Sunteți pe pagina 1din 4

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ-O NECESITATE CONTEMPOANĂ

incluzív, -ă (fr. inclusif). Care cuprinde în el: în mod incluziv. Adv. În mod incluziv: pînă la 31
Aŭgust incluziv (mai exact și mai simplu: pȃnă la 1 Septembre). V. excluziv. (DEX on-line)

Nu întȃmplător am ales să încep prezentrea cu o definiţie a cuvȃntului “incluziv”.


Spun “nu întȃmplător”, deoarece noi, oamenii, avem deseori tendinţa de a elimina, de a
respinge pe cei care nu sunt asemeni nouă, “normali”, adică.
Rolul şcolii contemporane, pe lȃngă cel de a educa tinerele vlăstare, trebuie să transceadă, să
încerce şi să reuşească să depăşească barierele pe care societatea, în genere, le impune.
Incluziunea nu trebuie privită doar ca încercarea de a gestiona problemele ridicate de apariţia
a unuia sau a mai multor copii cu CES în colectivul unei clase. Incluziunea trebuie “predată” totodată
şi părinţilor copiilor din respectivul colectiv. De cȃte ori, în activitatea noastră, nu ne-am lovit de
necesitatea de a media conflicte stȃrnite de incapacitatea unor persoane (adulţi sau copii) de a
înţelege comportamentul diferit al unor elevi la orele de curs!
Educaţia incluzivă trebuie privită ca o nevoie de schimbare a unor mentalităţi depăşite, pentru
că şcoala nu este şi nu poate fi doar pentru campioni. Modificările vor avea efect benefic asupra
tuturor copiilor, nu doar asupra celor cu dificultăţi de învăţare. Nu putem exclude din start dreptul la
educaţie al unuia în favoarea altuia, pentru că toţi sunt egali, toţi trebuie să înveţe împreună, toţi
trebuie să aibă şanse egale la o dezvoltare plenară, fără ca diferenţele care sunt, sau pot fi între ei să
aibă vreo importanţă.
In vederea realizării acestor deziderate profesorii trebuie să folosească creativ resursele pe
care le au la îndemȃnă. Şi principala “resursă” nu este alta decȃt resursa umană, adică copiii, elevii,
colectivul clasei.
Astfel se vor folosi srategii care să ajute la implementarea ideii că fiecare elev este binevenit;
elevii vor fi stimulaţi să se ajute mereu între ei. Metodele activ-participative trebuie să primeze,
învăţarea fiind centrată pe elev şi pe nevoile acestuia. Se va lucra în grupuri mici, pe ateliere sau
echipe, stimulȃndu-se respectul reciproc şi cooperarea, învăţarea prin colaborare.
Faţă de fiecare elev se vor avea aceleaşi aşteptări, iar aprecierea se va realiza în mod egal,
fără diferenţe sau marginalizări, astfel încȃt toţi elevii să fie implicaţi activ în propriul proces de
formare.
În clasele în care sunt integraţi copii cu dificultăţi de învăţare profesorii trebuie să-şi folosescă
întreaga experienţă pentru ca să transforme aceste diferenţe în resurse importante care să stimuleze
procesul instructiv-educativ.
Dezideratele educaţiei incluzive, ca şi concept ce s-a dezvoltat după anul 1900, aduc în atenţie
nevoia de regȃndire a vechilor dogme în vederea adaptării şcolii la cerinţele copiilor şi nu invers.
Noua şcoală, şcoala incluzivă, trebuie să fie capabilă să recunoască diferitele cerinţe educaţionale ale
copiilor, să se adapteze acestora, să reacţioneze adecvat în vederea asigurării unei educaţii calitative,
accesibilă tuturor. Diversitatea de orice gen sau natură trebuie să fie privită ca un lucru firesc,
natural, o premisă a dezvoltării egale şi durabile, un reper şi în acelaşi timp o provocare, un stimul
spre a deveni mai buni în ceea ce facem.
În momentul în care un profesor observă că într-o clasă relativ omogenă progresele nu sunt
semnificative sau uniforme, că există copii care par să înveţe mai greu, care sunt marginalizaţi sau
excuşi din diverse motive, în acel moment profesorul trebuie să înţeleagă că în acel colectiv există
copii cu CES, deoarece deficienţele nu trebuie să fie vizibile neapărat, ci ele trebuie să fie, cel mai
des, percepute.
Sunt însă şi factori, alţii decȃt cei ce ţin de o anumită confomaţiune morală a cadrului
didactic, care împiedică orice încercare de incluziune. Colectivele numeroase de elevi este unul
dintre aceşti factori şi de asemeni cel care împiedică deseori şi tratarea diferenţiată. În aceeaşi
categorie poate fi încadrată şi programa şcolară greoaie, prea aglomerată.
Iată de ce uneori nu se poate asigura un învăţămȃnt eficace pentru fiecare copil….Dar nu
mereu!
Putem ameliora efectele acestor factori perturbatori prin folosirea în cadrul activităţilor de
învăţare a metodelor activ-participative.
Eficacitatea folosirii acestor metode rezită într-o listă de argumente ce validează importanţa
folosirii lor. Astfel aceste metode oferă diversitate şi valoare actului educativ. Ele impun respect faţa
de proces dar şi faţă de partenerii implicaţi în derularea şi finalizarea sarcinilor. Elevii sunt încurajaţi
să fie spontani, li se permite să greşească, geşeala fiind privtă nu ca lipsă, ci ca şi cale de descoperire
a răspunsului corect. Învăţarea este durabilă şi conştientă, elevii sunt stimulaţi în a se asculta
reciproc, în a accepta puncte de vedere diferite, într-un cuvȃnt în a accepta diversitatea. Ei capătă
încredere în forţele proprii, îşi dezvoltă creativitatea; motivaţia pentru învăţare în contexte şi alături
de parteneri variaţi, creşte.
Educaţia incluzivă este un proces complex, de durată care necesită analize, schimbări şi
construcţii continue pentru a realiza politici şi practici incluzive şi pentru a asigura bazele unei
culturi incluzive.
Educaţia incluzivă reprezintă aşadar soluţia nu doar pentru creşterea şanselor de acces egal
tuturor copiilor la educaţie ci şi pentru ameliorarea calităţii în educaţia contemporană.

BIBLOGRAFIE:
1. Ungureanu, D., Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000
2. Vrăşmaş, T., Şcoala şi educaţia pentru toţi, Ed. Miniped, Bucureşti, 2004
COPILUL – ESTE OGLINDA FAMILIEI VOASTRE!
NU EXISTĂ COPII “PROBLEMATICI”,
EXISTĂ PĂRINȚI “PROBLEMATICI”!
De foarte multe ori, părinții cer ajutorul psihologului: “Ajutați-mă, am un copil
problematic!”, “Fiul meu a devenit imposibil de controlat, ce ar trebui să fac?”
Dar oare există copii problematici? La această întrebare există doar un singur răspuns – NU!
Există doar părinți problematici. Iar copilul este oglinda familiei în care se reflectă totul:
problemele dintre părinți, relațiile copil-părinte, contradicțiile și conflictele.
Adesea părinții îi cer psihologului să lucreze asupra comportamentului copilului. Şi cu cât
mai mult lucrezi cu generația tânără, cu atât mai mult te convingi că printre ei nu există
“problematici”, pur şi simplu mulți dintre ei au nevoie de un mediu sănătos. În schimb, printre părinți
“cazuri dificile” sunt suficiente. Iată doar câteva exemple:
Părinții “generoși”
“Copilului meu nu trebuie să-i lipsească nimic!” – acesta este motto-ul și principiul de viață a
acestor oameni. Ei înlocuiesc conceptul de a iubi, cu conceptul de a cumpăra.
În loc să-i acorde copilului atenție, să-i dăruiască comunicarea, să-l răsplătească cu iubirea lor, să-i
dea căldură și afecțiune, ei cumpără jucăria cea mai scumpă (adesea subconștient și chiar conștient,
motivând acest lucru astfel: să nu mă deranjeze când mă odihnesc sau când lucrez”), angajând o
dădacă sau un “profesionist” (neapărat cu studii pedagogice: “copilul să se dezvolte intelectual şi să
fie bine educat”).
Părinți “anxioși”
La acești părinți orice gând despre copil este plin de anxietate. “El poate răci; se poate lovi; se
poate speria…etc” Dar cea mai groaznică este teama că singur nu se va descurca (nu-şi va putea lega
șireturile, nu va putea folosi telefonul, nu va putea merge pe bicicletă).
Și dacă nu va face față singur, atunci trebuie ajutat! Şi îl ajută, ajută, ajută…Astfel de părinți ar
trebuie să se gândească la întrebarea: “De unde a apărut expresia: “Băiatul mamei” sau “Fetița tatei?”
Părinţii “obosiţi”
Aceşti părinţi au obosit încă înainte să apară copilul în viaţa lor. Înarmându-se cândva cu
iluzii despre viaţa de familie şi educaţia unui copil şi lovindu-se, după părerea lor, cu “viața de zi cu
zi dură și dificilă“, își pierd imediat interesul şi pentru viața de familie, şi pentru educarea copilului.
Expresiile preferate ale acestor părinţi sunt: “Nu alerga!”, “nu fă asta” “nu fă cealaltă”, “m-am
săturat de tine”, “te voi pedepsi”, “am obosit de tine”.
Cel mai groaznic lucru pentru copil este lipsa atenției din partea unei persoanei apropiate, dragi. Şi
pentru a obține această atenție, el e gata să facă totul.
Părinţii “perfecționiști”
“Trebuie să fii cel mai bun!” Este motto-ul lor. Astfel de părinți, de regulă, au cel puțin două
diplome de studii superioare. Pe copil încearcă să-l dea la cea mai prestigioasă grădiniță, unde va
studia aprofundat o limbă străină şi geometria lui Lobachevski.
În ceea ce privește alegerea școlii, atunci, bineînțeles, pentru a studia acolo, vor depăși toate
obstacole: vor veni din celălalt capăt al orașului, vor angaja profesori pentru ore suplimentare pentru
a “corespunde nivelului”.
Părinţii “rataţi”
Paradoxal, acești părinți, la prima vedere, au obținut multe. Cu toate acestea, dacă vă uitați
atent, puteți vedea în comportamentul lor o “amprentă” a unei dorințe nerealizate. Sport de
performanţă, scena mare, expoziții personale a lucrărilor de artă – toate acestea nu le dau liniște
mamelor şi taților ambițioși.
Cândva lenea, poate lipsa de motivație, de susținere, împreună cu alte motive “obiective” nu
le-au permis să-şi realizeze aceste dorințe. Însă copiilor, neapărat le vor “dărui” visul lor.
Părinții “manipulatori”
Copilul, pentru un astfel de părinte este doar o modalitate de a-i influența pe ceilalți: soț,
părinți, alte rude. “Nu este pentru mine, este pentru copil!” – așa se adresează unul dintre părinți la
celălalt.
Şi cu cât copilul este mai neajutorat sau slăbit, cu atât are mai multe posibilități tata sau
mama, de a-i influența pe ceilalți. Uneori, acești părinți, încercă astfel să păstreze familia distructivă,
unindu-i pe toți împreună cu problemele copilului.
Desigur, copiii încă de la naștere, fiind înconjurați de “oameni apropiați” care au problemele
de mai sus, crescând într-un mediu care nu contribuie la confortul lor psihologic, ei încearcă să se
protejeze de această realitate.
Şi atunci se manifestă mecanismele de protecție inconștiente sau strategiile-coping –
modalități conștiente de protecție față de realitatea din jur, încercarea de a-şi raționaliza
comportamentul, tendința de a evita gândurile despre propriile acțiuni și dorința de a scăpa de
singurătate sau anxietate.
Și ce facem noi, părinți iubitori și sinceri? Ne confruntăm cu astfel de reacții
comportamentale (printre care sunt diferite dependențe, lipsa dorinței de a învăța, tendința pentru un
comportament social și antisocial, probleme de sănătate etc.), rostind cu voce tare:
“Doamne, am un copil atât de problematic! ” Dar niciodată nu ne permitem cel puțin un gând. “Dar
poate noi suntem părinți problematici?”