor de intersecţie între suprafaţa structurală şi plane orizontale
echidistante. Pentru construirea hărţilor cu izobate se alege suprafaţa reper ce trebuie
reprezentată, planul de referinţă şi distanţa pe verticală dintre izobate. Suprafaţa reper
aleasă trebuie să fie caracteristică şi uşor determinabilă pe toată structura. Ea poate fi o
limită (N2p/N2 m), un strat de nisip caracteristic, de marnă, de argilă, calcar, gresie dură,
cărbune, tuf vulcanic ce poate fi precis determinat în toate profilele. Când se aleg mai
multe suprafeţe reper pe aceeaşi structură, izobatele fiecăreia se desenează în culori
diferite. Plan de referinţă se alege de obicei nivelul mării.
Plan de referinţă + 300
 NM
 NM
 NM
Izohipse Izobate Izobate
Fig. 73. Alegerea planului de referinţă.
Planele echidistante de deasupra planului de referinţă se notează cu plus (+), iar

izoliniile corespunzătoare se numesc izohipse (fig. 73.a); cele de sub planul de referinţă
se notează cu minus (-), iar izoliniile corespunzătoare se numesc izobate (fig. 73.b).
Când suprafaţa structurală are o porţiune deasupra nivelului mării şi alta dedesubt se
alege un plan de referinţă (de cotă cunoscută) deasupra şi dedesubtul acestui nivel
pentru a se lucra cu izobate de un singur semn (fie negative, fie pozitive) (fig. 73.c). Pe
hartă se va specifica cota planului de referinţă ales.
55
a b
Fig. 74. Alegerea echidistanţei (E) dintre plane:

a– înclinare (α) mică = echidistanţă mică;
b – înclinare mare = echidistanţă mare.
Echidistanţa (distanţa pe verticală între două izobate succesive) se alege în

funcţie de panta suprafeţei structurale (fig. 74), de gradul de încărcare al hărţii (grad
mare de încărcare - echidistanţă mare), de scara hărţii (scară mare - echidistanţă mică şi
invers) şi de scopul ei. Construirea izobatelor se poate face grafic pe baza datelor de
cartare geologică, a secţiunilor, obţinute din date de foraj sau prin interpolarea datelor
de foraj între grupuri de câte două sau trei locaţii apropiate cunoscute pe hartă.
a. Construirea izobatelor pe baza datelor de cartare geologică
Se întocmeşte harta geologică a regiunii

şi pe baza ei se construiesc mai multe profile
geologice transversale pe direcţia cutei, precum
şi un profil longitudinal (fig. 75. a, b). Prin
intersectarea uneia din suprafeţele structurale
(limita N2 m / N2p) ale unui profil (II - II) cu
plane echidistante se obţin o serie de puncte care
a ulterior vor fi transpuse pe aliniamentul
respectiv (II - II) pe harta cu izobate (fig. 75.c).
La fel se obţin puncte de diverse valori de
adâncime pe aliniamentele I - I şi III - III. Din
unirea punctelor de egală valoare rezultă
izobatele.
Fig. 75. Construirea izobatelor

pe baza datelor de cartare geologică:
a – hartă geologică; b – secţiune;
c – hartă cu izobate la limita N2m / N2p.
56
c
b. Construirea izobatelor pe baza secţiunilor geologice obţinute din foraj
Având mai multe aliniamente de foraje pe o hartă, se întocmeşte pentru fiecare

din ele secţiunea geologică cu stratul reper (N2m / N2p). Intersecţiile stratului reper cu
planele echidistante de diverse adâncimi se proiectează pe marginea de jos a secţiunii
însemnându-se cu liniuţe. Suprapunând această margine cu aliniamentul respectiv de pe
hartă se transpun pe el punctele de adâncime diferită. Aceeaşi operaţie se face pentru
fiecare aliniament de foraje. Ulterior, se unesc printr-o linie punctele de egală valoare,
obţinându-se izobatele (fig. 76).
a b
Fig. 76. Construirea izobatelor pe baza secţiunilor geologice

obţinute din date de foraj:
a – harta cu aliniamentele forajelor şi construirea izobatelor;
b – secţiuni geologice.
c. Construirea izobatelor prin interpolarea datelor de adâncime

între foraje apropiate
Pe harta cu toate locaţiile sondelor (fig. 77.b), se trece în dreptul numărului

fiecărei sonde adâncimea H la care se întâlneşte suprafaţa reper aleasă şi cota locaţiei C
(fig. 77.a). Se calculează valoarea izobatei stratului reper (hr) pentru fiecare sondă după
relaţia: hr = H – C şi se trece pe hartă cu semnul minus (suprafaţa reper fiind sub planul
de referinţă). Se alege echidistanţa E = 100m.
Construcţia izobatelor se face pe grupuri de câte trei sonde şi se merge din
aproape în aproape. Fie un grup de trei sonde A, B, C de valori izobatice (hr): –125,
– 560, – 682 determinate de la suprafaţa reper = limita Meoţian/Ponţian. Suprafaţa
limită înclină de la A către B şi C. Distanţele dintre sonde, măsurate în plan sunt:
A B  420m ; A C  312m ; B C  360m . Diferenţa izobatică între A şi B este: 560 –
125 = 435m; între A şi C: 682 –125 = 557m; între B şi C: 682 - 560 = 122m. Pentru a
afla locul prin care izobatele de – 200, – 300, – 400, – 500, – 600 intersectează
aliniamentul AC, iar izobata de – 600 intersectează aliniamentul BC, se reprezintă
secţiuni după aliniamentele respective.
57
Pentru aliniamentul AB (fig. 77.c) se obţine un triunghi dreptunghic ABB în

care aliniamentul AB se află la cota (planul orizontal) de – 125, iar B la cota (planul
orizontal) de – 560. Pornind din B către B, la 60m diferenţa de nivel trece planul
orizontal de – 500 care intersectează suprafaţa reper AB determinând un mic triunghi
de catete x1 şi 60m, asemenea cu triunghiul ABB. Ştiind că AB = 420m şi BB = 560 –
125 = 435m, se poate scrie:
x1 60 420  60
  x1   57,9m
420 435 435
Această valoare se măsoară pe hartă după aliniamentul AB începând din B,

obţinându-se un punct prin care trece izobata de – 500. Asemănător, planul orizontal de
– 400 determină în secţiune un triunghi de catete x2 şi 160m asemenea cu triunghiul
ABB. Se scrie relaţia:
x2 160 420  160

  x2   154,5m
420 435 435
Număr C
foraj hr
C H
 NM
H
Suprafaţă hr = H - C
Direcţie
reper
Înclinare
N2p
N2 m
a Scara 1 : 10.000
Orizontala – 125
Orizontala – 200
Orizontala – 300
Suprafaţă
reper Orizontala – 400
Orizontala – 500
c
Orizontala – 560
Fig. 77. Construirea izobatelor prin interpolarea datelor de foraj:

A – secţiune cu elementele de calcul; b – harta cu izobate;
c – secţiune arătând obţinerea punctelor de interpolare.
58
Mai uşor, raportul triunghiurilor asemenea se poate reduce la o regulă de trei

simplă, fără a mai fi necesară reprezentarea în secţiune (fig. 77.c), şi anume:
Distanţa între foraje AB = 420m……………….diferenţa izobatică AB = 435m

Distanţa de la B la izobata x1 = 500m……...diferenţa izobatică între B şi prima izobată
= 60m
420  60
x1   57,9m
435
Pentru aliniamentul AC ştiind că distanţa AC = 312m, iar diferenţa izobatică

între A şi C este 557m se poate scrie:
312m……….557m 312m……….557m
x1…………….82m x2…………….182m
312  82 312  182
x1   45,93m x2   101,94m
557 557
312m……….557m 312m……….557m
x3…………….282m x4…………….382m
312  282 312  382
x3   157,9m x4   213,97m
557 557
312m……….557m
x5…………….482m
312  482
x5   269,98m
557
Distanţele x1-5 se măsoară din punctul C obţinându-se puncte prin care trec izobatele de
– 600, – 500, – 400, – 300, – 200. Pe aliniamentul BC se poate scrie:
360m……….122m
x1…………….82m
360  82
x1   24,19m
122
Distanţă care se măsoară din C şi determină punctul prin care trece izobata de – 600.
Apoi, unind punctele de egală valoare, se trasează izobatele structurii. Direcţia
suprafeţei structurale reper este direcţia izobatelor iar înclinarea, perpendiculară pe
izobate, are sensul de la izobata de valoare mică către cea de valoare mare. Valoarea
înclinării se determină din relaţia:
hr
α
L  10  100
(Adâncimile izobatice hr sunt în metri, iar distanţa L a fost măsurată în milimetri pe

hartă, de aceea se înmulţeşte cu numitorul scării hărţii).
59
d. Importanţa hărţilor cu izobate
Hărţile cu izobate pot reda forma unor cute ascunse (ce nu apar pe o hartă
geologică) acoperite discordant de strate orizontale; dând o imagine reliefului structural
al cutelor ajută la orientarea lucrărilor de explorare şi exploatare a hidrocarburilor sau a
altor substanţe minerale utile legate de rocile sedimentare; pe baza lor se poate calcula
adâncimea orizontului reper în orice punct al hărţii ca diferenţă între cota punctului şi
valoarea sa izobatică; servesc la calculul rezervelor de hidrocarburi.
2.5.2. HĂRŢI CU IZOPACHITE
Hărţile cu izopachite reprezintă variaţia în suprafaţă a grosimii normale (en) a

unui strat. Izopachitele (gr. pachis = grosime) sunt linii ce unesc puncte de egală
grosime normală a unui strat. Harta cu izopachite a unui strat se poate construi prin
interpolarea datelor de grosime normală (vezi fig. 11.c) determinate în foraje apropiate.
Grosimile normale se înscriu în dreptul locaţiilor de foraj de pe hartă (fig. 78) şi pe
aliniamentul ce uneşte două locaţii apropiate se determină prin interpolare punctele de
grosime corespunzătoare locaţiei alese.
x2
x1
Fig. 78. Construirea izopachitelor pe baza datelor de foraj.
Astfel, în figura 78 pentru echidistanţa E = 100m între forajele A de grosime

normală 350m şi C de grosime normală 720m se află punctele de grosime 400, 500,
600, 700; între A şi B de grosime 550m se află punctele de grosime 400 şi 500; între B
şi C se află punctele de grosime 600 şi 700. Distanţa x de la o locaţie A până la punctele
de interpolare, de exemplu punctul de grosime 400m, se află printr-o regulă de trei
simplă:
distanţa AB = 800m……………………diferenţa de grosime A, B = 550 – 350 = 200m

x1….………………………………diferenţa de grosime A, punct = 400 – 350 = 50m
800  50
x1   200m
200
60
Pentru al doilea punct de grosime 500m situat la distanţa x2 de A se poate scrie:
distanţa AB = 800m………………….diferenţa de grosime A, B = 550 – 350 = 200m

x2………………………………………...........diferenţa A, punct = 500 – 350 = 150m
800  150
x2   600m
200
Asemănător se face calculul pentru celelalte aliniamente, obţinându-se mai

multe puncte. Unind apoi punctele de egală valoare se trasează izopachitele.
Importanţa izopachitelor constă în faptul că dau o imagine a variaţiei grosimii
normale a unui strat şi servesc la calculul volumului stratului şi ajută astfel la calculul
rezervelor de substanţe minerale utile.
2.5.3. HĂRŢI CU IZOCHORE
Hărţile cu izochore reprezintă variaţia în suprafaţă a grosimii pe verticală a unui

strat. Se construiesc ca şi hărţile cu izopachite, prin interpolarea datelor de grosime
verticală determinate în foraje apropiate. Alt mod de construcţie rezultă din figura 79.a.
Se vede că într-un punct oarecare pe hartă, grosimea pe verticală (în foraj) (ev) a unui
strat este diferenţa dintre adâncimea izobatică la culcuş (hr1) şi adâncimea izobatică la
acoperiş (hr2). Cum pentru un perimetru dat variaţia adâncimii izobatice a culcuşului
este dată de pe harta cu izobate la culcuş strat, iar variaţia adâncimii izobatice a
acoperişului stratului este dată de pe harta cu izobate la acoperiş, suprapunând aceste
două hărţi, în punctele de intersecţie, diferenţa de valoare a adâncimii izobatice hr1 – hr2
reprezintă grosimea pe verticală (ev). Unind punctele de egală valoare a grosimii
verticale se obţin izochorele care descriu variaţia grosimii verticale (fig. 79.b).
 NM
hr1 hr2
ev
Izobate acoperiş
a Izobate culcuş b
Izochore
Fig. 79. Construcţia hărţii cu izochore:
a – secţiune cu elementele ce determină grosimea verticală
într-un foraj vertical; b – harta.
Pentru strate cu înclinare mică (strate de cărbuni, hidrogeologice), grosimea pe

verticală se poate asimila cu grosimea normală, harta cu izochore devenind identică cu
harta cu izopachite. Pe baza ei se calculează volumul stratului şi ajută deci la calculul
rezervelor de substanţe minerale utile.
61
2.5.4. STRUCTURI FALIATE REPREZENTATE PE HĂRŢI STRUCTURALE
Hărţile structurale permit nu numai reprezentarea prin izobate a unui orizont

reper ci şi faliile ce îl afectează. Faliile se proiectează pe harta structurală ca linii ce
întrerup mersul izobatelor. Din construcţia hărţii cu izobate, se poate ca uneori direcţia
izobatelor pe structură să sufere la un moment dat o inflexiune după care să revină la
poziţia iniţială. Se presupune atunci că există o falie transversală pe structură (fig. 80).
Sau se poate ca izobatele să devină anormal de dese şi atunci se pot datora unei falii
longitudinale (paralelă cu direcţia izobatelor).
Fig. 80. Traseul unei falii pe o hartă cu izobate.
a) Falia verticală transversală pe o structură cutată se proiectează ca o linie dreaptă

ce întrerupe mersul izobatelor, determinând o deplasare a acestora în sensul înclinării
stratelor în compartimentul ridicat (fig. 81.a). Săritura faliei este reprezentată prin
diferenţa dintre valoarea a două izobate ce se află una în prelungirea celeilalte de o parte
şi de alta a faliei (în fig. 81.a, săritura = 700 – 500 = 200m).
B D B D
A C A C
a b c
Fig. 81. Reprezentarea faliilor pe harta cu izobate (sus) şi în secţiune (jos):

a – falie verticală; b – falie înclinată normală; c – falie înclinată inversă.
62
b) Falia înclinată normală transversală pe o structură cutată se reprezintă pe harta

cu izobate prin două linii curbe, prima reprezentând intersecţia orizontului reper cu
planul faliei în compartimentul ridicat (fig. 81.b, AB) iar cea de a doua în
compartimentul coborât (fig. 81.b, CD). Distanţa dintre cele două linii ale faliei
reprezintă săritura orizontală a faliei. Pe suprafaţa dintre aceste două linii orizontul reper
lipseşte deci nu se pot construi izobatele lui.
c) Falia înclinată inversă transversală pe o structură cutată se reprezintă pe hartă
asemănător, prin două linii de intersecţia orizontului reper cu planul faliei în
compartimentul ridicat (fig. 81.c, CD) şi în cel coborât (fig. 81.c, AB). În acest caz
distanţa dintre liniile faliei reprezintă acoperirea faliei. Pe suprafaţa dintre cele două
linii orizontul reper se află atât deasupra cât şi sub planul de falie încât un foraj vertical
plasat în zonă l-ar întâlni de două ori. În zona de acoperire se reprezintă atât izobatele
compartimentului ridicat (linii continue) cât şi ale compartimentului coborât (linii
întrerupte).
63
PALEONTOLOGIE
3.1. DEFINIŢIE, SISTEMATICĂ, IMPORTANŢĂ
Definiţie. Paleontologia (gr. palaios = vechi, ontos = viaţă, logos = vorbire) este
ştiinţa care se ocupă cu studiul, clasificarea, descrierea vieţuitoarelor din trecutul
geologic al Pământului. Ele au alcătuit biosfera din trecut, ne sunt cunoscute prin
resturile şi urmele lor păstrate sub diferite forme în rocile sedimentare şi sunt numite
fosile (lat. fossus = scos din pământ, fossilis = dezgropat). Fosilele ca şi vieţuitoarele
actuale sunt sistematizate (clasificate) prin gruparea indivizilor înrudiţi în categorii
ierarhice. Ştiinţa clasificării, sistematica = taxonomia (gr. taxis = aranjare, nomos =
lege), se bazează pe cercetări de morfologie comparată, de embriologie paleontologie
care arată legăturile de înrudire (filogenetice) dintre organisme. (Se grupează indivizii
de origine comună). Ierarhia taxonomică cuprinde următoarele categorii: super-regn,
regn, subregn, încrengătură (phylum), subîncrengătură, supraclasă, clasă, subclasă,
infraclasă, cohortă, supraordin, ordin, subordin, suprafamilie, familie, subfamilie, trib,
gen, subgen, specie.
Specia. Unitate taxonomică fundamentală, reprezintă o comunitate de indivizi
unitari sub aspect fiziologic, capabili de autoreproducere în cadrul unei serii de generaţii
şi atât de asemănători încât pot fi denumiţi cu acelaşi nume. Specia este desemnată prin
2 cuvinte de origine greacă sau latină, primul reprezentând genul. Exemplu: specia
Ursus spelaeus, genul Ursus, familia Ursidae, ordinul Carnivora, clasa Mammalia,
încrengătura Chordata, regnul animal.
Importanţă. 1) Paleontologia ajută sistematica animală şi vegetală actuală
stabilind lanţul de strămoşi care au trăit în decursul epocilor geologice şi gradul de
înrudire al acestora cu formele actuale, completând golurile dintre categorii taxonomice
cu forme intermediare cunoscute din trecut. Exemplu: genul Ichthyostega, batracian cu
caractere de peşte; genul Seymouria asemănător cu amfibieni dar şi cu reptilele
permiene; genul Archaeopterix cu caractere aviene şi reptiliene.
2) Paleontologia aduce fapte şi argumente în sprijinul evoluţiei organismelor, a
continuităţii vieţii, a trecerii de la forme simple la complexe.
3) Paleontologia permite stratigrafiei ca, pe baza evoluţiei organismelor fosile să
stabilească vârsta relativă a stratelor sedimentare şi condiţiile fizico–chimice–biologice
în care a avut loc sedimentarea şi apoi, pe baza principiilor continuităţii, superpoziţiei să
reconstituie diversele fenomene geologice din trecut. Pe baza evoluţiei organismelor, a
65
apariţiei unor grupe şi dispariţiei altora, a modificărilor constante suferite de fostele

vieţuitoare precum şi pe baza fenomenelor geologice ce au avut loc, timpul geologic a
fost împărţit în subdiviziuni geocronologice cărora le corespund subdiviziuni de spaţiu,
cronostratigrafice: Eon – Eonothem; Eră – Erathem (Grupă): Perioadă – Sistem; Epocă
– Serie; Vârstă – Etaj; Cron – Cronozonă.
După importanţa lor stratigrafică s-au separat mai multe categorii de fosile.
1. Fosile caracteristice (conducătoare). Acestea provin de la organisme care au
avut o existenţă scurtă şi o arie de răspândire mare sau de la organisme care, deşi au
avut o viaţă lungă (depăşind chiar erele) au suferit în timp modificări evolutive
constante şi caracteristice ca urmare a adaptării la mediul în continuă schimbare.
Exemplu: graptoliţii (Silurian); amoniţii (Mezozoic); numuliţii (Paleogen); mamiferele
(Neozoic). Sunt cele mai importante pentru stratigrafie.
2. Fosile de facies. Acestea provin de la organisme legate în dezvoltarea lor de
anumite condiţii climatice, geografice, sedimentologice, indiferent de timp şi spaţiu.
Exemplu: coralii coloniali (trăiesc în mări calde – 22, puţin adânci, cu salinitate
normală, cu ape agitate, aerate); ostreidele (trăiesc în zona litorală); limnocardiidele
(trăiesc în facies salmastru); radiolarii (trăiesc în ape reci). Fosilele de facies sunt
importante pentru interpretări paleontologice, condiţii de sedimentare, adâncimea mării.
3. Fosile relicte. Acestea sunt organisme vii foarte rare în faunele actuale care
trec aproape neschimbate de-a lungul a sute de milioane de ani. Ele au o importanţă
crucială în înţelegerea şi reconstituirea părţii moi a grupelor înrudite dispărute (Nautilus,
Neopilina, Rhabdopleura). Acestea au deci o rată a evoluţiei foarte lentă.
3.2. FOSILIZAREA. MODURI DE FOSILIZARE
Fosilizarea reprezintă totalitatea transformărilor fizico-chimice (abiotice) şi

biologice (biotice) care au intervenit după moartea organismului şi datorită cărora
organismul s-a putut păstra în depozitele sedimentare. Condiţiile producerii fosilizării
sunt: scoaterea organismului de sub contactul cu aerul atmosferic şi cu bacteriile şi
existenţa unor părţi tari în constituţia organismului respectiv. Acest lucru se realizează
prin acoperirea organismului imediat după moarte cu apă şi sedimente. Se fosilizează în
general părţile tari mineralizate ale organismelor: schelete osoase, cochilii, carapace,
dinţi, solzi şi excepţional şi părţile moi, frecvent ca impresiuni pe sedimente fine. Există
mai multe moduri de fosilizare.
1. Conservarea în stare iniţială. Este un caz rar. Organismul se păstrează ca
atare, înglobat fiind în anumite medii care împiedică descompunerea şi putrefacţia prin
izolare de aer şi împiedicarea circulaţiei substanţelor minerale sau a dezvoltării
bacteriilor. Exemplu: chihlimbarul în care s-au păstrat insecte, miriapode, arachnide,
flori, spori, polen (ţărmul Mării Baltice, pârâul Colţi – Buzău); gheaţă fosilă în care s-au
păstrat perfect mamuţi congelaţi cu carne şi păr (Berezovska – Siberia); sarea, mâlul
sărat în care sau păstrat flori, fructe, insecte; silexul conservă microorganisme; turba.
2. Mumificarea. Afectează în special corpul vertebratelor care în condiţii de
climă uscată şi caldă se deshidratează rapid după moarte, uscându-se înainte de a se
descompune. Exemplu: dinosaurienii din Mezozoicul Americii de Nord.
3. Încrustarea. Are loc frecvent în apa izvoarelor bicarbonatate când
organismele căzute se acoperă cu cruste de carbonat de calciu (aragonit – calcit) pe care
se imprimă toate caracterele lor exterioare. Prin distrugerea organismelor rămân goluri
66
care prin injectare de ceară, ipsos şi dizolvarea rocii înconjurătoare pot reda forma
iniţială. Exemplu: tuful calcaros, travertinul. Uneori se pot depune cruste de silice sau
limonit.
4. Mineralizarea. Este procesul de fosilizare cel mai frecvent prin care
substanţa iniţială este recristalizată în forme mai stabile (aragonit → calcit ) sau este
substituită moleculă cu moleculă (metasomatoză) de o altă substanţă mai stabilă în
mediul respectiv păstrându-se în final aspectul macroscopic iniţial al organismului
(pseudomorfoză). Exemplu: silicifierea resturilor vegetale (pădurile pietrificate din
Arizona, Scoţia, Bulgaria); piritizarea cochiliilor de amoniţi, bivalve, limonitizarea,
glauconitizarea, fosfatizarea (îmbogăţirea în fosfat de calciu) scheletelor de vertebrate,
uneori fosilele formează centrul unui nodul sau concreţiune (calcaroasă, silicioasă,
fosfatică) (nodulele cu amoniţi din Liasic, cu reptile din Permianul regiunii Dvina din
Rusia).
5. Carbonificarea. Constă în îmbogăţirea progresivă în carbon, în lipsa aerului
şi sub acţiunea bacteriilor anaerobe, a resturilor vegetale.
6. Tiparele. Rezultă din acoperirea cu material sedimentar (frecvent lutitic) a
cochiliilor sau a interiorului acestora. Când materialul sedimentar pătrunde în cavitatea
internă ia naştere un mulaj intern (fig. 82.a, b). Când materialul sedimentar imprimă
amănuntele de la exterior se obţine mulajul extern (fig. 82.c). El poate fi umplut cu alt
material obţinându-se pozitivul formei iniţiale. Când datorită presiunilor tiparul extern
se suprapune peste cel intern se obţine un tipar (mulaj) sculptat (fig. 82.d).
b
a
c d
Fig. 82. Tipare:
a, b – tipare interne de bivalve şi gastropode;
c – tipare externe de bivalve; d – tipar sculptat.
7. Impresiunile. Reprezintă păstrarea părţilor moi ale organismelor în roci

lutitice. Exemplu: impresiunile de meduze din Cambrian; impresiunile de pene pe
calcare jurasice; impresiunile de peşti pe şisturi argiloase (disodile) (fig. 83.a);
impresiunile de frunze, alge de mare, gresii, travertin, diatomit (fig. 83.b), aripi de
insecte pe şisturi argiloase carbonifere.
a
b
Fig. 83. Impresiuni.
67
8. Urmele de activitate biologică. Sunt studiate de Palichnologie şi prin

numărul mare şi variat sunt importante îndeosebi în paleoecologie.
a) U r m e d e o d i h n ă sunt reprezentate prin culcuşuri temporare (fig. 84.a) şi
permanente. Cele permanente se datorează organismelor ce-şi sapă adăposturi în piatră
(litofage): spongierul Cliona, bivalvul Pholas (fig. 84.b) sau în lemn (xilofage): bivalvul
Teredo.
a b
Fig. 84. Urme de odihnă:

a – temporare (stea de mare); b – permanente (Pholas).
b) U r m e d e d e p l a s a r e datorate atât organismelor acvatice, cât şi celor terestre. Pot

fi astfel urme de viermi: Helminthoidea (fig. 85.a), Nemertites (fig. 85.b), de
gastropode, de arthropode. În faciesuri terestre s-au găsit paşi de amfibieni (Carbonifer),
de reptile mezozoice (fig. 85.d), de păsări palmipede din Miocen (fig. 85.e), de
mamifere (fig. 85.f), sau urme de zbor de insecte (fig. 85.c).
b
d e
a f
Fig. 85. Urme de deplasare.
c) U r m e d e hr ă n i r e reprezentate prin galerii ramificate: genul Chondrites (fig.

86.a), iniţial considerate alge fucoide, de fapt urme ale unor viermi limnivori; reţele de
ochiuri hexagonale: genul Palaeodictyon (fig. 86.b), considerate ca taluri de alge, locuri
de depunere a unor ouă de gasteropode sau amfibieni sau urme ale activităţii vitale a
unor viermi; gastrolite = pietricele puse în evidenţă în zona guşii şi a stomacului,
înghiţite de păsări, reptile, pentru uşurarea digestiei; coprolite = excremente fosilizate.
d) U r me d e r e p r o d u c ţ i e reprezentate prin ouă de nevertebrate şi vertebrate.
68
b
a
Fig. 86. Urme de hrănire.
3.2.1. Modul de zăcământ al fosilelor
În rocile sedimentare fosilele pot apărea izolate sau grupate în cuiburi fosilifere.
Când sunt grupate, fie că au trăit împreună, constituind o biocenoză (paleocenoză) cum
este cazul coralilor sau hippuriţilor, fie cel mai frecvent, au trăit în biotopuri diferite şi
au avut moarte comună (provocată de transgresiuni marine, cutremure, variaţia
curenţilor marini) care au condus la îngroparea în acelaşi loc formând o tanatocenoză
(gr. tanatos = moarte). Totalitatea fosilelor îngropate împreună chiar dacă au avut o
moarte din cauze diferite formează o tafrocenoză (gr. tafros = mormânt). Cuiburile de
fosile pot fi p r i m a r e rămase pe locul de fosilizare (importante pentru stratigrafie) sau
pot fi remaniate în cuiburi s e c u n d a r e în altă parte şi asociate cu fosile autohtone (nu
au valoare stratigrafică).
Fosilele pot fi prinse intim în roci compacte (detaşabile prin cioplire), uşor
detaşabile în roci moi sau se pot afla în roci mobile (în falune, nisipuri, pietrişuri).
3.3. SISTEMATICA
După publicarea în anul 1758 a celei de a X-a ediţii a lucrării Sistema Naturae
de către Karl Linne, organismele vii vegetale şi animale au fost împărţite, din punct de
vedere sistematic în două mari unităţi: R e g n u l V e g e t a l (Plantae) şi R e g nu l
A n i m a l (Animalia). La rândul lor, aceste regnuri erau subîmpărţite în câte două
subregnuri: subregnul Protophytae (plantele unicelulare), subregnul Metaphytae
(plantele superioare), şi respectiv, subregnul Protozoa (animale unicelulare) şi
subregnul Metazoa (animale pluricelulare).
Uriaşul progres făcut în cunoaşterea lumii vii dar şi a celei dispărute de pe
Pământ, ca urmare al dezvoltării tehnicilor şi tehnologiilor de cercetare, dar mai cu
seamă dezvoltarea geneticii în a doua jumătate a secolului XX, a condus la apariţia unor
opinii diferite faţă de cea a lui Linne. Wittaker (1969) propune gruparea organismelor în
cinci regnuri: Monera, Protista, Plantae, Animalia şi Fungi. Lipps (1987) propune o
clasificare cu şapte regnuri: Virusuri, Archaeobacteria, Eubacteria, Protista, Animalia,
Plantae şi Fungi. L. Margulis şi K. Schwartz (1988), în lucrarea „Five Kingdoms: An
Illustrated Guide to Phyla of Life on Earth”, ţinând cont de structura celulei ca unitate
69
fundamentală a lumii vii şi a modului de reproducere şi de transmitere a caracterelor,

separă două mari super-regnuri, subîmpărţite la rândul lor în cinci regnuri majore.
Super-regnul PROKARIA grupează organismele unicelulare caracterizate prin
aceea că ADN-ul este slab organizat în interiorul celulei şi nu este înconjurat de o
membrană pentru a forma un nucleu şi, de asemenea, lipsesc cromozomii. Sunt lipsite
de fuziune celulară, nucleară şi citoplasmatică. Transferul de gene este unidirecţional,
iar reproducerea se realizează prin fuziune binară şi înmugurire de diferite tipuri.
Ca unitate taxonomică subordonată este separat Regnul Bacteria cu două subregnuri:
Archaeobacteria şi Eubacteria.
Super-regnul EUKARIA cuprinde organismele multicelulare alcătuite din celule
cu mai mult de doi cromozomi pe celulă, care se reproduc prin mitoză. Cromozomii
sunt formaţi din ADN, ARN şi proteine conţinute într-un nucleu înconjurat de o
membrană. În mitoză membrana nucleară se dizolvă parţial sau total şi în final rezultă
două nuclee noi. Prezintă fuziune nucleară şi citoplasmatică specifică, precum şi
dedublare citoplasmatică şi cromozomială urmată de reducere meiotică a conţinutului
citoplasmatic şi nuclear (genetică de tip mendelian). În acest super-regn sunt incluse
patru regnuri majore: Protoctista, Animalia, Plantae şi Fungi.
Două dintre cele mai importante gupe de fosile sunt prokariotele şi protoctistele,
din ambele grupări făcând parte organisme unicelulare. Deşi ele nu sunt fosile
spectaculoase, fiind astfel mai puţin interesante pentru cercetători decât metazoarele şi
metafitele mai complicate, aceste două grupuri nu numai că domină viaţa de pe Pământ
astăzi, dar ele au o contribuţie decisivă la studiul Pământului şi a istoriei vieţii.
Prokariotele au dominat lumea vie începând de acum 3,5 miliarde de ani, până acum
aproximativ 0,5 miliarde de ani. Pentru ultimii 1,5 miliarde de ani, protoctistele au fost
un element important în ecosistemele marine şi, probabil, şi în altele.
Aceste aspecte sugerează că organismele unicelulare sunt obiecte importante
pentru studiul paleontologic general. Ele domină lumea fosilă, la fel cum domină, din
punct de vedere numeric, şi astăzi viaţa pe Pământ.
Organismele unicelulare sunt adesea considerate a fi „simple”, dar acest lucru nu
este tocmai adevărat. Fiecare celulă trebuie să funcţioneze în aceleaşi moduri în care o
fac plantele şi animalele superioare şi asta cu o singură celulă. Prokariotele şi
protoctistele, fungii, metazoarele şi metafitele sunt pur şi simplu grade diferite de
organizare, fiecare făcându-şi o viaţă reuşită cu metode diferite.
Tabelul 2 prezintă sistematica organismelor în viziunea actuală, insistând pe
acele grupuri de organisme cu importanţă paleontologică şi stratigrafică. Trebuie avut în
vedere faptul că multe grupuri de organisme sunt din punct de vedere sistematic în curs
de revizuire.
70
Tabel nr. 2
Super- Regn Subregn Încrengătură Subîncren- Clasă Ordin

regn gătură
ARCHAEO-
PROKARIA
(Procariotae,
BACTERIA
BACTERIA
Monera)
Cyanobacterii
EUBAC-
TERIA
Coccolitho- Coccolitho-
phyceae phoridales
Chryso-
Chrysophyta phyceae
Silicoflagella-
tophyceae
Xanthio-
phyceae
Ebriophyceae
Pyrrrophyta Dinoflagellata
Acritarcha?
THALLOPHYTA
Bacillario- Bacillario- Centrales

phyta phyceae
Pennales
(Diatomee)
Euglenophyta Eugleno-
phyceae
PROTOCTISTA
Clorococcales
Protococcales
EUKARIA
Chlorophyta Chloro- Ulotrichales

phyceae Bryopsidales
Dasylcladales
Siphonocladales
Rhodophyta Rhodophyceae
Phaeophyta Phaeophyceae
Charophyta Charophyceae
Nematophyta Nemato-
phyceae
Rhizopoda
Granulo- Foraminiferea
reticulosa Reticulo-
mixida
PROTOZOA
Acantharia
Actinopoda Heliozoa
(Radiolari) Phaeodarea
Polycystinea Spumellaria
Nasselaria
Ciliophora Tintinnidae
Zoomastigota
FUNGI
71
Continuare tabel nr. 2
Super- Regn Subregn Încren- Subîncren- Clasă Ordin

regn gătură gătură
BRYO- Briopsida
PHYTA
Psilopsida Rhyniales
Psilophytales
Archaeolo-
lepidophytales
Protolepido-
Lepidopsida phytales
Eulepido-
phytales
Isoetales
Lycopodiales
Selaginellales
Noeggerar- Noeggerathiales
PTERIDOPHYTA
hiopsida Discinitales
Tingiales
Arthropsida Archaeoarthro-
phytales
Protoarthro-
phytales
Pseudoborniales
Shenophyllales
CORMOPHYTA
Equisetales
EUKARIA
PLANTAE
Primofilicidae
Ophioglossales
Marattiales
Filicopsida Osmundales
Filicales
Hydropteridales
Aneurophytales
Pityales
Pteridospermo Pterido-
-psida spermales
Caytoniales
Glossopte-
ridales
Gymnospermae Cycadopsida Cycadales
SPREMATOPHYTA
Bennettitales
Pentoxylales
Cordaitopsida Cordaitales
Ginkgoales
Coniferopsida Protoconiferales
Euconiferales
Chlamido- Ephedrales
spermopsida Welwitschiales
Gnetales
Monocotile-
Angiospermae donatae
Dicotile-
donatae
72
Super- Regn Subregn Încren- Subîncren Clasă Subclasă Ordin

Hexactine- Amphi- Reticulosa
llida discophora
Hexaste- Hexactinosa
rophora Lichniscosa
PORIFERA
(Spongieri)
Demospongia Lithistida
Stromato-
porida
Labachiida
Axinellida
Calcarea Calcinea Pharetronida
Sphinctozoa
Regulares Monocyathida
ARCHAEO
CYATHA
Capsulo-
cyathida
?
Ajacyathida
Irregulares
Hydrozoa Trachylinida
Hydroida
Milleporina
Stylasterina
Scyphozoa Scypho- Coronatida
ANIMALIA
METAZOA
EUKARIA
medusae Lithorhizo-
stomatida
Conulata Conularida
(COELENTERATA)
Anthozoa Scleractinia
Zoanthinaria
CNIDARIA
Coralli-
Zooan- morpharia
tharia Actinaria
Rugosa
Heliolitida
Tabulata
Octo-
corallia
Cerianti- Ceriantharia
patharia Antipatharia
Cubozoa
Ctena-
ria
Errantia
VERMES
Polychaetia Miskoa
Annelida Saedentaria
Oligochaetia
Hirudinea
73
Super- Regn Subregn Încren Subîncren Clasă Subclasă Ordin

Fenestrata
Crypto-
Stenolaemata stomata
BRYOZOA
Cyclostomata
Trepostomata
Gymnolaema Ctenostomata
ta Cheilostomata
Phylacto-
laemata
Inarticulata Atremata
Neotremata
Articulata Orthida
BRACHIOPODA
Stropho-
menida
Pentamerida
Rhyncho-
nellida
Spiriferida
Terebratulida
Thecideidina
Amphi- Polyplaco-
neura phora
ANIMALIA
METAZOA
EUKARIA
Diasoma Scaphopoda
Priono- Palaeoconcha
desmacea Taxodonta
Schizodonta
Dysodonta
Bivalvia Isodonta
Teleo- Heterodonta
desmacea Pachyodonta
Desmodonta
MOLLUSCA
Rostro-
conchia
Cyrtosoma Monoplaco-
phora
Proso- Archaeo-
branchiata gastropoda
Meso-
gastropoda
Neo-
gastropoda
Gastropoda Opisto- Pleurocoela
branchiata Pteropoda
Pulmonata Basoma-
tophora
Styloma-
tophora
74
Super- Regn Subregn Încren Subîncren Clasă Subclasă Ordin

Cephalopoda Endoceratoidea Endo-
ceratida
Injeto-
ceratida
Actinoceratoid Actino-
ea cerida
Bactritoidea
Nautiloidea Ellesmero-
cerida
Orthocerida
Ascocerida
Oncocerida
Discosorida
MOLLUSCA
Tarphy-
Cyrtosoma cerida
Barrandeo-
cerida
Nautilida
Ammonoidea Anarcestida
Clymeniida
ANIMALIA
METAZOA
Goniatitida
EUKARIA
Prolecani-
tida
Ceratitida
Phylloce-
ratida
Lytoceratida
Ammonitida
Coleoidea Belem-
noidea
Trilobito- Trilobitoida
morpha Trilobiita
Chelicerata Xiphosura
Eurypterida
Arachnida
ARTHROPODA
Pycnogonida
Crustacea Remipoedia
Malacostraca
Phyllopoda
Maxilopoda
Thecostraca Cirripedia
Ostracoda
Uniramia Myriapoda
Hexapoda
75
Super- Regn Subregn Încren Subîncren- Clasă Subclasă Ordin

Blastozoa Cystoidea
Blastoidea
DERMATA
ECHINO-
Crinozoa Crinoidea
Asterozoa Asteroidea
Ophiuroidea
Echinozoa Holothuroidea
Echinoidea
Pterobran- Rhabdo-
HEMICHORDATA
chiata pleurida
Dendroidea
Graptoloidea
Graptolithina Tuboidea
Camaroidea
Stolonoidea
Crustaloidea
Enteropneusta
ANIMALIA
METAZOA
EUKARIA
Urochor- Ascidia
data Thaliacea
Larvacea
Cephalo-
chordata
Conodon-
tochordata
Ostraco-
Agnata
CHORDATA
dermata
Cyclostomata
Pisces Placodermi
VERTEBRATA
Acanthodii
Chondri-
Gnatostomata
chthyes
Ostei-
chthyes
Tetrapoda Amphibia
Reptilia
Aves
Mammalia
76
3.4. SUPER-REGNUL PROKARIA
3.4.1. REGNUL BACTERIA (Procariotae, Monera)
Organisme primitive, monocelulare, lipsite de nucleu individualizat şi de

pigmenţi asimilatori, incolore (fig. 87). Pot asimila în absenţa luminii solare, luând
energia direct din compuşi anorganici şi fixând în corp azotul. Pot fi aerobe sau
anaerobe. Se înmulţesc prin sciziparitate sau prin transformarea celulei într-un spor
foarte rezistent. Au apărut în Proterozoic şi au mare răspândire în formaţiuni geologice
mai vechi sau mai noi (fosile vii în zăcăminte de petrol din Paleozoic). Sunt importante
în depunerea calcarelor (genul Pseudomonas), a sulfului (thiobacterii, sulfobacterii –
genul Thiotrix, genul Sulfomonas), a minereurilor de fier (genul Gallionella), a
fosfaţilor sedimentari (bacterii tip Micrococcus), în formarea cărbunilor, hidrocarburilor
(Bacillus vorax, Micrococcus hymenophagus, Bacillus antracis).
a b c
Fig. 87. Diverse tipuri de bacterii:

a – coccis; b – bacili; c – spirili.
3.4.1.1. ÎNCRENGĂTURA CYANOBACTERII
Organisme inferioare constituite din celule izolate sau grupate în colonii sferice,
globuloase, lamelare, filamentoase. Celulele au nucleu difuz, fără membrană, frecvent
înconjurat de o teacă mucilaginoasă uneori încrustată cu calcar. Au pigmentul
clorofilian mascat de un pigment albastru, ficocianina. Se înmulţesc prin sciziparitate
sau prin artrospori (spori de rezistenţă). Trăiesc în ape dulci, marine, salmastre sau
locuri umede şi au rol în formarea de concreţiuni calcaroase, stromatolite (fig. 88)
considerate produse ale activităţii vitale, concreţiuni calcaroase discoidale, concentrice:
genul Cryptozoon în Precambrianul din America de Nord; concreţiuni ovoide,
cavernoase: genul Gloecapsomorpha, în Ordovicianul din Leningrad, Estonia; forme cu
taluri tubuliforme sinuoase, genul Girvanella (Cambrian-Cretacic inferior) (fig. 89).
a b c a b c
Fig. 88. Tipuri de stromatolite: Fig. 89. Cyanobacterii:

a – mamelonar; b – columnar; c – sferoidal. a – Cryptozoon; b – Gloecapsomorpha; c – Girvanella.
77
3.5. SUPER-REGNUL EUKARIA
3.5.1. REGNUL PROTOCTISTA
3.5.1.1. THALLOPHYTA
Organisme vegetale simple, primitive, autotrofe sau heterotrofe, al căror corp

(aparat vegetativ) numit tal, este monocelular sau pluricelular (aglomerate de celule, cu
funcţiuni asemănătoare, dispuse în filamente) şi apare nediferenţiat în rădăcină, tulpină,
frunze. Se înmulţesc prin spori (zoospori), gameţi (elemente sexuale) sau prin diviziune
celulară (sciziparitate). Au mărime variabilă (microni, sute de metri), trăiesc în ape dulci
sau marine, pot fi verzi sau de alte culori (albastre, aurii, brune, roşii) după cum
pigmentul clorofilian este sau nu mascat de alţi pigmenţi. Sunt primele resturi organice
foarte vechi şi stau la baza evoluţiei celorlalte vegetale. Sunt importante în precizări
stratigrafice sau litogenetice.
a. Clasa Coccolithophyceae
Microorganisme marine pelagice (nannoplancton) care trăiesc în zona fotică a

oceanelor. Sunt prevăzute cu doi flageli (prelungire protoplasmatică în formă de bici)
egali, având celula formată dintr-o picătură de protoplasmă pe care sunt prinse plăci
calcaroase (coccolite) de aspectul unor discuri cu prelungiri tubulare. Înmulţirea se face
prin diviziunea directă a celulei, celula fiică prezentând în acestă fază deja o deschidere
flagelară. Coccolitoforele sunt autotrofe posedând cloroplaste care sunt folosite pentru
sinteza hranei. Dimensiunea coccolitelor variază de la 1,3µ la 50µ (dimensiunea medie
7 - 8µ). Coccolitoforele sunt utile pentru interpretări biostratigrafice şi paleoecologice.
Apar în Cambrian, frecvent în Silurian – Jurasic şi mai ales în Cretacic (75% din
microorganismele din cretă). La noi în ţară în marnele apţiene de la Comarnic, în
marnele roşii senoniene de Gura Beliei (fig. 90).
Rhabdosphaera Coccolite
Coccosphaera Rhabdolite Asterolite
Fig. 90. Coccolithophoridee.
b. Clasa Silicoflagellatophyceae
Microorganisme exclusiv marine cu schelet silicios tubular, stelat, sau cu aspect

de trunchi de piramidă cu spini. Celula este prevăzută cu nucleu, protoplasmă hialină cu
prelungiri pseudopodice aşezate în zonele unghiulare ale scheletului având un singur
flagel. Majoritatea genurilor au simetrie radiară, iar prezenţa spinilor favorizează
plutirea. Taliile sunt mici de 20 - 100µ. Se reproduc prin diviziune celulară.
78
Începând din Cretacicul superior apar frecvent în diatomite, radiolarite, dând indicaţii
asupra condiţiilor de formare a rocilor care le conţin. Exemplu: genul Distephanus
(Eocen), genul Cannopilus (Miocen), genul Mesocena (Miocen), genul Dictyocha
(Eocen – Actual) (fig. 91).
Spini radiali
Spini radiali
Spini de susţinere
Inel apical Inel bazal

Distephanus
Dictyocha
Fig. 91. Silicoflagellate.
c. Clasa Dinoflagellata
Microorganisme unicelulare marine şi dulcicole, planctonice şi mai puţin

bentonice, biflagelate, cu flageli inegali şi dimensiuni variabile de la 10 – 100µ până la
maximum 1,5mm. Majoritatea dinoflagelatelor sunt fotosintetizatoare; altele sunt
ierbivore, prădătoare, parazite sau simbionte. Dinoflagelatele (gr. dinos – răsucire) sunt
printre cele mai primitive eukariote, celulele lor având organele tipice eukariotelor dar
nucleul lor este distinct. Celulele au contur ovoidal, piramidal, rombic sau sferic şi
protoplasma protejată de un înveliş celulozic. Mişcarea se produce prin cei doi flageli
inegali, plasaţi în fiecare şanţ, longitudinal şi transversal. Flagelul transversal
(ecuatorial) are mişcări ondulatorii şi de rotire în spirală, permiţând înaintarea celulei, în
timp ce flagelul longitudinal îndeplineşte rolul de cârmă. Înmulţirea se face asexuat prin
diviziune binară sau sexuat prin zoospori.
Gymnodium Peridinium
Fig. 92. Dinoflagellate.
Dinoflagelatele sunt fosile abundente în rocile mezozoice şi neozoice. Se

cunoaşte o singură specie siluriană, iar multe dintre fosilele denumite acum acritarche
ar putea avea afinităţi cu dinoflagelatele.
Exemplu: genul Gymnodium (Cretacic); genul Peridinium (Cretacic – Actual), (fig. 92).
79
d. Clasa Bacillariophyceae (Diatomee)
Alge unicelulare, solitare sau grupate, cu pigment clorofilian mascat de

pigmenţi galbeni sau verzi – bruni. Celula are membrana încrustată cu silice formând un
înveliş (frustula) alcătuit din două căpăcele ce se pot îmbuca (fig. 93). Suprafaţa
frustulei apare ornamentată cu striaţii, reţele, noduli caracteristici. Au forme alungite,
penate (Navicula, Pinnularia, Diatoma, Gomphonema), centrice, discoidale
(Coscinodiscus, Chaetoceras, Melosira), triunghiulare (Triceratium).
Dimensiunea frustulelor variază de la un µm la mai mult de 1000µ, dar cele mai
multe se încadrează în intervalul 10 – 100µ. Spre deosebire de nannoplanctonul calcaros
şi de dinoflagelate, celula vegetativă a diatomeelor nu are flageli, deşi multe diatomee
produc gameţi flagelaţi în timpul scurtei lor perioade de reproducere sexuată. Trăiesc în
ape marine planctonice sau bentonice dar şi în ape dulci, salmastre, fiind forme de climă
rece. Se formează pe seama SiO2 din alterarea feldspaţilor rocilor eruptive şi prin
acumularea frustulelor dau roci silicioase = diatomite sau prin diagenizare, menilite.
Apar încă din Proterozoic, Cambrian, Silurian, Devonian, Cretacic inferior cu maximum
de dezvoltare în Paleogen şi mai ales Miocen. Diatomite apar în Oligocen (Pătârlagele –
Buzău, Văleni), Sarmaţian (Miniş – Arad, Adamclisi), Pleistocen (Racoş).
Linia
Aree hilară mediană
Nodul b
central
a d
Nodul polar Zonă

conec- c
tivă e
Fig. 93. Alge silicioase:

a – Diatoma; b – Coscinodiscus; c – Triceratium;
d – Navicula; e – Pinnularia.
e. Clasa Chlorophyceae
Alge uni şi pluricelulare, simple sau grupate, fixe sau mobile, cu forme variate,
cu pigment asimilator, clorofila. Trăiesc în ape marine, când au talul încrustat cu calcar
şi prin acumulare formează depozite calcaroase importante sau în ape dulci când au
celulele înconjurate de o materie gelatinoasă cu substanţe grase care prin acumulare dau
şisturi bituminoase sau cărbuni bituminoşi (boghead). Sunt importante litologic şi
stratigrafic. Exemplu: familia Botryococcaceae cu genul actual Botryococcus şi
80
asemănător, Pilla (Permian) (fig. 94.a,b); familia Codiaceae cu genul Halimeda (Eocen
– Actual) (fig. 94.c); familia Dasycladaceae cu genurile Rhabdoporella, Dasyporella
(Ordovician – Silurian), Giroporella (Triasic mediu – superior), Diplopora (Permian –
Cretacic) (fig. 94.d,e,f); familia Cenobieae (Hydrodictyaceae), gen actual Hydrodictyon
şi vechi Palaeodictyon (Eocen) (fig. 87.b); genul Globochaete (Jurasic) (fig. 94.g).
a b c d e f g
Fig. 94. Alge verzi:

a – colonie de Botryoccocus; b – colonie de Pila; c – ramuri de Halimeda;
d – Gyroporella vesiculifera; e – secţiune printr-un calcar cu Diplopora;
f – Diplopora phanerospora; g – Globochaete.
f. Clasa Rhodophyceae
Alge marine, pluricelulare ce formează asociaţii fitobentonice foarte bogate, cu

pigment clorofilian mascat de pigment roşu (ficoeritrina), cu tal rigid calcaros construit
din celule mici, dispuse în reţele dense. Reproducerea se face asexuat prin spori şi
sexuat prin oogamie. Pot forma recifi, singure sau asociate cu alte organisme.
Epidermă Conceptacul
Perital
a b
Hipotal c
Fig. 95. Alge roşii:
a – Solenopora; b – Lithothamniun; c – Lithophyllum.
Importante litogenetic şi stratigrafic sunt familiile Solenoporaceae, gen

Solenopora (Silurian - Cretacic inferior) şi Coralinaceae, grupa Melobesiee, gen
Archaeolithothamnium (Jurasic - Actual), Lithothamnium nummuliticum, frecvent în
Eocen (calcarele de Albeşti, calcarele de la Porceşti), Lithothamnium ramosissimum,
frecvent în Badenian când au format calcare de tip Leitha (Europa Centrală) sau
împreună cu viermi şi briozoare a format calcare recifale de tip Toltry = Miodobore
(Polonia  paralela oraşului Botoşani, Basarabia), gen Lithophyllum (Cretacic - Actual)
(fig. 95).
81
g. Clasa Phaeophyceae
Alge marine, pluricelulare, cu tal evoluat, fixat prin crampoane şi cu porţiuni

lăţite ca la frunze, cu pigment galben – brun, ficofeina. Pereţii celulari ai talului sunt de
natură celulozică. Talul, uneori de dimensiuni mari, nu se impregnează cu substanţe
minerale, apare rar ca fosile, mai ales ca impresiuni. Sunt autotrofe, fotosintetice şi
unele dintre ele produc un polizaharid, laminarină, ulei şi o substanţă taninică, fucosan.
Înmulţirea se face asexuat, prin zoospori biflagelaţi, sau sexuat prin intermediul
gameţilor. Exemplu: genul Fucus (Eocen – Miocen), genul Laminaria (Actual).
h. Clasa Charophyceae
Alge pluricelulare, ce conţin pigmenţi clorofilieni. Trăiesc în ape dulci rar

salmastre, stagnante. Au aspect de tufişuri cu corpul alcătuit dintr-o tulpină articulată cu
noduri şi internoduri şi verticile de frunze sau ramuri având la bază oogoanele (“fructe
de Chara”) pentru înmulţire. Se mai pot înmulţi prin înmugurire. Apar încă din
Paleozoic: genurile Porochara, Sycidium şi Trochiliscus, cu răspândire în Cretacicul
superior din Pădurea Craiului, Eocenul de la Cluj, Meoţianul din Subcarpaţi. Tulpinile
încrustate cu calcar, pot da calcare cu caracee în Jurasic (fig. 96).
Sporofidium
Coronula
Porochara
Nod
Anteridii Trochiliscus
Fig. 96. Charophyte.
3.5.1.2. SUBREGNUL PROTOZOA
Acest subregn grupează organismele unicelulare, cu celula alcătuită din

citoplasmă şi unul sau mai multe nuclee. Sunt prevăzute sau nu, cu un înveliş solid (test)
calcaros, silicios, arenaceu. Se înmulţesc prin diviziune (sciziparitate), înmugurire sau
sporulaţie. Prin conjugarea (unirea a doi indivizi) degenerarea este împiedicată. Sunt
frecvent organisme acvatice, microscopice (10 – 30) rar centimetrice, care se mişcă cu
ajutorul pseudopodelor (prelungiri protoplasmatice cu formă schimbătoare) a cililor, sau
axopodiilor.
82
a. Încrengătura Granuloreticulosa
Organisme unicelulare cu corpul fără membrană, prevăzute cu pseudopode

(reticulopode) filiforme, frecvent ramificate, anastomozate cu rol de a prinde hrana, de a
fixa organismul de substrat, de a elabora testul protector. Celula poate avea unul sau mai
multe nuclee.
Clasa Foraminiferea
Organisme cu mare importanţă stratigrafică, litologică, marine, rar salmastre şi o

singură familie de apă dulce. Sunt microscopice dar pot ajunge la dimensiuni de 2 –12
cm. Au pseudopode dispuse în reţea. Testul poate fi organic (mucopolizaharidă,
nefosilizabil), frecvent la formele primitive sau în primul stadiu la formele actuale;
arenaceu, rezultat din aglutinarea particulelor străine (nisip, spiculi de spongieri,
foraminifere fine) într-un ciment organic, calcaros; calcaros frecvent.
Foraminiferele sunt caracterizate de către rhizopodele lor fin granulare şi de
către dimorfismul nuclear care a fost observat în ciclul de viaţă al unor specii.
Caracteristica remarcabilă a rhizopodelor granulare este, probabil, curgerea
citoplasmatică bidirecţională tipică. Citoplasma din interiorul testului este mai densă
decât citoplasma din rhizopode.
După structură, testul poate fi: 1) aglutinat sau calcaros, compact, cu o singură
deschidere = apertura prin care iese reţeaua de pseudopode; 2) perforat – în afară de
apertură, prezintă numeroşi pori de formă tronconică, caracteristic formelor marine,
calcaroase; 3) alveolar, format dintr-un strat calcaros subţire extern, imperforat, sub care
sunt dispuşi pereţi lamelari care determină alveole.
c
a b d e h i
f g
j k l m n o
Fig. 97. Foraminifere. Tipuri de test.
După formă, testul poate fi neregulat (Astrorhiza) (fig. 97.a); unilocular, dintr-o
singură cămăruţă cu o deschidere. Poate fi sferic (Saccamina), ovoid (Lagena), ca un
tub răsucit plan-spiral (Cornuspira) (fig. 97.b,c,d); plurilocular, din mai multe cămăruţe
comunicând între ele. Poate fi monoseriat rectiliniu (Nodosaria) (fig. 97.e), monoseriat
arcuit (Dentalina) (fig. 97.f), biseriat (Textularia) (fig. 97.g), triseriat (Bulimina) (fig.
97.h), în formă de ghem = miliolin (Triloculina) (fig. 97.i), spiralat (Nummulites), în
83
inele concentrice (Orbitolites) (fig. 97.j), trochospiral (Rotalia) (fig. 97.k,l,m), combinat
– triseriat + monoseriat (Clavulina) (fig. 97.n), planspiral + drept (Astacolus) (fig. 97.o).
Apertura poate fi simplă (terminală, virgulină, semilunară, dendritică, radiată) sau
multiplă (cribrată, multiplă bazală, terminală sau neregulată).
Foraminiferele se caracterizează prin dimorfism sexual existând o generaţie
sexuată A (gamontul) şi o generaţie asexuată B (schizontul). Schizontul adult,
multinucleat suferă o diviziune reducţională care urmată de diviziunea protoplasmei dă
naştere la gameţi. Liberi, aceştia cresc vegetativ formând gamontul adult. În interiorul
său se dezvoltă gamonţi mici care puşi în libertate în apa mării se vor conjuga câte doi
formând zygotul ce va evolua într-un nou schizont.
Acumularea testelor de foraminifere poate conduce la formarea de mâluri sau
roci (prin diageneză) cum sunt calcarele cu numuliţi, cu orbitoizi sau orbitoline, sau
marnele cu globigerine din Badenianul pânzei subcarpatice. Din punct de vedere
cronostratigrafic, grupul foraminiferelor planctonice – Globigerinida – are o deosebită
importanţă pentru formaţiunile cretacice şi neozoice.
CLASIFICAREA FORAMINIFERELOR
Tabel nr. 3
ORDIN GEN
ALLOGROMIIDA Allogromia (Actual)
(Cambrian – Actual) Nodellum (Actual)
ASTRORHIZIDA Astrorhiza (Cambrian – Actual)
(Cambrian – Actual) Bathysiphon (Cambrian – Actual)
Saccammina (Silurian – Actual)
Rhabdamina (Ordovician – Actual)
LITUOLIDA Ammodiscus (Silurian – Actual)
(Ordovician – Actual) Glomospira (Silurian – Actual)
Reophax (Cambrian – Actual)
Hapliophragmoides (Cambrian – Actual)
Verneulina (Jurasic – Actual)
Cyclamina (Paleocen – Actual)
Cuneolina (Cretacic)
Orbitolina (Apţian – Cenomanian)
TROCHOLINIDA (Carbonifer – Actual) Trochammina (Carbonifer – Actual)
TEXTILADIIDA Textularia (Cretacic – Actual)
(Cretacic – Actual) Dorothia (Cretacic – Actual)
FUSULINIDA Archaediscus (Carbonifer – Permian)
(Silurian – Triasic) Endothyra (Devonian – Permian)
Tetrataxis (Carbonifer – Triasic)
Fusulina (Carbonifer)
Triticites (Carbonifer – Permian)
Schwagerina (Permian)
Neoschwagerina (Permian)
SPIRILLINIDA Trocholina (Triasic – Cenomanian)
(Triasic - Actual) Spirillina (Triasic – Actual)
Patellina (Cretacic – Actual)
CARTERINIDA (Eocen – Actual) Carterina (Eocen – Actual)
84

ORDIN GEN
MILIOLIDA Cornuspira (Carbonifer – Actual)
(Carbonifer – Actual) Nubecularia (Jurasic – Actual)
Quinqueloculina (Jurasic – Actual)
Triloculina (Jurasic – Actual)
Pyrgo (Jurasic – Actual)
Borelis (Eocen – Actual)
Orbitolites (Paleocen - Eocen)
LAGENIDA Nodosaria (Permian – Actual)
(Carbonifer – Actual) Dentalina (Permian – Actual)
Lagena (Jurasic – Actual)
Lenticulina (Triasic – Actual)
Frondicularia (Permian – Actual)
Guttilina (Jurasic – Actual)
ROBERTINIDA Epistomina (Jurasic – Cretacic)
(Triasic – Actual) Duostomina (Triasic)
GLOBIGERINIDA Hedbergelia (Hauterivian – Campanian)
(Liasic – Actual) Rotalipora (Cenomanian)
Globotruncana (Santonian – Campanian)
Globorotalia (Miocen – Actual)
Globigerina (Eocen – Actual)
Heterohelix (Cretacic)
BULIMINIDA Bulimina (Paleocen – Actual)
(Jurasic – Actual) Bolivina (Cretacic – Actual)
Bolivinoides (Campanian – Maastrichtian)
Stilostomella (Cretacic – Actual)
Uvigerina (Eocen – Actual)
Pleurostomella (Cretacic – Actual)
ROTALIIDA Discorbis (Malm – Actual)
(Triasic – Actual) Asterogerina (Cretacic – Actual)
Nonion (Paleocen - Eocen)
Rotalia (Senonian – Actual)
Elphidium (Eocen – Actual)
Orbitoides (Senonian)
Nummulites (Paleocen - Oligocen)
b. Încrengătura Actinopoda
Radiolarii sunt organisme microscopice unicelulare, de talie mare, exclusiv

marine, care posedă un test silicios din material silicios şi material organic sau SiO 2
(opal) a cărui dezvoltare este favorizată de prezenţa materialului de origine vulcanică.
Trăiesc izolat sau în populaţii dense. Sunt alcătuiţi dintr-o picătură de protoplasmă
interioară sferică (endoplasmă), mai densă care conţine nucleul şi este învelită într-o
membrană chitinoasă, poroasă (capsula centrală). La exterior se află un al doilea strat de
protoplasmă vacuolară (ectoplasmă = spumă) între firele căreia se formează scheletul
silicios extern (testul). Testul poate fi de una sau mai multe sfere concentrice cu
perforaturi (reticulare), prin care ies pseudopodele (axopode) cu originea în stratul
intern al ectoplasmei, sau poate avea variate forme (fig. 98.a). Reproducerea se face
85
prin zoospori sau celule rezultate prin înmugurire. Importanţă stratigrafică prezintă
polycystinii şi phaeodarii, deoarece ei se păstrează ca fosile. Studii de detaliu au permis
stabilirea a numeroase grupe de specii cu valoare bio şi cronostratigrafică. Prin
dezvoltarea lor masivă în unele zone au format mâluri cu radiolari, care au evoluat în
roci silicioase: radiolarite, jaspuri, phtanite. Exemplu: genurile Acantosphaera (fig.
98.b), Hexastylus (Miocen – Actual) (fig. 98.c), Podocyrtis (Cretacic – Actual), (fig.
98.d).
Pseudopode
Capsula centală
Endoplasmă
Nucleu
b
Ectoplasmă c
Reţea
scheletică
a
d
Fig. 98. Radiolari.
CLASIFICAREA RADIOLARILOR
Tabel nr. 4
Clasă Ordin Gen
ACANTHARIA
(Actual)
HELIOZOA
(?Pleistocen – Actual)
PHAEODAREA
(Miocen – Actual)
Spumellaria Entactinosphaera (Devonian)
(Silurian – Actual) Saturnalis (Cretacic – Actual)
Phacodiscus (Eocen – Actual)
POLYCYSTINEA Hagiastrum (Jurasic – Cretacic)
(Cambrian – Actual) Emiluvia (Dogger – Malm)
Hexastylus (Miocen – Actual)
Hexaconthium (Eocen – Actual)
Siphonosphaera (Eocen –
Actual)
Nasselaria Eucyrthidium (Paleogen –
(?Silurian, Triasic – Actual) Actual)
Dictyomitra (Jurasic – Cretacic)
Hollocryptocanium (Albian –
Cenomanian)
86
c. Încrengătura Ciliophora
Această încrengătură grupează organisme planctonice prevăzute cu cili

(prelungiri protoplasmatice filiforme). Majoritatea lor sunt monocelulare, dar se cunosc
şi genuri ce se adună în agregate coloniale de celule, prinse într-o masă gelatinoasă.
Cilii se modifică pentru locomoţie sau hrănire. Reproducerea se realizează fie prin
mitoză simplă (diviziune), fie prin conjugare. Cele mai multe ciliophore sunt lipsite de
test şi deci nu se conservă ca fosile. Excepţie fac Tintiniidele care au un test aglutinat
sau mineral. Organismele cu importanţă paleontologică sunt grupate în familia
Tintinnidae cu testul (lorica) în formă de con sau clopot cu guleraş răsfrânt (fig. 99).
Uneori, au un spin caudal. Sunt forme caracteristice pentru Malm (Tithonic) – Cretacic
inferior (Neocomian).
a b
Fig. 99. Tintinnidae:

a – Calpionella alpina; b – Tintinnopsella carpatica.
3.5.2. REGNUL FUNGI (Ciuperci)
Organisme lipsite de clorofilă, parazite sau saprofite, din celule dispuse în

filamente (hife) fără a forma ţesuturi. Celula are o membrană rigidă formată din chitină,
caloză sau mai rar celuloză. Nu se păstrează ca fosile. Uneori apar sporii lor.
3.5.3. REGNUL PLANTAE
3.5.3.1. Încrengătura Bryophyta
Plante cu clorofilă, de talie redusă, cu aparat vegetativ constituit din tulpină

frunzoasă (Muscinee, “muşchi”) sau cu tulpină taloidă (Hepaticae), rar păstrate prin
fosilizare. Ca impresiuni, au fost descrise din Carbonifer, Triasic, Jurasic. În Cuaternar,
foarte răspândit a fost genul Sphagnum care în perioadele glaciare a format turbării în
Europa de nord, Siberia. La noi, la Poiana Stampei, Dersca – Lozna, Carei.
3.5.3.2. Încrengătura Pteridophyta
Plante cu organizare superioară, având aparatul vegetativ reprezentat prin

rădăcini, tulpini, frunze dar cu înmulţire tot primitivă, prin spori. Au vase libero –
lemnoase. Sporii se dezvoltă în saci numiţi sporangi situaţi pe axa frunzelor sau pe faţa
inferioară în spori. Frunzele cu spori sau sporangi sunt sporofile, iar cele fără, trofofile.
87
Unele pteridofite sunt izosporee (au sporangi cu spori de acelaşi fel), altele sunt
heterosporee (au numeroşi microspori şi mai puţini macrospori) înmulţirea făcându-se
diferit pentru fiecare categorie. La izosporee, din spori se formează un aglomerat de
celule verzi cu aspect de frunză = protal pe care apoi se dezvoltă anteridii cu anterozoizi
şi arhegoane cu câte o oosferă. Prin fecundarea oosferelor de către anterozoizi, iar din
macrospori se formează protalul mascul pe care se dezvoltă anteridii cu anterozoizi, iar
din macrospori se formează protalul femel pe care se dezvoltă arhegoane cu oosfere, din
a căror fecundare rezultă embrionul. Există deci, alternanţă de generaţii: sexuată
(gametofitul) reprezentată prin protal şi asexuată (sporofitul) reprezentată prin planta
adultă.
a. Clasa Psilopsida
Pteridofite fosile (primele vegetale terestre) lemnoase sau ierboase, fără

rădăcină, cu tulpină subpământeană (rizom) şi aeriană, cilindrică, subţire, ramificată
dicotomic, lipsită de frunze (gr. psilos – fără, lipsit de) sau cu câteva frunze mici
solzoase la cap. Tulpinile au în centru vasele lemnoase înconjurate de celule tubulare de
liber. Sunt protejate de evaporare la exterior printr-o cuticulă (cu stomate). Sunt
izospore, cu sporangi în vârful ramurilor.
Epidermă
Scoarţa Lemn
Liber
Sporange
Secţiune prin tulpină
Vârful
Secţiunea tulpinii
tulpinei
Vase
scalariforme
Stomată Sporangi
Aparat c
a vegetativ b
Fig. 100. Psilopsida:

a – Rhynia major; b – Psilophyton princeps; c – Asteroxylon macktei.
Există două familii: Rhyniaceae, fără frunze, cu genurile Rhynia (Devonian

mediu) (fig. 100.a), Horneophyton (Devonian inferior, mediu), şi familia
Psilophytaceae cu frunze şi tulpină mai complexă, cu genurile Psilophyton (Devonian
inferior, mediu în Franţa, Scandinavia, Scoţia, Canada) (fig. 100.b) şi Asteroxylon
(Devonian mediu, Scoţia) (fig. 100.c).
88
b. Clasa Lepidopsida
Plante ierboase cu forme fosile arborescente (20 – 30m înălţime, diametru = 2m)
cu rol important în formarea cărbunilor din Carbonifer. Tulpina era ramificată dicotomic
şi acoperită de frunze mici liniare cu o nervură mediană, dispuse în şiruri drepte sau
spirale, care după cădere lăsau ca urmă o cicatrice foliară caracteristică. Rădăcinile erau
alcătuite din patru ramuri divizate dicotomic. Înmulţirea se făcea prin spori cuprinşi
într-un aparat sporifer (strobil), cu aspectul unui con de brad, care cuprindea macrospori
şi microspori (plante heterosporee).
Liber
Cambium
Parte adultă Lemn primar
Măduvă
Lemn secundar
Periciclu
Scoarţa internă
Scoarţa externă
Ligula Periderm
Fascicule
libero – lemnoase
a Parichnos Liber
b Măduvă
Lemn primar
Scoarţă
c d
Porţiune fără Parte
scoarţă Ligula tânără
Cicatrice foliară
Porţiune cu scoarţă
Ligula
Cicatrice
foliară Cicatrice
foliară
Glande
reniforme
e f g h
Fig. 101. Lepidopsida:

a – Lycopodites gutbiei; b – Selaginellites primaevus; c – Lepidodendron sterbergi;
d – structura tulpinii de Lepidodendron; e – Sigillaria reniformis; f – Sigillaria tesselata;
g - Sigillaria elegans; h – Stigmaria ficoides.
Există mai multe familii: Lycopodiaceae (gr. lycos = lup, pous = picior) cu
genurile Lycopodites (Devonian mediu - Rhetian) (fig. 101.a), Lycopodium (Cretacic -
Actual); Selaginellaceae cu genul Selaginellites (Carbonifer) (fig. 101.b); Lepidophytale
(gr. lepis = solz, phyton = plantă) ale căror cicatrice foliare aveau aspect de solzi;
Lepidodendraceae cu genurile Lepidodendron (Devonian inferior – Permian), cu
cicatrice foliară rombică şi rădăcini numite Stigmaria (fig. 101.c, d, h); Sigilillariaceae
(Carbonifer – Triasic inferior) cu cicatrice foliare hexagonale (ca un sigiliu) (fig. 101.e,
f, g); Lepidospermae = lepidofitale cu sămânţă, care posedă aparat sporifer evoluat.
Macrosporangii înveliţi într-un tegument posedă un singur macrospor care după
fecundare se dezvoltă cu aspectul unei seminţe. Fac trecerea spre gimnosperme.
89
c. Clasa Arthropsida
Plante ierboase, articulate, arborescente în trecut, de locuri umede, mlăştinoase,

cu rizom, tulpină aeriană, fin canelată, alcătuită din internoduri şi noduri pe care se află
verticile de frunze mici solzoase şi chiar ramuri. Se înmulţesc prin spori aflaţi în
sporangi dezvoltaţi pe un fel de spice = strobili. Pot fi izosporee sau heterosporee.
Exemplu: ordinul Hyeniales cu genul Calamophyton (Devonian) (fig. 102.a); ordinul
Equisetales, familia Equisetacee cu genul actual Equistum (Coada calului) şi genul
Equisetites (Carbonifer – Cretacic) şi familia Calamariaceae cu genurile
Archaeocalamites (Devonian superior – Carbonifer inferior) (fig. 102.d), Calamites
(Carbonifer) (fig. 102.b, c), Asterophyllites, Annularia (Carbonifer – Permian)
(fig. 102.e, f); ordinul Sphenophyllales cu gen Sphenophyllum (Devonian superior –
Permian superior).
Cicatrice
rameale Lemn
secundar
Lemn e
primar
Cicatrice
a foliare Lacune c Măduvă
Scoarţă
Măduva Lemn secundar
Scoarţa Lemn primar d
Liber f
Sporangiolari b
Zona medulară goală
Fig. 102. Arthropsida:

a – Calamophyton; b – Calamites; c – secţiuni prin tulpină de Calamites;
d – Archaeocalamites; e – Asterophyllites; f – Annularia stellata:
d. Clasa Filicopsida
Plante ierboase, arborescente în Paleozoic, trăind în variate medii terestre sau

chiar acvatice, bine reprezentate în flora actuală. Se înmulţesc prin spori dezvoltaţi în
sporangi grupaţi în sori, situaţi fie pe faţa inferioară sau pe marginea unor frunze
asimilatoare (trofosporofile) fie pe frunze sporofile. Ferigile terestre sunt izosporee, cele
acvatice heterosporee. Sunt alcătuite din rizom, tulpină aeriană nearticulată şi frunze
mari comparativ cu tulpina (fig. 103). Frunzele sunt compuse (fronde) dintr-un ax
principal (rahis) pe care se prind axe secundare (pene) purtătoare de foliole mici
(pinule). Există mai multe tipuri de pinule (vezi fig. 103.b-i) în funcţie de care s-a făcut
o primă clasificare a ferigilor. Exemplu: genul Stauropteris (Carbonifer inferior) (fig.
103.j), genul Zygopteris (Permian), genul Botryopteris (Carbonifer), genul Astarotheca
(Carbonifer); genul Dactylotheca (Carbonifer – Permian) (fig. 103.k), genul Osmunda
(Miocen – Pliocen) (fig. 103.l), genul Cladophlebis (Liasic) (fig. 103.m), genul
Archaeopteris (Devonian superior – Carbonifer inferior) (fig. 103.n), genul
Glossopteris, genul Gangamopteris (Carbonifer de climă rece) (fig. 103.o, p).
90
Penne
d
Pinule i
Rahis secundar
b f
Rahis
a principal
Rizom j
e g
h
k
l
m n
p
Fig. 103. Filicopsida:

a – frondă;( b – i) tipuri de pinule: b – sfenopteridian; c – pecopteridian;
d – aletopteridian; e – odontopteridian, f – neuropteridian; g – teniopteridian;
h, i – dictiopteridian; j – Stauropteris; k – Dactylotheca; l – Osmunda regalis;
m – Cladophlebis rumana; n – Archaeopteris; o – Gangamopteris; p – Glossopteris.
3.5.3.3. Încrengătura Spermatophyta
Plante superioare, terestre şi acvatice, cu flori şi seminţe, rezultate din

fecundarea ovulului prin polen (elemente sexuale noi care apar şi înlocuiesc sporii).
3.5.3.3.1. Subîncrengătura Gymnospermae

(gr. gymnos = neacoperit, sperma = sămânţă)
Plante la care florile sunt lipsite de înveliş floral (petale, sepale), de ovar,
deoarece carpelele (frunze modificate pe care se găsesc ovulele) nu se sudează, astfel că
polenul cade direct pe ovule. Sămânţa este nudă, neînchisă într-un fruct dar protejată de
un înveliş rezistent. Sunt plante lemnoase, cu frunze simple, aciculare, solzoase rar
lobate, predominant persistente. Trăiesc în regiuni aride sau mlăştinoase. Au apărut în
Devonian superior, cu dezvoltare mare în Triasic, mai ales Jurasic (20.000 specii);
trăiesc şi astăzi (600 specii).
91
a. Clasa Pteridospermopsida
Plante arborescente, rar ierboase cu frunze asemănătoare celor de ferigi, cu

seminţe provenite din ovule neînchise într-un ovar ca la gimnosperme. Au structură
primară a tulpinilor asemănătoare cu a ferigilor, iar cea secundară prezintă cambium
generator al lemnului secundar, ca la gimnosperme. Organele reproducătoare sunt
formate din saci polenici, grupaţi în sinangii prinse în inflorescenţe mascule şi din ovule
prinse pe frunze carpelare dispuse la vârful frondelor sau formând inflorescenţe femele.
Pteridospermopsidele apar din Devonian mediu cu maximum de dezvoltare în
Permocarbonifer. Se cunosc inflorescenţe: Potoniea (fig. 104.a), Talangium; seminţe:
Lagenostoma, Trigonocarpus (fig. 104.b); forme vechi: Lycinodendron (Carbonifer
inferior) şi forme mai evoluate cu trunchiuri lemnoase cu frunze ca la ferigi şi seminţe.
Exemplu: genurile Alethopteris (Devonian – Liasic) (fig. 104.c); Callipteris (Permian)
(fig. 104.d); Neuropteris (Carbonifer inferior – Permian) (fig. 104.e); Odontopteris
(Carbonifer – Permian) (fig. 104.f); Sphenopteris (Carbonifer – Liasic); Taenipteris
(Carbonifer – Liasic). Există şi forme de climă rece: genurile Glossopteris,
Gangamopteris (Carbonifer – Permian) (fig. 103.o, p).
e f
b d
c
Fig. 104. Pteridospermopsida:

a – Potoniea; b – Trigonocarpus; c – Alethopteris; d – Calipteris conferta;
e – Neuropteris heterophylla; f – Odonthopteris reichi; g – Sphenopteris striata.
b. Clasa Cycadopsida
Grup de plante bine reprezentat în Mezozoic, restrâns la câteva genuri actual. Au

aspect de palmier sau ferigi arborescente cu rădăcina pivotantă groasă din care se
desprind rădăcini secundare, cu trunchi cilindric sau globulos având în vârf un buchet de
frunze penate. Sunt plante dioice (cu flori dezvoltate pe trunchiuri diferite). Prin
fosilizare apar frecvent ca impresiuni de frunze. Cuprind trei ordine: Cycadales cu
genurile Paleocycas, Zamites, Otozamites (Liasic) (fig. 105.c, d), genul Nilssonia
(Triasic – Jurasic) ( fig.105.g); Bennettitales cu genurile Pterophyllum (Liasic) (fig.
105.a, b), Bennettites (Jurasic – Cretacic inferior) (fig. 105.e, f),Williamsonia (Triasic
superior – Cretacic inferior); Pentoxylales cu genurile Pentoxylon şi Nipanioxylon
(Jurasic).
92
Ovule
Frunze interseminale Bractee
Verticil staminal
a
d
b Recep- g
c tacul Con apical cu
e f sporofile femele
Fig. 105. Cycadopsida:

a – Pterophyllum jaegeri; b – Pterophyllum fayoli; c – Zamites feneonis;
d – Otozamires decorus; e – Bennettites gibsoniana (floare femelă);
f – Cycadeoidea (floare hermafrodită); g – Nilssonia comptula.
c. Clasa Cordaitopsida
Gimnosperme arborescente (40 m înălţime) primitive cu frunze persistente, lungi

până la un metru şi late de 15-20 cm cu nervuri paralele. Structura tulpinii este
asemănătoare coniferelor. Organele reproducătoare erau reprezentate prin inflorescenţe
mascule şi femele (fig. 106. b, c). Seminţele (Cardiocarpus) nu aveau embrion dezvoltat
(caracter de primitivitate). Maximum de dezvoltare în Carbonifer, Permian când
împreună cu pteridofitele formau păduri dese în regiuni mlăştinoase.
b
c
a
Fig. 106. Cordaitopsida:

a – frunze; b – inflorescenţe mascule; c – inflorescenţe femele.
d. Clasa Coniferopsida
Arbori, rar arbuşti, cu tulpină dreaptă şi ramificaţie axială descrescând spre vârf
(coroană conică), cu frunze mici, simple, lanceolate sau aciculare, uninerve, cu cuticule
groase şi stomate adânci (adaptare la regiuni uscate), frecvent persistente. Structura
tulpinii se caracterizează prin măduvă redusă, inel gros de vase libero – lemnoase
primare şi secundare cu inele de creştere anuală. Sub scoarţă se află un ţesut suberos,
93
pluta. Sunt plante unisexuate predominant monoice (conuri mascule şi femele pe aceeaşi
plantă) cu organe de reproducere: flori (fără înveliş floral) alcătuind inflorescenţe
numite conuri. Conurile mascule, mici, dispuse spre vârf, sunt formate din bractei
solzoase cu câte două stamine pe faţa inferioară. Conurile femele, mari, dispuse spre
bază, sunt formate din bractei, dispuse pe ax, având pe faţa superioară câte două ovule
descoperite din care prin fecundare se formează seminţe.
a d
c
f b
e
Fig. 107. Coniferopsida:

a – Walchia(Lebachia) piniformis; b – Voltzia heterophylla; c – Araucaria;
d – Taxodium distichum; e – Sequoia; f – Ullmannia bronni.
Au apărut în Devonianul superior, se continuă în Permian, cu maximum de

dezvoltare în Jurasic, Cretacic inferior. Bine reprezentate şi actual. Exemplu: familia
Pinacee cu genul Araucaria (Jurasic superior – Cretacic) (fig. 107.c), genul Lebachia
(Permian, Banat) (fig. 107.a), genul Voltzia (Permian – Triasic) (fig. 107.b), genul
Taxodium (Jurasic – Actual) (fig. 107.d), genul Sequoia (Cretacic – Neozoic – Actual)
(fig. 107.e), genul Ullmannia (Permian superior) (fig. 107.f); subfamilia Abiatinae
(Jurasic boreal, Cretacic de climă temperată, Neozoic, Actual) cu genurile Pinus, Larix,
Cedrus, Abies (bradul), Picea (molidul), Tsuga şi familia Taxacee.
3.5.3.3.2. Încrengătura Angiospermae
Plante ierboase sau arborescente caracterizate prin sămânţa care se dezvoltă într-
un locaş special, închis, ovarul, format prin sudarea carpelelor (fig. 108.a), precum şi
prin existenţa unei flori. După cum embrionul apare cu unu sau două cotiledoane, se
divid în:
a. Clasa Monocotyledonate, cu seminţe cu un singur cotiledon şi frunze cu nervuri
paralele. Exemplu: diferite tipuri de palmieri. Frecvent genul Sabal (Paleogen - Actual)
(fig. 108.b), Typha (papura), Palmoxylon (palmier), Bambusa (bambus).
b. Clasa Dicotyledonate, cu seminţe cu două cotiledoane şi frunze cu nervaţiune
reticulară, tulpini cu structură caracteristică. Au apărut în Cretacicul inferior în America
94
şi în cel superior în Europa (după o evoluţie începută mai demult). Astăzi cu maximum
de dezvoltare. Sunt reprezentate prin genuri ca Salix (salcia), Populus (plop), Fagus
(fag), Cinnamomum (scorţişoara), Laurus (dafin), Ficus (smochin), Ulmus (ulm), Tillia
(tei), Acer (arţar), Fraxinus (frasin), Quercus (stejar), Betula (mesteacăn) ( fig. 108. c-l).
Grăunţe
Stigmat de polen
Stamine
Ovul
Petale
Ovar f h
d e
c
Sepale b g i j
a Recep-
tacul
k l
Fig. 108. Angiospermae:

a – floare hermafrodită de angiosperme; b – Sabal major; c – Cinnamomum;
d – Magnolia; e – Laurus; f – Ulmus; g- Ficus; h – Quercus;
i – Fagus; j – Castanea; k – Salix; l – Myrica.
3.5.4. SPORI ŞI POLEN
Sunt elemente reproducătoare ce se păstrează în sedimente împreună cu alte

microorganisme vegetale, fragmente de ţesuturi, constituind materialul de studiu al
palinologiei. Cercetarea lor este foarte importantă în precizarea limitelor stratigrafice, în
petrol la corelarea unor coloane litologice, la corelarea unor depozite de cărbuni
îndepărtate, în paleogeografie, paleoclimatologie, paleoecologie, sistematica plantelor.
b
a
c d f
Fig. 109. Spori:

a – Globochaete sp.; b – Globochaete alpina; c – Sphenophyllostachis nindeli;
d – Adiantum cuneatum; e - Selaginella granata; f – Criptogamma crispa.
Materialul se scoate din roci prin dezagregare, macerare, centrifugare, filtrare, se

fixează pe lamele de sticlă şi se studiază la microscop. Sporii provin de plante inferioare
(Thallophyta, Pteridophyta) şi se recunosc după forma tetraedrică, elipsoidală sau
reniformă, după tăietura (fanta) triradiară sau rectilinie, chiar după intensitatea culorii
(fig. 109).
95
Grăunţii de polen provin de la gimnosperme, angiosperme şi se clasifică după

prezenţa sau absenţa sacilor aerieni, a porilor, a şanţurilor, după asocierea şanţurilor sau
perforaţiilor (lacune), după ornamentaţia învelişului extern (exina) (fig. 110).
a b c d e
Fig. 110. Polen:

a, b, c – polen de conifere; d, e – polen de dicotyledonate.
3.5.5. REGNUL ANIMALIA
3.5.5.1. SUBREGNUL METAZOARE
Organisme pluricelulare, heterotrofe, cu corp alcătuit din celule diferenţiate şi cu

funcţiuni separate: celule nervoase, musculare, senzitive, gastrice, care intră în
constituţia diferitelor ţesuturi. Dezvoltarea metazoarelor porneşte de la o celulă
primordială, oul, rezultată din unirea gameţilor (masculin = spermatozoidul şi feminin =
ovulul), trece prin stratul embrionar cu cele trei forme intermediare: morula, blastula,
gastrula, se separă foiţele embrionare care, ulterior, prin diferenţiere formează ţesuturile
care vor alcătui organismul definitiv.
a. Încrengătura Porifera
Organisme pluricelulare, marine rar dulcicole, cu sau fără simetrie, cu ţesuturi

puţin diferenţiate. Corpul, fixat prin partea inferioară este moale, în formă de sac
străbătut de numeroşi pori, unul din ei mai mare = oscul, cu rol de gură şi anus.
Interiorul sacului (cavitatea pseudogastrică) este căptuşită cu celule speciale cu
guleraş şi flagel, choanocyte (fig. 111), a căror totalitate formează choanosomul. Prin
mişcările flagelilor se produce un curent de apă care pătrunde prin porii inhalatori (de la
exterior) şi iese prin oscul, transportând în cavitatea pseudogastrică particule nutritive.
După alcătuirea choanosomului, spongierii pot fi de trei tipuri: t i p a s c o n (simplu -
cavitatea pseudogastrică căptuşită cu choanocyte şi străbătută de canale simple) (fig.
111.a); t i p s yc o n (choanosomul căptuşeşte scobituri ale peretelui cavităţii
pseudogastrice formând coşuleţe vibratile) (fig. 111.b); t i p l e u c o n (coşuleţe vibratile
se afundă în grosimea mare a peretelui cavităţii determinând canale comunicante
inhalante şi exhalante) (fig. 111.c).
96
Cavitate pseudogastrică
Oscul Oscul Oscul Choanocyta
Coşuleţ Canal exhalant
vibratil
Monoaxon Triradiat Tetraaxon Triaxon Desme
Canal
a b inhalant
c
Schelet
Fig. 111. Spongieri:

a – tip ascon; b – tip sycon; c – tip leucon; d – tipuri de spiculi.
g
b
a c d e f i j
h
Fig. 112. Spongieri:

a – Perronidella cylindrica; b – Barroisia; c – Craticularia paradoxa;
d – Tremadyction phylloideum; e – Cypellia rugosa; f – perforaţii de Cliona;
g – spicul de Pachastrella; h – Cylindrophima; i – Mellonella; j – Verruculina auriformis.
Corpul moale este susţinut de un schelet alcătuit din spiculi silicioşi (opal) sau
calcaroşi (calcit), care după dimensiuni pot fi megasclere (vizibile cu ochiul liber) şi
microsclere (microscopice), liberi sau legaţi într-o reţea scheletică şi care se păstrează
prin fosilizare. Diversele tipuri de spiculi se văd în figura 111.d. Spongierii silicioşi au
şi un al doilea schelet de protecţie = schelet cortical, format prin modificarea părţii
superficiale a scheletului fundamental sau din megasclere speciale care susţin epiderma.
Cele aproximativ 5000 de specii actuale de spongieri sunt grupate în trei clase distincte:
Hexactinellida (spongieri sticloşi), Demospongia şi Calcarea (spongieri calcaroşi).
Stromatoporoideele (Cambrian – Cretacic)
Porifere coloniale cu schelet masiv încrustat alcătuit din strate succesive

concentrice (lamine) susţinute unele de altele prin pilieri dispuşi neregulat şi grupate în
cruste = latilamine corespunzătoare unei perioade de creştere. În elementele scheletice
ale unor structuri a fost pusă în evidenţă prezenţa spiculilor de tip porifera. Majoritatea
spiculilor observaţi sunt silicioşi fapt ce a condus la concluzia că aparţin spongierilor
demospongi.
97
Astrorhiza
Lamina
Latilamina
Fig. 113. Stromatopora.
Scheletul principal era format din spiculi legaţi între ei prin spongină. Din loc în
loc sunt străbătute de tuburi perpendiculare care apar la suprafaţă sub formă de orificii
stelate (astrorhize) sau mai mici, simple, de mameloane, protuberanţe (fig. 113).
Exemplu: genul Stromatopora (Ordovician – Permian; Jurasic – Cretacic) care în zone
neritice, în ape calde puţin adânci au format calcare recifale.
b. Încrengătura Archaeocyatha
Grup de organisme cu poziţie sistematică nesigură, cu corpul protejat de un

schelet calcaros de forma unei cupe, fixat în partea inferioară prin prelungiri radiculare.
Scheletul este format din doi pereţi perforaţi intern şi extern, delimitând între ei un
spaţiu în care se dezvoltă septe verticale, radiare, perforate (fig. 114), la unele specii
(Coscinocyathus) şi elemente transversale, tabule. Uneori, scheletele se complică prin
apariţia unor lame (disepimente), orizontale, curbate sau a unor prelungiri aciculare
(sinapticule). Spaţiu
Pseudosepte
Cavitatea
pseudogastrică
Perete extern
Perete intern
Prelungiri
radiculare
Fig. 114. Schema unui Archaeocyatid.
Cavitatea centrală, de formă conică are la partea superioară un orificiu larg. În

stadiul larvar sunt forme libere, planctonice, fără schelet cu mare răspândire geografică.
Sunt forme caracteristice pentru Cambrian şi cuprind familia Archaeocyathidae (cu
septe verticale, radiare) şi familia Coscinocyatidae (în plus cu septe transversale).
98
c. Încrengătura Cnidaria
Cnidarii (gr. cnidos = ac urzicător) sunt metazoare inferioare, frecvent marine cu

corpul moale în formă de sac cu o singură deschidere, orificiul buco-anal (celenterom)
înconjurate de braţe tentaculare. Corpul este alcătuit din ectoderm, endoderm şi o
materie gelatinoasă necelulară, mezoglea. Prezintă alternanţă de generaţii: una asexuată,
fixă, cu simetrie radială (polipul), cu schelet mineral extern ( polipierit = coralit) şi alta
sexuată, liberă, cu simetrie tetraradială (meduza). Pot trăi ca polipi solitari sau în
colonii, când se înmulţesc prin înmugurire şi pot avea indivizi specializaţi în funcţii
diferite (polimorfism colonial).
Cnidarii sunt înarmaţi cu celule urzicătoare numite nematocyste, stimulate
chimic sau mecanic, care atinse, chiar din întâmplare, vor ejecta ace cu ţepişori muiaţi
în otravă. Există patru grupuri (clase) majore de cnidari: Anthozoa, care include coralii
adevăraţi, anemonele şi creioanele de mare; Cubozoa, meduzele cutie cu ochi complecşi
şi toxine foarte puternice; Hydrozoa, cel mai divers grup cu sinofore, hydroide, corali de
foc şi multe meduze; şi Scyphozoa, meduzele adevărate.
Clasa Hydrozoa
Cnidariide coloniale, calcaroase, cu polimorfism colonial (gastrozoizi = polipi

de hrănire, dactilozoizi = apără colonia, gonozoizi = cu rol de înmulţire), cu simetrie
radială şi cavitate gastrică simplă neseptală. Se remarcă ordinul Hydroida (Cambrian –
Actual), având ca gen important pe Hydractinia (Cretacic, Eocen – Actual) (fig. 115),
formă colonială cu indivizi diferenţiaţi.
Gastrozoizi
Dactilozoizi
Gonozoizi
Fig. 115. Hydratinia.
Clasa Scyphozoa
Cnidariide marine libere sau fixate cu simetrie tetraradială şi cavitate gastrică

compartimentată de patru septe. Organismele din această clasă sunt grupate în două
subclase: Scyphomedusae, care cuprinde şi meduzele actuale, care, având corpul moale,
rar s-au păstrat ca impresiuni pe sedimente din Cambrian, mai frecvent pe calcare
99
jurasice (Solenhofen); şi Conulata, organisme marine cu aspect conic sau de piramidă

alungită, fixate în stadiu tânăr într-un disc. Pereţii externi, subţiri, din lamele de chitină
fosfatică şi fosfat de calciu prezintă o linie mediană şi încreţituri transversale. De-a
lungul muchiilor sunt şanţuri angulare. Exemplu: genul Conularia (Cambrian – Triasic)
cu importanţă stratigrafică (fig. 116).
Clasa Anthozoa
Anthozoarele (gr. anthos = floare; zoon = animal) sunt organismele marine care
includ coralii, anemonele de mare, evantaiele şi creioanele de mare, lipsite de meduze,
în general forme coloniale cu aspecte variate: arborescente, cruste, meandriforme, tufe,
flori. Au cavitatea gastică împărţită în loji prin pereţi membranoşi, sarcosepte ( şase sau
multiplu de şase la zoantari, opt la octocoralieri). La partea superioară, fiecărei loji îi
corespunde un tentacul. În mijlocul coroanei de tentacule se află gura ce conduce printr-
un tub faringian la cavitatea gastrică (fig. 117). Corpul moale este protejat de un schelet
cornos sau calcaros.
Tentacule
Columela
Gura Epiteca
Septe
membranoase
Septe
calcaroase
Placa
bazală
Fig. 116. Conularia. Fig. 117. Organizarea schematică a unui polip de corali.
Anthozoarele se împart în trei grupuri (subclase) majore: Zooantharia, care

include coralii „adevăraţi” şi anemonele de mare, bine reprezentaţi ca fosile, şi care se
subîmpart în şapte ordine: Scleractinia, Zoanthinaria, Corallimorpharia, Actinaria,
Rugosa, Heliolitida şi Tabulata; Octocorallia, care include creioanele de mare, „coralii
moi” şi evantaiele de mare; şi Ceriantipatharia, cu două ordine: Ceriantharia şi
Antipatharia (corali negri).
Subclasa Octocorallia
Coralieri coloniali, fără importanţă stratigrafică, cu corpul împărţit în opt loji cu

opt tentacule penate. Au schelet calcaros (aragonit, magnezit), rar cornos, format din
mezoglee, sub formă de spiculi (sclerita) sau prin cimentare, tuburi (genul Tubipora –
Actual), ramuri masive (genul Corallium rubrum = mărgean – Actual) (fig. 118).
100
Secţiune
Suprafaţă longitudinală Suprafaţă
Secţiune
a b
d e
c
Fig. 118. Octocorallia:

a, b – Heliopora (detaliu); c – colonie de Cancellophycus;
d, e – Cancellophycus (detaliu).
Subclasa Zooantharia
Coralieri solitari sau coloniali cu mare importanţă stratigrafică, având corpul

moale protejat de un schelet extern (polipierit = coralit) calcaros (aragonit – calcit)
secretat de celule speciale, calicoblaste, ce se găsesc în ectoderm.
Iniţial, polipul secretă placa bazală (prototeca) (fig. 117) din care începe să se
dezvolte în sus septe calcaroase (sclerosepte) cu aspect de lame verticale, radiare
alternante cu septele membranoase (sarcoseptele). În jurul marginilor externe, polipul
secretă prin creştere un perete inelar (teca = zidul) care poate fi de mai multe tipuri (fig.
119.a, b, c). Când se formează din capetele lăţite ale septelor = pseudotecă. Când
polipieritul este răsfrânt la exteriorul tecii, se poate forma un al doilea zid, epitecă (fig.
119.b şi fig. 119.a, c).
Sinapticule Disepimente Septe Trabecule

Epitecă Epitecă Planşee
Tecă Centrii
Septe de Tecă
calcifiere Septe
a b c Pori
d
e
Fig. 119. Structura scheletului calcaros la Zooanthari:
a – zid septotecal cu epitecă; b – zid septotecal cu pseudotecă;
c – zid epitecal cu tecă şi epitecă; d – septe cu centrii de calcifiere;
e – septe aporoase şi poroase.
Coloniile masive pot avea o epitecă comună, holoteca. În mijlocul plăcii bazale
se poate înălţa columela (stâlp), uneori completată cu stâlpi suplimentari (palişi).
Scheletul se poate complica prin apariţia altor elemente: sinapticule, disepimente,
planşee (fig. 119.b), formând un aşa numit ţesut veziculos.
101
Ordinul Tetracoralieri (Rugosa)
Coralieri fosili (Paleozoic), forme individuale, rar coloniale numiţi rugoşi,

deoarece au un zid gros de tip septotecal cu epitecă (fig. 119.a). Frecvent au ţesut
vezicular. Au simetrie hexameră (sesizată în primele stadii ale dezvoltării individului)
mascată de dezvoltarea ulterioară a septelor în patru câmpuri, rezultând aspect de
simetrie bilaterală, (de aceea s-au numit iniţial tetracoralieri). Dezvoltarea în etape a
septelor se poate studia prin secţiuni succesive (fig. 120). Au format în Silurian calcare
cu polipieri, iar în Devonian chiar calcare recifale (fig. 121).
2 c
a 2 b a b
2 3a a a
3 3
1 1 1 1 1
2 2
3
Fig. 120. Apariţia septelor la tetracoralieri (Zaphrentis).
b f
a c d e
Fig. 121. Tetracoralieri:

a – Cyataxonia; b – Acervularia; c – Zaphrentis;d – Hexagonaria
hexagona; e – calceola sandalina; f – Goniophillum pyramidale.
Ordinul Hexacoralieri (Scleractinia)
Coralieri postpaleozoici (fosili şi actuali) exclusiv marini, cu simetrie

hexaradială cu unele excepţii de exemplare primitive (Montlivaltia) la care se menţine
simetria bilaterală de tip tetracoralieri. Trăiesc în ape calde (20C), limpezi şi agitate,
puţin adânci (adâncime  60m), fără aport de material terigen sau de ape dulci. Apar în
zone tropicale, ecuatoriale formând recifi-barieră în preajma continentelor sau
înconjurând insule (atoli). Coralii solitari pot suporta unele variaţii: adâncimi mai mari,
ape mai reci. Caracterizarea, clasificarea hexacoralierilor se face după structura zidului
exterior, după numărul, aspectul şi poziţia septelor şi mai puţin după forma coralierilor,
a coloniei, structura septelor secundare, a columelei, a disepimentelor.
102
Apariţia septelor se face în cicluri succesive (fig. 122): întâi apar primele şase
septe (protosepte) (ciclul 1) determinând şase camere primare; următoarele şase septe
(metasepte) apar în planul median al camerelor (ciclul 2); următorul ciclu (3) de 12
septe apare după dezvoltarea completă a septelor anterioare; următoarele cicluri de câte
12 septe apar simultan în planul median a câte 12 loji mai vechi. Hexacoralierii au
format calcare recifale ( gr. bioherme = aglomerări de viaţă) în Mezozoic şi Neozoic
(fig. 123).
1 1
6
6 4
4
3 3
5 5
2 2
5 4 4 5
3 6 6 3
1
Fig. 122. Apariţia septelor la hexacoralieri.
a b c d e
Fig. 123. Hexacoralieri:

a – Isastrea; b – Cyclolites undulata; c – Montlivaltia; d – Plesiastrea; e – Flabellum.
Ordinul Tabulata
Coralieri coloniali paleozoici, un singur gen neozoic (Lovcenipora), alcătuiţi din

polipieri tubulari, sau prismatici, caracterizaţi prin prezenţa unor pereţi despărţitori
(tabule) aşezaţi transversal în lungul polipului. Au septele puţin dezvoltate şi dispuse
într-o singură serie ( fig. 124).
a b c d
e f g i
h
Fig. 124. Tabulaţi:

a, b, c – Chaetetes radians (b – secţiune transversală, c – secţiune longitudinală);
d, e – Heliolites (d – colonie; e – detaliu); e, f – Favosites (e – colonie, f – detaliu);
h – Pleurodictyum; i – Halysites.
103
d. Încrengătura Vermes
Acestea sunt animale cu simetrie bilaterală, cu corp moale şi segmentat,

nefosilizabil. S-au păstrat: urme de târâre; urmele conţinutului intestinal; uneori
aparatele maxilare (scolecodonte) = unele piese dinţate numite în general conodonte
(fig. 125.f), formate din fosfat de calciu, întâlnite în Paleozoic (după unii considerate
piese bucale ale vertebratelor inferioare); tuburile viermilor tubiculi (sedentari) care în
asociaţie cu briozoare, alge calcaroase au dat calcare recifale (Toltry). Exemplu: genul
Serpula (Eocen, Sarmaţian), genul Spirorbis (Silurian).
Tentacule
Para -
pode b
Gura e
a c d f
Fig. 125. Viermi:

a – Nereis; b – Spirorbis omphaloides; c – Jereminella piendere;
d – Helminthoidea labirintica; e – Serpula; f – scolecodonte.
e. Îngrengătura Bryozoa
Animale de talie mică, coloniale, predominant marine, frecvente în fauna fosilă

(încă din Cambrian superior) şi actuală. Trăiesc în ape limpezi şi agitate, la adâncimi
medii. Colonia (zoarium), cu aspect spongios sau ramificat arborescent, este alcătuită
din indivizi (zooizi) care locuiesc în căsuţe tubulare, ovoide, uneori sudate, de natură
chitinoasă sau calcaroasă, numite zoecii, în care se pot retrage prin acţiunea unui
muşchi. Uneori, zooizii sunt puşi în legătură prin intermediul unor tuburi subţiri =
stoloni sau prin unele orificii septale.
La formele evoluate există polimorfism colonial: unii indivizi (autozooizi) au rol
complex şi locuiesc în autozoecii; alţii (gonozooizii) au funcţii de reproducere şi secretă
o lojă rudimentară, ovicela în care incubează ouăle (fig. 126.b); alţii (heterozooizii) sunt
adaptaţi pentru funcţii de apărare, avicularii (cu aspect de cap de pasăre) (fig. 126.d) sau
pentru funcţii de curăţire a coloniei, vibracularii (fig. 126.c).
Polipidul (individul, zooidul) are corpul în formă de cupă şi prezintă la partea
superioară o coroană de tentacule, aşezate pe un pliu cărnos al peretelui corpului,
circular sau în formă de potcoavă, numit lofofor. În mijlocul lofoforului este gura ce se
continuă cu un esofag scurt, stomacal în formă de U, apoi intestinul care se deschide
prin anus aflat fie în interiorul lofoforului (la briozoarele endoprocte), fie în afara
lofoforului (la briozoarele ectoprocte, forme fosile în general) (fig. 126.a).
Briozoarele se hrănesc cu microorganisme, incluzând diatomee şi alte alge
unicelulare. Acestea sunt prinse în cursă de către tentaculele ciliate de hrănire
(lofoforul).
104
Ovicela
Gura
Lofofor
Ganglion
Anus nervos
Zoecie
Muşchi d
Stomac
a b c
Fig. 126. Briozoare:

a – structura schematică; b – Crisia;
c – vibracularie; d – avicularie.
Briozoarele sunt animale hermafrodite având elementele sexuale în corpul

individului (zooidului): în partea inferioară organul reproducător mascul, la partea
superioară cel femel. Din ovulele localizate în ovicele apar larve ciliate libere care se
vor fixa formând o nouă colonie care se va dezvolta apoi prin înmugurire. Briozoarele
apar în depozite variate, ca: argile, marne, marnocalcare, calcare. Briozoarele cu
importanţă paleontologică şi stratigrafică fac parte din clasa Gymnolaemata şi uneori, au
format adevărate calcare recifale mai ales în Badenian şi Sarmaţian (Toltry).
f. Încrengătura Brachiopoda
Animale marine, necoloniale, cu organizarea corpului evoluată, cu simetrie

bilaterală, fixate definitiv sau temporar. Corpul moale (cărnos), alcătuit din aparat
digestiv, circulator, excretor, sistem nervos, glande genitale, este acoperit de două
membrane (foi musculoase) numite manta (palium) şi este protejat de o cochilie
alcătuită din două valve inegale (fig. 127). Pe valve, mantaua care le căptuşeşte lasă
impresiuni caracteristice. În cavitatea mantalei se deschide gura care prezintă de-o parte
şi de alta prelungiri tubulare ale tegumentului, foarte alungite, răsucite în spirală, cu
tentacule, alcătuind împreună lofoforul = branhia, organ cu rol de respiraţie şi de
antrenare a curentului de apă cu particule hrănitoare spre gură. Acesta este susţinut de
un schelet mineral, brachidium.
Fixarea cochiliei se face frecvent prin peduncul (organ musculos), prin valve
(genul Crania) sau prin spini (genul Productus) (fig. 128). Valva mare, ventrală =
pedunculară, are partea posterioară curbată în formă de cioc = umbone, sub care
frecvent se găseşte un orificiu, foramen, prin care iese organul de fixare, pedunculul
(fig. 129). Valva mică, dorsală = brachială, poate fi bombată, dreaptă sau chiar concavă.
Planul de simetrie al cochiliei trece prin umbone şi este perpendicular pe planul de
separare (alipire) al valvelor. Cochiliile au dimensiuni de la câţiva milimetri (genul
Crania) până la 30cm (genul Gigantoproductus). După formă pot fi: ovale (genul
Terebratula), circulare (genul Obolus), semicirculare (genul Orthis), triunghiulare
(genul Rhynchonella), mult lăţite (genul Spirifer), neregulat (genul Richtofenia).
105
PARTEA ANTERIOARĂ
Valva ventrală
Brachidium
Cavitatea mantalei
Corpul moale
Manta
Umbone
Valva dorsală
Peduncul
PARTEA POSTERIOARĂ
Fig. 127. Secţiune printr-un brahiopod.
a b
c
Fig. 128. Moduri de fixare:

a – prin peduncul; b – prin spini; c – prin valvă.
Grosime
Valva
Lungimea valvei brachiale
pedunculară Umbone
Aree Lăţimea sinusului
Foramen cardinală
Lungimea valvei
Plăci deltidiale
pedunculare
Linie cardinală
Lungime
Grosime
Valva
brachială
Lăţime Valva
Striuri pedunculară
concentrice Lăţimea
Comisura cochiliei
Comisura frontală laterală
a b c d
Fig. 129. Caractere morfologice externe ale cochiliei de brachiopode.
Există mai multe tipuri de cochilii după curbura valvelor (fig. 130). Valvele
mobile una faţă de alta, se reunesc la partea posterioară după o linie = comisura
cardinală care poate fi dreaptă sau curbă şi se deschid pe la partea anterioară după o
linie = comisura frontală după a cărei alură pot fi mai multe tipuri de brahiopode (fig.
131). Conturul liniei de alipire dintre comisura frontală şi comisura cardinală formează
comisura laterală (fig. 129.b, c).
106
d e f
a b c
Fig. 130. Forma valvelor în funcţie de curbură:

a – biconvexă; b – dorsal-convexă; c – plan-convexă;
d – resupinată; e – concav-convexă; f – convex-concavă.
a b c d e f g
Fig. 131. Tipuri de comisuri frontale:

a – ortitelid; b – metacarinat; c – bilobat, d – sulcat;
e – uniplicat; f – paraplicat; g – parasulcat.
a d e
b c
Fig. 132. Tipuri de deltidium:

a – delthyrium; b – pseudodeltidium; c – deltidium sectans;
d – deltidium discretum; e – deltidium amplectens.
Uneori valva mare depăşeşte cu mult pe cea mică, printr-un spaţiu triunghiular
(dintre linia cardinală şi umbone) numită aree cardinală (fig. 129.b). Un criteriu în
clasificarea brahiopodelor îl constituie orificiul (foramenul) prin care iese pedunculul.
La formele primitive (clasa Inarticulata, ordinul Lingulida) pedunculul iese printre cele
două valve; la altele, orificiul este mai mare şi triunghiular, delthyrium (fig. 132.a),
(clasa Inarticulata, ordinul Neotremata); la formele evoluate (clasa Articulata), orificiul
este micşorat prin plăci secretate de manta = deltidium (fig. 132.c, d, e) sau chiar de
peduncul = pseudodeltidium (fig. 132.b), (Ordinul Strophomenida, Orthida); când
orificiul se prelungeşte şi pe valva brachială, se numeşte notothyrium.
107
Muşchi diductori
accesorii Dinte
Muşchi
adductori Foramen
Plăci
deltidiale
Muşchi Crure
a diductori
principali b c d e f
Fig. 133. Interiorul valvelor la brachiopode:

a, b, c – articulate; d, e, f – nearticulate
(d, e – valva dorsală; f – valva ventrală).
a
b c
Fig. 134. Tipuri de brachidium:

a – crure; b – campilopegmat; c – helicopegmat.
Periostracum
Canale
Strat fibros
Strat intern
a b c
Fig. 135. Structura cochiliei la brachiopode:

a – impunctat, b – endopunctat; c – pseudopunctat.
La interior, valvele păstrează impresiunile lăsate de muşchii închizători

(adductori), deschizători (abductori = disjunctori) şi pedunculari (fig. 133). Articularea
valvelor se face prin muşchi la formele primitive (cl. Inarticulata) sau prin aparat
cardinal (lat. cardo–inis = ţâţână) la formele evoluate. Este alcătuit din doi dinţi dispuşi
pe câte o placă dentară, pe valva ventrală şi două fosete pe cea dorsală. Plăcuţele
dentare unite printr-un septum formează un ansamblu = spondylum, în funcţie de care,
de asemenea, se clasifică brahiopodele. Pe valva dorsală se mai află scheletul de
susţinere al lofoforului, anume brachidiumul. Poate fi alcătuit din două apofize simple
(crure) (fig. 134.a), continuate printr-o lamă subţire calcaroasă arcuită (tip
campilopegmat) (fig. 134.b), sau răsucite în spirală (tip helicopegmat) (fig. 134.c).
108
Cochilia, alcătuită dintr-o substanţă cornoasă şi din carbonat de calciu sau fosfat
de calciu apare ornamentată la exterior cu coaste radiare, striaţiuni concentrice, noduli,
ţepi. Este alcătuită din trei strate: 1) strat extern cornos, nefosilizabil (periostracum); 2)
strat lamelar subţire cu aspect fibros (din lame de CaCO 3); 3) strat intern, gros alcătuit
din prisme de calcit. Ultimele două pot fi străbătute de canale în care pătrund ţesuturi
ale mantalei, uneori prelungindu-se şi la exterior prin spini (fig. 135). Au apărut în
Cambrian, având maximum de dezvoltare în Paleozoic şi Mezozoic. Exemplu: genurile
Crania (Ordovician – Cretacic); Productus (Carbonifer – Permian); Terebratula
(Silurian – Actual); Obolus (Cambrian – Ordovician); Orthis (Cambrian – Devonian);
Rhynchonella (Triasic – Cretacic); Spirifer (Silurian – Triasic); Richtofenia (Permian).
g. Încrengătura Mollusca
Animale acvatice (marine/dulcicole) frecvent bentonice, unele terestre

(gasteropode), cu mare importanţă stratigrafică (peste 120.000 de specii din care, 35.000
fosile). În stadiul larvar sunt planctonice ceea ce le asigură o răspândire mare. Au
simetrie bilaterală care poate să dispară prin torsiunea corpului (gastropode). Corpul
este nesegmentat, scurt şi moale (moluşte) şi este alcătuit din cap, sac visceral, picior şi
manta (palium) mai mult sau mai puţin distincte. Este prevăzut cu organe de simţ, iar
gura cu radulă (o piesă calcaroasă) la gasteropode şi cefalopode. În sacul visceral,
dispus dorsal se găsesc organele de reproducere şi nutriţie. Piciorul, dispus ventral,
serveşte la locomoţie şi are diferite forme şi mărimi în funcţie de modul de viaţă,
adaptare. Mantaua (palium) este o răsfrângere a tegumentului ce porneşte din partea
dorsală, cu rol de a proteja corpul moale sau numai sacul visceral. Aparatul respirator
eete format din branhii la moluşte acvatice sau dintr-o cameră (cavitate) pulmonară la
cele terestre. Aparatul circulator este alcătuit din inimă, situat în apropierea aparatului
respirator şi vase de sânge. Frecvent corpul este protejat de o cochilie calcaroasă
variabilă ca formă, dimensiuni, după modul de viaţă. Moluştele se clasifică în 5 clase:
Amphineura, Scaphopoda, Lamellibranhiata, Gasteropoda, Cephalopoda.
Clasa Scaphopoda
Moluşte marine bentonice (trăiesc afundate în nisip) cu corpul învelit de manta

şi protejat de o cochilie de aragonit tubulară – conică, puţin curbată, deschisă la ambele
capete, netedă sau ornamentată cu coaste longitudinale. Exemplu: genul Dentalium
(Eocen - Actual) (fig. 136), cu cochilie ornamentată şi cu deschiderea superioară mai
largă. Frecvent în Miocen (Lăpugiu).
Cochilie
Tentacule
Tub digestiv b
a Anus
Fig. 136. Dentalium:

a – schema organizării; b – aspect exterior.
109
Clasa Bivalve
= Lamellibranchiata
= Acephale (nu au cap individualizat);
= Pelecypoda (picior musculos în formă de lamă);
Moluşte marine, rar salmastre, dulcicole, cu simetrie bilaterală (plan de simetrie

între cele două valve, spre deosebire de brahiopode unde era perpendicular). În stadiu
larvar sunt pelagice, iar în stadiu adult, bentonice (frecvent în zona ţărmului, dar pot fi şi
la 4000 – 5000 m adâncime). Cu câteva excepţii de carnivore, se hrănesc cu detritus
vegetal, plancton adus spre gură de curentul de apă. Ca urmare sunt semisesile
(semifixate), când rar se deplasează pe distanţe mici, sau sesile (fixate temporar sau
permanent). Fixarea se face prin bissus (fibre gelatinoase secretate de o glandă aflată în
picior), (genul Mytilus, genul Dreissena) sau prin valvă (genul Ostrea). Unele stau
afundate în nisip (când se produc modificări adaptative ale corpului moale şi a cochiliei
sau perforează lemnul), (genul Teredo), rocile calcaroase (genul Lithophaga), sau se
fixează pe alge, alte cochilii sau animale.
Fosă Ligament
dentară Umbone
DORSAL Dinte
Valva dreaptă
Valva stângă
Sac visceral Periostracum
Camera brahială Ostracum
Hipostracum
Branhii
Palium
Cavitatea
paleală
Picior Marginea liberă a mantalei
VENTRAL
Fig. 137. Morfologia internă schematică a unei bivalve.
Corpul moale este format din sac visceral, în care sunt cuprinse diferite organe.
Spre partea anterioară şi ventral (fig. 137) aceasta se prelungeşte prin organul musculos,
piciorul prin care se afundă în nisip sau se mişcă pe substrat. Nu există cap. Ochii, când
există, apar pe marginea mantalei. Gura înconjurată de patru prelungiri se deschide
anterior. Ea se continuă cu esofag, stomac mare urmat de intestin care se deschide prin
anus (dispus posterior). Inima este situată dorsal. Sistemul nervos este format din
ganglioni, şi cordoane nervoase.
110
Sacul visceral Sacul visceral

Branhii
b c
a Picior d
Manta Manta
Fig. 138. Tipuri de branhii:

a – Protobranhiata; b – Filibrahiata;
c – Eulamelibranhiata; d – Septibranhiata.
Sacul visceral este înconjurat de o răsfrângere tegumentară numită manta

(palium). Doi lobi ai mantalei delimitează un spaţiu = cavitatea paleală în care se află
de-o parte şi de alta, branhii cu aspectul unor lame lungi cu structură complicată (fig.
138). Cavitatea paleală comunică cu exteriorul prin porţiuni unde marginile mantalei nu
sunt alipite una de alta. În partea anterioară este o porţiune prin care iese piciorul. În
partea posterioară se află un orificiu (frecvent divizat în anal şi branhial) prin care iese /
intră apa. Uneori aceste orificii se prelungesc ca nişte tuburi (sifoane).
Lunulă DORSAL
Corselet
Anterior Posterior
Lungime
Grosime
Înălţime
Valva dreaptă
Valva stângă
a b
VENTRAL
Fig. 139. Elemente biometrice la bivalve.
Cochilia, secretată de manta, este alcătuită din două valve: dreaptă şi stângă
determinate când o ţinem cu umbonele (partea dorsală) în sus şi partea posterioară (mai
lungă) spre noi (fig. 139). Valvele pot fi egale (echivalve) sau inegale (inechivalve),
frecvent la formele fixate, sau pot fi simetrice faţă de umbone: jumătate anterioară =
jumătate posterioară (echilaterale) sau asimetrice (inechilaterale), cu partea posterioară
mai alungită. Alipirea (articularea) valvelor se face în partea dorsală după linia
cardinală şi este asigurată de ligament, şarnieră (ţâţână) şi muşchi.
111
Vârful cochiliei = umbonele corespunde cu cochilia iniţială a larvei înotătoare =

prodisoconca. Umbonele este răsucit anterior (prosogir), rar posterior (opistogir) la
genul Trigonia, genul Nucula. Uneori este drept (ortogir), la genul Pecten sau răsucit în
spirală (spirogir), la genul Diceras (fig. 140). Privind cochilia dinspre partea dorsală
(fig. 139.a), în dreptul liniei cardinale, unele forme au o suprafaţă anterioară umbonelui
= lunula şi alta posterioară = corselet, diferit ornamentate, cu rol în determinare.
Umbone Umbone
a b c d
Fig. 140. Recurbarea umbonelui:

a – prosogir; b – ortogir; c – opistogir; d – spirogir.
Ligamentul este organul elastic din conchiolină, dispuse dorsal, care deschide
valvele când muşchii sunt relaxaţi. Poate fi intern (fig. 141.a) = rezilium când este
adăpostit de o fosetă asemănătoare unei lopăţele şi extern când este de mai multe tipuri:
amfidet când se întinde pe toată lungimea părţii dorsale (fig. 141.b1); opistodet când este
situat posterior umbonelui (fig. 141.b2); prosodet când este redus şi anterior umbonelui
(fig. 141.b3). Adesea, ligamentul se prinde de o suprafaţă dezvoltată între umbone =
aree ligamentară.
b1
Rezilium Ligament
Posterior
b2
Muşchi
a adductori b
Anterior
b3
Fig. 141. Ligamente:

a – intern (rezilium); b – extern
(b1 – amfidet, b2 – opistodet, b3 – prosodet).
Pentru articularea, angrenarea valvelor şi pentru a împiedica alunecarea uneia

faţă de alta există o suprafaţă pe partea lor internă, sub umbone, numită platou cardinal
pe care se află proeminenţa = dinţi, separate de fosete care alcătuiesc ţâţâna (şarniera).
După numărul, forma şi poziţia dinţilor există mai multe tipuri de ţâţână, folosite în
clasificarea bivalvelor.
112
1) T ip c r i p t o d o nt (gr. kryptos = ascuns, odontos = înzestrat cu dinţi), (fig. 142).

Formă primitivă, fără platou cardinal. Angrenarea se face prin îndoituri ale marginii
valvelor sau prin prelungiri ale coastelor de pe suprafaţa valvelor.
2) T ip t a xo d o nt (gr. taxis = aranjare), (fig. 143). Formă cu platou cardinal bine
dezvoltat, cu numeroşi dinţi alternând cu fosete, identic pe ambele valve. Dinţii pot fi:
scurţi, numeroşi, identici, cu convergenţă spre interiorul valvei = subtip c t e no d o nt
(gr. ktenion = pieptene), (fig. 143.c) sau alungiţi, convergând radiar spre umbone =
subtip a c t i no d o nt (gr. aktis = rază), (fig. 143.b).
b
Fosetă
ligamentară
Muşchi Muşchi
anterior a posterior c
Fig. 142. Tip criptodont. Fig. 143. Tip taxodont (a); tip actinodont (b);
tip ctenodont (c).
3) T i p s c h i z o d o nt (gr. schizo = despicat, scindat) = preheterodont (fig. 144), numai

dinţi cardinali (sub umbone), puţini şi zimţuiţi. Pe valva stângă se află un dinte
triunghiular median separând două fosete, cărora pe valva dreaptă le corespund doi dinţi
cardinali alungiţi separaţi de o fosetă. Exemplu: genul Trigonia.
Fosetă
Fosetă dentară
dentară
VALVA STÂNGĂ
Dinţi
cardinali
Muşchi posterior Muşchi anterior
Fosetă dentară
VALVA DREAPTĂ
Dinţi
Muşchi anterior cardinali Muşchi posterior
Fig. 144. Tip schizodont.
4) T i p he t e r o d o nt (gr. heteros = diferit), (fig. 145). Cel mult şapte dinţi pe fiecare
valvă, diferenţiaţi. Sunt dinţi situaţi sub umbone (trei sau doi) = dinţi cardinali, scurţi şi
perpendiculari pe linia cardinală şi dinţi laterali (doi anteriori, doi posteriori) aproape
paraleli cu marginea valvelor, separaţi de cei cardinali. La unele genuri (genul Cyrena,
genul Tapes, genul Cardita) dinţii cardinali şi laterali sunt apropiaţi (fig. 145.b), la alte
genuri (genul Lucina, genul Cardium) sunt complet separaţi (fig. 145.a).
113
Valva
dreaptă Valva
dreaptă
Dinţi laterali Dinţi laterali Dinţi laterali

anteriori posteriori anteriori Dinţi laterali
posteriori
Valva Valva
stângă stângă
Dinţi laterali Dinţi laterali Dinţi laterali Dinţi laterali

posteriori a anteriori posteriori b anteriori
Fig. 145. Tip heterodont:

a – lucinoid; b – cyrenoid.
5) T ip p a c h io d o nt (gr. pachys = gros, puternic), (fig. 146). Dinţi reduşi ca număr,

deformaţi, scurţi şi îngroşaţi. Caracteristic formelor fixate, recifale (genul Hippurites,
genul Diceras). La hipuriţi pe valva operculară (stângă) se află impresiunea posterioară
şi dinţi cu aspect conic: anterior şi posterior. Pe valva dreaptă (fixă), apar fosele
corespunzătoare dinţilor de pe valva stângă separate de un dinte cardinal.
6) T i p i z o d o nt (gr. isos = egal), (fig. 147). Dinţii şi fosetele dentare simetric aşezate
de foseta ligamentară internă (situată pa umbone). Pe valva stângă, de o parte şi de alta a
fosetei ligamentare se află două fosete dentare pentru dinţii valvei drepte şi apoi doi
dinţi puternici. Pe valva dreaptă, repartiţie inversă.
Valva Fose dentare

stângă
Dinţi
Muşchi Muşchi
anterior posterior Valva
stângă
Dinte Fosă
anterior Dinte ligamentară
posterior Dinţi
Dinţi
Foseta Valva
anterioară dreaptă
Valva
dreaptă Foseta Fosă
posterioară ligamentară Fose
dentare
Dinte cardinal
Fig. 146. Tip pachiodont. Fig. 147. Tip izodont.
7) T ip d i s c o d o nt (gr. dhys = rău, fără valoare), (fig. 148). Formă cu dinţi slab
dezvoltaţi sau lipsă, prin regres faţă de dispoziţia primordială.
8) T i p d e s m o d o nt  T ip h e t e r o d o nt (fig. 149). Nu există dinţi ci o lopăţică
ligamentară = condrofor pe care se prinde ligamentul intern. Frecvent la formele
cavicole.
114
Fosă
Muşchi ligamentară Muşchi Condro-
posterior anterior for
Fig. 148. Tip discodont. Fig. 149. Tip desmodont.
Pe faţa internă a valvelor se păstrează impresiunile muşchilor adductori

(închizători), anterioară şi posterioară (fig. 150). Acestea pot fi: egale la bivalvele libere
(izomiare = homomiare), (fig.151.a, b); neegale (anisomiare) la bivalvele fixate.
Impresiunea posterioară este mai mare la cele fixate prin bissus (heteromiare), (fig.
151.c) iar impresiunea anterioară este micşorată până la dispariţie la cele fixate prin
valvă (monomiare), (fig. 151.d). Impresiunile musculare sunt legate prin impresiunea
paleală care poate fi continuă la forme nesifonate (integripaleate) sau cu sinus adânc sub
muşchiul posterior, la formele sifonate (sinupaleate), (fig. 150, 151.b).
DORSAL
Umbone
Dinţi cardinali Fosă ligamentară
Dinţi laterali
Dinţi laterali posteriori
anteriori Muşchi a b
anterior
Fosă
dentară Muşchi
posterior
POSTERIOR
ANTERIOR
c d
VENTRAL
Fig. 151. Modificarea muşchilor

Fig. 150. Morfologia internă după modul de viaţă:
a unei valve. a , b – forme izomiare; c – forma
heteromiară; d – forma monomiară.
Structura cochiliei este alcătuită din trei strate caracteristice (fig. 152): strat
extern cornos (din conchiolină), subţire, colorat, nefosilizabil (periostracum); strat
mijlociu (ostracum), din prisme de aragonit, calcit dispuse perpendicular pe suprafaţă,
fosilizabil; strat intern (hipostracum = strat lamelar sidefos) format din lamele de
aragonit alternante cu strate subţiri de conchiolină. La suprafaţă, cochiliile sunt variat
ornamentate prin striuri de creştere, coaste, noduri, spini (fig. 153). Bivalvele au apărut
în Silurian, având maximum de dezvoltare în Mezozoic şi Neozoic.
115
Periostracum
Ostracum
Hipostracum
Fig. 152. Structura valvelor.
a b c d e f g h
Fig. 153. Tipuri de ornamentaţii:

a – striuri concentrice (Lucina); b – dungi concentrice (Inoceramus);
c – coaste fine (Daonella); d – coaste reliefate (Prosodacna); e – reticulată (Venus);
f – crenelată (Pecten); g – imbricată (Cardium); h – coaste cu spini (Spondylus).
Exemplu: genurile Mytilus (Triasic-Actual), Dreissena (Eocen-Actual), Ostrea

(Carbonifer-Actual), Teredo (Jurasic-Actual), Arca (Triasic-Actual), Trigonia (Triasic-
Cretacic), Nucula (Devonian-Actual), Pecten (Eocen-Actual), Diceras (Oxfordian-
Kimmeridgian), Cyrena (Liasic-Actual), Tapes (Miocen - Actual), Cardita (Paleocen -
Actual), Lucina (Cretacic - Actual), Cardium (Triasic – Actual, frecvent Sarmaţian),
Hippurites (Turonian - Maestrichtian), Inoceramus (Jurasic - Cretacic), Daonella
(Triasic), Venus (Jurasic - Actual), Prosodacna (Pliocen, frecvent Dacian), Spondylus
(Jurasic - Actual), Unio (Triasic – Actual, frecvent Dacian), Dosinia (Eocen – Actual),
Aucellina (Apţian – Cenomanian), Chlamys (Jurasic superior – Actual), Congeria
(Oligocen – Pliocen, frecvent Ponţian).
Clasa Gastropoda
(lat. gaster = pântec, podos = picior)
Sunt cele mai numeroase moluşte în fauna actuală (cca. 90.000 de specii).
Trăiesc in ape marine, salmastre, dulcicole sau în mediu terestru. Sunt animale
bentonice mai mobile decât bivalvele deplasându-se cu ajutorul unui picior musculos,
lat situat la partea ventrală a corpului şi adaptat pentru plutire, înot sau târâre. Au corpul
alcătuit din cap, sac visceral, manta şi picior, totul protejat de o cochilie secretată de
manta, răsucită în spirală (fig. 154) astfel că simetria bilaterală este mascată prin
torsiunea viscerelor. Unele organe simetrice se atrofiază în timpul rotirii.
Capul este distinct, are una sau două perechi de tentacule, ochi, o gură cu aparat
masticator, radula. Mantaua, care înveleşte masa viscerală, se poate prelungi sub forma
unor sifoane, unul anterior prin care pătrunde apa (inhalant), altul posterior (exhalant)
116
prin care iese apa după ce a udat branhiile (una sau două), (fig. 155). Ele lasă anumite
caractere pe cochilie. La gastropodele terestre, cavitatea mantalei devine cavitate
pulmonară. Posedă aparat excretor format din rinichi (doi la formele primitive, unu la
cele evoluate), aparat circulator format din inimă (un ventricul şi unul sau două
auricule), în legătură prin vene şi artere cu branhiile. Clasificarea gasteropodelor se face
după poziţia inimii înaintea (opistobranhiate) sau înapoia (prosobranhiate) branhiilor.
Camera branhială
Branhie Intestin
Canal sifonal Cochilie
Tentacule
Opercul
Gură
Stomac
Picior
Fig. 154. Schema organizării unui gasteropod

prosobranchiat.
Cochilia secretată de manta este alcătuită dintr-o singură piesă. Apare iniţial la
larva înotătoare ca o formă conică cu baza eliptică = protoconca. Prin creştere are
aspect de con alungit, răsucit în spirală al cărui vârf (apex) reprezintă protoconca (fig.
155). La exterior se disting peristomul (marginea aperturii), apexul şi turele de spiră
separate de suturi. Totalitatea lor, cu excepţia ultimului tur formează spira. Orientând
cochilia cu apexul în sus şi peristomul spre noi, apertura (deschiderea) poate fi la
dreapta (dextră) sau la stânga (senestră), mai rar.
Peristomul (marginea aperturii) este alcătuită din buza externă (labrum) care
uneori poate fi dezvoltată ca o aripă sau digitată şi buza internă columelară (labium) cu
aspect neted, la baza căreia se prinde animalul prin muşchiul columelar. Poate fi
continuu, holostom sau discontinuu, sifonostom când prezintă câte un canal sifonal,
anterior (inhalant) şi posterior (exhalant) cu rol de protejare a sifoanelor mantalei.
La genurile primitive, ieşirea apei din camera branhială se face printr-o fantă a
labrumului în legătură cu tubul anal numită fantă pleurotomariană (tăietură sinusară).
Ea apare ca un şnur la exteriorul cochiliei. Prin sudarea pereţilor interni ai spirelor ia
naştere un ax columelar. Când răsucirea nu este strânsă, pereţii interni determină un
spaţiu conic cu deschiderea la baza cochiliei, ombilicul. El poate fi acoperit de o
calozitate.
La exterior, cochilia poate fi netedă sau ornamentată cu striuri de creştere
paralele cu labrumul (axiale), cu dungi paralele cu suturile (longitudinale), varice,
noduri, spini. Unele gasteropode posedă pe partea dorsală a piciorului o piesă cornoasă,
calcaroasă, operculul, care acoperă apertura în momentul retragerii animalului în
cochilie.
117
Unghiul spiral al cochiliei

Apex
Ornamentaţii axiale
Spira = toate învârtiturile

Sutura
Ornamentaţii longitudinale
cochiliei
Nodul
Tur de spiră Canal sifonal parietal
(exhalant)
Buza internă (columelară)

Varice
Buza externă (labrum)
Apertura
Ultimul tur de spiră
Sinus (fantă
pleurotomariană)
Calozitate
Coaste
columelare
Canal sifonal anterior
Ombilic (inhalant)
Fig. 155. Structura cochiliei de gastropode.
f g i
a b c d e
h
j
k
Fig. 156. Tipuri de cochilii:
a – plan spirală (Bellerophon); b – discoidală (Planorbis); c – trochiformă (Trochus);
d – turbinată (Turbo); e – subcilindrică (Pupa); f – globulară (Natica); g – convolută (Conus);
h – pateliformă (Patella); i – fusiformă (Fusus); j – turiculată (Turitella).
Forma cochiliei se înscrie într-un unghi, unghiul spiral, caracteristic diferitelor

genuri şi rezultă din înrularea mai largă sau mai strânsă a învârtiturilor. Ea poate fi de
tipurile reprezentate în figura 156. Structura cochiliei este reprezentată prin trei strate:
strat extern pseudoprismatic (periostracum); strat mediu (ostracum) din lamele
încrucişate; strat intern porţelanos sau sidefos din lamele alternante de aragonit şi
conchiolină ( fig. 157).
118
Strat exterior pseudoprismatic

(periostracum)
Strat median
(ostracum)
Strat interior porţelanos

sau sidefos
Fig. 157. Structura unei cochilii

de gastropod.
Au apărut în Paleozoic inferior, având maximul de dezvoltare în Mezozoic şi

Neozoic, fiind bine reprezentate şi actual. Exemplu: genurile Bellerophon (Ordovician –
Actual), Planorbis (Jurasic – Actual), Trochus (Miocen – Actual), Turbo (Sarmaţian –
Actual), Natica (Cretacic – Actual), Conus (Cretacic – Actual), Fusus (Jurasic –
Actual), Turitella (Cretacic – Actual), Patella (Eocen – Actual), Cerithium (Cretacic –
Actual), Pirenella (Eocen – Actual), Neritina (Permian – Actual), Velates (Eocen),
Viviparus (Cretacic – Actual, frecvent Dacian), Valenciennius (Ponţian), Nerinea
(Dogger – Cretacic), Actaeonella (Cretacic), Helix Cretacic – Actual).
Clasa Cephalopoda
Cefalopodele, moluşte cu organizare superioară sunt animale exclusiv marine,

bune înotătoare, prin larga lor răspândire cu mare importanţă în stratigrafia
Paleozoicului şi mai ales a Mezozoicului. Sunt caracterizate printr-un picior (fig. 158)
transformat în bună parte în tentacule cu ventuze, care înconjoară gura, cu rol de
prindere a hranei şi în locomoţie. O altă parte a piciorului formează hiponomul, organ cu
aspect de pâlnie, dispus ventral, funcţionând ca o pompă, cu rol în deplasarea
animalului. Este marcat pe cochilie printr-un sinus hiponomic (fig. 158). Corpul este
alcătuit din cap distinct şi masă viscerală.
Capul prezintă doi ochi, gură cu radulă şi piese cheratinoase în formă de cioc.
Masa viscerală este învelită în manta care delimitează cavitatea paleală în care se găsesc
branhiile. Aparatul digestiv este alcătuit din tub digestiv, stomac, intestin cu deschidere
prin anus în cavitatea paleală (branhială). Aparatul circulator este format din inimă cu
un ventricul şi patru auricule la tetrabranhiate sau un ventricul şi două auricule la
dibranhiate. Sistemul nervos format din ganglioni.
Cochilia, secretată de manta, poate fi internă (la dibranhiate) sau externă (la
tetrabranhiate), dreaptă sau rulată, frecvent formată dintr-o succesiune de camere
separate prin septe şi legate între ele printr-un sifon. Animalul locuieşte în ultima
cameră, cea mai mare, celelalte fiind pline cu aer având rol hidrostatic.
Clasificarea cefalopodelor se face după poziţia cochiliei, numărul de branhii,
numărul auriculelor. Astfel, se împart în: tetrabranhiate, cu cochilie externă, cu patru
branhii, patru auricule cuprinzând subclasele Nautiloidea, Bactritoidea, Ammonoidea; şi
dibranhiate, cu cochilie redusă, internă, cu două branhii, cu două auricule cuprinzând
subclasa Coleoidea cu ordinele Octopoda şi Decapoda.
119
Camere
Cochilie
Manta
Coelom Sifon
Guşă Septe
Capişon Guleraş retrosifonat
Gura
Stomac
Septum genital
Ciri Inimă
Septum pericardial
Hiponom Branhii
Radulă Rinichi
Ganglioni Manta
Vena Camera
cavă branhială
Fig. 158. Nautilus, structura generală schematizată.
Subclasa Nautiloidea
Nautiloideele au cochilie externă, bine dezvoltată împărţită în camere prin pereţi

despărţitori (septe) curbaţi, cu concavitatea spre gură şi sudaţi de peretele exterior al
cochiliei după o linie = linie de sutură = linie lobară, simplă, care desfăcută în plan
apare dreaptă (fig. 158). Sifonul (străbătut de cordonul ombilical) care face legătura
între corpul moale al animalului aflat în camera ultimă, mare şi camera iniţială,
protoconca (nefosilizabilă), cu rol de a modifica presiunea aerului în camere, străbate
pereţii despărţitori având o poziţie centrală, subcentrală.
e
a b c d
Fig. 159. Tipuri de cochilii la nautiloidee:

a – ortocon; b – cirtocon; c – girocon; d – ofiocon; e – sferocon.
În dreptul sifonului pereţii au orificiile răsfrânte ca nişte guleraşe, spre posterior

(camera iniţială) = retrosifonat. Aspectul acestor guleraşe septale (scurte la unele genuri,
prelungite până la loja anterioară ca un tub calcaros la alte genuri), sau structurile
intrasifonale, au rol în clasificarea nautiloideelor.
120
Cochilia, cu simetrie bilaterală, poate avea diferite forme: dreaptă = t ip

o r t o co n , la genul Orthoceras (fig. 159.a); arcuită = t ip c i r t o c o n , la genul
Cyrthoceras (fig. 159.b); plan – spirală cu spire care nu se ating = t i p g i r o c o n , la
genul Phragmoceras (fig. 159.c); plan – spirală cu spire puţin îmbrăţişătoare (evolută) =
t i p o f io c o n (fig. 159.d); plan – spirală cu spire complet îmbrăţişate (ultimul tur de
spiră acoperă pe celelalte = involută) = t ip s f e r o c o n (fig. 159.e). Cochilia poate fi
scurtă şi groasă = t ip br e v i c o n , la genul Gomphoceras sau iniţial plan – spirală şi
apoi dreaptă = t i p l it u i c o n , la genul Lituites. Frecvent înrularea cochiliei se face
astfel încât partea ventrală, convexă apare la exterior, iar cea dorsală la interior =
înrulare exogastrică. Mai rar apare înrularea endogastrică (fig. 160).
Sinus hiponomic
Apertura Apertura
DORSAL
VENTRAL
Sinus
VENTRAL
DORSAL
hiponomic
VENTRAL
DORSAL
Sifon Sifon
Camera
de locuit
Septe
a b c
Camera de locuit
Fig. 160. Tipuri de înrulare şi orientare a cochiliei la nautiloidee:

a - înrulare exogastrică; b – înrulare endogastrică.
Deschiderea cochiliei, apertura este situată anterior, iar marginea ei, peristomul,
este simplă cu excepţia sinusului hiponomic sau a unor convexităţi apofize care o
micşorează la genurile Gomphoceras, Phragmoceras. Ornamentaţia este simplă, redusă
numai la striurile de creştere. Apar coaste fine la exemplare din Devonian – Carbonifer.
Structura cochiliei se compune din: strat extern cornos, epidermic, colorat,
subţire; strat porţelanos mijlociu; strat intern sidefos din lame succesive de conchiolină
şi aragonit. Au apărut în Cambrian, având maximum de dezvoltare în Paleozoic.
Exemplu: genurile Orthoceras (Ordovician mediu), Cyrthoceras (Silurian),
Phragmoceras (Silurian mediu), Gomphoceras (Silurian mediu), Lituites (Ordovician
mediu), Nautilus (Ordovician – Actual).
Subclasa Bactritoidea
Cuprinde genuri fără importanţă stratigrafică, dar cu importanţă evolutivă având

caractere comune cu nautiloidee şi amonoidee. Au cochilii ortocone, rar cirtocone iar
linia lombară prezintă un lob sifonal ventral, complicaţie care o apropie de amonoideele
primitive, goniatiţi. Exemplu: genul Bactrites (Silurian - Devonian, Permian) cu
cochilie ortoconă, camere înalte şi linie suturală cu lob ventral îngust.
121
Subclasa Ammonoidea
Ammonoideele sunt forme fosile cu importanţă stratigrafică prin marea lor

răspândire şi prin variaţia evolutivă a genurilor şi speciilor reuşind să dea indicaţii
stratigrafice de amănunt. Sunt asemănătoare nautiloideelor dar se deosebesc prin mai
multe caractere. Au cochilie externă răsucită plan – spiral (rar turiculată sau dreaptă) cu
simetrie bilaterală netedă, cu camere determinate de pereţi despărţitori cu convexitatea
spre gură (fig. 161). Linia de sutură (pereţi - cochilie) se complică progresiv de la forme
primitive către cele evoluate. Sifonul are poziţia ventrală sau marginală (spre exteriorul
spirei) iar guleraşele sifonale sunt iniţial retrosifonate (către afară). Camera iniţială,
protoconca, de formă ovoidă – sferică, calcaroasă se păstrează în centrul cochiliei şi în
ea pătrunde sifonul terminal, coecum, prins de perete printr-un cordon calcaros,
prosifon. Structura cochiliei este asemănătoare nautiloideelor, iar forma variată:
frecvent involută sau evolută cu ombilic (porţiune adâncită înconjurată de ultima spiră)
= t ip s f e r o c o n .
Guleraş prosifonat
Sifon
Septe
Loja iniţială
Prosifon
Guleraş retrosifonat
Camere
Cochilie
Fig. 161. Secţiune printr-o cochilie

de amonit.
f g
a b e
c d h j
i
Fig. 162. Tipuri de degenerare a cochiliei de amonoidee:

a, b - scaphitoid; c - criocon; d - pediocon; e – scaphiticon; f – ancylocon;
g – texocon; h – hamiticon; i – baculicon; j – turriliticon.
Ca urmare a adaptării la diferite condiţii de mediu şi viaţă bentonică şi mai ales a

regresivităţii (degenerescenţei) spre sfârşitul Mezozoicului, cochiliile apar derulate.
Astfel de la forme iniţial înrulate (fig. 162.a, b) apar forme la care turele de spiră nu se
ating: genul Crioceratites (fig. 162.c); forme cu înrulare iniţială şi ultimul tur
desfăşurat: genul Scaphytes (Fig. 162.d, e), genul Macroscaphytes (fig. 162.f); forme
122
complet sau aproape complet desfăşurate: arcuite (fig. 162.g), genul Hamites (fig.
162.h), drepte – genul Baculites (fig. 162.i); forme helicoidale: genul Turrilites (fig.
162.j). Apertura este mărginită de peristom care poate fi simplu, cu sinus hiponomic la
formele vechi sau complicat cu rostrum sau apofize jugale (fig. 163), la formele
mezozoice. Forma secţiunii spirei în funcţie de dimensiunile ei poate fi: ovală, circulară,
semilunară, pătratică, ogivală. La unele cochilii, apertura poate fi închisă de piese
calcaroase, secretate de manta = operculi = aptychi. Acestea pot fi dintr-o singură piesă
= anaptichus, din 2 jumătăţi nesudate = aptichus, din 2 piese sudate = synaptichus (fig.
164). Ele au structura asemănătoare cochiliei de amonoidee cu stratul calcaros median
mai bine dezvoltat, ceea ce face să se păstreze mai bine în sedimente.
a b a b c
Fig. 163. Tipuri de peristom: Fig. 164. Tipuri de aptychi:

a - cu apofize jugale; a - anaptychus; b – aptychus;
b – cu rostrum ventral. c – synaptychus.
Caracterul tipic al amoniţilor îl formează linia de sutură (lombară) dintre

peretele despărţitor al camerelor şi peretele intern al cochiliei. Ea este alcătuită din
ondulaţii caracteristice, lobi şi sele. Lobii sunt ondulaţiile cu concavitatea spre
deschidere iar selele sunt cu convexitatea spre deschidere. Linia de sutură are caracter
evolutiv, fiind simplă la genurile primitive şi din ce în ce mai complicată la cele mai
noi. Astfel, la genurile din Devonian este de tip goniatitic, cu lobi şi sele simple,
nedivizate (fig. 165.a); la genurile din Carbonifer – Permian este de tip ceratitic, cu
diviziuni secundare numai la lobi (fig. 165.b); la genurile din Triasic şi mai ales Jurasic
este de tip amonitic, cu complicaţii prin diviziune, atât a lobilor cât şi a selelor (fig.
165.c); la ultimii amoniţi din Cretacic, linia lombară recapătă un caracter ceratitic, ca
semn de regresiune a grupului, care spre finele acestei perioade, dispare.
Sela
Sela Sela c
Ombilic
b
Lob
a Lob b Lob c a
Fig. 165. Linia suturală a amoniţilor: Fig. 166. Linia suturală a

a – tip goniatitic; b – tip ceratitic; primelor septe:
c – tip amonitic. a – aselat; b – latiselat;
c – angustiselat.
Caracterul evolutiv al liniei lombare este vizibil şi la un acelaşi individ în sensul

că la primele camere este mai simplă şi treptat se complică până la forma definitivă.
Caracteristică este şi linia suturală a primului sept (perete), (fig. 166): la goniatiţi
peretele are formă circulară şi intersecţia cu peretele cochiliei dă o linie fără ondulaţii =
tip aselat; la amoniţii evoluaţi, sela este îngustată de doi lobi laterali = tip angustiselat.
123
Ornamentaţia cochiliei este variată (fig. 167). Formele primitive sau primele
stadii ale formelor evoluate posedă cochilii netede, cu striuri de creştere care treptat se
vor complica la formele evoluate prin coaste, costule radiare, drepte, falciforme (formă
de seceră), bifurcate, trifurcate, noduri, spini. Pot avea muchie simplă, cu şanţuri sau cu
carene cordate (genul Amaltheus). Uneori, în sedimente apar cochilii asociate în cupluri,
datorate dimorfismului sexual: formele mici = masculi, cele mari, normale = femele.
a b c d e f g h
Fig. 167. Tipuri de ornamentaţii:

a, b - costule falciforme; c – coaste simple bifurcate; d – coaste simple trifurcate;
e – coaste cu noduli; f – coaste cu tuberculi şi spini; g – coaste spirale; h – reticulată.
Amonoideele se deplasau pe fund cu ajutorul braţelor (tentaculelor) iar în timpul

înotului străbăteau apa cu cochilia avansând prin aruncarea unui jet de apă din camera
branhială (ca şi sepia). Ele au apărut în Devonian, au avut maximum de dezvoltare în
Mezozoic, mai ales în Jurasic şi Cretacic, dispărând complet la sfârşitul Cretacicului.
Exemplu: genurile Crioceratites (Hauterivian – Barremian), Scaphytes (Albian –
Senonian), Hamites (Albian – Apţian), Baculites (Turonian – Senonian), Turrilites
(Cenomanian – Turonian), Amaltheus (Jurasic), Oppelia (Dogger), Stephanoceras
(Bajocian), Harpoceras (Liasic), Ceratites (Triasic mediu), Pinacoceras (Triasic
superior), Trachyceras (Triasic), Romanites (Triasic superior), Phylloceras (Triasic -
Jurasic), Lytoceras (Jurasic – Cretacic), Manticoceras (Devonian superior).
Subclasa Coleoidea
Această subclasă cuprinde cefalopodele actuale cu excepţia lui Nautilus şi forme

fosile cu cochilie internă sau absentă. Denumirea lor provine de la morfologia cochiliei
interne (endocochilia) a sepiei actuale, care are forma unei teci de sabie (gr. coleos).
Coleoideele au organe de locomoţie puternice (aripioare şi pâlnii), organe cu
care pot prinde şi manipula hrana (braţe), un organ puternic de lovire şi tăiere (cioc),
organe avansate de camuflaj (sac cu cerneală şi cromatofori), un organ de vedere
eficient (ochi adaptabili) şi, de asemenea, un creier dezvoltat corelat cu un anumit nivel
de inteligenţă. Ele au o singură pereche de branhii, sunt deci dibranchiate, iar în jurul
capului poartă opt (Octopoda) sau zece (Decapoda) braţe. Mărimea coleoideelor variază
de la câţiva centimetri până la 2,5m lugimea corpului şi 2m circumferinţa lui. Corpul,
adaptat înotului, este cilindric la calmar (Loligo), aplatizat la Sepia şi globulos sau în
formă de sac la caracatiţă (Octopus). Aceste organisme trăiesc în aproape toate părţile
mării, de la cele mai puţin adânci până la cele cu adâncimi mari. Foarte puţine specii
migrează ocazional în ape salmastre, dar nici una nu este adaptată la ape dulci. Se
cunosc circa 700 de specii de coleoidee actuale.
Coleoideele sunt subîmpărţite în trei superordine, dintre care Belemnoidea are o
importanţă paleontologică şi biostratigrafică deosebită.
124
Superordinul Belemnoidea
Acest ordin cuprinde coleoidee exclusiv fosile. Denumirea lor provine la forma
cochiliei, care la capătul apical era înconjurată de un rostrum solid, de forma unui glonte
(gr. belemnos), care acţiona ca o contragreutate între cap şi braţe, permiţând
belemnitului să-şi menţină orientarea corectă.
Corpul belemniţilor este alungit, cilindric (fig. 168, 169, 171) şi este alcătuit din
cap distinct cu doi ochi mari laterali şi cu coroană de opt braţe scurte şi două lungi
subţiri. Dorsal, scheletul este alcătuit din trei părţi: rostrum, fragmocon şi proostracum
(fig. 168, 169).
Scizura alveolară
Proostracum
Impresiuni
vasculare
Proostracum Fragmocon
Alveolă
Fragmocon
Rostrum
Rostrum
Mucrone
Fig. 168. Belemnit Fig. 169. Cochilie Fig. 170. Rostrum.

reconstruit. internă de belemnit.
R o s t r u mu l (rostrum = spin) este format din prisme de calcit (se păstrează prin
fosilizare) dispuse radiar în strate succesive în jurul unui ax central. El are o formă
cilindrico – conică variată: ascuţită, măciucată, lanceolată, rotunjită, terminată uneori cu
vârf suplimentar mucrone. La unele genuri liasice, rostrumul posedă o prelungire
posterioară, epirostrum alcătuind împreună amfiteca (fig. 171). Pe suprafaţa sa,
rostrumul posedă impresiuni superficiale arborescente lăsate de vasele de sânge şi
şanţuri drepte (scizuri) ventrale, laterale sau dorsale, corespunzătoare inserţiei diferiţilor
muşchi sau înotătoarelor laterale (fig. 170) (şanţurile se folosesc în clasificare). La
partea superioară rostrumul posedă o scobitură conică, alveola în care se dezvoltă
fragmoconul.
F r a g mo c o nu l (gr. phragmos = perete despărţitor, conos = con) este alcătuit
din aragonit şi de aceea este rar fosilizabil (fig. 171). Alcătuirea sa se aseamănă cu a
cochiliei de nautiloidee. Este conic, uşor arcuit şi este alcătuit din camera iniţială
(protoconca) şi o succesiune de camere separate de septe şi străbătute de un sifon
125
marginal ventral. Uneori, se păstrează peretele extern (conoteca), subţire care se

prelungeşte la partea dorsală cu o lamă, proostracumul.
P r o o s t r a c u m u l (gr. ostracon = cochilie, pro = înainte) este alcătuit dintr-o
materie cornoasă impregnată cu aragonit, rar fosilizabilă.
Proostracum Septă
Sifon Axul
fragmoconului
Canal sifonal
Fragmocon
Rostrum
Rostrum Protoconca
Axul lojei
Epirostrum iniţiale
Fig. 171. Secţiuni longitudinale prin scheletul belemnoideelor.
Primii belemniţi din Triasic au rostrum mic şi fragmocon mare; în Jurasic,

Cretacic, rostrumul se măreşte; în Neozoic rostrumul şi fragmoconul sunt mici şi se
dezvoltă proostracumul numit şi os de sepie. Exemplu: genurile Aulacoceras (Triasic),
Hibolites (Dogger - Neocomian), Neohibolites (Apţian - Albian), Belemnitella
(Senonian).
h. Încrengătura Arthropoda
Artropodele sunt animale cu corpul protejat de un schelet extern = carapace, din

chitină (hidrat de carbon azotat), segmentat şi articulat, care din când în când năpârleşte,
permiţând creşterea animalului (gr. arthron = articol, polida = picioare). Corpul cu
simetrie bilaterală (dorso - ventrală), este alcătuit din cap, torace şi abdomen provenite
din sudarea mai multor articole, fiecare articol purtând apendice care devin organe
senzoriale (antene), organe de masticaţie; la torace devin organe de locomoţie (picioare,
aripi); la abdomen, organe de înot, respiraţie (branhii). Sunt animale acvatice, frecvent
adaptate la viaţa terestră, când respiră prin trahee (tuburi ramificate). Cuprind forme
variate, azi reprezentate prin peste 1.000.000 de specii, au provenienţă diferită (probabil
din viermi inelaţi). Formele actuale se împart în artropode acvatice (branhiate) şi
terestre (traheate).
Încrengătura Arthropoda este subdivizată în trei subîncrengături, după cum
urmează: subîncrengătura Trilobitomorpha, cu o singură clasă Trilobita;
subîncrengătura Chelicerata, cu clasă importantă Merostomata; şi subîncrengătura
Crustacea, cu clasele Ostracoda, Cirripedia şi Malacostraca.
126
Clasa Trilobita
Trilobiţii sunt artropode vechi, primitive, importante fosile caracteristice pentru

Paleozoic. Sunt animale marine bentonice sau semipelagice, de dimensiuni mici, 3-10
cm excepţional 75cm, cu corpul alcătuit dintr-un număr variabil de segmente, divizate
în trei atât transversal (cefalon, torace, pigidium) cât şi longitudinal (rahis central şi
două părţi laterale, pleure), (fig. 172).
Limb Glabela
Sutura facială
Ochi
Obraz mobil
Cefalon
Obraz fix
Inel occipital
Spini genali
Pleure
Torace
Spini pleurali
Rahis
Rahis pigidial
Pigidium
Pleure pigidiale
Pleure Pleure
Rahis
Fig. 172. Caracterele morfologice

ale trilobiţilor.
C e f a lo nu l (cap, scut cefalic), semicircular, prezintă o regiune mai dezvoltată,

globuloasă, netedă, glabela, purtând de o parte şi de alta obrajii (gene) care se termină
cu nişte prelungiri, spini genali. Glabela este conică şi cu şanţuri la trilobiţii din
Cambrian; se lăţeşte anterior şi rămâne numai cu şanţuri laterale la cei de mai târziu
(evoluaţi). Şanţurile corespund segmentelor sudate. Posterior, se menţine un inel
nesudat inelul occipital. Obrajii sunt traversaţi de un şanţ, sutura facială, care îi
desparte în obraji ficşi şi obraji mobili (externi) pe care se află ochii. Ochii sunt simpli
sau compuşi, mari, la formele pelagice, dispuşi pe un peduncul sau atrofiaţi, la formele
de adâncime. Cefalonul este înconjurat anterior de un limb, continuat pe partea
inferioară, ventrală cu un rostrum şi o piesă situată înaintea orificiului bucal, hipostom
(labrum), (fig. 173) uneori apare o piesă înapoia gurii, metastom.
127
T o r a c e l e este format dintr-un număr variabil de segmente (2…..44), mobile şi

articulate permiţând înrularea animalului. Fiecare segment este format din porţiunea
mediană, rahis, având pe laturi pleurele (fig. 174), organe speciale care apără branhiile
şi picioarele trilobiţilor, terminate cu spini pleurali.
P ig i d i u m u l este piesa posterioară, terminală, de formă triunghiulară rezultată
prin fuzionarea completă sau incompletă a unui număr variabil de segmente (1…30).
Prezintă rahis pigidial, pleure pigidiale, spini pigidiali mai mult sau mai puţin
dezvoltaţi. După raportul dintre pigidium şi cefalon, trilobiţii pot fi: micropigidieni
(pigidium  cefalon), izopigidieni, macropigidieni (pigidium  cefalon).
Cefalon Torace Pigidium Inima Tub digestiv

Limb Inimă DORSAL Rahis Pleure
Rostrum
Tub digestiv Anus
Hipostom Gură Exopodit Endopodit
VENTRAL Branhie
Fig. 173. Secţiune longitudinală Fig. 174. Secţiune transversală

printr-un trilobit. prin torace.
Scheletul dorsal al trilobiţilor, de obicei calcaros, este fosilizabil. Partea ventrală,

formată dintr-o cuticulă membranoasă întărită din loc în loc de părţi dure, nu se
păstrează. Gura, mărginită de hipostom şi metastom se continuă cu stomacul globulos
situat în glabelă şi intestinul localizat în dreptul rahisului toracic (fig. 173). În stadiu
larvar erau planctonice, iar în stadiul adult bentonice. Creşterea este discontinuă, unele
specii suportând 29 de năpârliri.
Ating apogeul în Cambrian superior şi se sting la sfârşitul Permianului.
Exemplu: genurile Olenellus (Cambrian inferior), Paradoxides (Cambrian mediu),
Asaphus (Cambrian superior - Devonian), Calymene (Ordovician - Devonian), Phacops
(Silurian - Devonian), Harpes (Devonian mediu), Ilaenus (Ordovician – Silurian),
Scutellum (Ordovician – Devonian).
Subîncrengătura Chelicerata
Cheliceratele (gr. chelicere = cleşte) au corpul divizat în cefalotorace, şi

abdomen divizat în preabdomen şi postabdomen. Cefalotoracele este alcătuit din şase
segmente prevăzute cu apendice articulate din care prima pereche (preorală),
chelicerele, serveşte la hrănire, a doua pereche (postorală) are funcţii tactile, de
locomoţie, după care urmează patru perechi de picioare. Sunt reprezentate prin 30.000
de specii în fauna actuală.
128
Clasa Merostomata
Această clasă cuprinde chelicerate acvatice cu corpul alcătuit din cefalotorace,

abdomen şi telson. Clasa Merostomata este subdivizată în două grupuri distincte:
subclasa Xiphosura (gr. xiphos = sabie, ura = coadă), grup foarte vechi, pe cale de
dispariţie (Cambrian superior – Actual), reprezentat actual prin genul Limulus (Triasic –
Actual) ale cărui larve au afinităţi cu trilobiţii, având corpul alcătuit din cefalotorace
mare, semilunar, abdomen cu segmente sudate, telson mobil, lung, de aspectul unei
spade, şi tegumentul puternic chitinizat (fig. 175); şi subclasa Eurypterida
(Gigantostraca), artropode fosile bentonice, de dimensiuni mari (1 - 2m), cu importanţă
stratigrafică pentru Paleozoic, cu două genuri importante: Eurypterus din familia
Eurypteridae şi Pterygotus din familia Pterygotidae.
Fig. 175. Xiphosura. Fig. 176. Eurypterus. Fig. 177. Pterygotus.
Eurypterus (Ordovician – Permian inferior), gigantostraceu de talie mare (1m

lungime) cu cefalotorace semicircular, trunchiat anterior. Prezintă pe faţa superioară doi
ochi mari, reniformi şi între ei doi ochi simpli, oceli. Pe faţa inferioară, ventrală se
dezvoltă şase perechi de apendice din care cinci cu rol de masticaţie, iar a şasea lăţită
serveşte la înot. Abdomenul are o parte mai lată din şapte segmente (ultimul fără
apendice) şi se continuă cu postabdomenul din cinci segmente îngustate, fără apendice.
Corpul se termină cu un telson spinos ( fig. 176).
Pterygotus (Ordovician – Devonian), gigantostraceu de talie mare (1,80 - 3m
lungime) cu cefalotorace rotunjit anterior, ochi mari dispuşi lateral anterior şi oceli pe
partea superioară. Din cele şase perechi de apendice ventrale, prima este transformată în
chelicere (cleşte) iar ultima în rame înotătoare. Urmează abdomenul şi postabdomenul
format din 12 segmente, corpul terminându-se cu un telson lăţit (fig. 177).
Subîncrengătura Crustacea
Crustaceii sunt artropode acvatice (marine, salmastre, rar dulcicole), mai puţin
terestre, ce duc viaţă bentonică şi frecvent formează planctonul, fiind bune înotătoare.
Unele forme pot fi sedentare, fixate. Au corpul alcătuit din regiunile: cefalică, soma
(torace şi abdomen) şi telson, protejat de o carapace dură (crustă) din chitină impregnată
cu săruri de calciu. Sub regiunea cefalotoracică prezintă apendice perechi
corespunzătoare numărului de segmente sudate. Formele primitive cu număr variabil de
segmente (5…..60) şi apendice nespecializate se numesc e nt o mo s t r a c e i.
129
Clasa Ostracoda
Ostracodele grupează entomostraceii de talie mică (0,4 - 0,8 la 3 - 5mm

lungime) care au dat fosile caracteristice încă din Paleozoic dar cu importanţă pentru
stratigrafia Pliocenului. Acestea au corp de formă ovală alcătuit din cefalon, torace
fuzionat cu un abdomen rudimentar (fig. 178).
Ochi
Inimă
Stomac
Apendice toracice
Muşchi adductori Maxile

Mandibulă
Antene
Fig. 178. Organizarea unui ostracod actual.
Strat chitinos
Strat extern
Unghi Grupul de Grupul de
calcaros Strat muşchi muşchi
DORSAL cardinal chitinos dorsali antenali
anterior intern
Dentiţia Canale
Zona porifere Lamelă
marginală internă
internă necalci-
Canale fiată
poroase
a False Canale c
Impresiuni radiare canale porifere Grupul de Grupul de
musculare porifere radiare muşchi muşchi
VENTRAL b adductori mandibulari
Fig. 179. Morfologia valvelor de ostracode:

a – vedere internă, valva stângă; b – structura peretelui;
c – dispoziţia grupurilor de muşchi.
Ostracodele prezintă şapte perechi de apendice: patru pe cefalon (antenule,

antene propriu-zise, mandibula şi maxile) şi trei toracice. Ele au corpul protejat de o
carapace chitinoasă subţire, articulată, bivalvă, asemănătoare bivalvelor. După tipul de
dentiţie (ţâţână, articulaţie) al valvelor şi după impresiunile musculare de pe partea
internă se face determinarea, clasificarea ostracodelor (fig. 179).
130
Clasa Malacostraca
Malacostraceii sunt crustacei evoluaţi, cu număr constant de segmente (20), cu

apendice specializate în diferite funcţiuni. Ei se împart în două grupuri distincte:
Isopoda, care cuprinde malacostraceii fără carapace, cu corp oval, turtit dorso – ventral,
telson fuzionat la ultimul segment al abdomenului, şi cu şapte perechi de apendice
locomotorii identice; şi Decapoda, care cuprinde malacostraceii (racii) cu toracele
acoperit de o carapace tare, prelungită anterior printr-un rostrum (fig. 180).
Torace Rostrum
Segmente
abdominale Segmente toracice
Carapace
Ochi Antene
Uropode
Antenule
Maxilipede
Apendice
Tel-
son Abdomen Cefalotorace
Fig. 180. Schema corpului la decapode.
Decapodele prezintă ochi pedunculaţi mobili şi apendice specializate; antenule,

antene pentru simţul tactil, mandibule şi maxile pentru masticaţie, purtate pe cap;
apendice locomotorii purtate pe torace. Abdomenul, alcătuit din şase segmente, poartă
de asemenea perechi de apendice, ultima împreună cu telsonul având aspect de evantai.
Exemplu: genul Ranina (Paleogen - Actual), genul Coeloma (Eocen - Pliocen).
i. Încrengătura Echinodermata
Echinodermele sunt animale exclusiv marine bentonice, cu simetrie pentaradială

sau bilaterală, evoluate din punct de vedere al organizării interne, cu tegumentul alcătuit
din epidermă şi dermă care secretă un schelet calcaros format din plăci poligonale,
sudate între ele, uneori prevăzute cu ţepi (gr. echinoderma = piele cu ţepi).
Ele au corpul prevăzut cu organe diferenţiate pe funcţiuni: tub digestiv cu gură şi
anus, sistem nervos, sistem hemal cu rol în circulaţia hranei, organe de respiraţie
(branhii), organe de reproducere (gonade) şi un aparat specific încrengăturii, aparatul
acvifer sau ambulacrar format dintr-un inel periesofagian şi cinci canale radiare cu podii
= ambulacre = tuburi pline cu apă care ies prin orificii speciale ale scheletului (orificii
ambulacrare) şi care se prind ca nişte ventuze de substrat ajutând animalul la deplasare.
În afară de locomoţie, ambulacrele mai folosesc la fixare şi la respiraţie.
131
Echinodermele au apărut în Cambrian şi au dat în timpurile geologice

importante fosile caracteristice, având şi importanţă evolutivă. Există şapte grupuri
(clase) majore: Cystoidea, Blastoidea, Crinoidea, Asteroidea, Ophiuroidea,
Holothuroidea şi Echinoidea.
Clasa Cystoidea
Cystoideele sunt forme fosile primitive, cu corp sferic, ovoidal, piramidal,

discoidal, cu simetrie radială sau pentaradială imperfectă, alcătuit din plăci poligonale
dispuse neregulat şi prevăzute cu diferite tipuri de pori. Scheletul calcaros se compune
din peduncul (tijă), caliciu (teacă) şi branhiole (braţe) (fig. 181).
P e d u n c u l u l , cu rol de fixare, este alcătuit din plăcuţe columnale suprapuse cu
diametru scăzut spre bază sau cu prelungiri radiciforme. Unele specii se fixau prin
plăcuţe dispuse în rozetă la partea inferioară a caliciului sau direct prin bază.
Hidropor
Anus Gura
a b d
Fig. 181. Cystoidea:

a – Macrocystella; b – Echinosphaerites;
c – Mesocystis; d – Asteroblastus.
b
a c
Fig. 182. Tipuri de pori:

a – haplopori; b – diplopori;
c – pectinaţi.
C a l i c i u l este format din număr mare de plăci mici ( 200) poligonale

(pentagonale), la formele primitive sau din plăci mari reduse ca număr, dispuse în trei –
patru cicluri de câte cinci, la formele evoluate. Legătura cu exteriorul se face prin
orificiile grupate la polul opus punctului de fixare: orificiul bucal de formă circulară,
ovală, fantiformă în jurul căruia, la unele forme, se află un număr variabil de braţe
132
(brahiole) pentru dirijarea hranei; anusul, cu poziţii variabile şi protejat de un opercul

din cinci plăci triunghiulare; orificiul genital (gonoporul) şi orificiul acvifer (hidroporul)
dispuse între primele două. Plăcuţele caliciului mai sunt perforate de numeroşi şi variaţi
pori mărunţi (fig. 182): haplopori (simpli, neregulaţi); diplopori = pori conjugaţi (câte
doi într-o fosetă); pectinaţi = pori dispuşi pe marginea plăcilor alăturate şi uniţi doi câte
doi. Cystoideele au importanţă evolutivă şi stratigrafică (Precambrian - Devonian).
Exemplu: genurile Macrocystella (Cambrian superior), Echinosphaerites (Ordovician),
Asteroblastus (Ordovician), Mesocystis (Ordovician).
Clasa Blastoidea
Blastoideele sunt forme fosile paleozoice cu simetrie pentaradială. Ele au corpul

alcătuit din peduncul (format din plăci columnare suprapuse cu aspect de cilindru),
caliciu caracteristic ovoid sau piriform cu aspect de mugure de floare şi braţe (brahiole),
(fig. 183). Caliciul este format din treisprezece plăci dispuse în trei cicluri: trei plăci
bazale (două mai mari provenite din fuzionarea altor două şi una mai mică) cu poziţie
dorsală reprezentând faţa aborală (fig. 183.d) şi prinse astfel încât lasă o fosetă centrală
pentru peduncul: ciclul al doilea din cinci plăci radiale crestate în forma literei V; ciclul
al treilea din cinci plăci deltoidale (interradiale).
Placă
columnară Zonă
ambulacrară
Placă
deltoidală
Caliciu
c
Peduncul
a
Placă
radială
b Placă Placă d e
bazală bazală
Fig. 183. Blastoidea:

a – corpul; b – caliciu desfăşurat; c – vedere orală;
d – vedere aborală; e – vedere laterală.
În deschiderea plăcilor radiale se dispun zonele ambulacrare petaloide mărginite

de brahiole = braţe mici şi egale formate din piese minuscule. La partea superioară (fig.
183.c), în mijlocul zonelor ambulacrare se află o suprafaţă pentagonală, peristomul =
orificiul bucal, acoperit de plăci calcaroase mărunte. În jurul său se află cinci orificii
acvifere = spiracule aflate în legătură cu aparatul acvifer. Unul dintre ele este mai mare
şi corespunde anusului. Blastoideele au importanţă filogenetică (legate de Crinoidee) şi
stratigrafică (Ordovician - Carbonifer). Exemplu: genul Blastoidocrinus (Ordovician),
genul Pentremites (Carbonifer).
133
Clasa Crinoidea
Crinoideele (“crinii de mare”) sunt organisme cu simetrie pentaradială cu corpul

de forma unei flori de crin, tipic alcătuit din trei părţi: peduncul (tijă), caliciu (tecă) şi
braţe, ultimele două alcătuind coroana (fig. 184).
P e d u n c u l u l , fixat de substrat printr-o rădăcină simplă sau ramificată, este
alcătuit din numeroase plăci columnale (entroce) de forme diferite (fig. 184.d): rotunde,
pentagonale, stelate, articulate unele de altele prin zimţi şi străbătute de un canal central
prin care trece un cordon nervos. Fiecare placă columnară provine din sudarea mai
multor segmente (pentamere). Din loc în loc există prelungiri = cirri cu care crinoizii se
prind de alge, roci.
Pinule
Plăci brachiale
Caliciu Plăci brachiale
Plăci Plăci
radiale infrabazale
Cirri
Placă
b centrodorsală
Peduncul Plăci Plăci c
a bazale bazale
Radicele
d
Fig. 184. Crinoidea:

a – morfologia unui crinoid; b, c – dispoziţia plăcilor
la caliciul de crinoidee; d – tipuri de plăci columnare.
C a l i c i u l are forma unei capsule de formă subcilindrică, conică sau globuloasă

şi este alcătuit din plăci dispuse în cicluri (fig. 184.b, c): o placă centrodorsală la bază
(rezultată din cinci plăci mici triunghiulare); un ciclu de cinci plăci bazale urmate de
cinci radiale şi apoi de cinci plăci brahiale de care se prind braţele. Când există un
singur ciclu de plăci bazale caliciul este de tip monociclic dar uneori între placa
centrodorsală şi plăcile bazale apare un ciclu intermediar de cinci plăci infrabazale
formând caliciul de tip diciclic. Frecvent plăcile infrabazale se pot suda la placa
centrodorsală. Caliciul se mai poate mări prin încorporarea unor plăci suplimentare
(interradiale) sau prin dezvoltarea ultimelor plăci ale pedunculului (genul Apiocrinus).
Caliciul are două feţe: una superioară, orală (ventrală) şi alta inferioară, aborală
(dorsală) prin care se prinde pedunculul. Faţa superioară (tegumen) este bombată,
membranoasă sau acoperită cu plăcuţe. În centru se află gura din care pornesc cinci
şanţuri (zone ambulacrare cu rol de respiraţie şi tactil) care se continuă şi în braţ. Uneori
plăcile orale ce înconjoară gura pot fi acoperite de plăci mari ambulacrare sau pot fi
134
atrofiate. Pe una din zonele interambulacrare se află anusul. La diferite subclase, faţa
orală prezintă modificări diferite. B r a ţ e l e sunt constituite din plăci brahiale suprapuse
simple (frecvent la forme primitive), sau ramificate şi sunt în număr de 5 – 10 – 15.
Crinoideele au dat importante fosile caracteristice (Ordovician - Actual), au
importanţă filogenetică şi prin condiţiile stricte de viaţă (organisme marine neritice din
zona cu sedimentare activă, cu ape liniştite, adânci, cu temperaturi de 12-18) dau
indicii paleoecologice, paleogeografice. De asemenea au importanţă litologică
contribuind la formarea calcarelor organogene (calcare cu entroce). Exemplu: genurile
Ichthyocrinus (Silurian – Devonian), Encrinus (Triasic), Pentacrinus (Triasic, Jurasic –
Actual), Apiocrinus (Jurasic).
Clasa Asteroidea
Asteroideele (“stele de mare”) (Cambrian - Actual), sunt echinoderme libere,

bentonice, fără importanţă stratigrafică, cu simetrie pentaradială şi corp turtit dorso-
ventral format dintr-un disc central şi braţe cu baza lată. Faţa aborală la formele vechi
este acoperită de spiculi în reţea, la formele evoluate este formată dintr-o placă
centrodorsală, cinci radiale şi cinci interradiale sau bazale plus o placă madreporică;
braţele au cinci şiruri de plăci. Pe faţa orală se află gura de la care pornesc şanţuri
ambulacrare mărginite de câte două şiruri de plăci groase. Exemplu: genul Rumanaster
uhligi, piese de stele de mare în calcarul de Albeşti (Eocen), (fig. 185).
Şanţuri
Plăci inframarginale ambulacrare
Placa madreporică
Gura
Plăci interradiale
b
Placa centrodorsală
Plăci radiale
Fig. 185. Asteroidea:

a – faţa aborală; b – faţa orală.
Clasa Ophiuroidea
Ophiuroideele (“şerpii de mare“) (Devonian) sunt asemănătoare stelelor de mare

dar au braţe foarte subţiri, serpentiniforme, mobile, uneori ramificate, care servesc la
deplasare. Nu prezintă importanţă stratigrafică (fig. 186).
135
Clasa Holothuroidea
Holothuroideele (“castraveţii de mare”) (Cambrian - Actual) sunt echinoderme

fără importanţă stratigrafică cu corpul alungit oral-aboral, cu simetrie bilaterală. Nu au
schelet continuu ci spiculi izolaţi (sclerite), (fig. 187) adesea fosilizabile. În jurul gurii
au zece până la treizeci de tentacule ramificate.
Fig. 186. Ophiuroidea. Fig. 187. Sclerite.
Clasa Echinoidea
Echinoideele (“aricii de mare”) sunt echinodermele cu cea mai mare importanţă

stratigrafică deoarece au dat multe fosile caracteristice în diverse perioade (Paleozoic –
Actual). Sunt forme libere, mobile, bentonice, stenohaline cu corpul globulos, oval sau
turtit dorso-ventral şi acoperit cu un test calcaros înzestrat cu spini, secretat de dermă şi
acoperit de epidermă.
Madreporit
Anus Por genital
Ambulacre
Test Canal pietros
Cordon nervos Gonadă
Veziculă Intestin
Stomac Lanterna lui

Aristot Radiolă
Pedicelacrii
Gura Branhii
Fig. 188. Organizarea schematică a echinidelor.
Testul, alcătuit din mai multe sisteme de plăci cu numeroşi pori, prezintă două
deschideri principale (fig. 188): peristomul la partea inferioară (ovală), având în mijloc
gura şi periproctul la partea superioară (aborală = apicală), având în mijloc anusul.
Echinoidele cu cele două orificii la doi poli opuşi, cu anusul situat apical sunt regulate
(endociclice), cele la care anusul migrează, părăseşte rozeta apicală sunt neregulate
136
(exociclice). Prin cele două deschideri trece axul de simetrie pentaradială la echinidele
regulate sau planul de simetrie bilaterală la echinidele neregulate (exociclice). Gura şi
anusul sunt legate prin tubul digestiv care are o porţiune mai lată, stomacul. Aparatul
masticator (numit “lanterna lui Aristot”) este format din cinci piese care alăturate dau
aspectul unei piramide pentagonale şi ale căror vârfuri se văd la exterior ieşind din gură.
Sistemul nervos este format dintr-un inel oral periesofagian din care se desprind
cinci cordoane nervoase radiare care traversând prin interior scheletul merg în regiunea
aborală unde ies prin porii ocelari (neurali), (fig. 191) şi de unde se ramifică în epidermă
inervând diferite organe externe. Aparatul genital este format din cinci glande, gonade,
situate în jurul anusului şi care comunică cu exteriorul prin porii genitali situaţi pe
anumite plăci (plăci genitale), (fig. 190, 191).
Rozeta apicală Periproct III Placă madreporică
Periproct 3 2 Zone inter-
ambulacrare
Coroana
IV Zone
ambulacrare
II
4
1
Placă
Peristom ocelară Placă
genitală
V I
5
Fig. 189. Schema testului. Fig. 190. Testul unui echinoid
(faţa apicală).
Placă ocelară
Por neural
Orificiu genital Por genital
V 1 I
Placă madreporică Madreporit
5
Periproct
a Anus
IV 2
Zonă b
ambulacrară
II
4
Zonă 3
interambulacrară
Periproct III
Fig. 191. Sistemul apical (periproct):

a – monociclic; b – diciclic.
Aparatul acvifer (ambulacrar), prin care circulă apa mării, este bine dezvoltat
(fig. 188). Este format dintr-un inel periesofagian de la care plecă cinci canale
periferice, dispuse pe sub cele nervoase, închise la capete (în zona porului neural). Din
ele, din loc în loc, se alimentează vezicule (rezervoare de apă) dispuse către interior.
Spre exterior, la vezicule le corespund tuburi ambulacrare care traversează porii plăcilor
ambulacrare (fig. 190, 191) şi se termină cu câte o ventuză. Alimentarea cu apă de mare
137
la inelul periesofagian se face printr-un canal central (hidrofor pietros) care merge în
zona aborală la o placă ciuruită cu perforaţii, placa madreporică (una din plăcile
genitale), (fig. 190, 191). Când veziculele se contractă, lichidul este pompat în
ambulacre (tuburi ambulacrare = podii) care se alungesc şi se prind cu ventuzele de
substrat. Când ambulacrele se contractă lichidul este împins în vezicule şi astfel
animalul se deplasează în direcţia fixării podiilor. Uneori ambulacrele servesc şi ca
organe tactile sau respiratorii. În jurul ţepilor de pe plăcile interambulacre sau al
ambulacrelor există organe mici cu aspect de cleşte, pedicelacrii, cu rol de a curăţa
corpul de paraziţi sau impurităţi. Respiraţia echinoideelor ce face prin branhii care pot fi
externe (tip glyphostom), când în jurul gurii există zece tăieturi branhiale (fig. 192) sau
pot fi interne când conturul peristomului este continuu (tip holostom). Când lipsesc,
respiraţia se face prin ambulacre. Testul este alcătuit din plăci calcaroase grupate în
coroană, sistemul peristomian şi sistemul apical (fig. 190, 191). La un echinid regulat
(endociclic) coroana este alcătuită din plăci sudate în zig-zag, dispuse în şiruri
meridiane (coloane) (fig. 190). Sunt douăzeci de şiruri grupate în zece zone de câte două
formând cinci zone de plăci mici cu câte doi pori, zonele ambulacrare (prin care ies
ambulacrele) şi cinci zone de plăci mari, fără pori; zonele interambulacrare prevăzute cu
proeminenţe = tuberculi pe care se prind ţepii = radiolele (fig. 193). Radiolele, prin
fosilizare rar păstrate pe schelet, sunt prinse de tuberculi prin muşchi şi au rol de a dirija
hrana către gură (cele fine) sau de a ajuta la locomoţie (cele grosiere). Există ţepi şi pe
plăcile ambulacrare cu rol de a proteja ambulacrele. Zonele ambulacrare sunt drepte şi
se întind de la periproct la peristom.
Radiolă
Creneluri
Spini
aciculari
Mamelon
Muşchi
Şanţ scrobicular
Tuberculi Tuberculi secundari
scrobiculari
Por Plăci
ambulacrare
perforate
Fig. 192. Peristom Fig. 193. Morfologia plăcilor

glyphostom. ambulacrare şi interambulacrare,
şi inserţia radiolelor la echinide.
P e r i s t o mu l (sistemul peristomial) situat la partea inferioară (orală) este

alcătuit dintr-o membrană încrustată de zece plăci peristomiene cu dispoziţie coronală.
Conturul poate fi continuu = tip holostom (la forme paleozoice) sau cu cinci perechi de
tăieturi mici = tip glyphostom (fig. 192). De asemenea aparatul masticator este dezvoltat
(tip gnatostom).
P e r i p r o c t u l (fig. 190, 191), situat la partea superioară este alcătuit dintr-o
membrană încrustată cu plăci calcaroase (periproctale) şi are în mijloc anusul.
138
Periproctul este înconjurat de zece plăci dispuse în două cicluri de câte cinci formând
sistemul apical. În dreptul zonelor interambulacrare se află cinci plăci mari (I - V)
genitale = bazale, cu câte un por genital. Una dintre ele este placa madreporică legată de
aparatul acvifer. Al doilea ciclu este format din cinci plăci mai mici (numerotate 1 - 5)
dispuse în dreptul zonelor ambulacrare, numite plăci neurale = ocelare şi perforate de
câte un por neural. După cum plăcile celor două cicluri sunt dispuse intercalate sau
separate, periproctul poate fi monociclic (fig. 191.a) sau diciclic (fig. 191.b).
ENDOCICLIC
Trivium
Bivium
b
a
EXOCICLIC Anus
Fig. 194. Dispoziţia zonelor ambulacrare la echinide:

a – faţa aborală (superioară); b – faţa orală (inferioară).
La echinidele neregulate (exociclice), ca urmare a modului de viaţă (trăiesc

afundate în nisip, mâl) şi a deplasării animalului într-o singură direcţie, anusul migrează
din centrul periproctului (de pe faţa superioară) în zona interambulacrară trei până la
marginea extremă (posterioară) a feţei (inferioare), (fig. 194). Gura se poate deplasa în
zona ambulacrară I până la marginea extremă (numită anterioară) a feţei orale
(inferioare). Prin această migrare, simetria trece din pentaradială în bilaterală.
Coroana este alcătuită tot din douăzeci de şiruri de plăci dar zonele ambulacrare
la majoritatea genurilor sunt situate numai pe partea superioară şi au aspect petaloid.
Ambulacrele servesc numai la respiraţie, iar zonele ambulacrare sunt singurele care
rămân afară din nisip. Peristomul rămâne înconjurat de cinci plăci bazicoronale dispuse
în rozetă, se şterg tăieturile branhiale, iar aparatul masticator devine asimetric sau, la
genurile limnivore, dispare (tip atelostom). Plăcile sistemului apical apar modificate în
funcţie de stadiul migraţiei anusului la genul respectiv. Testul apare alungit, radiolele
sunt mici. Echinidele trăiesc la adâncimi de 200 – 1000m pe funduri calcaroase. Cele
din zona litorală au schelet intern de susţinere format din stâlpi şi pereţi radiari.
Exemplu: genurile Clypeaster (Eocen – Actual), Scutella (Eocen – Miocen), Micraster
(Cretacic), Cidaris (Triasic, Jurasic – Actual), Echinocorys (Cretacic – Paleogen),
Pygaster (Jurasic – Cretacic), Hemicidaris (Jurasic – Cretacic).
139
j. Încrengătura Stomochordata
Această încrengătură cuprinde animale fosile şi actuale cu unele caractere de

animale superioare (cordate): faringe cu tăieturi branhiale; sistem nervos dorsal;
stomocord = diverticul (răsfrângere), al faringelui asemănător dar nu echivalent, coardei
dorsale de la cordate; veziculă situată înapoia stomocordului cu rol în împingerea
sângelui în corpul animalului (asemănătoare veziculei madreporice de la echinoderme).
Clasa Pterobranchiata
Pterobranchiatele (Cretacic – Actual) sunt organisme coloniale cu indivizi

independenţi, care trăiesc în asociaţii strânse, lipiţi unii de alţii. Importanţă
paleontologică prezintă genul Rhabdopleura (fig. 195). Acesta este un organism
colonial cu indivizi (zooizi) de talie mică, locuind în loji (zoecii) care în totalitate
formează o colonie rămuroasă chitinoasă, coenecie. Zooizii comunică printr-un tub
chitinos = stolon negru. Tuburile zoeciale şi ramurile coloniei sunt alcătuite din
segmente suprapuse fusiforme, ascuţite la capete, ce se îmbucă unele cu altele după o
sutură în zig – zag = sutură fuselară, (fig. 196).
Lofofor cu tentacule
Lob preoral
Notocord
Diverticul
faringian
Gura Zooizi
Anus
Faringe
Stomac
Zoecie
Intestin Lojetă Stolon
Stolon Perete despărţitor
Fig. 195. Organizarea unui Fig. 196. Organizarea unei colonii

individ de Rhabdopleura. de Rhabdopleura.
Clasa Graptolithina
Graptoliţii sunt organisme fosile cu importanţă stratigrafică (Cambrian –

Carbonifer), cu maximum de dezvoltare în Ordovician. Sunt forme marine bentonice
sau pelagice, libere sau fixate. Elementul principal al coloniei este un organ compus,
rhabdosomul al cărui cap se află în loja iniţială, sicula ce adăpostea zooidul embrionar
(din care se va dezvolta colonia) format pe cale asexuată după care urmează loji (teci)
tubulare (fig. 197), aliniate ordonat, în care erau adăpostiţi zooizii.
140
Testul tecilor era chitinos şi construit asemănător celui de la genul

Rhabdopleura (fig. 198). Sicula este alcătuită din prosiculă, metasiculă şi o prelungire
tubulară, nema cu care se poate fixa. Din siculă iese stolonul, chitinos sau nu, care dă
naştere prin înmugurire tuturor zooizilor. La ordinul Dendroidea (fig. 199) sicula dă
naştere prin înmugurire la serii succesive de câte trei: autotecă (element principal) cu
stolon mare, peduncular; bitecă (cu stolon redus) şi stolotecă cu zooidul de înmugurire
ce va da naştere pe cale asexuată triadei următoare. Prin stoloteci trece deci stolonul
principal. Prin disepimente ale ţesutului cortical rhabdosomii sunt uniţi între ei.
Hidrocaul
Nema
Ţesut Zooizi (virgula)
cortical
Canal comun
Teci Prosicula
Sicula
Metasicula
Ţesut
fuselar Virgela
Fig. 197. Structura lojilor. Fig. 198. Rhabdosom.
La ordinul Graptoloidea, (fig. 198, 199), metasicula este prevăzută cu un spin,

virgela. Prosicula se continuă cu un spin tubular, nema, pe care sunt dispuse teci
identice, aşezate oblic, cu zooizi hermafrodiţi. Sunt dispuse pe o singură parte (genul
Monograptus) sau pe ambele părţi (genul Phyllograptus) ale axului rhabdosomului. La
formele evoluate (subordinul Axonophora) nema se continuă cu un ax chitinos, virgula
cu rol de susţinere. La rândul ei, aceasta se poate prelungi cu un canal hidrocaul
terminat prin dilatare cu o protuberanţă cu rol de fixare a rhabdosomului la coloniile
complexe (fig. 200).
Stolotecă Funicul
Pneumatofor
Autotecă
Hidrocaule Gonoteci
Disc de Sicule
fixare Bitecă embrionare
a Rhabdosomi
b c
Fig. 199. Dendroidea: Fig. 200. Colonie complexă

a – rhabdosom; b – stadiu juvenil; (synrhabdosom).
c – detaliu de ramură.
Colonia complexă (synrhabdosom) este alcătuită din rhabdosomi, pneumatofor

(veziculă plutitoare), gonoteci (organe de reproducere în care se dezvoltă sicula),
funicul (placă stelată de care se prind rhabdosomii prin hidrocaul). Exemplu: genurile
Phyllograptus (Ordovician), Diplograptus (Ordovician – Silurian inf.), Monograptus
(Silurian), Rastrites (Silurian), Dictyonema (Cambrian - Carbonifer).
141
k. Încrengătura Chordata
Încrengătura Chordata cuprinde organisme superioare caracterizate prin

notocord (ax dorsal), cordon neural dorsal şi fante branhiale. Acestea au simetrie
bilaterală; gura nu ia naştere din blastopor ci se formează secundar şi opus acestuia; în
fază primară au corpul alcătuit din fragmente succesive (metamerie); prezintă schelet
axial intern cu rol în susţinerea corpului. După caracterele morfologice, gradul de
dezvoltare, poziţia endoscheletului se împart în subîncrengăturile: Urochordata,
Cephalochordata, Conodontochordata, Vertebrata.
Subîncrengătura Conodontochordata?
Această subîncrengătură cuprinde organismele marine bine reprezentate în

Paleozoic şi Triasic ( fig. 201) de la care s-au păstrat piese cu aspect de dinţi, conodonte
cu mare importanţă stratigrafică (imediat după foraminifere şi ostracode), (E. Mirăuţă,
1963). Conodontele au morfologie variată; au dimensiuni cuprinse între 0,2 – 4mm,
greutate specifică 2,8 – 3,1; culoare brună sau brună – gălbuie; compoziţia chimică
identică cu a dinţilor şi a oaselor de vertebrate (fosfat de calciu = apatit).
a b c d
Fig. 201. Conodonte din Triasicul de la Hagighiol:

a – Apatognathus ziegleri; b – Gondolella navicula;
c – Lonchodina latidentata; d – Prioniodina kochi.
Conodontele sunt alcătuite dintr-o parte bazală (“platforma”) plată sau concavă
cu concreşteri de denticuli sau tuberculi variabili ca număr (uneori douăzeci şi două de
perechi). Altele pot avea forme tip “bară”. Structura este lamelară sau fibroasă. Ele au
răspândire universală şi apar ca fosile în variate tipuri de roci ducând la ideea că provin
de la organisme nectonice sau planctonice. Au avut maximum de dezvoltare în
Ordovician inferior, Devonian superior, Carbonifer inferior.
Subîncrengătura Vertebrata
Vertebratele sunt metazoare superioare cu simetrie bilaterală, majoritatea cu un

schelet intern axial. La câţiva reprezentanţi de vertebrate inferioare (Agnata, peşti
Chondrostei, Dipnoi) se păstrează notocordul (ax elastic înconjurat la exterior de un
înveliş conjunctiv, teacă fibroasă a notocordului). În timpul evoluţiei vertebratelor,
142
notocordul este înlocuit prin corpul vertebrei care, în totalitate, alcătuieşte coloana
vertebrală. Coloana vertebrală şi cutia craniană protejează sistemul nervos central
(creier şi măduva spinării). Frecvent, de la un vertebrat se păstrează prin fosilizare
numai scheletul mai mult sau mai puţin mineralizat. Poate fi membranos, cartilaginos
sau osos. Scheletul osos format din materie organică (oseină) impregnată cu săruri de
calciu, carbonaţi şi fosfaţi, este totdeauna precedat de un stadiu membranos (os de
membrană) sau cartilaginos (os de cartilagiu). Scheletul osos poate fi intern
(endoschelet) (de origine cartilaginoasă) când cuprinde scheletul axial (coloana
vertebrală), schelet cefalic (cutia craniană) şi scheletul membrelor şi al centurilor
(scapulară şi pelviană), de legătură cu coloana vertebrală şi poate fi extern (exoschelet)
(de origine membranoasă), care în evoluţia vertebratelor se reduce progresiv.
Infraîncrengătura Agnata
Clasa Ostracodermata
Ostracodermatele sunt vertebrate primitive (Ordovician – Devonian), marine

bentonice sau nectonice, cu corp fusiform turtit dorso-ventral, cu înotătoare codală şi
una sau două înotătoare dorsale. Ele au schelet intern cartilaginos. Partea anterioară a
corpului este protejată de un exoschelet dezvoltat iar cea posterioară, de solzi. După
prezenţa uneia sau a două deschideri olfactive (narine) se împart în subclasele
Monorhini şi Diplorhini.
M o no r h i n i i cuprind ordinul Osteotraci (Silurian – Devonian) cu corp
pisciform, scut cefalic şi dimensiuni de maximum 0,50cm cu gen reprezentativ
Cephalaspis (fig. 202) şi ordinul Anapsida (Silurian – Devonian) cu corp fusiform turtit
lateral, de talie mică (10 – 12cm), fără scut cefalic şi înotătoare perechi cu gen
reprezentativ Birkenia.
Regiunea
Orificiu nanohipofizar
cefalică
Orificiu orbital
Orificiu pineal
Zone
senzoriale
Coarne
c
Regiunea Fereastra
toracică a oralo-branchială b
Fig. 202. Cephalaspis:

a – scut cefalic dorsal;
b – scut cefalic ventral;
c – vedere laterală.
D i p lo r h i n i i cuprind ordinul Heterostraci cu gen reprezentativ Pteraspis (fig.

203). Acesta are corp fusiform, turtit dorso – ventral, cu partea anterioară prelungită cu
un rostrum. La partea anterioară, corpul este acoperit de plăci distincte, la cea
posterioară de solzi rombici. Au înotătoare heterocercă.
143
Placa Placa
rostrală rostrală
Placa Deschidere orală
bran- Placa orbitală
chială Orbită Placa orală Placa dorsală
Plăci Spin
orogo- dorsal
Placa
Placa niale Placa rostrală
pineală postorală Placa
Spin Placa ventrală
a dorsal branchială
b c
Deschidere Placa laterală

branchială
Fig. 203. Pteraspis:
a – scut cefalic dorsal;
b – scut cefalic ventral;
c – vedere laterală.
Infraîncrengătura Gnatostoma
Supraclasa Pisces
Peştii sunt vertebrate exclusiv acvatice, cu temperatura corpului schimbătoare,

cu corp fusiform turtit lateral. Ei se mişcă cu ajutorul înotătoarelor perechi (pectorale şi
ventrale) omoloage membrelor de la celelalte vertebrate şi prinse de schelet prin
intermediul centurilor: scapulară (constituită din două piese alungite articulate craniului)
şi pelviană (redusă la două oase reunite median) şi cu ajutorul înotătoarelor neperechi
(dorsală şi codală – fig. 204). Peştii respiră prin branhii şi au maxilar inferior.
a b
c d
Fig. 204. Tipuri de înotătoare codală:

a – dificercă; b – heterocercă;
c – homocercă externă; d – homocercă.
Endoscheletul este cartilaginos posedă centre de osificare din care vor evolua
oasele craniene şi scheletul visceral. Coloana vertebrală este constituită din numeroase
vertebre biconcave (amphicoelice) (fig. 205) fiecare alcătuită din corpul vertebrei, are
neural superior, arc hemal (fig. 205). Exoscheletul este bine dezvoltat la peştii primitivi
(placodermi) reprezentat prin plăci anterioare asemănătoare agnaţilor. El se reduce
evolutiv mai întâi la plăci mici dermice, apoi la plăcuţe din ce în ce mai flexibile şi
subţiri, solzii.
144
Sistem nervos
Arc neural
Corpul
vertebrei
Coardă
dorsală
Arc
hemal
Fig. 205. Vertebre de peşti. Fig. 206. Otolite.
Solzii (fig. 207) iau naştere între dermă şi epidermă şi au structură asemănătoare
dinţilor. Ei sunt de mai multe tipuri: placoid, plăci osoase răspândite pe piele; ganoid
sau cosmoid, solzi osoşi groşi, de formă rombică acoperiţi cu smalţ strălucitor (gr.
ganois = sclipitor). Solzii sunt împlântaţi în corp printr-o singură latură şi se acoperă
unii pe alţi (imbricaţi); cicloid, cu aspect de disc, subţire, flexibil, puţin osificat, pe
suprafaţă cu striuri concentrice şi radiale; ctenoid, varietate a tipului cicloid cu zimţi la
partea liberă.
a b c d e
Fig. 207. Tipuri de solzi de peşti:

a – placoid; b – ganoid; c – cosmoid;
d – cicloid; e – ctenoid.
De la peşti se păstrează prin fosilizare scheletul osos intern, rar cel extern, dinţi,
plăci, solzi şi otolite (fig. 206) = piese calcaroase din urechea internă, caracteristice
fiecărei specii. Peştii se clasifică în următoarele clase: Placodermi, Acanthodii,
Chondrichthyes, Osteichthyes.
Clasa Placodermi
Placodermii (Silurian - Carbonifer) sunt peşti primitivi fosili, bentonici, cu capul

şi partea anterioară a trunchiului acoperită de plăci dermice (“peşti ciurasaţi”). Restul
corpului era nud sau acoperit de solzi placoizi (rombici, poligonali, conici). Ei au
maxilare diferenţiate, endoschelet cartilaginos terminat cu înotătoare codală heterocercă.
145
Au avut maximum de dezvoltare în Devonian. După cum înotătoarele pectorale sunt

dintr-o singură piesă, sau mai multe, se împart în ordinele Arthrodira respectiv
Antiarcha. Primul ordin are ca tip reprezentativ genul Coccosteus (Devonian mediu)
(fig. 208), formă cu cap aplatizat ventral, cu scuturile cefalic şi toracic articulate ( cap
mobil), acoperite de plăci osoase cu granule. Lungimea lui este de circa 0,5m. Ordinul
Antiarcha este reprezentat prin genul Pterichtyes (Devonian inferior) cu scut cefalic cu
orbite foarte apropiate.
Fig. 208. Coccosteus.
Clasa Acanthodii
Acanthodii (“peşti cu spini”) au înotătoarele susţinute de prelungiri osoase cu

aspect de spini. Corpul este fusiform, comprimat lateral, de talie mică (maximum
30cm), înotătoare codală heterocercă. El este acoperit de solzi mici, pătratici, juxtapuşi.
Craniul este înalt acoperit de plăci dermice cu perforaţii (sistem senzorial), orbite largi.
Sunt forme fosile de apă dulce sau marină caracteristice pentru Silurian – Permian
inferior. Exemplu: genul Climatius (Silurian superior - Devonian inferior), maxilar
edentat, mandibulă, cu dinţi mărunţi; între înotătoarele pectorale şi pelviene există patru
perechi de cute membranoase cu spini (fig. 209); genul Acanthodes (Devonian superior
- Permian inferior), corp alungit, craniu lipsit de exoschelet; înotătoare pectorale
dezvoltate ( fig. 210).
Înotătoare dorsale
Înotătoare 1 2 3 4 Înotătoare
pectorală pelviene
Fig. 209. Climatius. Fig. 210. Acanthodes.
Clasa Chondrichthyes
Peştii cartilaginoşi sunt un grup foarte vechi (Silurian – Actual) care cuprinde
rechinii şi alţi peşti apropiaţi. Ei au schelet cartilaginos sau parţial osificat, notocord
persistent şi corpul lipsit de producţii dermice osoase. La formele mai vechi apar solzi
placoizi. Prin fosilizare se păstrează dinţi puternici, zimţuiţi asemenea celor de la
146
rechinii actuali. Se clasifică în funcţie de: articularea mandibulei şi sudarea maxilarului

superior la neurocraniu; evoluţia coloanei vertebrale. Exemplu: genurile Cladoselache
(Devonian – Permian); Ctenacanthus (Devonian – Permian); Acrodus (Triasic –
Cretacic); Lamna (Cretacic – Actual; frecvent Eocen); Charcarodon (Paleocen –
Actual; frecvent Eocen); Myliobatis (Cretacic – Pliocen) (fig. 211).
Plăci dentare
Fig. 211. Myliobatis.
Clasa Osteichthyes
Peştii osoşi sunt peşti evoluaţi cu osificarea progresivă a scheletului, cu craniul

format din oase dermice perechi şi neperechi, neornamentate, cu mandibula articulată la
neurocraniu. Orificiile branhiale sunt protejate de un os plat, opercul. Corpul este
acoperit de solzi de tip ganoid, cosmoid, cicloid sau ctenoid. Înotătoarea codală este
heterocercă la formele vechi şi homocercă la cele evoluate. Peştii osoşi sunt subdivizaţi
în subclasa Actinopterygii şi subclasa Sarcopterygii.
Subclasa Actinopterygii
Actinopterygii (Paleozoic superior – Actual), cuprind peste 90% din peştii

actuali, caracterizaţi de înotătoare perechi cu baza lată şi radii fine osoase dispuse
uniseriat şi radiar. Ei sunt grupaţi în trei infraclase: Chondrostei, Holostei şi Teleostei.
Infraclasa Chondrostei (Devonian – Actual), cuprinde peşti cu solzi tipic ganoizi cu
schelet încă cartilaginos, notocord persistent, mandibulă alungită, înotătoarea codală
heterocercă. Craniul din oase de origine dermică este uneori prelungit cu un rostrum.
Aripioarele, îndeosebi cea dorsală erau susţinute de radii subţiri (solzi spinoşi). Formele
actuale (nisetrul, morunul, cega, păstruga) sunt urmaşii unui grup dezvoltat în
Paleozoic. Exemplu: genul Paleoniscum (syn. Paleoniscus), (Devonian – Permian –
Triasic inferior), formă dulcicolă cu corp fusiform de talie mică, orbite largi, dinţi
mărunţi, uniformi, înveliş continuu de solzi ganoizi (fig. 212); genul Chondrosteus
(Jurasic inferior – Actual).
147
Fragment
maxilar
Fig. 212. Paleoniscum. Fig. 213. Lepidatus.
Infraclasa Holostei (Permian – Actual, frecvent Jurasic), cuprinde peşti cu schelet

progresiv osificat (apropiaţi de teleostei = schelet complet osificat), cu exoschelet redus
format din solzi mai subţiri ce se acoperă parţial. Formele primitive au înotătoare
heterocercă, evoluată apoi în homocercă. Corpul este fusiform. Exemplu: genul
Lepidatus (Triasic – Cretacic) (fig. 213), corp fusiform, înalt, comprimat lateral, dinţi
ascuţiţi cilindrici, orbite cu inel sclerotical din plăci mici, înotătoare codală homocercă
cu doi lobi slab separaţi.
Infraclasa Teleostei (Triasic, Cretacic – Actual, frecvent Neozoic), cuprinde peşti cu
schelet osificat şi musculatură puternică, bine reprezentaţi în fauna actuală. Coloana
vertebrală are un număr redus de vertebre (max. 60) de tip amphicoelic (fig. 205).
Prezintă centură pectorală. Înotătoarele perechi sunt uniseriate iar cea codală este
homocercă. Exoschelet slab dezvoltat format din solzi subţiri cicloizi sau ctenoizi.
Îngreunarea prin osificare a scheletului este compensată de apariţia vezicii înotătoare.
Exemplu: genurile Clupea (syn. Meletta), (Eocen – Actual); Alosa (Oligocen – Actual);
Serranus (Eocen – Pliocen) (fig. 214); Scomber (Eocen – Miocen); Lepidopus (Eocen –
Pliocen); Capros (Oligocen – Actual). Forme frecvente în Oligocenul de la Suslăneşti,
Valea Teleajenului, Piatra Neamţ.
a b c
Fig. 214. Teleostei:

a – Clupea longimana;
b – Alosa nordmani; c – Serranus.
Subclasa Sarcopterygii
Sarcopterygii (Devonian - Actual) cuprind peşti vechi cu caractere morfologice

importante pentru evoluţia tetrapodelor. Ei au scheletul înotătoarelor modificat, ele
terminându-se prin câte un lob cărnos dezvoltat ca urmare a utilizării atât pentru înot cât
şi pentru sprijin. De asemenea, prezintă narine interne = choane = orificii cu funcţii
senzoriale şi respiratorii prin care nările externe fac legătura cu cavitatea bucală
facilitând o mai bună circulaţie a aerului spre plămâni.
148
Ordinul Crossopterygii (Devonian – Actual, frecvent Carbonifer), cuprinde peşti la care

notocordul persistă iar vertebrele sunt parţial sau complet osificate. Înotătoarea codală
de tip heterocerc sau dificerc. Înotătoarele perechi au radiile prinse de un lob cărnos în
interiorul căruia oasele sunt dispuse în şir asemănătoare prin dispoziţie şi musculatură
cu cele de la tetrapode (humerus, cubitus, radius şi radiile). Oasele craniului sunt
ornamentate şi sunt asemănătoare tetrapodelor. De asemenea dinţii au structură
labirintică prin structura smalţului în interiorul dentinei (ca la stegocefali). Exemplu:
genul Osteolepis (Devonianul mediu), ( fig. 215).
Fig. 215. Osteolepis. Fig. 216. Dipterus.
Ordinul Dipnoi (Devonian, Triasic – Actual), cuprinde peşti cu dublă respiraţie:

branhială şi pulmonară, adaptaţi perioadelor de secetă. Ei au schelet cartilaginos iar
notocordul persistă tot timpul vieţii. Cutia craniană este asemănătoare crosopterigienilor
la formele vechi (paleozoice) şi are un număr redus de oase la formele noi (mezozoice).
Prezintă înotătoare codală heterocercă şi din Triasic dificercă. Exoscheletul este gros,
cosmoid la formele paleozoice şi subţire, flexibil, cicloid la cele mezozoice. Dentiţia
este caracteristică din plăci dentare adaptate la sfărâmarea moluştelor. Exemplu: genul
Dipterus ( fig. 216).
Supraclasa Tetrapoda
Clasa Amphibia
Amfibieni sunt vertebrate terestre, cu temperatura corpului variabilă, cu

respiraţie pulmonară în stadiul adult, legate atât de viaţa de uscat cât şi de mediul
acvatic (gr. amphy = dublu, bios = viaţă) prin modul de înmulţire şi dezvoltarea larvelor.
Scheletul nu este total osificat. Coloana vertebrală este alcătuită din vertebre de diferite
tipuri (amphicoelice = biconcave; opistocoelice = concav posterior, convex anterior;
procoelice = convex posterior, concav anterior; platicoelice) (fig. 217), diferenţiate după
regiunea corpului şi complicate de apofize anterioare, posterioare, transversale.
a b c d
Fig. 217. Tipuri de vertebre:

a – amphicoelic; b – opistocoelic;
c – procoelic; d – platicoelic.
149
Membrele sunt alcătuite din oasele tipice ale tetrapodelor (fig. 218) dar dispuse
în unghi faţă de corp (primitivism) impunând târârea animalului. Centurile scapulară şi
pelviană sunt mai complexe, bine definite, prinse de coloana vertebrală. Craniul este
cartilaginos, slab osificat şi prezintă orificii orbitale, nazale şi orificiul pineal. El se
articulează cu coloana vertebrală prin două prelungiri, condili occipitali. Dinţii sunt
conici şi prinşi în mandibulă. Amfibienii primitivi aveau înveliş protector din solzi
dermici, ulterior înlocuit printr-un tegument glandular care permite menţinerea umezelii
şi asigură o respiraţie cutanată. Amfibienii sunt grupaţi în trei subclase:
Labyrinthodontia, Lepospondyli şi Lissamphibia, prima având importanţă stratigrafică.
Membru posterior Membru anterior
Stylopod
Femur Humerus
Zeugopod
Tibia Cubitus
Peroneu Radius
Tarsiene sau
carpiene
Tibial - Cubital - radial

peroneal Central
Autopod
Metatarsiene Metacarpiene
Falange
Fig. 218. Schema membrelor la tetrapode.
Subclasa Labyrinthodontia
Această subclasă cuprinde stegocefalii = amfibieni primitivi cu craniul din plăci

dermice groase, sculptate (gr. Stegos = acoperiş) cu structură labirintică. Stegocefalii
sunt grupaţi în trei ordine cu importanţă stratigrafică.
Ordinul Ichthyostegalia (Devonian superior – Carbonifer inferior), cuprinde forme
primitive cu caractere de peşti şi amfibieni având ca tip reprezentativ: genul
Ichthyostega (Devonian superior): corp alungit cu solzi pe partea ventrală şi codală,
înotătoare codală heterocercă, craniu asemănător crossopterigienilor, (fig. 219).
Fig. 219. Ichthyostega.
150
Ordinul Temnospondyli (Carbonifer – Triasic), cuprinde forme de talie mare ( 2m

lungime) cu craniu turtit dorso – ventral, din oase groase.
Subordinul Rachitomi (Carbonifer – Triasic) grupează forme cu vertebre alcătuite din
piese separate, oase carpiene, tarsiene complet osificate şi cu un tip reprezentativ: genul
Archegosaurus (Permian) cu aspect de crocodil şi craniu triunghiular acoperit de oase
sculptate (fig. 220).
Subordinul Stereospondyli (Permian - Triasic), cuprinde stegocefali evoluaţi, de talie
mare, cu vertebre pline, dintr-o singură piesă, complect osificate ca şi regiunea
occipitală a craniului. Exemplu: genul Mastodonsaurus (Triasic inferior), formă
gigantică cu craniul mai mare de 1m, triunghiular, alcătuit din oase groase cu şanţuri
senzoriale în formă de liră, (fig. 221).
Fig. 220. Archegosaurus. Fig. 221. Mastodonsaurus.
Ordinul Anthracosauria (Carbonifer – Permian), (gr. anthracos = cărbune, sauros =

şopârlă), cuprinde forme de talie mică cu aspect de şopârle, cu vertebre cu intercentru
redus, cu un singur condil occipital, frecvente în bazinele carbonifere.
Subordinul Embolomeri (Carbonifer superior – Permian inferior) prezintă caractere
primitive de peşti crossopterigieni şi de ichthiostegide. Exemplu: genul Anthracosaurus
cu craniu lung rotunjit anterior.
Subordinul Seymouriamorpha (Carbonifer superior – Permian) prezintă vertebre cu
intercentru mult redus şi are caractere de amfibieni (dinţi, craniu, coloana vertebrală) şi
reptile (dezvoltarea membrelor şi centurilor).
Clasa Reptilia
Reptilele sunt vertebrate perfect adaptate la viaţa terestră, unele adaptate

secundar la cea acvatică sau aeriană. Au temperatura corpului variabilă, respiraţie
pulmonară, sunt ovipare. Din oul depus pe uscat, protejat de o coajă calcaroasă şi de
două membrane interne se dezvoltă embrionul, fără metamorfoză (fără a mai trece prin
stadii larvare). Au corpul acoperit cu piele, uneori cu solzi sau plăci dermice osoase.
Scheletul este complet osificat şi prezintă modificări adaptative. Craniul complet
osificat, este format din oase de membrană, iar în cursul evoluţiei se subţiază la partea
anterioară şi se dezvoltă posterior. În afară de fosetele orbitale şi nazale mai prezintă în
spatele orbitelor una sau două perechi de fosete temporale. Foseta pineală nu este
totdeauna prezentă. La Crocodilieni apare, ca o perfecţionare, bolta palatină separând
nasul de gură. Articulaţia maxilarului inferior la craniu se face prin osul pătrat.
151
Craniul se articulează la coloană printr-un singur condil occipital. Dinţii,

nediferenţiaţi pot fi sudaţi de oasele maxilare la formele primitive, împlântaţi în alveole
sau se pot diferenţia la formele evoluate (ca la mamifere). Coloana vertebrală alcătuită
din vertebre diferite este diferenţiată în mai multe regiuni: cervicală, dorsală, codală; la
Chelonieni se adaugă regiunea sacrală, iar la Crocodilieni şi cea lombară. Vertebrele
dorsale şi lombare poartă coaste diferenţiate. Uneori coastele dorsale se pot suda
formând sternul. Vertebrele sacrale pot fi sudate într-un os unic, sacrum. Membrele şi
centurile prezintă oase caracteristice adaptate în funcţie de modul de viaţă. În general se
subţiază şi tind la o poziţie verticală.
Reptilele au apărut prin forme intermediare din stegocefali, au atins apogeul în
Mezozoic şi majoritatea genurilor au dispărut la finele Cretacicului. Ele constituie
trunchiul din care s-au separat păsările şi mamiferele. Reptilele au fost grupate în cinci
subclase: Anapsida, Ichthyopterigia, Euryapsida, Archosauria şi Synapsida.
Subclasa Anapsida
Această subclasă cuprinde reptilele cu craniul primitiv lipsit de “ferestre”

temporale, cu vertebre amphicoelice, fiind subîmpărţite în trei ordine cu importanţă
stratigrafică.
Ordinul Cotylosauria (Cambrian – Permian) include reptile asemănătoare
seimuriamorfelor de talie mică (0,30 – 1,50m), cu craniu plat, cu oasele humerus şi
femur dispuse orizontal; membrele anterioare şi posterioare au câte cinci degete.
Exemplu: genul Labidosaurus (Permian), (fig. 222).
Fig. 222. Labidosaurus.
Ordinul Chelonia (ţestoasele), (?Permian, Triasic - Actual) se caracterizează prin

prezenţa unei carapace osoase duble acoperită cu plăci epidermice cornoase. Partea
dorsală se numeşte scut, cea ventrală plastron. Membrele sunt adaptate după mediul de
viaţă: picioare cu gheare (forme terestre) sau palete înotătoare (forme acvatice).
Ordinul Mesosauria (Permian inferior) cuprinde reptile primitive acvatice.
Subclasa Ichthyopterygia
Subclasa Ichthypterygia cuprinde reptilele adaptate la mediul acvatic al căror

craniu are lateral câte o fosă temporală.
Ordinul Ichthyosauria (Triasic - Cretacic) cu gen reprezentativ, genul Ichthyosaurus
(Triasic), (gr. = peşte – şopârlă) are corp fusiform cu craniu alungit (1,45m lungime);
152
orbite cu inel sclerotical; dinţi mici împlântaţi într-un şanţ; vertebre amphicoelice;
înotătoare codală heterocercă inversă; coaste în regiunea toracică şi abdominală; centuri
dezvoltate; membre transformate în palete înotătoare. Erau carnivori, vivipari, embrionii
dezvoltându-se în corpul matern, (fig. 223).
Fig. 223. Ichthyosaurus.
Subclasa Euryapsida
Subclasa Euryapsida cuprinde reptilele al căror craniu are lateral superior câte o
fosă temporală.
Ordinul Sauropterygia (Triasic - Cretacic) include reptile adaptate treptat la viaţa
acvatică. Au vertebre platicoelice, coaste ventrale, centură scapulară puternică şi centură
pelviană articulată osului sacrum. Formele din Triasic, subordinul Nothosaria, genul
Nothosaurus aveau aspect de şopârlă, erau semiacvatice (oasele membrelor erau încă
lungi). Formele din Jurasic, subordinul Plesiosauria, genul Plesiosaurus erau adaptate
la viaţa acvatică: craniu mic, gât lung serpentiniform, membre transformate în palete cu
număr mare de falange (9). Viaţa lor era asemănătoare cu cea a focilor. Dimensiuni:
15m lungime, (fig. 224).
Ordinul Placodontia include reptile triasice desprinse din cotilosaurieni, adaptate la
viaţa amfibie cu dinţi modificaţi pentru sfărâmarea moluştelor.
Fig. 224. Plesiosaurus.
Subclasa Lepidosauria
Lepidosaurienii (rinchocefali, şerpi, şopârle) sunt reptilele cu corpul protejat de

solzi cornoşi. Craniul posedă două perechi de fose temporale, cea inferioară fiind
ventrală.
Ordinul Eosuchia (Permian superior – Triasic inferior) include reptile cu caractere
primitive(orificiul pineal, dinţi pe maxilare şi pe oasele palatine).
153
Ordinul Rhynchocephalia (Triasic – Actual) are reprezentant actual: genul Hatteria

(Noua Zeelandă) cu aspect de şopârlă dar cu caractere primitive, cu maxilare alungite şi
recurbate.
Ordinul Squamata (Triasic – Actual) include şopârle (subordinul Lacertilia) care iniţial
(Triasic) erau acvatice, iar din Jurasic apar şi terestre, şi şerpi (subordinul Ophidia) care
apar în Cretacic şi prin adaptarea la târâre pierd parţial sau total membrele. Între şopârle
remarcabilă este familia Mosasaurieni (Cretacic superior) cu dimensiuni de 15m
adaptate la înot. Ei au înlocuit ichtiosaurienii şi plesiosaurienii în regres.
Subclasa Archosauria
Subclasa Archosauria cuprinde reptilele al căror craniu are două perechi de fose
temporale din care una închisă. Orificiul pineal dispare, dinţii localizaţi numai pe
mandibulă şi maxilar sunt împlântaţi în alveole (tecodonţi). Notocordul dispare. Au
tendinţa de a deveni bipede: centura pelviană şi osul sacrum de dezvoltă, coada devine
organ de echilibru.
Ordinul Thecodonta (Triasic superior – Cretacic) cuprinde arcosauri primitivi, separaţi
din ordinul Eosuchia, strămoşi ai crocodililor, dinosaurilor, pterosaurilor şi chiar a
păsărilor. Au talie mică (maximum 3 – 4m); pe lângă fosele temporale au fose
anteorbitare, fose orbitale, nazale largi, deci craniu uşor; schelet axial din oase subţiri;
centură pelviană de tip sauripelvian; membre anterioare mai scurte; coadă lungă; pentru
scurt timp bipezi.
Ordinul Crocodilia (Triasic – Actual) include reptile adaptate la viaţa acvatică,
reprezentată actual prin gavial (India), caiman, aligator (în zone calde). Au osul palatin
secundar (cerul gurii) ce separă cavitatea bucală de conductul nazofaringian,
perfecţionare ce va evolua la mamifere; au plămâni mari, complicaţi şi inimă cu
ventricul din două camere. Se împart în forme primitive (subordinul Protosuchia din
Triasic); forme mediu evoluate (Mesosuchia din Jurasic); şi forme evoluate (Eusuchia
din Cretacic – Actual).
Supraordinul Dinosaurieni
Dinosaurienii (gr. deinos = teribil, înspăimântător, sauros = şopârlă) cuprind

reptilele superioare, gigantice, ovipare ce apar în Triasic cu apogeu în Jurasic, Cretacic.
Au craniul mic comparativ cu corpul; pe lângă fosele temporale au spaţii anteorbitale;
orificiul pineal lipsă; osul pentru articularea maxilarului la craniu este sudat; dinţi
teodonţi specializaţi pentru erbivore, carnivore; vertebrele sunt opistocoelice sau
platicoelice (fig. 217) iar centurile pelviene, sunt diferite la patrupede (tip triradiat) şi
bipede (tip tetraradiat), (fig. 225) separând dinosaurii în două ordine: Saurischia
(sauripelvieni), şi Ornitischia (avipelvieni).
Ordinul Saurischia (Triasic - Cretacic) cuprinde dinosaurieni cu centura pelviană de tip
reptilian, formată din ilion, ischion şi pubis (fig. 225.a).
Subordinul Theropode (Triasic superior – Cretacic superior), sunt reptile carnivore,
bipede, cu membrele anterioare scurte, de talie mică (maximum 4m lungime) cu gât şi
coadă lungă, rapide, sau de talie mare, greoaie cu cap masiv, gât scurt, dinţi tăioşi,
154
zimţuiţi. Coada are rol de echilibru. Exemplu: genurile Comsognathus (Jurasic), (fig.
226) de talie mică (50 – 60cm lungime); Megalosaurus (Jurasic – Cretacic) de talie
mare; Tyranosaurus (Cretacic) 12m lungime, 6m înălţime.
Subordinul Sauropodomorpha (Triasic superior – Cretacic superior), sunt sauripelvieni
gigantici; erbivori, patrupezi cu maximum de dezvoltare în Jurasic superior – Cretacic;
au lungime de 20 – 28m, greutate de 12 – 85 tone; craniu mic; gât scurt; membre scurte
şi groase; coadă bine dezvoltată; dinţi mici nefolosiţi însă, la masticaţie, pentru care
înghiţeau pietre (gastrolite). Exemplu: genurile Brontosaurus, Branchiosaurus,
Titanosaurus, Diplodocus ( fig. 227).
Ilion
Ilion
Pubis
Pubis Ischion
Ischion
a b Postpubis
Fig. 225. Centura pelviană la Dinosaurieni: Fig. 226. Comsognathus.

a – sauripelvian; b – avipelvian.
a b
Fig. 227. Sauripelvieni:

a – Brontosaurus; b – Branchiosaurus.
Ordinul Ornitischia (Avipelvieni) (Triasic - Cretacic), cuprinde dinosaurieni cu centura

pelviană modificată în sensul că pubisul prezintă două ramuri: pubis şi postpubis,
căpătând astfel structură tetraradială (fig. 225.b) ca la păsări.
Subordinul Ornithopoda (Triasic superior – Cretacic superior) cuprinde reptile erbivore
bipede sau semibipede. Exemplu: genul Iguanodon (Cretacic inferior), (fig. 228.a) de
5m înălţime şi 10m lungime cu craniul comprimat lateral cu numeroşi dinţi pe laturile
maxilarelor. Membrele anterioare scurte, cu cinci degete, cele posterioare, dezvoltate cu
trei degete cu gheare. Frecvent apar ca impresiuni.
155
Subordinul Stegosauria (Jurasic inferior – Cretacic inferior) cuprinde avipelvieni

patrupezi având corpul protejat de plăci dermice osoase dorsale triunghiulare, de spini,
solzi. Exemplu: genul Stegosaurus (Jurasic superior), (fig. 228.c).
Subordinul Ankilosauria (“dinosauri cuirasaţi”), (Cretacic) cu gen reprezentativ
Ankylosaurus: corpul protejat de plăci dispuse în şiruri paralele ca o carapace şi coadă
terminată cu 2 sfere osoase ce servesc la apărare.
Subordinul Ceratopsida (Cretacic superior) cuprinde avipelvieni patrupezi erbivori cu
corp masiv şi aspect de rinoceri (cu coarne). Exemplu: genul Triceratops cu craniu mare
şi trei coarne (fig. 228.b).
Urme de
paşi
a b c
Fig. 228. Avipelvieni:

a – Iguanodon; b – Triceratops; c – Stegosaurus.
Ordinul Pterosauria (Jurasic - Cretacic) cuprinde reptile adaptate la zbor prin:

penumatizarea oaselor, uşurarea scheletului cranian şi articularea în unghi drept cu
coloana vertebrală, scurtarea cozii, prezenţa unui os stern cu carenă, modificarea
membrelor anterioare, degetul al cincilea prelungindu-se pentru inserţia membranei
alare de natură tegumentară. Exemplu: genurile Pterodactylus (Jurasic),
Rhamphorhyncus (Jurasic superior), (fig. 229), Pteranodon (Cretacic) formă gigantică
(cu aripile întinse depăşea 8m).
Fig. 229. Rhamphorhyncus.
156
Subclasa Synapsida
Subclasa Synapsida cuprinde reptilele cu craniu cu câte o fosă temporală dar cu

aspect mamalian, dinţi diferenţiaţi. Au rol în apariţia mamiferelor.
Ordinul Pelycosauria (gr. “reptile cu pînze”), (Carbonifer – Permian) include reptile a
căror coloana vertebrală avea vertebrele cu apofizele neurale dezvoltate şi terminate cu
prelungiri transversale care alcătuia o creastă dorsală ce susţinea o membrană
tegumentară. Exemplu: genul Dimetrodon (Permian), (fig. 230) care avea pe maxilarul
superior două proeminenţe asemănătoare caninilor de la mamifere.
Fig. 230. Dimetrodon.
Ordinul Therapsida (Permian - Jurasic) cuprinde sinapside evoluate cu dinţi diferenţiaţi

în incisivi, canini, molari uneori cu tuberculi. Au boltă palatină; condil occipital scindat;
membre cu poziţia verticală menţinând corpul ridicat de la pământ. Exemplu: genurile
Inostrancevia (Permian), carnivor; Cynogathus cu mandibula constituită din osul dentar;
Dicynodon (Permian – Triasic) cu craniu cu arcade temporale, dentiţie din doi colţi
puternici, centuri de tip mamalian, oasele humerus şi femur, verticale, falangele dispuse
ca la mamifere.
Clasa Aves
Păsările sunt vertebrate ovipare cu corpul cu temperatură constantă, acoperit cu

pene şi adaptat pentru zbor. Craniul nu mai are fosete temporale şi este articulat în unghi
drept, printr-un condil, cu coloana vertebrală. Maxilarele lipsite de dinţi (la păsările
actuale) sunt acoperite de o teacă cornoasă.
Coloana vertebrală, cu regiuni bine delimitate este alcătuit din vertebre
biconvexe uneori sudate pentru o mai bună inserţie a muşchilor; centurile sunt bine
individualizate, cu ilionul dezvoltat şi alipit de partea sudată a coloanei vertebrale;
membrele suferă modificări, cele posterioare pentru mersul biped, cele anterioare (de
care se fixează pene mari) pentru zbor; oasele sunt pneumatizate şi în legătură cu sacii
aerieni din corp.
157
Păsările jurasice au caractere mixte de pasăre şi reptilă. Exemplu: genul

Archaeopterix (Jurasic superior) (fig. 231) din calcarul litografic de la Solenhofen
(Bavaria). Are mărimea unui porumbel. Corpul acoperit cu puf şi cu pene pe aripi şi
coadă, alcătuirea centurilor îi dau caractere aviene iar inelul sclerotical osos, dinţii în
alveole, coada lungă, vertebrele biconcave, membrele anterioare cu gheare, caractere
reptiliene.
Fig. 231. Archaeopterix.
Subclasa Neornithes cuprinde păsări postjurasice (Cretacic - Actual). În Cretacic

sunt forme la care se menţin dinţii. Exemplu: genurile Ichthyornis, Hespeornis.
De remarcat mai sunt r a t it e l e , păsări terestre care şi-au pierdut facultatea
zborului. Exemplu: genul Dinornis (Pliocen) cu înălţimea de 4 m.
Clasa Mammalia
Mamiferele sunt cele mai evoluate vertebrate caracterizate prin corp acoperit cu
păr, temperatura constantă, prin faptul că nasc pui vii, dezvoltaţi în uter, şi pe care îi
hrănesc cu lapte. Apărute în Mezozoic, ating apogeul în Neozoic.
Sunt adaptate la viaţa terestră, subterană, semiacvatică, aeriană şi la diferite
tipuri de hrană (erbivore, carnivore, omnivore). Craniul este articulat de coloana
vertebrală prin doi condili; maxilarul inferior este alcătuit numai dintr-un os dentar
articulat direct la craniu, osul pătrat având alte funcţiuni; coloana vertebrală este
alcătuită din vertebre platicoelice (fig. 217.d) şi este împărţită pe regiuni; centurile sunt
perfecţionate, cea anterioară având un număr redus de oase; membrele cuprind oase
caracteristice adaptate felului de locomoţie: fugă, înot, mers, zbor.
Caracteristică este dentiţia, frecvent păstrată prin fosilizare, diferenţiată după
modul de viaţă şi hrană (fig. 232). Dinţii sunt fixaţi în alveole în oasele maxilare. Ei
sunt diferenţiaţi în incisivi, canini, premolari şi molari (fig. 233). Există însă şi câteva
158
grupe de mamifere cu dinţi identici. Cel mai simplu dinte este de forma unui con alungit
(protodont); când coroana dintelui este formată din trei tuberculi conici, coliniari este de
tip triconodont; trei tuberculi aşezaţi în triunghi dau tipul tritubercular; prin adăugarea
unui talon pe care se dezvoltă un al patrulea tubercul apare tipul tritubercular cu talon
(fig. 235); prin mărirea numărului de tuberculi se obţine tipul tetratubercular sau chiar
multitubercular.
Ciment
Dentină
Email Canini
Incisivi
Coroană
Molari Premolari
Carnasieră
Radius
1
3 2 1 4 3 2
a b c
Fig. 232. Morfologia dinţilor la mamifere: Fig. 233. Diferenţierea dinţilor.

a – carnivore; b – erbivore; c – rozătoare.
Paracon Metacon
a
Protocon
Talonoid
Protoconoid
Hipoconoid
d
b c
b a
Para-
conoid Metaconoid
Fig. 234. Terminologia dentară: Fig. 235. Stadii evolutive:

a – molar superior; b – molar inferior. a – protodent; b – triconodent;
c – tritubercular; d – tritubercular cu talon.
În funcţie de hrană şi modul de mestecare, tuberculii de pe suprafaţa de triturare

a molarilor şi premolarilor iau dispoziţii caracteristice generând mai multe tipuri (fig.
236): bunodont, cu tuberculi conici şi puţin înalţi (omnivore); secodont, cu tuberculi
lăţiţi longitudinal şi sudaţi în creste (carnivore); lofodont, cu tuberculi alungiţi, având
forma unor creste (ierbivore); selenodont, cu crestele în formă de semilună
(rumegătoare).
159
Molar Molar Molar Molar Molar Molar

superior superior superior inferior superior inferior
a d e f g
b c
Fig. 236. Tipuri de molari:

a – bunodont; b – secodont; c – lofodont; d – selenodont;
e – bunoselenodont; f – bunolofodont; g – lofoselenodont.
Exemplu: genurile Machairodus (Paleogen), Ursus spelaeus (Cuaternar),

Cetotherium (Miocen), Uintatherium (Eocen), Mastodon (Oligocen – Cuaternar),
Elephas primigenius (mamutul) (Pliocen - Cuaternar), Miohippus (Oligocen),
Aceratherium (rinocer fără corn) (Oligocen – Miocen), Rhinoceros (Miocen – Actual),
Anthracotherium (Oligocen), Bos primigenius (bourul) (Cuaternar), Bison priscus
(zimbrul) (Cuaternar).
160
SEDIMENTOLOGIE
Acest capitol abordează succint condiţiile de sedimentare a depozitelor şi

prezentarea configuraţiilor cărora le-au dat naştere, întâi în ambianţe clastice şi apoi în
ambianţe carbonatice.
Pentru început sunt de amintit zonele de depunere începând de pe continent până
la fosele oceanice (fig. 237): mediul continental, mediul litoral, mediul marin mai mult
sau mai puţin adânc.
4.1.SEDIMENTAREA DETRITICĂ
Sedimentele desprinse din roci (de vânt, apă sau gheaţă) sunt transportate, apoi
redepuse, potrivit morfologiei proprii fiecărui mediu de depunere (fig. 237).
4.1.1. DEPOZITELE CONTINENTALE
4.1.1.1. Domeniul glaciar
În această categorie intră depozitele legate de activitatea glaciară care erodează

şi transportă materialul dezagregat pe substrat dând naştere la morene laterale, mediane,
bazale şi frontale. Procesele care au loc în domeniul glaciar sunt exclusiv mecanice –
erozionale şi depoziţionale – şi au intensitate mai mare în marginea gheţarilor şi în
zonele proglaciare. Când, din motive climatice, gheţarul regresează (se topeşte), el lasă
în loc arii de depozite de zeci de metri grosime, cu acumulări locale destul de
importante (fig. 238): eskere (ramblee sinuoase în canale şi tunele glaciare), kame
(terase fluvio-glaciare cu flancuri înclinate situate între doi gheţari), microdelte glaciare,
câmpii morenice, zone de acumulare în aval de morenele frontale.
Depozite vechi de tip glaciar nu sunt foarte frecvente. Se pot cita fenomenele
glaciare care afectează pe distanţe mari depozitele cambrian-ordoviciene în bazinul
d’Illizi (Algeria): formaţiunea de paleovăi de mai multe zeci de km putând atinge 300m
denivelare, care a fost după aceea acoperită de sedimente glaciare (gresii grosiere,
cuarţite, argile); acestea din urmă constituind rezervoarele mai multor zăcăminte.
161
BAZIN (MARE DESCHISĂ) LITORAL MARGINE LITORALĂ CONTINENTAL
Câmpie abisală Taluz Platformă continentală Cordon Lagună Întindere Sabkha CONTINENT
(Şelf) barieră mareică litorală  Fluviatil
Piemont Platformă litorală (Tidal
Pantă Estuare  Glaciar
(Ridicare Taluz s.s. (Şelf intern) flat)
lito- Golfuri  Lacustru
continentală) (slope) rală
 Câmpie de inundare
Mare deschisă adâncă Mare deschisă puţin adâncă  Sabkha continentală
(Şelf extern)  Piemont (Con aluvial)
Abisal (Shore Plajă
Canale  Eolian
Ondulaţii
face) mareice
Batial Neritic
Mare înaltă (HM)
Nivel marin de bază
(BM) Baza valurilor Deltă
mareică
Supratidal
Front
deltaic Intertidal
Subtidal
Canion
submarin
 Turbidite
 Conuri
 Conturite
Fig. 237. Medii de sedimentare.
162
Substrat erodat
(“spinări de berbeci” =
roches moutonnees)
Esker
Arealul gheţarului
Morene terminale Kame
Câmpie de
scurgere
Fig. 238. Tipuri de depozite glaciare.
Ued
Laminaţie oblică
de curent
(stratificaţie
Sabkha
Barchane încrucişată)
Depozit de
sabkha
Direcţia vântului
Depozit de
torent (ued)
Silt-argilă
Fig. 239. Tipuri de depozite deşertice.
163
4.1.1.2. Domeniul deşertic
Domeniul deşertic este caracterizat printr-o absenţă aproape totală a vegetaţiei şi

variaţii mari, atât diurne cât şi sezoniere, ale vânturilor şi ale temperaturii.
Aceasta se exprimă prin prezenţa subambianţelor (fig. 239):
– hamada: teren plat acoperit de fragmente de pietre provenite din distrugerea
rocilor sub efectul variaţiilor importante de temperatură;
– serir-uri: „pavaje” de deflaţie eoliană cu suprafaţă quasiorizontală, situate în
apropierea hamadelor;
– sabkha: zonă depresionară unde se acumulează în timp, şi apoi se evaporă
rarele ape, lăsând în loc depozite de gips şi sare;
– ued-uri: torenţi temporari ce antrenează materialul dezgropat în momentul
ploilor rare dar violente. Este vorba de o sedimentare eterogenă cu extindere variabilă şi
capricioasă;
– dune: este vorba de acumulări de nisip transportat de vânt, care suflă după
anumite direcţii privilegiate. Nisipul este în general bine granoclasat. El se acumulează
în spatele obstacolelor, unde forţa vântului scade. Dunele pot să ia forme variabile
(barchane în semilună, dune transversale). Partea situată în bătaia vântului are o pantă
mică (10º maximum) în timp ce partea de sub vânt prezintă pante mai înalte formând
adesea stratificaţii încrucişate. Dunele deşertice pot acoperi suprafeţe importante (erg-ul
saharian). Se poate cita, ca un exemplu de depozite deşertice vechi, gresia de Ameland,
Carboniferul Europei de Nord. Trebuie citate de asemenea dunele de coastă formate de
asemenea prin mecanism eolian, dar în condiţii climatice diferite; nisipul de plajă fiind
deplasat de un vânt relativ constant în direcţie. Acumulările sunt mai puţin dezvoltate
faţă de cazul dunelor deşertice.
4.1.1.3. Domeniul fluviatil
Fluviile şi râurile sunt agenţii principali de transport a sedimentelor până la mare

(fig. 243). Cursul superior al unui râu are mai ales un rol eroziv; în cursul mediu
predomină transportul local împreună cu formaţiuni de câmpie inundată. Pe cursul
inferior al râurilor, fenomenul de sedimentare este preponderent.
Procesele de sedimentare sunt exclusiv mecanice şi depind de tipul de transport
al sedimentelor – individual, în suspensie sau torenţial, parţial în masă. Produsele
sedimentării fluviatile – aluviunile – se caracterizează printr-o mare varietate
granulometrică, morfometrică şi structurală.
Se disting mai multe subambianţe:
– mediul fluvial propriu-zis (fig. 240). El poate prezenta mai multe aspecte în
funcţie de tipul cursului de apă:
1) r e ţ e a î m p l e t it ă furnizând corpuri de nisip bine interconectate în timp ce restul
sistemelor (reţele anastomozate, canale liniare, reţele meandriforme) prezintă
discontinuitate laterală putând merge până la o succesiune de lentile izolate.
2) c a na l l i n i a r aşezat pe o pantă destul de mare, care se materializează prin depozite
de corpuri de nisip alungite şi izolate, cu o lăţime bazală de 500 metri. Caracteristicile
acestor corpuri sunt destul de omogene. Există un risc însemnat de trunchiere prin
eroziune.
164
A. Principale tipuri de râuri (Miall, 1977).
Rectiliniu Anastomozat
Meandriform Amigdaloid
Bare nisipoase de acreţie
B. Schemă regională (Miall, 1981).

Curent
despletit
Vale
Con aluvial
Canal
Curent anasto-
despletit mozat
Canal
Meandre
Câmpie aluvială Câmpie deltaică

Curent
Canal
despletit
anastomozat
Curent
despletit
Canal
Meandre
Canal
Fig. 240. Medii de sedimentare fluviatile.

165
3) me a nd r e l e f l u v i a t i l e sunt legate de o pantă slabă; din cauza unor deplasări

frecvente a direcţiei râului, el depune o succesiune de lentile nisipoase (bare de
meandre) într-un mediu argilos (câmpii de inundare şi “plombe” argiloase ale braţelor
moarte). Extinderea transversală a acestor lentile de nisip este cuprinsă între 100 metri şi
câţiva km. Nisipurile sunt bine granoclasate, în general direcţionate şi se degradează
treptat către în sus.
4) r e ţ e a u a a na s t o mo z a t ă posedă, la scara canalelor, caractere mixte de formă
liniară şi meandriformă. La scară regională, ea prezintă interconexiuni între corpurile de
nisip.
B. Secţiune verticală transversală

Lobi de curgere
(dimensiune verticală exagerată)
debritică (debris flow)
Leveu şi depozit
de curgere debritică
Depozite de canal
Depozite de
depăşire canal
A. Distribuţie de facies
Facies proximal Facies intermediar Facies distal
C. Secţiune verticală longitudinală (dimensiune verticală exagerată) (după Spearing, 1975).
Fig. 241. Con aluvial.
– conuri aluviale (fig. 241): sedimente depuse la poalele reliefului topografic,

adesea în formă de evantai putând lua proporţii impresionante (mai multe sute de metri
grosime; răspândire pe câteva zeci până la sute de km). Este vorba de un material
eterogen şi nesortat constituit dintr-o îngrămădire de canale cu numeroase eroziuni.
Bancurile sunt de grosime mică la medie şi variază rapid în toate direcţiile sub efectul
eroziunii.
166
4.1.1.4. Domeniul deltaic
Domeniul deltaic este variat şi se întinde de la domeniul fluviatil până la

domeniul litoral. Sistemul se dezvoltă atât subaerian cât şi subacvatic şi se extinde prin
procese de progradare, care determină acumulări groase de sedimente cu geometria
tipică a conurilor de dejecţie (fig. 242).
În partea sa centrală, el este dominat de canale de nisip asociate cu depozite de
revărsare (nisipo-argiloase) şi mareice (argiloase) dispuse în bancuri paralele destul de
întinse. Procesele frecvente de avulsie (schimbarea frecventă a direcţiei cursului în
câmpia aluvială) pot explica marea varietate a formelor de eroziune şi acumulare.
Morfologia unei delte poate fi foarte variată. Ea este controlată prin două
fenomene: bilanţul dintre aportul de sedimente şi eroziunea pe de o parte, şi natura
fenomenelor erozionale dominante pe de altă parte. Se pot uşor distinge (fig. 243) acele
delte bine dezvoltate (alungite) în picior de pasăre, puţin dezvoltate (lobi), nedezvoltate
datorită mareelor sau valurilor. Pentru fiecare din aceste tipuri, morfologia şi
organizarea corpurilor nisipoase sunt diferite. O deltă importantă (Mississippi, Niger,
Orinoco, Nil) este adesea constituită prin întrepătrunderea mai multor tipuri diferite.
Oscilaţiile nivelului de bază condiţionează raportul dintre acumularea
sedimentelor (activă când nivelul se ridică) şi eroziunea lor (mai intensă când nivelul
coboară). La aport terigen important, scăderea nivelului de bază stimulează progradarea.
Poziţia nivelului de bază, la un moment dat, şi procesele care domină spaţiile respective
determină două subdiviziuni importante ale sistemului deltaic:
1) delta emersă, subaeriană (engl. flood plain);
2) delta submersă, subacvatică (delta frontală).
Sistemul deltaic este controlat, în exclusivitate, de procese mecanice
construcţionale şi erozionale, dezvoltate subacvatic prin curenţi fluviatili, valuri sau
maree. Produsele acumulate sunt, exclusiv clastice şi se acumulează în corpuri de
dimensiuni şi forme variate (canale colmatate, grinduri, bare transversale şi
longitudinale, câmpii aluviale), cu structuri interne caracteristice (stratificaţii oblice la
scară mare, stratificaţii paralele cu granoclasare, structuri masive).
Subsidenţa activă asigură acumularea masivă a sedimentelor şi explică grosimea
foarte mare a depozitelor deltaice.
Într-un mediu de sedimentare deltaic, faciesurile sunt bine granoclasate
predominând depozitele fine sau medii. Ele variază foarte rapid pe verticală.
Deoarece rata de sedimentare este foarte mare, se produc frecvente prăbuşiri ale
căror urme sunt faliile de creştere şi care induc cuiburi de acumulare nisipoase ce pot
deveni importante rezervoare pentru hidrocarburi.
167
Câmpie de inundare
Predomină influenţa Canal activ

fluviatilă Canal abandonat
Canale şi depăşire canal.
Câmpie deltaică
superioară
Limita mareei
înalte
Câmpie deltaică
inferioară
Zonă emersă
Zona mareelor şi
canalelor
Marginea câmpiei deltaice Deltă activă

Zonă submersă
Platformă
Curent longitudinal Deltă subacvatică
Predomină influenţa litorală: dominant
(maree, curenţi de coastă
valuri, plaje, bare litorale,
golfuri)
Fig. 242. Diferite elemente ale unei delte.
Destructiv Constructiv Foarte constructiv

(dominat de valuri) (Lobi) alungit (picior de
pasăre)
Faciesuri nisipoase
Nisip fluviatil
Front deltaic Faciesuri fine
Bară de gură Câmpie deltaică
de vărsare
Bară distală Prodeltă
Şisturi nisipoase Ondulaţii mareice
Bară de maree Crevasă
Destructiv
(dominat de maree) Scară verticală exagerată
Fig. 243. Principale tipuri de delte (după Fisher, 1969).

168
4.1.2. DOMENIUL DE MARGINE DE LITORAL

ŞI DOMENIUL LITORAL
Se situează pe limita dintre domeniul continental şi domeniul marin. Se întâlnesc

corpuri nisipoase de mare extindere cărora le pot fi asociate, local corpuri mai deschise,
lenticulare (fig. 244).
În mediul litoral, pulsaţia mareelor permite definirea mai multor zone
(subambianţe):
– zona supratidală corespunzătoare terenurilor situate deasupra nivelului cel
mai înalt al mării. Ele nu sunt niciodată acoperite cu apă.
– zona intertidală corespunzătoare terenurilor situate între nivelul cel mai înalt
şi nivelul de bază al mării. Ele sunt descoperite la baza mareei.
– zona subtidală corespunde terenurilor situate sub nivelul de bază al mării. Ele
sunt deci continuu acoperite de ape.
– zona litorală non-mareică situată deasupra bazei valurilor de furtună.
Con de furtună
Ondulaţii mareice
Canal mareic
Deltă mareică
Dune
Maree
Lagună Gura deltei
Barieră litorală
Fig. 244. Model geologic de barieră litorală
asociat cu delta mareică (după Walker, 1979).
Geometria sedimentelor acumulate constă în:

– bariere litorale (sau cordoane litorale) al căror arhetip este insulele Galveston
în Golful Mexic (fig. 245) şi care se întind paralel cu ţărmul mării uneori pe mai multe
zeci de km. La scară verticală se observă granulometrie crescând către în sus. Aceste
bare pot atinge câţiva zeci de metri înălţime. Ele constituie rezervoare excelente.
169
– cordoane „chenier” (fig. 246) constituie dintr-o serie de cordoane de nisip,

separate de ţărmul mării prin sedimente fine mlăştinoase. Ele corespund adesea cu
cordoane litorale separate apoi de mare prin progradarea ţărmului mării.
– delte şi plaje mareice de mică întindere situate la proximitatea imediată a
gurii de vărsare.
Foraje
Lagună Mare
0
Nisip
Silt şi
6m argilă
Nisip – Silt - Argilă
PLEISTOCEN
12 m
0 3 km Nisip Silt
Linii de timp
Fig. 245. Insule barieră (secţiune prin insula Galveston).
B. Secţiuni transversale printr-un cordon „chenier” din Surinam

(după Brouwer, 1953).
Insula înaltă Dorsala Creole

Micul Chenier Bară de gură de golf
A. Secţiuni prin cordoane „chenier” la Vest de Missisippi

(după Gould & Mac Farlan, 1959).
Fig. 246. Cordoane “c h e n i er “ - Secţiuni transversale.
170
4.1.3. DOMENIUL MARIN
Domeniul marin ocupă cea mai mare suprafaţă de sedimentare de pe glob.

Sedimentarea este controlată de sursa de material, morfologia fundului, energia
gravitaţională, regimul hidrodinamic şi mai puţin de salinitate, temperatură sau lumină.
Sedimentele au grosimi foarte variabile, atingând sute şi mii de metri grosime şi
îmbrăcând forma unor corpuri cu geometrie diversă.
În domeniul marin se întâlnesc de fapt două tipuri de formaţiuni susceptibile de a
furniza rezervoare de hidrocarburi:
– n i s i p u r i l e m a r i n e t r a ns g r e s i v e , situate într-un mediu marin puţin
adânc. Ele se întind în general paralel cu locul şi sunt construite prin curenţii mareici,
valuri şi tempestite. Este vorba de nisip bine granoclasat având laminaţie orizontală sau
stratificaţie încrucişată. Acestea sunt corpuri de grosime redusă (< 30m) dar pe o
extindere mare: 2 la 50 km lăţime, şi până la 150 km lungime.
– t u r b i d it e l e (conuri de mare adâncă – engl. deep-sea fan) formate prin
acumularea la baza pantelor a materialului adus printr-o serie de curgeri gravitaţionale.
Se disting (fig. 247):
a) canal de alimentare, adesea eroziv;
b) un anumit număr de canale distributare;
c) lobi de depozite constituite din bancuri nisipoase îngrămădite;
d) depozite de revărsare continue între lobi.
Îngrămădirea diferitelor curgeri gravitaţionale unite de fenomene de revărsare şi
de progradare se traduce pe o secţiune verticală printr-o predominanţă a bancurilor
argiloase la baza seriei, faciesurile nisipoase devenind mai importante către topul seriei.
În acelaşi timp grosimea bancurilor nisipoase creşte, precum şi granulometria, deoarece
se observă conglomeratele (fig. 248).
Faciesul de revărsare (inundare) de grosime metrică pe o extindere de mai mulţi
km sunt compuse din faciesuri fine (argile sau siltite) şi se compară cu depozitele de
lobi sau de canal de grosime metrică la zeci de metri, dar cu extindere mare de sute până
la mii de metri.
După criteriul batimetric şi geomorfologic (relieful fundului) sunt separate mai
multe subdomenii (subsisteme). Astfel:
Adâncimea apei Zone Unităţi

la interfaţa cu sedimentul batimetrice geomorfologice
0 ; - 200m neritică şelf
(platforma continentală)
- 200m ; -1500m (- 2000m) batială taluz
(povârniş continental)
- 1500m (- 2000m) ; - 5000m (- 6000m) abisală piemont oceanic
câmpie abisală
> - 5000m (- 6000m) hadală fose oceanice
171
FACIES INTERPRETARE
Secvenţe Granulometrie
SL CON INTERN
DF FUS
Umplutură de
CGL
canal
CGL
Parte
MS canalizată a
lobilor de
TnU FUS
PS supracon
CANAL DE (CGL)
FUS
CON MEDIAN
ALIMENTARE MS Canalizat
PS
PANTĂ CĂTRE BAZIN
TkU
CUS
CT Difuz
MS Parte difuză
Bancuri subţiri TkU CUS a lobilor de
Conglomerate supracon
CON Gresii grosiere
Granoclasare SUPERIOR
CT TkU CUS
Gresii masive
CON MEDIAN CT TkU CUS

CON EXTERN
Proximal
Turbidite Con submarin

CON
Distal INFERIOR
CGL – conglomerat
CT – turbidite clasice
Bancuri subţiri MS – nisip masiv
PS – gresii şi galeţi
Fără scară DF – curgeri debritice (debris flow)
TkU – stratonomie în creştere
CUS – granulometrie în creştere
TnU – stratonomie în scădere
FUS – granulometrie în scădere
SL – slump (curgere)
Fig. 247. Vedere în plan a unui model de Fig. 248. Secvenţă litologică a unui evantai (con)
evantai (con) submarin (după Walker, 1978). submarin (după Walker & Mutti, 1973).
172
4.1.4. DIAGENEZA ÎN SERIA DETRITICĂ
Diageneza este un ansamblu de modificări chimice şi fizice pe care le suferă o

rocă sedimentară după depunerea sa, cu excepţia fenomenelor orogenice şi vulcanice. În
studiul sedimentării detritice, va trebui să avem la dispoziţie acumulări simple de
material de dimensiuni variabile mai mult sau mai puţin granoclasate potrivit mediului
de sedimentare.
Diageneza în seria detritică se manifestă prin:
– compactarea sedimentelor sub greutatea sedimentelor suprajacente care se
materializează prin expulzarea apei din porii rocii, scăzând porozitatea;
– cimentarea, în esenţă după expulzarea sărurilor dizolvate în apa interstiţială
care, sub influenţa variaţiilor de presiune şi temperatură, putând precipita şi forma un
ciment, liant al materialului original. Cimenturile întâlnite cel mai frecvent sunt cele
silicioase, argiloase şi carbonatice şi, ca accesorii, evaporitice. Dizolvarea cimentului
format într-un stadiu ulterior îngropării sau ridicării rocilor peste suprafaţa scoarţei
terestre este un proces specific gresiilor şi conglomeratelor vechi cu ciment calcitic sau
sulfatic, acest lucru conducând la apariţia porilor secundari (porozitate secundară);
– recristalizarea prin schimbul de ioni;
– dizolvare într-o apă puţin încărcată cu săruri. Acest fenomen este relativ rar în
mediul detritic. Se poate cita cazul depozitelor debritice cochilifere diseminate într-un
nisip. Ele sunt însoţite de mărirea porozităţii şi a permeabilităţii;
– dizolvarea selectivă a mineralelor metastabile şi instabile: carbonaţi,
nezosilicaţi (olivine), inosilicaţi (piroxeni, amfiboli), filosilicaţi (biotit), tectosilicaţi
(feldspaţi, feldspatoizi), contribuie la creşterea porozităţii secundare şi, în timpul
desfăşurării procesului, la schimbarea chimismului soluţiilor. Dizolvarea sub presiune la
contactul dintre claste cuarţ – cuarţ, calcit – calcit, provoacă, la scară mică,
întrepătrunderi specifice (contacte suturale), iar la scară mare (dm, m) conduce la
apariţia unor structuri stilolitice;
– substituţia mineralogică (metasomatoza diagenetică) afectează mineralele
metastabile şi instabile. Acest proces poate avea loc parţial sau total şi, de cele mai
multe ori, păstrează forma cristalografică a mineralelor înlocuite (pseudomorfoze). Cele
mai frecvente substituţii mineralogice în rocile detritice sunt:
1) înlocuirea cimentului calcitic prin dolomit, mai ales în gresiile fine, sub acţiunea
apelor interstiţiale;
2) pseudomorfozele de caolinit după feldspaţi, în diageneza timpurie (îngropare mică);
3) pseudomorfozele de calcit după minerale argiloase, în diageneza târzie (la îngropare
progresivă şi pH alcalin);
4) substituţia cuarţului de către calcit, în diageneza târzie, sub acţiunea soluţiilor
interstiţiale alcaline;
5) albitizarea feldspatului potasic în graywacke;
– fracturarea unui sediment. Această transformare nu este des întâlnită, cu
excepţia gresiilor silicioase sau cuarţitelor. Ea poate aduce un câştig apreciabil asupra
permeabilităţii formaţiunii de la drenaj favorabil, la curgere, fără vreo influenţă asupra
porozităţii.
Studiul global al diagenezei şi al diagenezei tardive este importantă atât în seria
detritică cât şi în mediul carbonatic.
173
4.2. SEDIMENTAREA CARBONATICĂ
Cu foarte rare excepţii, rocile carbonatice, sunt compuse aproape numai din
calcit, aragonit şi dolomit, de origine chimică sau biochimică.
În apele curente lacustre sau marine, ionii Ca2+, Mg2+ şi CO 32- sunt prezenţi,
potrivit unui echilibru care este funcţie de conţinutul în CO 2. O variaţie a conţinutului în
CO2 sub influenţa temperaturii, agitaţia apelor, pH-ului, Eh-ului poate deci antrena o
precipitare a carbonaţilor.
O altă origine, aceea biochimică, este fixarea carbonatului de calciu în scheletul
anumitor organisme animale sau vegetale. După moartea acestor organisme, resturile de
schelete se acumulează pentru formarea calcarelor bioclastice şi calcarelor
bioconstruite.
Pe de altă parte, algele captează CO2-ul necesar fotosintezei lor şi bacteriile
anaerobe, care degajă sulfaţi, modifică echilibrul ionic, conducând la precipitarea
calciului.
În sfârşit, apele, care atacă şi distrug calcarele bioconstruite şi transportă
resturile, participă la formarea calcarenitelor. Ulterior, aceste calcare pot fi supuse la
acţiunea diagenetică a apelor, inducând dolomitizarea.
Aşadar, dacă compoziţia rocilor carbonatice este simplă, frecvent monominerale,
nu se poate spune acelaşi lucru şi despre sedimentare, care face apel la condiţiile de
mediu. Carbonaţii se pot forma fie în mări adânci, fie în mări mai puţin adânci.
4.2.1. SEDIMENTAREA CARBONATICĂ ÎN MARE ADÂNCĂ
În prezent, fundul oceanelor este acoperit de mâl ce are un conţinut mai mare de
30% carbonaţi, în particular mâlurile compuse din resturi de organisme planctonice
precum foraminiferele (globigerinele). Ca efect, resturile organismelor, de dimensiuni
apreciabile sau cu testuri mai rezistente pot ajunge, fără să fie total dizolvate, la fundul
mării, sau ele sunt chiar îngropate în mâlul care le protejează. Acest mâl carbonatic
poate, prin urmare, să dea naştere la roci carbonatice.
4.2.2. SEDIMENTAREA CARBONATICĂ ÎN MĂRI PUŢIN ADÂNCI
4.2.2.1. Calcare
În afară de mâlurile carbonatice abisale, calcarele se formează de preferinţă în

zonele agitate şi bine aerate de pe platoul continental cum ar fi, de exemplu, în Bahamas
sau în Noua Caledonie. Într-o vedere mai largă se disting (fig. 249 şi fig. 250):
– marea deschisă,
– zona de barieră,
– laguna legată de largul mării printr-o trecere, aceasta făcând să fie simţită
influenţa mareelor şi permiţând definirea unei zone subtidale care corespunde părţii de
lagună constant scufundată (imersată) şi zonei de continent care poate fi desemnată ca
zonă supratidală.
Zona de barieră este ocupată de formaţiuni recifale ridicate de către organisme
constructoare (corali, alge, crinoide, briozoare). Organismele se dezvoltă pe partea
174
dinspre largul mării, acolo unde apa este curată şi aerată; activitatea organismelor este
supusă acţiunii valurilor. Resturile se acumulează spre larg şi episodic spre interior la
momentul furtunilor. În laguna puţin adâncă domneşte o viaţă intensă care conduce la
formarea calcarelor bioclastice sau bioconstruite în strate normale. Dacă laguna este
suficient de izolată şi condiţiile climatice sunt favorabile, se pot obţine, prin evaporare;
depozite chimice de carbonaţi şi evaporite. În apropiere, se pot observa depozite
terigene aduse de către cursurile de apă.
MEDIU MARIN RESTRICTIV MEDIU MARIN DESCHIS

(platformă internă) (platformă externă)
(spatele recifului) (faţa recifului)
Zona de
recif
Zona supratidală Zona intertidală Zona subtidală barieră
HM
BM
Fig. 249. Medii de depozitare carbonatice.
Depozit
de mâl
Aporturi Insulă
terigene
Canal Fund cu Plajă
corali
Fund
nisipos Barieră
recifală
Nivel marin ridicat

Ridicare
emersă Insulă Franjuri
Lagună recifale Nisip
calcaros
Depozite Depozite Depozite Depozite

ale lagunei ale lagunei de spatele recifale şi
interne externe recifului subrecifale
Fig. 250. Sedimentare carbonatică în mare puţin adâncă (după R. Cussey).
175
Se utilizează frecvent o terminologie bazată pe poziţia în raport cu reciful

coraligen:
– faţa recifului către mare (engl. FORE-REEF)
– reciful propriu-zis (engl. REEF)
– spatele recifului către lagună (engl. BACK-REEF).
Partea lagunară este uneori subdivizată în două: o lagună externă unde influenţa
recifală este preponderentă şi o lagună internă unde aportul terigen este mai mult sau
mai puţin important.
Se prefigurează deci următoarea succesiune litologică:
– în marea deschisă: mudstone (calcare alcătuite din granule libere cu diametrul
mai mare de 20µ şi în cantitate mai mică de 10% şi o matrice calcaroasă – mud
supported), wackestone (calcare alcătuite din granule libere mai mult de 10% legate
printr-o matrice calcaroasă – mud supported) cu globigerine, şi în apropierea recifului
wackestone cu microfragmente de echinoderme;
– în faţa recifului (Fore - Reef): grainstone (calcare alcătuite din granule libere
cu contacte tangenţiale mai mult de 60% – grain supported lipsite de matrice calcaroasă
sau mai puţin de 1% particule cu diametrul mai mic de 20µ) şi packstone (calcare
alcătuite din granule cu contacte tangenţiale mai mult de 60% – grain supported şi o
cantitate redusă de matrice calcaroasă) cu macrofragmente de organisme constructive,
cu cimentare neregulată, fără stratificaţie (facies shoal);
– reciful propriu-zis: boundstone (calcare alcătuite din schelete de organisme
coloniale şi bioclaste sudate depoziţional, adesea în poziţie de creştere) şi grainstone;
– în spatele recifului (Back-Reef): wackestone, packstone şi grainstone cu
fragmente de foraminifere şi de echinoderme şi în plus fragmente recifale;
– laguna externă deschisă: wackestone, packstone cu elemente fine,
granoclasate şi cimentate;
– laguna internă: wackestone şi mudstone cu mici elemente în fragmente sau
întregi mai mult sau mai puţin abundente, cimentate, cu aport terigen.
De la un complex recifal la altul, se observă modificări în repartiţia faciesurilor:
– spre larg: o sedimentare a calcarelor fine de tip mudstone, wackestone.
– în faţa recifului: fragmente recifale de talie mare;
– în recif: depozite recifale, in situ
– în spatele recifului: fragmente recifale de talie mică,
– în lagună: facies de tip mudstone, packstone, wackestone.
Grosimea (talia) recifilor este variabilă. Se disting recifi în franjuri, proximali
litoralului, a căror lărgime nu depăşeşte câţiva kilometri şi care de obicei este mai mică
(o sută de metri) şi recifi barieră situaţi adesea la limita cu platoul continental, a căror
lărgime poate atinge mai mult de 20 km. Se poate cita Marea Barieră de corali din
Australia care se întinde pe 2000 km, şi a cărei lărgime poate atinge 200 km.
Dacă, într-o regiune condiţiile climatice nu variază, putem avea asemenea
faciesuri recifale, în permanenţă, pe perioade geologice suficient de lungi. Mişcarea de
dute-vino a mării (eustatism = bascularea nivelului marin) îşi pune amprenta totuşi,
modificând repartiţia geografică faciesurilor. Se vorbeşte despre:
– r e c i f i t r a n s g r e s i v i când deplasarea recifului către râu corespunde la o
avansare a mării (transgresiune) (fig. 251.a );
– r e c i f i r e g r e s i v i când deplasarea se face către larg la intervenţia unei
regresiuni marine (fig. 251.b ).
176
De remarcat că, în complexe asemănătoare, se găseşte frecvent diacronism de

facies, altfel spus, liniile de timp taie faciesul. Dacă transgresiunea şi regresiunea se
succed, se poate deci obţine o morfologie foarte complexă în ansamblul recifal.
Rocile rezervor foarte importante corespund în special faciesului recifal şi
faciesurilor din faţa şi respectiv spatele recifului (facies shoal), unde se observă o
porozitate intergranulară şi matricială ce nu poate fi neglijată.
a. RECIF TRANSGRESIV
NM
Facies de
mare
deschisă
Terigen Spatele
recifului
Recif
Faţa recifului
b. RECIF REGRESIV Recif
NM
Terigen
Spatele
recifului
Faţa recifului Facies de mare
deschisă
Fig. 251. Secţiuni prin recifi.
4.2.2.2. Dolomite
Dolomitele sunt roci asociate în mod obişnuit cu calcare şi evaporite, şi mai

puţin cu argile. Ele se întâlnesc mai ales în formaţiuni prepaleozoice şi paleozoice, fiind
rare în cele mezozoice şi neozoice. În calcare fine, calcilutite, depozite de gips, anhidrit
sau argile, dolomitele apar ca nivele interstratificate, bine individualizate, iar în masa
calcarelor organogene iau forma unor corpuri lentiliforme lipsite de limite tranşante.
Dolomitele pot avea şi o origine primară. Ele sunt formate deci în mediu marin
restrâns, participarea sărurilor magneziene făcându-se în suita de evaporare a apelor în
regiuni calde sau aride. Totuşi, majoritatea dolomitelor provin din transformarea, după
sedimentare, a calcarelor la intervenţia unei circulaţii a soluţiilor bogate în magneziu. În
secţiunea care urmează, se abordează problema prin prisma diagenezei în mediu
carbonatic.
177
4.2.3. DIAGENEZA ÎN MEDIUL CARBONATIC
Legat de natura sa mineralogică, o rocă carbonatică este supusă la modificări

profunde:
– compactare,
– dizolvare,
– substituţie mineralogică (metasomatoza diagenetică),
– recristalizare,
– cimentare,
– fracturare,
care provoacă modificarea reţelei de pori. Aceste transformări pot demara din momentul
depunerii (diageneză sinsedimentară); ele putând să succeadă în timp geologic
(diageneză timpurie şi tardivă). Aceste transformări sunt reversibile şi pot masca uneori
fenomene intermediare. Mecanismele diagenetice observate reflectă mişcarea bazinului
de sedimentare (subsidenţă, cutare, imersiune). Modificările diagenetice sunt foarte
complexe, dar nu sunt acţiunea hazardului, şi pot fi reduse la câţiva factori, deci este
bine de precizat importanţa relativă, extinderea şi efectele, pentru a încerca să înţelegem
evoluţia rezervoarelor şi a reţelei finale de pori.
Compactarea. Are un rol minor în seria carbonatică. Compactarea este inhibată
de cimentarea timpurie şi solicită presiuni mult mai mari decât sedimentele detritice.
Dizolvarea. Are loc în funcţie de compoziţia fluidului şi a materialului, de
condiţiile de temperatură şi presiune. Ea este în principal legată de o spălare de către ape
puţin încărcate în sare, în special ape meteorice situate deasupra pânzei freatice (zona
vadoasă). Această dizolvare se traduce printr-o creştere a porozităţii care poate să se
dezvolte din momentul îngropării sau cu ocazia unei imersiuni tardive sau timpurii.
Ultimul stadiu este cel al carstificării care se produce în general la o imersiune tardivă
când fracturarea facilitează circulaţia apelor.
Metasomatoza diagenetică. Este vorba în special de substituirea calcitului prin
dolomit (dolomitizare), fie prin apele de suprafaţă hipersaline, fie prin apele subterane
profunde urcând de-a lungul faliilor şi fracturilor. Substituirea este însoţită de o creştere
a porozităţii prin apariţia unei porozităţi secundare de substituţie.
Se vorbeşte de transformări mineralogice când mineralul este înlocuit printr-o
formă polimorfă, cum este cazul aragonitului, înlocuit prin calcit.
Recristalizarea. Este o transformare de natură cristalină fără modificare
mineralogică, însoţită în general de o scădere a porozităţii. Aceste fenomen se întâlneşte
mai ales în calcare.
Cimentarea. Corespunde la o obturare a porilor prin participarea unui mineral,
dolomit, calcit. Cimentul poate fi de aceeaşi natură ca şi cel original şi este adesea
dificil de diferenţiat cimentarea de recristalizare. Această cimentare este adesea
timpurie, fără acţiunea apelor marine sau meteorice, în zona vadoasă sau freatică. Ea
poate în schimb să se întâmple mai târziu la intervenţia unei imersiuni. Aproape evident,
această cimentare este însoţită de o scădere a porozităţii care poate fi importantă.
Fracturarea. Intervine după îngroparea, în sedimente consolidate sub acţiunea
eforturilor tectonice diverse. Această fracturare este însoţită de o slabă creştere a
porozităţii, dar în schimb de o importantă creştere a permeabilităţii, cu excepţia
existenţei unei colmatări. În acest sens amintim şi cazul stilolitelor care sunt figuri de
dizolvare sub presiune. Substanţele insolubile din roci se depun în lungul fisurilor în
178
timp ce părţile solubile sunt deplasate şi precipitate după plane paralele cu o tensiune
principală. Prezenţa stilolitelor este însoţită de o scădere a porozităţii.
După definirea diferitelor forme de diageneză în carbonaţi şi înainte de
precizarea zonelor unde ele apar, sunt de amintit etapele diagenetice distincte:
– faza diagenetică sinsedimentară: cuprinde toate transformările care afectează
sedimentele, înainte ca ele să fie micşorate prin îngropare, sub influenţa apelor
superficiale sau marine. Ea: a) creşte porozitatea : puţin prin recristalizare sau b) scade
porozitatea: cimentare nereuşită.
– faza diagenetică legată de o imersiune timpurie: după îngroparea lor,
sedimentele pot fi din nou în contact cu apele agresive care pot avea o acţiune mai mult
sau mai puţin violentă, care depinde de sedimentele iniţiale, de climat, de volumul supus
acţiunii apelor agresive şi de durata acestei acţiuni. Apele vadoase vor avea un efect de
dizolvare, în timp ce apele freatice vor avea mai degrabă un efect de cimentare.
În concluzie: a) creşterea porozităţii: dizolvare, dolomitizare;
b) scăderea porozităţii: cimentare.
FORMAŢIUNEA CARBONATICĂ MISHRIF
MARIN RESTRICTIV MARIN DESCHIS

PLATFORMĂ INTERNĂ PLATFORMĂ EXTERNĂ BAZIN
Supratidal Intertidal Subtidal Recif
Banc de spatele Banc de faţa

recifului recifului
TEXTURI Mudstone. Wackestone Boundstone Packstone

Wackestone-Packstone Wackestone Mudstone - Wackestone
Wackestone Packstone Grainstone Grainstone
FAUNĂ Foraminifere bentonice Rudişti Echinoderme Oligostegine
Biopisolite
FLORĂ Alge verzi – ostracode Debriuri Microdebriuri Globigerine
REZERVOARE
POROZITATE INTERGRANULAR
PRIMARĂ MATRICEAL MATRICEAL MATRICEAL
POROZITATE
SECUNDARĂ DIZOLVARE
CIMENTARE SPARIT – MICROSPARIT
FORMARE DE DOLOMITIZARE DOLOMITIZARE

STILOLITE RECRISTALIZARE RECRISTALIZARE
Fig. 252. Formaţiunea carbonatică MISHRIF.
179
– faza diagenetică legată de fenomene de dizolvare sub presiune: efectele

tectonice sau subsidenţa pot declanşa fracturarea sau apariţia de stilolite, recristalizare.
Creşterea porozităţii şi permeabilităţii: fracturare
a) scăderea porozităţii: stilolite, recristalizare
– faza diagenetică prin imersiune târzie care se traduce prin:
creştere porozităţii prin dizolvare (Karst)
a) scăderea porozităţii prin recristalizare
Se observă aşadar că acestea sunt în final zone emergente care sunt foarte
sensibile la diageneză şi în particular zona de recif, unde porozitatea primară
favorizează circulaţia apelor meteorice şi acţiunea sa benefică. Alte zone care nu pot fi
supuse la imersiune timpurie şi a căror porozitate primară este puţin dezvoltată, sunt în
general mai puţin influenţate prin diageneză.
Se arată aceasta pe schema de la figura 252, unde sunt rezumate toate caracterele
sedimentării carbonatice: mediu, structură, faună, floră şi caracteristicile rezervoarelor:
porozitate primară, porozitate secundară şi fenomenele anexe (stilolitizare, dolomitizare,
recristalizare). Se observă deci, că este foarte important de precizat condiţiile de
sedimentare care influenţează asupra repartiţiei porozităţii primare, dar de asemenea şi
de cunoscut paleogeografia sectorului prin incidenţa pe care aceasta o parte avea la
nivelul porozităţii secundare.
180
ARHITECTURA INTERNĂ A REZERVOARELOR
Pentru alegerea celui mai potrivit mod de exploatare se impune ca după

definirea, în special prin seismică, a formelor de zăcământ să fie aprofundată arhitectura
internă a rezervoarelor.
În acest sens este necesară:
1) determinarea principalelor faciesuri ale rezervorului cu precizarea caracteristicilor de
porozitate, permeabilitate, rol de ecran;
2) precizarea distribuţiei în spaţiu şi corelarea litologică, pe baza diagrafiilor geofizice;
3) divizarea ansamblului rezervorului în mai multe unităţi ce se extind asupra structurii;
4) cuantificarea evoluţiei tridimensionale a caracteristicilor rezervorului pentru fiecare
unitate: înălţimea totală şi utilă, litologie, conţinut de argilă, porozitate, permeabilitate;
5) evaluarea extinderii şi a rolului dinamic al anumitor pachete litologice: drenuri,
ecrane.
Acest demers presupune mai multe etape:
1) analiza carotelor din sonde şi raportarea diagrafiilor la ele precum şi definirea unui
model sedimentar;
2) analiza diagrafiilor sondelor necarotate şi extinderea modelului sedimentar prin
secţiuni verticale, precizând corelaţiile dintre sonde;
3) interpretarea stratigrafică şi eventual litologică pornind de la seismică prin
extrapolare, dacă datele sunt împrumutate modelului de ansamblu al zăcământului;
4) integrarea datelor dinamice (teste de interferenţă, probe de producţie, măsurători de
presiune, diagrafii de producţie) şi validarea modelului geologic.
181
5.1. DEFINIREA MODELULUI SEDIMENTAR
Recunoaşterea mediului de depunere al rezervorului se sprijină pe o analiză

precisă a faciesului. În cazul rezervoarelor argilo-grezoase, analiza sedimentologică se
axează în special pe cercetarea secvenţelor sedimentare caracteristice. Pentru aceasta se
insistă pe evoluţia granulometrică verticală a sedimentelor, precum şi pe evoluţia
grosimii bancurilor succesive.
Este vorba aşadar despre: secvenţe grosiere (engl. coarsening-upward) sau fine
(engl. fining-upward) granulometric în sus, în litoni de grosime crescătoare în sus (engl.
thicker-upward) sau de grosime descrescătoare în sus (engl. thinner-upward) (fig.253).
Analizei granulometrice şi stratonomice i se adaugă examinarea structurilor sedimentare
interne sau externe. În tabelele 5, 6, 7 se găsesc informaţii caracteristice diferitelor tipuri
de depozite grezoase-argiloase având legătură cu evoluţia granulometrică,
eterogeneitatea formaţiunii, dimensiunile sale şi alte date utile ingineriei de zăcământ
(porozitate, permeabilitate).
Pentru rezervoarele carbonatice, noţiunea de analiză secvenţială nu este, de
asemenea, uşor de utilizat. Se aplică pentru examinarea faciesului (mudstone,
wackestone, packstone, grainstone şi boundstone), când diageneza nu ascunde complet
observarea, aşezarea în cadrul platformei carbonatice (lagună, recif, mare deschisă),
situarea din punct de vedere geografic a diferitelor zone (direcţia coastei, a mării
deschise), recunoaşterea dacă se găseşte în episodul transgresiv sau regresiv pentru a
avea idee despre deplasarea întregului ansamblu recifal. Trebuie mai bine înţeleasă
contribuţia diagenetică care adesea are o importanţă determinantă în evoluţia
caracteristicilor rezervoarelor (dizolvare, precipitare, fracturare).
Dacă se lucrează cu rezervoare carbonatice sau argilo-grezoase, este evident că
un asemenea examen este facilitat atunci când se dispune de carote care permit
recunoaşterea faciesului fără nici o ambiguitate, urmărirea corectă a evoluţiilor
granulometrice şi identificarea structurilor sedimentare. Analiza efectuată asupra
carotelor laterale recoltate cu ajutorul ciupitoarelor de strate permite, cu mai multă
precizie totuşi, furnizarea unei analize grano-secvenţiale, dar este inoperantă pentru
cazul structurilor sedimentare şi al examinării stratonomice.
Pentru a putea furniza o analiză stratonomică corectă, trebuie să dispunem de un
carotaj continuu în rezervor pe o lungime suficientă pentru punerea în evidenţă a
evoluţiilor crescătoare sau descrescătoare ale litonilor. Un carotaj continuu pe toată
grosimea rezervorului trebuie făcut în mai multe puncte din zăcământ pentru a permite
precizarea evoluţiei faciesului şi elaborarea unui prim model sedimentar.
182
SECVENŢE DE FACIES
Granulometrie
în scădere
(Fining-up)
Granulometrie
Granulometrie în creştere
în creştere (Coarsening-up)
(Coarsening-up)
SECVENŢE STRATONOMICE
Stratonomie
Stratonomie în scădere
în creştere (Thinning-up)
(Thickening-up)
Fig. 253. Tipuri de secvenţe.
183
MEDIUL CONTINENTAL
Tabel nr. 5
DEPOZITE LITOLOGIE DIMENSIUNI OBSERVAŢII
Eterogeneitate foarte mare
DE PIEMONT Conglomerate Grosime, e :  5000 m
Lentile
(conuri aluviale) Galeţi de nisip Raza conului = 10 - 100 Km
Sortare foarte redusă
E :  300 m
Dune de coaste alungite
Dune deşertice: Continuitate
EOLIENE Nisip omogen forme variate Sortare bună
întindere mare Stratificaţie încrucişată
> 1000 Km2
Nisip e : 10  50 m
Canal Secvenţă fin granulometric în sus (FUS)
+argilă L : 100 m  10 Km
elementar
+galeţi l : 1- 2 Km
Curent despletit Nisip e :  500 m Stocare de canale unitare
(Braided +argilă L : 10  100 Km Corpuri de acreţie de-a lungul curentului
stream) +galeţi l :  10 Km Bare nisipoase
Secvenţă fin granulometrică în sus
BARE DE Nisip e :  25 m Conglomerat la bază
MEANDRE argilă L :  2 Km Depozite de acreţie laterală:
(Point bar) l :  500 m - erodare a malului concav
- acumulare în malul convex
Alăturare de bare de meandre succesiv
REŢEA DE Nisip e :  25 m abandonate.
MEANDRE argilă L :  100 Km Lărgime: de 10-20 ori lărgimea barei
(Meander belt) l :  20 Km unitare.
FLUVIATILE
Continuitate redusă
184
MEDIUL DELTAIC
Tabel nr. 6
CANALE L : 50  100 Km Existenţa de: bare de acreţie laterală

DISTRIBUTARE l : 0,5 2 Km bare de canal
e : 5 15 m
L : 1 5 Km
Bară de acreţie laterală Nisip mai fin în sus l : 2 Km În partea inferioară a câmpiei deltaice
(Point bar) e : 5  30 m
L : 2 Km
Bară de canal Nisip mai grosier în În partea exterioară a câmpiei deltaice
l : 1 Km
sus
e:5m
Canale mareice Argilă  nisip
Secvenţe grosier granulometric în sus (CUS)
DE FRONT DELTAIC
Forme diferite după dominanta
Bare de gură de vărsare Nisip fin – mediu cu E = 10 m fluviatil  mareică:
laminaţii Depozite expuse - bară de gură de vărsare
- bară bifidă
DE ÎNTINDERI MAREICE Argile - bară de maree
În marginea câmpiei deltaice.
L : 10  50 Km
Continuitate excelentă
DE BARIERĂ LITORALĂ l : 1  4 Km
Nisip grosier Formă alungită paralelă la coastă
(Insulă barieră, cordoane litorale, e = 20 m
granulometric în sus Limita inferioară graduală
cordoane chenier)  : 15 - 25 % Limita superioară bruscă
k : 50 - 200 mD
185
MEDIUL MARIN
Tabel nr. 7
DE BARĂ DE OFFSHORE Nisip e<5m Lentilă eliptică
L :  70 Km
Nisip fin grosier
NISIPURI TRANSGRESIVE l :  5 Km Continuitate bună – Rezervor mediocru
granulometric în sus
e : 5  50 m
Superpoziţie de veniri succesive

Secvenţă granulometric grosieră în sus (CUS)
L :  1000 Km
CON DE MARE ADÂNCĂ Nisip + silt + argilă + Secvenţă stratonomică în creştere (TkU)
l :  100 Km
(Deep-sea fan) conglomerat Partea proximală: canal de distribuţie
e :  1000 m
Partea distală: lobi
Conţinutul de argilă creşte către largul mării.
186
5.2. EXTINDEREA MODELULUI SEDIMENTAR

CU AJUTORUL DIAGRAFIILOR GEOFIZICE
Deoarece este dezavantajoasă din punct de vedere economic efectuarea de

carotaj continuu pe mai multe sonde, se preferă substituirea carotajului continuu prin
efectuarea carotajului geofizic.
5.2.1. CORELAREA DIAGRAFIILOR GEOFIZICE
Diagrafiile geofizice permit stabilirea unor corelaţii între sonde în cuprinsul

rezervorului. Se pot face corelaţii de mare ansamblu, precum individualizarea, spre
exemplu, a unei zone predominant argiloasă, detectată cu carotajul  radioactiv (Gamma
Ray = GR), urmată de o serie de bancuri carbonatice identificate utilizând curbele de
rezistivitate şi porozitate. În alte cazuri, se pot face corelări detaliate care permit
punerea clară în evidenţă a evoluţiilor din interiorul rezervorului precum ar fi reducerea
grosimii care este datorată creşterii conţinutului în argilă.
Fig. 254. Corelarea diagrafiilor geofizice.
187
GAMMA RAY LITO- GRANULOMETRIE

μ gr Ra cq 1 LOGIE mm
Fig. 255. Exemplu de „electro-secvenţe” fluviatile pozitive

(Relaţia dintre carotajul γ radioactiv, litologie şi granulometrie).
188
Un astfel de exemplu se arată în figura 254, unde pentru fiecare sondă se

reprezintă curbele GR şi de rezistivitate. Se poate constata posibilitatea unei mai bune
analogii între sondele 2 şi 3. În sonda 1 se observă o dispariţie a nivelelor superioare
chiar sub discordanţă. Intercalaţiile argiloase ce permit reperarea nivelelor rezervoarelor
5 şi 6 sunt foarte reduse în grosime şi degradate în sonda 1.
Uneori, fluidele se pun în loc la diferite cote structurale ceea ce modifică
răspunsul anumitor diagrafii ce traversează rezervorul. Se observă pe figura 254 că
zonele puţin rezistente, argiloase, constituie un excelent element de corelare.
În sfârşit, corelaţiile nu ating decât rareori calitatea din figura 254 şi uneori pot fi
luate în seamă mai multe ipoteze cum ar fi confruntarea cu date biostratigrafice.
5.2.2. INTERPRETAREA SEDIMENTOLOGICĂ

A DIAGRAFIILOR GEOFIZICE
Se poate merge mai departe în interpretarea geologică a diagrafiilor geofizice,

procedând la o analiză secvenţială a diagrafiilor care se aproprie de aceea trasată pe
bază de carote. În figura 255, se poate compara curba radioactivităţii înregistrată pe o
sondă carotată cu o curbă a diametrului mediu al granulelor. Se poate observa o
asemănare destul de însemnată mergând până la detaliu, de unde ideea utilizării
diagrafiilor pentru analiza grano-secvenţială. Această analogie GR / granulometrie se
observă de asemenea şi pe alte diagrafii înregistrate în mediu argilo-grezos (fig. 256).
Se pot distinge bancurile cu granulometrie grosieră cu trecere la granulometrie fină,
chiar argile, şi pe ansamblul rezervorului se obţine o evoluţie grano-secvenţială şi
stratonomică, identică cu cea care s-a trasat pe bază se carote. Totuşi, cum răspunsul pe
diagrafie poate fi perturbat prin particularităţi mineralogice (mai ales mineralele
radioactive), este preferabil de executat o calibrare a diagrafiilor pe sondele carotate.
Într-un mediu argilo-grezos caracterizat printr-o alternanţă strânsă nisipuri / gresii şi
argile, nu este întotdeauna uşor de asigurat o calibrare în profunzime (adâncime) cu
precizie maximă. O dată etalonat pe carote, răspunsul pe diagrafie este apoi utilizat pe
sondele necarotate pentru identificarea faciesurilor diferite şi furnizarea unei interpretări
sedimentologice a diagrafiilor, ca în figura 257.
Acest tip de interpretare sedimentologică a diagrafiilor, este relativ uşor în
mediul argilo-grezos. Se pot distinge:
– configuraţii unitare precum: a) depozite de canal (fig. 258) caracterizate
printr-o secvenţă abruptă în bază cu forme diagrafice cilindrice sau în clopot;
b) depozite de bare litorale (fig. 259) unde secvenţa este granoclasată cu o configuraţie
în pâlnie.
– configuraţii compozite unde intercalarea tranziţiilor argiloase, va perturba
răspunsul diagrafiei (fig. 260).
Trebuie totuşi cunoscut că interpretarea nu este întotdeauna evidentă şi că în
anumite cazuri pot fi considerate mai multe ipoteze. Pe figura 261, imaginea diagrafică
din stânga poate să explice: 1) agradare verticală într-o umplutură de canal; 2)
superpoziţie de mai multe canale; 3) acreţie laterală într-o umplutură de canal.
189
Secvenţă pozitivă C. Gamma Ray Potenţial C. de rezistivitate C. neutronic C. de densitate C. acustic

spontan Litologie
Sensul creşterii
conţinutului în
argilă
Secvenţă negativă C. Gamma Ray Potenţial Litologie C. de rezistivitate C. neutronic C. de densitate C. acustic
spontan
Sensul creşterii
conţinutului în
argilă
Fig. 256. Răspunsul diagrafiei geofizice pentru două principale tipuri de secvenţe.
190
GAMMA RAY GAMMA RAY GAMMA RAY GAMMA RAY

0 API 105 0 API 105 0 API 105 0 API 105
9 8 1 7
TC
TC
BS
CF BB
BS CF
BB BB
MC BF
MC BF MC
MC
CF
BS BS CF
BF CF BF BF
MC
MC MC MC
DF DF
DF
MC DF
T MC MC
T MC
BB BB T T
BF BF BB
BF BB
MC MC
MC
BF
MC
9 BS Sedimente din spatele lagunei şi mlaştinii 0

CF Sedimente de umplutură de canal
8 TC Sedimente de umplutură de canal mareic 10
Spatele lagunei şi BB Sedimente de bară barieră
3 20m
N mlaştinii BF Sedimente de barieră deltaică
DF Sedimente de franj deltaic
10 MC Sedimente argiloase marine 0 100 200m
Canal mareic 1 T Sedimente transgresive
Barieră
6 Fig. 257. Exemplu de interpretare sedimentologică de detaliu
0 0,5 1 km pe baza diagrafiei geofizice (K.J. WEBER, 1971).
7
191
DEPOZITE DE CANAL
Argilă
Nisip fin
Nisip mediu la grosier cu
laminaţie oblică
Contact de eroziune
Argilă
Cilindric Intermediar Clopot
Fig. 258. Secvenţe tranşante la bază.
DEPOZITE DE BARĂ
Secvenţă „Coarsening – up” (CUS)
Argilă
Nisip
Nisip şi argilă
BARĂ
Argilă
Fig. 259. Secvenţe CUS.
192
Nivel marin înalt

Curent cu viteză redusă
(perioadă de inundare)
Albia râului
Talveg (curent puternic)
BARĂ ALUVIALĂ
NM
Panta frontului deltaic
ZONA DE MARGINE A DELTEI
Plajă NM
Energie mare
DEPOZIT DE PLAJĂ
NM Transgresiune marină
NISIP TRANSGRESIV PE O DISCORDANŢĂ
Fig. 260. Tipuri de configuraţii compozite.
193
Umplutură de canal prin

agradare verticală (galeţi
în baza fiecărei unităţi)
Mai multe canale

suprapuse
Umplutură de canal
prin acreţie laterală
Fig. 261. Exemplu de interpretare sedimentologică.
5.3. CONCLUZII
Cunoaşterea arhitecturii interne a rezervoarelor este fundamentală pentru

exploatarea raţională a unui zăcământ. Ea depinde esenţial de datele geologice, carote în
mod special, şi de asemenea de interpretarea litologică a diagrafiilor geofizice. O
completă extrapolare poate fi furnizată de către seismică, validarea finală a modelului
sedimentar fiind asigurată de datele dinamice.
194
GENEZA ŞI CLASIFICAREA FISURILOR
Calitatea de colector a rocilor competente (magmatice, metamorfice, silicolite,

carbonatite) se datorează, preponderent, gradului de fisurare rezultat din fracturarea şi
fragmentarea naturală a rocilor în decursul numeroaselor faze de orogeneză care le-au
afectat.
Suprafeţele de fracturare reprezintă, în sensul cel mai general, fisuri sau
discontinuităţi structurale a căror dispoziţie controlează proprietăţile geotehnologice şi
hidraulice ale masivelor de roci.
Evaluarea acestor proprietăţi impune cunoaşterea, descrierea, clasificarea şi
cuantificarea sistemelor de discontinuităţi structurale, a căror dezvoltare are o mare
diversitate, funcţie de condiţiile specifice în care se află masivele de roci.
De asemenea, este necesar ca, pe lângă analiza genetică a discontinuităţilor, să
se identifice orientarea, densitatea, extinderea, rugozitatea, deschiderea şi colmatarea
acestor discontinuităţi, corelate cu implicaţiile curgerii fluidelor prin ele.
Toate aceste aspecte fac obiectul microtectonicii rocilor competente, funcţie de
care se pot dirija lucrările de prospecţiune şi explorare, se pot alege metode optime de
exploatare, se pot evita situaţiile de compromitere a formaţiunii productive prin blocarea
cu fluide de foraj, de ignorare a factorului de fisurare în urma căruia sonde săpate să fie
compromise şi trecute nefondat în categoria celor care nu şi-au atins scopul, de aplicare
nejustificată a proceselor de tratare a stratului (torpilare, fracturări hidraulice, acidizări)
pentru realizarea obiectivului urmărit sau se pot obţine unele indicaţii asupra direcţiei
posibile de curgere a fluidelor.
195
6.1. STRESSUL ŞI DEFORMAREA
Discontinuităţile structurale reprezintă aspectul final ale deformării rocilor

(strain) ca urmare a acţiunii stressului (a eforturilor ce iau naştere în roca supusă unui
câmp de forţe exterioare – forţele tectonice). Iniţial, roca răspunde forţelor exterioare cu
o forţă de reacţiune egală şi de sens contrar. La creşterea rezultantei forţelor externe
peste valoarea forţei de reacţiune (a rezistenţei rocii), apar suprafeţe de cedare plastică,
şi, în final, ruperea.
După modul de acţiune asupra masei de roci, forţele exterioare pot produce
stressuri de compresiune, tensiune sau forfecare (rezultat frecvent din compresiune) (fig.
262, 263, 264, 265), a căror direcţie se deduce în raport cu orientarea structurilor
geologice majore. Într-un punct interior al masivului de roci, unul din stressurile
principale este vertical, de mărime proporţională cu sarcina litologică; în plan orizontal
stressul principal se determină ca bisectoare a unghiului ascuţit al unui sistem de fisuri
de forfecare, falii sau după o direcţie perpendiculară pe axa cutelor.
F c c F F F
i i
Fig. 262. Forţe care produc Fig. 263. Forţe care produc
stressul de compresiune σ c . stressul de tensiune σ i .
F 

 


F F
Fig. 264. Cuplul de forţe din
acţiunea cărora rezultă
Fig. 265. Stress de forfecare
stressuri de forfecare τ .
rezultat din acţiunea forţelor
de compresiune σ .
Strainul (deformarea) se manifestă prin schimbarea formei, a volumului sau a

formei şi volumului rocii şi, în funcţie de natura rocii şi valoarea stressului, poate fi
elastic, elasto-plastic, plastic sau ruptural (fig. 266). Deformarea plastică şi rupturală se
produce prin: mişcări de translaţie; mişcări de alunecare succesive pe sisteme de plane
ce fac unghiuri de 45º cu direcţia tensiunii normale (fig. 267); maclare cu tensionare la
196
nivel de reţea cristalină. După orientarea planului de rupere, cristalele se comportă

casant, când planul este perpendicular pe σ, sau plastic, când planul face 45º cu forţa, iar
tensiunea tangenţială τ creşte până la momentul critic. La deformări din toate părţile
apar nu două, ci patru plane de forfecare. Relaţia stress - deformare se explică, pentru
cazul ideal al deformărilor omogene, cu ajutorul elipsoidului de deformare pe care se
pot determina direcţiile stressurilor principale, cunoscând deformările, şi invers.
Stressul, σ
D a
E
C
B
b
c
A Deformarea, ε
Fig. 266. Curba stress - deformare:
AB – deformare elastică; BC – deformare Fig. 267. Deformare cu
elasto-plastică; CD – deformare plastică; dublă forfecare:
DE –deformare rupturală. a – starea latentă în ambele plane
de forfecare; b – deformarea într-un
singur plan; c – deformarea
cu alunecare în ambele plane.
Fig. 268. Deformarea Fig. 269. Relaţiile dintre mărimea

unei sfere într-un sistem stressurilor şi mărimea deformărilor:
triaxial de stressuri. AA’; BB’; CC’ – axele stressurilor
principale; aa'; bb’; cc’ – axele
elipsoidului de deformare.
197
În cazul general, acţiunea unui sistem triaxial de stressuri cu valori diferite

asupra unei sfere de rază r va genera un elipsoid de deformare (fig. 268) cu axa medie
b - b’ situată la intersecţia celor două secţiuni circulare S - S’, iar axa mare a - a’ şi axa
mică c - c’ bisectând cele două secţiuni circulare. Variaţia mărimii stressului după cele
trei direcţii determină rotirea suprafeţelor circulare S - S’ în sensul apropierii de axa de
stress principal minim la creşterea stressului principal maxim. După unii autori,
suprafeţele S - S’ reprezintă suprafeţe de forfecare a rocilor sub efectul stressurilor de
compresiune. Legătura dintre mărimea stressului şi deformare apare în figura 269.
În funcţie de caracteristicile fizico-mecanice, de adâncime, de condiţiile de
presiune şi temperatură la care are loc deformarea, de prezenţa soluţiilor mineralizatoare
din pori şi de viteza de aplicare a stressului, rocile se comportă diferenţiat, suferind fie
deformări plastice (cute), fie rupturale (fracturi). În general nu există o delimitare strictă
între rocile competente şi incompetente (fig. 270), aproape întotdeauna deformările
plastice (caracteristice rocilor incompetente) fiind însoţite de deformări rupturale
(caracteristice rocilor competente) şi invers. Noţiunile sunt relative, funcţie de viteza de
aplicare a stressului: o rocă incompetentă la stress rapid se comportă competent şi
invers, o rocă competentă la stress lent se poate deforma plastic. De asemenea,
competenţa este relativă funcţie de contextul stratigrafic. De exemplu, în alternanţa
marmure - filite, marmurele sunt competente, filitele incompetente, în alternanţa
marmure - cuarţite, marmurele sunt incompetente, iar cuarţitele competente.
Fig. 270. Curbele caracteristice

stress – deformaţie: a – roci
competente; b – roci incompetente.
Cu creşterea lentă a stressului, energia înmagazinată în interiorul masivului de

roci se consumă treptat prin reorganizarea particulelor componente, sistemul tinzând
spre consumul total de energie. Se produc astfel, în anumite puncte, suprafeţe
elementare de cedare plastică, a căror reunire duce la suprafeţe de discontinuitate
crescânde, până se produce ruperea. Ruperea nu se produce instantaneu, ci ea are loc
punct cu punct.
Teoretic, după modul de deplasare relativă a pereţilor suprafeţei de ruptură,
fracturile se pot împărţi în fisuri (crăpături, jointuri) cu deplasare perpendiculară pe
planul de ruptură şi, eventual, o mică deplasare paralelă cu acest plan şi falii, cu
deplasare paralelă faţă de planul de ruptură. Între ele există o trecere continuă şi este
198
dificil de făcut o delimitare strictă. Cert este că forma şi distribuţia lor în spaţiu reflectă
eforturile la care au fost supuse rocile în trecut şi influenţează proprietăţile mecanice şi
circulaţia fluidelor prin roci (în special în cazul fisurilor).
De menţionat că la acţiunea crescândă a stressului pot apărea mai multe generaţii
de fisuri după următorul mecanism evolutiv: în stadiul iniţial al deformaţiei plastice
rupturale apar fisuri de forfecare în unghi de 45º cu direcţia stressului principal maxim;
în stadiul ulterior planele de forfecare „se rotesc” mărind unghiul bisectat de direcţia
stressului concomitent cu deplasări în planul fisurilor de forfecare; în stadiul final, când
înclinările planelor scad foarte mult (unghiul cu direcţia stressului ajungând la circa
75º), încetează deplasările în planul fisurilor şi apare o rezistenţă, creând condiţiile
formării unui nou sistem de fisuri de generaţia a II-a, situate tot sub unghi de 45º cu
direcţia stressului şi aşa mai departe (fig. 271).
Fig. 271. Formarea a trei generaţii de fisuri

de forfecare: 1; 2; 3 – fisuri din generaţiile
întâi, a doua şi a treia; 4 – sensul rotirii
secţiunii circulare din elipsoidul de deformare;
5 – sensul compresiunii tectonice.
Pentru rocile competente, gradul de fisurare se datorează mai multor faze de

cutare ale ciclurilor de orogeneze, lungilor perioade de eroziune din stadiul de exondare,
peneplenizare şi tectonicii disjunctive a fundamentelor din fazele ulterioare cratonizării
(rigidizării). La scară mare, fisurile sunt cu atât mai evidente, cu cât roca este mai
compactă. Fisurarea scade de la rocile mai vechi către cele mai tinere. Dislocaţiile
disjunctive apar regulat în sisteme aproximativ verticale, paralele cu zonele de
orogeneză conjugate în sisteme ortogonale sau diagonale şi legate genetic de mişcările
plăcilor tectonice. Prezentarea fisurilor se face în tabelul 8.
În afară de fracturi, în aprecierea permeabilităţii este importantă şi foliaţia
(aspectul structural referitor la suprafeţele de mică rezistenţă mecanică din masa rocii)
rezultată prin clivaj, budinaj, şistuozitatea rocilor, plane de curgere din roci competente.
Alături de fisurare, clivajul poate să influenţeze permeabilitatea (dar într-o mai mică
măsură), contribuind prin suprapunere la crearea unui mediu neuniform de curgere.
Clivajul este prezentat sumar în tabelul 9.
199
Proiectarea eficientă a lucrărilor de foraj în roci competente presupune pe lângă

cunoaşterea tipurilor de discontinuităţi structurale şi a unor caracteristici ale acestora:
frecvenţă, extindere, rugozitate, deschidere, grad de colmatare, care, însumate şi
corelate cu gradienţii de presiune la care are loc curgerea fluidelor, determină
permeabilitatea.
Pentru o singură serie de fisuri, frecvenţa reprezintă raportul dintre numărul
fisurilor şi unitatea de lungime orientată perpendicular pe suprafeţele de fisurare. Pentru
două serii de fisuri, frecvenţa se exprimă ca suma raporturilor dintre numărul de fisuri
din fiecare serie şi unitatea de lungime orientată perpendicular pe suprafeţele de fisurare
din fiecare serie, sumă ce se raportează la unitatea de suprafaţă (normală pe linia de
intersecţie a celor două serii de fisuri). Pentru trei sau mai multe serii de fisuri ce se
intersectează, frecvenţa reprezintă suma raporturilor între numărul de fisuri din fiecare
serie şi unitatea de lungime care intersectează normal fiecare serie, sumă ce se
raportează la unitatea de volum. Frecvenţa este dependentă de grosimea stratelor (scade
cu creşterea grosimii), de natura petrografică şi de gradul de tectonizare.
Extinderea discontinuităţilor structurale este limitată, diferenţiată pe tipuri şi se
referă la lungimile măsurate pe direcţia şi înclinarea planelor structurale, funcţie de care
se clasifică astfel: fo a r t e m i c ă ( L  1m); m i c ă ( 1 m  L  3 m); m e d i e
( 3 m  L  10 m ); m a r e ( 10 m  L  20 m) şi fo a r t e m a r e ( L  20 m ). Extinderea
este dependentă de intensitatea forţelor tectonice, de amploarea deformaţiilor suportate
de masivul de rocă şi exprimă gradul de fragmentare cu implicaţii în curgerea fluidelor.
Ondulaţia şi rugozitatea fisurilor sunt particularităţi morfologice care
influenţează în mod deosebit, permeabilitatea fisurilor. Ondulaţiile (forme vălurite) sunt
particularităţi morfologice cu amplitudini variate, de ordinul milimetrilor sau
centimetrilor şi cu extinderi mai mari de ordinul centimetrilor şi metrilor. Rugozităţile
sunt neregularităţi de mici dimensiuni, prezente pe suprafeţele discontinuităţilor
structurale, constituite din roca intactă sau din granulele monominerale componente ale
rocilor din masiv (fig. 272). Ele pot fi reciproc încastrate dacă deschiderea este nulă,
generând rezistenţă hidraulică mare.
Fig. 272. Ondulaţii şi rugozităţi pe suprafaţa discontinuităţilor structurale:

h – amplitudinea ondulaţiilor; i – unghiuri de înclinare a suprafeţei ondulatorii;
i* - unghiuri de înclinare a suprafeţei rugozităţilor.
Sistemele de discontinuităţi, afectate de mişcări de translaţie sau forfecare,

prezintă suprafeţe netede, lustruite sau cu rugozităţi orientate pe direcţie, formând
striaţiuni. Ondulaţiile şi rugozităţile se pot determina prin trasarea microprofilelor pe
suprafaţa discontinuităţilor, prin măsurarea amplitudinii (înălţime – vale – vârf) şi
extinderii (distanţa dintre două vârfuri succesive), a azimutului înclinării şi a unghiului
de înclinare.
200
6.2. DESCHIDEREA ŞI COLMATAREA FISURILOR
Deschiderea fisurilor (apertura = distanţa ortogonală dintre feţe) controlează

conductivitatea hidraulică şi este invers proporţională cu gradul de colmatare şi cu
adâncimea.
Colmatarea fisurilor se datorează circulaţiei apei care, în anumite condiţii de
presiune, temperatură şi în funcţie de compoziţia chimică şi de gradul de saturare al
soluţiilor, poate favoriza alterarea mineralelor componente ale rocii şi formarea de
minerale noi sau poate favoriza precipitarea şi cristalizarea unor minerale cum ar fi
cuarţul şi carbonaţii, minerale care se depun pe fisuri, cimentându-le sau reducându-le
mult deschiderea. De asemenea, colmatarea se poate datora depunerii din suspensii a
particulelor argiloase ca urmare a reducerii vitezei de filtrare, a deschiderii fisurilor în
timpul exondării masivului de roci. O mare parte a materialului de colmatare se
datorează proceselor de retromorfism şi, în special, alterării chimice suferite de roci în
perioadele de exondare.
Procesul de alterare a rocilor din fundament este determinat, pe de o parte, de
structura reticulară şi chimismul mineralelor componente ale acestor roci, de structura şi
textura rocilor respective, de proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor (şistuozitatea,
frecvenţa şi mărimea fisurilor, respectiv porozitatea şi permeabilitatea fisurilor) şi, pe de
altă parte, de condiţiile de climă (temperatura, presiunea gazelor, pH-ul şi Eh-ul
soluţiilor).
Din cele peste 75 de zăcăminte cunoscute din fundamentul fisurat, majoritatea
sunt cantonate în roci leucocrate, rezistente la alterarea chimică, şi anume aproximativ
30% în granite şi granodiorite, aproximativ 30% în gnaise şi granognaise, 13% în
micaşisturi şi 13% în cuarţite şi şisturi cuarţitice. Celelalte, aproximativ 14%, sunt
cantonate în roci efuzive (riolite, andezite, bazalte), în amfibolite şi şisturi amfibolice şi,
mai rar, în filite (şisturi cloritoase sau clorito-sericitoase). Aşadar, numai anumite roci
pot căpăta calitatea de rezervor, şi anume acelea care în cursul proceselor tectonice se
fisurează puternic (gnaise şi granognaise), precum şi acelea care prezintă o porozitate
fisurală ridicată a clivajului şi a şistuozităţii lor (micaşisturile) sau rocile magmatice
acide (granite, granodiorite), care sunt intens fisurate în cursul proceselor de punere în
loc în scoarţă.
Alături de fisurile tectonice, mai apar şi fisuri netectonice, fisurile datorate
ridicărilor epirogenetice ale fundului bazinelor şi descărcării erozionale, ceea ce face ca,
pe măsură ce sunt aduse către suprafaţă, gradul de fisurare al acestor roci să crească şi,
totodată, prin scăderea presiunii să crească deschiderea fisurilor. Acest lucru face ca
porozitatea fisurilor să crească de jos în sus, ajungând să fie maximă la suprafaţă.
Pe de altă parte, procesele de alterare, mult mai intense la suprafaţa scoarţei, vor
produce o cantitate mai mare de minerale noi, stabile în noile condiţii, minerale care
colmatează fisurile, reducând porozitatea şi permeabilitatea fisurală. Se ştie că rocile
formate preponderent din minerale leucocrate – granite, granodiorite, riolite, gnaise,
granognaise, micaşisturi – sunt mai rezistente la alterare decât rocile formate din
minerale melanocrate.
Rocile leucocrate conţin ca minerale principale cuarţ, feldspaţi plagioclazi
albitici, feldspaţi ortoclazi şi mice. Din punct de vedere chimic, cuarţul este un mineral
stabil, care nu se alterează, rămânând ca atare sau, în anumite condiţii de stress, poate
cristaliza. În prezenţa apei şi a bioxidului de carbon, feldspaţii eliberează cationii ( K,
201
Na, Ca2 ) şi trec în illit sau hidromice, iar într-o a doua treaptă de alterare, la pH  7,
se formează caolinitul, iar la pH  7, se formează montmorillonitul. Alterarea
muscovitului şi biotitului se caracterizează iniţial prin reducerea cantităţii de alcalii şi
prin substituirea acestora cu apă, proces în cursul căruia se formează hidromicele şi
cloritul.
Rocile melanocrate (rocile magmatice intermediare şi bazice, amfibolitele,
gnaisele amfibolice) conţin ca minerale principale feldspaţii plagioclazi anortitici,
amfiboli (hornblendă, tremolit, actinot), piroxeni (bronzit, hipersten), olivină, biotit.
Feldspaţii calcosodici (anortitici) se alterează mai uşor decât feldspaţii albitici şi decât
ortoza, dând naştere tot la illit şi caolinit sau montmorillonit. Hornblenda, prin alterare,
dă naştere la clorit, punând în libertate ioni de Na+, K+, şi Fe2+. Piroxenii pot da naştere,
prin alterare, la clorit şi epidot, punând, de asemenea, în libertate ioni de Na + şi Ca2+, iar
olivina, prin alterare, poate trece în serpentină (antigorit) sau talc. În urma alterării
chimice a acestor minerale sunt puşi în libertate ioni de Na+, K+, Ca2+, Fe2+, Mg2+ şi
silice solubilă. Ionii de Na+ şi K+ au o mobilitate ridicată şi sunt transportaţi de ape sub
formă de săruri solubile (cloruri, bicarbonaţi) până în domeniul marin. Ionii de Ca 2+ şi
Mg2+, datorită prezenţei bioxidului de carbon în apă, precipită sub formă de calcit şi
dolomit, iar fierul – sub formă de limonit, hematit şi magnetit.
Mineralele nou formate, în special mineralele argiloase (caolinit, illit,
montmorillonit, clorit, sericit), precum şi carbonaţii, oxizii şi hidroxizii de fier şi cuarţul
format în urma precipitării silicei solubile, cărora li se adaugă depunerile de particule
argiloase sau fin detritice transportate de apă, colmatează fisurile, reducând porozitatea
şi permeabilitatea fisurală. Aşadar, gradul de fisurare şi dimensiunile fisurilor cresc pe
măsură ce rocile din fundament se apropie de suprafaţa scoarţei, ajungând maxim la
suprafaţă. Odată ajunse la suprafaţă, aceste roci sunt supuse unor procese de alterare
mecanică şi chimică.
Alterarea mecanică duce la creşterea gradului de fisurare şi a dimensiunilor
fisurilor, dar, pe de altă parte, alterarea chimică acţionează în sensul scăderii acesteia
(fig. 273), prin formarea de minerale argiloase, carbonaţi, cuarţ, oxizi şi hidroxizi de
fier, care colmatează fisurile (mai ales în zona superioară), reducând foarte mult
porozitatea şi permeabilitatea fisurală. Această pătură de alterare poate avea grosimi de
la 10 la 200 m. Sub această zonă de alterare se individualizează o zonă cu bune
proprietăţi de rezervor (fig. 273), care poate merge până la adâncimi de 300-400 m,
zonă în care sunt cantonate zăcămintele de hidrocarburi din fundament.
Deci sondele care, pe anumite structuri, interceptează fundamentul trebuie să-l
străbată pe adâncimi de cel puţin 100-200 m pentru a depăşi zona de alterare şi a
intercepta zona fisurată, slab alterată, cu bune proprietăţi de rezervor. Pe de altă parte, se
pune problema studierii mineralogo-petrografice mai atente a carotelor extrase din
fundamentul cristalin, pentru a se evidenţia acele roci care sunt capabile de a
înmagazina hidrocarburi, precum şi pentru studierea fisurilor şi a şistuozităţii acestora.
202
Grad de alterare şi colmatare

10 20 30 40 50 Porozitate fisurală (%)
Grad de alterare
100 şi colmatare
200 Zona cu permeabilitate şi

porozitate ridicată
300
400
Porozitate
fisurală
500
600
Adâncime (m)
Fig. 273. Variaţia porozităţii fisurale

şi a gradului de colmatare cu adâncimea.
203
6.3. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE FISURI
(după D. Frunzescu, O. Georgescu, 1988)
TABEL NR. 8
A, B, C – axele elipsoidului de deformare; a, b, c – axele tectonice Sander
CLASIFICARE GEOMETRICĂ CARACTERISTICI
ÎN RAPORT CU: DIRECŢIA STRUCTURII,

MOD DE FORMARE POZIŢIA AXELOR A, B, C, LAMINAŢIA (a, b, GEOMETRICE HIDRAU-
EFORT
c) LICE
GENETICĂ
STRUCTURI
FRECVENTE
CLASIFICARE
NATURA EFORTULUI
Număr de direcţii
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Prin relaxarea rocii şi crearea Fisuri în plane normale pe Se dezvoltă după o direcţie Permeabilităţi
suprafeţelor de rupere ca urmare a direcţia stresului. Longitudinale perpendiculară pe direcţia mari, îndeosebi
scăderii stressului de compresiune (IIb). Fisuri AB sau (001) efortului de tensiune; sunt către suprafaţa
1
aproximativ paralele; au formă terenului, unde
De destindere
neregulată, rugoasă a pereţilor; pot fi colmatate
ocolesc componenţii cu material
Datorită stressurilor de tensiune ce Fisuri în plane verticale paralele
mineralogici cu duritate mare; au argilos. Acesta
provoacă o alungire paralelă cu cu direcţia forţei tectonice, cu
De tensiune
dimensiuni de ordinul poate fi
Structuri cutate
axa cutei generate de stresul de înclinarea flancurilor şi

milimetrilor, putând ajunge la îndepărtat prin
1
compresiune ce produce cutarea perpendiculare pe axa cutei.
Rezultate din stresuri tectonice

centimetri, decimetri. spălare, când
Transversale (IIb). Fisuri AC
De extensiune
vitezele de
sau (010). Fisuri ac
filtrare cresc.
CONTINUARE TABEL NR. 8
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Datorită stresului de compresiune Fisuri în plane paralele cu axa Fisurile de extensiune pot fi
care produc cutarea, stratele sunt cutei, cu raza cutei şi netede, plane. Fisurile de tensiune
supuse la eforturi de tensiune pe perpendiculare pe direcţia prin încovoiere sunt frecvente în
arcul exterior şi la eforturi de stresului principal maxim. bolţile de anticlinal unde uşurează
1
compresiune pe arcul interior Longitudinale (IIb). Fisuri (hol); procesul de eroziune.
De tensiune
Fisuri bc (II clivaj oblic de
Structuri cutate
încovoierea stratelor
forfecare).
De tensiune rezultată din

Apar bine dezvoltate în părţile Fisuri în plane verticale, perpendiculare pe liniaţia Fisuri de tensiune ce indică Frecvent
periferice ale corpului magmatic de curgere (b). Transversale (Q). Fisuri ac sau (010). direcţia de întindere a masei deschise dar
datorită acţiunii porţiunii centrale magmatice; extindere mare pe umplute cu
neconsolidate (a miezului) asupra direcţie şi înclinare; pereţii netezi, aplite,
părţilor periferice consolidate. plani; se repetă la intervale egale pegmatite;
cu frecvenţă redusă; se dezvoltă permeabilităţi
de timpuriu, fiind umplute cu mari.
topituri reziduale, apar la nivele
De tensiune
adânci.
Polidirecţionale
Fisuri în plane cu înclinare mare, paralele cu linia de curgere b, Zone de minimă coeziune ce Frecvent
conjugate. conferă proprietăţi de aşchiere închise, dar
Structuri primare în roci intruzive
Primare de contracţie în roci intruzive
Rezultate din acţiunea agenţilor termici

Longitudinale (S). Fisuri (100). bune; extindere redusă faţă de sterile;
fisurile Q; pereţi mai rugoşi, permeabilităţi
drepţi. medii.
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Fisuri cu plane aproape orizontale ce coincid cu planele Zone de slabă aşchiere apărute Umplute sau
sterile;
texturilor de rubanare primară. Suborizontale (L) = “fisuri de prin descreşterea presiunii
permeabilităţi
stratificaţie primară”. litostatice. mici.
Ipoteza convecţiei: separaţii Fisuri în plane verticale creând separaţii hexagonale sau Coloanele pot fi drepte sau Permeabilităţi
datorate diferenţei de temperatură pentagonale prismatice. îndoite; cele hexagonale, la bază mari dacă nu
3–5
dintre feţele inferioară, superioară sunt regulate, drepte, mai largi, iar sunt colmatate
bazalte
Curgeri de
ale curgerii. Ipoteza contracţiei: spre partea superioară devin cu minerale
fisurare datorată contracţiei prin Fisuri verticale grupate în două sisteme: a – concentrice înguste, mai puţin regulate; argiloase.
răcire care determină tensiuni de paralele, determinând blocuri sferoidale; unghiurile dintre feţe nu sunt
întindere. Ipoteza tensiunilor b – rectilinii, radiare, perpendiculare pe cele concentrice, constante; feţele sunt rugoase; la
termice uniforme: separaţii prin determinând blocuri trapezoidale delimitate de 2 feţe drepte şi 2 rândul lor, coloanele apar
răcirea lentă a lavelor. Răcirea feţe curbe. segmentate de fisuri transversale
începe simultan de la talpa şi în striaţii minore dând aspect de
creştetul pânzei de lavă şi cu ea pavaj hexagonal sau pentagonal.
progresează fisurarea, astfel încât Există diferenţă de compoziţie
spre baza pânzei fisurile se chimică între partea superioară şi
Curgeri de diabaze
Concentrice radiare
De tensiune
întâlnesc. La bază sunt forme mai partea inferioară a coloanelor.
regulate decât la partea superioară.
Primare de contracţie în roci efusive
Rezultate din acţiunea agenţilor termici

Fisuri verticale ce determină separaţii tetragonale.
2
Curgeri de roci acide
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Prin mărirea prin alterare a Fisuri cu distribuţie haotică Fisurare din ce în ce mai Permeabilităţi
volumului biotitului; alterarea pronunţată a roci de la bază spre foarte mari
feldspaţilor; acţiunea diurnă de partea superioară creându-se, prin
dilatare – contracţie; depresionare; forme de blocuri sferoidale,
diminuarea coeziunii prin “perne” până la arcoză. Se
hidroliză; dezvoltarea sărurilor pe dezvoltă pe adâncimi reduse.
De dezagregare
Polidirecţionale
agenţilor externi
agenţilor termici
Rezultate din acţiunea
fisuri; îngheţ – dezgheţ. Intens în
Roci competente expuse

climat arid, cald şi umed.
Fisurarea în zona taluzurilor Fisuri cu distribuţie haotică Crăpături cu deschideri de până la Permeabilităţi
înclinate datorită greutăţii câţiva decimetri ce însoţesc mase mari îndeosebi
formaţiunilor acoperitoare sau a de roci în stadiul iniţial de spre suprafaţă,
De tensiune
greutăţii proprii. Uneori fisurile dislocare, urmat de alunecare sau unde pot fi
însoţesc cutarea superficială a prăbuşire. colmatate.
stratelor (Hanckenwerfen).
Gravitaţionale
Polidirecţionale
Din forţele gravitaţionale

În faleze, taluzuri înalte, mase alunecate
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Prin alunecare pe plane paralele cu Fisuri oblice; Fisuri (hko);dispuse în plane verticale intersectate Suprafeţe plane drepte, rectilinii, Permeabilitate
secţiunile circulare S - S ale după axa B a elipsoidului de deformaţie şi diagonale faţă de netede cu oglinzi de fricţiune; taie medie şi mică.
elipsoidului formând unghiuri de direcţia structurii. Axa A II b. Axa cutei b bisectează unghiul atât componenţii mineralogici Colmatarea cu
30 - 45 cu direcţia axei C şi obtuz dintre cele două serii de plane. petrografici, cât şi cimentul; material argilos
intersecţia după axa B, datorită frecvent închise sau cu deschideri se extinde pe
stresurilor tangenţiale determinate mici şi foarte mici; în zona de adâncimi
de eforturi de compresiune. formare au o culoare mai deschisă reduse.
Alunecarea se produce succesiv în faţă de restul rocii datorită
1 – 2 Polidirecţionale
Cu efort vertical mediu

cele două plane, uneori numai într- distrugerii structurii interne a
unul. cristalelor, frecării mecanice
dintre cele două compartimente,
Fisuri longitudinale. Fisuri (hol). Fisuri în plane înclinate la 45 paralele mineralelor de neoformaţie; nu se
şi intersectate cu axa cutei (b). Axa intermediară a elipsoidului B II b, A dezvoltă obligatoriu pe distanţe
este verticală, C este perpendiculară pe planul axial, paralelă cu direcţia lungi – se pot estompa pe direcţie,
forţei tectonice. Apar la cutări sindepoziţionale, cu greutatea redusă a trecând printr-o zonă de slabă
De forfecare
Structuri cutate
rocilor din şarnieră, comparativ cu presiunile orizontale, fapt ce flexurare; sunt precedate de
favorizează extinderea cutei pe verticală. apariţia unor direcţii liniare în

materialul deformat (slip bands).
axial
1 – Polidirecţionale
Cu efort vertical minim şi efort maxim perpendicular pe planul

1 2 3 4 5 6 7 8 9
Fisuri în plane verticale formând sisteme conjugate.
orizontal
Fisuri dintr-un cuplu în plan

Fisuri transversale. Fisuri (okl). Fisuri cu plane înclinate la 45
intersectate după axa B b. Axa B orizontală; axa A verticală;
Structuri cutate
axa C orizontală (IIb).
De forfecare
maxim paralel cu planul axial
Cu efort vertical minim şi efort

Fisuri oblice. Fisuri
(hkl). Fisuri în
plane înclinate la
45 cu intersecţie
oblică faţă de b. C
II forţa tectonică
poate fi în plan
Cu efort maxim oblic

orizontal acţionând
oblic faţă de axa
În zona intruziunilor magmatice
cutei b sau în alt plan.

1 2 3 4 5 6 7 8 9
Fisuri marginale. Fisuri concentrice, radiale haotice rezultate Nu taie roca înconjurătoare;
din tensiunea de împingere a intruziunii. Frecvent apar în plane sunt umplute cu mineralizaţii
înclinate la 45 spre corpul intruziv sau dinspre corp. hidrotermale.
Fisuri diagonale. Fisuri similare cu (hkl) din roci cutate. Au înclinări mari; taie roca
Deplasări paralele cu ele provoacă alungirea corpului intruziv înconjurătoare, fiind formate
în direcţia bisectoarei unghiului format de fisurile diagonale. Se prin activarea fisurilor
dezvoltă la 45 faţă de direcţia laminaţiei primare. marginale; pot fi sterile sau
pot forma dyke-uri, filoane
De forfecare
hidrotermale.
Rezultate din subîmpingere

În zona intruziunilor magmatice
Polidirecţionale
1 2 3 4 5 6 7 8 9
În timpul deplasării blocurilor, pe Fisuri de forfecare – paralele cu secţiunile circulare S - S ale Fisurile de forfecare sunt Măresc considerabil
falie, în zona lor de contact iau elipsoidului, intersectate după axa B. Pot fi paralele (S) cu apropiate, rectilinii, cu pereţii permeabilitatea în
naştere tensiuni interioare rezultate planul faliei sau oblice (S). Fisuri de tensiune - paralele cu netezi şi pot forfeca minerale vecinătatea faliei
din cupluri de forţe care conduc la planul B – C al elipsoidului. dure. Fisurile de tensiune nu dacă nu sunt
fisuri de tensiune dezvoltate îşi menţin direcţia, colmatate.
perpendicular pe direcţia stresului înclinarea, au pereţi rugoşi,
principal maxim. ocolesc granulele mineralelor
mai mari, mai dure. În
masive deja fisurate, fisurile
De sprijin
(fisuri penate)
Unidirecţionale
de sprijin se angajează pe
De tensiune şi forfecare
direcţiile vechilor fisuri.
Datorate eforturilor pe suprafeţe de faliere

În apropierea faliilor şi suprafeţelor de şariaj
Prin circulaţia apelor prin masivul Dispoziţie haotică în masivul de roci, frecvent controlată de Au deschideri mari şi foarte Permeabilitate foarte
de roci. Iniţial se dezvoltă după fisurarea preexistentă. mari mare
fisurile existente în masa rocii şi
treptat trec la goluri carstice.
Polidirecţionale
În roci carbonatice
Cavităţi şi goluri carstice
Dizolvare chimică pe fisuri

preexistente şi sufozie mecanică
6.4. PRINCIPALELE TIPURI DE CLIVAJ
(după D. Frunzescu, O. Georgescu, 1988)
TABEL NR. 9
Clasificare Mod de formare Orientare Structuri Caractere geometrice
geometrică frecvente
Datorită tendinţei mineralelor de a se orienta sau Paralel cu planul AB al Intens cutate în Orientare paralelă a mineralelor
recristaliza perpendicular pe direcţia de aplicare a elipsoidului de şisturi ardeziene, lamelare (mice, clorite) sau
Clivaj de curgere stressului principal maxim. Nu implică mişcări pe deformaţie şi cu planul filite, micaşisturi, prismatice (hornblendă);
(=continuu = clivajul plane; se produce la adâncimi de mai mulţi km cu axial al cutelor. gnaise. afectează toată masa rocii; când
planului axial) presiuni litostatice mari şi temperaturi de peste este dezvoltat paralel cu o
100C. foliaţie primară = clivaj
mimetic.
Clivaj de fractură Prin forfecare în plane înclinate la 45 faţă de Paralel cu una din Cutate în roci lipsite Nu prezintă deplasări evidente;
direcţia stressului principal maxim, faţă de axa C. secţiunile principale de o orientare apare ca un sistem de plane la
ale elipsoidului de dominantă a intervale de ordinul cm sau mm.
deformaţie, cealaltă mineralelor.
fiind stratificaţia (S1).
Clivaj de alunecare Prin forfecare cu deplasare din cauza căreia Paralel cu o secţiune circulară a elipsoidului de Cutate în roci Minerale recristalizate mimetic
(de forfecare) mineralele se pot orienta paralel sau pot recristaliza deformaţie. competente. sau orientate paralel cu planele
mimetic. de alunecare.
Clivaj de stratificaţie Prin recristalizare mimetică, prin curgere paralelă Paralel cu stratificaţia, pe flancurile cutei, dar în zona Cute izoclinale în
cu stratificaţia, prin metamorfism de sarcină. şarnierei face unghi mare cu stratificaţia. roci competente.
Clivaj în benzi Prin mobilizarea (stoarcerea) substanţei din nivele Paralel cu planele de fisurare din stratul competent. Cutate din strate
incompetente pe plane de fisurare paralele din competente şi
nivele competente, fenomen însoţit de o incompetente.
recristalizare totală sau parţială.
BIBLIOGRAFIE
1. A l l e n J . R . L . , 1984, Sedimentary structures, Elsevier, Amsterdam.
2. A n a s t a s i u N . , 1977, Minerale şi roci sedimentare, Editura Tehnică, Bucureşti.
3. A n a s t a s i u N . , 1986, Procese petrogenetice sedimentare, Tipografia Universităţii Bucureşti.
4. A n a s t a s i u N . , 1998, Sedimentologie şi petrologie sedimentară, Editura Universităţii Bucureşti.
5. A n a s t a s i u N . , J i p a D . , 1983, Texturi şi structuri sedimentare, Editura Tehnică, Bucureşti.
6. B a b s k o w A l . , M ă l u r e a n u I . , 1995, Geofizică, vol. II, Geofizică de sondă, Editura Imprimex,

Ploieşti.
7. B a t i s t a t u M . V . , 2000, Analiza cantitativă a bazinelor sedimentare, Editura U.P.G. Ploieşti.
8. B a t h r u s t R . G . , 1979, Carbonate sediments and their diagenesis, Elsevier, Amsterdam.
9. B ă n c i l ă I . , 1958, Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
10. B e c a C . , V î s o ţ k i I . , 1968, Geologia zăcămintelor de petrol şi gaze, Editura Tehnică, Bucureşti.
11. B e c a C . , P r o d a n D . , 1983, Geologia zăcămintelor de hidrocarburi, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.
12. B l e a h u M . , L u p u M . , P a t r u l i u s D . , B o r d e a S . , Ş t e f a n A . , P a n i n S . , 1981, The

Structure of the Apuseni Mountains, Guidebook series no.23, Carpatho-Balkan
geological association, XII congres, Bucharest-Romania.
13. B r ă n o i u G h . , 2002, Stadiul actual al cercetărilor în domeniul transformărilor suferite de minerale

în urma proceselor de exploatare secundară a zăcămintelor, Referat doctorat nr. 1,
UPG Ploieşti (sub tipar).
14. C a r o z z i V . A . , 1960, Microscopic Sedimentary Petrography, 405 p., John Wiley  Sons, New
York, London.
15. C i u p a g e a D . , P a u c ă M . , I c h i m T r . , 1970, Geologia Depresiunii Transilvaniei, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti.
16. C r i h a n I l e a n a M o n i c a , 2002, Micropaleontologie, Îndrumător de lucrări practice, Editura

U.P.G. Ploieşti.
17. D i m i t r i u M . , 1967, Observaţii privind orientarea galeţilor din conglomerate şi pietrişuri, Dări de
seamă, 41/3, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
18. D i n u C . , 1979, Studiul geologic al flişului cretacic din cursul superior al văii Trotuşului între
Lunca de Jos, Răchitiş şi Palanca, Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti.
19. D r a g a s t a n O . , P e t r e s c u J . , O l a r u L ., Palinologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.
20. D r a g o ş V . , 1970, Cercetări geologice în regiunea dintre valea Buzăului şi valea Sărăţelu – Berca,
Teză doctorat, I.P.G.G., Bucureşti.
217
21. D r a g o ş V ., 1982, Geologie generală şi stratigrafică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
22. D u m i t r e s c u I . , 1962, Curs de geologie structurală cu principii de geotectonică şi cartare

geologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
23. D u m i t r e s c u I . , S ă n d u l e s c u M ., 1970, Harta tectonică a R.S.R., scara 1:1000000, Institutul

Geologic, Bucureşti.
24. E i n s e l e G ., 1992, Sedimentary Basins, Springer-Verlag, Berlin.
25. F a i r b r i d g e V . R h . , B o u r g e o i s J o a n n e , 1978, The Encyclopedia of Sedimentology, 861 p.,

Dowden, Hutchinson  Ross Inc., Straoudsburg Pennsylvania.
26. F r u n z e s c u D . , 1998, Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea

Buzăului şi valea Teleajenului, Teza de doctorat, Universitatea Bucureşti.
27. F r u n z e s c u D ., 1985, Geologie generală şi stratigrafică, Îndrumător de lucrări practice, 260 pag.,
583 fig., 87 tabele, 8 planşe, I.P.G., Ploieşti.
28. F r u n z e s c u D ., 2000, Noţiuni de sedimentologie, 332 pag., Editura Premier, Ploieşti.
29. F r u n z e s c u D . , G e o r g e s c u O . , B e c a C ., 1988, Rezervoare de hidrocarburi din

fundamentul fisurat magmatic şi metamorfic pe glob (I), Revista Mine, Petrol şi
Gaze, vol. 39, nr. 7, pag. 349-356, 11 fig., 2 tabele, Bucureşti.
30. G a l l o w a y W . E . , H o b d a y K . D ., 1983, Terrigenous Clastic Systems Aplications to Petroleum,

Coal and Uranium Exploration, Springer-Verlag, New York, Berlin, Heidelberg,
Tokio.
31. G e o r g e s c u O ., 1989, Studiul posibilităţilor de punere în evidenţă de noi zăcăminte de

hidrocarburi lichide şi gazoase în depozitele sedimentare şi ale fundamentului
fisurat productiv din perimetrul cuprins între valea Barcău şi valea Tur din
Depresiunea Pannonică, cu privire specială la caracterele mineralogo-
petrografice ale colectoarelor, Teză de doctorat, I.P.G. Ploieşti.
32. G e o r g e s c u O . , F r u n z e s c u D . , B e c a C ., 1988, Rezervoare de hidrocarburi din

fundamentul fisurat magmatic şi metamorfic pe glob (II), Revista Mine, Petrol şi
Gaze, vol. 39, nr. 9, pag. 445-451, 1 fig., 1 tabel, Bucureşti.
33. G r a s u C ., 1997, Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti.
34. H a n g a n u N . E . , M a n o l i u E . , G r i g o r e s c u D . , D r a g o m i r B ., 1982, Paleontologie,

Lucrări practice, Centrul de multiplicare Universitatea Bucureşti.
35. H a n g a n u N . E . , S u r a r u N . , G r i g o r e s c u D ., 1983, Paleontologie, Editura Didactică şi

36. I a n o v i c i V . , B o r c o ş M . , B l e a h u M . , P a t r u l i u s D . , L u p u M . , D i m i t r e s c u R . ,
S a v u H ., 1976, Geologia Munţilor Apuseni, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
37. I o n e s c u M . , 1984, Manualul inginerului de mine, Editura Tehnică, Bucureşti.
38. I o n e s c u M ., 1984, Geologie economică, Institutul de Mine Petroşani.
39. I o n e s c u M ., 1992, Geologie fizică, vol. I, I.P.G. Ploieşti.
218
40. I o n e s c u M . , F r u n z e s c u D ., 1985, Petrografie, Îndrumător de laborator, 174 pag., 40 fig.,

I.P.G., Ploieşti.
41. I o n e s c u M . , G e o r g e s c u O ., 1993, Mineralogie şi petrologie, vol. II – Petrologie, Editura

U.P.G., Ploieşti.
42. K r a u t n e r H . , N ă s t ă s e a n u S . , B o r z a T . , S t ă n o i u I . , I a n c u V ., 1981,
Metamorphosed Paleozoic in the South Carpathians and Its Relations with the Pre-
Paleozoic Basement, Guidebook series no. 16, Carpatho-Balkan geological
association, XII congress, Bucharest-Romania.
43. L ă z ă r e s c u V ., 1980, Geologie fizică, Editura Tehnică, Bucureşti.
44. M ă l u r e a n u I . , N e g u ţ A ., 2001, Investigaţii geofizice ale sondelor de hidrocarburi în timp real,

partea I, Metode electrice, Editura U.P.G. Ploieşti.
45. M i a l l D . A ., 1990, Principles of Sedimentary Basin Analysis, 668 p., Second edition, Springer-
Verlag, New York, Berlin, Heidelberg, London, Paris, Tokio, Hong Kong.
46. M u t i h a c V ., 1990, Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, Bucureşti.
47. M u t i h a c V ., 1982, Unităţile geologice structurale şi distribuţia resurselor de substanţe minerale

utile în România, Lucrări teoretice complementare, Editura Didactică şi
48. N ă s t ă s e a n u S . , B e r c i a I . , I a n c u V . , V l a d S . , H â r t o p a n u I . , 1981, The structure of

the South Carpathians (Mehedinţi – Banat Area), Guidebook series no. 22,
Carpatho-Balkan geological association, XII congress, Bucharest-Romania.
49. N e a g u T h . , D r a g o m i r B . P ., 1982, Determinator practic de micropaleontologie, Centrul de

multiplicare Universitatea Bucureşti.
50. N e a g u T h . , L a z ă r I u l i a n a , C î r n a r u P ., 2002, Paleozoologia nevertebratelor, vol. I, Editura

Universităţii Bucureşti.
51. P a r a s c h i v D . , 1975, Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România, Studii Tehnice şi

Economice, Seria A, nr. 10, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
52. P a r a s c h i v D . , 1979, Platforma Moesică şi zăcămintele ei de hidrocarburi, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti.
53. P a u l i u c S . , 1968, Cartografie geologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
54. P a u l i u c S . , D i n u C ., 1985, Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti.
55. P e t r e s c u I . , D r a g a s t a n O . , Plante fosile, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1981.
56. P r o d a n D . , B e c a C . , 1983, Geologia zăcămintelor de petrol şi gaze şi geologie de şantier,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
57. R ă i l e a n u G r . , P a u l i u c S . , 1969, Geologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.
58. R e a d i n g H . G . , 1996, Sedimentary Environments Processes, Facies and Stratigraphy, 688 p.,
London, Berlin, Tokio.
59. S a u l e a E m i l i a , 1967, Geologie istorică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
219
60. S ă n d u l e s c u M . , 1985, Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti.
61. S ă n d u l e s c u M . , K r a u t n e r N . G . , B a l i n t o n i I . , R u s s o D . , M i c u M . , 1981, The

Structure of the East Carpathians (Moldavia - Maramureş Area), Guidebook series
no. 21, Carpatho-Balkan geological association, XII congress, Bucharest-Romania.
62. S ă n d u l e s c u M . , Ş t e f ă n e s c u M . , B u t a c A . , P ă t r u ţ I . , Z a h a r e s c u P . , 1981,
Genetical and Structural Relations between Flysch and Molasse (The East
Carpathians Model), Guidebook series no. 19, Carpatho-Balkan geological
association, XII congress, Bucharest-Romania.
63. V a s i l i u V . E ., 1999, Geochimia petrolului, Editura U.P.G. Ploieşti.
64. W a l k e r G . R . , J a m e s P . N . , 1992, Facies Models, Response to sea level change, 409 p.,
Geological Association of Canada.
65. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
66. Analele Universităţii Bucureşti, Seria Geologie, Bucureşti.
67. Dări de seamă ale şedinţelor Institutului de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
68. Ecole nationale superieure du petrole et des moteurs / Centre developpement et exploitation des
gisement, Geologie et Geophysique de Gisement, Partie I, L’Institute Francaise du
Petrole, Paris.
69. Geochimica et Cosmochimica Acta, Amsterdam.
70. Harta geologică a României, scara 1:1000000, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
Bucureşti.
71. Journal of Sedimentary Petrology, Tulsa.
72. Revue de L’Institute Francaise du Petrole, Paris.
73. Sedimentary Geology, Amsterdam.
74. Sedimentology, Amsterdam.
75. Studii şi cercetări de geologie, geofizică, geografie, seria Geologie, Academia R.S.România,
Bucureşti.
76. Studii tehnice şi economice, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
220
Anexa nr. 1 – SCARA GEOCRONOLOGICĂ
213
continuare anexa nr. 1
214
Anexa 2. CULORILE ŞI SIMBOLURILE PENTRU ROCILE MAGMATICE
Grupele de roci Denumirea Culoare Simbol

rocilor
Acide Riolit Ocru închis 
Dacit Vermillon 
Neovulcanice
Intermediare Trahit Ocru închis cu haşuri 

verticale
Roci efusive
Andezit Cinabru (Zinober) 

Bazice Bazalt, Dolerit Cafeniu închis 
Ultrabazice Limburgit L
Intermediare Porfir Portocaliu 
vulcanice
Porfirit Verde închis 

Paleo-
Bazice Melafir Verde închis cu haşuri 

Calcoalcaline
Diabaz verticale
Roci Diferenţiate Aplit Roşu punctat A

filoniene acide Pegmatit P
Diferenţiate Lamprofire Brun punctat 
bazice
Acide Granit Roşu carmin 
Granodiorit Violet roşcat 
Roci intrusive
Intermediare Sienit Roşu albăstrui 

Diorit Violet albăstrui 
Bazice Gabbro Violet albăstrui cu haşuri 
verticale
Ultrabazice Peridotit Violet albăstrui cu haşuri 
oblice
Anexa 3. CULORILE ŞI SIMBOLURILE PENTRU ROCILE METAMORFICE
Faciesul Culoare Simbol

Filite Oliv slab f
Şisturi cloritoase Roz - gălbui deschis s.cl.
Paragnaise Galben de crom deschis pg.
Gnaise mixte Roz - gălbui închis gm
Gnaise granitoide Roşu carmin cu liniuţe şi puncte gg
Calcare cristaline Albastru cobalt cc
Amfibolite Verde viridian a
Serpentine Violet închis cu haşuri orizontale s
215
Anexa 4. SEMNE CONVENŢIONALE
Calcar Concreţiuni Strate răsturnate

Anticlinal normal
Dolomit Roci intrusive acide vertical
Sinclinal normal
Roci intrusive vertical
Marnă intermediare
Anticlinal deversat
Şist argilos Roci intrusive bazice culcat
Sinclinal deversat
Argilă Roci efusive acide culcat
Nisip Roci efusive Falii

intermediare
Pietriş Roci efusive bazice Decroşare
Gresie Tufuri de roci acide Linie de şariaj
Tufuri de roci Limită

Conglomerat intermediare concordantă
Limită discordantă
Sare Roci
Tufurimetamorfice
de roci bazice
Brecia sedimentară Contact diapir sau
a sării intrusiv
Direcţia şi înclinarea
Brecia sedimentară stratelor Mină în exploatare
Direcţia şi înclinarea
Cărbune stratelor nesigure Carieră
Gips Strate verticale Puţ
Locuri unde s-au Strate orizontale Sondă

găsit fosile
216
1999 GEOLOGIC TIME SCALE
MAGNETIC
CENOZOIC MAGNETIC
MESOZOIC PALEOZOIC PRECAMBRIAN
POLARITY POLARITY AGE BDY.
AGE PERIOD EPOCH AGE PICKS AGE PERIOD EPOCH AGE PICKS UNCERT. AGE PERIOD EPOCH AGE PICKS EON ERA
(m.y.)
AGES
(Ma) (Ma) (Ma) (Ma) (Ma) (Ma) (Ma)
HIST.
HIST.
(Ma)
ANOM.
ANOM.
CHRON.
CHRON.
1 QUATER- HOLOCENE 65 .2
C1 0.01 30 C30 543
NARY PLEISTOCENE CALABRIAN MAASTRICHTIAN TATARIAN 248
2 C2
1.8 31 C31 L 252
L 70 71.3 1 UFIMIAN-KAZANIAN
2A PIACENZIAN 32 C32 256
C2A PLIOCENE 3.6 KUNGURIAN
ZANCLEAN 260 260
3 E 33 CAMPANIAN LATE
5 C3 5.3 750
C33 ARTINSKIAN
3A MESSINIAN 80 LATE
C3A E 269
7.1 83.5 1
SANTONIAN SAKMARIAN
4 C4
85.8 1
CONIACIAN 280 900
282
PERMIAN
4A L TORTONIAN 89.0 1
C4A
10 90 TURONIAN ASSELIAN 1000
5
C5
11.2 93.5 4 290
CENOMANIAN GZELIAN
S.
296
5A SERRAVALLIAN 34 C34 99.0 1 300 KASIMOVIAN MIDDLE
C5A 100 303
M 14.8 L MOSCOVIAN
5B 1250
W.
15 C5B ALBIAN 311
5C
LANGHIAN
C5C 16.4 110 BASHKIRIAN
MIOCENE
PENNSYLVANIAN
5D EARLY 112 2 320
N.
C5D 323
NEOGENE
5E C5E BURDIGALIAN SERPUKHOVIAN
APTIAN 327
6 1500
20 C6 E 20.5 120 M0
6A 121 3 VISEAN
M1 E 1600
C6A 340
AQUITANIAN M3 BARREMIAN 342
6B C6B M5 127 3
6C C6C 23.8 TOURNAISIAN
MISSISSIPPIAN
CRETACEOUS
130 M10
HAUTERIVIAN 1750
CARBONIFEROUS
25 7 132 4
7A C7 M12 354
C7A VALANGINIAN
8 L CHATTIAN M14 360 FAMENNIAN
C8 L
9 M16 137 4 364
C9
PROTEROZOIC
140 FRASNIAN EARLY

10 C10 28.5 BERRIASIAN 370
NEOCOMIAN
M18
144 5 2000
30 11 C11 M20 GIVETIAN
12 M22 TITHONIAN 380 M 380
C12
E RUPELIAN 150 151
LATE 6 EIFELIAN
KIMMERIDGIAN
OLIGOCENE
13 M25 154 7 391
33.7
TERTIARY
C13 OXFORDIAN 2250
15 C15 159 7 EMSIAN
35 160 M29 400 400
16 C16 L PRIABONIAN CALLOVIAN
DEVONIAN
164 8
PRAGHIAN
17 C17
37.0
BATHONIAN 412
170 MIDDLE 169 8 LOCKHOVIAN 417
18 PRIDOLIAN 2500 2500
C18 BARTONIAN BAJOCIAN 420 L 419
40 LUDLOVIAN
176 8 423
19 41.3 WENLOCKIAN
C19 AALENIAN 428
180 180 8
20 E LLANDOVERIAN LATE
440 2750
C20 M TOARCIAN 443
45
LUTETIAN 190 190 8
ASHGILLIAN
L 449
JURASSIC
21 PLIENSBACHIAN CARADOCIAN
C21 195 8 458
EOCENE
49.0 EARLY 460 LLANDEILIAN 3000 3000
22 200
SINEMURIAN M 464
RAPID POLARITY CHANGES

50 C22
202 8 LLANVIRNIAN 470
23 HETTANGIAN
PALEOGENE
C23 MIDDLE
E YPRESIAN 206 8
24 RHAETIAN ARENIGIAN
210 210 8 480
E 3250
C24 485
54.8 TREMADOCIAN
55 NORIAN 490
25 LATE SUNWAPTAN*
C25
THANETIAN D 495 3400
220 STEPTOEAN*
ARCHEAN
221 9 500 500

26 57.9
CARNIAN MARJUMAN* 3500
L C 506
C26 227 9 DELAMARAN*
60 SELANDIAN 512 EARLY
230 DYERAN*
27 61.0 MIDDLE LADINIAN B 516
C27 234 9 520 MONTEZUMAN* 520
28 DANIAN 3750
C28 E ANISIAN
PALEOCENE
29 240 A 3800?
242 9
65 C29 65.0
CAMBRIAN* ORDOVICIAN SILURIAN
TRIASSIC
EARLY OLENEKIAN 9
30 C30 245 543
INDUAN 248 10 540
© 1999, The Geological Society of America. Product code CTS004. Compilers: A. R. Palmer, John Geissman
*International ages have not been established. These are regional (Laurentian) only. Boundary Picks were based on dating techniques and fossil records
as of 1999. Paleomagnetic attributions have errors, Please ignore the paleomagnetic scale.
Sources for nomenclature and ages: Primarily from Gradstein, F., and Ogg, J., 1996, Episodes, v. 19, nos. 1 & 2; Gradstein, F., et al., 1995,
SEPM Special Pub. 54, p. 95–128; Berggren, W. A., et al., 1995, SEPM Special Pub. 54, p. 129–212; Cambrian and basal Ordovician ages
GEOLOGICAL SOCIETY adapted from Landing, E., 1998, Canadian Journal of Earth Sciences, v. 35, p. 329–338; and Davidek, K., et al., 1998, Geological Magazine,
OF AMERICA v. 135, p. 305–309. Cambrian age names from Palmer, A. R., 1998, Canadian Journal of Earth Sciences, v. 35, p. 323–328.

Limbă

Geol Aplicata Foraj Extractie

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Geol Aplicata Foraj Extractie

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

GEOLOGIE GENERALĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

1. STRUCTURA STRATIFICATĂ A SCOARŢEI TERESTRE 11

1.1. CONSIDERAŢIUNI ASUPRA ROCILOR SEDIMENTARE 11

2. NOŢIUNI DE CARTOGRAFIE GEOLOGICĂ 37

2.1. HARTA TOPOGRAFICĂ 37

3.1. DEFINIŢIE, SISTEMATICĂ, IMPORTANŢĂ 65

4.1. SEDIMENTAREA DETRITICĂ 161

5.1. DEFINIREA MODELULUI SEDIMENTAR 182

6. GENEZA ŞI CLASIFICAREA FISURILOR 195

6.1. STRESSUL ŞI DEFORMAREA 196

Anexa 1 - Scara geocronologică 213

STRUCTURA STRATIFICATĂ A SCOARŢEI TERESTRE

1.1. CONSIDERAŢII ASUPRA ROCILOR SEDIMENTARE

Rocile sedimentare sunt roci formate în urma alterării fizico-chimice sub

GENEZA ROCILOR SEDIMENTARE

La formarea rocilor sedimentare se disting patru categorii de procese: alterarea,

Sedimentarea clastică se caracterizează prin ritm (succesiune) de depunere a

transport produc o granoclasare depunând categorii de material sedimentar din ce în ce

Fig. 2. Schimbarea naturii sedimentelor cu depărtarea faţă de ţărm:

Sedimentarea chimică se caracterizează de asemenea, prin ritm (succesiune) de

Principala caracteristică a rocilor sedimentare este dispunerea lor în strate.

Fig. 4. Stratificaţia orizontală:

are fragmente prea uniforme şi nu se mai observă stratificaţia; calcarele recifale şi

1.2.1. STRATUL GEOLOGIC

Stratul geologic reprezintă un volum de depozite sedimentare, uniform din punct

Fig. 5. Elementele stratului.

Grosimea normală stratigrafică (en) a unui strat este distanţa măsurată

Fosă Cordilieră Fosă

Fig. 6. Variaţia grosimii stratelor cu viteza de sedimentare,

Viteza de sedimentare (material sedimentat / unitate de

Fig. 8. Elemente pentru determinarea grosimii stratului.

Lăţimea de afloriment (d) reprezintă distanţa măsurată între limita inferioară şi

Fig. 9. Variaţia lăţimii de afloriment în funcţie de:

1.2.1.1. DETERMINAREA GROSIMII STRATELOR

Fig. 10. Alura limitelor cartografice de afloriment în funcţie de înclinare ( )

În figura 11 se dau câteva cazuri de determinare a grosimii normale a stratelor în

Strat orizontal; suprafaţă Strat înclinat; suprafaţă Strat înclinat; determinare

en = dsin en = dsin en = evcos

en = dsin( - ) en = dsin( - ) en = dsin( + )

Fig. 11. Diverse cazuri de determinare a grosimii normale a stratelor [22].

Suprafaţă orizontală; strat înclinat

Fig. 12. Diverse cazuri de determinare a adâncimii

1.2.1.2. IMPORTANŢA GROSIMII STRATELOR

Fig. 13. Tipuri de efilare primară şi secundară.

Variaţia grosimii stratigrafice poate fi pe distanţă mică (ştrangulare) (fig. 13.b)

1.2.2. TIPURI DE STRATIFICAŢIE

Stratificaţia orizontală. Aceasta este stratificaţia cea mai frecventă şi se

opririi temporale a aportului de sediment (nedepunerii) formează o diastemă.

Lamine frontale Zonă de sedimentare Curgere Traiectoria particulelor

Fig. 16. Mecanismul de formare al laminelor oblice [5].

Fig. 18. Corpuri oblic laminare:

La o asociaţie de corpuri laminare, în secţiune transversală pe direcţia

Fig. 19. Asociaţie de corpuri laminare oblice:

Stratificaţia (laminaţia) oblică apare la depozite ondulate (eoliene, fluviatile,

Fig. 20. Stratificaţie deltaică:

Stratificaţia (Laminaţia) convolută (curbicorticală) (fig. 21). Este laminaţia

Fig. 21. Strat cu laminaţie convolută (curbicorticală).

Stratificaţia gradată (Granoclasare). Acest tip de stratificaţie este un aspect al