Sunteți pe pagina 1din 947

FRUMUSEŢEA CA IDEAL UMAN

„Ce minunată lucrare e omul! Cit de nobilă ii este


inteligenţa.' Ce nemăsurate îi sînt facultăţile! tn
alcătuirea şi mişcările sale, cit este de expresiv si de
admirabil! Ca un înger în faptele sale. Ca un zeu în
puterea sa de înţelegere. Frumuseţea lumii .'"*
W. SHAKESPEARE

Cea mai frumoasă fiinţă din lume este omul, fiindcă


nu este frumos doar ca înfăţişare, ci şi ca trăire. Se poate
spune, cum afirma şi marele Shakespeare prin Hamlet, că
omul este cea mai frumoasă lucrare, că este „frumuseţea
lumii". Nu vom ignora, însă, nici o clipă, afirmaţiile,
contrare acestora, ale aceluiaşi scriitor, care spunea că
lumea e un „vălmăşag odios de miasme", o „grădină
neplivită", nici opiniile altor scriitori sau filozofi
dezamăgiţi de limitele omeneşti. Pentru că omul, această
„minunată lucrare" a naturii, a universului, are încă
numeroase imperfecţiuni şi mai ales slăbiciuni. Omul e o
zidire de umbre şi lumini. Dar nu vom înceta să credem în
el şi nu-i vom minimaliza calităţile, tocmai pentru că el
este fiinţa cea mai înzestrată din lume, permanent în
căutare de frumuseţe şi autodepăşire.
Sînt în lumea înconjurătoare multe fiinţe frumoase,
dar nu ştim în ce măsură ele sînt conştiente sau nu de

1
frumuseţea lor. Omul, însă, din momentele de început ale
devenirii sale sociale a trăit bucuria descoperirii
frumuseţii în natură, în semeni şi mai ales în sine.
Asigurindu-şi, zi de zi, condiţiile existenţei, adică
elementele de bază — hrană, adăpost, reproducere — r?-
a rătnas doar la aceste griji vitale, ci a făcut saltul spre
actul contemplării lumii din jur şi al cunoaşterii de sine ;
nu s-a voit doar o simplă existenţă, ci a jindiiit mereu să
fie o fiinţă frumoasă. Simplu orgoliu ? Nu putea fi doar
orgoliu. E poate şi o chemare instructivă de perfecţionare
şi de victorie în procesul selecţiei naturale, dar, mai
presus de aceasta o nobilă năzuinţă spre ordine şi
frumuseţe spirituală, o sete de permanentă comparaţie
între semeni, pe scări valorice superioare, o întrecere în
ascensiunea spre formele cele mai evoluate pe care
materia şi spiritul le pot modela. Aspiraţia spre
frumuseţe poate fi parţial şi ambiţie omenească,

2
in competiţia cu zeităţile pe care adesea şi le-a
închipuit pe treptele cele mai înalte ale perfecţiunii —
ceea ce, în definitiv, nu a fost absolut dăunător şi
necugetat, cum au afirmat cei neîncrezători în cutezanţa
omenească — dar mai cu seamă poate fi considerată un
efect al cunoaşterii de sine, al descoperirii calităţilor şi
posibilităţilor sale de autodepăşire continuă. Nu e vorba
de orgoliul omului lipsit de judecată şi măsură, al celui
ce-şi supraapreciază frumuseţea, ori capacităţile, nici al
celor atraşi de narcisism, ci al omului dornic de auto-
perfecţionare, care crede în posibilitatea de modelare, al
căutătorului ce se mobilizează mereu, în ciuda
insucceselor şi a piedicilor, perseverind şi sperînd în
şansa de a se realiza in bine şi frumos. Ce poate fi altfel
mai minunat în om decit această convingere
nestrămutată că poate fi mai bun, mai drept, mai
puternic, capabil de mai mult şi de mai Inimos?
Ieşirea omului din ignoranţă, descoperirea
cunoaşterii, limitarea sa spre zările infinite ale
universului, ori iscodirea miezurilor ascunse ale
lucrurilor, relevarea de sine, ieşirea din supunere şi
umilinţă i-au făcut posibile preţuirea, căutarea şi crearea
de frumos, prin aceasta mirindu-se că se înfrumuseţează
chiar pe sine. Aşadar, omul care a construit şi refăcut
civilizaţii după civilizaţii, greşind uneori, dar reluindu-şi
cursa mereu îndemnat de noi speranţe, parţial asemenea

3
lui Sisif, dar în esenţă superior acestuia, nu este el oare,
cum spunea Shakespeare, o minune a naturii ?
Minune sau nu, omul trebuie luat ca atare, cu luminile
şi umbrele sale, în măreţia şi uneori in micimea sa,
aceasta spre a nu avea deziluzii, spre a nu oscila între o
extremă şi alta. Pornind de la această realitate complexă
şi dialectică, merită să ne bucure nu atît suma calităţilor
frumoase, cit tendinţa omului de a se modela, credinţa în
posibilitatea de înfrumuseţare, setea continuă de
perfecţionare. Tocmai de aceea, nu este zadarnică
osteneala moralei şi esteticii, a psihologiei precum şi a
altor ştiinţe, de a-l ajuta pe om să se cunoască şi să
adune în cupa sufletului convingerea că prin frumuseţe el
se detaşează de alte fiinţe, se individualizează, aspiră la
valori mai înalte. A insista in numele bipolarităţii
(frumos-urît; bun-rău) asupra laturilor urîte şi rele ar
însemna să-l facem să se îndoiască de sine, să se
descurajeze, să-i răpim speranţa. A acorda, însă, atenţie,
izolat şi exclusiv laturilor frumoase şi bune ar însemna
să-l idealizăm, să-i creăm o imagine deformată despre
sine, să-l îndemnăm să se considere infailibil, de fapt să-i
răpim contactul cu realul şi, aşa cum zicea Nietzsche, să-l
dezarmăm în faţa vieţii, care nu este lipsită de capcane şi
primejdii. Morala ni-l arată pe om aşa cum este în
realitate, dar îi propune să se lase călăuzit de lumini, nu
de umbre. Sugerîndu-i cit de frumos şi cit de bun poate fi

4
şi mai ales deveni, nu cit de hidoşi sînt unii semeni ai săi
(nu in înţelesul redus de milostiv ci in acela al multiplelor
sale calităţi), cit de drept, cit de cinstit se cuvine să fie,
MORALA, cu alte cuvinte, îi oferă o stea polară, un ideal
la care să se raporteze, spre care să se îndrepte, o ţintă
spre care el să tindă jiecontenit.
Estetica îl învaţă treptele valorice ale frumosului,
ajutîn-du-l să-şi modeleze sau să-şi corecteze gustul,
oferindu-i repere de elevare, contribuind la
înfrumuseţarea sa prin artă. Iar dacă unii esteticieni
moderni, abandonind principiile aristotelice (conform
cărora esteticul avea în vedere şi criterii morale, iar
morala şi preocupări estetice) voind să limpezească, să
delimiteze domeniile, recomandă ca frumuseţea artistică
să fie net demarcată de frumuseţea unmnă, nu vom
îndrăzni să le contrazicem îndemnul. Vom încerca totuşi
să vedem în ce măsură este omul frumos, prin ce mijloace
îşi poate cunoaşte şi spori frumuseţea. Şi, chiar dacă
această perspectivă este exclusă de unii esteticieni, nu
vom înceta să credem că frumuseţea umană este
superioară oricărui alt gen de frumuseţe.
Ni se pare în acest sens că punctul de vedere exprimat
de esteticianul Victor Ernest Maşek (Omul ca valoare
estetică, în „România literară" nr. 32 din 8 august 1985 şi
apoi în voi. Arta de a fi spectator, Ed. Meridiane, 1986, pp.
140—155) conciliază excelent extremele, de fapt

5
reîndreptăţind omul de a fi obiect al cercetării estetice.
„De aceea pornind de la baza obiectivă a frumuseţii
umane, care este una fiziologică, nu vom putea
circumscrie nici o formă estetică, unitară şi constantă a
frumuseţii umane. Trăsături corporale şi fizionomice care
în cadrul unei anumite rase contează ca elemente
indispensabile ale frumuseţii devin la altele atribute ale
urîţeniei. Fiindcă nu există, la nivel biologic, al
corporalităţii şi naturalităţii omului, un etalon universal
de frumuseţe umană. Înseamnă că trebuie să încercăm a
ne apropia de acest fenomen din altă direcţie, depăşind
niţelul strict al corporalităţii şi biologului, deşi,
aparent, in şi prin aceste elemente, ne vorbeşte
frumuseţea umană. Şi rom pleca de la axioma că omul
este, în plan estetic, veriga ce face trecerea de la
frumosul natural la cel spiritual. El aparţine, prin
substratul său biologic, şi esteticului natural (propriu
plantelor şi animalelor) dar nu mai poate fi redus la
acesta. [...JŢinuta, figura omului aparţin simultan
6

6
7

ambelor realităţi. Se îndreaptă totodată în afara şi


înăuntrul lucrurilor. /.../ Frumuseţea omului exprimă o
altă frumuseţe : cea a naşterii şi conştiinţei de sine a
spiritului."
Nu ne putem permite să analizăm aici dacă problema
frumuseţii umane este sau nu obiect al esteticii, sau în ce
măsură se interferează ea cu morala, ori psihologia,
obiectivul nostru fund nu de a stabili aceste raporturi, ci
de a pune în evidenţă CÎteva reiere menite să ne ajute in
orientarea călătoriei pe care ne propunem să o facem, in
căutarea unor texte ilustrative. De fapt sîntem nişte
călători dispuşi să aflăm şi să contemplăm frumuseţea
umană. Coborîm in timp pînă acum cileva mii de ani,
prin intermediul textelor mitologice, al basmelor şi
epopeilor, al legendelor, sau creaţiei literare culte,
urcind din vremile nebuloase pînă spre zilele noastre. E
un drum labirintic, dar dragostea de frumuseţe ne va
ajuta să nu ne rătăcim, ci doar să zăbovim în anumite
locuri mai mult, şi, îmbogăţiţi cu noi experienţe, să
pornim iar la drum. In fond, rolul unei antologii de acest
fel este să prospecteze şi (cum din mulţimea fără de
sfîrşit a florilor o albină culege nectarul, oprindu-se la
unele şi revenind la stup) să aleagă acele texte care sînt
mai semnificative spre a oferi un buchet convingător,
reprezentativ, apt să ofere jaloane celor ce ar dori să-şi
8 7
extindă pe cont propriu investigaţia pe tărimul
frumuseţii.
înclinăm să considerăm, frumuseţea umană
superioară oricărei alte categorii de frumuseţe pentru că
ea este reală, vie ; deoarece pentru a exista nu este
suficientă simpla voinţă a creatorului (artistului) de a
creiona, sculpta, imagina, ci e vorba de o modelare în
timp, reală, în înfruntarea cu datele naturii (care trebuie
relevate, înţelese, corectate, depăşite) în contradicţie cu
tendinţele inerţiei, determinate de privaţiuni,
comoditate, blazare ; o raportare permanentă la
condiţiile sociale şi la diferite modele. A crea un obiect
sau un personaj frumos este un act de voinţă şi de
înzestrare artistică (talent) — materia respectivă se
supune dorinţei şi măiestriei artistului ; pe cînd a ne
modela pe noi înşine frumoşi e un act de voinţă,
pricepere, de educaţie şi mai ales de forţă morală, e o
întreprindere de o viaţă.
Cereţi unui pictor să reprezinte un pom frumos şi el îl
va desăvîrşi într-o zi, o săptămînă, o lună. Cereţi-i unui
grădinar să crească un pom frumos. îi vor trebui cîţiva
ani şi multă experienţă în domeniu. Cereţi aceluiaşi
pictor să vă picteze un copil frumos. O va face într-o zi, o
săptămînă, o luna. Dar a modela în realitate un copil
frumos, implică conlucrarea naturii, a părinţilor, a
societăţii, a educaţiei, a mediului de trai, a modelelor, a
copilului însuşi, care va putea să dezvolte meritele
8 8
naturii, ale educaţiei sau le va irosi. Sigur, au dreptate
esteticienii cînd arată că arta ascunde o forţă
demiurgică, dar nu au atunci cînd exclud apartenenţa
frumuseţii omeneşti la sfera esteticii. Uită desigur că ei
înşişi. înainte de orice sînt realităţi umane, mai mult
chiar, rezultatul automodelării. Cine ştie dacă omul nu
va deveni cumva , într-o zi, presupunea Marcel Sendrail,
„artistul propriului său chip ?" Preocupaţi de tot ce
contribuie la modelarea omului, nu vom putea renunţa
însă la conceptul de frumuseţe, nu vom ignora
strădaniile de pînă acum ale celor ce, iubind fiinţa
umană, au încercat să o analizeze şi să ofere sugestii de
înfrumuseţare, fie că au fă-cut-o ca filozofi, moralişti,
psihologi, sociologi, fie ca esteticieni ori oameni politici.
Frumuseţea umană este un miracol de neignorat. în
ciuda unor delimitări mult prea pretenţioase, numeroşi
oameni de cultură, filozofi şi chiar esteticieni sînt atraşi
de această temă şi încearcă să o abordeze frontal sau
tangenţial, dar (şi unii şi alţii) cu căldura, sensibilitatea
pe care doar frumuseţea şi dragostea le pot inspira în
asemenea măsură. „Dintre facultăţile noastre de
informare asupra realului, scrie Marcel Sendrail în
lucrarea înţelepciunea formelor, dragostea rămîne
aceea care înşeală cel mai puţin. Ori, ce alt nume să dăm
acestei, prezenţe spre care ne duce elanul iubirii, dacă nu
frumuseţe ? [...] A-ţi satisface dorinţa de frumuseţe prin
atenţia acordată unei existenţe străine, înseamnă,
8 9
pentru fiecare dintre noi, a descoperi o replică
singurătăţii tale, înseamnă să afli un răspuns la tăcerea
ta. Şi astfel formele, produse ale sufletelor, îşi exercită,
la rîndul lor, puterea asupra sufletelor. O figură, vie sau
construită din imaginaţie, nu este frumoasă fără urmări.
Ea degajă o influenţă. Ea face, desface, nelinişteşte,
exaltă, luminează, judecă" (p. 20). Ori, aşa cum arată
acelaşi autor, dacă „misterul omului nu stă în ceea ce
ascunde, ci în ceea ce arată tuturor privirilor", dacă
„forma trupului desenează misterul lui", iar dacă acest
mister se traduce de fapt în frumuseţea fiecăruia, ca o
carte a interiorului, atunci iată încă o motivaţie spre a ne
preocupa de frumuseţe. De altfel încă din antichitate,
Aristotel afirmase că „e orb acela care se întreabă de ce
ne preocupăm de frumuseţe".
Omul nefiind o „operă de artă", nu vom descoperi
taina frumuseţii sale în estetică ; nefind o simplă fiinţă
vegetală sau biologică oarecare nu vom găsi datele
desăvîrşirii sale într-o ştiinţă sau alta ; fiind cea mai
complexă fiinţă, în ceea ce priveşte modelarea sa, vom
recurge la cele mai diferite contribuţii revelatoare ale
ştiinţelor descoperite de om şi puse în slujba sa. Dacă,
pînă în prezent, estetica, atît de specializată, nu-şi
propune ca obiectiv frumuseţea umană, dacă morala
este o latură a modelării umane, dacă filozofia cuprinde
multe preocupări ale omului in raport cu existenţa şi
gindirea, dacă psihologia se ocupă de studierea
8 10
sentimentelor, sociologia de raporturile omeneşti la
nivehd indivizilor şi al grupurilor, euristica de
perfecţionarea intelectuală, pentru frumuseţea umană,
in ansamblu, nu avem o ramură special consacrată. De
aceea vom apela la toate aceste discipline spre a ne
furniza elemente, referinţe, experienţe, sugestii. Iar cele
ce vor rezulta nu vor fi numite „arta de a fi frumoşi", nici
„ştiinţa de a fi Irumoşi", toate nefiind decît încercări de a
sesiza frumosul uman şi de a ne modela întru frumuseţe.
Din vremuri imemoriale oamenii au simţit mirajul
frumuseţii, apreciindu-i pe cei frumoşi şi sperînd
totodată să fie printre ei. Pe alţii orgoliul, ori poate doar
dorinţa de comparare, i-a îndemnat să se considere
îndreptăţiţi să aspire la întâietăţi. Nu există mitologie
care să nu aibă, ca expresie a acestui ideal, zei învestiţi
cu atributul de a patrona frumuseţea. La greci Afrodită,
Hera, Adonis, Narcis sini întruchipări ale frumuseţii; la
romani Venus, la germani Odhin, Freyja. Balder; la asiro-
babilonieni Iştar, la japonezi Izanami, Izanagi şi
Amaterasu — marea zeiţă strălucitoare a Cerului, la
sirieni Yima, la indieni Krişna etc.
In basmele multor popoare apar personaje de o rară
frumuseţe şi se ivesc de asemenea întreceri, benefice sau
malefice, pentru ocuparea primului loc, de către cel sau
cea mai frumoasă. Făt-Frumos din basmul românesc
aspiră la tinereţe fără bătrineţe, aceasta fiind condiţia
de a-şi păstra frumuseţea. Zeii din mitologia germanică
8 11
mergeau zilnic la zeiţa Iduna pentru a mînca din merele
care aveau proprietatea de a menţine prospeţimea,
tinereţea, frumuseţea.
Eroii din diferite basme (ale românilor şi ale altor
popoare) sînt în căutarea apei vii, care redă viaţa sau
nemurirea ; un basm de-al nostru aminteşte de mere de
aur (Făt-Frumos şi merele do aur), care desigur nu
pentru valoarea lor materială erau atît de jinduite, ci
probabil tot pentru vreo proprietate miraculoasă,
asemenea merelor păzite de zeiţa Iduna. In mitologia
japoneză între cele trei elemente — simboluri ale îm-
plinirii — se află şi oglinda, care semnifică soarele,
lumina.
JUIEJEANA - A L I A - I bvlti, avnţt
frumuseţea. Sabia reprezintă puterea, forţa, iar p1
bunăstarea materială. Deci împlinirea japonezului ia în
calcul neapărat şi frumuseţea. In sanctuarele schinto
oglinda este nelipsită. Oglinda ca martor ori arbitru al
frumuseţii figurează în unele basme care circulă şi la noi
şi anume în Zîna şi cei şapte pitici (Alba-ca-zăpada),
precum şi în alte producţii folclorice, mama vitregă,
regina, aflîndu-se în competiţie pe tema frumuseţii cu
fiica (Genoveva de Brabant).
In basme ca Cenuşăreasa sau Fata vacii,
„concurentele" încearcă prin orice mijloace să ascundă
frumuseţea adversarei lor. „Concursuri de frumuseţe"
mai restrînse sau de amploare găsim atît în literatura
8 12
cultă cit şi în basme, semnificaţiile con-ducînd în
majoritatea cazurilor spre ideea că frumuseţea ade-
vărată — în ciuda opreliştilor puse de potrivnici —
triumfă, mai ales cînd frumuseţea fizică este secondată
de cea a spiritului, de virtuţi ca vrednicia, cinstea,
bunătatea etc. Am inclus şi noi în această antologie
cîteva texte ilustrative ; între acestea scena cînd Paris o
alege pe Afrodita, dintre cele trei zeiţe pretendente la
titlul de cea mai frumoasă (Athena, Hera, Afrodita),
Povestea celor şase fetişcane, fiecare de alt fel (din O
mie şi una de nopţi), Povestea frumoasei Hacikazuki, şi
basmul african Vaca fără coarne.
De ce mitologia şi basmele insistă asupra frumuseţii,
cînd imaginaţia şi de fapt viaţa oferă nenumărate alte
teme captivante de abordat şi de interpretat ? De bună
seamă pentru că asemenea tuturor preocupărilor majore
ale existenţei — a avea copii, a dobîndi fericirea, a-şi
căuta o mireasă ori un mire, a Înfrunta vitregiile naturii,
ale celor mai puternici — în toate timpurile, preocuparea
pentru frumuseţe nu a fost una secundară. Nici
legendele mitologice, nici basmele, nici cele mai vechi
scrieri culte nu au ignorat frumuseţea, fiindcă viaţa nu
'iuţea face abstracţie de ea.
Frumuseţea era şi a rămas arbitrul care insufla
sufletului argumente în alegerea partenerului, ea
desfăta privirile, se in-\iltra în oameni prin aproape

8 13
toate simţurile. Biologic, oamenii ar putea perpetua şi
fără a gusta din nectarul frumuseţii.
-mentele se combină şi fără a avea conştiinţa dacă
produc au nu satisfacţii estetice. Dar îndată ce fiinţa
capătă cunoş-linţă de sine, se singularizează, se
detaşează de specie spre a ■ ■ contempla şi a
contempla, cu gîndul că se şi aseamănă cu ceilalţi, dar că
se şi deosebeşte. Apare deci sentimentul de sa-iisfacţie
că EL, individul, repetă in linii mari trăsăturile spe-. dar şi
este sau poate fi în toate direcţiile superior celor

din jur, superior cel puţin majorităţii. Mai înalt, mai


voinic, mai viteaz, mai agil, mai isteţ, mai puternic etc.
N-am gradat termenii de comparaţie — dar dacă am
grupa calităţile care sînt luate în seamă drept repere de
întrecere, am vedea că linele ţin de putere — dictate de
nevoia de a domina sau de a se apăra împotriva
eventualilor dominatori, potrivnici, altele ţin de
aparenţa agreabilă, deci de frumuseţe.
Ideal ar fi ca puterea şi frumuseţea să se
contopească. De aceea literatura populară şi cultă ne
prezintă asemenea eroi în care frumuseţea se află în
acelaşi personaj socotit puternic. Făt-Frumos în aproape
toate variantele este puternic si irumos, de asemenea
Ghilgameş (Epopeea lui Ghilgames), Ulise, iar Zeus
(Jupiter) întruneşte aceste atribute la superlativ, Odhin şi
8 14
Thor la fel. Vom vedea şi în literatura de mai tîrziu (ro-
manele cavalereşti) că eroii erau sau cel puţin îsi
închipuiau că sînt puternici şi frumoşi, drepţi şi viteji. Dar
'nu întotdeauna situaţiile erau atît de fericite; paralel cu
exemplele date, putem la fel de bine aminti şi personaje
deosebit de puternice, dar care nu puteau fi socotite şi
frumoase, unele fiind situate chiar la polul opus. Eroii
bravi şi frumoşi ai basmelor şi legendelor mitologice se
luptau adesea cu monştri, căpcăuni uriaşi, ciclopi — care
de care mai anormali, mai diformi, mai îngrozitori.
Ce vor să spună legendele şi basmele care au fost
încorporate ulterior în opere literare culte ? Că aceste
creaturi dotate cu forţă copleşitoare erau în cele din
urmă învinse de eroi viteji, pentru că aceştia erau ajutaţi
de iscusinţă inteligenţă şi frumuseţe. De obicei cină
vitejii se luptau cu zmeii ori cu alte fiinţe mult mai
puternice şi odioase, ne spun basmele, aceştia în clipe de
cumpănă erau ajutaţi de cineva. Ajutorul primit avea
motivaţii multiple, dar între acestea la loc de frunte era
admiraţia pentru inteligenţa, frumuseţea şi bunătatea
eroului. Frumoasele aflate în captivitatea zmeilor, ori
balaurilor voiau desigur în sinea lor să fie salvate, dar
riscul de a prefera un muritor, acordindu-i făţiş ajutorul,
putea ii fatal. Deci motivaţia determinantă în alegere
era frumuseţea salvatorului.
Enkidu, din Epopeea lui Ghilgameş era un personaj
puternic, dar sălbatic, crescut în pădure, printre animale.
15
„făptură a liniştii de noapte, împletitură de puteri
înnodate de Ninurta (zeu al forţei şi al războiului).
Acoperit cu păr îi este trupul, cu belşug de păr ca o
femeie. Are o cMe de păr stufoasă ca spicele secerate. Si
nu stic ce sînt oamenii, nici cum trăiesc oamenii, ht
despre veşminte, poartă straie ca ale zeului SUmuW (zeul
turmelor şi vegetaţiei).
(zeul turmeior ->t ^y"~r—/■
Enkidu paşte iarbă asemenea sălbăticiunilor pădurii .
w r J la si ele El nu-şi pune problema cu privire la î,nil .
ntinte purtare ori frumuseţe, pentru ca nu are la ce ™£
oTa' Un vînător care l-a văzut din in implore la adăj^t
sl convins că Enlcidu „e cel mai puternic din ţară, (?%a
^puterea sa e asemenea oolovanulm ce cadc ^ «
Crească" Pentru a-şi împlini menirea el este îmbiat dc o
urtezană care-i dezvăluie frumuseţea şi-l iniţiază
asup^fr numor oamenilor din cetate, cu alte cuvinte n
civilizează^
erind forţei sale brute, sălbatice acea modelare
umana %tc iZTresant de observat că oamenii erau
conştienţi de put%, exercitată de frumuseţe pe de o parte
ca forţă de atracUe * dealt^cades^perire de sine. Femeia
care-i robise era^ lloielnic frumoasă şi din acest punct de
vedere era limpede
ntul atrage pe Enkidu. Dar, spre a-l convinge să o
ur^ze \n cetate ea recurge hi două capcane Spunindu-i
că în
16
Te ată Un om deosebit de puternic (Ghilgameş), ea
sti^
curiozitatea lui Enhidu.
Cine este acest Ghilgameş despre ca,e femeia zice că
esîe cel atotputernic- şi că „asemeni unu taur, întrece în
le toii oamenii" ? Conştiinţa propriei torţe, 0 dată
trezita, ele.
'Ltul de provocare pe care i-l strecoară (priveşte-l, ^
cu luare-aminte la chipul lui : stralucete de vigoare ?. ^
rete e tot numai bărbăţie ; / tot trupul n e cuprins de
infu.
cărare. / Are mai multă tărie ca tine; nici H, nici
noapte nU
se odihneşte.") îl determină pe Enkidu sa vrea să-l
vadă şi ,â
ce compare. ., .
Dar trucul de mare efect psihologic a constat într-o ^
îie «Ù mai şireată clecît aceea privitoare la forţă. Ea i-a
dQcIa. >at 'lui Enkidu că este frumos ca un zeuOn trezirea
conştim. tei că este irumos a fost stratagema^ decisivă.
Se hotàrfa, aşadar, să vină în cetate. Imprietenindu-se cu
Ghilgameş, am_' bii vor înfăptui isprăvi din cele mai
răsunătoare, forţa şi f museţea împreună dovedindu-se
capabile de fapte mărek şi de cea mai înaltă admiraţie.
Forţa de seducţie a jrumuseţei fiind aşa de mare a
fost pusă în slujba a diferite interese. Puterea lui Samson
(personaj biblic) nu a putut fi redusă la tăcere decît
17
datorită unei femei frumoase, al cărei nume (Dalila)
amintit apoi de cîte ori poeţii ori moraliştii misogini
voiau să arate latura nefastă a farmecelor femeieşti,
respectiv să blameze folosirea calităţilor fizice ni scopuri
nu tocmai onorabile. Eminescu însuşi, avînd parte de
iubiri înălţătoare, dar şi de infidelitatea unor femei, a re-
hi<ii simbolul Dalilei. Dalila a fost în stare singură să-l
determine pe Samson să-şi dezvăluie secretul forţei sale,
iar ea
complotat cu filistenii, deposedîndu-l de putere,
aducîndu-l in stare de slăbiciune (Vechiul testament,
Judecătorii, cap. 16).
Ne amintim, în aceeaşi ordine de idei, de forţa de
atracţie a sirenelor, a nimfelor, a ielelor despre care se
credea că exercita influenţe miraculoase asupra
muritorilor, dar şi nefaste în sensul că pun stăpinire
absolută asupra bărbaţilor atraşi, lucindu-i să-şi uite
familiile, transformîndu-i în animale, ori ducîndu-i la
pierzare. Aşa prezintă Homer întîlnirea lui Ulise şi a
tovarăşilor săi cu Circe. Zeiţa locuia într-un palat frumos
prin preajma căruia lupii şi leii erau îmblînziţi de
farmecele ei. Din palat se auzea un cîntec „cu viers
fermecător". Circe i-a poftit pe tovarăşii lui Ulise în palat
i-a ospătat cu o mîn-care făcută din brînză, făină şi miere
la care a adăugat vin „şi junnece cumplite, / Ca ei să uite
ţara cu totul (Odiseea, Ciutul X, vv. 290—335). Cînd
Ulise, aflînd de întîmplare, merge la ea, Circe încearcă
18
să-l amăgească, dar fiind avertizat, se dovedeşte mai
iscusit decît zîna şi nu-i acceptă ospeţia decît după ce ea
jură că-i va elibera tovarăşii. E adevărat că Ulise, în acest
episod, face apel şi la spadă, spre a o intimida pe Circe.
„Eu trag din teacă sabia şi tabăr / Asupră-i, ca şi cînd aş
vrea eu s-o spulber. / Ea ţipă tare, aleargă şi-mi cuprinde
/ Getiunchii şi cu vaet cuvîntează..." Circe e uimită că
leacul ei nu l-a putut vrăji. „Tu singur eşti nebiruit de
farmec / Pesemne eşti Ulise iscusitul..."
Am putea spinie că, într-adevăr, Ulise a izbutit fiindcă
era iscusit, viteaz şi frumos. Dacă ar fi doar forţa, n-ar fi
ştiut să evite capcana vrăjilor ei, iar dacă n-ar fi fost
frumos, zîna nu l-ar fi reţinut să-l ospăteze cu atîta
curtoazie (Odiseea, Ciutul X, vv. 445—520). Circe era de
o răpitoare frumuseţe, iar ambianţa, pe măsura ei,
întrutotul aptă să ia minţile oricui. Cu atît mâi relevantă
este puterea de a se sustrage farmecelor, în care
căzuseră toţi ceilalţi. Atît cîntecul, cit şi vorba ei, veşmin-
tele şi obiectele ce o înconjurau erau de o aleasă
frumuseţe, ontribuind la crearea unei ambianţe plăcute.
în locuinţa ei se aflau şi patru slujitoare „copile de păduri
şi de izvoare" care i şterneau pe jeţuri covoare, „dalbe
porfirii", aşezau „frumoase mese de argint" cu „panere
de aur", ulcior de-argint, pocale de aur. Ar mai fi de
reţinut că, după îmbăiere, Ulise a fost uns •/ înfăşurat
într-o „mantie-arătoasă". Totul era ca atare de preţ i

19
măiestrit lucrat, parcă spre a nu contrazice întru nimic
frumuseţea celor ce locuiau aici.
Cunoscătorii basmelor cu Făt-Frumos îşi vor aminti că
în peripeţiile sale, eroul, purtînd aprige lupte cu Scorpia,
Gheonoaia, după ce le învinge, acestea îl invită şi-l
ospătează cu mare cinstire, nu doar în semn de
recunoştinţă pentru că le-a lăsat în viaţă, ci şi pentru
satisfacţia, mîndria de a fi gazde ale unui viteaz, ale unui
om de o rară frumuseţe.
în Cartea Esterei (Vechiul testament) ni se povesteşte
că \itaxerxe „care domnea peste o sută douăzeci şi şapte
de ţări, de Ia India pînă în Etiopia", avînd motive de
supărare pe renan Vasti, la sfatul consilierilor săi,
dăduse poruncă să fie aduse din toate regatele sale
cele mai frumoase fete, urnind ca „fata care va plăcea
regelui să fie regină în locul Vas-.'■/". Printre aceste fete
aduse se afla şi Estera (Hadasa, fiica lui Abihail, fiind
orfană era crescută de Mardoheu, unchiul au.) Estera
„era mîndră la înfăţişare şi frumoasă la chip" şi a plăcut
regelui, fiind aleasă pentru a locui în „cea mai bună raite
a femeilor", unde avea să fie însoţită de şapte fete spre
<i se curaţi, conform tradiţiei şase luni cu miruri şi alte
şase • u arome şi unsori femeişti. Estera a plăcut regelui
şi a devenit regină. Intr-o împrejurare critică, călcînd
interdicţiile de in otocol, Estera se prezintă regelui
nepoftită. O asemenea aba-' '-■ o putea costa viaţa, dar
graţie frumuseţii sale, Estera a ttbţinui înlăturarea lui
20
Aman —, primul sfetnic regal, duşman al iudeilor şi al lui
Mardoheu — ca şi anularea poruncilor date in iniţiativa
lui Aman, de a fi ucişi toţi iudeii. A dobîndit deci ahurea
iudeilor din regatele aflate în stăpînirea lui Arta-i er.re.
\aticii povestesc de o frumoasă femeie judecată
pentru a fj încălcat moravurile cetăţii. Cum ea este
văzută goală pe •nulul apei, judecătorii uluiţi de
frumuseţea ei consimt să o
f< rte.
' ""<" Khayyam relatează un caz relativ asemănător,
cînd un tînăr ofiţer este condamnat la moarte. Emirul
era atît de ntvgoric încît nici o intervenţie în favoarea
tînărului nu izbutise să-i schimbe hotărîrea. Iubita
acestuia mergind la emir şi, întrebată pentru ce a venit,
îi răspunde că motivul care a adus-o este dorinţa de a-l
scăpa de moarte pe condamnat. Emirul îi spune că vina
acestuia e prea mare ca să poată avea ea vreun
argument atît de convingător încît să-i retragă
pedeapsa. Atunci ea îl asigură că are un ocrotitor, un
argument cu care-l va convinge. „Care e acel ocrotitor ?"
o întreabă mirat emirul. Ea îşi dă jos voalul de pe chip,
spunîndu-i că ocrotitoarea ei este frumuseţea. Văzînd-o,
emirul i-a iertat iubitul de pedeapsă, vădind că
frumuseţea este o forţă prea greu de învins. (Despre
însuşirile chipului frumos).
Asemenea întîmplări în care este relevată
impresionanta putere exercitată de frumuseţe şi
21
dragoste asupra oamenilor, uneori în bine, alteori în rău,
nu sînt puţine în istoria reală şi în literatură. Frumuseţea
şi dragostea, de cele mai multe ori îngemănate şi
inseparabile, sînt preocupări prezente în toate vremurile
în viaţa şi imaginaţia oamenilor, iar tezaurul literaturii
universale ne-a oferit posibilitatea de a le cunoaşte în
marea lor diversitate ; din legendele mitologice ale
diferitelor popoare (din Orient şi Europa), basme şi
epopei chineze, japoneze, africane, europene); din scrieri
de mare vechime cum ar fi Epopeea lui Ghilgameş,
datînd din mileniul al Ill-lea î.e.n. şi Cîntarea cîntărilor,
monument inegalat al literaturii ebraice, la epopeile
homerice, scrierile filozofice şi morale greceşti şi latine,
traversînd prin vremi operele literaturii medievale, ale
Renaşterii, Clasicismului, Iluminismului, Romantismului,
încheind cu literatura modernă a secolelor XIX şi XX.
Operele literare — fie ele poeme, nuvele, romane,
piese de teatru etc. — oferă modele ale frumuseţii mai
mult sau mai puţin compacte, caracterizări privind
trăsăturile fizice ori spirituale, din care rezultă preferinţe
pentru anumite detalii — eidoare, trăsături fizionomice,
înălţime, forţă ori gingăşie, culoare, privire,
pieptănătură, îmbrăcăminte, ambianţă, mers, ori
întîmplări relevante despre atitudini şi comportament,
spiritualitate, virtuţi morale.
Dacă în operele beletristice concepţia despre
frumuseţe trebuie identificată în descrieri de această
22
natură, în dialoguri ori în aprecierea personajelor, în
scrierile cu caracter teoretic frumuseţea este abordată
din unghiuri diferite, de la definirea conceptului, la
prezentarea manifestărilor frumosului în arte, natură, în
înfăţişarea şi viaţa umană. Dialogurile lui Platou, fiind
construite pe structura unor conversaţii între Socrate şi
diferiţii preopinenţi pe teme filozofice şi etice (despre
înţelepiunie Charmides, virtute — Menon, retorică —
Gorgias, dragoste — Banchetul, suflet — Fedon, datorie
— Criton, cu-i i i ) Lahes, minciună — Hippias Minor,
prietenie — Lysis, drept Republica, conţin şi numeroase
opinii despre frumu-• care adunate ar putea întregi o
concepţie demnă de anali at. In citeva dialoguri însă
tema frumuseţii ocupă un loc principal. De pildă, Hippias
Maior este consacrat frumosului, Phaidros, frumosului şi
adevărului, iar Banchetul, dezbătînd problema
dragostei, are foarte multe referiri şi la frumuseţe.
Platon consacră frumosului cinci definiţii, socotind că
acesta presupune adecvare, eficacitate, utilitate, plăcere
(pentru văz ■ i auz) si desfătare. Neacceptînd nici o
trăsătură ca definitorie In sine, de unde rezultă
dificultatea de a defini frumuseţea (vezi şi dialogul
Hippias Maior) Platon susţine că esenţa fru-ului constă în
ordine, măsură, proporţie, consonanţă, ar-monie, că
frumuseţea ideilor şi a sufletului ar fi superioară
frumuseţii corporale. Spre deosebire de scrierile
referitoare Za artă, ni care are în vedere frumosul sub
23
raport estetic, Aristo-tel a acordat laturei spirituale şi
morale a omului o deosebită atenţie în Etica nicomahică.
De la Aristotel au rămas cele trei principii, evocate şi în
zilele noastre de moralişti şi esteticieni, • unoscute sub
forma celebrei triade a adevărului, binelui şi li II moşului.
I'urnind de la o sugestie a lui Platon, că frumosul
exprimă <• desfătare a simţurilor văzului şi auzului, că
valoarea sa constă In sine şi nu în utilitate, are în vedere
frumosul artistic, este-tic, El nu reduce însă frumuseţea
la domeniul esteticii. El spune
nrice frumos este şi bun, dar nu orice bine este şi
frumos; mice frumos este o plăcere, dar nu orice plăcere
este şi ceva frumos; frumos este numai ceea ce
însumează deopotrivă bi-/< şi plăcerea. * Evident în
concepţia clasicilor greci frumo-iiI era ]>rivit mai mult
prin prisma etică decît estetică şi această tendinţă va fi
prezentă apoi şi la scriitorii latini. Jn Metafizica, Aristotel
discută proprietăţile care determină frumuseţea unui
obiect, dar el lărgea sfera frumosului şi la alte noţiuni —
om, corpuri, acte, natură. Despre frumuseţea în na-!urn
susţine că ar fi cea mai adecvată, multiplă şi variabilă.
i icero şi Seneca, asemenea altor autori ai antichităţii,

* Cf. W. Tatarkiewicz,
au elaborat scrieri cuIstoria esteticii,
caracter de p. îndrumare
228.
comportamentală, ofe-iind astfel nu puţine sugestii cu
privire la frumuseţea înţeleasă

24
ca mod de trăire. Tratatul despre sublim conţine
aprecieri cu privire la vorbirea elegantă, oratoria în acea
vreme fiind recunoscută ca o artă deosebită şi in acelaşi
timp de mare importanţă politică şi cetăţenească. Voind
să ofere oamenilor, sub formă literară, tratate despre
jelui cum înţelegea lumea din vremea sa frumuseţea,
Ovidiu a scris numeroase pagini despre cum ar putea un
bărbat sau o femeie să-şi ajute corpul, jaţa, să fie mai
plăcute, alegînd o anume pieptăncitură, anumite veş-
minte ni raport cu calităţile pe care natura i le-a oferit.
Poetul, asemenea unui maestru in tainele frumuseţii şi
ale iubirii, du sfaturi generale dar adesea şi concrete,
combate exagerările comise din ignoranţă faţă de
propria frumuseţe.
In secolul XV—XVI, Castiglione, inmginînd o
conversaţie intre nobilii prezenţi la palatul ducelui de
Urbino, discută despre cum trebuie să fie un curtean,
atingînd implicit noţiuni ca frumuseţea, graţia, farmecul
şi alte amănunte care-l fac plăcut societăţii, inlesnindu-i
astfel 'îndeplinirea misiunii de curtean, ambasador, ori
sfătuitor al suveranului. Cum la aceste conversaţii
participau şi doamne, n-a fost scăpat prilejul de a aduce
vorba şi despre femei şi frumuseţea lor, prilej de a reţine
citeva puncte de vedere, credem, demim de interes. Spre
deosebire de Princepele Iui Machiavelli, in care se făceau
recomandări asupra comportament ului unui princepe,
mai cu seamă din prisma orientării politice şi a ştiinţei de
a acţiona faţă de supuşi şi străini. Curteanul lui
Castiglione avea în vedere o gamă mai largă de repere,
privitoare la o sferă cu mult mai cuprinzătoare de
persoane.
Petrarca a dedicat multe din poeme frumoasei sale
iubite Laur a. In scrierile sale în proză se află şi un dialog
despre frumuseţe în care Bucuria şi Raţiunea dezbat
problema opţiunii pentru frumuseţea fizică şi trăirea
intensă a plăcerilor vieţii, pe de o parte, şi raţiune, ori
frumuseţea spirituală — pe de altă parte. Omar
Khayyam, de asemenea, cunoscut prin poemele închinate
frumuseţii şi dragostei, este şi autorul unor scrieri ÎJI
proză între care sugestiva povestire intitulată Despre
însuşirile chipului frumos.
Dacă am aduna aprecierile lui Ovidiu, sau
Shakespcare, Cer-vantes, Schiller, Goethe, Tolstoi,
Dostoievski, Balzac, fie din scrierile beletristice, fie din
altele cu caracter relativ teoretic, am putea alcătui
veritabile tratate despre frumuseţe. Aşa stau lucrurile şi
în cazul unor scriitori ronuîni ca Eminescu, Blaga,
('ălinescu care au făcut consideraţii deosebit de
interesante despre frumuseţe.

IH
Dat fiind profilul eseistic, filozofic al iluminiştilor, i Q_
şi irumos ae Lamund aurice lor au un caracter
etc. constituie trame jru_ prioritar teoretic. Eseuri
interes, analize de referinţă
prin complexitatea înţelege
ca Analiza ^Um sului de William Hogarth, Laocoon de
Lessing, Despre ^jre
istituie tratate frn_
analize de referinţă prin comp
museţii. rj ca
Lucrările de estetică propriu-zisă, datorate unor au -
cz^ Winkelmann, Hegel, Kant, Benedetto Croce, W.
7atar. -N. Hartmann, T. Vianu au emis sau explicat teze
con
despt?. ^ ceptul de frumuseţe în general aplicate la
domeniul fl'ft 'fl/rj cu trimiteri şi la frumuseţea umană de
care ne ocupăm n°^ana-f Abordînd o asemenea temă cum
este frumuseţea " . ' aflată la graniţa dintre estetică şi
etică, ori bizuindu-nc -■^^ observaţiile esteticii şi pe
cuceririle şi subtilităţile ,naCtic, ne-am gîndit aşadar la
cîteva probleme: a) eterna °*^pinl fascinaţie exercitată de
frumuseţe asupra oamenilor; ^ru_ tarea în faţa
frumuseţii, în general, permanenta căutare ° museţii în
fiinţele iubite, motivarea dragostei, desfătare frumosul
fizic şi spiritual; b) implicaţiile, efectul benefic ^ are
frumuseţea, preocuparea pentru frumos asupra v^ll.'cum
noaşterea conceptului, manifestările frumuseţii în
fe<■}fLgg . apare în comportarea şi realizările umane —
artă, civiu-c) apropierea de modelele superioare sub
raport valorii ^c familiarizarea cu arta de a înţelege şi
aprecia estetic Pggţft manifestările diferite ale
frumosului; d) înţelegerea frei ca aspiraţie, ca ideal
uman. Omul caută să atingă c''^.iJltru trepte : Actul de
admiraţie, de creaţie şi de automodelan' ^ frumos.
Avem convingerea că fiecare din aceste trepte puterea
omului societăţii moderne. Cu această credinţa a. ^m
treprins dificila dar plăcuta călătorie în căutarea Mroditcl-
r_ încercat să o identificăm în marele tezaur al literaturii
« .JC(, sale. Alţii o vor fi făcut sau o vor depista în artele
P*wjţa încercarea noastră ar putea avea cel puţin meritul
de a . -n la noi cercetări. A căuta frumuseţea în mitul
Airoditei 0
ori
alte simboluri mitologice, în teorie, în
in
modelele literatw • în viaţa de zi cu zi este, in fond, o
îndeletnicire agreabilă .
nefică, întrucît ne ajută să ne regăsim sau să ne
moaei
spiritul celor mai de preţ trăsături umane. ^g fn
Omul recunoaşte forţa frumuseţii şi nevoia de irumu*
• mai multe feluri, căci aşa cum spunea Giordano BrVflO
<' m atit de puternică încît ne cuprinde mintea şi o
înalţă, ^t^ma „dragostea pe mulţi i-a făcut poeţi şi eroi".
Tot ^nfMzLnO$i că „există o dragoste de frumos prin care
dorim să fim Y
19
şi o dragoste de frumos prin care dorim să avem ceva
frumos : în primul caz iubim ceea ce ne lipseşte, în al
doilea caz ceea ce avem". In ambele cazuri, iubind
frumosul, avem de cîştigat. P. Charron, spunea şi el că
frumuseţea a fost cea dinţii deosebire şi cea dinţii pricină
care le-a dat unora întîie-tate faţă de alţii. „Nu este
nimic mai frumos decit chipul, care este un rezumat al
sufletului, e faţa şi icoana sufletului..."
Omul societăţii moderne, eliberat parţial de grijile
existenţei materiale (deşi au rămas încă destule), avînd
acces mai larg la binefacerile ştiinţei, culturii, ale
civilizaţiei în ansamblu, dar mai cu scamă omul aflat in
afara mecanismului relaţiei de exploatare şi asuprire,
care şi-a cîştigat dreptul la demnitate, dezvollindu-se în
plenitudinea unor coordonate optimizante — are
posibilitatea de a se ocupa mai mult şi de înfăţişarea
morală, fizică. Şi o face beneficiind de roadele ştiinţei,
ale artei, acumulînd mai mult, mai sintetizat, mai
rafinat, dobîndind, în ciuda preocupărilor tehniciste ale
lumii, mai mult interes pentru cunoaştere umană, pentru
contemplare şi creaţie, pentru frumuseţe.
Trăind într-o lume preocupată de progres, pasionată
de frumos, omul nou se vrea şi pe sine mereu mai
frumos. Luminat, edificat, el a început să intuiască mai
precis locul său în lumea materială, între fiinţe şi între
semeni; a început să disceamă sensurile frumuseţii care
încep dar nu se reduc la trăsăturile fizice şi, făcind acest
pas, a prins gustul perfecţionării, al auto-modelării.
Gustul pentru perfecţionare este, de fapt, Şi un ecou al
necesităţii, al exigenţelor sociale, care impun un nou salt
de adaptare la cerinţele tehnico-ştiinţifice, dar şi to
evoluţia artistică, filozofică, socio-morală. întemeierea
unor noi relaţii sociale, poate fi un punct de pornire în
perfecţionarea socială, dar aceste relaţii se cer
încontinuu înfrumuseţate. Or, aşa ceva nu se decretează,
nu se impune, nu se obţine fără a realiza concomitent
modelarea umană. Omul modifică relaţiile, relaţiile îl
modifică pe om, omul clădeşte civilizaţia nouă, noua
civilizaţie îl modelează pe om. Procesul acesta este o
îngemănare dialectică de influenţe, determinări,
condiţionări reciproce, iar omul poate juca un rol esenţial
în această evoluţie sau acceptă să se piardă în angrenaj,
să fie dus inconştient de val. Or, caracteristica noii
societăţi, are meritul de a nu-i rezerva omului un rol
minor, ci de dirijor şi scop suprem. Căutînd un drum spre
fericire, noua societate preconizează ca fiecare om să ia
parte, după capacităţile sale, la întocmirea ei, spre a
putea oferi apoi fiecăruia din roadele dobîndite.
Pentru a se putea miza pe o atît de plenară şi înaltă
participare este nevoie de oameni de o nouă factură :
mai capabili, mai drepţi, mai înţelepţi, mai cinstiţi, mai
culţi, mai desprinşi de egoisme, mai civilizaţi, mai
luminoşi, într-un cuvint atoate-cuprinzător — mai
frumoşi. Cred în puterea omului de a întruni aceste
calităţi, căci nunmi în deplinătatea lor va putea gusta
fericirea. Mai cred în puterea societăţii de a-i ajuta pe
oameni să înţeleagă temeinicia acestor nobile idealuri, în
năzuinţa de a transforma viziunea utopică a atîtor
umanişti care in societăţile trecute au conceput
asemenea modele, de a coborî utopia din tratate în
realitate sau de a o ridica de la stadiul de idee şi
speranţă la acela de transpunere in real. De aceea vrem
să aducem laudă frumuseţii umane, pentru că încercăm
să sperăm în şansa omului de a se perfecţiona în scopul
unei existenţe frumoase.
Am conceput această antologie ca o încercare de a-l
readuce pe omul societăţii moderne dintre preocupările
sale tehnologice, sau prea complicate ştiinţific şi cultural
spre sine, spre partea frumoasă a fiinţei şi spiritului său.
Societăţile moderne, ca şi cele trecute au avut şi părţi
frumoase şi tenebroase, şi clipe de visare, dar şi
coşmaruri. Totuşi, din c'nul în cînd, omul simte nevoia să
se adape din tezaurul literar, artistic, filozofic spre a
recăpăta încredere în capacitatea sa de a fi mai bun, mai
capabil şi mai frumos. Iar toate aceste domenii ale
creaţiei universale sînt un tezaur de frumuseţe ce merită
explorat. Personal cred că această explorare este mult
mai lăudabilă cînd este menită să ne modeleze întru
frumuseţe.
De aceea socotim că preocuparea pentru frumuseţea
complexă merită a fi reactualizată nu pentru o
autoadulare gratuită, asemenea lui Narcis care, văzîndu-
şi chipul în oglinda apei, s-a îndrăgostit de el însuşi, ci
pentru a contribui la sporirea încrederii în sine a omului
ca fiinţă superioară a acestei planete, capabilă de
gînduri şi fapte frumoase. Descoperirea frumuseţii este
un atribut al omului civilizat. Frumuseţea şi înţelepciunea
(deşi n-au mers totdeauna împreună) i-au salvat pe
oamenii aflaţi în impas şi disperare; în numele frumuseţii
s-au clădit cetăţi şi opere de artă nemuritoare, prin
frumuseţe şi o dragoste de frumos prin care dorim să
avem ceva frumos : în primul caz iubim ceea ce ne
lipseşte, în al doilea caz ceea ce avem". In ambele cazuri,
iubind frumosul, avem de cîşligal. P. Charron, spunea şi el
că frumuseţea a fost cea dinţii deosebire şi cea dinţii
pricină care le-a dat unora întîie-tate faţă de alţii. „Nu
este nimic mai frumos decit chipul, care este un rezumat
al sufletului, e faţa şi icoana sufletului..."
Omul societăţii moderne, eliberat parţial de grijile
existenţei materiale (deşi au rămas încă destule), avînd
acces mai larg la binefacerile ştiinţei, culturii, ale
civilizaţiei în ansamblu, dar mai cu seamă omul aflat în
afara mecanismului relaţiei de exploatare şi asuprire,
care şi-a cîştigat dreptul la demnitate, dezvoltindu-se în
plenitudinea unor coordonate optimizante — are
posibilitatea de a se ocupa mai mult şi de înfăţişarea
morală, fizică. Şi o face beneficiind de roadele ştiinţei,
ale artei, ac.umulînd meu mult, mai sintetizat, mai
rafinat, dobîndind, in ciuda preocupărilor tehniciste ale
lumii, mai mult interes pentru cunoaştere umană, pentru
contemplare şi creaţie, pentru frumuseţe.
Trăind într-o lume preocupată de progres, pasionată
de frumos, omul nou se vrea şi pe sine mereu mai
frumos. Luminat, edificat, el a început să intuiască mai
precis locul său în lumea materială, între fiinţe şi între
semeni; a început să discearita sensurile frumuseţii care
încep dar nu se reduc la trăsăturile fizice şi, făcînd acest
pas, a prins gustul perfecţionării, al aulo-modelării.
Gustul pentru perfecţionare este, de fapt, şi un ecou al
necesităţii, al exigenţelor sociale, care impun un nou salt
de adaptare la cerinţele tehnico-ştiinţifice, dar şi la
evoluţia artistică, filozofică, socio-morală. întemeierea
unor noi relaţii sociale poate fi un punct de pornire în
perfecţionarea sociala, dar aceste relaţii se cer
încontinuu înfrumuseţate. Or, aşa ceva nu se decretează,
nu se impune, nu se obţine fără a realiza concomitent
modelarea umană. Omul modifică relaţiile, relaţiile il
modifică pe om, omul clădeşte civilizaţia nouă, noua
civilizaţie îl modelează pe om. Procesul acesta este o
îngemănare dialectică de influenţe, determinări,
condiţionări reciproce, iar omul poate juca un rol esenţial
în această evoluţie sau acceptă să se piardă în angrenaj,
să fie dus inconştient de val. Or, caracteristica noii
societăţi, are meritul de a nu-i rezerva omului un rol
minor, ci de dirijor şi scop suprem. Căutînd un drum spre
fericire, noua societate preconizează ca fiecare om să ia
parte, după capacităţile sale, la întocmirea ei, spre a
putea oferi apoi fiecăruia din roadele dobîndite.
Pentru a se putea miza pe o atît de plenară şi înaltă
participare este nevoie de oameni de o nouă factură :
mai capabili, mai drepţi, mai înţelepţi, nuii cinstiţi, mai
culţi, mai desprinşi de egoisme, mai civilizaţi, mai
luminoşi, într-un cuvint atoate-cuprinzător — mai
frumoşi. Cred în puterea omului de a întruni aceste
calităţi, căci numai în deplinătatea lor va putea gusta
fericirea. Mai cred în puterea societăţii de a-i ajuta pe
oameni să înţeleagă teineinicia acestor nobile idealuri, în
năzuinţa de a transforma viziunea utopică a atîtor
umanişti care in societăţile trecute au conceput
asemenea modele, de a coborî utopia din tratate în
realitate sau de a o ridica de la stadiul de idee şi
speranţă la acela de transpunere in real. De aceea vrem
să aducem laudă frumuseţii umane, pentru că încercăm
să sperăm în şansa omului de a se perfecţiona în scopul
unei existenţe frumoase.
Am conceput această antologie ca o încercare de a-l
readuce pe omul societăţii moderne dintre preocupările
sale tehnologice, sau prea complicate ştiinţific şi cultural
spre sine, spre partea frumoasă a fiinţei şi spiritului său.
Societăţile moderne, ca şi cele trecute au avut şi părţi
frumoase şi tenebroase, şi clipe de visare, dar şi
coşmaruri. Totuşi, din cînd în cînd, omul simte nevoia să
se adape din tezaurul literar, artistic, filozofic spre a
recăpăta încredere în capacitatea sa de a fi mai bun, mai
capabil şi mai frumos. Iar toate aceste domenii ale
creaţiei universale sînt un tezaur de frumuseţe ce merită
explorat. Personal cred că această explorare este mult
mai lăudabilă cînd este menită să ne modeleze întru
frumuseţe.
De aceea socotim că preocuparea pentru frumuseţea
complexă merită a fi reactualizată nu pentru o
autoadidare gratuită, asemenea lui Narcis care, văzîndu-
şi chipul în oglinda apei, s-a îndrăgostit de el însuşi, ci
pentru a contribui la sporirea încrederii în sine a omului
ca fiinţă superioară a acestei planete, capabilă de
gînduri şi fapte frumoase. Descoperirea frumuseţii este
un atribut al omului civilizat. Frumuseţea şi înţelepciunea
(deşi n-au mers totdeauna împreună) i-au salvat pe
oamenii aflaţi în impas şi disperare; în numele frumuseţii
s-au clădit cetăţi şi opere de artă nemuritoare, prin
frumuseţe
şi înţelepciune ne-arn clădit, epocă de epocă,
noi stîlpi ai civilizaţiei. Cu speranţa în bine şi
frumuseţe omenirea a reînviat ori de cîte ori era
pe punctul să apună pradă dezastrelor ori
imprudenţelor, prin frumuseţe clădim tot ceea
ce ne înconjoară şi în ea găsim unul din marile
sensuri ale dăruirii noastre. Spre frumuseţe
tindem ca spre un ideal. Intru frumuseţe trăim şi
visăm. In numele ei creăm tot ce e mai minunat
şi în frumuseţe am dori să trăiască şi generaţiile
de mîine.
NOTA ASUPRA EDIŢIEI

GHEORGHE MARIN

36
Lucrarea a fost r-oncepută ca o sinteză a celor mai
relevante texte literare (poezie, proză, teatru) si teoretice
(eseuri estetice, filozofioe, etice) despre frumuseţea
umană. Fie că sînt secvenţe ilustrative, portrete eonturind
trăsături fizice ori morale, disparate sau compacte,
teoretizări (accesibile unor cercuri largi) cu privire la
definirea conceptului de frumuseţe, opinii, sugestii, mai
mult sau mai puţin concrete, şi unele şi altele contribuie la
modelarea umană în spiritul frumuseţii. Ne-am propus
deci concomitent obiective culturale — dc valorificare a
unor texte celebre din tezaurul literaturii universale dar,
— în măsura în care
acestea poartă încărcătură de semnificaţii estetice şi
etice ___________________ şi de
educaţie.
Spre a alege opere de prestigiu, am investigat scrieri
ale poeţilor, prozatorilor, dramaturgilor, filozofilor,
moraliştilor, esteticienilor din toate timpurile şi
reprezentînd pe cit a fost posibil marile culturi. Evident,
nu în toate lucrările parcurse am găsit texte compacte
semnificative, am reţinut însă idei sau referinţe demne de
interes, apte să ajute la înţelegerea frumosului aşa cum
era receptat în vremile respective. Bogăţia materialului
adunat ne-a permis alcătuirea unei antologii de peste
1000 de pagini. Evident, raportîndu-ne la cerinţele
actuale, am procedat la o supraselecţie. In 1985, am
37
realizat o primă ediţie, Pagini despre frumuseţe, pentru
Editura Ion Creangă, în care am introdus texte din
perioada Antichităţii, Evului mediu, Renaşterii şj din
folclorul românesc, încercăm acum, desigur, în limita
spaţiului disponibil, să adăugăm texte noi din Antichitatea
orientală şi europeană, Evul mediu, Renaştere şi să
extindem investigaţia şi asupra Clasicismului,
Iluminismului, Romantismului, ureînd cronologic pînă în
secolele XIX şi XX.
Am realizat, aşadar, o mai largă şi reprezentativă
cuprindere de autori şi opere, dar, recunoaştem, au rămas
în afara selecţiei încă mulţi scriitori şi multe opere
literare. Intre tendinţa de a include un număr mai mare
de autori sau opere, dar cu riscul de a diminua textele
pînă la fărîmiţare, şi aceea de restrîngere, am preferat să
ne oprim doar la
o suită de nume şi scrieri celebre de mare încărcătură
sugestivă, urmărind totodată să asigurăm o anume
diversificare pe genuri sau modalităţi de a privi
frumuseţea.
Din secolele XIX şi XX, adevărate explozii literare, cu
numeroase orientări, greu de ilustrat distinct, ne-am
oprit arbitrar la cîţiva scriitori de mare circulaţie din
literatura străină şi la cîteva nume din literatura română,
începînd cu Sadoveanu şi sfirşind cu Marin Preda spre a
n« vitregi în acest cadru general al marilor valori cel
puţin unele din contribuţiile româneşti moderne. N-am
38
organizat din operile scriitorilor români o secţiune
aparte pentru că nu e firesc să le grupăm separat, ca şi
cum le-am exclude din cadrul general, ci le-am plasat,
aşa cum am procedat şi în celelalte epoci, corespunzător
principiului cronologic, deci în raport de apariţia lor în
arena vieţii literare.
Am urmat o organizare a materialului pe epoci, în
cadrul epocilor sau ariilor culturale respectînd de
asemenea criteriul cronologic. Am acordat întîietate
folclorului şi mitologiei, considerînd că acestea sint cele
mai vechi producţii literare sau în orice caz nedatabile.
Pentru fiecare autor antologat am realizat o sumară
prezentare a datelor biografice esenţiale şi a scrierilor
mai importante. Fragmrnte> alese au fost precedate
uneori de scurte referiri cu privire la opera la care nc-am
oprit. Acolo unde se simţea nevoie am dat şi unele expli-
caţii, sau am introdus unele comentarii. Spre a nu
încărca paginile cO prea multe note şi comentarii, o
bună parte din acestea au fost date la sfîrşitul volumului.
După fiecare text am menţionat capitolele, paginile sau
titlurile scrierilor, iar la sfîrşitul unei suite de fragmente
din aceeaşi operă am menţionat volumul din care s-a
citat, editura, anul apariţiei şi, unde a fost cazul, numele
traducătorului.
Am socotit utilaşi o bibliografie a scrierilor care ne-au
folosit direct sau ca orientare în realizarea acestei
antologii. Spre a da sumare informaţii cu privire la
39
numele unor personalităţi citate, zeităţi, termeni etc. am
alcătuit şi un indice de nume.
Sperind că am oferit astfel informaţiile necesare
menite a pune cititorul în temă cu privire la epocă, autor
şi cu alte elemente de cultură, îmi fac datoria de onoare
de a mulţumi celor care au contribuit la apariţia
antologiei.

GH. MARIN
I
Î N CĂUTAREA AFRODITEI

Pe măsură ce omul a încercat să se identifice în


natură, printre fiinţe, în societate printre semeni, să-şi
explice întîm-plările la care participa, fenomenele şi
„minunile" despre care auzea povestindu-se, a început
să-şi imagineze că lumea cunoscută se află într-o strînsă
întrepătrundere cu o alta populată de zei şi semizei,
aceştia amestecîndu-se adesea benefic sau malefic în
viaţa oamenilor. Zeii erau socotiţi autorii multor
influenţe în naştere sau în moarte, în războaie, succese şi
insuccese în dragoste, la vînătoare, în tămăduirea
40
bolilor, autori ai unor fapte fantastice, dezlănţuitori de
cataclisme locale sau cosmice etc.
Lumea zeilor, aşa cum arăta Marx, era închipuită
după asemănarea celei omeneşti. Zeii ca şi oamenii erau
preocupaţi de problema ierarhici puterii, de probleme de
protocol, nu erau străini de rivalităţi şi conflicte,
întruneau meii şi virtuţi, iubeau şi urau, erau frumoşi sau
urîţi, se împodobeau, erau în căutare de frumuseţe şi
plăceri. Cum era de aşteptat, dacă oamenii au atribuit
zeilor origine, puteri şi calităţi supranaturale, cel puţin o
parte dintre ei erau investiţi şi cu o frumuseţe su-
praomenească. Legendele mitologice ni-i prezintă în
copleşitoarea lor măreţie. Zeus, Hera, Afrodita, Adonis,
Bachus, Apolo, Narcis, Artemis — dacă e să ne amintim
de cei din panteonul grecesc, — ori de Venus la romani,
Freya, Balder la germani, Iştar la asiro-babilonieni,
Krisna la indieni etc. reprezintă desigur idealuri de
frumuseţe ale civilizaţiilor respective. Şi totuşi intrînd
mai adînc în ţesătura intima a „vieţii zeilor" întrezărim
aspecte de o formidabilă semnificaţie. Spuneam deci că
accep-tînd supremaţia zeilor, oamenii au convenit, cel
puţin în linii generale, să le recunoască şi supremaţia în
frumuseţe. De aici, înţelegem sensurile unor comparaţii
de felul: X e frumoasă

41
o suită de nume şi scrieri celebre de mare încărcătură
sugestivă, urmărind totodată să asigurăm o anume
diversificare pe genuri sau modalităţi de a privi
frumuseţea.
Din secolele XIX şi XX, adevărate explozii literare, cu
numeroase orientări, greu de ilustrat distinct, ne-am oprit
arbitrar la cîţiva scriitori de mare circulaţie din literatura
străină şi la cîteva nume din literatura română, începînd
cu Sadoveanu şi sfirşind cu Marin Preda spre a nu vitregi
in acest cadru general al marilor valori cel puţin unele din
contribuţiile româneşti moderne. N-am organizat din
operile scriitorilor români o secţiune aparte pentru că nu
e firesc să le grupăm separat, ca şi cum le-am exclude din
cadrul general, ci le-am plasat, aşa cum am procedat şi în
celelalte epoci, corespunzător principiului cronologic, deci
în raport de apariţia lor în arena vieţii literare.
Am urmat o organizare a materialului pe epoci, în
cadrul epocilor sau ariilor culturale respectînd de
asemenea criteriul cronologic. Am acordat întîietate
folclorului şi mitologiei, considerînd că acestea slnt cele
mai vechi producţii literare sau in orice caz nedatabile.
Pentru fiecare autor antologat am realizat o sumară
prezentare a datelor biografice esenţiale şi a scrierilor mai
importante. Fragmente • alese au fost precedate uneori
de scurte referiri cu privire la opern la care ne-am oprit.
Acolo unde se simţea nevoie am dat şi unele explicaţii,
sau am introdus unele comentarii. Spre a nu încărca
25
paginile cu prea multe note şi comentarii, o bună parte
din acestea au fost date la sfîrşitul volumului. După
fiecare text am menţionat capitolele, paginile sau titlurile
scrierilor, iar la sfîrşitul unei suite de fragmente din
aceeaşi operă am menţionat volumul din care s-a citat,
editura, anul apariţiei şi, unde a fost cazul, numele
traducătorului.
Am socotit utilaşi o bibliografie a scrierilor care ne-au
folosit direct sau ca orientare în realizarea acestei
antologii. Spre a da sumare informaţii cu privire la numele
unor personalităţi citate, zeităţi, termeni etc. am alcătuit
şi un indice de nume.
Sperînd că am oferit astfel informaţiile necesare
menite a pune cititorul în temă cu privire la epocă, autor
şi cu alte elemente de cultură, îmi fac datoria de onoare
de a mulţumi celor care au contribuit la apariţia
antologiei.

GH. MARIN
I
Î N CĂUTAREA AFRODITEI

25
Pe măsură ce omul a încercat să se identifice în natură,
printre fiinţe, în societate printre semeni, să-şi explice
întîm-plările la care participa, fenomenele şi „minunile"
despre care auzea povestindu-se, a început să-şi
imagineze că lumea cunoscută se află într-o strînsă
întrepătrundere cu o alta populată de zei şi semizei,
aceştia amesteeîndu-se adesea benefic sau malefic în
viaţa oamenilor. Zeii erau socotiţi autorii multor influenţe
în naştere sau în moarte, în războaie, succese şi insuccese
în dragoste, la vînătoare, în tămăduirea bolilor, autori ai
unor fapte fantastice, dezlănţuitori de cataclisme locale
sau cosmice etc.
Lumea zeilor, aşa cum arăta Marx, era închipuită după
asemănarea celei omeneşti. Zeii ca şi oamenii erau
preocupaţi de problema ierarhiei puterii, de probleme de
protocol, nu erau străini de rivalităţi şi conflicte,
întruneau vicii şi virtuţi, iubeau şi urau, erau frumoşi sau
urîţi, se împodobeau, erau în căutare de frumuseţe şi
plăceri. Cum era de aşteptat, dacă oamenii au atribuit
zeilor origine, puteri şi calităţi supranaturale, cel puţin o
parte dintre ei erau investiţi şi cu o frumuseţe su-
praomenească. Legendele mitologice ni-i prezintă în
copleşitoarea lor măreţie. Zeus, Hera, Afrodila, Adonis,
Bachus, Apolo, Narcis, Artemis — dacă e să ne amintim de
cei din panteonul grecesc, — ori de Venus la romani,
Freya, Balder la germani, Iştar la asiro-babilonieni, Krisna
la indieni etc. reprezintă desigur idealuri de frumuseţe ale
25
civilizaţiilor respective. Şi totuşi intrînd mai adînc în
ţesătura intimă a „vieţii zeilor" întrezărim aspecte de o
formidabilă semnificaţie. Spuneam deci că accep-tind
supremaţia zeilor, oamenii au convenit, cel puţin în linii
generale, să le recunoască şi supremaţia în frumuseţe. De
aici, înţelegem sensurile unor comparaţii de felul: X e
frumoasă ca A f rodit a (Homer o compara pe Elena din
Troia cu Afrodita), Y parcă ar fi un Apolo, Z c .strălucitor
ca hidra etc. Dar cum se explică prezenţa, in meu toate
mitologiile europene şi asiatice, a comparaţiilor dintre
zei şi oameni în favoarea frumuseţii umane ? Zeus,
stăpînul Olimpului, înconjurat de atitea zeiţe superbe,
cum spini legendele, nu de puţine ori şi-a furişat privirile
spre unele frumoase pămintene, stîrnind nu o dată ge-
lozia Ilerei şi iscînd nu puţine pilde negative de amor.
Mulţi eroi şi semizei sint rod al relaţiilor de dragoste
dintre zeităţi şi muritori. Eneas, eroul Encidci, este fiul
zeiţei Venus (Afro-ditei) şi al unui păstor pe nume Anhise,
Ahile este fiul zeiţei Telhys şi al lui Peleus, Helena şi Polux
sint fiii lui Zeus şi ai Ledei — fraţi gemeni cu Castor şi
Clitemnestra. Lista poate creşte la infinit căutînd în
nomenclatorul tuturor lumilor populate cu zei.
Să fi fost oamenii din acele vremi atît de îndrăzneţi
încît să cuteze a aspira la dragostea zeilor? Ori erau atît
de frumoşi incit provocau admiraţia acestora ? Zeiţa Iştar,
văzîndu-l pe GhUgameş, tînărul rege al Urukului, s-a
îndrăgostit de el şi i-a propus iubirea şi căsătoria.
25
„După ce-şi puse GhUgameş diadema pe cap, Slăvită
Iştar luă aminte la frumuseţea lui GhUgameş «— Vino,
GhUgameş, spuse ea, să fii iubitul meu, dă-mi, da, dăruie-
mi rodul trupului tău ! Vreau să-mi fii soţ; iar eu voi fi
femeea la!»" (p. 91) Refuzată de GhUgameş, care-i
reproşa o prea mare instabilitate în dragoste, Iştar îl va
iubi pe Dumuzi. Eroina din Legenda lui Nala şi Damayanti
era atît de frumoasă încît patru dintre zeii indieni
întreprind demersuri ca fata să-l aleagă de soţ pe unul
dintre ei. Ori acest lucru este de la bun început o „dovadă
incontestabilă" că frumuseţea ei era superioară în
comparaţie cu a zeiţelor. In poemul lui Eminescu
(Luceafărul). Hyperion este dispus să părăsească lumea sa
riscînd să-şi piardă nemurirea pentru o pămînleană. „El
iar privind de săptămîni. îi cade dragă fata." Atras de
frumuseţea fetei, Hyperion cere sta pinului cerului :
„Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire..."

De ce zînele din ţinutul legendar al „tinereţii fără


bătrîneţe" şi al „vieţii fără de moarte" l-au primit cu
ineîntare pe Făt-Frumos ? Bineînţeles pentru că şi el
aducea cu sine o frumuseţe cu totul deosebită, reală, vie.
In toate aceste cazuri evocate în mituri ori în literatura
cultă dar de inspiraţie mitologică, alături de mitul căutării
vieţii fără de moarte, al nemuririi, al fericirii etc. întîlnim
25
pe acela al frumuseţii vii şi naturale, admirată, disputată
şi rîpnită de toate fiinţele omeneşti şi supraomeneşti. Este
un semn al convingerii umane că poate aspira la treptele
cele mai înalte ale desăvîrşirii, frumuseţea fiind deci un
ideal.
Hera, ca soţie a celui mai puternic dintre zeii Olimpului,
voia să deţină locul prim la frumuseţe şi simţea nevoia
unei recunoaşteri „oficiale". Zeus, nevoind în acest caz să
abuzeze de autoritatea personală, probabil ştiind că in
cazul frumuseţii puterea nu are drept de decizie, a iniţiat
un concurs. Apelînd la Paris pentru a dezlega dilema
(semn de obiectivitate sau de încredere în gusturile
pămîntenilor ?), Zeus a voit să nu se implice direct. Tot din
legende aflăm că Afrodita, declarată cea mai frumoasă
dintre zeiţe, luînd cunoştinţă de existenţa unei fecioare
(Psihe) de o frumuseţe răpitoare, care stîrnise admiraţia
unanimă a celor ce veneau la templu, a devenit invidioasă
şi a pedepsit-o să coboare în infern. Abia după multe
peripeţii şi rugăminţi, Afrodita a consimţit să o dezlege de
blestem. Este oare posibil ca frumuseţea frumuseţilor să
se teamă de concurenţa unei muritoare ?
Iată, pe scurt, o imagine a întrebărilor la care
secţiunea mitologie şi folclor încearcă să răspundă sau cel
puţin să le propună cititorilor. In orice caz, indiferent de
întrebări şi de răspunsuri, cert este că fragmentele au un
merit şi anume acela de a înfăţişa concepţia umană, din

25
acele începuturi şi de mai apoi, despre frumuseţe şi setea
oamenilor de a trăi în frumuseţe.

FRUMUSEŢI ALE OLIMPULUI

Sus, pe culmile Olimpului scăldat în lumină, domneşte


Zeus, înconjurat de ceata zeilor. Aici vieţuiesc şi soţia lui,
Hera, şi Apollon cel cu plete de aur, împreună cu sora lui
Artemis, apoi

Afrodita cea strălucitoare ca aurul. Athena — fiica lui


Zeus cea hărăzită cu multă putere, precum şi alţi zei. Trei
zeiţe frumoase, numite Hore, străjuiesc intrarea în
Olimpul cel înalt şi ridică norul des care acoperă poarta
atunci cînd zeii coboară pe pămînt sau cînd urcă spre
palatele strălucitoare ale lui Zeus. Deasupra Olimpului se
întinde cerul albastru şi nemărginit, revărsînd lumină de
aur. In împărăţia lui Zeus nu bate vîntul, nici nu plouă ;
acolo domneşte o vară veşnică, plină de lumină şi de
veselie. Iar mai jos se îmbulzesc norii, acoperind cîteodată
pămintui îndepărtat, unde primăverii şi verii le urmează
toamna şi iarna, iar bucuriei şi veseliei — nefericirea şi
25
tristeţe;!. K drept că şi zeii sorb din cupa amărăciunilor,
dar amărăciunea lor piere repede şi în Olimp din nou se
înst.ipineşte bucuria.
Zeii se ospătează în palatele lor de aur, făurite de 1
lefais-tos, fiul lui Zeus. Iar Zeus stă pe un tron înalt de aur.
Faţa lui este de o frumuseţe zeiască şi plină de bărbăţie ;
pe ea poţi citi demnitate şi conştiinţa mîndră şi senină a
puterii. I.îngă tron stau Eirene — zeiţa păcii — şi Nike —
înaripata zeiţă a biruinţei — care-1 însoţeşte întotdeauna
pe Zeus. Iată că apare şi Hera, frumoasa şi falnica zeiţă,
soţia lui Zeus. Zeus arată o înaltă cinstire soţiei sale; Hera,
ocrotitoarea căsniciei, este respectată de toţi zeii din
Olimp. Cînd, strălucitoare de frumuseţe şi cu veşminte
bogate, ea păşeşte în sala ospeţelor, toţi zeii se ridică şi se
închină în faţa soţiei lui Zeus — stăpînul tunetelor. Iar
Hera, mîndră de puterea sa, se îndreaptă spre tronul de
aur şi se aşază lîngă Zeus — regele zeilor şi al oamenilor.
Alături de tronul zeiţei Hera aşteaptă împlinitoarea
soliilor ei, Iris,zeiţa curcubeului, spre a duce în cele mai
depărtate ţinuturi ale pămîntului poruncile stăpînei sale.
Se ospătează zeii. Fiica lui Zeus, tîîiăra Hebe, şi
Ganymedes, fiul regelui Troici, favoritul lui Zeus, care i-a
dăruit nemurirea, le aduce ambrozie şi nectar, hrana şi
băutura zeilor. Frumoasele Charite şi Muzele îi desfată cu
cîntări şi jocuri. Prinzîndu-se de miini perechi-perechi, ele
rînduiesc hore, iar zeii se minunează de mişcările lor line
şi de minunata lor frumuseţe veşnic tînără. Ospăţul zeilor
29
49
din Olimp este tot mai plin de veselie, l.a aceste ospeţe ei
îşi orînduiesc toate treburile; acolo hotărăsc ei soarta
lumii şi a oamenilor. [...]
-
se află palatul minunat al Adine de tot, în volbura niai
'!0^ fratele lui Zeus fulgeră-iui Poseidon, cel ce zguduie
pâ^-J-jior, şi valurile lor dau i(;rul. Poseidon este
cîrmuitorul afinii sale, în care ţine tri-.iscultare celei mai
uşoare mişcJrl 3. uj mărilor, împreună cu dentul cel de
temut. Acolo in adjje Amfitrite, fiica bătrinu-Poseidon
locuieşte frumoasa lui ^ poseidon, stăpinitorul lui profet
al mărilor Nereus, . jt,0 de la tatăl ei. într-o puternic al
abisurilor mărilor. a|\ prinsă în horă cu surorile /.i, el o
zări pe ţărmul insulei tyjjVjsti de frumoasa Amfitrite ei,
Nereidele. Zeul mărilor se îndra''ine în carul său. Dar ea se si
vru s-o răpească şi s-o duca & umerii lui puternici toată
ascunse la Atlas, titanul care t'ne.în nu putu să dea de urma
bolta cerească. Multă vreme P"^1 Jjn urmă, un delfin îi
dez-frumoasci fiice a lui Nereus. InCy poSeidon îl trecu în
rîndul vălul ascunzişul şi, drept răspic .pj pe frumoasa fiică
a lui constelaţiilor de pe cer. Poseidon °o ţjnea Atlas şi se
căsători Nereus din ascunzătoarea în ca^ şi Nereidele,
frumoasele cu ea. [...] Printre zeităţi se n,ai.?nn e stăpînul
mărilor. Cînd
surori
goneşte pe ape cu carul lui trasu; ioc sa u«««~.
zbuciumate se dau în lături, W .jnsul fără margini al mării,
de frumos, el zboară ca vîntul J*1?- rasar din adîncuri
29
50
înghe-în juru-i zburdă delfinii, iar Cînd însă loveşte o
dată suindu-se în preajma carului fj^jnunate cu creste albe
de cu tridentu-i înfricoşător, valuri^ a e cuprinsă de o
furtună spumă se înalţă cît muntele şi "J^ot de stînci şi se
cutre-groaznică. Valurile se izbesc cu l"^Qe tridentul
deasupra va-mură pămîntul. Dar Poseidon $in încCtează şi
pe mare este tarilor şi ele se potolesc. Fur*jj)astră şi
nemărginită, apa iarăşi pace; netedă ca oglinda a^tc de ţărm>
mării abia mai murmură cînd se >z ^jUră pC poseidon, fratele
Mulţi la număr sînt zeii car»? profct al mărilor, Nereus,
lui Zeus ; printre ei se află şi b#**j\|j Lm îi sînt străine
min-care păstrează toate tainele viH0*^ muritorilor el le
dezvăluie ciuna şi înşelăciunea, iar zeilor &'\une sînt sfaturile
pe care numai adevărul. Pline de întc cjZeci de fiice, toate
deopo-le dă bătrînul zeu. Nereus are gC scaidă vesele în
valurile trivă de frumoase. Tinerele Ncr^1 ^umuseţe.
Prinzîndu-se de mării, strălucind de zeiasca l°r. uj apelor şi
joacă hora lin mîini, ele ies şirag pe ţărm din n01 cc iunecă
leneşe la mal. în murmurul mîngîietor al valur
Afrodita cea strălucitoare ca aurul. Athena — fiica lui
Zeus cea hărăzită cu multă putere, precum şi alţi zei. Trei
zeiţe frumoase, numite Hore, străjuiesc intrarea în
Olimpul cel înalt şi ridică norul des care acoperă poarta
atunci cînd zeii coboară pe pămînt sau cînd urcă spre
palatele strălucitoare ale lui Zeus. Deasupra Olimpului se
întinde cerul albastru şi nemărginit, revărsînd lumină de
aur. In împărăţia lui Zeus nu bate vîntul, nici nu plouă ;
29
51
acolo domneşte o vară veşnică, plină de lumină si de
veselie. Iar mai jos se îmbulzesc norii, acoperind cîteodată
pămîntul îndepărtat, unde primăverii şi verii le urmează
toamna şi iarna, iar bucuriei şi veseliei — nefericirea şi
tristeţea. K drept că şi zeii sorb din cupa amărăciunilor,
dar amărăciunea lor piere repede şi în Olimp din nou se
Instăpîneşte bucuria.
Zeii se ospătează în palatele lor de aur, făurite de I
lefais-tos, fiul lui Zeus. Iar Zeus stă pe un tron înalt de aur.
Faţa lui este de o frumuseţe zeiască şi plină de bărbăţie ;
pe ea poţi riti demnitate şi conştiinţa mîndră şi senină a
puterii. lângă tron stau Eirene — zeiţa păcii — şi Nike —
înaripata zeiţa a biruinţei — care-1 însoţeşte întotdeauna
pe Zeus. Iată că apare şi Hera, frumoasa şi falnica zeiţă,
soţia lui Zeus. Zeus arată o înaltă cinstire soţiei sale ; Hera,
ocrotitoarea căsniciei, este respectată de toţi zeii din
Olimp. Cînd, strălucitoare de frumuseţe şi cu veşminte
bogate, ea păşeşte în sala ospeţelor, toţi zeii se ridică şi se
închină în faţa soţiei lui Zeus — stăpinul tu-jM'ti'lor. Iar
Hera, mîndră de puterea sa, se îndreaptă spre tronul de
aur şi se aşază lîngă Zeus — regele zeilor şi al oamenilor.
Alături de tronul zeiţei Hera aşteaptă împlinitoarea
soliilor ei, Iris,zeiţa curcubeului, spre a duce în cele mai
depărtate ţinuturi ale pămîntului poruncile stăpînei sale.
Se ospătează zeii. Fiica lui Zeus, tlnăra Hebe, şi
Ganymedes, fiul regelui Troiei, favoritul lui Zeus, care i-a
dăruit nemurirea, le aduce ambrozie şi nectar, hrana şi
29
52
băutura zeilor. Frumoasele Charite şi Muzele îi desfată cu
cîntări şi jocuri. Prinzîndu-se de mîini perechi-perechi, ele
rînduiesc hore, iar zeii se minunează de mişcările lor line
şi de minunata lor frumuseţe veşnic tînără. Ospăţul zeilor
din Olimp este tot mai plin de veselie. La aceste ospeţe ei
îşi orînduiesc toate treburile ; acolo hotărăsc ei soarta
lumii si a oamenilor. [...]
Adine de tot, în volbura mărilor, se află palatul
minunat al iui Poseidon. cel ce zguduie pămîntul, fratele
lui Zeus fulgerătorul. Poseidon este cîrmuitorul mărilor, şi
valurile lor dau ascultare celei mai uşoare mişcări a mîinii
sale, în care ţine tridentul cel de temut. Acolo în adîncul
mărilor, împreună cu Poseidon locuieşte frumoasa lui
soţie, Amfitrite, fiica bătrînu-lui profet al mărilor Nereus,
pe care Poseidon, stăpinitorul puternic al abisurilor
mărilor, a răpit-o de la tatăl ei. într-o zi, el o zări pe ţărmul
insulei Naxos, prinsă în horă cu surorile ei, Nereidele. Zeul
mărilor se îndrăgosti de frumoasa Amfitrite şi vru s-o
răpească şi s-o ducă cu sine în carul său. Dar ca se ascunse
la Atlas, titanul care ţine pe umerii lui puternici toată
bolta cerească. Multă vreme Poseidon nu putu să dea de
urma frumoasei fiice a lui Nereus. în cele din urmă, un
delfin îi dezvălui ascunzişul şi, drept răsplată, Poseidon îl
trecu în rîndul constelaţiilor de pe cer. Poseidon o răpi pe
frumoasa fiică a lui Nereus din ascunzătoarea în care o
ţinea Atlas şi se căsători cu ea. [...] Printre zeităţi se mai
află şi Nereidele, frumoasele surori ale zeiţei Amfitrite.
29
53
Poseidon e stăpînul mărilor. Cînd goneşte pe ape cu carul
lui tras de cai minunaţi, valurile veşnic zbuciumate se dau
în lături, făcîndu-i loc să treacă. Ca Zeus de frumos, el
zboară ca vîntul pe întinsul fără margini al mării, in juru-i
zburdă delfinii, iar peştii răsar din adîncuri înghe-suindu-
se în preajma carului zeiesc. Cînd însă loveşte o dată cu
tridentu-i înfricoşător, valurile încununate cu creste albe
de spumă se înalţă cît muntele şi marea e cuprinsă de o
furtună groaznică. Valurile se izbesc cu zgomot de stînci şi
se cutremură pămîntul. Dar Poseidon îşi întinde tridentul
deasupra valurilor şi ele se potolesc. Furtuna încetează şi
pe mare este iarăşi pace ; netedă ca oglinda, albastră şi
nemărginită, apa mării abia mai murmură cînd se izbeşte
de ţărm.
Mulţi la număr sînt zeii care înconjură pe Poseidon,
fratele lui Zeus ; printre ei se află şi bătrînul profet al
mărilor, Nereus, care păstrează toate tainele viitorului. Lui
îi sînt străine minciuna şi înşelăciunea, iar zeilor ca şi
muritorilor el le dezvăluie numai adevărul. Pline de
înţelepciune sînt sfaturile pe care le dă bătrînul zeu.
Nereus are cincizeci de fiice, toate deopotrivă de
frumoase. Tinerele Nereide se scaldă vesele în valurile
mării, strălucind de zeiasca lor frumuseţe. Prinzîndu-se de
mîini, ele ies şirag pe ţărm din noianul apelor şi joacă hora
lin în murmurul mîngîictor al valurilor ce lunecă leneşe la
mal.

29
54
Ecoul stîncilor de lîngă ţărm îngînă cîntul lor gingaş ca
susurul molcom al mării. Nereidele ocrotesc pe cel ce
călătoreşte pe mare, hărăzindu-i cale norocoasă, (pp. 22—
2b)

HERA

Marea zeiţă Hera, soţia lui Zeus atotstăpînitorul, e


ocrotitoarea căsniciilor şi păzeşte sfinţenia şi trăinicia lor.
Ea trimite soţilor mulţi urmaşi şi dă binecuvîntare mamei
la naşterea pruncilor.
Cînd Cronos, învins de Zeus, o scoase din pîntece
împreună cu fraţii şi cu surorile ei, marea zeiţă Hera fu
luată de mama ei, Khea, care o duse la capătul
pămîntului, la Okeanos ; acolo Tlietis fu cea care o crescu.
Hera trăi multă vreme departe de Olimp, în linişte şi pace.
Dar marele Zeus, stăpînul tunetelor, o văzu, o îndrăgi şi o
răpi. Zeii le făcură lui Zeus şi zeiţei Hera o nuntă ca în
poveşti. Iris, cu ajutorul Charitelor, o îmbrăcă pe Hera în
vesminte bogate şi ea strălucea în mijlocul zeilor din
Olimp prin frumuseţea tinerească şi plină de măreţie,
şczînd pe tronul de aur alături de Zeus — marele rege al
zeilor şi al oamenilor. Toţi zeii aduseră daruri la picioarele
stăpinei lor — Hera, iar zeiţa Ceea îi crescu în dar un pom
minunat, cu mere de aur. întreaga fire înălţa imnuri de
slavă reginei şi lui Zeus.

29
55
Hera domneşte pe Olimpiii cel înalt. Ca şi Zeus, ea e
stăpî-nitoarea tunetelor şi a trăsnetelor ; la un cuvînt al ci,
nori negri şi încărcaţi cu ploaie acoperă cerul si numai cu o
mişcare a mîinii ea dezlănţuie furtuni înspăimintătoare.
Nespus de frumoasă e Hera. cu ochii mari, cu mîinile
albe ca nufărul, cu minunatele plete ce i cad în valuri de
sub cunună, cu priviri în care ard ca văpaia puterea şi
măreţiea ei plină de seninătate. Zeii o înconjoară cu multă
cinstire, asemenea şi Zeus, soţul ei, cel ce mină norii.
Adesea el ţine sfat cu dînsa. Dar cîteodată se întîmplă şi
gîlceavă între ei. Uneori, Hera are păreri potrivnice lui
Zeus şi atunci ei încep sfada în plin sfatul zeilor. Stăpînul
tunetelor se mînie şi o ameninţă cu tot felul de pedepse.
Atunci Hera tace şi îşi pune frîu mi-niei. adueîndu-şi
aminte că odinioară Zeus o biciuise, o ferecase în lanţuri
de aur şi o spînzurase între cer şi pămînt, legîndu-i de
picioare două nicovale grele.
Hera este puternică şi fără seamăn printre celelalte
zeiţe. Plină de măreţie, îmbrăcată într-un veşmînt lung,
bogat, ţesut de însăşi Athena, ea coboară de pe culmile
Olimpului într-un car tras de doi cai nemuritori. Carul este
în întregime de argint, roţile de aur curat, iar spiţele de
aramă strălucitoare. Pe pămînt, pretutindeni pe unde
trece Hera, se revarsă mireasmă minunată şi toate
vietăţile se pleacă în faţa marii regine a Olimpului. (p. 31)

APOLLON ŞI MUZELE
29
56
Primăvara şi vara, pe povirnişurile Heliconului
înveşmîntat cu păduri, unde murmură apele sfinte ale
izvorului Hippocre-nos, şi pe înaltul Pamas, lîngă apele
limpezi ale izvorului Castalia, Apollon se prinde în horă cu
cele nouă muze. Tinere şi negrăit de frumoase, fiice ale lui
Zeus şi ale Mnemosynei, ele îl însoţesc pretutindeni pe
Apollon. * [...]
Cînd Apollon, însoţit de muze, apare în mijlocul zeilor
din Olimpul scăldat în lumină şi răsună kithara lui şi cîntul
muzelor, atunci totul amuţeşte în Olimp. Ares uită de
zarva bătăliilor sîngeroase, fulgerul nu mai seînteiază în
mîinile lui Zeus — cel ce mînă norii, zeii trec cu vederea
neînţelegerile, iar pacea şi liniştea cuprind tot Olimpul.
Pînă şi vulturul lui Zeus îşi apleacă puternicele lui aripi şi

* Cele noua muze erau:


Calliope (inspiratoare şi
protectoare a poeziei epice şi a
îşi închide ochii ageri, ţipătu-i ameninţător nu se mai aude
elocvenţei), Euterpe (a poeziei
şi aţipeşte căţărat pe sceptrul lui Zeus. în liniştea deplină
lirice), Thalia (a comediei),
ce se aşterne atunci, coardele kitharei lui Apollon răsună
Melpomene (a traftedioi),
solemn. Cînd Apollon loveşte vesel coardele de aur ale
Terpsihore (a cîntecului şi
kitharei, o horă luminoasă, strălucitoare se încinge în sala
dansului), Clio (a istoriei), Urania
de ospeţe a zeilor. Muzele, Chántele, Afrodita cea veşnic
(a astronomiei), Polymnia (a
tînără, Ares şi Hermes, toţi se prind în hora aceasta a
imnurilor sacre), Erato (a poeziei
veseliei, iar înaintea tuturor păşeşte falnica fecioară, fru-
erotice). Lîngă cele nouă muze a
moasa Artemis, sora lui Apollon. Scăldaţi în potop de
mai fost situată ulterior şi nimfa
Arethrusa (inspiratoare a poeziei 29
pastorale).
57
lumină aurie, tinerii zei dansează în acordurile kitharei lui
Apollon. [...] (p. 37)
ARTEMIS
Această zeiţă, nespus de frumoasă şi veşnic tînără, s-a
născut în insula Delos, odată cu fratele ei, Apollon cel cu
părul de aur. Ei sînt gemeni. Dragostea cea mai curată şi
prietenia cea mai strînsă îi leagă pe frate şi soră, care o
iubesc mult pe Leto, mama lor.
Artemis dăruieşte viaţă tuturor fiinţelor. Ea se
îngrijeşte de tot ce trăieşte pe pămînt, de tot ce creşte în
codri şi pe ogoare. Ea poartă de grijă fiarelor sălbatice,
turmelor şi oamenilor. Artemis este aceea care cheamă la
viaţă iarba, florile şi copacii, ea binecuvîntează naşterea,
nunta şi căsnicia. Femeile din Grecia aduc jertfe bogate
minunatei fiice a lui Zeus, Artemis, care binecuvîntează şi
dă fericire în căsnicie, care trimite şi vindecă bolile.
Veşnic tînără şi frumoasă ca o zi senină, zeiţa Artemis,
cu arcul şi tolba în spate, cu suliţa vînătorească în mînă,
porneşte veselă la vînat în cedrii cei umbroşi ori pe
cîmpiile însorite. O ceată gălăgioasă de nimfe o însoţeşte,
iar ea, plină de măreţie, îmbrăcată într-un scurt vcşmînt
de vînătoare, care de-abia îi ajunge pină la genunchi,
aleargă pe povîrnişurile împădurite ale munţilor. Nici
cerbul sperios, nici căprioara cea sfioasă, nici mistreţul
turbat de furie, care se ascunde în desiş, nu scapă de
săgeţile ei ce nu dau greş niciodată. Artemis c urmată de
însoţitoarele ei, nimfele. Rîsul şi strigătele lor pline de
29
58
veselie, lătratul cîinilor răsună departe, răspunzîndu-le
puternicul ecou al muntelui. Cînd zeiţa oboseşte din
pricina vînătorii, atunci aleargă grăbită cu nimfele în
oraşul sacru Delfi, la fratele ei drag, Apollon, săgetătorul.
Acolo ea se odihneşte. în sunetele divine ale kitharei de
aur a lui Apollon, ea se prinde în horă cu muzele şi cu
nimfele şi păşeşte înaintea lor zveltă şi negrăit de
frumoasă, mai mîndră decît toate muzele şi nimfele şi mai
înaltă decît ele cu un cap. [...] (p. 41—42)

AFRODITA
Răsfăţată şi zburdalnică, Afrodită n-ar trebui să se
amestece în bătăliile sîngoroase. Ea sădeşte dragostea în
inimile tuturor : şi ale zeilor şi ale muritorilor. Prin această
putere, ea domneşte asupra lumii întregi.
Nimeni nu poate scăpa de puterea Afroditei, nici chiar
zeii. Numai Atena, Hostia şi Artemis nu i se supun. înaltă,
zveltă. cu trăsături gingaşe, cu un val de plete aurii,
aşezate cunună pe capul plin de farmec, Afrodita este
întruchiparea frumuseţ'1 divine şi a tinereţii nepieritoare.
Cînd trece strălucind de frţ" museţe, înveşmântată în
straie pline de miresme, şi soare1"' străluceşte mai
puternic, şi florile înfloresc mai bogat. Fiarei sălbatice
aleargă spre ea din desişul pădurii ; păsările se adu11-1
stoluri in jurul ei cînd trece prin pădure. Leii, panterele,
le°^ parzii şi urşii se gudură blînzi la picioarele ei. Afrodita
păşeş10 liniştită printre fiarele sălbatice, mîndră de
29
59
răpitoarea-i frumuseţe, însoţitoarele ei, Horele şi
Charitele, zeiţe ale frum11' seţii şi ale graţiei, o slujesc cu
credinţă. Ele o îmbracă în v#?" minte bogate, îi piaptănă
părul de aur, şi-i aşează pe cap o di^' demă strălucitoare.
Afrodita, fiica lui Uranos, s-a născut în preajma insu^''
Kythera l, din spuma albă a valurilor mării. Un vînt uş01''
mîngîietor, o aduse pe insula Cipru. Acolo, zeiţa dragostei,
nâ5~ cută din spuma mării, fu înconjurată de tinerele
Hore. Ele o îmbrăcară în veşminte ţesute în fir de aur, iar
pe frunte îi PLl seră cunună de flori înmiresmate. Şi pe
oriunde păşea AfrodtfJi florile se deschideau. Văzduhul
întreg era încărcat de miresn^' Eros şi Himeros o însoţiră
pe zeiţă pînăsus, pe culmile Olimp1*' lui. Zeii îi ieşiră în
întimpinare cu urări de bun sosit. De atunc1-Afrodita cea
de aur, pururea tînără şi cea mai frumoasă dint'"° zeiţe,
trăieşte în mijlocul zeilor din Olimp.
Afrodita dăruieşte fericire aceluia care o slujeşte cu cff-
dinţa. Aşa dărui ea fericire lui Pygmalion, marele sculptor
d*11 Cipru. Pygmalion ura femeile şi trăia singuratic,
ferindu-se ^e căsnicie. Odată el sculpta în fildeş strălucitor
statuia unei î f cioare de o frumuseţe răpitoare. Statuia se
înălţa parcă vie î1} atelierul artistului. Părea că respiră, că
îndată are să mişte, c^ are să înceapă a merge şi a vorbi.
Ceasuri întregi nu se ni<*1 sătura artisul să-şi admire
opera şi, în cele din urmă, se î'1' drăgosti de statuia pe
care o făurise cu mîinile lui. îi dăru' salb?, brăţări şi cercei

29
60
de mare preţ, o îmbrăcă în veşmin^ scumpe şi-i împodobi
capul cu cununi de flori. Adesea îi şoP~ tea :
— O. de-ai fi vie, de-ai putea răspunde vorbelor mele,
c'lt aş fi de fericit !
Statuia însă rămînea mută.
Sosiră zilele sărbătorilor în cinstea zeiţei Afrodita.
Pygm^' lion aduse ca jertfă zeiţei dmgostei o juncă albă cu
coarne]43 poleite cu aur ; întinzînd mîinile spre zeiţă, el
murmură î'a ruga-i :
— O, zei veşnici, şi tu, Afrodita, cea strălucitoare ca
aurul ! Dacă puteţi dărui orice acelora care vi se închină,
atunci da-ţi-mi o soţie tot aşa de frumoasă ca statuia
fecioarei ieşită din mîinile mele !
Pygmalion nu se încumeta să-i roage pe zei să dea
viaţă statuii ; îi era teamă ca o atare rugăminte să nu-i
mînie pe zeii din Olimp. Pe altarul din faţa statuii
Afroditei, zeiţa dragostei, izbucni o flacără strălucitoare ;
prin aceasta zeiţa îi dădea semn că zeii îi ascultaseră ruga.
Artistul se întoarse acasă. Se apropie de statuie şi — ce
fericire ! ce bucurie ! Statuia căpătase viaţă ! Inima ei
bătea, si în ochi îi licărea viaţa. Astfel îi dărui zeiţa
Afrodita lui Pyg-fnalion o soţie nespus de frumoasă. [...]
(pp. 52—53)

ADONIS

29
61
Afrodita îl iubea pe Adonis, fiul regelui Kinyras. Nici un
muritor nu era aşa de frumos ca dînsul, care era mai
frumos chiar decît zeii din Olimp. De dragul lui Adonis.
Afrodita dădu uitării şi Patmosul şi Kithcra cea
înfloritoare. Adonis îi era mai drag chiar decît Olimpul cel
plin de lumină. Tot timpul şi-1 petrecea cu tînărul Adonis.
Cu el se ducea la vînătoare în munţii şi codrii Ciprului,
aidoma fecioarei Artemis. Afrodita uită de podoabele-i de
aur, de frumuseţea ei. Sub razele dogoritoare ale soarelui,
ca şi pe vreme rea, ea se ducea la vînătoare de iepuri, de
cerbi şi căprioare sperioase. ferindu-se să vîneze lei şi
mistreţi de temut. îl rugă şi pe Adonis să nu se ducă la
vînătoare de lei, urşi sau mistreţi, ca să nu i se întimple
vreo nenorocire. Rar de tot se despărţea zeiţa de fiul
regelui, iar cînd îl lăsa uneori singur, stăruia să ţină minte
rugămintea ei. [...] (pp. 56—57)

JUDECATA LUI PARIS


Se spune că zeii se aflau la ospăţul dat în cinstea lui
Peleus, care izbutise s-o învingă pe Thetis şi s-o ia de soţie.
Nunta avea loc în peştera centaurului Cheiron. Acolo se
făceau daruri şi se dansa.
Toţi zeii se ospătau în veselie. Numai Eris, zeiţa
discordiei, nu lua parte la ospăţul de nuntă ; ea rătăcea
singuratică în jurul peşterii lui Cheiron, purtînd adine în
inimă jignirea că nu fusese poftită şi ca la ospăţ. în cele
din urmă, Eris se hotărî cum să se răzbune pe zei, cum să
29
62
aducă între ei discordia. Ea luă din grădinile îndepărtate
ale Hesperidelor un măr de aur, pe care scria : „Celei mai
frumoase"- Apoi se apropie încet de masa de nuntă, si,
nevăzută de nimeni, aruncă pe ea mărul de aur. Zeii
văzură mărul, il ridicară si citiră cuvintele scrise pe coaja
lui. Dar care dintre zeiţe era tea mai frumoasă ? Îndată
începu sfada intre trei zeiţe : Hera. soţia lui Zeus, război-
nica Atena şi Afrodita. zeiţa dragostei, cea strălucitoare ca
aurul. Fiecare dintre ele rîvnea la mărul de aur şi nici una
nu se îndura să-1 lase alteia. în cele din urmă. zeiţele îi
cerură lui Zeus, regele zeilor şi al oamenilor, să hoătrască
cine are dreptate.
Dar Zeus nu primi să fie arbitru. El luă mărul, îl dădu lui
Hermes şi-i porunci să conducă pe zeiţe în împrejurimile;
Tro-iei, pe povirnişurile înaltului munte Ida. Acolo Paris,
frumosul fiu al lui Priam, regele Troiei, urma să hotărască
cui trebuie să aparţină mărul, care zeiţă este cea mai
frumoasă. Astfel, ospăţul de nuntă al lui Peleus se sfirşi
prin discordia dintre cele trei zeiţe. Cearta dintre cele trei
zeiţe avea să aducă oamenilor multe nenorociri.
Hermes şi cele trei zeiţe se duseră repede pe
povirnişurile muntelui Ida, unde tînărul Paris, fiu! Ini
Priam, se afla atunci cu turmele la păscut. înainte de a-1 fi
născut pe Paris, mama sa Hecuba, avusese un vis
îngrozitor, în care se făcea că un incendiu ameninţă să
mistuie toată Troia. Ea se sperie şi povesti soţului ei visul.
Priam se duse atunci la un proroc şi acesta-i spuse că
29
63
Hecuba va da naştere unui fin care va fi vinovat de pieirea
Troiei. De aceea, cîrid Hecuba născu un fiu. Priam porunci
slujitorului său Agelaos să-1 ducă pe muntele Ida şi sâ-i
părăsească într-un desiş. Dar fiul lui Priam nu pieri, căci fu
alăptat de o ursoaică. Peste un an Ag^iaos îl găsi si ¡1
crescu ca şi cum ¿11- fi fost fiul lui. El îi dădu numele de
Paris. Acesta trăi printre păstori şi deveni un tînăr nespus
de frumos, care se mai deosebea de cei de seama lui Ş'
Prm puterea cu care era înzestrat. Adeseori el scăpa nu
numai turmele dar si pe tovarăşii săi încolţiţi de fiare
sălbatice, ori de tîlhari. Prin puterea şi vitejia lui, ajunse
atît de vestit în rîndurile poporului încît i se dădu numele
de Alexandru (adică învingătorul). Paris ducea o viaţă
liniştită în pădurile de Pc muntele Ida, şi era mulţumit de
soarta sa. Veniră zeiţele aduse de Hermes. Vă-zindu-le.
Paris se sperie şi voi să fugă- Dar cum ar fi putut să-1 lase
el în urmă pe Hermes cel iuti' ca gîndul ? Acesta il opri şi,
întinzîndu-i mărul, îi spuse prietenos :

— Ia mărul acesta, Paris. Precum vezi, ai în faţă trei


zeiţe. Dă mărul aceleia care este cea mai frumoasă. Zeus
îţi porunceşte să fii arbitru în cearta lor.
Paris stătea încurcat. Se uita la zeiţe şi nu se putea
hotărî care este cea mai frumoasă. Atunci, fiecare dintre
zeiţe căuta să-1 înduplece să-i dea ei mărul, făgăduindu-i
o mare răsplată. Hera îi promise domnia peste Asia
29
64
întreagă, zeiţa Athena — slavă şi biruinţă in războaie, iar
Afrodita ii făgădui să-i dea de soţie pe cea mai frumoasă
dintre muritoare, pe Elena, fiica lui Zeus, stăpînul
tunetelor, şi a Ledei. Auzind făgăduiala Afro-ditei, Paris
nu stătu pe gînduri şi-i dădu ei mărul. Astfel Afrodita fu
recunoscută drept cea mai frumoasă dintre zeiţe. De
atunci Paris deveni ocrotitul Afroditei şi ea îl ajuta în tot
ce întreprindea. Hera şi Athena insă prinseră ură
împotriva lui l'aris precum şi a Troici şi a tuturor
troienilor. Ele hotărîră să nimicească cetatea şi tot
poporul troian, (pp. 241—243)
Din N. A. Km, Legendele şi miturile Greciei Antice,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958. Traducere de P.
Donici şi M. I.eicand.

MITURI GERMANICE

In peregrinările sale printre oameni zeul Heimdall —


„paznicul cerului şi apărătorul lumii", voind să-i înveţe
rîn-duielilc vieţii, a poposit într-o seară şi la casa lui Fadir
şi Mod ir.
Cei doi se priveau cu drag în ochi şi se jucau, fiecare
cu degetele celuilalt. Cînd a dat cu ochii de străin,
stăpînul casei a prins să instruneze un arc, iar stăpîna
casei şi-a privit braţele şi şi-a netezit straiele ; purta pe
cap şi umeri un văl diafan, la piept îi străluceau odoare
de preţ, iar rochia de boran-gic scump avea o coadă
lungă ce se tîra pe jos ; pieliţa mii-nilor. grumazului şi
pieptului era albă ca neaua. Rigr[zeul Heindall] s-a aşezat
aici între cei doi soţi şi a vorbit cu ei îndelung şi cu
nespusă cuviinţă. Apoi Modir a aşternut pe masă o
pînzătură de in albit, a pus pe ea felioare subţiri de pîine
albă alături de talerele pline cu bucăţi de slană şi cu
friptură
<l«- pasăre ; după aceea a mers de-a adus căni de
argint, din care a turnat vin ales şi aromitor în hanapuri
de mare preţ. Astfel au ospătat şi au băut, stînd la taifas,
piuă în amurg, (...j Modir a născut un băiat cu păr bălai,
cu obrăjori ca floarea... Băiatul a crescut mare, a învăţat
de toate : să ascută săgeţi, să răsucească strune cu care
să încordeze arcul, să arunce cu suliţa, să rotească
paloşul, să călărească, să inoate. Intr-o zi a venit la
curtea sa, în caleaşca şi însoţită de feţe boiereşti, o
fecioară cu chip luminos şi cu nume ales : Emu. Flăcăului
i-a plăcut fata, a urmat peţirea şi a fost mare bucurie.
Gingaşa şi îneîntătoarea mireasă, înveşmîntată în strai»'
bogate, s-a însoţit din toată inima cu mirele plin de
bărbăţie şi au trăit multă vreme împreună şi s-au iubit
cum nu se mai află [...] (Oamenii, pp. 12—14)
Zeii din panteonul mitologiei germanice, ca în toate
lumile fantastice, sînt şi ei de toate felurile : puternici,
înţelepţi, şireţi, frumoşi, diformi, buni sau răi, prudenţi
sau creduli, învingători, ori învinşi ctc. Freya era, de
pildă, una dintre cele mai frumoase zeiţe, cea mai
gingaşă şi graţioasă din stirpea Aseni-lor. La ea a rîvnit
uriaşul care a zidit cetatea zeilor — Asgar-dul. Uriaşul nu
voise să primească drept răsplată nici aur, nici scule de
preţ, ci pe Freya, soarele şi luna. A mai fost rîvnită şi de
alţi uriaşi care avuseseră prilejul să afle de frumuseţea
sa. „Freya sau Freyja, adică doamna sau stăpîna,
neasemuită întru frumuseţe, fiică a lui Njord şi soră a lui
Freyr, era cea mai slăvită dintre zeiţe, după Frigga, şi a
ajuns să fie confundată, de-a lungul timpului, cu însăşi
divina soţie a lui Odin. [...] Şi cu toate că la început
oamenii o ştiau căsătorită cu Od sau Odur, zeul cerului şi
al vînturilor, în decursul timpului a ajuns să fie închipuită
ca o zeiţă fecioară, ce veghea asupra iubirii şi a
primăverii şi pe care o invocau îndrăgostiţii. împreună cu
fratele ei Freyr şi cu părintele ei Njord, a ajuns în Asgard,
ea zălog, după terminarea războiului dintre Aseni şi Vani.
Acolo i-a învăţat pe zeii Aseni meşteşugul descîntatului,
pe care-1 cunoşteau doar zeiţele vane [...] Freya locuia în
castelul Folk-wang, adică Pajiştea norodului. Zeiţă foarte
iubită de toate noroadele germanice, ea avea
nenumărate însuşiri întruchipate în cîte un obiect care-i
era caracteristic. Astfel, era posesoarea vestitei salbe
Brisingamen, care simboliza menirea ei de a ajuta
femeile la naştere. Faptul că stăpînca această salbă şi că
îi plă-
36
37
coau brice podoabe i-a atras şi numele de IVlonglod sau
Men-gl6d, adică iubitoarea de podoabe. [...], (pp. 139—
140)
Balder sau Baldur, feciorul minunat al lui Odin şi al
soţiei sale Frigga sau Frija, era cel mai frumos, mai nobil şi
mai iubit dintre toţi zeii Aseni. Era un tînâr înfloritor, a
cărui făptură luminoasă era aureolată dc-o strălucire ce-şi
arunca razele pină departe în jur. Avea şi el un castel în
Asgard, căruia îi zicea Breidablick, sau cel ce luminează
pină departe. în castelul lui se afla altarul închinat mai-
marelui zeilor [...] Aşa cum Loki era zeul răului, Balder era
zeul binelui şi al dreptăţii, precum si al frumosului ; şi în
ziua eind avea să învingă răul asupra binelui, cînd viclenia
lui Loki avea să aducă moartea iui Balder urma să înceapă
împlinirea destinului Asenilor, după care avea să vină
amurgul zeilor. De aceea toţi zeii îl îndrăgeau şi îl apărau
pe Balder, ferindu-1 de orice primejdie [...] Se spune că
atunci cînd Bragi, un alt jiu al lui Odin, a prins a mîngîia
strunele harfei (el era zeu al poeziei şi al ciutului) şi a
înălţat străvechiul cînt al vieţii, „natura a prins a se trezi
din încremenirea ei si i-a ascultat vrăjită viersul'1.
Din ierburi şi flori s-a ridicat atunci Iduna, zeiţa tinereţii
■ i frumuseţii nepieritoare, fiica gingaşă a piticului Iwaldi,
cel are făcea ca viaţa să răsară din adîncul pămîntului şi să
tindă spre lumină. Cu viersul său fermecat, Bragi a cucerit-
o pe 'duna şi au pornit, uniţi în căsătorie, spre Asgard [...]
în stă-pînirea Idunei se aflau merele fermecate, care aveau
darul să păstreze şi să împrospăteze tinereţea veşnică a
celui ce mînca din ele. Şi Odin, împreună cu toţi zeii Aseni.
venea zilnic la Iduna, care le da să mănînce din merele
tinereţii veşnice, în timp ce Bragi îi desfăta cu cîntecele
sale minunate despre lupte si biruinţe, despre suferinţele
şi bucuriile iubirii. Nu se afla pe atunci căsnicie mai fericită
decît cea dintre bătrînul şi înţeleptul cîntăreţ şi cea mai
frumoasă şi gingaşă dintre zeiţele stirpei Asenilor. (p. 121)
Printre zei. se aflau şi dintre aceia care, deşi erau fru-
moşi ca înfăţişare, ori erau răi, vicleni, urzitori de rele, ori
cu minte mai puţină. Jlonir era „un bărbat cu chip frumos
şi voinic de statură". Asenii l-au dat ca zălog zeilor Vani,
spunîndu-le că acesta are şi însuşiri deosebite, dar ajunşi
acasă zeii Vani şi-au dat seama că mintea acestuia „era cu
mult mai prejos decît înfăţişarea lui frumoasă". Despre
Loki se spune că „era cel mai ciudat dintre zei: era frumos
la înfăţişare, dar răutăcios din fire ; nespus de deştept, nu-
şi folosea însă deşteptăciunea decît pentru a urzi vrajbă şi
ceartă; şi multe sfaturi pe care le da ţinteau să pricinuie cit
mai multa pagubă şi nenorocire".
Niord (Nord), părintele şi regele zeilor Vani, zămislise
cu Nerthus, prima sa soţie, doi prunci minunat de frumoşi :
pe Freyr şi pe Freyja. Cînd se încheiase pacea între
seminţiile Asenilor şi Vanilor, cei doi fuseseră aduşi în
Asgard, pentru a fi chezaşi că pacea va fi respectată cu
sfinţenie ; şi acolo au dobîndit loc de mare cinste printre
70
38
divinii din cer. Freyi a ajuns zeul soarelui şi al luminii
cereşti. [...] Freyr era un rod-prietenos şi binevoitor
oamenilor, căci dăruia căldură şi zeu nicie ogoarelor,
veghind asupra creşterii şi belşugului recoltei ; dar mai
presus de toate, aducea bunăstarea şi pacea în lume De
aceea nu-i era îngăduit nimănui să intre cu armele în tem-
plul lui şi nici dacă făptuise vreun omor sau alte păcate
grele. O legendă veche spunea că toţi regii paşnici din
lume erau copiii lui Freyr. Iar la triburile anglo-saxone se
povestea că, odată, a ajuns ia ţărmul Suediei o luntre, în
care dormea un copil. Localnicii l-au primit ca pe un trimis
al zeilor şi l-au îngrijit cu multă dragoste, pină a crescut
mare, cînd l-au ridicat în scaun şi l-au făcut rege peste ei,
dîndu-i numele de Skeaf. în palatul lui Odin se afla un loc
de unde putea privi oriunde în lume. într-o zi Freyr a intrat
în acea sală a. tronului lui Odin şi...
Privind printr-o fereastră luminoasă, ce semăna cu o
geană de sineală deschisă pe bolta cenuşie a cerului de
iarnă, ochiul scăpărător al lui Freyr iscodea lumea
îngheţată din adîncurile neguroase, pînă la ultima margine
a lumii, unde munţii de gheaţă cei înalţi din Reisenheim
hotărniceau cu crestele lor veşnic albe, viaţa amorţită de
frigul iernii. Căuta dornic să afle de nu cumva zăreşte, în
adîncul şi largul zării, vreo privelişte mîngîietoare a vieţii
luminoase ce se trezeşte, după ce păruse a fi moartă, în
lungul său somn de iarnă. Căci lumina caută tot lumină, de
dragul propriei sale vieţi. Şi ochiul siniliu al lui Freyr s-a
71
38
înseninat zărind la orizont nălucirea unei alte lumini, ce
părea înlănţuită în zarea depărtată. Pasămite văzuse o
făptură nespus de gingaşă : o fecioară cum nu se mai afla
de frumoasă, care trecea din castelul părintelui său din
Reisenheim în cămările din apropiere, unde era locul
femeilor. Făptura ei răspîndea lumină şi viaţă prin tăcerea
de moarte a spaţiului pustiu şi răzbătea, cu raze calde,
pînă la geana din cerul Asgardului, pentru a pătrunde
fierbinte în inima zeului ce privea în zări. Atunci s-a născut
în Freyr dorinţa, care a crescut năvalnic, ca o forţă
mistuitoare, împlîn-tindu-i în inimă simţămintul
deznădejdei unei însingurări încă necunoscute. El însuşi,
stăpînul şi puterea luminii, resimţea dureros lipsa altei
lumini, ce mijea la orizont, plină de făgăduinţe, ca un vis
de noapte cînd încep să se ivească zorile, dar atît de
departe de el. Fecioara era Gerda, fiica lui Gymir, şi
priveliştea ei îl vrăjise nespus pe Freyr. Fiinţa lui era acum
împărţită în două, viaţa lui nu mai aparţinea doar prezen-
tul ui, căci il copleşise dorul; dorea, spera, dar totodată se
sfia, cu o teamă nedesluşită, să se apropie el însuşi, cu
inima turburată de nelinişte şi sfîşiată de minunea acelei
frumuseţi calme şi limpezi. îşi dorea un sol, pe care să-1
trimită la ea, dar nu cuteza să scoată nici un cuvînt, să
dezvăluie starea lui sufletească, pentru că i se părea că ar
fi însemnat trădare faţă de acel frumos vis al zorilor. Şi
astfel zeul luminii s-a scufundat în bezna suferinţei din
inima sa. Părintele său Njord şi-a dat curind seama de
72
38
tristeţea ce întuneca chipul lui Freyr şi a prins să-1
iscodească ; zadarnic, însă, căci feciorul său nu s-a
destăinuit. Atunci 1-a chemat pe bătrînul şi credinciosul
slujitor al acestuia, pe numele său Skirnir, sau cel ce face
curăţenie ; acesta avea o fire năvalnică şi stăruitoare şi ştia
să îndepărteze tot ce era tulbure şi necurat şi să redea
curăţenia şi strălucirea ; şi Njord i-a spus în taină :
— Du-te, Skirnir, şi încearcă să smulgi un cuvînt de la
fiul meu cel amuţit, ca să aflăm ce i-a întunecat atît de
mult sufletul !
Cu toate că şi-a dat îndată cu părerea, că vorbele lor
vor fi pe sponci între el şi stăpînul său, aşa cum îl
cunoştea, slujitorul cel credincios a ascultat totuşi porunca
şi a intrat degrabă, cu încălţările sale cu pingele
luminoase, în sala singuratică a lui Freyr, care nici n-a
întors privirea spre el, ci căta spre îndepărtata nălucire de
vis, ce se zărea pe fereastra cerului.
— îngăduie-mi să aflu, mărite doamne, a început
Skirnir, căci aş vrea din inimă să ştiu, ce anume 1-a ţinut
atîta vreme pe divinul meu stăpîn departe de ai săi, astfel
încît tuturor ni s-a părut că luminosul soare este gata să se
stingă ?
Auzind de soarele gata să se stingă, Freyr a fost cuprins
de o nouă tristeţe, căci tot timpul se gîndise doar la lumina
i« i lipsea, uitînd de lumina soarelui al cărei stăpîn era şi în
i are zeu îşi aflau bucuria vieţii. A oftat sfişiat, Şi a
murmurat
73
38
abia auzit :
- Soarele ! Soarele ! Ah_ 0 fi } inînd el zi de zi, dar Iragostea
mea n-o luminează !
Atunci credinciosul slujitor şi-a luai inima în dinţi şi a
! trigat vesel : "
— Ei, oare ce durere din dragoste atît
de mare poate să
lie, dacă eu, care-ţi stau alături din conilărie încă n-am
oblicit
nimic, încă n-am auzit nici o vorbulită despre ea ! Eu zic,
iubite stapme, ca bătrînul tău sluiitor 'si prieten are dreptul
măcar la atîta încredere ! '•
Credinţa cinstită a slugii a mişcat inima zeului într-atît,
incit a prins sa mgîne sfios, ca în*vis cuvinte de taină :
— Văzut-am o fecioară umblînd Drjn Reisenheim,
braţele ei străluceau ca neaua sub razele soarelui iar
talazurile şi norii sclipeau sub scăpărarea lor. Of i^na
aceea mai presus de orice lumină — fecioara aceea singură
mi-e mai draga mie, zeului, decît îi e viaţa oricărui muritor - si
nici unul dintre divini sau pămînteni nu ne îngaduio să' fim
laolaltă [...]
Slujitorul a pornit s-o caute şi s 0 aducă pe Gerda, în-
jruntind fel de fel de piedici. In cele din urmă a ajuns la
casa ei.
— Ce se-aude azi atîta zgomot neobişnuit pe-afară,
cum inca niciodată nu ne-a tulburat liniştea'Parcă se

74
38
cutremură pămîntul. iar vuietul zgîlţîie toate acare^rjie
castelului !
Slujitoarea a privit afară, printr-o ferestruică Şi n-a
văzut decit un singur om care tocmai deseâlecase Ş»
îndemna calul să pască iarbă pe colină. I_a desluşit stăpfaei
sale cele vazute« iar Gerda s-a întrebat, uimită, cum de poate

gasi un cal verdeaţă vie si hrănitoare acolo unde, de cînd era


lumea, nu se afla decît zăpadă şi moarte. Aşa că mintea ci
ageră i-a spus că oaspetele sosit nu poate fi om de rînd şi
că nu trebuie să-1 oprească a intra în sala ei ; de aceea i-a
poruncit slujnicei cu glas hotărît, ce nu îngăduia
împotrivire:
— îmbie-1 pe străin să vină în sala Gerdăi şi dă-i să
bea băutura ospeţiei.
Deşi la început fecioara s-a codit să accepte propunerea
solului, nelăsîndu-se înduplecată nici de daruri, nici de alte
vorbe, ănd mîniat Skirnir i-a arătat ce înseamnă iubirea în
comparaţie cu viaţa singuratică, in acea hune de gheaţă,
ascunsă în unghere tainice, nevăzute de nici un ochi pă-
mîntesc, rătăcind prin încăperile pustii, pornirea ei de refuz
s-a diminuat.
.•Munci încapăţînarea de gheaţă a Gerdei s-a topit ca
prin farmec, boarea călduţă din inima ei a crescut, pînă s-a
prefă iu în văpaie copleşitoare şi dătătoare de fericire.
- Slavă ţie, vlăstar de viteaz ! Slavă ţie, tovarăş al zeilor
! i-a strigat ea, ridicindu-se din jilţ şi, înălţîndu-şi semeţ (
ipul, i-a dat bineţe, cu blîndeţe însorită, inimosului sol al
75
38
iubirii : Ia acest pocal de gheaţă, umplut cu miedul dulce al
sărbătorilor, şi golcşte-1 întru fericirea Gerdăi ! Căci
niciodată n-am crezut că aş putea îngădui peţirea
furtunoasă a unui zeu din stirpea Vanilor.
Skirnir a golit bucuros pocalul de preţ ; băutura rece ca
gheaţa i-a dăruit înfocată bucurie ; şi atunci a prins a grăi,
cu zîmbct vesel, din preaplinul inimii fericite :
— Asemenea veste bună o duc bucuros, fecioară mai
frumoasă decît toate !... (Freyr şi Gerda, pp. 127—139)
Din Walhalla şi Thule. Mituri şi legende vechi
germanice, Editura Minerva, (B.P.T.), 1977. Repovestire
după izvoare de Mihai Izbăşescu.

KALEVALA

închegată din balade care au circulat din vechime în


folclorul finlandez, Kalevala este o epopee structurată ca o
operă de sine si itătoare. Prima versiune unitară a fost
reedizată de Elias Ldnnrot (1802—1884).
Episoadele povestite se desfăşoară în jurul unor motive
des prezentate în mitologii, legende şi basme, cum ar fi
facerea lumii, naşterea unor personaje mitologice,
întîmplări în care clemente fantastice se împletesc cu cele
familiare oamenilor obişnuiţi etc. Aşa, de pildă, ni se
76
38
vorbeşte la început de lima. zeiţa aerului, întruchiparea
văzduhului, „o prea frumoasă fevioară curată şi cinstită"
care trăia pe întinsurile nemărginite ,,/.• văzduhului, în
ţinuturile nemăsurate ale boitei cereşti, ele
i iţa l kko, care sprijină lumea, de o raţă moţată uriaşă
care ouai pe genunchiul Urnei şase ouă de aur şi unul de
fiefi
a.i ce s-au rostogolii in ape şi din ale căror sfărîmături
au unt naştere temelia pămîntului, bolta cerului, soarele,
luna, ielele, norii...
Din această lume fantastică, ilustrînd mituri
cosmogonice* ■e desprind şi numeroase fapte şi personaje
care ne oferă pri' lejul să cunoaştem şi o imagine a lumii
oamenilor reali, al'' căror întîmplări şi preferinţe ne-ar
putea sugera unele sern'
ii ficaţii apte să caracterizeze viaţa şi concepţia
acestor popw
laţii din Nordul european. Cum iubirea de viaţă, de frumw
sete este o trăsătură universală, şi eroii acestor legende
vor
indui după tinere frumoase, vor încerca să le
cucerească, r*" intîmpina piedici, vor primi însărcinări
pline de pericole (sp& .criticare, descurajare sau pieire) —
ca şi în basmele noastre >au ale altor popoare — izbutind
să ne ilustreze o lume, un mod de existenţă, un mod de a
înţelege şi aprecia frunţii' reţea.

77
38
Personajul central care face legătura dintre lumea jc"'
taslică şi cea obişnuită a acelor locuri nordice este Vai'
nămbinen, fiu al zeiţei lima. IJupă ce a trăit multa r/v/"1'
izolat, reuşind să iasă la lumină din acel ostrov intunecdU
a doborît nişte păduri şi in locul defrişai a semănat s&'
minte (cele şapte frumoase boabe găsite pe ţărm). UaP['
şapte zile „orzul crescuse şi spicul avea acum trei şiru'l< iar
firul legase „trei noduri". Despre înţelepciunea lui Va1'
nămbinen se dusese vestea nu numai în luncile şi cimpii''
Kalevalei, unde trăia, ci şi pe alte meleaguri îndepărtat 1-'',
chiar şi în Pohjola. Un tînăr pe nume Joukahainen, auzii 1"
de vestitul run se duse să-l cunoască şi, imprudent, îl pr°^
rocă la luptă, dar cînd reuşi să-l înfurie, fuazvîrlit în mlo-."
tină. Văzind că acolo riscă să-şi găsească sfîrşitul, se ru01
de. Văinămbinen să-l scoată. După mai multe promisiu111
— corăbii, cai falnici, chivără de argint — pe care le j"<''.
i/i zadar, acestea fiindu-i refuzate, tînărul îi promise că' va
da de soţie pe sora sa.
-— O, înţelepte Văinâmoinen, dezleagă-mă odată din
blestc murile tale tainice, cruţă-mi nefericita viaţă şi
scoate-mă d'1^ această înfricoşătoare mocirlă ! Dacă-mi
dai drumul, făg<l

duiesc să-ţi dau şi pe soră-mea. Aino, pe această


scumpă copilă a mamei mele ! Ea va să-ţi deretice casa,
va să-ţi măture odaia, o să-ţi spele cofele de lapte şi
78
38
rufele ; ea îţi va ţese o hlamidă de aur şi-are să-ţi
gătească turte dulci de miere ! (p. 23)
Această ultimă promisiune l-a incintat pe
Văinămbinen^ dar pe fată a întristat-o. întrebată de
mama sa ce motive are să se tinguie odată ce a fost
aleasă „de un aşa vrednic mire ; tu care trebui-va să
locuieşti de acum înainte in casa acestui vestit bărbat",
Aino răspunde :
— O. maica mea, spune tu dacă n-am eu oare
dreptate să-mi pling cosiţele frumoase şi zulufii buclaţi,
pe care va trebui de aci încolo să-i acopăr, să-i ascund.
Aşa cum era obiceiul, ca şi la noi, femeile măritate îşi
acoperă părul cu basmale şi broboade. Fata ca atare,
între altele, era tristă că nu-i mai putea fi admirată
frumuseţea părului. într-o discuţie cu peţitorul ei, care-i
spusese că pentru el va trebui să poarte salbă de
mărgăritare, să-şi împodobească pieptul cu paftale de
aramă şi să-şi împletească cosiţele cu panglici de
mătase, Aino i-a răspuns :
— Nici pentru tine, nici pentru un altul nu mi-am
împletit părul c-o fundă de mătase. Eu nu rivnesc la
rochii frumoase şi nici la piine de grîu. îmi place mai bine
să stau în coliba tatălui meu, cu scumpa mea mamă, să
mă îmbrac în rochii boţite şi să mănînc un coltuc uscat !
Şi desprinse de la piept paftalele-i aurite, scoase inelul
de pe deget, şiragul de mărgăritare din jurul gîtului şi
panglica roşie din păr, le aruncă toate la pămint...
Aceste paragrafe relevă insă pe ce se punea accentul
în vestimentaţie şi podoabe atunci cind era vorba de a
vrea să placă, de a pune în evidenţă tinereţea,
frumuseţea corpului.
Are o anumită semnificaţie şi replica mamei care,
voind s-o încurajeze pe Aino în căsătoria cu
Văinămbinen, îi arăta perspectiva unei vieţi îmbelşugate,
condiţie prielnică păstrării frumuseţii.
— Nu mai lăcrima, scumpa mea, nu mai geme, rod
al tinereţilor mele ! Un an de zile vei avea la masă numai
unt proaspăt şi vei fi mai fragedă decît toate fiinţele
lumii. Un alt an te vei hrăni cu carne de porc din belşug,
şi mai vioaie vei fi decît toate şi un alt an vei mînca
numai cozonac şi atunci o s-ajungi frumoasa
frumoaselor, (p. 25)
Pregătirea fetei ilustrează îmbrăcămintea şi
podoabele menite a-i reliefa, mai mult decît oricînd,
frumuseţea şi tinereţea, spre a fi şi a arăta în faţa mirelui
şi a lumii în tentă strălucirea. De aceea maiJia îi oferă
podoabele ei, primite cindva de la Kuutar şi Păivatăr,
ţesătoare renumite, una în aur, cealaltă în argint.
Kuutar1 îmi dărui aurul, Păivătar2 argintul şi îmi împo-
dobi limpíele cu aur; iar sclipitorul argint îl presărai pe
co-• iţe. Şi întocmai ca o floare mă înapoiai acasă, venind
bucu-asă la taică-meu. Le-am purtat o zi, le-am purtat
două. iar a treia dimineaţă aurul şi argintul mi le-am
despletit de pe limpie şi le-am pitit în pod, sub zăvor, sub
capacul cufărului. I )e atunci şi pînă azi, aceste giuvaere
acolo au rămas.
împodobeşte-ţi acum fruntea cu o fundă de mătase,
iar limpíele încununăţi-le cu aur; aşază-ţi la gît
mărgăritarele, iar la piept prinde-ţi paftalele mele de aur
; pune-ţi frumoasa (amaşă de in ; îmbracă-ţi rochia de
lînă şi încinge-o cu mătase, pune-ţi ciorapii cei mai
subţiri, pantofii înfloraţi ; tre-e-ţi prin păr jurubiţe de
mătase, incinge-ţi degetele subţiri i u inele de aur şi
braţele cu brăţări de argint.
Cînd vei coborî din pod şi vei intra în casa noastră,
pentru a face bucuria părinţilor şi pentru a-i vrăji pe toţi
ai tăi, fi-vei frumoasă ca o floare pe margini de potecă,
ca o zmeură în umbra crîngului, mai fermecătoare decît
odinioară şi mai bună decît altădată.
în cele din urmă, ascultind cuvintele încurajatoare ale
mamei, Aino nu se mai împotrivi şi merse să vadă şi

probeze acele podoabe de preţ păstrate din tinereţea
mamei
sale.
Aino se urcă în patului acela clădit pe deal, deschise
sipetul i el strălucitor şi din el scoase cele şase cingători
de aur şi cele şapte rochii albastre. Apoi îşi împodobi
frumosul trup, îşi încunună tîmplele cu podoabe aurii,
părul şi-1 înflori cu beteală de argint, fruntea şi-o încinse
cu panglici de mătase albastră, iar capul si-1 legă cu
fundă roşie.
Gătită astfel, porni să străbată cîmpii şi ponoare,
păduri întunecoase si pustiuri nemărginite şi în fuga-i
hoinară, ea tot (inta... (p. 26—27).
Legenda spune că, ajunsă pe malul mării şi suindu-se
pe un bolovan, Aino s-a prăvălit în adîncuri. Aflînd de
pieirea fetei iubite, Văinămbinen a colindat un timp
nutrea
44
45
întristat, pînă cînd a auzit un glas care-l îndemna să
plece spre Pohjola :
— ...du-to iute în ţinutul Pohjola. Acolo, fiul meu. tre-
bui-va să cauţi o altă nevastă. Găsi-vei acolo fete chipeşe,
de două ori şi poate chiar de cinci ori mai nurlii şi mai
dezgheţate decît cele din Jouko şi din Laponia ! Ia-o pe
cea mai mindră din Pohjola. alogo-li una ochioasă, vioaie
la trup ^i sprintenă la picior, (p. 31)
Văinămoinen porni aşadar spre Pohjola şi după zile şi
nopţi, obosit şi rănit, ajunse la Louki, mama odraslelor
din Pohjola. Aceasta îl tămădui de răni, iar el ca răsplată
încercă să-i facă diferite propuneri. Ea însă îi spuse că nu
are nevoie de nimic, că mai degrabă ar dori să-i
făurească un Sampo. Sampo era un obiect miraculos, de
forma unei rişrii!<- mari, care putea produce bani, făină
şi sare. Louki dorea ca învelişul să fie sclipitor, făcut dintr-
un vîrf de pană de lebădă, din lapte de vacă stearpă,
dintr-un bob mărunt de orez şi dintr-un smoc de lină
smuls de pe n oaie fătătoare. Pentru o asemenea ispravă
femeia se oferea să-i dea şi o prea frumoasă fecioară. El
recunoscu că nu putea făuri aşa ceva, dar promise că îl va
chema pe iscusitul făurar llmarinen. înainte de a se
depărta de Pohjola văzu şi el fecioara.
Era tare frumoasă fecioara din Pohjola — era mîndria
pă-mîntului, era podoaba undelor ! Sta aşezată sus, pe
bolta cerească, sprijinindu-se pe curcubeu şi strălucea în
dalbele-, veşminte. Şi ţesea o pînză de aur, pe un
gherghef de argint. Suveica luneca repede, fuiorul sc-
nvîrtea în mină, gherghefu! de aramă sfîrîia ; pieptenele
de argint şuiera, iar fecioara ţesea şi înflorea marama
argintie.
Bătrînul Văinămoinen se-ndepărtă cu mare larmă clin
mo-horîta Pohjola, cînd, deodată, asupra capului său auzi
zgomotul acelei suveici. Ridică ochii şi văzu pe cer
desfăşura: minunatul arc, pe care se afla tînăra fată.
Văinămoinen opri calul si-o pofti :
O fecioară, rogu-tc, vino şi te coboară lingă mine !
— Oare ce să caut eu în sania, în frumoasa ta sanie ?
Doresc să te duc acasă, să-mi găteşti acolo turtă dulce,
să-mi faci bere, să-mi cînţi pe fiece laviţă şi să-i vrăjeşti pe
toţi cei ce mi te vor zări la fereastră ! (p. 40)
Văinămoinen îi vorbeşte lui llmarinen despre acea ti-
nără fecioară căutind să-l convingă să meargă s-o vadă.
Elementele fantastice sînt şi mai izbitoare aici, amintind
şi de unele basme care circulă pe la noi, în care Făt-
Frumos este descris avînd soarele in piept şi luna în spate,
aceste demente cosmice conferinăvri o frumuseţe stranie,
neasemuită.
In Pohjola trăieşte o tînăra fecioară care n-a fost
nicicînd vrăjită de dragostea vreunui viteaz ; e minunat
de frumoasă şi cu ea se mîndreşte Pohjola toată ! Luna îi
veghează pe tîmple, pe gît îi luceşte soarele. Carul Mare-i
stă pe umeri, iar ce'.o Şapte stele îi sclipesc pe grumaz.
46
Nu mai sta pe gînduri şi te du îndată, llmarinen, v,aşnice
făurar... (p. 51)
Ca şi mama Ainei, mama neamurilor din Pohjola. aflî-
nd de sosirea făurarului llmarinen alergă la fată şi-i spuse
să se pregătească, dîndu-i sfaturi cum să se îmbrace şi
cum să se împodobească.
— Tînăra mea fată, dulcea mea copilă, bucură-te c-a
sunat ceasul să îmbraci cele mai frumoase veşminte şi să-
ţi pui cele mai strălucite podoabe ! încinge-ţi gîtul c-un
şirag sclipitor, pieptul cu giuvaere luminoase, fruntea cu
cununi de flori. Obrajii să ţi-i îmbujorezi, să-ţi
strălucească fiinţa toată. Căci iată, meşterul fierului
veşnic, faurul llmarinen, a venit să-ţi făurească un Sampo,
un Sampo c-un prea strălucitor capac.
Frumoasa fecioară din Pohjola, această faimă a
pămîntului, această podoabă a undelor, se împodobi
atunci cu cele mai frumoase straie, cu cele mai
strălucitoare nestemate şi intră, zbur-dînd în odaia
părinţilor, cu ochii sclipitori, cu cercei la urechi, cu obrajii
rumeniţi, cu tot chipul înfrumuseţat. (...] p. ."53)
llmarinen3 reuşeşte să termine mult rîvnitul Sampo4,
care producea şi cernea făină, sare şi bani. Cum fata nu
se învoi să se mărite aşa de timpuriu, llmarinen,
descumpănit, plecă acasă. După mai multă vreme, sora
lui, aflînd că Văi-nămbinen se duce iarăşi în petit după
fata din Pohjola, d îmboldeşte şi ea pe fratele său, care se
decide în sfirşit să-şi mai încerce norocul.
46
Anniki, vestita fecioară, puse la fiert — în taină — apă
de izvor, cu surccluşe rupte din copacii doboriţi de
trăsnetul ( erului. adună apoi pietre din albia unui vîrtej,
rupse lăstari din crîng şi făcu un mănunchi de nuiele ce-1
înmuie în miere, apoi pregăti o leşie şi aduse un săpun
moale ca măduva, un

46
A ■ omeni vin să mi te ceară să fii — De vreme ce aceşti doi
oaItlL
* e_mi
de-acum, pe care tovarăşa şi porumbiţa vieţii lor şi ^ ^ bătrînul Văi-din ei
calup dulce şi spumos, ai de gind sa-1 alegi i Cel aw daruri si o seamă de nămoinen. El iti aduce
o grămada u

pentru ca să spele chipul


logodnicului, pentru ca să ales şi-i vei da lui aceasta cana , miere. Te sfătuiesc s-o dai
^ ^ aduce
cu cea mai
mai degrabă bătrînului din Văinoia, ^^ . frumoasă zestre si corabia
cureţe şi să albească trupul îi este " _
viteazului nostru.
In acest timp făuraul Ilmarincn, de-a pururi meşterul,
ciopli pentru sora sa odoare, podoabe şi giuvaere pe caro i
Le dărui.
Fecioara care-i pregătise baia ii vorbi astfel :
— Te poţi acum îmbăia. Aburi calzi ies din apă ; am
pregătit, am legat şi muiat mănunchiul de nuiele ; du-te
dar şt scaldă-te cît vrei, toarnă-ţi toată apa, pînă ce
fruntea-ţi va fi albă ca inul, iar ochii ca fulgii de omăt!
După ce fierarul Ilmarincn se scaldă, ochii săi recăpătat-
'« strălucirea lor de odinioară, sprîncenele se arătară din
nou. iar de sub zgură, grumazul se ivi alb ca oul de găină.
Apoi intră în odaie eu faţa chipeşă şi obrajii rumeni şi
spuse :
— Anniki, scumpa-mi surioară, îmi poţi aduce acum şi
cămaşă de in şi veşmintele cele mai frumoase ca să mă
înţolesc şi împodobesc cu ele. fiindcă aşa stă bine unui
logodnic 1
Anniki, vestita fecioară, aduse o cămaşă de in, pregăti
apoi straiele ţesute de mama ei : o scurteică albastră cu
căptuşeală de culoarea ficatului ; apoi un surtuc nou-nouţ,
albastru şi înflorit cu patru găitane de aur, o şubă cu o sută
de nasturi şi cu multe cusături şi o cingătoare bătută cu
49
87
aur. De asemeni pentru a-i ocroti dalbele-i mîini, îi aduse
mănuşi pestriţe tivite cu şirete de fir şi, în cele din urmă —
pentru a-i acoperi pletele-i aurii — o falnică chivără
cumpărată de taică-su pe vremea cînd la rindul lui fusese
logodnic. [...] (p. 99)
Văinămbinen şi Ilmarinen s-au întîlnit în drum şi s-au
decis prieteneşte să nu umble cu şiretlicuri şi să nu o ră-
pească pe fată cu forţa, ci să vadă pe cine va prefera ea de
bunăvoie.
Unul icnea pe o corabie, iar celălalt într-o sanie.
Stăpîna neamului Pohjola şi fata ei se grăbiră să iasă în
curte ca să privească ţărmul dinspre Soare-apune. Ele
zăriră corabia nouă alcătuită din o sută de seînduri, cu
strălucitoare pînze albastre şi cu temelia vopsită în roşu.
Un mîndru viteaz, stătea la cîrma de aramă...
Dar mai zăriră pe ţărm un telegar ce alerga pe albul ză-
pezii, trăgînd o sanie vopsită în mai multe culori. Şi ea
zbura cu toată iuţeala spre Simasalo ; şase cuci aurii cîntau
veseli pe oişte, iar alte şapte păsărele si nil ii ciripeau de-a
lungul hamurilor. Un voinic ţinea cu dibăcie f nuri le.
Mama Pohjolei întrebă :
Frumoasa fată răspunse cu isteţime :
O, mama mea dragă, tu ce m-ai purtat la sîn, nu ştii că
eu nu rivnesc nici la avuţia nici la înţelepciunea acestui om
; îmi place mai mult viteazul'cu fruntea largă, cel cu trupul
întreg şi frumos ! Nici o fată pînă azi n-a fost vindută
pentru un maldăr de plocoane ! Şi cred că ar fi mai bine să-
49
88
ţi dai fata după Ilmarinen, făurarul, fiindcă el este acela
care ţi-a cioplit Sampoul împodobit c-iîn atit de minunat
capac! f...] (P- 102)
După mai multe încercări dificile la care a mai fost
supus, Ilmarinen a reuşit
amina sa o jaca, ci.vcu«imu-u
— E lesne să
r, fecioară cu ascunzi
frumoase un cal,
co-
uşor să piteşti
tînără fată şi sa ascunziun privirilor
armăsar
să învingă îndărătnicia
împodobit
o c-o mîndră coamă, dar
în mijiocul
mamei fecioarei, care
cît
mani,e de greu să zăvoreşti o nzi
deşi recunoscuse că
privirilor o fecioară
site. Chiar dacă cu ai frumoase
ridica o
trebuie sa-i dea fiica de soţie, tot amina să o facă,
colica
cetate °fJ o tuXcetate detotpiatră
do ferită şi n-ai în
ascunzînd-o. Dar un spiriduş zise cu tilc :
mijlocul mării, pentru a o păzi, ea
nificatii.
tot n-ar fi îndestul de ferită şi tot
O, logodnice, preabunul meu frate, desfă-i repede
n-ai putea să trăieşti fără să-ti
roşiile
vină o ceată de logodnici şi
m • *. • j ~ nentru ca sa zanm şi noi
peţitori din lumea întreagă, cu
valuri, scoate-i marama de mătase, p*-11" . . •
coifurile lor strălucitoare, f...] (p.
i_ i - a. • • x * ,-Pstesti de cinci ani de zile
110) Aşadar Ilmarinen a plecat cu
chipul nevastuicei pe care ne-o tot \esuşu uev
mireasa spre casa lui, învingător
• - j - • j „nt veri... Adus-ai acum p«'
şi fericit.
şi pe care ai indragit-o timp de op1 v««— f„m„;„
cine-ai dorit? Tu care voiai să găseşti un cuc o dalbă
femae
- . . . . . , • - ior9 Dar vad asta fără s i
a pamintului, o scalaoaica a apelor • «■
mai întreb şi-ţi aflu răspunsul. Ne aduci un călifar
albastru sub pavăza ta, ne aduci mugurul ramurei rupt
49
89
dintr-un cring verde, ne dăruieşti cel mai fraged vlăstar de
mălin, cules dintr-un codru răcoros.
Poate ca un ritual de nuntă, un rol negativ, provocator,
ori ca un contra-ecou al opiniilor, ca un pretext de a mai
re/era părerile despre cum trebuie să fie o tinără, legenda
înscenează aici şi părerea unui tinăr care aparent
depVnge alegerea făcută de llmurinen. Merită să
reproducem tocmai prin valoarea sa ascunsă, de
provocare, de neconcordaniă cu realitatea situaţiei, dar
de marcare a unor revendicări, uiuite şi obişnuite la
asemenea petreceri.
— Sărman prieten, ce te-a apucat să ne-aduci ?
Frumuseţea ;«ta de buturugă bătrină nu vezi c-arată ca un
urcior de-O jumătate de oca şi are o statură şuie de fus ?
Eu ştiam că-ţi puseseşi în cap şi că morţiş ţineai să găseşti
o fată chiabură şi că voiai să-ţi alegi o fecioară printre
fecioare... Ş-ai venit i a 0 pricăjitură la fel cu o mie altele,
cu o stăncuţă de baltă, CU o morişcă spartă, eu o
sperietoare de ciori, o neagră zburătoare a miriştilor
semănate !
Şi ce a făcut ea oare toată viaţa ? N-a ţesut o mănuşă si
n-a cîrpit măcar un ciorap ! Vine aici cu mina goală, fără s-
aducă şi ea un plocon socrului ? Doar şoarecii îi mişună în
cufăr şi-şi ascut dinţii prin lada ei !
Lokka, minunata stăpînă, auzind aceste mojicii, îl
mustră :

90
"0
— Ce tot îndrugi acolo, puşti obraznic. Birfeli şi vorbo
de .na se aud cîte vrei despre oricine, dar nu vreau să se
spună
nimic despre nora mea. Nesăbuite cuvinte au
împroşcat buzele 'ale de viţel fătat numai de o noapte şi
au ieşit din tigva ta de căţel de-o dimineaţă ! Nora mea, s-
o ştii de la mine, e o femeie» do ispravă ! E cea mai bună
din ţara ei ! E ca o afină coaptă, ca o fragă pe deal, ca un
cuc pe-o rămurea. ca o păsărică in zmeuriş, ca un fulg pe
mesteacăn sau o pană albă pe un paltin... Să cauţi tu mult
si bine şi n-ai să găseşti în ţara nemţilor, nici prin Estonia,
o fată cu atîta vino-ncoace. o porumbiţă cu atîţia nuri şi
nici n-ai să afli frumuseţea acestui chip rotofei cu braţele
ei dalbe şi tari şi nici un grumaz atît că> gingaş arcuit.
Şi ea nu vine, cum o ponegreşti, cu mîinile goale, ci
aduce în dar blănuri frumoa'-o. postav pentru multe
veşminte ! Multe alte lucruri ştie să mai scoată de pe
fuiorul ei şi multe fire Mie să toarcă şi cîte mai ţesături nu
ies dintre degetcle-i minunate ! No-a adus drept zestre
frumoase rochii albe, spălate în timpul iernii in leşie şi-
albite într-o zi de primăvară, uscate in lunile de vară...
Cearşafuri bune pentru aşternut, lucrate cu lungi fire de
in, perine de puf, stive de borangic şi de mătase, covoare
de lină si cîte altele n-a adus [...] (pp. 142— 14ă)
Spre a sugera cit de frumoasă este o tinără, legendele
mitologice si basmele recurg nu numai la descrieri directe,
ci şi la metode indirecte, cum ar fi comparaţiile cu alte
91
"0
fiinţe, ori cu corpurile cereşti, ori, ca in cazul următor, in
care se arată cît de multe şi neobişnuite solicitări i se
adresaseră. Ori cu cit fainui era mai mare, fata fiind
rivnită de fiinţe mai alese, cu atît este de presupus că
frumuseţea ei nu avea egal.
Aşa era Ki/llikki, o fetiţă bălaie din ÎJisula Saari, care
„se deschidea ca o mindră floare în minunata casă a ta-
tălui săli".
Şi faima frumuseţii sale mersese atît de departe, încît
din toate părţile lumii incepuseră să alerge peţitorii. însuşi
soarele ar fi vrut s-o dea fiului său, dar ea n-avea de gînd
să se ducă la soare, spre a-i da o mînă de ajutor pentru a
lumnia muncile cîmpului.
Luna rîvnea s-o dea de soţie feciorului ei, dar fata nu
poftea să urce în lună pentru a seînteia şi a se roti şi ea
acolo prin văzduh.
Şi Luceafărul ar fi dorit-o pentru fiul lui. dar fata se îm-
potrivea şi nu voia să se ducă pe bolta îngheţată, pentru a
luci nopţile.
Veniră mulţi viteji din Estonia, peţitori din Ingria, dar
neînduplecata răspundea fiecăruia la fel :
— Zadarnic vă risipiţi aurul si vă cheltuiţi argintii...
Dar iată că printre cei ce au auzit şi s-au aprins de
frumuseţea fără seamăn a acestei fete se află şi un tinăr
care a crescut într-o colibă pe malurile unui golf.
hrănindu-se cu peşti si mai ales cu bibani, un „băiat de

92
"0
viaţă, eu obraji trandafiri: şi fragezi, chipeş, cu o purtare
aleasă".
Zglobiul Lemninkăinen, frumosuf Kaukomieli, îşi puse
în gînd să meargă şi el să-şi încerce norocul şi s-o peţească
pe frumoasa cu păr bălai, pe gingaşa floare din Saari.
Dar ştiind pe cîţi refuzase fata, chiar pe cei de neam
mare
şi cu imense bogăţii, ştiind din experienţă că e riscant

se încumete a nutri un vis peste puterile lui, şi că nu e
bine să rivnească a intra într-un neam mai presus decît
al său, intrucit n-ar fi bine primit, mama caută să-l
înduplece pe fiu să renunţe la gtndul său. Dar băiatul dă
un răspuns din care rezultă că frumuseţea este mai presus
de neam şi bogăţie.
— Daca nu-s de neam mare, o să ştiu să mă fac iubit,
datorită înfăţişării mele şi voi izbuti poate să pătrund
acolo purtat de farmecul făpturii mole ! [...] (p. 58)
Cum reuşeşte să-şi pună planul în aplicare şi o răpeşte
pe fată, aducînd-o în ţara sa, la mama sa, aceasta o
admiră pentru frumuseţea ei, dar şi la gindul că-i va fi de
ajutor în ale gospodăriei — părere prezentă în
majoritatea cazurilor cînd o soacră sau un peţitor
apreciază o fată.
— Iată că mi-a venit o noră fermecătoare, dibace la
aprinsul focului, pricepută la ţesutul inului, la torsul linii şi
la spălatul rufelor ! Să fii fericit, băiete ! Ai avut norocul să
93
"0
dai peste o nevastă straşnică. [...] Şi porumbiţa e albă ca
omătul, dar mai curată-i fecioara ce-ţi stă alături. Albă e
spuma mării, dar mai albâ-i mireasa care ţi-a fost dat s-o
aperi. Mindră e răţuşca de pe ape, dar mai mindră-i cea
pe care o ocroteşti. Şi steaua-i limpede, pe cer, dar încă
mai limpede iţi e logodnica.
Fătul meu, măreşte de-acum duşumelele odăii tale,
lărgeşte ferestrele casei, ridică noi ziduri, croieşte alte uşi
şi înfrumu-seţează-ţi căminul, căci de azi înainte eşti
stăpinul unei fete cu mult mai bună decît tine şi care se
trage dintr-o stirpe cu mult mai strălucită decît aceea a
sărmanului tău neam. f...l (pp. 62—63)
Din Kaîevaîa, Editura Ion Creangă, Bucureşti. 1974;
repovestire de Barbu Brezianil. (O ediţie in versuri a
Kalevalci, cu o prefaţă şi documentată cronologic, a
apărut în B.P.T. in lPf>8.)
II
FRUMUSEŢEA UMANĂ ÎN CONCEPŢIA POPULARĂ

Poveştile, basmele au fost şi au rămas de milenii


literatura nescrisă creată de popor, delectare după orele
de muncă, mijloc de transmitere a unor înclinaţii şi
preferinţe morale, cu alte cuvinte cartea fără litere din
care se aflau intîmplări ciudate, dar cu tîlc adine. Seară de
94
"0
seară, la lumina opaiţului, apoi a lămpii cu gaz, se
stringeau unii lingă alţii membrii unei familii ascultind pe
acel bătrin povestitor cu har, care repeta basme spuse şi
răspuse de atitea ori despre feţi-frumoşi, viteji, care
făceau bine, învingeau pe cei răi. In toate, binele lupta cu
răul, cu şiretenia, cu urîtul şi in cele mai multe cazuri
speranţa in bine triumfa.
In majoritatea basmelor se observă o înclinare spre a
aduce vorba despre eroi frumoşi. Dar povestirea
întimplărilor circu-lind atît de mult de la un grup la altul şi
de la o populaţie la alta, povestitorului, furat de fluxul
întimplărilor narate, ii era suficient să afirme despre eroii
săi că erau frumoşi, să nu mai insiste asupra trăsăturilor
specifice ori în privinţa detaliilor prin care să-i
particularizeze. De aceea vom găsi dese referiri la
frumuseţe, dar puţine portretizări concrete, compacte.
Fiecare ascultător putea să-şi închipuie, cum voia,
transpunerea în imagini plastice a frumuseţii eroilor.
Povestirea curgea mai departe, dind loc faptelor
minunate pe care le ascultau cu sufletul la gură. Totuşi,
este de reţinui că eroii respectivi erau voinici, inteligenţi,
iuţi, drepţi, generoşi. De cele mai multe ori erau ajutaţi de
animale ori de alte elemente ale naturii, ilustrind
cunoaşterea şi înfrăţirea omului cu natura, iar victoria
decurgea tocmai din apropierea de natură şi din dorinţa
de a învinge binele. Adversarii erau, de obicei, răi, uriţi,
diformi — scorpii, balauri cu multe capete, distrugători.
95
"0
Se întîmpla uneori ca sub masca unei frumuseţi care în-
cerca să atragă pe naivi să se afle tot asemenea spirite
mon-

struoase, crude, prădalnice. Este interesant că nwtive


relativ asemănătoare se găsesc în O mie şi una de nopţi, în
basmele noastre, în cele ruseşti, japoneze, spaniole şi chiar
africane. Nu e locul aici să detaliem observaţii de acest
gen, ele fiind rezervate studiilor comparatiste folclorice.
Afirmăm doar că ; < tuiindeni ideea de frumuseţe este
nelipsită şi că în absenta unor detalii concrete fizice
(acestea fiind subînţelese de fiecare popor în modul său
particular) portretul eroilor este completat de regulă cu
atribute de vitejie, isteţime, trăsături morale.
Nu de puţine ori poeţi sau povestitori culţi au fost
atraşi de motivele folclorice, transcriindu-le cu acurateţe,
ori repo-vestindu-le. In asemenea cazuri, basmele
respective, păstrind caracteristicile populare, au căpătat,
totuşi, un plus de încăr-(ătură epică sau mai ales
descriptivă. Autorul cult simţea nevoia să completeze
golurile pe care povestitorul popular le lăsa. Aşa se explică
de ce la noi un Eminescu, Ispirescu, Creangă, ,n literatura
rusă — Puşkin, Lermontov, în literatura germană — fraţii
Grimm, de pildă, nu numai că se inspiră dar si încearcă ei

96
"0
înşişi (cu deosebit succes) repovestirea unor epopei, mituri
sau chiar alcătuirea de basme.
Nu în puţine producţii folclorice româneşti şi străine, la
arabi, africani, japonezi chiar, pot fi întîlnite episoade în
care au loc — s-ar putea spune — concursuri de frumuseţe.
De preferinţă, personajele care întrunesc atît calităţi fizice
cit şi spirituale şi morale deosebite, în ciuda oricăror
piedici ce li se pun, izbutesc să fie recunoscute şi să fie
declarate cîştigătoare.

LITERATURA CHINEZĂ

LEGENDA MARELUI ZID


Epopee populară, sec. VI î.c.n.
Era pe vremea cruntă, cînd cei viteji şi mulţi
Plecau spre Nordul sumbru, sub arcuri mari, desculţi, —
Cînd s-auzeau din Gobi cum seminţii se-mping,
Să-1 ia de gît pe Hanul cel Marc, Shu Han-Ting ;
Pe-atunci şi-a plîns o fată, din ochi, atîta rouă. Că zidul
cel năpraznic s-a despicat în două...
O, vreau să ştiţi, voi oameni, că roua desperării Nu s-a
vărsat zadarnic pe pajiştile ţării ! [...] Undeva în Su-Ciang,
departe peste Fluviul Albastru, Yang Tse-Kiang, locuiau
doi soţi care aveau de toate dar erau trişti că nu avuseseră
97
54
parte şi de copii. Parcă erau pe lume uitaţi, stingheri,
străini, Căci le lipseau din casă urmaşii-rădăcini...
Dar după lungă vreme de aşteptare, iată, Că zeii fericirii
le-au dăruit o fată, O fericire mare, un necuprins tezaur, O
fată scumpă, s-o cîntăreşti cu aur, —
Aşa cum nu pot spune sărmanele cuvinte... Şi-ndată la
trei zile, cum scrie-n datini sfinte, Chemat-au musafirii. Şi-
au hotărît deplin, în veac să se numească de-atuncea, Min
Tsian-Nin...
Avea în ochi şi-n zîmbet lucirile aramei, Cu cît creştea
frumoasa în dezmierdarea mamei, Avea în ochi şi-n zîmbet
poene luminoase, Colan fără pereche de pietre preţioase...
Şi fericiţi erau părinţii, din cale-afară, Şi o ţineau pe
palmă cum ţii o piatră rară... Şi-asa a dus-o fata, tot într-
un cîntec lin... La şase ani, spre cartea cea veche „Niol-
Cin",
S-a aplecat ! Şi-un dascăl cu vocea lui înceată îi arăta
din carte cum să se poarte-o fată... Miraţi stăteau alături,
ades, părinţii săi, Cînd mînuia penelul la scrierea dintîi !
Dar cînd citea ? Pe frunte avea o strălucire,
Descoperind istorii despre femei martire... Şi-aşa, pe
munţii vremii, urca, din treaptă-n treaptă. De nimeni
întrecută, isteaţă şi-nţeleaptă,
Era fără pereche la ţinerea de minte, Nu mai uita un
lucru trecut pe dinainte... Luceau de fericire, cîmpia,
fluviul, casa... Acum, lucra cu grijă, cu acul şi mătasa,
98
54
Şi-o învăţau şi-acuma tot meştere vestite... Păreau că-s
vii dragonii şi oamenii ! Ieşite struoase, crude, prădalnice.
Este interesant că motive relativ asemănătoare se găsesc
în O mie şi una de nopţi, in basmele noastre, in cele
ruseşti, japoneze, spaniole şi chiar africane. Nu e locul aici
să detaliem observaţii de acest gen, ele fiind rezervate
studiilor comparatiste folclorice. Afirmăm doar că
pretutindeni ideea de frumuseţe este nelipsită şi că în
absenţa nor detalii concrete fizice (acestea fiind
subînţelese de fiecare popor în modul său particular)
portretul eroilor este completat de regulă cu atribute de
vitejie, isteţime, trăsături morale.
Nu de puţine ori poeţi sau povestitori culţi au fost
atraşi de motivele folclorice, transcriindu-le cu acurateţe,
ori repo-vestindu-le. In asemenea cazuri, basmele
respective, păstrind caracteristicile populare, au căpătat,
totuşi, un plus de încărcătură epică sau mai (des
descriptivă. Autorul cult simţea ne-voia să completeze
golurile pe care povestitorul popular le lăsa. Asa se explică
de ce la noi un Eminescu, Ispirescu, Creangă, în literatura
rusă — Puşkin, Lermontov, în litercdura germană — fraţii
Grimm, de pildă, nu numai că se inspiră dar si încearcă ei
înşişi (cu deosebit succes) repovestirea unor epopei, mituri
sau chiar alcătuirea de basme.
Nu în puţine producţii folclorice româneşti şi străine, la
arabi, africani, japonezi chiar, pot fi întîlnite episoade în
care au loc — s-ar putea spune — concursuri de
99
54
frumuseţe. De preferinţă, personajele care întrunesc atît
calităţi fizice cit şi spirituale şi morale deosebite, în ciuda
oricăror piedici ce li se pun. izbutesc să fie recunoscute şi
să fie declarate ciştigătoare.

LITERATURA CHINEZA
LEGENDA MARELUI ZID
Epopee populară, sec. VI î.c.n.
Era pe vremea cruntă, cînd cei viteji şi mulţi
Plecau spre Nordul sumbru, sub arcuri mari, desculţi, —
Cînd s-auzeau din Gobi cum seminţii sc-mping,
Să-1 ia de gît pe Hanul cel Mare, Shu Han-Ting ;
Pe-atunci şi-a plîns o fată, din ochi, atîta rouă. Că zidul
cel năpraznic s-a despicat în două...
O, vreau să ştiţi, voi oameni, că roua desperării Nu s-a
vărsat zadarnic pe pajiştile ţării ! [...] Undeva în Su-Ciang,
departe peste Fluviul Albastru, Yang Tse-Kiang, locuiau
doi soţi care aveau de toate dar erau trişti că nu avuseseră
parte şi de copii.
Parcă erau pe lume uitaţi, stingheri, străini, Căci le
lipseau din casă urmaşii-rădăcini...
Dar după lungă vreme de aşteptare, iată, Că zeii fericirii
le-au dăruit o fată, O fericire mare, un necuprins tezaur, O
fată scumpă, s-o cîntăreşti cu aur, —
100
54
Aşa cum nu pot spune sărmanele cuvinte... Şi-ndată la
trei zile, cum scrie-n datini sfinte, Chemat-au musafirii. Şi-
au hotărît deplin, In veac să se numească de-atuncea, Min
Tsian-Ni,,..>.
Avea în ochi şi-n zîmbet lucirile aramei, Cu cît creştea
frumoasa în dezmierdarea mamei, Avea în ochi şi-n zîmbet
poene luminoase, Colan fără pereche de pietre preţioase...
Şi fericiţi erau părinţii, din cale-afară, Şi o ţineau pe
palmă cum ţii o piatră rară... Şi-aşa a dus-o fata, tot într-
un cîntec lin... La şase ani, spre cartea cea veche „Ni61-
Cina,
S-a aplecat ! Şi-un dascăl cu vocea lui înceată îi arăta
din carte cum să se poarte-o fată... Miraţi stăteau alături,
ades, părinţii săi, Cînd mînuia penelul la scrierea dintîi !
Dar cînd citea ? Pe frunte avea o strălucire,
Descoperind istorii despre femei martire... Şi-aşa, pe
munţii vremii, urca, din treaptă-n treaptă, De nimeni
întrecută, isteaţă şi-nţeleaptă,
Era fără pereche la ţinerea de minte, Nu mai uita un
lucru trecut pe dinainte... Luceau de fericire, cîmpia,
fluviul, casa... Acum, lucra cu grijă, cu acul şi mătasa,
Şi-o învăţau şi-acuma tot meştere vestite... Păreau că-s
vii dragonii şi oamenii ! Ieşite

101
54
Din mina ei, flori, ierburi şi păsări, strălucind, Ţi se
părea ades că le auzi foşnind... La faţă ca o floare era ! O,
ea, cununa... Acum crescuse mare şi semăna cu luna, Şi
cînd trecea pe uliţi parcă mergea dansînd. încît mureau
feciorii cînd o vedeau mergînd... [...]
(pp. 93-97)
In acea vreme autorităţile locale aveau poruncă să
stringă bărbaţi puternici, tineri care să ţie duşi la
construirea marelui zid, ce se ridica împotriva
populaţiilor ce tot năvăleau din Nord. Tsi-Leang era
urmărit să fie prins şi dus cu forţa la zid. Dar el era
singurul sprijin al părinţilor şi cu toţii ar fi vrut să scape
de urmărire. De aceea fugise de acasă şi se ascundea pe
unde putea. Astfel ajunsese el în apropierea casei în care
locuia frumoasa Min.
Ascultători ! O clipă vă cer să-ngăduiţi.
Şi rind să-i dăm acuma frumoasei Min Tsian-Nin !
Ascultători, e vrema prielnică să ştiţi :
în înserarea-aceea de aur şi rubin,
Privea din încăperea ei tainică, de fată. Cum se topea
pojarul în zarea depărtată, Şi a luat deodată în mîinile-i
uşoare Un evantai de aur, cu fluturi şi cocoare,
Şi-a pus un şal cu păsări şi fluturi de lumină, Să se mai
plimbe seara o clipă prin grădină... Şi florile si iarba
foşneau uşor pe straturi, Şi lotuşii pe luciu păreau că
stau la sfaturi,
102
54
Cu flori mai lucitoare, în preajmă să s-adune, Iar
crengile de bambus sunau ca nişte strune, Ca fluierile
line şi pinii răsunau, Şi păsările nopţii în crînguri ciripeau,
Se răspîndeau în preajmă parfumuri dulci de ierbi, Şi
ca iluzii iezii păşteau pe lingă cerbi Prin dumbrăvioare.
Şoapte văzduhul îl încarc'... Se răsfrîngea în unde o
punte ca un arc.
Şi se topea departe tăcutul nopţii zvon... Şi a urcat
frumoasa într-un pavilion, S-asculte vîntul. Dulce mişca
din evantai, Şi-i străluceau în umbră cocorii de pe strai...
Şi peştişori de aur, pe luciu fulgerau. Şi lotuşi mii
departe sub lună străluceau. Şi mai apoi, frumoasa, spre
apă se pleca, Şi peştişori de aur, iluzii, număra...
Era atita pace, că sufletul să-ţi pierzi... Şi peştii cei de
aur păreau, în unde, verzi... Se năzăreau şi racii, ca
umbrele părînd, în funduri, printre lotuşi uşori crescînd.
Pe luciul lin.
Deodată, cum fata s-a plecat, Spre unde, evantaiul
din mină i-a scăpat ! Şi undele rotunde mai lin se
rotunjeau... O tot striga, să-1 scoată, pe slujnica Mci-
Ceau...
Şi, cum din casă nimeni la glasu-i n-a răspuns, S-a
dezbrăcat, uşoară, aşa ca în ascuns, Şi-atunci, în faţa
lunii, din straiul de argint, I-a răsărit statura ca fildeşul
lucind...

103
54
Un vint mai lin ca visul umbla din plai în plai... Şi cînd
a prins din unde uşorul evantai, Şi cînd şi-a-ntors privirea
spre arbori şi spre cer, Ea a zărit un tînăr frumos sub
palmier !
S-a ruşinat ea, tare, şi s-a-nroşit cumplit ! Şi ca din
nişte şaluri din unde a ieşit! Tsi-Leang a întrebat-o :
„Frumoaso, eşti, a cui ?" Ea i-a răspuns : „Străine, de vină
cerul nu-i,
Că m-ai văzut acuma, tu, om necunoscut, Cum mi-a
crescut statura din straiul meu căzut !" Şi se gîndea :
„Mi-i trupul mai scump decît un jad ! Nu l-am păzit! Şi
zeii mi-au hărăzit să cad [...]
Şi s-a întors spre dînsul : „Să-mi spui de unde vii, Şi
cine-ţi sînt părinţii". El a răspuns : „Să ştii, Că peste capu-
mi tînăr năprazne grele cad, Tu, ramură de aur cu
frunzele de jad,
Tu, mîndră zeitate a acestui amurg...
Pe sîn, a' tale bucle ca mîngîierea curg,
Şi mi-ai trecut prin suflet, lucire de mărgean,
Cum trece umbra serii prin lacul diafan...4* [...] (pp.
104—107)

56

104
54
57
Aflind povestea tristă a Hilarului fugar, fata îi oferă
adăpost şi totodată ii spune ce după legea lor i-e „dat
unei femei, I Să nu o vadă goală decît bărbatul ei..." şi că
prin această întimplare ei doi trebuie, de-acum, să fie soţ
şi soţie. Spre nefericirea tinerilor, urmăritorii l-au prins şi
l-au luat. Dus la zid, supus la eforturi istovitoare el a
murit. Fata a plecat pe urmele lui, înfruntind mari
primejdii. Aflind vestea morţii iubitului, ea-l deplinge
povestindu-i prin cite a trecut.
M-a speriat şacalul şi hiena, tigrii crunţi,
Am străbătut şi fluvii sălbatice, şi munţi,
Şi am ajuns ! Pornit-am uşoară ca un ram.
Tu putrezeai sub piatră în timp ce eu veneam... [...]
Gemea la zid şi ochii îi fulgerau, cumpliţi. Şi-i auzeau
blestemul străjerii îngroziţi. S-au repezit. Blestemul tuna
adînc prin cer. S-au repezit străjerii şi au legat-o-n fier.
Pumni grei o-mping cu silă şi suliţe o-mping. S-a arătat
deodată smintitul Su Han-Ting, Din foişor : „Femeie, eu
sînt stăpîn pe vremi, Cum de-ai avut curajul grozav, să
mă blestemi Crunt o privea, smintitul ! Şi-a tresărit
deodat'... Vedea o zeitate sau poate a visat ? Domnea de
vreme lungă, pînă-n deserturi reci, Şi-avea-n pavilioane
haniţe şaptezeci.
Frumoase cum e luna în răsăritul ei.
Avea-n pavilioane alaiuri de femei,
Dar nu mai pomenise un chip mai blînd, mai lin...
105
54
Şi sta ca împietrită frumoasa Min Tsian-Nin ! [...]
(pp. 135—136)
Fiind atit de frumoasă hanul i-a promis că o ia de
soţie, dar ea l-a înfruntat şi s-a aruncat de pe stîncă,
murind.
Din vo!. Poeme clasice chineze, E.S.P.L.A., 1957 ;
traducere de Eusebiu Camilar.

AS-MA, FATA ECOULUI


Epopee populară, fi.e.n.)
Demult, demult, au coborît dintr-un munte străin
Soţii Co Lu-Jimin ;
Ei au săpat iazurile, strălucitoarele,
Ei au semănat ogoarele,
Şi-au zidit trei case frumoase ca soarele.
Parcă şi albinele umblau mai repede,
în stupii lor mierea să-si lepede ;
Şi parcă şi pomii creşteau mai lin
Pe-ntrecute cu feciorul lui Co Lu-Jimin !
Şi, iată,
La vatra lor s-a născut o fată,
Ca o floare înmiresmată,
Fie-i pomenirea lăudată !
Departe, deasupra satului, pe-atunci locuia
Neamul spurcat J-Bu-Ba-La ;
Aşa de răi la inimă erau,
58
Că nici furnicile pe sub poartă nu le intrau.
Putred de bani era J-Bu-Ba-La,
Dar grădinile lui cînd înfloreau.
Albinele şi gîzele i le ocoleau.
înalt şi drept bradul creştea,
Dar feciorul lor închircit rămînea ;
A-Ts îl chema ;
Urît ca maimuţa era
Şi pînă şi maimuţa de el se speria !
Pe feciorul lui Co Lu-Jimin îl chema A-Ha.
Drept ca bradul munţilor creştea.
Bradul drept nu poate să-1 doboare,
Nici furtuna cea mai îngrozitoare !
Rămine tot drept.
Chiar şi prăbuşit sub topoare !
După cum arborii din munţii Cu 1-San
Cresc drept, avan,
Aşa şi A-IIa
Drept între feciorii seminţiei noastre era ! Brad verde,
pîn' la cer de înalt el creştea ! Tăişul cuţitului şi-al gerului
nu-1 speria ! Se vede că rărunchi de tigru mîncase, La
vînători in pădurile întunecoase ! Cînd furtuna lumea
cutremura, El pe piscurile cele mai înalte urca Şi copaci
dobora ; în piatră de ara şi semăna,
Ajlînd povestea tristă a Hilarului fugar, fata îi oferă
adăpost şi totodată ii spune că după legea lor i-e „dat
unei femei, I Să nu o vadă goală decît bărbatul ei..." şi că
58
prin această întîmplare ei doi trebuie, de-acum, să fie soţ
şi soţie. Spre nefericirea tinerilor, urmăritorii l-au prins şi
l-au luat. Dus la zid, supus la eforturi istovitoare el a
murit. Fata a plecat pe urmele lui, înfrunlînd mari
primejdii. Aflind vestea morţii iubitului, ea-l deplinge
povestindu-i prin cite a trecut.
M-a speriat şacalul şi hiena, tigrii crunţi,
Am străbătut şi fluvii sălbatice, şi munţi,
Şi am ajuns ! Pornit-am uşoară ca un ram.
Tu putrezeai sub piatră în timp ce eu veneam... [...]
Gemea la zid şi ochii îi fulgerau, cumpliţi. Şi-i auzeau
blestemul străjerii îngroziţi. S-au repezit. Blestemul tuna
adînc prin cer. S-au repezit străjerii şi au legat-o-n fier.
Pumni grei o-mping cu silă şi suliţe o-mping. S-a
arătat deodată smintitul Su Han-Ting, Din foişor :
„Femeie, eu sînt stăpîn pe vremi, Cum de-ai avut curajul
grozav, să mă blestemi ?•'
Crunt o privea, smintitul ! Şi-a tresărit deodat'...
Vedea o zeitate sau poate a visat ? Domnea de vreme
lungă, pînă-n deserturi reci, Şi-avea-n pavilioane haniţe
şaptezeci.
Frumoase cum e luna în răsăritul ei.
Avea-n pavilioane alaiuri de femei,
Dar nu mai pomenise un chip mai blînd, mai lin...
Şi sta ca împietrită frumoasa Min Tsian-Nin ! [...]
(pp. 135—136)

58
Fiind atît de frumoasă hanul i-a promis că o ia de
soţie, dar ea l-a înfruntat şi s-a aruncat de pe stîncă,
murind.
Din voi. Poeme clasice chineze, E.S.P.L.A., 1957 ;
traducere de Eusebiu Camilar.

AS-MA, FATA ECOULUI


Epopee populară, (î.e.n.)
Demult, demult, au coborît dintr-un munte străin
Soţii Co Lu-Jimin ;
Ei au săpat iazurile, strălucitoarele,
Ei au semănat ogoarele,
Şi-au zidit trei case frumoase ca soarele.
Parcă şi albinele umblau mai repede,
în stupii lor mierea să-şi lepede ;
Şi parcă şi pomii creşteau mai lin
Pe-ntrecute cu feciorul lui Co Lu-Jimin !
Şi, iată,
La vatra lor s-a născut o fată,
Ca o floare înmiresmată,
Fie-i pomenirea lăudată !
Departe, deasupra satului, pe-atunci locuia
Neamul spurcat J-Bu-Ba-La ;
Aşa de răi la inimă erau,
Că nici furnicile pe sub poartă nu le intrau.
Putred de bani era J-Bu-Ba-L;\
Dar grădinile lui cînd înfloreau,
58
Albinele şi gîzele i le ocoleau.
înalt şi drept bradul creştea,
Dar feciorul lor închircit rămînea ;
A-Ts îl chema ;
Urît ca maimuţa era
Şi pînă şi maimuţa de el se speria !
Pe feciorul lui Co Lu-Jimin îl chema A-Ha.
Drept ca bradul munţilor creştea.
Bradul drept nu poate să-1 doboare,
Nici furtuna cea mai îngrozitoare !
Rămîne tot drept,
Chiar şi prăbuşit sub topoare !
După cum arborii din munţii Cu 1-San
Cresc drept, avan,
Aşa şi A-Ha
Drept între feciorii seminţiei noastre era ! Brad verde,
pîn' la cer de înalt el creştea ! Tăişul cuţitului şi-al gerului
nu-1 speria ! Se vede că rărunchi de tigru mincase, La
vînători în pădurile întunecoase ! Cînd furtuna lumea
cutremura, El pe piscurile cele mai înalte urca Şi copaci
dobora ; In piatră de ara şi semăna,

Mei tot creştea ! Fără şa călărea ! Totdeauna


Rotunjea arcul ca luna,
Aşa de tare era !
Săgeata vîjîia. zbîrnîia,
58
Şi vulturul din cer se rostogolea !
Ca pasărea Hoa-Mei cînta,
Şi o întrecea.
Picioare de cerb avea !
Cine din seminţia noastră
Nu-1 iubea şi nu-1 lăuda
Pe îndrăzneţul A-Ha ? [...] (pp. 146—148)
Vasele din Lu-Si sînt parcă fermecate ;
Au margini cu aur lucrate,
Au funduri de argint, dar As-Ma
Mai frumoasă decît aurul şi argintul era !
Şi au scăldat-o vecinele cu grijă mare,
Cu apă din cele trei iazuri strălucitoare,
Ca să fie albă şi voinică,
Să-i fie faţa ca luna.
Trupul ca albuşul,
Mîinile albe ca ridichile,
Picioruşele
Ca brînduşele.
La trei zile după scăldătoare,
Ca strunele co-sie?i-ului gungurea arare.
Mama o pieptăna şi cînta,
Şi părul ei ca untdelemnul lucea ;
Şi s-a dus mama la Ciu-Ming şi-a cumpărat
Suveică sprintenă de argint curat ;
Suluri a luat de la Lung-Leang,
Tălpici spornici de la Ciu-Jing
Bumbac bun de la Ciun Y-Uen a adus
Şi in lung de la Lung-Nang
Depănat gata pe fus ;
Şi-apoi, după ce a sfîrşit să ţese
Pînzişoarele calde şi dese,
A cusut flori pe ele,
Cu fir de-argint de la Cing-Ciang,
Ca să aibă strălucire de stele, Şi aşa,
A înfăşat-o pe dulcea As-Ma... [...]
Cînd a rîs întîi, la trei luni,
Parcă foşneau din puf pui de păuni. [...]
Cu cit creştea era şi mai frumoasă ! La şase ani, grăsuţă
ca un pepene, Sta în prag şi ajuta mamei să depene Scule
de in şi gheme Şi aşa creştea As-Ma, vreme cu vreme, Pină
ce s-a trecut pruncia, copilăria. Atunci a început să lucre
eîmpia Tăind iarbă cu secera. [...]
Acolo, pe uriaşii munţi, sus,
Cosea flori pe pînză, pînă-n apus ;
Vîntul uşor ofta,
Iarba se legăna ;
Ciobanii o lăudau în alai :
„Floarea cusută
E mai lucioasă ca floarea de ceai".
As-Ma asculta laudele flăcăilor,
Pin' s-arăta pe munţi uriaşa lună :
„între fetele seminţiei San-Ni, tu eşti cea mai bună
Şi creştea fata parcă strălucind !
Iat-o la stative năvedind !
!at-o pe mama cum o învaţă să ţese !
Şi ţesea pînze alese,
Albe ca florile,
Largi cit cîmpiile,
Aloi ca frunzişul,
Dese ca stufişul.
Astfel, păzind turme, depănînd gheme.
Creştea dulcea As-Ma ca un lotus prin vreme ;
Uimiţi toţi rămîn,
Cînd o văd cu ghemul de in în sîn,
Cînd o văd semănînd
în urma lui A-Ha, care cîntă brăzdînd !
Ea rîde, rîde. nebunatică !
în timp ce brazdele se deschid
Ca aripile de raţă sălbatică !
Şi cînd plesnesc bobii de grîu în mîzga cîmpiilor,
Parcă se deschid aripioarele gîjuliilor !
Ale porumbului frunzuliţe,
Parcă-s coarne ţanţoşe de bivoliţe !
Şi astfel, semănînd, depănînd gheme,
Dulcea As-Ma creştea vioaie prin vreme.
Cine-n hărnicie şi-n gingăşie o-ntrece,
La ani şaptesprezece ?
Atunci, spre uimirea întregului sat,
Şi-a pus vălul brodat.
Ca orice fată de măritat ;
îşi ia de sub pernă ghemul,
îşi ia din cui co-sieni-ul ;
Şi-aşa, mergînd cu mlădierea stufişului,
Iat-o-n grădina măritişului.
Cine chită de răsună adîncul văii ?
Cine vrăjeşte flăcăii ?
Cine învaţă fetele a coase
Flori de mătase ?
Cine n-o iubeşte şi n-o ascultă,
Pentru înţelepciunea ei multă ? [...] (pp. 149- 154)
Din Poeme chineze clasice, E.S.P.L.A., 1957 ; traducere
de Eusebiu Camilar.

BASME JAPONEZE

Basmul ales pentru a ne sugera concepţia japoneză


despre frumuseţe este unul dintre cele mai interesante
tocmai pentru că ilustrează nu doar o poveste
întîmplătoare, în care apar doi eroi frumoşi, cum se
întîmplă adesea, dar despre a căror frumuseţe aflăm prea
puţin, ci o suită de întîmplări cu tilc despre o fată
inimoasă. Dacă adăugăm la aceasta şi amănuntul, deloc
lipsit de importanţă, că fata a trebuit un timp s i suporte
62
pe cap un potir care-i sluţea faţa şi să atragă dispreţul
celor ce aveau s-o vadă, vom înţelege cu atit mai mult
sensul păstrării frumuseţii, în ciuda vitregiilor ce se abat
asupra noastră uneori, al conservării atributelor morale
ale frumuseţii, a nădejdii că fiece om va putea oferi
celorlalţi într-un anume fel rezerva sa de frumuseţe. Ne
gindim la frumuseţea tinere:
Damayanti, silită de împrejurări nefaste să se ascundă
şi să sufere, dar care a continuat să rămînă frumoasă; la
fata cu braţele tăiate din basmul spaniol, la cenuşăreasa
din basmele noastre. Iar dacă mai adăugăm şi concursul
de frumuseţe la care va fi invitată Hacikazuki, spre a fi
umilită de celelalte nurori, cumnatele sale, ne aducem
aminte de întrecerea in frumuseţe a zeiţelor la greci, sau
de cele şapte fetişcane din O mie şi una de nopţi, de Fata
de împărat şi mărul de aur etc. Basmul ales ilustrează
aşadar nu doar două-trei cuvinte despre frumuseţea
eroilor, ci o concepţie, o preocupare, un mod complex de
înţelegere a frumuseţii.

POVESTEA FRUMOASEI HACIKAZUKI


Se spune că Hacikazuki rămăsese orfană de mamă.
Tatăl şi fiica au plîns-o, dar „răposata a trebuit să fie dată
pradă flăcărilor rugului funerar. Minunatele ei trăsături s-
au prefăcut în cenuşă ; vîntul hain a risipit în cele patru
zări frumuseţea ei strălucitoare ca luna." Dar, înainte de a
muri, presimţindu-şi sfîrşitul, mama a chemat-o lingă sine
62
şi, „mîngîindu-i părul strălucitor şi gingaş ca frunzele
primăvara, oftă cu adîncă jale" şi, după ce o căina ca
rămine orfană de la 13 ani, că n-a împlinit măcar 18 ani şi
nu i-a făcut un rost, i-a oferit o serie de daruri.
Deodată, adunîndu-şi ultimele puteri, mama scoase de
la căpătîi o cutiuţă de lemn scump şi-o aşeză pe creştetul
fetei. Apoi îi înfipse în păr un pieptene greu de tot, iar în
eele din urmă acoperi capul copilei cu uriaşul potir-haci,
pînă la umeri.
Ca în multe basme de pe la noi, fata orfană va avea de
suferit, iar după ce tatăl se va căsători, va fi persecutată
de noua soţie, deci de mama vitregă. O anumită
asemănare se observă mai cu seamă cu basmul
Cenuşăreasa (pînă la un punct) şi cu o variantă Fata vacii.
Tatăl după moartea soţiei se însoară cu o altă femeie, care
la rîndul ei avea şi ea o fată. Devotamentul fiicei faţă de
mama decedată îi atrage ura mamei vitrege şi persecuţii
nenumărate.
Cît de schimbătoare e lumea şi cît de nestatornică e
inima omului, asemenea florilor de vişin... Cînd veni
toamna şi arţarul îşi lepădă frunzele roşii, singura făptură
din toată casa care-şi mai păstra inima cernită era sărmana
Himeghimi.
Cînd soţia cea nouă a lui Sanetaka văzu înfăţişarea
neplăcută a fetei bombăni :
— N-aş fi crezut că există pe lume asemenea făpturi
pocite şi respingătoare !
62
Din acea clipă ea începu să nutrească pentru fata
vitregă o ură de moarte. Iar cînd, la rîndul ei, născu o
fetiţă, nici că mai voi s-o vadă în ochi pe Hacikazuki, ori să
audă de ea începu s-o ponegrească în fel şi chip, înfăţişînd-
o tatălui în culorile cele mai negre cu putinţă. [...] (p. 307—
308)
Avîrul atîtea de pătimit, fata a preferat să plece de
acasă. Dar lumea o ocolea, se speria văzînd-o cu potirul
acela ace-perindu-i capul, pînă la umeri. A vrut chiar să se
arunce în apa unui rîu, spre a pune capăt chinului, dar s-a
întîmplat să fie salvată. In timp ce lumea fugea de ea,
crezînd că e strigoi ori cine ştie ce arătare, a fost văzută de
un cîrmui-tor, căruia i s-a făcut milă de ea şi a oprit-o
printre slugile sale. Intr-o bună zi, este remarcată de unul
din fiii stăpî-nului.
Trebuie să ştiţi că Iamakaghe, stăpînul, avea patru
feciori. Pe cei trei, mai vîrstnici îi însurase cu fete de neam.
Cel mai mic, Ongioşi, pe nume, şi care purta titlul de
şaişioo avea o fire blîndă şi plăcută şi era fără pereche de
chipeş. Toţi spuneau că frumuseţea lui este aidoma cu cea
vestită odinioară, a prinţului Ghenghi sau a lui Arivarano
Narihira.
Ongioşi avea o deosebită aplecare către tot ce era
frumos şi gingaş. Primăvara îşi petrecea zilele la umbra
vişinilor înfloriţi, întristîndu-se că petalele se vor scutura
atît de repede. Vara îi vrăjeau inima frunzele oglindindu-se
în cleştarul rîu-lui. Toamna îi plăcea să cutreiere potecile
62
grădinii, aşternute cu foi sîngerii, de arţar, şi noaptea
întreagă dezmierda cu ochii argintul lunii. Iarna i se
strîngea inima privind raţele-manda-rin care moţăiau
zgribulite în stufărişul de pe marginea lacului încremenit în
gheţuri.
Aşadar acest tînăr sensibil, iubitor de frumos şi natură
avu prilejid să vadă ceea ce oamenii obişnuiţi nu putuseră
descifra, frumuseţea neasemuită a nuinilor şi picioarelor
fetei, ceea ce i-a trezit următoarele gînduri : „Se spune că
provincia Kawaci, deşi nu e prea mare, numără o mulţime
de femei frumoase. Dar la nici una dintre cele pe care le-
am cunoscut n-am întîlnit farmecul şi gingăşia acestei
copile. Cînd am fost odată în minunata noastră capitală,
am văzut cum înfloresc livezile de vişini lîngă templul
Ninagi. Se perindau pe-acolo nenumăraţi nobili, oşteni,
slujitori şi ţărani din satele învecinate. Dinaintea porţilor
templului era un bazar prin care, de asemenea, furnicau
oamenii, dar nicăieri, în toată această mulţime n-am văzut
vreo fată care să se poată măsura cu Hacikazuki. Simt că
m-a prins pentru totdeauna în mrejele ei." (p. 315)
Tînărul nu va ţine asemenea impresii doar pentru sine
şi-i va mărturisi fetei simpatia ce i-o purta. In întîlnirile sale
cu tinăra, Ongioşi era însă tot mai uimit de frumuseţea ei
şi căuta să o compare cu reperele de referinţă pe care le
cunoştea sau de care auzise.
„Cu ce-aş putea oare să te asemăn, frumoasă
Hacikazuki ? Cu mireasma gingaşă a florilor piersicului de
62
munte sau al prunului sălbatic ? Cu luna plină, ivită prin
spărtura norilor ? Eşti asemenea lujerului plăpînd de
salcie, legănat de vîntul primăverii. Eşti o garoafă din
grădină cu creştetul plecat sub povara boabelor de rouă...
Cînd stînjenită îţi cobori pleoapele, cît de minunată e faţa
ta ! Nici chiar vestitele frumuseţi de odinioară, Ian Gui-fei
sau doamna Li, n-ar fi putut să se măsoare cu farmecul tău
!"
Şi se mai gîndi încă :
„O, dacă ţi-ai scoate potirul acela de pe cap, dacă nu te-
ai mai împotrivi să-ţi arăţi strălucitorul chip ! Atunci el ar
lumina ca luna în noaptea a cincisprezecea..." (p. 319)
Păreri favorabile despre frumuseţea ei au mai formulat
şi alte persoane care au avut răgazul să o cunoască. Unul
dintre slujitori de pildă gîndeşte astfel: „Faţa acestei Ha-
cikazuki nu se vede, dar glasul şi zîmbetul ei sînt atit de
calde, mîinile şi picioarele ei sînt atît de frumos dăltuite..."
Tînărul o cere de soţie, dar părinţii şi fraţii lui se opun.
Văzînd că nu se înţeleg cu el, vor să-l mnilească, organizind
un concurs între cele patru femei alese de cei patru fra'd,
gîndind că în acest mod Ongioşi îşi va da seama ce alegere
proastă a făcut. Testul are şi semnificaţia probei de
răbdare, de ataşament dintre cei doi tineri, proba iubirii, a
victoriei frumuseţii, căci, cum spune un proverb, nu poţi
ţine multă vreme ascunsă de ochii oamenilor o floare
minunată şi taina iubirii. Ca urmare, cînd fata tocmai voia
să plece, ca să nu se expună dispreţului, Ongioşi hotărî şi el
62
s-o însoţească în lumea largă, potirul plesni, dînd la iveală
adevărata şi întreaga frumuseţe a fetei. Răsplată a
răbdării, a suferinţei, a încrederii, acum frumuseţea ei îl
uluia şi mai mult. împietrit de uimire, Ongioşi nu-şi putea
lua ochii de la chipul iubitei. Nici luna din a cincisprezecea
noapte, ivită fără

veste dintre nori, n-ar fi putut să umbrească


frumuseţea lui Hacikazuki. Cu nimic nu putea fi asemuită
gingăşia trăsăturilor ei şi strălucirea părului mătăsos care
se desfăcuse şi-i ajungea pînă la călcîie.
Ameţit de bucurie, tînărul privi apoi la potirul spart şi
văzu printre sfărîmăturile lui o lădiţă mică. O deschise, şi
ce de minunăţii se revărsară din ea ! Trei globuri de aur,
cîteva cupe mici, tot de aur, o cupă de argint curat,
douăsprezece rochii de brocat, împodobite cu nestemate,
şalvari de mătase vopsiţi în toate culorile curcubeului...
Nici că ar fi putut cineva să socotească preţul acelor
comori nemaivăzute !
Văzîndu-le, Hacikazuki îşi spuse : „Pesemne că acesta e
darul zeiţei Kannon, din templul Hase ! Căci ea a fost
ocrotitoarea răposatei mele mame". [...]
Dată fiind noua situaţie, nu se mai punea problema să
părăsească localitatea şi se hotărîră să participe la
concurs. E de menţionat că în basmul nostru amintit Fata
vacii, după moartea mamei (transformată printr-o vrajă
62
în vacă şi apoi tăiată la porunca noii soţii) fiica se bucura
de protecţia vacii, care-i păstrase într-o scorbură trei
rochii de aur, de argint şi de nudase, cu care fata avea să
meargă pe ascuns de mama vitregă şi de sora vitregă, la
balul prinţului. Aici comoara este ascunsă chiar în potirul
pe care a fost nevoită să-l poarte pe cap. Şi într-un caz şi
în altul comoara a fost dezvăluită ca răsplată pentru
dragostea acordată mamei şi totodată spre a-i veni în
ajutor la momentul potrivit relevării frumuseţii.
între timp cele trei nurori mai mari se gătiseră cum se
pri-cepuseră mai bine. Cea mai în vîrstă, care n-avea cu
mult peste douăzeci de ani, se înveşmîntase astfel încît
găteala ei să amintească frumuseţea galeşă a toamnei. Pe
rochia albă îi sclipeau nenumărate podoabe colorate.
Poalele şalvarilor lungi, roşii, se tîrau pe pămînt în urma
ei. în părul ei negru ca abanosul luminau piepteni de
fildeş. în urma ei slugile duceau daruri bogate pentru
socru şi soacră, rinduite frumos pe capacul deschis al unei
lădiţe : zece trîmbe de mătase chinezească, înflorată, şi
zece rînduri de straie de sărbătoare.
Soţia celui de-al doilea fiu avea douăzeci de ani.
Frumuseţea veşmintelor ei şi boiul ei mîndru păreau fără
cusur. Pieptenii din părul ei erau ceva mai puţin înalţi
decît la nora cea vîrstnică. Purta o haină de mătase
subţire ca pînza de păianjen, peste care îmbrăcase alta,
cusută cu fir de aur şi argint. Poalele şalvarilor de
culoarea sîngerie a frunzelor de prun şi tiviţi cu
mărgăritare se tîrau în urma ei, pe podea. în jurul făpturii
ei plutea o aromă plăcută, abia simţită. Adusese şi ea
daruri : treisprezece mantii de sărbătoare, minunat bro-
date.
Soţia celui de-al treilea fiu era, fără îndoială, cea mai
frumoasă dintre ele. Avea numai optsprezece ani. Purta
piepteni mai scunzi decît ai celorlalte, dar frumuseţea ei
era atît de strălucitoare, încît ar fi putut s-o pizmuiască
chiar luna sau florile de vişin. Purta o haină subţire, de
culoarea purpurei, iar pe deasupra ei o alta, de mătase
chinezească, gingaş zugrăvită. Aducea şi ea în dar
treisprezece suluri de mătase colorată.
Toate trei nurorile laolaltă alcătuiau o privelişte
îneîntă-toare, ca un buchet de flori nemaivăzute.
Pentru Hacikazuki fusese aşternută pe jos o rogojină
găurită, în colţul cel mai depărtat şi mai întunecos al
odăii. Slujnicele şuşoteau între ele :
— Ce jalnic va arăta Hacikazuki alături de ele ! Ce
ochi o să facă văzîndu-le atît de frumoase... O să rîdem
straşnic !
Şi se foiau asemenea păsărilor care-şi ciugulesc penele
pe streaşină casei. Cele trei nurori nu-şi aflau nici ele
astîmpăr, aşteptînd-o pe Hacikazuki care întîrzia.
Tatăl socru oftă cu obidă :
— Iată că n-a plecat nicăieri şi în curînd se va acoperi
de ruşine. Mi-e milă de ea, sărmana. De ce s-a mai pus la
cale această întrecere ? Mai bine ar fi trăit acolo, în coliba
ei, fără să se mai arate în ochii cuiva.
Trimiseră de mai multe ori slugile să vadă de ce
zăboveşte. Ongioşi dădu răspuns că vor sosi îndată. Cei de
faţă începură să murmure, sehimbînd între ei zîmbete şi
priviri cu înţeles.
Şi iată că Hacikazuki intră...
Cu ce putea fi oare asemuită frumuseţea ei ? Poate
numai cu luna, care, după ce a licărit o vreme prin
perdeaua de ceţuri, iese la iveală în toată strălucirea.
Chipul ei împrăştia un farmec tulburător, mersul ei era
liniştit şi măreţ. Tot astfel, la începutul primăverii,
frunzele fragede de salcie, umede de rouă, seînteiază
orbitor în bătaia soarelui de dimineaţă. Avea sprîncenele
uşor încondeiate, ca şi cum le-ar fi atins în treacăt o boare
de fum. Zulufii părului îi tremurau la tîmple ca aripioarele
unui greier de toamnă. Păşea graţios, parcă plutind, într-o
dulce legănare. Ar fi făcut să pălească, primăvara, stră-
lucirea florilor de vişin, iar toamna ar fi întunecat lumina
lunii pline.

66
67
Avea numai cincisprezece sau şaisprezece ani. Purta
rochie de culoarea florilor de ceai, peste care îmbrăcase
alte veşminte, trandafirii şi violete, de brocat chinezesc,
brodat cu măiestrie. Poalele şalvarilor purpurii unduiau
în urma ei prin toată încăperea. Podoabe scumpe şi
delicate fremătau în părul ei ca aripile unui pescăruş.
Tuturor li se părea că dinaintea lor a pogorît din
văzduh o făptură nepămîntească. Făcuseră ochii mari şi
li se oprise răsuflarea. Şi pe bună dreptate, căci numai ia
asta nu se aşteptau. Inima lui Ongioşi se umplu de
bucurie şi de mîndrie.
Făcînd o plecăciune cuviincioasă dinaintea părinţilor
soţului ei, Hacikazuki se îndreptă către rogojina găurită,
pregătită pentru ea. Socrul ei, slăvitul Ciugioo, strigă
grăbit :
— Nu, asta nu se cade ! O asemenea frumuseţe,
aidoma unei zîne, să fie aşezată în ungherul cel mai umil
? N-am să îngădui !
Şi, plin de admiraţie, o pofti să se aşeze pe locui cel
mai de cinste, în stingă stăpînei casei.
Hacikazuki îi adusese tatălui socru daruri bogate :
cupe de aur pe tăvi de argint, o ramură de portocal cu
trei fructe de aur, zece rioo de aur. Pe un mare piedestal
sclipeau o grămadă de ţesături scumpe : mătase
chinezească, zugrăvită cu flori şi păsări, treisprezece
rînduri de veşminte sărbătoreşti, zece suluri de brocat
greu, cincisprezece suluri de borangic subţire, înfăşurat
pe beţişoare sculptate. Mamei soacre îi dădu globurile
de aur, ramura de păr sălbatec, cu totul şi cu totul de
argint, înfăţişată pe o tavă de aur curat, precum şi o sută
do trimbe de mătase colorată.
Oaspeţii nu mai ştiau încotro să se uite şi de ce să se
minuneze mai întîi : de frumuseţea fetei, de gătelile ei
nemaivăzute, sau de bogatele daruri.
Fraţii mai mari se grozăviseră pînă atunci nespus cu
soţiile lor. Dar pe lingă Hacikazuki ele arătau acum ca
nişte zeităţi neînsemnate dinaintea măreţului Buda.
—Priviţi, priviţi cît e de strălucitoare ! strigau ei fără
să-şi poată dezlipi ochii de la Hacikazuki. Luminează
totul în jur cu frumuseţea ei !
—Nici preafrumoasa Ian Gui-fei sau doamna Li n-ar
putea să-i umbrească farmecul ! [...] (pp. 325—329)
Se observă în acest basm excepţional şi alte sensuri
demne de relevat. Intre acestea ar fi de amintit că, nu de
puţine ori, sub haina unei înfăţişări modeste, ori chiar
respingătoare la prima vedere, să se afle şi, la un
moment potrivit, să se dezvăluie o frumuseţe cu totul şi
cu totul deosebită. Asemenea surprize am întîlnit in
basmele de circulaţie românească, Cenuşăreasa, Fata
babei şi fata moşneagu-lui, Fata vacii, Porcul cel
fermecat, Broasca fermecată, în care înfăţişarea unor
fiinţe neluate în seamă, ori chiar sub forma unor
animale din cele mai neaspectuoase, cum ar fi porcul ori
broasca să se ascundă prinţi sau fete de o rară
frumuseţe. Sensul ar putea fi de a nu dispreţui oamenii
după înfăţişarea lor, căci e posibil ca aceştia să ascundă
frumuseţi nebănuite şi superioare celor ce sînt imediat
observabile. Relevante sînt şi probele ulterioare la care
s-au supus cele trei nurori, in speranţa că o vor întrece
pe Hacikazuki. In acelaşi timp noile probe ilustrează că
frumuseţea fizică, podoabele, gătelile trebuiesc
completate şi de cunoştinţe — aşa cum deseori pledau
basmele din O mie şi una de nopţi.
Cele trei nurori mai mari începură să se sfătuiască in
şoaptă :
— în frumuseţe nici una dintre noi n-o poate
întrece. Dar am putea să ne măsurăm altfel : să vedem
care dintre noi cîntă cu mai multă măiestrie la citeră. Cel
mai bine ar fi să ne alegem citera japoneză, la care nu
ştiu să cînte decît fetele de neam. Stingherit că şi-a ales
o soţie de teapa cea mai umilă, Ongioşi poate că o va
învăţa cu timpul să cînte la citeră, dar astă-scară biruinţa
va fia noastră. Să-i dăm drumul !
Soţia fratelui cel mai mare începu să cînte la citera-
bivva, soţia celui de-al doilea la fluier, şi însuşi tatăl
socru se apucă sa bată toba. Pe nora cea mai mică o
rugară cu stăruinţă să cînte la citera japoneză.
— E pentru întîia oară în viaţă cînd ascult o
asemenea muzică răscolitoare, răspunse Hacikazuki.
Cum să mai îndrăznesc a cînta eu însămi ?
Privind-o, Ongioşi se gîndea : „A sosit timpul să le
arăţi acestor oameni că eşti o făptură aleasă şi nobilă.
Curaj, iubita mea, îndrăzneşte !" [...]
Hacikazuki a cîntat şi la citeră şi a compus şi versuri
pornind de la un număr de cuvinte date, vădind astfel
pricepere şi în muzică şi în versificare şi în scrierea
frumoasă. Himeghimi se învoi şi după ce se gîndi puţin
alcătui această mişcătoare tanka :
»Vişinu-nfloreşte primăvara, Vara ne îmbată
portocalul,

68
69
Iar în toamnă crizantemele surîd însă florile la fel se-
apleacă toate, Sub povara bobului de rouă..." Apoi, luînd
condeiul, spuse :
— Voi încerca să scriu aceste stihuri „cu pana
tremurată", după vechiul meşteşug Tofu.
Şirurile scrise de ea îi uimiră pe toţi. [...] (p. 332)
Din Povestea frumoasei Hacikazuki. Basme japoneze,
Editura Minerva (B.P.T.), 1976 ; traducere de Alexandru
Ivănescu.

B A S M E P E R S A N E (O MIE ŞI UNA DE NOPŢI)


(sec. X—XI)
O mie şi una de nopţi, spun exegeţii literari, este
considerată un monument literar al culturii Orientului
apropiat şi alături de cele ale Indiei şi Chinei se ridică pe
cele mai înalte piscuri ale spiritualitţii Asiei. Ciclul de
povestiri s-a închegat treptat din nvai multe straturi —
iiulian, persan, arab — în perioada de înflorire a cidturii
arabe (cam prin sec. X şi s-a şlefuit treptat luînd formă
definitivă în secolele XV—XVI. Unele personaje care apar
frecvent în diferite cicluri — cum ar fi califul Ilarun al Raşid,
— eunucul Masrur, ori vizirul Giafar, au existat în realitate
în secolul VIII şi începutid sec. IX. Oamenii de rind, dar şi cei
ce stăpineau destinele popoarelor erau îndrăgostiţi de
povestirile care circulau şi, rostite sau scrise, ele s-au
păstrat. Mulţi dintre califi, cum aflăm chiar din unele
povestiri, erau atît de pasionaţi de acest gen de povestiri în
care realul se împletea cu fabulosul, încît au dat chiar ordin
ca acestea să fie scrise de scribii cancelariilor „cu cea mai
frumoasă scriere de auru. Cind se judecau anumite pricini,
erau absolviţi de pedeapsă acei care ştiau cele mai mxdte
ori cele mai frumoase („şi mai neauzite") poveşti. Chiar
acestea ar fi fost povestite de Şahrazada, fiica vizirului
regelui Şahriar, care avea pornirea de a-şi ucide soţiile.
Şahrazada, însă, instruită şi înţeleaptă, care „citise cărţile,
cronicile, legendele regilor din vechime şi poveştile
noroadelor apuse".
avea „mii de cărţi cu poveşti în legătură cu popoarele,
regii şi poeţii din vechime" şi de care „nu te mai saturai
ascul-tînd-o", a izbutit cu ajutorul lor să scape cu viaţă.
Cum era şi firesc, în aceste poveşti, considerate de unii
nuvele, se deapănă şi numeroase întîmplări de dragoste în
care tineri frumoşi se îndrăgostesc de chipeşe fecioare.

POVESTEA CELOR ŞASE FETIŞCANE FIECARE DE ALT FEL


In această plăcută poveste depănată de Seherezada pe
parcursul mai multor nopţi (şase), ni se spune că AU El-
Yamani, de baştină din Yemen, venit să trăiască la Bagdad,
avea în harem şase tinere roabe frumoase, despre care s-a
dus vestea. Cum el avea obiceiul de petrecea cu toate
129
deodată în desfătări, snoave, recitări, cîntece şi veselie, ele
l-au rugat într-o bună zi să le spună care ar fi, după pă-
rerea sa, cea mai frumoasă. Facem precizarea că una era
albă, alta roşcovană, una grasă, alta subţire, una bălaie,
alta neagră, dar toate şase puteau fi socotite „desăvîrşirea
de-săvîrşirilor", pentru că, pe Ungă frumuseţe, mintea le
era împodobită cu ştiinţa scrierilor frumoase, dansau
minunat şi cîntau strălucit la felurite instrumente. Aşadar
stăpînul lor, la întrebarea formulată, nu prea ştia ce să
răspundă ca să fie drept şi nepărtinitor.
Şi Aii El-Yamani rămase încurcat peste măsură şi începu
să se uite la fiecare pe rînd şi să le cîntărească nurii şi haru-
rile, cu priviri şovăitoare ; şi i se părea în inima lui, că şi la
înfăţişare şi la fire toate erau la fel de minunate. Pînă la
urmă se hotărî să vorbească şi zise :
— Mărire lui Allah împărţitorul de haruri şi de
frumuseţi, carele mi-a dăruit şase fetişcane minunate ca
voi, împodobite cu toate desăvîrşirile ! Aşa că, iată, vă
mărturisesc că vă preţuiesc pe toate la fel şi nu sînt în stare
să iau asupră-mi ho-tărîrea de a spune despre vreuna că ar
fi mai presus decît celelalte. Apropiaţi-vă, dar, mieluţele
mele, şi sărutaţi-mă toate deodată !
La cuvintele acestea ale stăpînului lor, cele şase codane
se aruncară în braţele lui şi îl alintară şi îl giugiuliră, iar el
pe ele la fel, vreme de un ceas.
După care le porunci să se aşeze roată dinainte-i şi le
spuse :
130
Iar în toamnă crizantemele surîd însă florile la fel se-
apleacă toate, Sub povara bobului de rouă..." Apoi, luînd
condeiul, spuse :
— Voi încerca să scriu aceste stihuri „cu pana
tremurată", după vechiul meşteşug Tofu.
Şirurile scrise de ea îi uimiră pe toţi. [...] (p. 332)
Din Povestea frumoasei Hacikazuki. Basme japoneze,
Editura Minerva (B.P.T.), 1976 ; traducere de Alexandru
Ivănescu.

B A S M E P E R S A N E (O MIE ŞI UNA DE NOPŢI)


(sec. X—XI)
ele la fel, vreme de un ceas.
Du
spuse

O mie şi una de nopţi, spun exegeţii literari, este


considerată un monument literar al culturii Orientului
apropiat şi alături de cele ale Indiei şi Chinei se ridică pe
cele mai înalte piscuri ale spiritualitţii Asiei. Ciclul de
povestiri s-a închegat treptat din mai multe sti-aturi —
indian, persan, arab — în perioada de înflorire a culturii
arabe (cam prin sec. X şi s-a şlefuit treptat luînd formă
definitivă în secolele XV—XV/. Unele personaje care apar
frecvent în diferite cicluri — cum ar fi califul Harun al Raşid,
— eunucul Masrur, ori vizirul Giafar, au existat în realitate
131
în secolul VIII şi începutul sec. IX. Oamenii de rînd, dar şi
cei ce stăpîneau destinele popoarelor erau îndrăgostiţi de
povestirile care circulau şi, rostite sau scrise, ele s-au
păstrat. Mulţi dintre califi, cum aflăm chiar din unele
povestiri, erau atît de pasionaţi de acest gen de povestiri în
care realul se împletea cu fabulosul, încît au dat chiar ordin
ca acestea să fie scrise de scribii cancelariilor „cu cea mai
frumoasă scriere de auru. Cind se judecau anumite pricini,
erau absolviţi de pedeapsă acei care ştiau cele mai multe
ori cele mai frumoase („şi mai neauzite") poveşti. Chiar
acestea ar fi fost povestite de Şahrazada, fiica viziridui
regelui Şahriar, care avea pornirea de a-şi ucide soţiile.
Şahrazada, însă, instruită şi înţeleaptă, care „citise cărţile,
cronicile, legendele regilor din vechime şi poveştile
noroadelor apuse".
avea „mii de cărţi cu poveşti în legătură cu popoarele,
regii şi poeţii din vechime" şi de care „nu te mai saturai
ascul-tînd-o", a izbutit cu ajutorul lor să scape cu viaţă.
Cum era şi firesc, în aceste poveşti, considerate de unii
nuvele, se deapănă şi numeroase întîmplări de dragoste în
care tineri frumoşi se îndrăgostesc de chipeşe fecioare.

POVESTEA CELOR ŞASE FETIŞCANE FIECARE DE ALT FEL


In această plăcută poveste depănată de Seherezada pe
parcursul mai multor nopţi (şase), ni se spune că AU El-
Yamani, de baştină din Yemen, venit să trăiască la Bagdad,
avea în harem şase tinere roabe frumoase, despre care s-a
132
dus vestea. Cum el avea obiceiul de petrecea cu toate
deodată în desfătări, snoave, recitări, cîntcce şi veselie, ele
l-au rugat într-o bună zi să le spună care ar fi, după pă-
rerea sa, cea mai frumoasă. Facem precizarea că una era
albă, alta roşcovană, una grasă, alta subţire, una bălaie,
alta neagră, dar toate şase puteau fi socotite desăvîrşirea
de-săvîrşirilor", pentru că, pe Ungă frumuseţe, mintea le
era împodobită cu ştiinţa scrierilor frumoase, dansau
minunat şi cîntau strălucit la felurite instrumente. Aşadar
stăpînul lor, la întrebarea formulată, nu prea stia ce să
răspundă ca să fie drept şi nepărtinitor.
^ Şi Aii El-Yamani rămase încurcat peste măsură şi
începu să se uite la fiecare pe rînd şi să le cîntărească nurii
şi harurile, cu priviri şovăitoare ; şi i se părea în inima lui,
că şi la înfăţişare şi la fire toate erau la fel de minunate.
Pînă la urmă se hotărî să vorbească şi zise :
— Mărire lui Allah împărţitorul de haruri şi de frumuseţi,
carele mi-a dăruit şase fetişcane minunate ca voi,
împodobite cu toate desăvîrşirile ! Aşa că, iată, vă
mărturisesc că vă preţuiesc pe toate la fel şi nu sînt în stare
să iau asupră-mi ho-tărîrea de a spune despre vreuna că ar
fi mai presus decît celelalte. Apropiaţi-vă, dar, mieluţele
mele, şi sărutaţi-mă toate deodată !
La cuvintele acestea ale stăpînului lor, cele şase codane
se aruncară în braţele lui şi îl alintară şi îl giugiuliră, iar el
pe fie la fel, vreme de un ceas.
După care le porunci să se aşeze roată dinainte-i şi le
133
I1CO •

134
;v-jt! Culoarea mea este cu-Dar, o, neagro, încă n-am ispP tocal> si a stelei
ca de
loarea zilei. Şi-i culoarea florii & ^ 3 ________ ^g*
mărgăritar a zorilor de ziuă. [-l.^culorilor, iar frumuseţea Culoarea
mea, aşadar, e crai**1

— Nu vreau să săvîrşesc eu însumi vreo nedreptate,


hotă-rînd pe care dintre voi o aleg anume, şi să-i dau
întîietate asupra tovarăşelor ei. Dar ceea ce eu nu vreau
să fac, puteţi să faceţi voi înşivă. Căci toate, într-adevăr,
sînteţi la fel de pricepute la citirea Coranului şi la scrierile
frumoase ; aţi buchisit însemnările celor de demult şi
cunoaşteţi vieţile părinţilor noştri musulmani ; şi mai
sînteţi dăruite şi cu harul de a povesti frumos şi cu rostire
minunată. Aşa încît aş vrea ca fiecare dintre voi să-şi
înalţe laudele ce socoteşte că i se cuvin să-şi arate
împodobirile şi însuşirile, şi să ponegrească farmecele
potrivnicei sale. Aşa, de pildă, lupta să se poarte între
două potrivnice de culori sau de înfăţişări osebite, între
cea albă si cea neagră, între cea slabă şi cea grasă, între
cea bălaie şi cea roşcovană ; ci în lupta aceasta nu vă este
îngăduit să vă înfruntaţi altfel decît cu vorbele cele mai
alese şi cugetările cele mai frumoase, cu spusele
înţelepţilor şi ale cărturarilor, cu preţuirile poeţilor şi
temeiurile Coranului... [...]
Cea dintîi care se ridică fu roaba cea albă, Faţă-de-
Lună, care-i făcu semn Luminii-Ochilor să vină şi să se
aşeze înaintea ei. Şi pe dată grăi : — O, neagro, este scris
în cărţile învăţaţilor că Albeaţa a vorbit aşa : „Eu sînt o
135
lumină orbitoare, o lună care se ridică peste zare.
Culoarea mea e limpede şi strălucitoare. Fruntea mea
luceşte ca argintul în soare. Şi frumuseţea mea 1-a
luminat pe poetul care a cîntat :
Cu pielea-i albă, parcă de sidef,
Ce dulce şi ce caldă-i e făptura,
Cioplită parcă din mărgăritar !
Şi-i dreaptă precum litera alef ;
Ca litera mim i se scrie gura ; Sprîncenele-i încondeiate
par, întoarse, două nun — şi-orice privire-i Săgeată-n
arcul genelor, subţire.
Dar mijlocelul ei ? Dar faţa-i toată ? Obrajii-s flori de
mirt şi de narcise, Flori albe sînt, de trandafir frumos. Iar
mijlocu-i ca ramul mlădios.
Gingaş, cu frunza-n vînturi legănată, Ce leagănă
grădina-n văl de vise, Şi fără care ţi se pare stearpă
Grădina-ntreagă, ca o biată iarbă.
(pp. 15 16). neagră i-a răspuns cu
Fireşte, cea alba a continua taU, cu stihuri adecvat
argumente nu mai puţin agw' alese din operele poeţilor la
HFţ Dacă mi-e drag at'ta Un trup de abanos. . Mi-e drag că
este1111' Şi dulce, şi frumos- ul Cu ochi ce ard caiaţ ^ Cu
sufletul focos. H aroum<mtnrea ^ dur_

modelam trupului. . - sc> ridicarăi d ă cc


Atunci cea grăsană şi cea suW, ^ ş. }n pi_
136
alba si neagra se întorseseră la '^dulia Lună-Plină se
găti cioare una dinaintea celeilalte, iaru
să ia cuvîntul. dîndu-şi la iveală mîi-
Ci mai întîi începu sa se dezbr-* ş. pînă la urma rămase
nile, si gleznele, şi umerii, şi coap^ 'sa j so poată preţui
mai aproape de tot goală, în aşa fel inf ţcie_i cUte una peste
alta, bine îmbelsugarea pîntccului, cul^T dărnicia
vîrtoaselor şol-şi rotunzimea buricului ci neguros
■•.arnasuta-i subţire a cărei duri. Şi nu mai păstră pe ea ded
jiturilc j ie învăluia desfă-pînză uşoară, fără a-i ascunde
rotU& cutrcmurături, se întoarse tător. Şi-atuncea numai,
după cîteV» ^ spnse j , spre potrivnica ei, micuţa Hurie^^^^
carcie m_a dăruit — Slăvit fie Allah carele m-a^ trupeş§ ia iubili
l
grasă împodobit, carele s-a îngrijit să ntf iiiai aarUit şi puterea
de la pipăit, şi carele, nesmintit, n**^ pot aldui vrăjmaşului
neclintit, pentru că, la caz nevoiţi ,^ un pumn repezit care
să-1 lase tetf1
— Nu vreau să săvîrşesc eu însumi vreo nedreptate,
hotă-rînd pe care dintre voi o aleg anume, şi să-i dau
întîietate asupra tovarăşelor ei. Dar ceea ce eu nu vreau
să fac, puteţi să faceţi voi înşivă. Căci toate, într-adevăr,
sînteţi la fel de pricepute la citirea Coranului şi la scrierile
frumoase ; aţi buchisit însemnările celor de demult şi
cunoaşteţi vieţile părinţilor noştri musulmani ; şi mai
sînteţi dăruite şi cu harul de a povesti frumos şi cu rostire
minunată. Aşa încît aş vrea ca fiecare dintre voi să-şi
înalţe laudele ce socoteşte că i se cuvin să-şi arate
137
împodobirile şi însuşirile, şi să ponegrească farmecele
potrivnicei sale. Aşa, de pildă, lupta să se poarte între
două potrivnice de culori sau de înfăţişări osebite, între
cea albă şi cea neagră, între cea slabă şi cea grasă, între
cea bălaie şi cea roşcovană ; ci în lupta aceasta nu vă este
îngăduit să vă înfruntaţi altfel decît cu vorbele cele mai
alese şi cugetările cele mai frumoase, cu spusele
înţelepţilor şi ale cărturarilor, ou preţuirile poeţilor şi
temeiurile Coranului... [...]
Cea dinţii care se ridică fu roaba cea albă, Faţă-de-
Lună, care-i făcu semn Luminii-Ochilor să vină şi să se
aşeze înaintea ci. Şi pe dată grăi : — O, neagro, este scris
în cărţile învăţaţilor că Albeaţa a vorbit aşa : „Eu sînt o
lumină orbitoare, o lună care se ridică peste zare.
Culoarea mea e limpede şi strălucitoare. Fruntea mea
luceşte ca argintul în soare. Şi frumuseţea mea 1-a
luminat pe poetul care a cîntat :
Cu pielea-i albă, parcă de sidef,
Ce dulce şi ce caldă-i e făptura,
Cioplită parcă din mărgăritar !
Şi-i dreaptă precum litera alef ;
Ca litera mim i se scrie gura ; Sprîncenele-i încondeiate
par, întoarse, două nun — şi-orice privire-i Săgeată-n
arcul genelor, subţire.
Dar mijlocelul ci ? Dar faţa-i toată ? Obrajii-s flori de
mirt şi de narcise, Flori albe sînt, de trandafir frumos. Iar
mijlocu-i ca ramul mlădios.
138
Gingaş, cu frunza-n vînturi legănată, Ce leagănă
grădina-n văl de vise, Şi fără care ţi se pare stearpă
Grădina-ntreagă, ca o biată iarbă.
Dar, o, neagro, încă n-am isprăvit ! Culoarea mea este
culoarea zilei. Şi-i culoarea florii de portocal, şi a stelei ca
de mărgăritar a zorilor de ziuă. [...] (pp. 13—15).
Culoarea mea, aşadar, e crăiasa culorilor, iar
frumuseţea mea-i desăvîrşire, şi desăvîrşirea e
frumuseţea mea. Hainele cele strălucitoare şi podoabele
cele frumoaso tot pe această culoare se întemeiază şi fac
să lucească şi mai tare lumina mea cea luminătoare care
vrăjeşte suflete si inimi. [...] (pp. 15-16).
Fireşte, cea albă a continuat, cea neagră i-a răspuns cu
argumente nu mai puţin agrementate cu stihuri adecvat
alese din operele poeţilor la modă.
Dacă mi-e drag atîta
Un trup de abanos
Mi-e drag că este tînăr,
Şi dulce, şi frumos,
Cu ochi ce ard ca jarul,
Cu sufletul focos. [...] (p. 18). Mai relevantă, mai
nostimă este argumentarea celei dur-dulii, urmată de cea
subţirică, pentru că ele vor concura nu pe motive de
culoare, ci de aspect fizic, în parte datorat şi felului de
viaţă personal, atenţiei pe care fiecare o acordă modelării
trupului.

139
Atunci cea grăsană şi cea subţirică se ridicară, după ce
alba şi neagra se întorseseră la locurile lor. Şi şezură în pi-
cioare una dinaintea celeilalte, iar durdulia Lună-Plină se
găti să ia cuvîntul.
Ci mai întîi începu să se dezbrace, dîndu-şi la iveală
mîi-nile, şi gleznele, şi umerii, şi coapsele, şi pînă la urmă
rămase aproape de tot goală, în aşa fel încît să i se poată
preţui mai bine îmbelşugarea pîntecului, cu măreţele-i
cute una peste alta, si rotunzimea buricului ei neguros şi
dărnicia vîrtoaselor şolduri. Şi nu mai păstră pe ea decît
cămăşuţa-i subţire a cărei pînză uşoară, fără a-i ascunde
rotunjiturile i le învăluia desfătător. Şi-atuncea numai,
după cîteva cutremurături, se întoarse spre potrivnica ei,
micuţa Hurie-dc-Rai. şi-i spuse. [...]
— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit, carele m-a dăruit
împodobit, carele s-a îngrijit să mă facă trupeşă la iubit,
grasă la pipăit, şi carele, nesmintit, mi-a mai dăruit şi
puterea de neclintit, pentru că, la caz nevoit, să-i pot aldui
vrăjmaşului un pumn repezit care să-1 lase terciuit.
întrucît, o, mărunţico, află că înţelepţii aşa au grăit :
„Bucuria vieţii şi desfătarea ei stau în trei lucruri : să
mănînci carne, să strìngi în braţe, şi carnea s-o dezmierzi
cu carne".
Cine ar putea fără să se înfioare să privească trupul
meu oare ? însuşi Allah, în cartea sa aleasa, laudă
trupurile pline, cînd porunceşte să se dea jertfă mielul ori
viţelul cel gras.
140
Trupul meu e o livadă, iar fructele lui sînt aşa : sînii mei
sînt rodii, obrajii piersici, iar făloşeniilc mele-s harbuji.
După care zburătoare au oftat în pustie cei din Bani-
Isracl cînd au fugit din Egipt ? Au nu din prepeliţa cea
grasă şi mustoasă ? [...]
De altminteri, ia ascultă, o, pricăjite, ce spune poetul
despre o femeie grasă ca mine :
Ia uite-o-n mers lin legănînd Burdufurile-i mari şi grele
— Şi amîndouă-nchid în ele Ispita unui tainic gînd.
Ia uite-acolo unde-a stat Cum las-o urmă apăsată, Să-ţi
fie limpede dovadă De trupu-i falnic şi bogat.
Ia uite-o-n danţ, jucînd din şold,
Cum dintr-o singură mişcare
S-aprindă sufletul e-n stare
Şi inimii să-i dea imbold, în ce te priveşte, o, tu, pirpirie
ce eşti, cu ce ai putea să te asemui, de nu doar cu vreo
vrabie jumulită ? Şi picioarele tale oare-s altfel decît nişte
gheare de cioară ? Şi coapsele-ţi nu se asemuie cu vătraiul
cel uscat ? Şi trupul tău, la urma urmei, nu-i uscat şi tălîng
ca stîlpul de spînzurătoare ? Şi-anume despre tine, femeie
descărnată, e vorba în aceste stihuri ale poetului :
Ferească-mă Allah s-ajung, Silit de vreo împrejurare,
Cu ciotul ăsta să mă-mpung în vreo beteagă-mbrăţişare.
Că parcă arc cîte-un corn înfipt mai peste tot, săraca,
Şi-oricum dau eu să mă întorn, Mă vatămă mai rău ca
ghioaca.
141
Aii El-Yamani, auzind aceste cuvinte ale grăsanei Luna'
Plină, îi spuse :
— Acum poţi să te opreşti ! E rîndul Huriei-de-Rai !
Atunci micuţa şi subţirica fetişcană o privi zîmbitoare pe
grăsana Luna-Plină şi-i zise :
— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit, dăruindu-mi
trup mlădios ca trunchiul subţire de plop, gingaş ca
tulpina de chiparos şi legănător ca un crin.
Cînd mă ridic, sînt ca un fulg ; cînd mă aşez, sînt ca °
umbră ; cînd zburd, sînt ca o boare. Răsuflarea mi-e
gingaşă şi înmiresmată, căci sufletul îmi e uşor şi neatins
de nici 0 greutate.
Eu niciodată n-am auzit, o, preagraso, vreun
îndrăgostit să-şi laude iubita spunînd : „E ditamai cit un
elefant; e dolofană ca un hipopotam". Dimpotrivă,
totdeauna i-am auzit pe îndrăgostiţi spunînd, ca să-şi
zugrăvească iubita : „Are un mijlocel mlădiu şi gingaş. Şi-
atîta calcă de uşor încît de-abia atinge pămîntul cînd
trece. Cu puţin se îndestulează, şi-uu strop de apă i-
astîmpără setea. Iar mişcările ei şi mîngîierile îi sînt
gingaşe, şi îmbrăţişările-i sînt pline de desfătare. E mai
sprintenă ca vrabia şi mai zglobie ca o pitulice. Şi-i
mlădioasă ca un fir de bambus. Zîmbetul ei e plin de
gingăşie, şi gin-gaşe-i sînt mişcările. Cînd o cuprind la
piept, nu-mi rupe braţul. Şi cînd se înclină peste mine, se
înclină cu sfioasă duioşie ; dacă se aşează pe genunchii
142
mei, nu cade greu, ci se aşează dulce ca fulgul unei
păsări..."
Află, dar, dolofano, că pentru mine, cea mărunţică şi
subţire, ard toate inimile. Eu stîrnesc patimile cele mai
cumplite şi-i fac pe cei prea simţitori să înnebunească.
Pe mine, în sfîrşit, mă asemuie cu viţa cea căţărătoare,
care se înlănţuie atît de moale pe trunchiul palmierului.
Eu sînt gazela cea sprintenă, cu ochi umezi şi galeşi. Şi
numele meu de Hurie nu este purtat pe nedrept. [...]
în ce te priveşte, o, grăsano, lasă-mă acum să-ţi spun
tot adevărul. O, morman de grăsime şi de carne, cînd
umbli parcă eşti o raţă ; cînd mănînci parcă eşti un
elefant. La dragoste eşti nesăţioasă, iar de odihnă nu te
mai dai dusă. Sufletu-ţi e şi el buhăit, -ca şi trupul tău, tot
la fel. Giugiulelile tale doboară, omoară. Iar rîsul tău atîta-
i de înfricoşător, de sparge şi osul urechilor. Cînd îţi
suspină-n braţe cel iubit, abia de mai ră-sufli gîfîit; iar la
sfîrşit, de trudă mare, eşti leoarcă, năclăită de sudoare.
Sforăi cînd dormi ; iar cînd eşti trează, sufli ca bivoliţa la
nămiaza ; de-abia poţi să te mişti din loc în loc ; iar cînd te
odihneşti, şi mai cu foc îţi eşti povară, ca întîia oară. Ca
vacile rumegi din fălci în toate zilele, şi rîgîi precum rîgîie
cămilele. De te priveşte cineva din faţă, eşti mai ca
elefantul de măreaţă ; de te priveşte de dindărăt vreodat,
eşti aidoma cu un burduf umflat. într-un sfîrşit, de bună
scamă că despre tine a spus poetul :

143
Ca un burduf e, greu şi plin ; Cu şold cit malul, că,
mişcîndu-1 Oleacă doar, cît de puţin, Cutremură pămîntul.
Şi dacă numai ar tuşi La răsăritul- lumii-odată, Apusu-
ntreg s-ar nărui
Ca-ntr-un vîrtej, cu lumea-i toată. [...] (pp. 21—25) Şi
desigur au vorbit despre frumuseţea lor, punind în umbră
pe cea a adversarelor lor şi Soare-în-Amiaz, cea bălaie, şi
Văpaie-de-Jar, cea roşcovană, desfăşurînd cu toate un
adevărat concurs de frumuseţe. Iar arbitrul, care le iubea
şi le preţuia pe toate, le-a spus că toate sînt frumoase,
fiecare in felul ei şi le-a dăruit daruri bogate, haine
frumoase şi nestemate, vădind că nici culoarea pielii ori a
părului neagră ori albă, bălaie ori roşcovană, nici
înălţimea nu ar ii motive de discriminare. Fiecare fiinţă
umană, conform firii şi conformaţiei îşi poate pune în
evidenţă frumuseţea, iar dacă la trăsăturile fizice,
modelate cu gust, mai adaugă şi acea frumuseţe, pe care
spiritul, bunele maniere, cunoştinţele o aduc, frumuseţea
poate căpăta o reală strălucire.
Din O mie şi una de nopţi, voi. 6 (Florile hazului şi
grădina snoavelor), Editura Minerva (B.P.T.), 1986 ;
traducere de H. Grâmescu.

POVESTEA DOMNIŢEI BUDUR


Un rege numit Şahraman care avea şaptezeci de
cadîne şi patru soţii legitime, bogat şi puternic în ţara sa
Khaledan. era totuşi întristat că nu avea un băiat. Ca şi în
144
basmul despre Făt-Frumos şi ca în multe altele, mai spre
maturitate a avut şi el parte de un copil.
[...] Iar băiatul care se născuse era atît dc frumos şi aşa
de asemuitor cu luna, încît tatăl său, fericit, îl numi
Kamaral-
zaman.
Şi chiar că băiatul era cea mai frumoasă dintre făpturi.
Aceasta s-a văzut mai cu seamă atunci cînd a ajuns flăcău
şi cînd frumuseţea şi-a scuturat peste cei cincisprezece ani
ai lui toate florile care farmecă ochii muritorilor. Cu vîrsta,
în adevăr, desăvîrşirile s-au împlinit întru totul, ochii-i
erau mai plini de vrajă decît coi ai îngerilor Harut şi
Marut, privirile-i mai ademenitoare decît cele ale lui
Tagut, obrajii mai fermecători decît bujorii. Iar mijlocul lui
era mai mlădios ca tulpina de bambus şi mai subţire ca
firul de mătase. Iar spatele lui era aşa de legănător şi de
fermecător, încît privighetorile, văzîndu-1, începeau să
cìnte. [...]
Şi-aşa, Kamaralzaman era fraged ca petala de trandafir
în zori de zi şi suav ca adierea serii. [...]
Şi regele Sahraman atît de mult îşi iubea feciorul, încît
nu putea sta o clipă despărţit de el. Şi cum se temea să
nu-1 vadă irosindu-şi în depravări aleseie însuşiri şi
frumuseţea, rîvnea să-1 însoare mai nainte de-a se săvîrşi
din viaţă, şi să se bucure astfel de cei care vor duce spiţa
mai departe. [...] (pp. 133—134)

145
Nevoind să se însoare, regele a socotit că băiatul
merită pedepsit pentru neascultare şi totodată ferit de
cine ştie ce ispite nepotrivite, aşa că a dat ordin să-l
închidă într-un turn al unei vechi cetăţui, părăsite. Acolo
Efrita Mai-»iuna, „vestită intre toate fiicele duhurilor, atît
prin virtuţile sale, cît şi prin cele ale strămoşilor ei"t
văzind lumină in turn intră să vadă cine e acolo.
Şi care nu-i fu îneîntata mirare la vederea tînărului ce
dormea aproape gol în patul lui ! Se opri mai întîi în vîrful
picioarelor ; apoi, ca să-1 privească mai bine, se apropie
în-eetisor. după ce-şi strinse aripile care o cam
stinghereau în Odaia aceea strîmtă. Pe urmă ridică
învelitoarea ce-1 acoperea I 1 fecior şi rămase uluită dc
frumuseţea lui. Şi încetă să respire vreme de un ceas, de
teamă să nii-1 trezească nainte de-a se fi săturat să
admire în voie toată gingăşia din care era plămădit. Căci,
cu adevărat, farmecul ce se răspîndea din făptura lui
ineîntătoare, rumeneala suavă a obrajilor, dulceaţa
pleoapelor adumbrite de genele-i lungi, arcul minunat al
sprîncenclor, totul, ca şi mireasma îmbătătoare a pielii
sale şi strălucirea aşa de dulce a trupului lui nu se putea
să n-o tulbure pe Mai-

muna, care, în toată viaţa ei de călătoare de-a lungu-


ntregului pămînt, nu mai văzuse asemenea frumuseţe
nicicînd ! [...] (pp. 143—145)
146
Cum Maimuna întîlni în zborul său pe efritul Dahnaş,
fiul lui Şamhuraş îşi povestiră unul altuia pe unde au mai
fost şi ce lucruri minunate au mai văzut.
—O, Maimuna, stăpîna mea, află că mă întîlneşti cum
nu se poate mai potrivit, ca să auzi un lucru cu totul şi cu
totul nemaipomenit ! Ci făgăduieşte-mi, o, tu, cea plină de
farmec, că mă vei lăsa să plec în pace, dacă îţi îndeplinesc
dorinţa, şi că ai să-mi dai o scrisoare de liberă trecere, care
de aci înainte să mă pună la adăpost de reaua voinţă a
tuturor efriţilor vrăjmaşi ai mei, din văzduhuri, din ape şi
de pe pămînt, o, tu, cea care eşti fiica regelui nostru al
tuturor, Domriat cel înfricoşător ! [...]
—Mai întîi, o, slăvită Maimuna, trebuie să-ţi spun că eu
vin acuma tocmai din afundul cel mai îndepărtat, de la ho-
tarele Chinei, ţară peste care domneşte marele Ghiaur,
stă-pînul din El-Budur şi din El-Kusur, unde fără ie număr şi
fără cusur se-nalţă turnuri de jur-împrejur ; und se află se-
raiul în care soţiile lui trăiesc în huzur şi străjik multe stau
la cotituri, pretutindenea-n acel înconjur. Şi, cu ochii mei,
acolo văzui cea mai minunată făptură din cîte am văzut pe
unde-am umblat şi-am trecut, pe singura-i fată. El-Sett
Budur.
Dar cum limba mea n-ar putea, chiar de-ar fi să-mi
crească şi păr pe ea, să-ţi zugrăvească frumuseţea aceea
crăiască, am să-ncerc a-ţi înşira, cum oi putea, cîte ceva din
mîndretea sa Ascultă, dar, o, Maimuna [...]

7 !'
Părul ei, o, stăpîna mea ! Atîta-i de întunecat, că e mai
negru decît despărţirea de prietenii dragi. Iar cînd e
împletit în trei cozi pare că văd trei nopţi deodată.
Faţa ei ! Este albă ca ziua în care se reîntîlnesc nişte
prieteni. Dacă mă uit la ea cînd străluceşte luna-n zare, îmi
pare că mi se arată două luni deodată. Obrajii-i sînt
alcătuiţi din-ţr-o floare de bujor, despărţită în două corole
; pomeţi-i sînt însăşi purpura vinurilor, iar nasu-i e mai
gingaş şi mai semeţ ca lama unei săbii de preţ. Buzele-i
sînt de-agată colorată şi de mărgean aprins ; iar limba-i —
cînd şi-o mişcă — picură vorbă dulce ; iar sucul gurii ei e
mai de rîvnit ca mustul de strugure : stinge şi setea cea
mai arzătoare ! Aşa i-i gura.
Dar pieptu-i ! Binecuvîntat fie Creatorul ! E o ispită vie.
Poartă doi sîni, sîni gemeni, din fildeşul cel mai curat,
rotunzi de-i poţi cuprinde-n cele cinci degete de la o mînă.
Pîntecul ei are nişte gropiţe adumbrite şi-atît de armonios
îmbinate, ca literele arăbeşti de pe pecetea unui scrib coft
din Egipt. Şi din pîntecul acesta izvodeşte un mijloc
subţirel şi mlădios. Dar iată şi spatele...
Spatele ei ! Of ! Of ! tremur cînd mă gîndesc. E o gră-
madă atît de grea că o sileşte pe stăpînă-sa să se aşeze la
loc cînd se scoală şi să se scoale iarăşi cînd se culcă. Nu
pot, cu-adevărat, stăpîna, să-ţi dau a înţelege cum arată,
decît cu ajutorul acestor stihuri ale poetului :

7 !'
Măreţ i-i spatele, vîrtos clădit — De parc că şi-ar cere,
pe măsură, • Un trup şi-un mijlocel mai împlinit Decît
acela care îl îndură. [...]
Aşa i-i spatele ! Şi din el se desprind două falnice
coapse, voinice şi minunat arcuite, unite, sus, sub cununa
lor. Pe urmă vin picioarele fermecătoare şi-atîta de micuţe
că mă minunez cum de pot ele să poarte atîta povară pusă
asupra lor.
Cît despre mijloeu-i şi despre temelia lui, o, Maimuna,
ca să spun drept, nu nădăjduiesc că aş putea să ţi le
descriu cum arată, pentru că, unu-i fără asemuire, cealaltă
e desăvîrşită. [...] (pp. 146—148)
Din O mie şi una de nopţi, 4 (Minunatele poveşti ale
animalelor şi ale păsărilor). Editura Minerva (B.P.T.),
1970 ; traducere de H. Grămescu şi D. Murăraşu.

BASME AFRICANE

In mod evident, în Africa se poate vorbi de alte criterii


de apreciere a frumuseţii, ca fizionomie. Literatura
africană este puţin cunoscută la noi, puţin cunoscută in
general. Imaginea despre africani provine nw.i cu seamă
din literatura memorialistică a marilor exploratori şi
oameni de ştiinţă care au cunoscut triburi şi locuri,
7 !'
obiceiuri şi tipologii umane. Este de menţionat, dată fiind
circulaţia motivelor folclorice că şi în
7,(î

basmele africane găsim similitudini cu basmele din O


mie şi una din nopţi ori din cele europene. Aşadar este
posibil ca influenţele arabe, persane ori europene să se
fi făcut prezente şi acolo. Pe de altă parte, este de
remarcat, ca şi în oazul basmelor diferitelor popoare, că
povestitorii populari nu pierdeau timpul cu descrieri
minuţioase, plastice şi îndestulătoare. Cu toate acestea,
din săracele sugestii pe care le oferă un asemenea gen,
vom putea deduce cîteva nuanţe demne de interes
despre felul în care înţeleg africanii frumuseţea.

LĂMPILE DE VIAŢA ALE TERIALELOR


In acest basm se povestesc nişte intîmplări ciudate cu
un vînător care este urmărit de o terielă (o fiinţă
fabuloasă, un fel de zmeoaică din basmele noastre).
Această terielă putea lua diferite înfăţişări. Ea l-a
urmărit pe vînător sub înfăţişarea unei cămile, iar cînd a
ajuns în sat, printre oameni, s-a transformat într-o
femeie frumoasă, îmbrăcată minunat.
Străbătu satul şi se duse doîndată în piaţa unde erau
aşezaţi oamenii. Toţi o priviră cu uimire, pentru că era
deosebit de frumoasă. Vînătorul se sperie însă, căci
7 !'
recunoscuse în ea pe teriela care, sub înfăţişarea unei
cămile, îi înghiţise pe toţi ai lui.
Frumoasa fată se aşeză pe o bancă de piatră, între
vînător şi un alt om. Cei de faţă erau atît de uimiţi de
frumuseţea ei, încît nici unul nu îndrăznea să scoată o
vorbă. (p. 5)
Fata declară limpede că venise să se nutrite, dar că
se va mărita doar cu acela care o va învinge în luptă.
Brunhilda, regina din epopeea Cîntecul nibelungilor va
pune aceeaşi condiţie celor ce o peţesc şi va dovedi o
forţă nebănuită, în-vingînd şi ucigîml numeroşi
pretendenţi. Basmul continuă să prezinte diferite alte
intîmplări despre vînător şi terielă, dar cum despre
frumuseţe nu mai aflăm detalii ne oprim aici, nefăcînd
altceva decît să-l semnalăm.

SAMBA GUELADIO DIEGUI


Eroul, în peripeţiile prin care trece, află şi de un
monstru care trăia în fluviu şi-i împiedica pe locuitori să
ia apă.
In fiecare an i se dădea drept bir cîte o fată tînără
frumos îmbrăcată, cu cercei de aur în urechi, cu brăţări
la mîini şi la picioare, într-un cuvînt. gătită ca o fiică de
rege. Caimanul era foarte mofturos şi, dacă socotea că
fata nu e destul de bine îmbrăcată, nu primea darul şi le
interzicea oamenilor să-şi reîmprospăteze provizia de
apă. [...]
Paragraful de mai sus ilustrează, dincolo de credinţa
într-un monstru care stăpînea fluviul, deci rezervele de
apă pentru acei locuitori, că o fată frumoasă şi
atrăgător îmbrăcată putea servi ca sacrificiu, ca schimb
în înţelegerea statuată. Era un mod de a preţui astfel
tinereţea, frumuseţea, îmbrăcămintea şi podoabele.

VACA FARA COARNE


Asemăiuitor pînă la un punct cu basmul nostru, Fata
vacii, au şi malgaşii un basm, Vaca fără coarne, in care e
vorba de o vacă văduvă, care mînca iarbă ca orice vacă,
dar şi orez fiert, împletea rogojni, ţesea stofe etc, ca
femeile.
într-o zi, pe cînd păştea, zări un lucru care i se păru
curios : se apropie să-l privească mai de aproape şi văzu
că era un ou mare, alb. îl găsi aşa de frumos şi
neobişnuit, că-1 luă CU grijă, să nu-1 spargă, şi-1 aduse
acasă. Pe urmă, făcu trei coşuri care intrau unul în altul
şi aşeză oul în cel din mijloc. De mai multe ori pe zi ea
deschidea coşurile pentru a-şi admira comoara.
într-o dimineaţă, mare îi fu tristeţea văzînd că oul
avea de gînd să crape. Pleca, totuşi, la cîmp să pască ca
de obicei ; dar ceea ce se întîmpla cu oul ei nu-i ieşea
deloc din minte. De îndată ce se însera se grăbi să se
întoarcă acasă şi, cum băgă capul pe poartă, îşi aruncă
ochii spre locul unde se aflau coşurile. Minune ! Oul
clocise, iar din el ieşise o fetiţă drăgălaşă. Vaca nu prea
ştia ce să creadă despre o treabă ca asta : ba vedea un
mare noroc ce picase peste ea, ba socotea totul ca o
proastă prevestire. Se hotărî totuşi să păstreze copilul
şi-1 crescu aşa cum putu.
Ani lungi se scurseră, şi micuţa ieşită din ou se făcu o
fată frumoasă : vaca-mamă o numi Rasoalavavolo
(Frumoasa cu părul lung).
Fata a fost văzută de un rege şi cerută de soţie, fapt
privit de vacă cu deosebită tristeţe şi disperare.
Fragmentul pe care-l vom cita sugerează, credem, mai
multe lucruri; între acestea, frumuseţea considerată mai
presus de origine şi bogăţie — întrucît regie ia de soţie o
fată săracă. In al doi-

80
ni
lea rind, vom vedea că fata e deposedată de frumuseţe,
dar acest motiv nu devine hotărîtor în anularea intenţiei
de căsătorie, (lestul este des întîlnit în basmele noastre, la
japonezi şi la alte popoare (căsătorii cu porc, cu broască
etc, animale sub care se ascunde totuşi frumuseţea ce va fi
în cele din urmă dezvăluită). în al treilea rînd, în cazul fiin-
ţelor oropsite, în momentele dificile, este salvatoare inter-
venţia mamelor, care le ajută să-şi recapete frumuseţea
sau să şi-o poată pună în valoare cu ajutorul unei
îmbrăcăminţi de excepţie.
— O frumoaso cu părul lung, de ce mă părăseşti ? Şi
dacă nu-ţi mai place să stai cu mine, de ce nu mi-ai spus-o
? [...]
Pe urmă linse cu limba ei zgrunţuroasă obrazul
Frumoasei, îi luă toată pielea de pe faţă şi nu-i lăsă decît
osul alb.
— Acum du-te unde doreşti, şi fă cum crezi !
Vaca luă toate obiectele pe care le adunase pe drum, ca
şi pielea de pe faţa fiicei sale, şi se întoarse în coliba
singuratică. Sosind acasă, atîrnă pielea deasupra vetrei.
După plecarea Vacii fără coarne, tînărul rege se întoarse
la Frumoasa cu părul lung. Care nu-i fu mirarea şi groaza
văzînd un schelet viu vorbind ! O aşezară pe nenorocită pe
un filan-zan (scaun purtat) şi, ajungînd în sat, regele
Mijlocului le spuse tovarăşilor lui să nu povestească
nimănui ceea ce se întîmplase. Pentru ca tînăra fată să nu
fie zărită de oamenii din sat, o aşeză într-o colibă
depărtată şi dădu porunci aspre ca nimeni să nu treacă
prin apropiere. Cu toate acestea, povestea se răs-pîndi.
Celelalte două femei ale regelui Mijlocului îşi bătură joc de
el din pricina noii sale soţii, ceea ce-1 mîhni foarte.
Cu toate acestea, hotărî ziua cînd trebuia celebrată
căsătoria cu cea de-a treia femeie, şi în ziua aceea o
mulţime de lume se strînse pentru a lua parte la petrecere.
Or, este obiceiul ca în acel moment să fie scoase din
colibele lor femeile, pentru a fi comparate unele cu altele
în faţa tuturor ; şi fiecare discută şi judecă ; este aplaudată
cea mai frumoasă, iar celelalte sînt luate în rîs. Un alt
obicei al acelor vremi era de a li se spune femeilor rivale să
împletească multe rogojini şi să ţeasă fiecare un salaka
(veşmînt) pentru soţul lor. Cînd i se spuseră toate astea lui
Rasoalavavolo, ea începu să plîngă şi din pielea feţei, pe
care Vaca fără coarne o agăţase deasupra sobei, lacrimile
curseră pe foc şi-1 stinseră. Vaca-mamă bombănea, pentru
că nu putea să-şi fiarbă mîncarea. Dar văzînd că lacrimile
fiicei sale îi stinseseră focul, veni în grabă la Frumoasa cu
părul lung şi-o întrebă de ce plînge.
— De ce plîng, mamă ? Pentru că nu pot împleti
rogojinile pentru regele, soţul meu !
Mamei îi fu milă de ea.
— Nu-ţi fie teamă, fiica mea, şi adu-mi trestiile !
Mestecă trestiile în gură, şi acestea se schimbară pe dată
în
rogojini minunat împletite.
— Dă-mi şi mătase pentru a face o salaka, mai spune
ea. Mestecă mătasea, şi aceasta se făcu în botul ei un
salaka
sclipitor. După ce fata îi mulţumi, Vaca fără coarne se
întoarse la coliba sa. A două zi Frumoasa cu părul lung fu
anunţată să se pregătească de nuntă. Din nou începu ea să
plîngă, şi în coliba mamei sale lacrimile se scurseră pe foc,
şi-1 stinseră. Şi mama iar veni în grabă în satul regelui de
Mijloc.
— O, mamă, mîine are loc nunta. Va trebui să mă
înfăţişez tuturor cu faţa mea de schelet. Soţului meu îi va fi
ruşine cu mine şi oamenii din sat vor rîde de nefericirea
mea. Aş dori mai bine să fiu moartă !
Atunci Vaca fără coarne, miloasă, linse din nou faţa
fiicei sale, cărnurile acesteia se împliniră şi faţa ei străluci
de o frumuseţe fără seamăn.
A doua zi, puzderie de lume se adună în piaţa publică
pentru a lua parte la petrecerile de nuntă şi la ceremonia
înfăţişării femeilor. Se arătară mai întîi, după obicei,
primele două femei ale regelui şi lumea le lăudă mult
frumuseţea. Pe urmă veni rîndul Frumoasei cu părul lung
să iasă din coliba oi. Cînd apăru, s-ar fi spus că e luna care
se ridică, sau aurul care străluceşte. A fost aclamată ca cea
mai mîndră între mîndre şi mai frumoasă între frumoase.
Pe urmă a fost dusă în triumf către coliba regală [...] (p.
148—150)
BESORONGOLA
Probabil că părul lung este considerat un criteriu de fru-
museţe, odată ce această caracteristică va mai fi
menţionate şi în alte basme africane şi mai ales cînd,
vorbindu-se de frumuseţe, nu se dau alte detalii decît
lungimea părului.
Motivul frumuseţii ascunse într-un chip neatrăgător, al
răbdării şi trecerii cu bine a probelor se găseşte prezentat
limpede şi în basmul Besorongola, în care ceilalţi nu
izbutesc să treacă probele datorită grabei şi
superficialităţii lor, în timp ce Besorongola, ascultînd
sfaturile primite, dînd dovadă de răbdare şi de încă alte
calităţi, izbuteşte să ajungă

la ţintă, unde după încă alte încercări se va bucura de


împlinirea dorinţelor.
[...] Ajunse deci teafăr şi sănătos pe celălalt mal.
Sosind la poarta satului, văzu cîinele cel mare cu părul
lung, cu înfăţişare foarte rea, care-1 ameninţă că-1 va
muşca. Cu toate aces-tea el nu-1 certă şi nici nu-1 lovi, ci
intră în casă fără să-i dea vrro atenţie. După ce se aşeză,
cîinele intră şi se preschimbă m om. Pe urmă se salutară
amîndoi. Besorongola spuse atunci că venise să-şi caute
o soţie. După cîteva clipe, o tînără fată, plină de bube,
intră şi îi spuse :
Stăpîne, cojeşte-mi trestia asta de zahăr !
Besorongola o coji şi i-o dădu înapoi. Pe urmă lăsă să
zboare fihitra care se aşeză pe nasul tinerei fete bolnave.
Această fată îmi aparţine ! strigă el.
Chiar atunci fata se făcu minunat de frumoasă, şi un
păr mare i se revărsă pe umeri. Tatăl spuse, arătîndu-i
un baston :
— Dacă vei putea deosebi partea de jos a
bastonului de partea de sus, fiica mea va fi a ta !
Besorongola, după cc îl cercetă, îl aruncă afară şi
arătă drept partea de jos pe cea care atinsese pămlntul
mai întîi.
— Da, spuse tatăl ; ia-ţi femeia ; este a ta ! Cînd se
întoarse acasă la el, spiritul îi zise :
— Ai acuma tot ce-ţi doreşti, copilul meu, petrece-ţi
timpul în mod plăcut. O vei numi pe femeia ta
Ramarozavapa-diana, deoarece, pentru a o dobîndi, ai
rezistat poftei pentru multe lucruri. [...] (pp. 188—189)
Şi în alte pasaje frumuseţea constituie o preocupare
şi ea este dobîndită cu ajutorul forţei, inteligenţei,
virtuţilor sufleteşti. Dar cum anume arată o femeie sau
un bărbat frumos, aflăm mai cu seamă din comparaţii,
ori din aluzii care ne trimit la trăsături morale. Un bărbat
este „tînăr şi frumos ca luna plină", caracterizare
întîlnită atît în sugerarea frumuseţii femeilor cit şi a
bărbaţilor — luna plină fiind termen găsit şi în basmele
din O mie şi una de nopţi, şi la asiatici, şi în zonele Africii.
Hărnicia şi curajul sînt calităţi universal lăudate, alături
de educaţie, în anumite cazuri, respect, isteţime,
răbdare, bunătate.
Din Ntiy, învingătorul şarpelui Boa. Basme
africane, Editura pentru literatură, 1967 ; traducere de
Corneliu Băr-bulescu.
1&Z2ZZ22C2Z
SA
BASME HISPANICE

Asemănarea dintre literatura populară romană şi


hispanică este cea mai izbitoare. Anumite motive sînt
regăsite la spanioli frecvent şi ar fi de amintit în acest
sens cel puţin cîteva între care Palatul fermecat,
Cumătrul cu bîta, Copiii de împărat cu stea de aur în
frunte, Făt-Frumos spaniol, Merele de aur, Sarea în
bucate, Cimpoiul care-i făcea pe toţi să joace etc.
Asemănările nu fac obiectivul acestor observaţii, dar
este de menţionat, totuşi, felul aproape identic la toate
popoarele de a rezuma frumuseţea eroilor în cîteva
cuvinte, ori cel midi într-o descriere sumară.
Spre deosebire de personajele tinere şi frumoase,
apar şi la spanioli simboluri ale urîţeniei, ale răutăţii,
fireşte acestea în luptă cu binele şi de obicei învinse de
dreptate, frumuseţe, inteligenţă.
Moartea este descrisă ca o babă „în straie cernite şi
urită ca muma pădurii. Era mai galbenă şi mai uscată ca
iasca, cu ochii duşi în fundul capului, stinşi ca o candelă
fără ulei. Avea o gură cit o şură, iar despre nas, ce să vă
mai povestesc, c-avea în loc, un hău..." (p. 39).
Un fecior era „chipeş şi frumos ca rupt din soare" şi a
primit învăţătură ştiinţa armelor, era voinic, îndrăzneţ şi
mîndru. (73—74) Crăiasa lumii pe care o întîlneşte era şi
ea „aşa de mîndră la chip", încît s-a şi îndrăgostit de ea.
Din păcate pentru erou, se întîmplă ca în viaţă (şi ca în
multe alte producţii literare culte şi folclorice ale lumii)
ca în acea crăiasă să-şi afle sălaş nu numai frumuseţe, ci
şi răutate şi şiretenie, (p. 80)
Intr-un alt palat fermecat, cum. sînt multe în basme,
se afla o stăpînă „mai frumoasă decît toate fetele din
împrejurimi". O altă fată era şi ea „aşa de frumoasă, că
toţi flăcăii care o vedeau prindeau drag de ea". Cum era
şi firesc, la o asemenea frumuseţe năzuiau flăcăi „toti
chipeşi si voinici", (p. 103)
Asemenea basmului nostru înşir-te, mărgărite !
spaniolii au unul intitulat Fata împăratului şi maştera
cea haină.
„A fost odată ca niciodată, a fost un împărat şi o
împărăteasă care domneau în Castilia. Aveau ei numai o
fată, dar ce mîndreţe de fată, frumoasă ca ruptă din
soare!" (p. 111) Datorită unei substituiri nefericite
logodnica unui prinţ este
85
la ţintă, unde după încă alte încercări se va bucura de
împlinirea dorinţelor.
[...] Ajunse deci teafăr şi sănătos pe celălalt mal.
Sosind la poarta satului, văzu cîinele cel mare cu părul
lung, cu înfăţişare foarte rea, care-1 ameninţă că-1 va
muşca. Cu toate acestea el nu-1 certă şi nici nu-1 lovi, ci
intră în casă fără să-i dea vreo atenţie. După ce se aşeză,
cîinele intră şi se preschimbă in om. Pe urmă se salutară
amîndoi. Besorongola spuse atunci ( ă venise să-şi caute
o soţie. După cîteva clipe, o tînără fată, plină de bube,
intră şi îi spuse :
— Stăpîne, cojeşte-mi trestia asta de zahăr !
Besorongola o coji şi i-o dădu înapoi. Pe urmă lăsă să
zboare
filutra care se aşeză pe nasul tinerei fete bolnave.
— Această fată îmi aparţine ! strigă el.
Chiar atunci fata se făcu minunat de frumoasă, şi un
păr mare i se revărsă pe umeri. Tatăl spuse, arătîndu-i
un baston :
— Dacă vei putea deosebi partea de jos a
bastonului de partea de sus, fiica mea va fi a ta !
Besorongola, după ce îl cercetă, îl aruncă afară şi
arătă drept partea de jos pe cea care atinsese pămîntul
mai întîi.
— Da, spuse tatăl ; ia-ţi femeia ; este a ta ! Cînd se
întoarse acasă la el, spiritul îi zise :
— Ai acuma tot cc-ţi doreşti, copilul meu, petrece-ţi
timpul în mod plăcut. O vei numi pe femeia ta
Ramarozavapa-diana, deoarece, pentru a o dobîndi, ai
rezistat poftei pentru multe lucruri. [...] (pp. 188—189)
Şi în alte pasaje frumuseţea constituie o preocupare
şi ea este dobindită cu ajutorul forţei, inteligenţei,
virtuţilor sufleteşti. Dar cum anume arată o femeie sau
un bărbat frumos, aflăm mai cu seamă din comparaţii,
ori din aluzii care ne trimit la trăsături morale. Un bărbat
este „tînăr şi frumos ca luna plină", caracterizare
întîlnită atît în sugerarea frumuseţii femeilor cît şi a
bărbaţilor — luna plină fiind termen găsit şi în basmele
din O mie şi una de nopţi, şi la asiatici, şi în zonele Africii.
Hărnicia şi curajul sînt calităţi universal lăudate, alături
de educaţie, în anumite cazuri, respect, isteţime,
răbdare, bunătate.
Din Ntiy, învingătorul şarpelui Boa.
Basme africane. Editura pentru litera-
tură, 1967 ; traducere de Corneliu Băr-
bulescu.
BASME HISPANICE

Asemănarea dintre literatura populară română şi


hispanică este cea mai izbitoare. Anumite motive sînt
regăsite la spanioli frecvent şi ar fi de amintit în acest
sens cel puţin cîteva intre care Palatul fermecat,
Cumătrul cu bîta, Copiii de împărat cu stea de aur în
frunte, P'ăt-Frumos spaniol, Merele de aur, Sarea în
bucate, Cimpoiul care-i făcea pe toţi să joace etc.
Asemănările nu fac obiectivul acestor observaţii, dar
este de menţionat, totuşi, fehd aproape identic la toate
popoarele de a rezuma frumuseţea eroilor in cîteva
cuvinte, ori cel midi într-o descriere sumară.
Spre deosebire de personajele tinere şi frumoase,
apar şi la spanioli simboluri ale urîţeniei, ale răutăţii,
fireşte acestea în luptă cu binele şi de obicei învinse de
dreptate, frumuseţe, inteligenţă.
Moartea este descrisă ca o babă „în straie cernite şi
urită ca muma pădurii. Era mai galbenă şi mai uscată ca
iasca, cu ochii duşi în fundul capului, stinşi ca o candelă
fără ulei. Avea o gură cît o şură, iar despre nas, ce să vă
mai povestesc, c-avea în loc, un hău..." (p. 39).
Un fecior era „chipeş şi frumos ca rupt din soare" şi a
primit învăţătură ştiinţa armelor, era voinic, îndrăzneţ şi
mîndru. (73—74) Crăiasa lumii pe care o întîlneşte era şi
ea „aşa de mîndră la chip", încît s-a şi îndrăgostit de ea.
Din păcate pentru erou, se întîmplă ca în viaţă (şi ca în
multe alte producţii literare culte şi folclorice ale lumii)
ca in acea crăiasă să-şi afle sălaş nu numai frumuseţe, ci
şi răutate şi şiretenie, (p. 80)
într-un alt palat fermecat, cum sînt midte în basme,
se afla o stăp'mă „mai frumoasă decît toate fetele din
împrejurimi". O altă fată era şi ea „aşa de frumoasă, că
toţi flăcăii care o vedeau prindeau drag de ea". Cum era
şi firesc, la o asemenea frumuseţe năzuiau flăcăi „toti
chipeşi si voinici", (p. 103)
Asemenea basmului nostru înşir-te, mărgărite !
spaniolii au unul intitulat Fata împăratului şi maştera
cea haină.
„A fost odată ca niciodată, a fost un împărat şi o
împărăteasă care domneau in Castilia. Aveau ei numai o
fată, dar ce mîndreţe de fată, frumoasă ca ruptă din
soare!" (p. 111) Datorită unei substituiri nefericite
logodnica unui prinţ este

$4
85
nevoită să se deghizeze şi să stea printre lucrătoare.
Totuşi frumuseţea fetei îi atrage atenţia prinţului şi acesta
o recunoaşte. Ca şi în Cenuşăreasa, falsul, minciuna,
nedreptatea, inimosul ies la iveală. Prinţul o recunoaşte
pe fata cea frumoasă şi după chip, dar şi după purtările ei
alese. (p. 118)
Făt-Frumos din basmul spaniol procedează într-un fel
asemănător. Voind să plece, ia şi el un cal şi, după unele
peripeţii, ajunge la Frumoasa lumii, care îl supune la probe
severe, cu riscul că, dacă va pierde, va trebui să-l omoare.
De reţint că în basmul nostru zîna nu-l supune pe Făt-
Frumos la asemenea probe, ele fiind date cu forţele răului,
nu în faţa zînei, care reprezenta frumosul şi binele la un
loc. Făt-Frumos spaniol trebuie să o învingă şi abia atunci
ea îi va da ascultare. Brunhilda din Cînteeul nibelungilor
procedează cam cu aceeaşi duritate, atunci cînd este
peţită, sau ca frumoasele care duc la pierzare peţitorii (p.
123—128).
Basmele la care ne-am oprit vor să demonstreze pe de
o parte că frumuseţea se poate găsi şi în rîndul celor
săraci, iar pe de altă parte că întru dobîndirea ei se cer
uneori multe eforturi, sacrificii, răbdare.

FECIORUL DE LMPARAT Şl FATA DE CIOBAN


Unui fecior de împărat îi căzu dragă fata unui cioban
sărac, care era frumoasă, ca ruptă din soare, mai mîndră
decît o prinţesă de neam. Fata il iubea şi ea, dar îşi dădea
seama i ă, fiind sărmană, nu se cădea să se mărite cu un
fiu de împărat, aşa că-i spunea mereu s-o uite, fiindcă ei
nu se puteau căsători, aşa cum de fapt ar fi vrut şi unul şi
altul. Dar prinţul îi arătă atîta dragoste, încît pînă la urmă
fata se învoi să-i fie mireasă.
Cînd vestea ajunse la urechile împăratului, acesta se
mînie foc şi vru cu orice preţ să-i scoată din cap feciorului
gîndul nunţii. Cu toate că îl luă în toate chipurile, şi cu
binişorul, şi cu răul, totul fu zadarnic. Yăzînd că fiu-său nu-
i dă ascultare, îl ameninţă că o să-l ducă la palatul
fermecat şi o să-l închidă acolo, drept pedeapsă pentru
nesupunerea lui.
Atunci prinţul îi spuse fetei, că, deoarece nu vrea să se
supună voinţei tatălui său şi să-i piardă dragostea, e
nevoit să se ducă departe, la palatul fermecat, dar că, de-o
fi ea în stare să biruie tonte greutăţile drumului şi să
ajungă pînă la el, or să rămînă împreună, fericiţi, şi nimeni
n-o să-i mai despartă vreodată. [...]
Motivul drumului pe care unul din iubiţi trebuie să-
parcurgă în căutarea celuilalt, ca simbol al greutăţilor ce
trebuie depăşite în dobîndirea dragostei şi frumuseţii, ct
fericirii de a trăi cu cel ales, sau al probelor de devotament
şi răbdare este întîlnit mult mai plastic în basmul nostru
Fata de împărat şi porcul fermecat.
166
Tine trei pungi cu galbeni şi încălţările astea de fier.
îi mai'zise el. Puneţi-le şi du-te ia strunga din vale;
acolo ai să vezi trei stejari, de unde se face o cărăruie. Tu
să o iei spre miazănoapte şi s-o ţii tot înainte, chiar de-ar fi
să treci prin chinuri şi primejdii. Iar cînd ţi s-or toci
încălţările de fier, abia atunci o să afli palatul cu pricina şi
o să ne găsim ! Tu însă întreabă mereu pe drum unde se
află palatul fermecat !
Fata ascultă întocmai poveţele prinţului ; porni îndată
la
drum şi, după trei zile de mers, ajunse la un palat în
ruină,
unde îi ieşi în întîmpinare o bătrînă. [...]
Cu ajutorul primit de la diferiţi oameni, află unde este
palatul şi ajunse acolo. Prinţul era însă păzit de o bătrînă
şi fiica sa. Fata a trebuit să le dăruiască o minunăţie dc
furcă, o vîrtelniţă şi izbuti să intre în odaia prinţului.
Feciorul de împărat şi fata de cioban făcură nunta, si se
povesteşte că au trăit fericiţi şi au avut mulţi copii, iar
eU
încâlceai pe-o şa şi v-am spus povestea aşa !

FATA FARA BRAŢE


A fost odată un om tare sărman, care avea o fată
nespus de frumoasă. Ca să aibă cu ce-şi duce zilele, el şi
fiica lui, omul mergea în fiecare zi la pădure, şi pe ploaie si
pe furtună, ca să strîngă lemne să le vîndă.
167
Intr-o zi, pe cînd tăia lemne, îi apăru în faţă, pe după un
stejar bătrîn, un cavaler care-1 întrebă :
— Ia spune-mi, ce cauţi aici ? Iar omul cel sărman
răspunse :
— Păi am venit să tai lemne, să le vînd, că am o fată
de crescut.
Auzind vorbele astea, cavalerul, care nu era altul decît
diavolul, ieşi de după stejar şi-i dădu omului o pungă plină
cu galbeni, zicîndu-i :
— Tine banii ăştia si du-te acasă, iar diseară o să vin
ia tine !
Şi tăietorul de lemne se întoarse acasă tare mulţumit.
Cum ajunse, îi povesti fetei ce i se întâmplase. îi dădii
punga cu galbeni şi-i zise că diseară o să vină la ei
cavalerul care i-o dăruise.
— Dar bine, tătucă, cine-i cavalerul ăsta ? îl întrebă ea,
mirată.
— O să-1 întrebăm diseară, cînd o să vină, răspunse
tatăl.
Povestea cu întîlnirea din pădure s-a repetat de trei ori,
dar diavolul sub înfăţişare de cavaler nu a izbutit să intre
în casă, cum promisese tăietorului de lemne. Văzînd că
fata i se opune şi caută să-l evite, se hotărî să recurgă la
un şiretlic^ şi s-o fure. Izbuti s-o fure, dar ea căuta cu orice
chip să fugă. în consecinţă, cavalerid i-a tăiat mîinile si a
atîrnat-o într-un copac. O împrejurare fericită face ca fata
să fie descoperită de nişte cîini şi de împărat. Şi fata
168
rămase la palatul împăratului, iar prinţul, văzînd-o •cît era
de mîndră, prinse drag de ea şi le spuse părinţilor •că vrea
s-o ia de nevastă.
Dar împăratul şi împărăteasa nu se învoiră, zicîndu-i că
era o ruşine să ia o fată fără braţe, care nu-i bună de
nimic, nici să-şi crească copiii. Feciorul le răspunse atunci
că lui nu-i păsa că fata nu avea braţe, fiindcă aveau doar
bani din belşug şi multe slugi, aşa că o să aibă cine să vadă
de copii. [...] în cele din urmă, prinţul se însoară cu fata şi
după moartea părinţilor ajunge împărat, iar fata
împărăteasă. La un moment dat tînărul împărat pleacă
departe şi în acest timp împărăteasa cea tînără rămasă la
palat naşte doi gemeni frumoşi. Numai că, diavolul dă
veste împăratului că soţia sa născuse doi şobolani în loc de
copii. Cum împăratul bănui că e ceva necurat la mijloc, îi
scrise împărătesei să-i crească, aşa cum erau, pînă se
întoarce el. Atunci diavolul puse alt răvaş în loc, în care
stătea scris că împăratul dădea poruncă să ia îndată copiii
şi să le taie capul, că de nu-i va da ascultare, o s-o omoare.
Cînd primi scrisoarea pusă de diavol, împărăteasa
izbucni în lacrimi şi zise că pe fiii ei nu-i omoară pentru
nimic în lume. Şi puse de-i făcură două traiste ; una o
atîrnă în faţă iar alta în spate, băgă copiii în ele şi o porni
în lume. [...] începe aşadar un drum de suferinţă şi
răbdare. Datorită forţei sale morale şi dragostei
adevărate, femeia şi-a recăpătat braţele şi în cele din
urmă s-a întîlnit cu împăratul, care pornise în căutarea ei.
169
în vremea asta împăratul nu-şi mai lua ochii de la
tînără, c are era leit nevastă-sa, numai că avea braţe, şi se
tot întreba în sinea lui, fără să se dumirească :
— Oare să fie chiar nevastă-mea ? Ba, nu-i cu putinţă,
că ea n-are braţe, şi tînără asta are.
Cum se făcuse cam frig, servitorii mai aduseră lemne să
înteţească focul, ca să se încălzească împăratul, şi căzu un
tăciune aprins chiar pe mantia lui, care luă foc. Copiii, care
erau frumoşi ca rupţi din soare, de împăratul nu se mai să-
tura să se uite la ei, strigară :
— Tătucă, ţi s-a aprins mantia !
împăratul îi sorbea din priviri, dar nu scoase un cuvînt.
Iar copiii îi strigară încă o dată :
— Tătucă, ţi s-a aprins mantia !
Atunci împăratul nu mai putu să rabde şi o întrebă pe
tînâra cea frumoasă :
— Adevărat grăiesc copiii ăştia ?
Şi ea îl îmbrăţişa cu drag, zicîndu-i :
— Da, dragul meu, adevărul adevărat ![...]
Din Paloma blanra. Basme hfspanfer, Editura
Minerva (B.P.T.), 1975 ; t-aducere de Tudora Şandiu-
Oltcanu.

DIN LITERATURA POPULARA ROMÀNA


170
Ideahd de frumuseţe relevat de literatura populară
română în diversele genuri (poezie, strigături, balade,
basme) izvorăşte tiu atît dintr-o contemplare estetică
desprinsă de viaţă, ci de cele mai multe ori dintr-o firească
împletire a gustului cu necesităţile vieţii reale, adică din
nevoia de a acorda adini-raţie acelor fiinţe nu numai
frumoase în sine, ci şi prin robusteţea trebuitoare muncii,
prin virtuţile unei existenţe trăite în bunătate, morală,
vrednicie, curăţenie trupească şi sufletească. Frumuseţea
omului în mijlocul unei naturi frumoase este adesea
comparată cu florile, pentru gingăşia lor, cu brazii pentru
supleţea lor, cu stejarii pentru robusteţea şi temeinicia lor,
cu cele mai alese culori ale cîmpiei si ale cerului, iar cînd
povestitorul este mai înclinat spre poezie şi filozofare, cu
soarele, luna şi luceferii. Sănătatea, cinstea, voinicia, în-
drăzneala, vrednicia, isteţimea sînt valori aduse în
sprijinul frumuseţii fizice. Nume ca Făt-Frumos, Ileana
Sînziana, fără a adăuga multe detalii concrete, sînt
simboluri ale frumuseţii.

CÎNTECE
Deşi ţăranul preferă de soţie o femeie sănătoasă,
voinică, rumenă — aceste trăsături semnificînd că
tovarăşa de viaţă e bine să fie frumos clădită şi aptă
pentru muncile la cîmp şi în gospodărie (cum vom vedea),
171
în cîntecele cu un pronunţat fior liric, mîndra lui este mai
cu seamă înaltă şi subţire, cu ochii vii, expresivi,
sprîncenată.
—Măriuţă, trup subţire Mă mir ce pămint te ţine, De
nu mai vii pe la mine.
—Mă ţine pămint cu flori, Să fiu dragă la feciori.
Mă ţine pămînt cu iarbă, Ca să le fiu la toţi dragă. Mă
ţine pămînt cu grinzi, Să fiu dragă la părinţi. Mă ţine
pămînt cu humă, Ca să fiu dragă la mumă. Mă ţine pămînt
cu piatră, Ca să fiu dragă lui tata. Mă ţine pămînt cu brazi,
Ca să fiu dragă la fraţi. 5
Nu ştiu luna-i luminoasă Ori e puica mea frumoasă. Nu
ştiu luna-n ceruri trece Ori puica la apă rece. Nu ştiu luna
s-a ivit Ori puicuţa mi-a zîmbit. Nu ştiu luna s-a ascuns Ori
puica nu-mi dă răspuns.
M. Eminescu, Literatură populară, voi. nr. 8.
Cînd este pusă în joc frumuseţea în rivalitate cu bogă-
ţia, omul plaiurilor româneşti nu şade midt în cumpănă,
căci preferă pe fata frumoasă celei bogate, dar cu anumite
cusururi. Un om frumos avînd şi calităţi ca vrednicia, cu-
minţenia, isteţimea etc. este în stare să întreţină concomi-
tent şi sentimentul de dragoste, dar şi să realizeze cele ne-
cesare bumdui trai.
12
Foaie verde viorea, Dincolo peste vîlcea, Două fete să
certa, Cea săracă cu-a bogată. A bogată ce zicea ?
172
— Pe mine, neică mă ia, Că-mi dă maica vacă, boi, Şi
moşia de la noi !
Dar a săracă ce-mi zicea ?
— Că mă ia neică, mă ia, Că-mi dă maica ochii mei #
Şi face cît boii tăi !
Şi-mi mai dă măicuţa mie, Pieptu şi cu şoldurile. [...] (p.
115)

STRIGATURI
Ca o confirmare a celor spuse mai înainte, iată şi strigă-
turile ce se făceau la horă ori la şezători care scot în evi-
denţă tot frumuseţea şi calităţile omului sărac dar simplu
şi cinstit în modestia sa frumoasă, lipsită de îngîmfarea
proprie celor fără merite personale.
36
—Ce eşti fat-aşa jucată ?
—Cum n-aş fi dacă-s bogată ?
—Ce eşti fat-aşa fudulă ?
—Cum n-aş fi dacă-s chiabură ?
—Ce eşti fat-aşa de slută ?
— Că n-am dat cu pudră multă. [...] (p. 201)
Degeaba unii (unele) sînt voinici şi sănătoşi, dacă n-au
tragere de inimă să muncească, se spune în popor.
Poetul ia în derîdere asemenea atitudini de lene, trîndăvie,
încercări diverse de sustragere de la muncă în cîmp sau în
gospodărie, toate acestea diminuînd sau chiar anulînd
173
impresia bună pe care cineva o face prin frumuseţea
corporală.

Am o mîndră ca şi-o cruce


Şi la lucru n-o pot duce.
Dimineaţa-i roua mare
Şi se udă pe picioare.
La amiazi o soare -nalt.
Nu poate lucra de cald.
Colo, cam pe la ojină,
O pişcă ţînţari de mină.
Seara cînd se răcoreşte.
Zice că se osteneşte. [...] (p.203)
66
Mărita-m-aş mărita, Cu suveica nu pot da. Cu badea nu
pot juca, Pîinea n-o pot frămînta. Pe lopată n-o pot pune.
Pin' n-oi lega-o c-e fune. Dar nici d-aia n-ar fi baiu, Dar nu
pot face mălaiu. De mălai n-ar fi nimica, Nu pot face
mămăliga.
67
Mărita-m-aş mărita.
Cine dracu m-a lua ?
Pita nu ştiu frămînta,
în cuptor n-o ştiu băga,
174
43

Lîna n-o ştiu scărmăna,


Nici cînepa sbiciula.
Şi totuşi m-aş mărita. [...] (p. 212)
69
Dragă mi-i lelea bălaie,
Că face bune mălaie.
Că le bagă cu lopata
Şi le scoate cu covată.
Şi le-nchină porcilor
De sufletul morţilor.
Mîncaţi porci, vă veseliţi,
Şi pe morţi îi pomeniţi. [...] (p. 213)

93
43

Asta-i mîndra cea voinică, Doarme lingă mămăligă !


Mămăliga fierbe-n oală Ea cu somnii se omoară.
73
De la uşă pîn-la pat,
Purecii se trag de cap ;
De la uşă pîn-la measă,
Purecii se-ndcasă.
La leliţa-n jebul sugnii,
Trei pureci se bat cu pumnii ;
La leliţa-n jcb la rochie,
Trei pureci se bat cu bote ;
La leliţa-n buzunari,
Trei pureci se bat cu pari. [...] (p. 214) în jelui său simplu,
direct, critic, şugubăţ, poetul din popor, observă, spune pe
loc cum se pricepe, dar sugerînd fără putinţă de îndoială că
este preferată frumuseţea, vrednicia şi curăţenia. La acestea
se adaugă şi nevoia unei alte calităţi care se traduce în
blindeţe, într-o purtare omenoasă, lipsită de durităţi.
88
Ce mi-e drag mie pe lume :
Cărările prin pădure,
Căutînd cu mina mure.
Şi mi-i drag pomul cu prune
Şi omul cu vorbe bune.
Şi mi-i drag nucul cu nuci
Şi omul cu vorbe dulci. [...] (p. 218)
Mă miram ce-mi place mie :
93
43

Mărul roşu de la vie,


Bădiţa de omenie,
Mă miram că ce mi-i drag :
Mărul roşu pădureţ
Bădiţa cu părul creţ. [...] (p. 219)
Probabil ca o dorinţă (o preferinţă) specifică vremurilor
moderne, între calităţile bărbatului apare şi aceea de a şti
carte, ilustrînd atît pătrunderea învăţăturii la sate, cit şi
dorinţa de emancipare, de ridicare în ochii sătenilor prin
ştiinţă de carte. Este posibil ca gîndurile exprimate poetic să
fi fost şi o simplă dorinţă a fetei (ori a soţiei) de a primi
din depărtările pe unde se afla bărbatul veşti despre
sănătatea lui, despre întoarcerea lui şi bineînţeles cuvintele
alintătoare de dragoste, de speranţă etc.
94
Dă-mi, doamne, ce-oi cere eu, Dă-mi o peară şi-o gutuie
Şi-un bădiţ ce ştie scrie, Dă-mi un măr şi jumătate Si-un
bădit ce stie carte ! 96
Mult mă mir ce-mi place mie :
Mărul roşu de hîrtie,
Bădiţă ce ştie scrie
Mărul roşu jumătate,
Badea care ştie carte. [...] (pp. 220—221) Comparaţia se
face cu florile cele mai gingaşe din preajmă, iar urările la
întîlnire ori la despărţirile trecătoare, exprimă aceeaşi
sensibilitate.
92
93
—Rămîi, puică, sănătoasă, Ca o garoafă frumoasă.
—Du-te, bade, sănătos,
Ca un trandafir frumos. [...] (p. 219)
BALADA MIORIŢA
Inegalabila creaţie populară Mioriţa, baladă in care se
deapănă povestea ciobanului care urmează să fie ucis de
tovarăşii săi conţine şi o sumară dar excelentă descriere a
frumuseţii omului îndrăgostit de lumea sa, de cîntec, de
viaţă, încît el este contopit cu natura şi cu tot ce-l
înconjoară, ca o parte a frumuseţii universului.
Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se
cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei Unu-i
Moldovean, Unu-i Ungurean Şi unu-i Vrîncean [...]
Pizma voise ca doi dintre ei să uneltească împotriva celui
de-al treilea, care era mai avut, mai frumos, mai vrednic —
pentru că, evident, toate aceste calităţi rezultă fără a fi
numite direct din tot ce se spune mai departe.
Că-i mai ortoman,
Ş-are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi cîini mai bărbaţi !... [...] Cred că esenţial nu este că
oiţa era năzdrăvană şi suferea la apropierea morţii
ciobănaşidui, ci mai degrabă sugestia baladei, că bunătatea
tînărului, iubirea şi apropierea lui de natură, priceperea ce
o dobîndise în cunoaşterea animalelor pe care le îngrijea
95
(calitate de seamă, lăudată şi în alte producţii populare
epice la noi sau în alte literaturi), toate acestea i-au permis
să intuiască pericohd ce-l pîndea, să citească în starea „oiţei
năzdrăvane11 tristul mesaj. FA doreşte să fie îngropat, dac-o
fi să moară...
Aici pe aproape
în strunga de oi.
Să fiu tot cu voi ;
In dosul stînii
Să-mi aud dinii, [...]
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice eu drag !
Fluieraş de os,
Mult zice duios !
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc !
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strînge
Pe mine m-or plînge. [...] El nu vrea ca moartea lui să
afecteze inimile celor ce-l cunosc şi-l iubesc şi spre a nu le
produce întristare doreşte să li se spună că s-a însurat...
Cu-o mîndră crăiasă,
A lumei mireasă ;
Că la nunta mea
A căzut o stea ;
95
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa. [...]
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întîlni
Măicuţă bătrînă
Din ochi lăcrămînd,
Pe cîmp alcrgînd,
Cu brîul de lină
Pe toţi întrebînd Şi la toţi zieînd : Cine-au cunoscut Cine
mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel ? Feţişoara
lui Spuma laptelui ; Mustăcioara lui Spicul griului ; Perişorul
lui Pana corbului ; Ochişorii lui Mura cîmpului !... Tu,
Mioara mea. Să te-nduri de ea Si-i spune curat
Că m-am însurat [...] (pp. 229—232).
Din Antologia de literatură populară, Editura
Academiei R.P.R., 1953.

BASME
Nu s-ar putea spune că basmele abundă în descrieri de
frumuseţi, concrete, a trăsăturilor fizice, iar cînd totuşi sînt
menţionate ici-colo, unele detalii, diferă de la povestitor la
povestitor, conform gusturilor, convingerilor sale. FA
înfrumuseţează personajul după ştiinţa şi preferinţele
personale. în general, se recurge la formula generală ca în
Tinereţe fără bă-trîneţe şi viaţă fără de moarte şi ca în
midte altele : „A fost o dată iui împărat şi o împărăteasă,
amîndoi tineri şi frumoşi". Mai mult nu ni se spune. N-avem
95
decît să completăm noi, ascultătorii, cum voim, cum
credem, chipul, frumuseţea acestor tineri împăraţi. Dar
despre Făt-Frumos ştim oare mai mult, în privinţa
fizionomiei ? Şi cui i s-ar fi cuvenit o descriere mai plastică
decît celui ce era şi numit ca atare, adică celui ce, într-un
anume fel, era un etalon, un model ? Dar tocmai fiindcă ar
fi fost riscant să fie descris un asemenea model şi el să nu
fie pe placul altor ascultători, cu alte gusturi, alte concepţii
despre frumuseţe, povestitorul popular a preferat să lase
descrierea fizionomică în voia fiecăruia. Poporul a ţinut însă
să precizeze detaliile altei frumuseţi omeneşti, aceea ce
rezulta din trăsăturile morale.

TINEREŢE FÂRA BATRÎNEŢE ŞI VIAŢA FARA DE MOARTE


Făt-Frumos, fiul celor doi tineri împăraţi, nu era totuşi un
copil ca oricare. Avea anumite calităţi prin care se indivi-
dualiza şi anunţa o aleasă evoluţie.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai
îndrăzneţ, îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile
pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună,
astfel încît împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împă-
răţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca
Solomon împărat.
în concepţia populară frumuseţea nu însemna întotdea-
una doar aparenţe atrăgătoare, ci mai cu seamă substanţa,
fondul sufletesc şi valoarea calităţilor. Priceperea omului
este cu atît mai meritorie cu cit poate sesiza, dincolo de for-
95
mele uneori modeste sau chiar sărăcăcioase, zestrea acelei
frumuseţi care rezistă alterării vremii. Cînd este hotărît să
plece în călătorie spre a-şi împlini idealul, Făt-Frumos alege
calul cel mai bun, ceea ce ne convinge că, într-adevăr, înţe-
lepciunea sa era remarcabilă, ieşită din comun. Apoi Făt-
Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai
frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul ;
dar cum punea mina şi apuca pe cîte unul de coadă, îi
trîntea, şi astfel toţi caii căzură. în sfîrşit, tocmai cînd era să
iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un
colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dînsul ; iar
cînd puse mîna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise :
— Ce porunceşti, stăpîne ? Mulţumesc lui Dumnezeu că
mi-a ajutat ca să mai puie mîna pe mine un voinic.
9fi

Iar dacă-i zări,


Dacă-i întîlni
Măicuţă bătrînă
Din ochi lăcrămînd,
Pe ci mp alcrgînd,
Cu brîul de lină
Pe toţi întrebînd
Şi la toţi zieînd :
Cine-au cunoscut Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras
printr-un inel ? Feţişoara lui Spuma laptelui ; Mustăcioara
lui Spicul griului ; Perişorul lui Pana corbului ; Ochişorii lui
95
Mura eîmpului !... Tu, Mioara mea. Să te-nduri de ea Şi-i
spune curat
Că m-am însurat [...] (pp. 229—232).
Din Antologia de literatură populară. Editura Academiei
R.P.R., 1953.

BASME
Nu s-ar putea spune că basmele abundă în descrieri de
frumuseţi, concrete, a trăsăturilor fizice, iar cînd totuşi sînt
menţionate ici-colo, unele detalii, diferă de la povestitor la
povestitor, conform gusturilor, convingerilor sale. El
înfrumuseţează personajul după ştiinţa şi preferinţele
personale. In general, se recurge la formula generală ca în
Tinereţe fără bă-trîneţe şi viaţă fără de moarte şi ca in
multe altele : „A fost o dată un împărat şi o împărăteasă,
amîndoi tineri şi frumoşi". Mai mult nu ni se spune. N-avem
decît să completăm noi, ascultătorii, cum voim, cum
credem, chipul, frumuseţea acestor tineri împăraţi. Dar
despre Făt-Frumos ştim oare mai
9fi
mult, în privinţa fizionomiei ? Şi cui i s-ar fi cuvenit o des-
criere mai plastică decît celui ce era şi numit ca atare, adică
celui ce, într-un anume fel, era un etalon, un model ? Dar
tocmai fiindcă ar fi fost riscant să fie descris un asemenea
model şi el să nu fie pe placid altor ascultători, cu alte gus-
turi, alte concepţii despre frumuseţe, povestitorul popular a
! 7
preferat să lase descrierea fizionomică în voia fiecăruia.
Poporul a ţinut însă să precizeze detaliile altei frumuseţi
omeneşti, aceea ce rezulta din trăsăturile morale.
TINEREŢE FARA BATRÎNEŢE ŞI VIAŢA FARA DE MOARTE
Făt-Frumos, fiul celor doi tineri împăraţi, nu era totuşi
un copil ca oricare. Avea anumite calităţi prin care se indivi-
dualiza şi anunţa o aleasă evoluţie.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai
îndrăzneţ, îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile
pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o
lună, astfel încît împăratul murea şi învia de bucurie. Toată
împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi
procopsit < a Solomon împărat.
In concepţia populară frumuseţea nu însemna întotdea-
una doar aparenţe atrăgătoare, ci mai cu seamă substanţa,
fondul sufletesc şi valoarea calităţilor. Priceperea omului
este cu atît mai meritorie cu cît poate sesiza, dincolo de for-
mele uneori modeste sau chiar sărăcăcioase, zestrea acelei
frumuseţi care rezistă alterării vremii. Cînd este hotărît să
plece în călătorie spre a-şi împlini idealul, Făt-Frumos alege
calul cel mai bun, ceea ce ne convinge că, într-adevăr, înţe-
lepciunea sa era remarcabilă, ieşită din comun. Apoi Făt-
Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai
frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-! i aleagă unul ;
dar cum punea mîna şi apuca pe cîte unul de coadă, îi
trîntea, şi astfel toţi caii căzură. în sfîrşit, tocmai cînd era să
iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zâ rind într-un
! 7
colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dînsul ;
iar cînd puse mîna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise :
— Ce porunceşti, stăpîne ? Mulţumesc lui Dumnezeu (â
mi-a ajutat ca să mai puie mîna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca luminarea.
Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă şi calul îi
zise :
— Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri la tată-tău
paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta
el cînd era flăcău ; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi
mina ta sase săptămîni şi orzul să mi-1 dai fiert în lapte. [...]
Cînd auzi de la Făt-Frumos că hainele şi armele sînt bine
curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele
şi răpciugea căzură de pe dînsul şi rămase întocmai cum îl
fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi ; văzîndu-1
Făt-Frumos astfel. îi zise : — De azi în trei zile plecăm.
De aici se pot trage multe concluzii şi specialiştii au pro-
pus diferite căi de interpretare, asupra cărora nu este ne-
voie să stăruim. Este însă neîndoielnic că putem conchide,
în ce priveşte frumuseţea, următoarele : nu întotdeauna în-
făţişarea exterioară este edificatoare, adesea sub o
înfăţişare modestă puţind descoperi fiinţe înzestrate cu
calităţi deosebite ; frumuseţea pentru a fi cultivată şi
păstrata presupune curăţenie, îngrijire, o hrană adecvată,
raţională; frumuseţea (valoarea) capătă valenţe în raport
de persoana care ţi se află în apropiere, adică de fiinţa
căreia i te dedici sufleteşte. Elementele privind alegerea
! 7
calului şi revelaţia descoperirii calităţilor lui superioare se
repetă şi în alte basme şi fără prea mari deosebiri.
Ajuns deci Făt-Frumos în locurile unde locuiau zînele
care aveau parte de tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de
moarte, zîna 1-a primit cu mirare şi bucurie. Ni se spune că
zîna „era naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie
mare !w Şi că el văzînd-0 „rămase încremenit", (p. 33)
ILEANA SIMZIANA
Şi in acest basm, alegerea calului este semnificativă. Ca
şi Făt-Frumos, tînăra fdQd de împărat va şti să distingă ade-
vărata valoare, chiar cind ea este ascunsă sub o înfăţişare
Lipsită de strălucire.
— Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stă-
pînă, te uiţi aşa de galeş la mine. Ce pui de voinic era în
tine-reţele lui ! Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi.
Dară de cînd a îmbătrînit, nici pe mine n-a mai încălecat
altul. Şi dacă mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă
hrănească ca el. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum să-
mi priiască mie, în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe d-
alde ăştia. [...]
La a zecea zi, unde se scutură odată calul, şi se făcu
frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară. [...]
Ileana Sînziana este prezentată ca fire poetică,
visătoare, predispusă la contemplaţie.
Fata împăratului, care nu ieşise din casă de cînd o făcuse
mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzînd frumuseţile
câmpului. Aici îi venea să descalece ca să adune cîte un
! 7
mănunchi de flori din mulţimea aia care acoperea văile şi
dealurile, fiori de cari nu mai văzuse ea ; aici îi venea să se
dea la umbră sub cîte un copaci nalt şi stufos, în care miile
de paseri cîntau fel de fel de cîntece, aşa de duioase, de
erau în stare să te adoarmă ; şi aici în urmă să se ducă la
cîte un şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din cîte un
colţ de piatră din coastele dealurilor ; susurul acestor
izvoare o fă<<;< să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vadă
curgerea lor cea şerpuită ce luneca pe pămînt, încungiurate
de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la
toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte
şi să-şi cate de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-
alde astea, deeît după ce duc trebile la capăt bun. [...] (pp.
47—48).
Intr-una din peripeţiile sale, Ileana Simziana ajunge la o
zmeoaică. Aceasta, deşi o vedea îmbrăcată bărbăteşte,
date fiind trăsăturile specific feminine, a voit să verifice
printr-o metodă proprie acest lucru. Pe noi ne interesează
ce anume în înfăţişarea şi comportarea ei a trezit bănuiala
zmeoaicei. ...Ea zicea fiului său că nu se poate să fie bărbat,
fiindcă vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa
de gingaş, încît îţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă,
perişorul supţirc şi stufos ii cădea pe umeri în unde, faţa-i
are pe vino-ncoace ; ochii ăia marii, frumoşi şi vioi de te
bagă în boale, mânuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de zînă,
şi în sfîrşit totul nu putea să fie decît de fată, măcar că se
ascundea sub ţoalele cele voiniceşti. Apoi hotărîră să mai
! 7
facă o încercare. [...] (p. 51). Ca şi la Făt-Frumos, la Ileana
Simziana, pe Ungă frumuseţea ei deosebită, se constată de
asemenea şi calităţi ca înţelepciunea, vitejia, priceperea,
isteţimea. Ajunsă la marele împărat pe care trebuia să-l
slujească, cum era obiceiul, a întîlnit acolo mulţi fii de
împăraţi. Comparaţia ce se face între ea şi ceilalţi oaspeţi
este demnă de interes spre a pune în valoare calităţile ei
multiple.

Şi inţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca luminarea.


Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă şi calul îi
zise :
— Ca să ajungi la dorinţa la, trebuie să ceri la tată-tâu
paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta
el cind era flăcău ; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mîna
ta şase sâptămîni şi orzul să mi-1 dai fiert în lapte. [...]
Cind auzi de la Făt-Frumos că hainele şi armele sînt bine
curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi
răpciugea căzură de pe dînsul şi rămase întocmai cum îl fă-
tase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi : văzîndu-1
Făt-Frumos astfel. îi zise : — De azi în trei zile plecăm.
De aici se pot trage multe co?icluzii şi specialiştii au pro-
pus diferite căi de interpretare, asupra cărora nu este nevoie
să stăruim. Este însă neîîidoielnic că putem conchide, în ce
priveşte frumuseţea, următoarele : nu întotdeauna în-
făţişarea exterioară este edificatoare, adesea sub o
înfăţişare modestă puţind descoperi fiinţe înzestrate cu
! 7
calităţi deosebite ; frumuseţea pentru a fi cultivată şi
păstrată presupune curăţenie, îngrijire, o hrană adecvată,
raţională ; frumuseţea (valoarea) capătă valenţe în raport
de persoana care ţi se află în apropiere, adică de fiinţa
căreia i ie dedici sufleteşte. Elementele privind alegerea
calidui şi revelaţia descoperirii calităţilor lui superioare se
repetă şi în alte basme şi fără prea mari deosefnri.
Ajuns deci Făt-Frumos în locurile unde locuiau zînele care
aveau parte de tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de
moarte, zîna 1-a primit cu mirare şi bucurie. Ni se spune că
zina „era naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie
mare !"1 Şi că el văzind-o „rămase încremenit", (p. 33)
ILEANA SIMZIANA
Şi m acest basm, alegerea calului este semnificativă. Ca şi
Făt-Frumos, tînăra fiică de împărat va şti să distingă ade-
vărata valoare, chiar cind ea este ascunsă sub o înfăţişare
Lipsită de strălucire.
— Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stă-
pînă, te uiţi aşa de galoş la mine. Ce pui de voinic era în tine-
reţele lui ! Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. Dară de
cînd a îmbătrînit, nici pe mine n-a mai încălecat altul. Şi dacă
mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca
el. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum să-mi priiască mie,
în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe d-alde ăştia. [...]
La a zecea zi, unde se scutură odată calul, şi se făcu
frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară. [...]
189
Ileana Sinziaua este prezentată ca fire poetică, visătoare,
predispusă la contemplaţie.
Fata împăratului, care nu ieşise din casă de cînd o făcuse
mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzînd frumuseţile timpu-
lui. Aici îi venea să descalece ca să adune cîte un mănunchi
de flori din mulţimea aia care acoperea văile şi dealurile,
flori de cari nu mai văzuse ea ; aici îi venea să se dea la
umbră sub cîte un copaci nalt şi stufos, în care miile de pa-
seri cântau fel de fel de cântece, aşa de duioase, de erau io
stare să te adoarmă ; şi aici în urmă să se ducă la cîte un
şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din cîte un colţ de
piatră din coastele dealurilor ; susurul acestor izvoare o
făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vadă curgerea lor
cea şerpuită ce luneca pe pămînt, încungiurate de mulţime
de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea
calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate
de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea,
dec ît după ce duc trebile la capăt bun. f...] (pp. 47—48).
Intr-una din peripeţiile sale, Ileana Simziana ajunge la o
zmeoaică. Aceasta, deşi o vedea îmbrăcată bărbăteşte, dale
fiind trăsăturile specific feminine, a voit să verifice printr-o
metodă proprie acest lucru. Pe noi ne interesează ce anume
în înfăţişarea şi comportarea ei a trezit bănuiala zmeoaicei.
...Ea zicea fiului său că nu se poate să fie bărbat, fiindcă
vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa de gingaş,
încît îţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă, perişorul

190
supţirc şi stufos îi cădea pe umeri în unde, faţa-i are pe vino-
ncoace ; ochii ăia marii, frumoşi şi vioi de te bagă în boale,
mânuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de zînă, şi în sfârşit totul
nu putea să fie decît de fată, măcar că se ascundea sub
ţoalele cele voiniceşti. Apoi hotărîră să mai facă o încercare.
[...] (p. 51). Ca şi la Făt-Frumos, la Ileana Simziana, pe Ungă
frumuseţea ei deosebită, se constată de asemenea şi calităţi
ca înţelepciunea, vitejia, priceperea, isteţimea. Ajunsă la
marele împărat pe care trebuia să-l slujească, cum era
obiceiul, a întîlnit acolo mulţi fii de împăraţi. Comparaţia ce
se face între ea şi ceilalţi oaspeţi este demnă de interes spre
a pune în valoare calităţile ei midtiple.
Ceilalţi fii de împăraţi care slujeau acolo îi ieşiră înainte şi
o întîmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dîrisa, căci şi vorba-
i şi faţa îşi erau cu lipici.
A doua zi se înfăţişă la împăratul şi spuse pentru ce a
venit. împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise aşa
voinic chipeş şi drăgălaş. îl plăceau prea mult răspunsurile
ce primise la întrebările lui, se vedea de colo că vorbea cu
înţelepciune şi supunere. Văzînd împăratul un tînăr aşa de
cuminte, prinse dragoste de el şi-1 luă pe lîngă dînsul.
Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii
de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi
deşucheaţi ; iară ei prinseră pizmă pe dînsa pentru aceasta ;
si pentru că văzuseră că împăratul o lua în nume de bine, îi
purtau sîmbetele. [...] (p. 54).

191
Din P. Ispircscu. Prislca cel voinic şi merele de aur,
E.P.L., 1962.
Dacă povestitorul popular ne-a oferit de obicei puţine
elemente concrete în legătură cu frumuseţea lui Făt-Frumos
şi a zînelor surori care deţineau taina tinereţii fără bătrîneţe
şi a vieţii fără de moarte, eroii prezentaţi de Eminescu, mare
iubitor de folclor, sînt înfăţişaţi în culori de aleasă
plasticitate. Făt-Frumos din lacrimă era „alb ca spuma
laptelui, cu părul bălai ca razele lunei". La vederea pruncului
„împăratul surise, s > irele surise şi el cu înfocata lui
împărăţie..." Cînd a crescut, „se făcu mare ca brazii
codrilor..." Şi eroina pe care o va in-tîlni Făt-Frumos din
lacrimă era deosebit de frumoasă, plasată într-un peisaj de
excepţie, „...iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei
albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de
aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe cînd o cunună de
mărgăritarele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de
razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei
ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un
fuior de o lină ca argintul, torcea un fir de o mătasă albă,
subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună
ce cutreiera aerul decît a fir de tort.
La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-si ridică
ochii albaştri ca undele lacului. [...]"
(Din Proză literară, E.P.L., 1964.)

192
III
FRUMUSEŢEA OMULUI ÎN SCRIERILE LITERARE ŞI
FILOZOFICE ALE ANTICHITĂŢII

Pe plan teoretic, Antichitatea a lăsat generaţiilor din <


pocite următoare numeroase opinii despre frumuseţea
umană şi artistică. Dominante sînt convingerile că măsura şi
armonia sînt criterii de apreciere a frumosului. Încă
Democrit {filozof grec) spunea că „lucrurile cele mai plăcute
devin ceh mai neplăcute" cînd nu se respectă măsura.
Frumosul era înţeles atît ca dimensiune spirituală, cît şi ca
expresie fizică, frumuseţea ca atare fiind incompletă dacă se
adresează numai simţurilor. „în toate, susţinea Democrit,
egalitatea (adică proporţia, constanţa) e frumoasă, excesul
sau lipsa, dimpotrivă."
De la frumosul bazat pe proporţie se trece la frumosid ex-
presiv sufletesc (Socrate). Nu este cazul să detaliem teoriile
asupra frumosului în concepţia filozofilor greci, problemele
depăşind obiectul acestei succinte prezentări a epocii, dar se
cade să amintim că au existat trei mari orientări. Adepţii lui
Pitagora susţineau că frumosul depinde de măsură,
proporţie, ordine şi armonie; sofiştii, că frumosul depinde de
plăcerii văzului' şi auzidui (deci de simţuri); iar şcoala lui
Socrate acorda frumuseţii sensul de adecvare la scopuri,
adică la bine si adevăr.

193
Discipol şi continuator al lui Socrate, Platon va introduce
conceptul de frumuseţe sufletească, spirituală, integrînd
valorile estetice celor etice. Cele mai înalte valori umane -
adevărul, binele şi frumosul — sînt privite concomitent, în
strinsă împletire şi determinare reciprocă. După aceea mulţi
gînditori au identificat binele cu frumosul. Platon afirma că
„măsura şi proporţia merg toate mină în mînă cu frumosul şi
virtutea... Cînd nu putem surprinde binele printr-o singură
idee, îl -finim, prin trei: prin frumuseţe, proporţie şi adevăr".
(Platon, Filibos)

Pornind de la aceste convingeri vom înţelege de ce


mulţi moralişti, în antichitate şi mai tîrziu, vor
consemna în scrierile lor gînduri şi sfaturi despre
frumuseţea complexă a omu-", exprimată nu doar în
înfăţişare, ci şi în zestrea virtuţilor şi în comportare.
Preocuparea grecilor pentru frumuseţe nu era
întîmplă-toare şi nici izolată, ba s-ar putea spune că ei
aveau un cult al frumuseţii. Zenon considera
frumuseţea floare a cumpătării. Stoicii apreciau că
frumosul se manifestă în mai multe feluri: dreptate,
curaj, ordine, înţelepciune, ceea ce conduce ia
concepţia că frumuseţea nu este o manifestare
individuală, ci un stil de comportare generală, un mod
de a fi. Hrysip, ne spune Diogene Laertios, a scris
Despre frumosul moral, insis-tînd aşadar pe latura morală

194
a frumuseţii. Tot ce este virtute înseamnă şi frumos.
Desigur de aici provine exagerarea cultivată şi dincolo de
Antichitate, conform căreia binele — inimos şi frumosul
= bine, de unde şi vechiul concept perpetuat
kalokagatha care descompus înseamnă: kalos = frumos;
agathos = bun, virtuos, adică identitatea dintre
frumuseţea fizică şi cea morală.
Scrierile filozofice greceşti corespundeau nu doar
unor preocupări teoretice pentru frumos şi virtuţi, ci
cultului pentru frumuseţe existent în straturile largi ale
popidaţiei. Preoţii templelor sau cei care inaugurau
serbările lui Mercur erau tineri dintre cei mai frumoşi,
o dată ce erau recrutaţi dintre laureaţii concursurilor
de frumuseţe. Cetăţenii greci şi romani ridicau statui
celor mai frumoşi dintre ei şi le aduceau jertfe. Printre
cele patru dorinţe menţionate într-un poem al lui
Simonides primele două erau sănătatea şi frumuseţea.
Ei voiau nu doar să fie frumoşi în sine, ci să şi placă
jjoporului şi artiştilor care stabileau premiile de
frumuseţe (cf. J. Winckelmann). Femeile din Sparta
erau atît de convinse de efectul frumuseţii încît
obişnuiau să ţină în dormitoare statuietete lui Ncreu,
Narcis şi Hyacint cu gîndul că văzîndu-i mereu vor
naşte copii frumoşi (cf. Peter Walter, A Renaissance
forditotta Sebestyen Kâroly, Budapest, 1913).
Cum. este ştiut că scriitorii latini s-au format în
bună parte sub influenţa culturii greceşti, aceştia
195
10 I
inspirîndu-se şi în mitologie şi în filozofie şi chiar în
literatură din motivele greceşti este lesne de înţeles că
ideile privind frumuseţea şi virilii "a vor fi prezente şi
în civilizaţia romană. Scrierile lui
Cicero şi Seneca, Plaut şi Terenţiu etc. ilustrează
elocvent acest lucru. Totuşi, spre deosebire de greci,
scriitorii latini, cum era şi firesc, aduc ca noutate un alt
sistem de expunere şi argumentare, sub formă de
tratate, sfaturi sau scrisori, deci mai apropiat de
înţelegerea practică şi sufletească implicit sub raportul
conţinutului mai din miezul experienţelor civilizaţiei
romane.
Spre deosebire de mai vechile obişnuinţe de a
aborda Antichitatea doar în perimetrul culturii
europene, ignorînd fie cultura egipteană, fie ve cele
orientale, avem satisfacţia de a fi găsit şi inclus la
această secţiune şi texte de un mare interes din
literaturile acestor arii culturale. Aşa se face că
Antichitatea beneficiază de două subsecţiuni : una
orientală şi una europeană. In cea orientală sînt
cuprinse epopei populare chineze, poeme şi piese
indiene de mare valoare (Legenda lui Nala şi a frumoasei
Damayanti, Sakuniala), asirobabilo-niene (Epopeea lui
Ghilgameş) iar din literatura ebraică poemul Cîntarea
cîntărilor. In Europa, dincolo de textele filozo-fico-etice,
marile epopei homerice Iliada şi Odiseea, la greci., şi
Eneida lui Vergiliu, la romani, constituie adevărate
196
10 I
monumente ale literaturii universale. Scrieri mai Urzii
despre această bogată etapă a începuturilor civilizaţiei
ar fi putut fi adăugate, dar acestea — Quo Vadis de
Sienkiewicz sau Iosif şi fraţii săi de T. Mann — una
despre imperiul roman sub Nero, iar cealaltă conţinînd
aspecte din viaţa legendară a populaţiilor ebraice, sub
aspect cronologic aparţin secolelor XIX şi XX şi ca atare
ne-am ferit să încălcăm principiul cronologic pentru
care am optat. Amănuntul merită însă luat în atenţie
nu sub raportul organizării antologiei, ci în sensul
sugestiei pe care o propunem cititorilor de a înţelege
aceste mari zone culturale ale timpurilor de început nu
doar în cadrul textelor alese, ci pornind de la ele, să
avem în vedere bogatul tezaur artistic, operele ce nu
au putut fi incluse aici din diferite motive, sintezele
teoretice ca şi orice referinţa care poate contribui la
realizarea unui contur cit mai bogat şi mai plastic cu
privire la preocuparea pentru frumuseţe a vechilor
civilizaţii.
FRUMUSEŢI ORIENTALE
«■
I
EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ
(mileniul III î.e.n.)
Epopeea lui Ghilgameş îşi are originile în mileniul al Ul-
lea î.e.n. aproape acum 5000 de ani, şi a fost înscrisă pe
cărămizi cuneiforme. Datează în orice caz cu mai bine de
197
10 I
1500 de ani înaintea poemelor homerice (Iliada şi
Odiseea) şi înaintea Biblici — considerate printre cele mai
vechi scrieri în Europa şi Orientul apropiat. Se presupune
că un poet babilonian neidentificat ar fi cules cîntecele şi
le-ar )i prelucrat, realizînd astfel cea mai veche scriere a
lumii, capodoperă a literaturii universale. Epopeea a
figurat (12 tablete) in celebra bibliotecă din Ninive a
regelui asirian Asurbanipal. în forma ei iniţială ar fi avut
3600 de versuri, dar nu ni s-au păstrat decît jumătate din
acestea.
Eroul epopeii este regele Urukului, o cetate situată in
partea, de jos a Mesopotamiei, la răsărit de Eufrat, cam
la 220 km sud-est de Bagdad. Pe acele locuri se află acum
oraşul Warka.
Epopeea cuprinde întimplări dramatice reale şi
fantastice trăite sau puse pe seama legendarului rege
Ghilgameş şi a prietenului său Eidcindu. (Cf. Al. Dima,
Cuvînt înainte.)
[CINE ERA GHILGAMEŞ]* I
Cel care a văzut totul pînă la marginea lumii, cel care a
ştiut totul şi a cunoscut totul, Ghilgameş a pătruns
totodată şi taina tuturor lucrurilor. El s-a împărtăşit din
toată înţelepciunea lumii ; a văzut ceea ce era tăinuit şi a
cunoscut ceea ce a rămas
ascuns oamenilor.
A dat în vileag vremile dinaintea potopului.
A trudit şi a suferit străbătînd Drumul cel Lung.
198
10 I
A săpat pe o stelă toate frămîntările sale.
El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul

* Facem precizarea că titlurile


Urukului-celui-împrejmuit
incluse In paranteze drepte ne
aparţin.
şi sfînta piaţă a sacrului Eanna. [...] Cînd a fost creat
Ghilgameş,
Enlil cel Viteaz 1-a înzestrat cu o înfăţişare desăvîrşită ;
cerescul Şamaş i-a dăruit frumuseţea ;
Adad i-a hărăzit să fie fără seamăn de viteaz ;
toţi zeii cei mari l-au desăvirşit pe Ghilgameş ;
statura lui era do unsprezece coţi, iar lărgimea
pieptului
nouă palme avea. [•••]
îl
Două treimi din el sînt divine şi o treime omenească.
Forma trupului îi dezvăluie firea ;
mama sa, Ninsun, 1-a înzestrat cu o îndoită parte
divină. [•••]
Ei ţine în mîinile sale întreaga putere a Urukului.
Este asemeni unui taur, umbletul îi e semeţ.
Izbitura armelor sale nu are potrivnic. [...] (pp. 31—33)
[SĂLBATICUL ENKIDU]
Cind auzi Aruru aceste vorbe, pe dată zămisli în inimă
ceea ce-i poruncea Anu. Aruru îşi spălă mîinile, frămintă
lutul, scuipă peste el ; şi aşa îl făuri, acolo în pustiu, pe

199
10 I
Enkidu, războinicul, făptură a liniştii de noapte,
împletitură cu puteri înnodate
de Ninurta.
Acoperit de păr îi este trupul,
cu belşug de păr ca o femeie.
Are o claie de păr stufoasă ca spicele secerate.
Şi nu ştie ce sînt oamenii, nici cum trăiesc oamenii.
Cît despre veşminte, poartă straie ca ale zeului
Sumukan.
Paşte iarbă laolaltă cu gazelele,
Cu turma de fiare sălbatice se-mbulzeşte la
adăpătoare, inima-i dă ghes să stea printre dobitoacele
apelor.
Dar ce să vezi : un vînător, din cei care întind capcane,
se-ntîlni, la marginea adăpătoarei, faţă-n faţă cu el.
în ziua aceea, a doua zi şi a treia zi,
se-ntîlni, la marginea adăpătoarei, faţă-n faţă cu el.
Numai ce-1 văzu vînătorul, şi chipul i se-mpietri de
groază.
Cind se-ntoarse acasă cu turma,
rămase încremenit şi tăcut;
inima îi era asemeni cu aceea a unui călător ce-a
cutreierat
depărtări1-'-'-

Deschizînd gura, vînătorul vorbeşte şi-i spune tatălui


său :
200
10 I
— „Tată, am văzut un om venit de prin locuri sălbatice
;
e cel mai puternic din ţară, e tăria însăşi,
puterea sa e asemeni bolovanului ce cade din bolta
cereasv.
Cutreieră fără-ncetare locurile sălbatic- ,
neîncetat, laolaltă cu turme de fiare sălbatice, paşte
iarbă.
neîncetat îşi poartă paşii spre marginea adăpătoarei.
A astupat gropile pe care le săpasem,
a smuls plasele pe care le întinsesem,
din pricina lui mi-au scăpat turmele şi fiarele sălbatice.
Din pricina lui nu mai pot face nimic în pustiu !u [...]
(pp. 34—36).
[FRUMUSEŢEA ŞI DRAGOSTEA — CA FACTORI DE
ATRACŢIE ŞI MODELARE]
Ni se povesteşte cum Enkidu urma să fie atras de o
curtezană spre a fi învăţat să se poarte ca oamenii şi în
consecinţă să fie adus în cetate spre a se înfrunta cu
Ghilgameş. Ea urma deci să se folosească, în acest scop,
de orice mijloc, între altele să-i dezvăluie frumuseţea fe-
meii („Iată-l, fiică a plăcerii, dezvăluie-ţi sinii, / despoaie-;
. farmecele să-ţi stăpinească. [...] şi crată-i fiarei cu chip
de om ce-nseamnă femeia") /.../ (p. 39). Paralel cu gustul
pentru frumuseţe, lui Enkidu i se insuflă şi sentimentul,
convingerea că el însuşi este frumos, fapt ce va determina
apariţia conştiinţei şi a mîndriei de sine.
201
10 I
— „Eşti frumos, Enkidu ; tc-ai făcut ca un zeu.
De ce rătăceşti cu fiarele prin pustiu ?
Vino, vino să te duc în Urukul-cel-împrejmuit,
La templul cel sfînt, lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar,
acolo unde este Ghilgameş, cel atotputernic,
şi care, asemeni unui taur, întrece în tărie pe toţi
oamenii !" [...] Învăţat să trăiască asemenea oamenilor,
atras de farmecele curtezanei şi măgulit la ideea că e mai
puternic („...acel ce s-a născut în pustiu e puternic, el
stăpineşte tăria" — p. 41, Enkidu simte gustul posesiunii,
al înfruntării cu cel mai puternic şi poate chiar nutreşte
convingerea că, învingîndu-l pe Ghilgameş, ar putea
ajunge stăpinul cetăţii. Curtezana îşi împlineşte in mare
parte misiunea şi nu face decît să-l stîrnească.
— „Vino să plecăm ! Să te vadă la faţă !
Ţi-1 voi arăta pe Ghilgameş, căci ştiu unde să-l găsesc.
Vino deci, Enkidu, în Urukul-cel-împrejmuit,
Unde oamenii poartă mîndre cingători,
unde fiecare zi este o zi de sărbătoare ;
unde măscăricii şi cîntăreţii împart desfătări;
şi fiicele plăcerii au trupuri minunate,
strălucind de farmecele iubirii, şi-s învăluite în
parfumuri,
de-i ademenesc noaptea pe nobili din culcuşurile lor !
O. Enkidu, tu care vrei să te bucuri de viaţă,
ţi-1 voi arăta pe Ghilgameş, întruchipare a bucuriei sau
a durerii ;
202
10 I
priveşte-1, uită-te cu luare-aminte la chipul lui :
străluceşte de vigoare şi de tinereţe, e tot numai bărbăţie
; tot trupul îi e cuprins de înflăcărare. Are mai multă tărie
ca tine ; nici zi, nici noapte nu se odihneşte. O, Enkidu,
potoleşte-ţi furia. Ghilgameş e îndrăgit de zeul Şamaş,
dăruit cu îndemînare de Anu, Enlil şi Ea ! Mai înainte ca tu
să fi venit de pe sălbatice meleaguri, i s-au arătat lui
Ghilgameş, în Uruk, vise care i-au vorbit
de tine. [...] (p. 41).

[TRECEREA LUI ENKIDU DE LA SĂLBĂTICIE LA


CIVILIZAŢIE]
La asemenea ispite şi la asemenea provocări mai
putea rezista oare Enkidu, proaspătul iniţiat în plăcerile şi
ambiţiile omeneşti ?
Deşi deja aici textul ne avertizează asujjra atracţiei
exercitate de curtezană, prin ea înţelegînd simbolic tot ce
însemna tentaţie omenească, nutrită să cităm şi
următorul text din alte variante, care erau într-un fel cele
aflate din tableta I. Momentul trecerii lui Enkidu de la
sălbăticie la civilizaţie merită să fie reţinut.
Enkidu, care se născuse în pustiu,
păştea iarbă cu gazelele,
bea din adăpătoare cu turma de fiare sălbatice,
laolaltă cu ele îşi potolea setea ; [...] (p. 50).

203
10 I
obişnuia să sugă laptele animalelor. I se aduse dinainte
hrană ; o privi nedumerit şi o cercetă ! El, Enkidu, nu ştia că
pîinea se mănîncă ; nu învăţase obiceiul de a bea bere.
Curtezana deschise gura si îi spuse lui Enkidu : — „Mănîncă
pîinea, Enkidu, este ceea ce trebuie vieţii ;
şi bea bere, căci acestea sînt obiceiurile oamenilor."
Enkidu mîncă pîine pînă se satură ; iar bere,
de şapte ori cuprinsul unui urcior bău. Se simţi potolit,
trupul i se destinse : de mulţumirea inimii chipul i se
lumină, îşi spălă cu apă
trupul pe care nici cînd nu-1 îngrijise, şi după care se
unse cu tot felul de oloiuri, semăna în sfîrşit a om ; îşi puse
pe el îmbrăcăminte, şi iată-1 asemeni unui tînăr mire ! [...]
(p. 51) Versurile acestea sînt deosebit de relevante, pentru
modul în care jelui de trai, îngrijirea corpului, hrana, îmbră-
cdmintea contribuie la transformarea lui Enkidu, mareînă
evoluţia sa de la starea animalică iniţială la imaginea
impunătoare a tînărului. lntrînd în cetate, atrage atenţia
locuitorilor. Iată impresiile oamenilor care-l văd pe Enkidu.
V
— „La statură seamănă cu Ghilgameş ! Mijlocu-i mai
subţire, dar oasele-i sînt mai mari. Acolo unde s-a născut,
voinicul s-a hrănit cu ierburile primăverii
204
şi-a supt întotdeauna laptele animalelor !w Jertfele se
ţin lanţ în Uruk. Tinerii se purifică. — „un pocal stă pregătit
pentru omul al cărui chip e fără cusur, Pentru Ghilgameş,
asemeni unui zeu, tot ce-i trebuie este pregătit. [...] (p. 54)
Ghilgameş şi Enkidu se împrietenesc şi pornesc spre
aventuri dintre cele mai riscante, vădind curajul lor dar şi
dorinţa de glorie prin japte de vitejie fără seamăn, pro-
babil un mod jiresc de a-şi dovedi forţele şi virtuţile ce se
cereau conducătorilor.
Conştiinţa jrumuseţii apare jrecvent alăturată ideii de
forţă şi bine. Chiar şi în visul său, Ghilgameş este salvat la
un moment dat de un om „cel mai frumos de pe aceste
tărîmuri, de o frumuseţe fără seamăn", precedat de „o
lumină strălucitoare ce se aşternu pretutindeni". Omul
acela frumos l-a smuls de sub munte şi i-a dat să bea apa>
5a. să-şi liniştească inima şi să-l ridice pe picioare, deci sa-i
redea forţa. (p. 83)
Frumuseţea şi succesul pe care Ghilgameş îl obţii16 in
aventurile sale împreună cu Enkidu îl ridică pe erou chiar în
ochii zeiţei Iştar, ceea ce nu e lipsit de semnificaţie.
Ghilgameş îşi spălă părul mînjit, îşi curaţi legăturile
cu care-şi încingea fruntea îşi pieptănă cu grijă părul pe
spate. Aruncă veşmintele întinate, îmbrăcă altele curate,
se înfăşură într-o mantie şi se încinse cu o eşarfă. După ce-
şi puse Ghilgameş diadema pe cap, slăvită Iştar luă aminte
la frumuseţea lui Ghilgameş. — „Vino, Ghilgameş, spuse
ea, să fii iubitul meu, dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului
205
tău ! Vreau să-mi fii soţ ; iar eu voi fi femeia ta ! Voi pune
să ţi se facă un car din lapislázuli şi aur : roţile îi vor fi din
aur, osiile din electrum, îl voi înhăma cu diavoli ca nişte
vijelii, în loc de catîri-în casa noastră, cînd vei pătrunde,
preoţii şi demnitarii îţi vor săruta picioarele, dinaintea ta
vor îngenunchea regii, demnitarii şi principe, adueîndu-ţi
bir comorile munţilor şi văilor ;

caprele tale vor făta cîte trei iezi dintr-o dată şi oile
tale
w v miei gemeni ;
măgăruşii tai, sub poveri, vor întrece catîrii cei iuţi, caii
tăi, înhămaţi la car, vor fi aprigi la fugă, şi boul tău, înjugat,
n-o să aibă potrivnic !" [...] (pp. 91—92). Mîndri de
isprăvile lor, Ghilgameş şi Enkidu au mers pe străzile
oraşului ca să primească ovaţiile mulţimii, să fie admiraţi.
Cei doi viteji îşi spălară mîinile în Eufrat, Apoi,
îmbrăţişaţi, o porniră la drum. Străbătură în car uliţa cea
mare a Urukului ; locuitorii Urukului se adunară să-i
privească. Slujnicelor palatului, Ghilgameş le spune voios
aceste vorbe :
—„Cine-i cel mai frumos dintre bărbaţi, cine-i cel mai
viteaz dintre toţi vitejii ?"
—„Ghilgameş e cel mai frumos dintre bărbaţi,
Ghilgameş e cel mai viteaz dintre toţi vitejii !" [...]
(pp. 98—99).

206
Rezultă că frumuseţea constitiua o preocupare
evidentă, că ea presupunea trăsături fizice alese,
impunătoare, forţă, virtuţi, ca înţelepciunea şi vitejia —
cum o să vedem şi în alte opere — adesea menţionate
împreună, oricum aduse în discuţie sau chiar confundate.
Veşmintele, podoabele, bunele deprinderi, igiena corporală
aveau încă de atunci darul de a menţine şi pune în valoare
frumuseţea. Ar mai fi de relevat că frumuseţea umană era
atit de vie, atît de puternică, încît mişca nu numai pe
oameni, ci şi pe zei, determinîndu-i să jinduiască după
iubirea, farmecele ei, mai tentante decit pei fecţiunea rece,
desăvîrşită, dar lipsită de neprevăzut. Zeiţa lştar s-a
îndrăgostit de Ghilgameş, Afrodita de păstorul An-chise,
Zeus însuşi şi-a mai îndreptat uneori privirile spre
pămîntene, Ulise a fost reţinut de zîne şi nimfe, patru zei
indieni s-au îndrăgostit de tînăra prinţesă Damayanti, în
poveştile din O mie şi una de nopţi unii efriţi erau atraşi de
asemenea tinere muritoare, în basmele noastre zmeii şi
zmeoai-cele preferă frumuseţi pămîntene, Făt-Frumos
cîştigă inima zînelor, Luceafărul lui Eminescu e dispus să
renunţe la nemurire pentru iubirea Cătălinei.
Cred că asemenea pilde (ca multe alte exemple din
folclor şi literatura universală) vădesc poate şi un mod de
exaltare a credinţei că omul este frumos, încît se poate
compara cu
AJ&LfEANA
exisTettţei* A —. .j
207
zeii, dar şi un omagiu meritat şi optimizator adu
umane, care, pierzînd poate fericirea, rămîne cu această
mîn-gîiere, şi mîndrie consolatoare. Şi de fapt de ce nu am
considera această încredere în frumuseţea omului un ideal,
o sete continuă şi un îndemn la perfecţiune ?
Din Epopeea lui Ghilgameş, E.P.L.U., 1966 ; traducere
de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima.

CÎNTAREA CÎNTARILOR
(sec. X î.e.n.)
Considerat poem între poeme, floare a cintărilor,
Cintarea ini irilor (Sir ba.şirim) imortalizează iubirea regelui
poet So-lomon (970—931 î.e.n.) pentru o frumoasă
păstoriţă întîlnită in munţii Libanului. Unii exegeţi cred că
forma definitivă a Cîntării ar data din secolul V î.e.n. Faptul
că ea figurează în Vechiul Testament, că se referă la o idilă
reala, că exprimă nişte simboluri sau alegorii a provocat
mereu interpretări controversate. Poemul a depăşit ca
semnificaţie aria culturii ebraice şi se constituie ca o creaţie
fără pereche în patrimoniul literaturii universale. Pe noi ne
interesează în acest context viziunea plastică şi valorică a
frumuseţii umane. (Cf. Zoe Dumitre scu-Buşulenga, in
Studiul introductiv al ediţiei.)

208
t.l. într-adevăr frumoasă eşti tu Cu adevărat frumoasă
eşti tu Ochii tăi columbe l. îndărăptul voalului tău Părul tău
precum o turmă de capre Care unduiesc pe muntele
Galaad. 2. Dinţii tăi precum o turmă de tunsori Ce ies din
adăpătoare Care toate au gemeni Şi stearpă fără miel nu-i.
'.]. Precum o coardă roşu închisă buzele tale Şi gura graiului
2 tău fermecătoare. Precum o ruptură de rodie coaptă sînt

tîmplele tale îndărăptul voalului tău.


4.Gîtul tău precum turnul lui David Clădit în rînduri 3 O
mie de scuturi atîrnă de el Toate trofeele eroilor.
5.Amîndoi sînii tăi precum doi iezi Gazele gemene Ce
pasc printre crini.
6.Pînă ce ziua mai adie Şi se lasă umbrele Vreau să mă
duc pe muntele de mir Şi la dealul de tămîie.
7.în întregime eşti frumoasă iubita mea şi nici o pată nu-
i în tine. 4 [...]
10. Cît de frumoasă-i iubirea ta, sora mea mireasă
Iubirea ta cu cît e mai bună decît vinul Şi mirosul mirurilor
tale Decît toate balsamurile. 12. Miere groasă picură
buzele tale Miere şi lapte-i sub limba ta, Şi mirosul
veşmintelor tale Precum mirosul Libanului.
12. O grădină zăvorită eşti tu sora mea mireasă
O grădină zăvorită, un izvor pecetluit.
13. Mlădiţele tale o livadă de rodii
Cu fructe minunate
Cipreşi cu narduri.

209
14. Nard şi şofran, trestie aromată şi scorţişoară
Cu toate miresmele arborilor
Mir şi aloe
Cu toate cele mai bune balsamuri.
15.Izvor grădinilor Fîntînă apelor vii Ce se revarsă din
Liban.
16.Deşteaptă-te vînt de miazănoapte şi vino vînt de
miazăzi Cutremură grădina mea ca miresmele să curgă Să
vină iubitul meu în grădina sa Şi să mănînce gustoasele ei
fructe. [...] (pp. 35—37)
Din voi. Cîntarea cîntărilor, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1977 ; traducere din limba ebraică de Ioan
Alexandru.

Datorită valorii deosebite literare a acestui poem, cît şi


a nuanţelor pe care traducerile le aduc, merită să cităm şi
unele fragmente din traducerea în proză a lui Gala Ga-
laction.
Cap. 4 [FRUMUSEŢEA MIRESEI]
1.Cît de frumoasă eşti tu, draga mea, cît de frumoasă
eşti ! 0Chi de porumbiţă ai, umbriţi de negrele-ţi sprîncene,
părul tău turmă de capre pare, ce din munţii, din Galaad
coboară.
2.Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce din scăldătoare ies
; ele au toate doi gemeni şi-ntre ele nici o stearpă nu-i.

210
3.Cordeluţe purpurii sînt ale tale buze şi gura ta-i îneîn-
tătoare, două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău
cel străveziu.
4.Gîtul tău e turnul lui David, menit să fie arsenal : scu-
turi mii atîrnă acolo şi tot scuturi de viteji.
5.Cei doi sîni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care
pasc printre crini.
(3. Pînă nu se răcoreşte ziua, pînă nu se-ntinde umbra
serii, voi veni la tine, deluleţ de mirt, voi veni la tine, munte
de tămîie-
7. Cît de frumoasă eşti tu, draga mea, şi nici o pată-n
tine nu este. [...]
g. Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-
o privire-a ta şi colanu-ţi de la sîn.
10.Cît de dulce cînd desmierzi, eşti tu sora mea mireasă
; si mai dulce decît vinul dulee-i mîngîierea ta. Şi mireasma
ta plăcută-i mai presus de orice mir.
11.Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge,
lapte curge, de sub limba ta ; mirosul îmbrăcămintei tale e
mireasmă de Liban.
12.Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fîntînă
acoperită şi izvor pecetluit.
13.Vlăstarii tăi clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci
şi minunate, avînd pe margini arbuşti care revarsă
miresme. [...]
Cap. 5 [FRUMUSEŢEA MIRELUI]

211
[...] 9. Cu cît iubitul tău e mai bun ca alţii, o, tu, cea mai
frumoasă-ntre femei ? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alti
iubiţi- ? 5
10.Iubitul meu e alb şi rumen, între zeci de mii întîiul.
11.Capul lui, aur curat ; părul lui, păr ondulat, negru-
nchis* pană de corb.

10.Ochii lui sînt porumbei, ce in lapte trupu-şi scaldă, la


izvor stînd mulţumiţi.
11.Trandafir mirositor sînt obrajii lui, strat de ierburi
aromate. Buzele-i ca şi crinul roşu în mir mirositor
scăldate.
12.Braţele-i sînt drugi de aur cu topaze împodobite ;
pieptul iui e scut de fildeş cu safire ferecat.
lă. Stilpi de marmoră sînt picioarele lui, pe temei de aur
;ezate. infăţişarea ca Libanul, el e măreţ ca chedrul. 16.
Gura lui este dulceaţă, iubirea întrupată-i, iată cum e-al
meu iubit, iată cum e-al meu mire ! [...]
Cap. 7 [FRUMUSEŢEA SULAMITEI] 1. întoarce-te,
Sulamita ! întoarce-te, faţa să ţi-o privim ! Ce priviţi la
Sulamita, ca la hora din Mahanaim ?
Cit de frumoase sînt, domniţă, picioarele tale în sandale
! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşteri iscusit
lucrat.
3. Sinul tău e cupă rotunjită pururea de vin tămîios
plină,
trupul tău e snop de grîu, încins frumos cu crini de cîmp.
212
4.Cei doi sînt ai tăi par doi pui de căprioară, par doi iezi
micuţi gemeni.
5.Gîtul tău, stîlp de fildeş, ochii tăi parcă sînt iezeriîe
din lleşbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău ca turnul
din Liban, ce priveşte spre Damasc.
6.Capul tău măreţ cum e Carmilul, iar părul ţi-i de pur-
pură : cu ale lui mîndre şuviţe ţii un rege în robie.
7. Cît de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşia
ta,
iubito !
8. Ca finicul eşti de zveltă şi sînii tăi par struguri
atîrnaţi
în vie. (...] (pp. 673—676).
Din Cintarea clntărilor, ed. 1968 ; în traducerea lui
Gala Galaction.

MAHĂBHĂRĂTA
(sec. IV—III le.n.)
In cultura indiană veche, alături de celebrele Vede,
(Rig-vr da, Sama-Yeda, Yajur-Vcda şi Atharva-Veda),
Brahmane. [Jpanişade, opere cu caracter religios şi
filozofic, se înscriu şi marile epopei Ramayana şi
Mahâbhărâta, care, asemenea Iliadei şi Odiseii la greci,
conţin episoade recitate şi scrise in epoci diferite şi apoi
adunate în opere relativ unitare.
Mahâbhărăta are 18 cărţi, totalizînd 90 000 de versuri,
iar Purana 160 000, împreună depăşind de cîteva ori
poemele homerice. Vyasa, considerat ctitor al acestei
epopei, a strîns la un loc, ordonînd (şi prelucrînd poate)
poeme, basme, istorisiţi., filozofări, morale, care circulau
din epoci diferite şi care tratau evenimente deosebite, cu
sute şi mii de personaje, despre lupte, călătorii,
îndrăgostiţi, zei, demoni.
Este ştiut că poemele, ca şi Vedele, erau recitate şi
transmise din generaţie în generaţie. Vechimea lor aşadar
este mult mai mare, dacă luăm în considerare că adunarea
la un loc, ordonarea, transcrierea, deci constituirea lor ca
opere unitare a avut loc în secolele IV—III î.e.n.
[LEGENDA LUI NALA ŞI A FRUMOASEI DAMAYANTI]
Legenda deapănă o frumoasă poveste de dragoste
între tînărul rege Nala, fiul lui Virasena din Nishad şi
Dama-yanti, fiica regelui Bhima din Vidarbha, despre a
cărei frumuseţe se dusese vestea. Nu puţine sînt locurile în
care poetul indian compară frumuseţea celor doi tineri cu
a zeilor, prin aceasta ilustrînd vechea şi permanenta
aspiraţie umană spre desăvîrşire.
\—] — „O» Damayanti, în Nishad trăieşte
Un rege care Nala se numeşte ;
Cu nimeni n-are-n lume asemănare.
De-1 pui lîngă Asvini l, nici nu ştii care
Din ei e mai frumos ; şi nici Divinii,
N-ar şti să spună care sînt Asvinii,
Şi care-i Nala ; — Eşti şi tu frumoasă,
Dacă-ai vrea să faci cu dînsul casă
Unindu-vă de-a pururi tinereţea,
Nu-ţi va rămîne stearpă frumuseţea.
Dacă ai vrea ca să-i devii soţie,
Punîndu-ţi frumuseţea chezăşie,
Căci nici Gandarvii 2, nici Nagaşii 3 chiar,
Nu au văzut mai minunat lăstar.
Că nu cunosc şi nici nu am de ştire,
De o mai fericită însoţire". [...] (pp. 6—7)
Cînd i-au văzut frumosul lui obraz, Cum strălucea ca
soarele-n amiaz. Toţi zeii mari, stăpîni pe Univers,
Au stat pe loc oprindu-se din mers, Uimiţi că dat le e ca să
privească, Atîta frumuseţe bărbătească. [...] (p. 11)
„Ah, ce frumos viteazul ! Cine-i oare ? Se întrebau
divinele fecioare :5 O fi vreun zeu unit aici anume ?" Ori
vreun Gandarva de pe altă lume ?"
Nici nu puteau vorbi. Le uluise ;
Vedenia din basme şi din vise,
Le tulburase minţile la toate. [...] (p. 14)
El strălucea ca soarele şi luna, Dar aţîţat de duhuri
necinstite, A fost prădat cu zaruri măsluite : El, omenirii
drept stăpînitor, Căzu în plasa uneltirii lor, Pierzînd la joc
comorile-i bogate, Grămezi întregi de pietre nestemate,
Regatul, şi, — o, zei, — atîta aur ! [...] (p. 65)
Iar fata, cea mai mîndră dintre fete, Ce Damayanti
numele i-au dat G ; Avea-n privire jar şi matostat, Şi ce
comori de sclipete pe ea !
Din zi în zi, mai mîndră se făcea,
Că lumile aflară, toate trei,
Despre nespusa frumuseţe-a ei.
Şi cei de sus, şi lumile de jos,
O cunoşteau, de : „Cea-cu-brîu-frumosu.
în jurul ei, prin parc şi prin palate, Roiau atîtea sclave
minunate, Şi prietene, alt stol, de una sută, Ca pe o Saci1,
cîntîndu-i din lăută, O-nconjurau cu tinereţea lor.
Cu diadome-n păr, cu mers uşor, în orice zi, trecea spre
rîu, frumoasa; Se bucura şi apa, răcoroasa. Punîndu-i
diamante şi cercei, Cînd o primea în unda roce-a ei.
Ţîşnea din ea lumina ca din zi ! La chip şi trup, ea semăna
cu Sri,

Zeiţa cea cu ochii ca migdala...


De frumuseţea-i, auzi şi Nala,
Şi despre toate farmecele sale,
L-au îmbătat cu sfîntă-nfiorare.
Ştia că nici la Yaksas, nici la zei,
Nu-i chip ca să-1 umbrească pe al ei.
216
Nici el, pe lume, nu-şi găsise seamăn,
Cu nimeni nu puteai să spui că-i geamăn ;
Kandarpa, zeul, lesne îl credeai,
Dacă pe drum vreodată-1 întîlneai ;
C-un muritor de rînd, în nici un caz,
Nu semăna la trup, nici la obraz. [...] (pp. 3—5)
S-au tras la poartă grelele zăvoare,
Să intre Damayanti-n adunare.
Ce chip frumos ! Şi toată, mîndră ce-i !
Uimea pe toţi cu frumuseţea ei,
Că regii, numai inimi şi priviri.
Au ameţit de multele-nsuşiri.
întîrziau privirile şirete,
Pe umeri, şi pe şolduri, şi pe plete ;
Şi nu putea nici unul, chiar de-ar vrea,
Să-şi mai desprindă ochii de pe ea. [...] (p. 21) După
căsătorie, Nala şi Damayanti n-au avut parte de o îndelungă
fericire, pentru că Nala, pierzînd la un joc de zaruri averea şi
regatul, este nevoit să părăsească cetatea împreună cu
frumoasa lui soţie.
Ajunşi în pădure şi văzînd că soarta îi este potrivnică,
Nala gîndeşte că pentru Damayanti ar fi mai bine să nu-l
urmeze, spre a nu împărtăşi şi ea necazurile ce-l pîndeau la
tot pasul. Astfel, cu speranţa că va găsi ocrotire, în timp ce
ea dormea, Nala pleacă. Urmează pentru fiecare dintre ei
zile şi luni de lipsuri, durere, singurătate, teamă, peripeţii de
tot felul. In ciuda acestor necazuri abătute asupra lor,
217
dăinuie speranţa regăsirii, nădejdea că odiseea va lua în cele
din urmă sfîrşit.
Merită relevat că, deşi au suferit de foame, sete, căldură
şi frig, deşi îmbrăcămintea ajunsese numai zdrenţe, toate
acestea afectîndu-le înfăţişarea, graţie calităţilor sufleteşti şi
cunoştinţelor dobîndite au izbutit să depăşească impasurile
prin care viaţa i-a silit să treacă, cîştigînd încrederea şi
simpatia oamenilor pe care aveau să-i întîlnească şi cu
ajutorul cărora aveau să învingă stările de umilinţă.
Au stat pe loc oprindu-se din mers, Uimiţi că dat le e ca să
privească, Atîta frumuseţe bărbătească. [...] (p. 11)
„Ah, ce frumos viteazul ! Cine-i oare ? Se întrebau
divinele fecioare :5 O fi vreun zeu unit aici anume ?u Ori
vreun Gandarva de pe altă lume ?tf
Nici nu puteau vorbi. Le uluise ;
Vedenia din basme .şi din vise.
Le tulburase minţile Ia toate. [...] (p. 14)
El strălucea ca soarolo si luna, Dar aţîţat de duhuri
necinstite, A fost prădat cu zaruri măsluite : El, omenirii
drept stăpînitor, Căzu în plasa uneltirii lor, Pierzînd la joc
comorile-i bogate, Grămezi întregi de pietre nestemate,
Regatul, şi, — o, zei, — atîta aur ! [...] (p. 65)
Iar fata, cea mai mindră dintre fete. Ce Damayanti
numele i-au dat 6 ; Avca-n privire jar şi matostat, Şi ce
comori de sclipete pe ea !
Din zi în zi, mai mindră se făcea.
218
Că lumile aflară, toate trei.
Despre nespusa frumuseţe-a ci.
Şi cei de sus, şi lumile de jos,
O cunoşteau, de : „Cea-cu-brîu-frumos".
în jurul ei, prin parc şi prin palate,
Roiau atîtea sclave minunate,
Şi prietene, alt stol, de una sută.
Ca pe o Saci 7, cîntîndu-i din lăută,
O-nconjurau cu tinereţea lor.
Cu diadome-n păr, cu mers uşor. In orice zi, trecea spre
rîu, frumoasa ; Se bucura şi apa, răcoroasa, Punîndu-i
diamante şi cercei, Cind o primea în unda rece-a ei.
Ţişnea din ea lumina ca din zi ! La chip şi trup, ea semăna
cu Sri,

Zeiţa cea cu ochii ca migdala...


De frumuseţea-i, auzi şi Nala,
Şi despre toate farmecele sale,
L-au îmbătat cu sfîntă-nfiorare.
Ştia că nici la Yaksas, nici la zei,
Nu-i chip ca să-1 umbrească pe al ei.
Nici el, pe lume, nu-şi găsise seamăn.
Cu nimeni nu puteai să spui că-i geamăn ;
Kandarpa, zeul, lesne îl credeai,
Dacă pe drum vreodată-1 întîlneai ;
C-un muritor de rînd, în nici un caz,
219
Nu semăna la trup, nici la obraz. [...] (pp. 3—5)
S-au tras la poartă grelele zăvoare,
Să intre Damayanti-n adunare.
Ce chip frumos ! Şi toată, mindră ce-i !
Uimea pe toţi cu frumuseţea ei,
Că regii, numai inimi şi priviri,
Au ameţit de multele-nsuşiri.
întîrziau privirile şirete,
Pe umeri, şi pe şolduri, şi pe plete ;
Şi nu putea nici unul, chiar de-ar vrea,
Să-şi mai desprindă ochii de pe ea. [...] (p. 21) După
căsătorie, Nala şi Danuiyanti n-au avut parte de o îndelungă
fericire, pentru că Nala, pierzînd la un joc de zaruri averea şi
regatul, este nevoit să părăsească cetatea împreună cu
frumoasa lui soţie.
Ajunşi în pădure şi văzînd că soarta îi este potrivnică,
Nala gîndeşte că pentru Damayanti ar fi mai bine să nul
urmeze, spre a nu împărtăşi şi ea necazurile ce-l pîndeau la
tot pa<nd. Astfel, cu speranţa că va găsi ocrotire, în timp ce
ea dormea, Nala pleacă. Urmează pentru fiecare dintre ei
zile şi luni de lipsuri, durere, singurătate, teamă, peripeţii de
tot felul. In ciuda acestor necazuri abătute asupra lor,
dăinuie speranţa regăsirii, nădejdea că odiseea va lua în cele
din urmă sfîrşit.
Merită relevat că, deşi au suferit de foame, sete, căldură
şi frig, deşi îmbrăcămintea ajunsese numai zdrenţe, toate
acestea afectîndu-lc înfăţişarea, graţie calităţilor sufleteşti şi
220
cunoştinţelor dobîndite au izbutit să depăşească impasurile
prin care viaţa i-a silit să treacă, cîştigind încrederea şi
simpatia oamenilor pe care aveau să-i întîlnească şi cu
ajutorul cărora aveau să învingă stările de umilinţă.

într-o fazi a vieţii de restrişte, Damayanti, rătăcind, flă-


mîndă şi obosită, este întîlnită de un tînăr vînător, care o
salvează de un balaur. în ciuda stării în care tînăra femeie
ajunsese, vînătorul îi remarcă frumuseţea.
„A cui vei fi fiind, o, tu, sărmană Femeie minunată ?
Ochii tăi. Ca ai gazelei, ard în vîlvătăi." Apoi a întrebat-o,
— O, Bharata ! „Cum ai ajuns în prea întunecata Pădure ?
— Şi răspunde-mi, pentru ce, Ţi-i trupu-acoperit cu petece,
Trupul acesta pur ca nestemata ?" [...]
Dar el văzîndu-i sinul dezvelit,
Şi şoldurile pline, voiuptuoase,
Şi buzele ei fragede, cărnoase,
Sprinceana neagră, bine arcuită,
Şi chipul blînd ca luna împlinită,
Şi glasul ci suav, tremurător,
El, tînărul, viteazul vînător.
Primi în piept a dragostei ispită. [...] (p. 48) Pribegind
mereu, înfometată şi însetată, obosită de atiîa umblet,
Damayanti ajunge la o mînăstire unde cere adăpost. Deşi
se afla într-o stare de istovire, cu veşmintele rupte, ipariţia
ei i-a impresionat în mod deosebit pe sihastri.
221
Doar cînd intră pe poartă-n mînăstire,
Abia atunci şi-a mai venit în fire,
Şi lîngă-acci ermiţi, ea, zdrenţăroasa,
Redeveni pe dată, iar, frumoasa
Cu lungi sprîncene negre-ncondeiate,
Cu păr de abanos lăsat pe spate,
Cu şolduri împlinite, sîni asemeni,
Cu dăltuirea formelor de cremeni
Cu dinţi strălucitori şi blinda faţă.
Ea, ce i-a fost cîndva lui Nala soaţă,
Intră în mînăstire, pe alei ;
Femeie perlă, perlă-ntre femei.
Cu ochii negri, gingaş împlinită,
Ea, Damayanti,-n veci nefericită. [...]
Dar tu, frumoaso, spune-ne frăţeşte,
O, tu ce vii cu braţele rotunde,
Şi coapse vii de frumuseţi fecunde,
Cine vei fi ? Şi aicea cu ce drum ?
Câ la vederea ta, noi nu ştim cum.
Par chipul tău divin ne-a tulburat
Cu un păgîn îndemn către păcat.
0, aibă veşnic sufletul tău pace !
Şi n-avea teamă. Poate sub sărace
Vestminte, se ascunde, cine ştie,
Vreo nimfă-a junglei, care ne-mbie
Către greşeli ? Vei fi fiind stăpîna
;\cestor munţi ? sau poate fi-vei zîna
118 222
Acestei ape ce-ai pe veci robit-o ? [•••] (PP- 61-63) Şirul
peripeţiilor — o adevărată odisee feminină, călătoria prin
deşert cu o caravaiiă — o conduc în cele din urma într-o
cetate, unde mama regelui o vede şi o invită la palat,
punînd astfel capăt pericolelor care o păşteau.
Semnificativ pentru ideile despre frumuseţe este că
suferinţele de tot felul, vestmintele cu totul sărace, ca să
nu mai socotim lipsa podoabelor, n-au făcut decît să
atenueze puţin, dai nu să şi anuleze frumuseţea
Damayantei.
nDcşi în ochi ai neguri de tristeţe,
Eu n-am văzut atîta frumuseţe
Pe chipul altei muritoare.
Tu străluceşti ca razele de soare,
Ori ca un fulger ce străbate norii ...
0, spune-mi cine eşti ? — Rătăcitorii
Tji paşi de unde vin, din care ţară ?
Nu pari un om de rînd, că princiară
jij este faţa, — chiar fără podoabe.
Vii fără de curteni şi fără roabe,
Şi totuşi tu de nimeni nu ai teamă,
Te tragi din neam de zei, de bună scamă ?" [...]
(Cîntul XIII, pp. 84—85) Regele Bhima trimisese soli spre
a da de urma fiicei sale. Unul dintre soli, care aflase de
Damayanti, relatează regelui cele observate, remarcile
acestuia vădind că o recunoscuse.
[..,] Acesta, întoreîndu-se, spunea,
118 223
C-a întîlnit la curte, la palat,
La o serbare, chipul minunat
Al unei fete, (Damayanti poate),
Mergea lîngă Sunanda. Şi socoate
Că numai ea e vrednică, pe cale,
Să umble cu odrasle de rejale.
Deşi s-o recunoşti nu e uşor ; Era frumoasă încă. Dar un
nor De vechi necurăţenii, se-aşezase Umbrindu-i trăsăturile-i
frumoase, Că al ei chip se străvedea precum O rază printr-o
volbură de fum.
Deşi era, sărmana, atît de slabă, Sudeva, totuşi, a-nţeles
degrabă, Că cea cu ochi prelungi care trecea, Fusese
Damayanti. Numai ea Putea să aibă în sine adunate Pe
chipul ei comori nenumărate.
Şi-a spus Sudeva copleşindu-1 mila : „Aceasta-i
Damayanti, şi-i copila Lui Bhima din Vidarbha, pare-mi-se,
Frumoasă, ca frumoasele din vise.
Chiar dacă nu e ea, sint fericit, Că în femeia asta am găsit
Minunile pe care le avu Doar Damayanti. Pîn-acuma nu Le-a
mai avut vreo altă muritoare.
Ca Sri e de frumoasă. Uimitoare E faţa ei. Şi sîni
fermecători, De brune rotunjimi prevestitori. Şi are ochii —
lotuşi ce se vor Deschişi peste-un adînc ameţitor.
Ca însăşi Voluptatea pare fata. Asemeni cu soţia lui
Manmatha (Femeia cea mai mîndră de sub soare), Era ca
luna plină cînd răsare.
118 224
Trup legănat cu graţii de tulpină De nufăr, cînd se-nalţă
spre lumină în lacul din Vidarbha. însă, zei, Ce praf şi ce
noroi pe trupul ei ! [...]
Era atit de gingaş rotunjită, Că şi Kuvera, zeul, în ispită Ar
fi căzut cu ea. Şi în palatu-i Ar fi ţinut-o printre alte statui. 8
Mi s-a părut atunci, că parcă văd,
Un nufăr smuls din lac de vreun prăpăd,
Pe care, se trudise sfîntul Soare,
Să-1 zugrăvească-n nobilă candoare,
Şi care foarte vrednic-ar fi fost
Să fie împlinirea altui rost. [...] (pp. 99—101)
Un semn ciudat, al ei, nemaivăzut,
Ca floarea unui lotus desfăcut
Pe apa ncagr-a chipului zeiesc.
Deşi n-a fost uşor să-1 desluşesc
Sub haina ei murdară şi-nvechită,
Cum se arată luna strălucită,
Prin umbra neagră-a norilor fugari. [...]
Aşa precum pe bolţile genunii, Abia se desluşeşte cornul
lunii în ziua-ntîi a primului pătrar, (Dar strălucind ca luna
plină chiar).
Astfel şi-a Damayantei frumuseţe, Dcşi-i sub murdărie şi
tristeţe, Şi nici nu-i în mătăsuri învelită, Ea totuşi pare-n aur
poleită.
Doar frumuseţea ei, şi acel semn Dintre sprincene, iată-
mi dau îndemn. Să cred că-i Damayanti (cu temei), Că n-are
alta chip cum e al ei.
Aşa cum, deşi e-acoperit, Tăratecul, e totuşi presimţit; —
De sub cenuşa neagră cc-1 ascunde, Trimite o căldură ce
pătrunde Şi-ţi dă de veste, cum că nu sînt stinşi Tăciunii ce
au fost cîndva aprinşi.
Eu am simţit, prin pînza-ntunecată, Minunea frumuseţii
neschimbată, f...] (p. 106)
Din Mahăbhâruta — Xala şi Datnayanti, Ed. Albatros,
1975, traducere de Sorin Postolache şi Charlotte Filitti.

KALIDASA
(c. sec. V. e.n.)
Nu se cunosc datele biografice ale poetului şi
dramaturgului indian Kalidasa. Se presupune, pornind de
la unele referiri la opt ra sa şi de la lumea eroilor săi că ar
fi trăit între secolul I î.e.n. şi secolul V e.n. (cf. prefeţei
realizate de Eusebiu Cornilor la traducerea sa). Dicţionarul
enciclopedic român (ediţia 1978) situează existenţa
poetului in secolele IV—V (ca şi Nouvcau petit Larousse,
1969). Kalidasa este considerat cei moi de seamă
reprezentant al literaturii clasice sanscrite. A fo.<t jiul unui
brahman care a trăit in pădurile munţilor Himalaia, loc al
aaţiuîiii dramei Sakuntala. A cunoscut şi luncile, frumu-
seţea naturii, oamenii din împrejurimile Gangelui.
Afirmîndu-şi talentul poetic, a ajuns la curtea regelui
Vikramaditya, recunoscut ca iubitor de poezie şi protector
al artiştilor. Numele său, Kalidasa, se presupune a însemna
sclavul zeiţei Kali. Dacă datele legendei, deci şi situarea în
timp s'mt apropiate de adevăr, se socoteşte că ar fi fost
contemporan cu alţi opt poeţi cunoscuţi la curtea regelui
amintit: Ghataparka, Varakanura, Varatuşi, Dhauvantari,
Kraşpanaka, Arnaraşinw., Sanku, Vhe-talabata. In Euroaa
opera sa a început să circule alia după 1789.
A scris poeme epico-lirice (Kurnarasambhava,
Raghuvamsa, Meghaduta şi drame. Sakuntala este
apreciată a fi capodopera t atrului indian. La noi a fost
tradusă (repovestită) de George Coşbuc şi de Eusebiu
Camilar (în baza traducerii literale efectuate de Eugen
Papiniu).
Piesa are ca subiect dragostea născută între un rege
(Du-syanta) şi o frumoasă fată orfană adoptată de un
pustnic (brah-vwmd Kanva). Numele fetei, Sakuntala,
înseamnă „frumuseţea păsării" (şakunta-pasăre). Văzind-
o, cu prilejul unei vînători in pădurea unde-şi trăiau viaţa
pustnicii, regele s-a îndrăgostit de Sakuntala şi şi-au jurat
credinţă, realizînd un fel de căsătorie Gandharva (care se
bazează pe acordul celor doi parteneri, fără alte
consimţăminte şi ceremonii). Regele i-a oferit Sakuntalei
un inel cu însemnul regal. Cînd, după un timp, Sakuntala,
123
227
cu acordid asceţilor, pleacă spre curtea regelui pentru a-i
deveni soţie, Dusyanta, datorită unui blestem, nu-şi mai
aminteşte de promisiunea făcută, nici de întîmplare.
îndurera:ă de această neplăcută întorsătură, Sakuntala
vrea să-i amintească lui Dusyatita de inel, dar, cum îl
scăpase într-un lac.
ru mai are cum să probeze cele afirmate. Numai după
ce naşte, pe cind copilul se juca in grădina unei sihăstrii, va
avea loc în-iilnirea regelui cu fiul şi mama şi bineînţeles
recunoaşterea, leznodămintul fericit. O întîmplare
asemănătoare, uitarea dragostei, a fost parţial înfăţişată
de Shakespeare în Visul unei nopţi do vară şi face obiectul
unor basme ca Porcul fermecat. Fata vacii etc.
Sakuntala se aseamănă într-o anumită nuisură şi cu
Cînta-rea cintârilor, dacă avem în vedere că in ambele
poeme e vorba de o dragoste înfiripată între un rege şi o
fată frumoasă dar modestă ca origine. In ambele poeme,
autorii scot în evidenţă •rumuseţea fără seamăn a
eroinelor, socotindu-le calităţile la un nivel superior
femeilor din seraiul regal, motiv pentru care vor ocupa
primul rang intre soţiile acestora. Ca şi Cîntarca cintârilor,
Sakuntala este un imn închinat frumuseţii fizice şi
calităţilor morale.
Inspirată din viaţă, mai umanizată, conflictualizată,
dragostea dintre regele Dusyanta şi Sakuntala va reînvia
însă prin intermediul copilului. Intîlnirea regelui cu copilul,
iar prin copil reîntîlnirea dintre părinţi (dincolo de
123
228
intervenţia zeilor, de înlăturarea efectului blestemului etc.)
sînt scene de mare semnificaţie, invocînd dragostea şi
concepţia despre rolul familiei în societatea indiană din
acea vreme.
SAKUNTALA
Cum e şi firesc, ne oprim la scena în care regele o întîl-
neşte pe Sakuntala în pădure, prilej de a admira frumu-
seţea ei şi de a constata reacţia pe care trăsăturile ei o au
asupra acestuia. /.../
Dusyanta : (ascultînd) Aud vorbind, la dreapta, între
arbori. (Se opreşte şi se uită.) Sînt fetele asceţilor, cu
stropitori pe potriva lor, şi se duc să ude arborii tineri... O,
iată-le cît sînt de graţioase...
Aşa cum frumuseţea neîntinatei firi Nu poate fi-n
seraiuri aflată, nicăiri, Aşa, decît copacii regalelor grădini,
Sînt mai presus arbuştii crescuţi în codrii lini... Am să stau
la pîndă, în acest boschet... (Stă la pîndă.) Sakuntala,
Priyamvada, Anasuya.)
Pe-aici... pe-aici, prietenele mele... Anasuya :
Sakuntala, o, draga mea, ştiu bine că arborii lui Kanva
dragi îţi sînt, şi mai presus ca propria-ţi fiinţă ; căci

te-ngrijeşti de ei, cu toate că eşti gingaşă ca floarea de


iasmin abia deschisă...
Sakuntala : O, dragă Anasuya, nu porunca cinstitului
meu tată mă îndeamnă să îngrijesc arborii : îi iubesc, cu
123
229
inimă de soră... Dusyanta : Deci, e fata lui Kanva ? Ea ? O,
tu, urmaş al lui Kasyapa, greşeşti punînd-o pe fata asta la
astfel de munci...
Ce crede înţeleptul acesta, şi ce vrea, Că pune fata asta
la munci ce nu-s de ea ?
Cu frunza cea de lotus albastru, parcă vru
în două să despice un trunchi de acaju...
Sînt hotărît să stau ascuns, s-o văd fără să mă simtă...
Sakuntala : Anasuya, sloboade-mi un pic veşmîntul de
scoarţă, căci Priyamvada m-a strins prea tare cînd mi 1-a
pus... Anasuya : Facă-se voia ta... (li slăbeşte strînsoarea
veşmîntului.) Priyamvada : (rîzînd) Eu sînt vinovată ? Dar
rotunjimea sinului ei tînăr ? Dusyanta : într-adevăr...
O, fată înţeleaptă, ce potrivit răspunzi...
Acest veşmînt, cu noduri pe umerii rotunzi,
Şi faldurii de scoarţă, tot farmecul i-1 ţin
Ascuns, ca frunza moartă un lujer zvelt şi fin ;
Dar chiar de-1 pui alături de-un arbore saival,
E lotusul de-a pururi fermecător şi pal;
Şi de-o pătează umbre din negrele genuni,
E mai frumoasă faţa fermecătoarei luni ;
Aşa şi fata asta, ivită-n calea mea,
Veşmîntul. chiar de scoarţă, podoabă e pe ea...1
Sakuntala : (după ce s-a uitat înainte) Acest copac îmi parc
că mă cheamă, cu ramurile lui ca nişte braţe întinse-n
vînt... Chemării voi răspunde !

123
230
Priyamvada : Sakuntala, opreşte-te o clipă... Sakuntala
: De ce ?
Priyamvada : Să văd cum eşti, ca o liană lîngă copac...
Sakuntala : într-adevăr, pe drept ai fost poreclită „Gură de
aur"...
Dusyanta : Spune drept fata asta, căci
Ea braţul şi-1 întinde încet, solemn şi grav,
Şi fragedă i-i gura, ca mugurul suav,
Şi tinereţea pare o floare, ce, supus,
Te-mbie către dînsa, cu farmecu-i nespus... Anasuya :
Dar tînăra liană de iasmin ? Sakuntala, vei fi uitat-o, oare ?
Iat-o, cum se dăruieşte, ca o soţie, prin îmbrăţişare, unui
sahakara. Tu ai numit-o „Lumină a Pădurilor"...
Sakuntala: Cum aş uita-o? Mai degrabă m-a.ş uita pe
mine?
ipropie şi se uită la arbuşti.) O, îmbrăţişarea dintre liană
.i acest copac a nimerit un anotimp plăcut! E tânără „Lu-
mina", şi abia îşi deschide petalele, iar copacul o ţine strîns
ii ramurile tinere... (Se apropie să se uite.) Priyamvada:
(surizînd) înţelegi, o, Anasuya, de ce Sakuntala ►e uită aşa
la „Lumina Pădurilor" ? inc <uya : Nu pricep ! Spune...
Priyamvada: Pentru că gindeşte in sinea ei : „aşa cum «Lu-
ni na Pădurilor»- s-a îmbrăţişat cu acest copac, demn de
dînsa, aşa aş vrea şi eu un soţ demn de mine..."
Sakuntala : Priyamvada, se vede că ţi-ai spus chiar
dorinţa
i i...
123
231
Dusyanta: Binevoiască cerul, măicuţa ci să nu fie din
casta i irintelui ! Dar e aşa cum cred...
O, fără îndoială, de nu ar fi aşa,
Nu m-ar mîna spre dînsa simţirea de rajah !
Şi-acum, ca totdeauna, cînd nu ştiu ce să spun.
Las inima să-mi fie sfătuitorul bun...
Dar orice-ar fi, afla-voi adevărul... Sakuntala : (speriată
de o albină) Vai ! Vai ! Albina... Iat-o, fuge de pe iasmin,
speriată de apa stropitorii. Vine spre mine ! (Vrea să
fugărească albina.)
Dusyanta: (răpit de frumuseţea ei) O, cită gingăşie...
Chiar şi acum, cînd ochii de spaimă i-s pierduţi, Necontenit
îi umblă, ca şi albina, iuţi, Şi teama, şi mînia, cînd ochii ei
încarc', O-nvaţă cum să-ndo:iie sprînccnele in arc... Cînd
eu, în îndoială cu ochii stau pierduţi, îngăduit îţi este pe
gene s-o săruţi, Iar cînd pe la ureche i te roteşti, să-mi spui,
Ce vorbe de iubire rosteşti ? Din dreptul cui ? Mărturisesc,
albină : parcă de viu mă stingi, Cind buzele suave încerci să
i le-atingi ! Pe culmea bucuriei stai tu, şi, pentru ce ? Cînd
eu mă-ntreb intr-una din care castă c [...] (Actul I,
pp. 30—34)
Descoperirea acelei frumuseţi l-a îndemnat pe rege să
ia sub ocrotire această pădure şi toate fiinţele, interzicînd
căpeteniei de vînătoare să mai ţintească animalele pădurii
şi să tulbure liniştea asceţilor care locuiau în sihăstria
respectivă.

123
232
Vă poruncesc tăcere să păstraţi ! Trăiască-n pace, bivoli
în mîluri scufundaţi ! Trăiască, prin tăcute dumbrăvi şi vechi
livezi, în cîrduri căprioare şi căpriori şi iezi ; Vă rog lăsaţi
mistreţii din clipa asta chiar, Şi parfumată iarbă de musta
pască iar ; în ce priveşte arcul acesta chinuit,
Şi el să se-odihnească din coardă slobozit [...] (Actul II,
p. 53)
Rămas cu prietenul său Madhavya, regele îi povesteşte
despre revelaţia sa, frumoasa Sakuntala.
Dusyanta : Ochii tăi n-au văzut pînă azi nimic, căci încă
n-au zărit ce-i mai frumos pe lume.
Madhavya : Se poate spune una ca asta, cînd
majestatea-veas-tră îmi stă în faţă ?
Dusyanta : Pentru fiecare e frumos ce-i place, dar eu
vreau să-ţi vorbesc despre Sakuntala, podoaba dumbrăvii
sfinte. Madhavya : (aparte) N-are decît, dar n-am să-1
încurajez In privinţa acelei fete ! (tare) Dar ce folos că ai
văzut-o, dacă n-ai drept s-o cauţi ?
Dusyanta : Ci află, prietene, că inima unui coborîtor din
Puru nu rîvneşte lucru oprit !
E fata unei nimfe, cc-a părăsit-o, ca
Pe-o floare preafrumoasă de navamalika... Madhavya :
(zîmbind) Hm ! Majestatea-voastră, sătul de perlele

126
femeilor din harem, este atras către fata asta din pădure,
ca sătulul de curmale către fructul de tamarin... Dusyanta :
Spui aşa, numai pentru că n-ai văzut-o... Madhavya: O, fără
îndoială, majestate : ceea ce rîvneşte majestatea-voastră
nu poate fi decît îneîntător. Dusyanta : Ce vrei mai mult, o
prietene ?
Ce poate să mai ceară chiar şi un gust regal ?
A scris-o cu penelul un pictor genial,
Sau, poate, a zidit-o cu trupul statuar,
Din netedele stane, un genial pietrar,
Sau, cel ce şlefuieşte luceferii pe cer,
Pe ea a şlefuit-o în neted juvaer...
A şlefuit-o Brahma artistul genial !
între femei e perla cea fără de egal... Madhavya: Dacă-i
cum spui, înseamnă că cele mai frumoase femei s-au şters
pe bot... Dusyanta : Ascultă la ce mă mai gîndesc :
K floare cu parfumul de nimeni inceput, E mlădiosul
lujer de nimeni desfăcut, E juvaer cu ochiul de nimeni
măsurat. Si miere e, cu gustul de nimenea aflat ; Răsplata
celor vrednici şi-a ceior buni e Ea. '• mina cui comoara
aceasta va-ncăpea ? \i > Ihavya: Dacă-i aşa cum spui,
păzeşte-o bine, majestate, să iu ii-o-nhaţe vreun pustnic cu
capul uns cu ulei ingudi...
■uta : Dar altul e stăpîn pe ea, şi-acel stăpln lipseşte
acum lin sihăstrie.
\l<:dhavya : Dar ea ce ţi-a spus cu ochii ?

126
'/anta : Fetele pustnicilor sînt sfioase, încît Cînd îndrepta
spre mine un zîmbet luminos, Cind rămînea tăcuta, cu ochii
plecaţi în jos [...] (Actul II,
pp. 55—57)
Din Sakuntala, F.P.L.U., 1964 ; traducere de Eusebiu
Camilar.

LUMEA GRECIEI ANTICE HOMER


ILIADA ŞI ODISEEA
(sec. VIII. l.e.n.)
Homer a fost un poet epic, rapsod ionian, despre a cărui
viaţă au fost concepute numerocuie biografii considerate
insă le unii specialişti moderni ca fiind fictive.
Multe localităţi greceşti cu emis ipoteze asupra naşterii
poe-tului, fiecare revendicindu-l. Datarea naşterii sale e
fixată in • I )ua jumătate a secolului VIII l.e.n.
Dacă cele şapte biografii păstrate fac menţiuni greu
verificabile atît cu privire la locul naşterii cit şi la alte
momente ' • : :'ă, ori referitor la opere, Iliada şi Odiseea
sînt atribuite citegoric lui Homer. In afară de aceste doua
mari poeme i s-au atribuit şi unele imnuri narative.
Iliada şi Odiseea iniţial erau poeme recitate în zonele
ocupate de greci, ulterior grupate şi prelucrate unitar. Iliada
126
con-ţin ■ ciuturi din fondul epic eroic coiisacrat războiului
troian,
iar Odiseea relatează peripeţiile lui Ulise de după
terminarea războiului în îndelungul drum către casă, unde
era aşteptat de Penelopa şi Telemah, jiul său.
Dacă ar fi să ne propunem selectarea unor pagini sau
portrete compacte din aceste două poeme, am fi tentaţi, la
prima vedere, să conchidem că intenţia ar fi sortită
eşecului, Homer neoferind nici multe, nici consistente
repere plastice cu privire la frumuseţea eroilor. Şi totuşi,
referirile la frumuseţea personajelor sale pot pune în
evidenţă destule gîn-duri cu privire la felul cum era
considerată frumuseţea în acea epocă la populaţiile gr<
ceşti. Oare nu frumuseţea Elenei din Troia îl atrăsese pe
Paris şi-l îndemnase să o răpească ? Nu ştim oare din
mitologie, dar şi din ceea ce ne Spune Homer, că Paris era
un tinăr frumos? Ulise nu va stîrni oare adinei pasiuni
printre personajele feminine in-tîlniie în lungile sale
călătorii ? Ciree însăşi nu-l va incinta prin frumuseţe pe
Ulise şi pe tovarăşii săi ? Nu se certaseră Ahile şi
Agamemnon pentru frumoasa Briseis ?
Vom încerca, apelînd aşadar la fragmente chiar cînd vor
fi mai mici, să-l urmăm pe Homer şi, adunînd rază lingă
rază, să deducem reperele frumuseţii lumii sale.
Din nalta-i miresmata ei cămară Veni Elena, asemenea
Dianei Cea cu săgeţi de aur. Iar Adrasta Un scaun bine-

126
făurit i-aduse, Alcipa un chilim de lină moale. Iar Filo un
paner de-argint [...]
Homer pomeneşte şi alte obiecte alese primite în dar de
Elena, ceea ce ar putea sugera fie preţuirea deosebită, fie
mediul select ca valoare şi frumuseţe în care trăia Elena.
Deosebit îi dărui Elenei Nevastă-sa nepreţuite daruri : O
furcă de-aur, un paner cu roate, întreg de-argint şi împletit
deasupra Pe margine cu aur. Scula asta, Cu tort ticsită, i-o
aduse-acuma Şi-o puse-n faţă Filo cămăraşa, Lungind
deasupra-i furca cea de aur Cu caier stinjeniu [...]
(Odiseea, Cintul IV, v. 107—187)
In alt loc poetul, referindu-se la Elena, o consideră
„dumnezeeasca I intre femei, cu straiul lung* (Cintul IV, v.
420), iar în Odiseea, Cîntul XV „Elena cea cu păr de aur" (v.
74). Cînd Menelau face daruri lui Telemah, Elena însăşi „ea,
zîna-ntre femei" îşi dovedeşte generozitatea alegînd şi
dăruindu-i cea mai mare şi mai frumoasă în alesătură din-
tre pînzele de mina ei lucrate, ceea ce dovedea nu numai
generozitate, ci Şi maniere alese, pricepere de a lucra ase-
menea pinză „care strălucea ca un luceafăr" şi gusturi deo-
sebite, rafinate (Odiseea, Cîntul XV, v. 130-140). Astfel că
după ce Menelau îi oferi ulciorul de argint, „Eletui-mbu-
jorata I S-apropie de el cu ţesătura, / Şi-l agrăi: „Şi eu ţi-oi
face darul / Acesta, fătul meu spre amintire I Din lucrurile
mele, ca din parte-ţi I Să-l dai de ziua / nunţii mult-dorite I
Miresei tale. Pîn-atunci să steie j Păstrat la maica-ţi dulce-n
visterie. (Cintul XV, v. 155—163)) Puţin mai departe (v.
126
219—225), poetul o prezintă pe Elena din nou prin straiid ei
lung şi pricepută la vorbă şi-n prevederea faptelor ce aveau
să se succeadă la curtea lui Ulise.
Cu acelaşi prilej al vizitei lui Telemah şi al fiului lui
Nestor, Menelaos e înfăţişat ca un distins domn, ospitalier,
domol.
A doua zi, cînd zorile-nzoriră
Trandafirii, viteazul Menelaos
Din patu-i se sculă şi-şi puse haina,
Cu sabie-ascuţită se încinse
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă sandale dalbe şi din casă
Ieşi leit un zeu la-nfăţişare,
S-apropie de Telemah şi-i zise. [...]
(Odiseea, Cîntul IV, v. 423—429) Interesant de remarcat
că în poemele homerice, în caracterizarea personajelor, pe
lingă referirile nu foarte bogate şi consistente la
frumuseţea fizică, un loc important îl ocupă, întotdeauna
aproape, referinţa cu caracter moral, comportamental.
Paris de pildă este mustrat adesea pentru lipsa lui de curaj,
fiind chiar acuzat de laşitate. (Iliada, III v. 30—37). Hector
însuşi şi chiar Elena îi reproşează lui Paris purtarea
neaşteptată şi nefirească măreţiei acestuia.
„Nevrednice Paris,
Numai cu faţa viteaz, muierce, tu lotru de fete Şi-
amîigitor, mai bine piereai fără nuntă, mai bine

126
Nu tc năştcai ! Aş fi vrut-o şi tarc-ar fi fost mai cu cale
Asta decît de ocară să fii şi batjocura lumii.
Cum vor mai rîdc do noi, ce haz vor mai face danaii !
Ei şi-or fi zis după faţă că eşti luptător mai de frunte,
Tu care n-ai nici pic de virtute şi inimă-n tine.
Totuşi, molatic cum eşti, cu oameni aleşi ca tovarăşi,
Cale pe ape ai bătut în corăbii drumeţe pe mare
Şi pripăşit la străini, răpit-ai din ţări depărtate
Mîndra femeie-nrudită de-aproapc cu oameni războinici,
Greu osîndindu-ţi părinţii, norodul întreg şi cetatea
Ca să îmbucuri duşmanii, iar tu să ajungi de ruşine.
N-ai vrea cumva să te pui cu Menelau ? Pofteşte, că-
ndată
Şti-vci atunci de la cine furat-ai nevasta în floare.
Nu mai putea să-ţi ajute nici cîntccul tău de ghitară,
Nici dăruinţ-Afroditei, mîndreţe de chip şi de plete,
Dacă zăceai tu prin colb..." [...]
Cîntărind faptele şi frumuseţea, calităţile pe de o parte
şi pagubele pe de altă parte pe care Elena, prin prezenţa ei
la Troia, le aducea cetăţii, unii considerau că e păcat ca
două neamuri — troienii şi aheii — să se bată, să îndure
patimi pentru o femeie care, deşi la chip aduce cu o zeiţă,
atit era de frumoasă, ar fi fost de preferat să plece înapoi,
în ţara ei.

130
Ducă-se-n ţară la ca în corăbii, ca nu cumva dînsa
Pacoste apoi să ne fie şi nouă şi fiilor noştri. [...]
(Iliada, Cîntul III, v. 155—159, p. 84) In Iliada apare şi un
personaj care ar merita o atenţie specială. Remarcăm acum
doar caracterizarea negativă, mai degrabă relevarea
trăsăturilor urîte la care subscriu şi unele personaje de
seamă ale poemului între care Ulise, Ahile şi Agamemnon.
Numai Tersit, un flecar, răstindu-se tot făcea gură, El
care-a fost priceput la necuviinţi de tot felul Şi la bîrfeli
ruşinoase în veşnica-i sfadă cu Domnii, Cum îi păroa că
stîrni-va cu vorbele hazul oştirii. N-avea pereche de slut în
oştirea venită sub Troia ; Spanchiu era el şi olog ; mai avea
dup-aceea şi umerii Strîmbi şi la pieptu-i aduşi şi-a sta
ţuguiat peste umeri Creştetul lui, şi abia nişte fire de păr pe
la creştet. Tare era urîcios lui Ulise şi chiar lui Ahile, Numai
cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tabăra cu batjocuri ţîvlind, iar aheii din juru-i Straşnic
erau supăraţi şi-aveau ciudă grozavă pe dînsul. [...]
(Iliada, Cîntul III, v. 205—218)
Din aceste versuri rezultă — fără a cerceta în ce măsură
antipatia autorului şi a eroilor de seama lui Ulise se datora
sluţeniei personajului sau mai cu seamă spiritului său prea
critic şi prea manifest, care nu convenea mărimilor — o
simbioză intre urîţenia jizică şi cea spirituală.
Un mod complex de a privi frumuseţea declară Aga-
memnon care fiind acuzat că nu vrea să restituie o fată
luată ca pradă de război, pentru care se iscaseră multe dis-
130
cuţii se justifică astfel: „Pentru c-aş vrea înadins ca ca să
rămîie la mine. Drept e că-mi place mai mult decît
Clitemnestra soţia Din tinereţele melc ; doar nu-i mai pe jos
ca femeie De pricepută, de harnică cc-i şi de-naltă şi
mîndră." [...]
(Iliada, Cîntul I, v. 110—113)

cure fiind m T -
prejos decît alte femei din anturajul său.
Ipodemia, /»ca lui Anluse (Iliada, Cintul XIII, v. 410—412)
era, cum spune poetul, „de părinţi cea mai iubită" pentru
că nici una dintre fete „n~0 întrecea de frumoasă, de
harnică şi pricepuţii", ceea ce este aproape identic cu ceea ce
spusese Agamemnon despre sclava şi preferata sa. Nu ilus-
trează aceste păreri o concepţie ?
In Odiseea se povesteşte că la un moment dat Penelopa
Şi-a propus să coboare in sala peţitorilor, deşi aceştia îi
erau nesuferiţi prin insistenţele şi petrecerile la care se
dedau in casa ei. Eurinoma, chelăriţa găsind bun gindul de
a cobori printre oaspeţi, o sfidui să aibă mai întii grijă să se
îmbrace, să-şi pună rumeneală pe obraji spre a nu fi văzută
cu faţa veştedă de plins. La aceste sfaturi Penelopa i-a
răspuns :
„— Eurinoma, oricît ţii tu la mine, nu mă sfătui să merg
la baie şi să-mi dau pe faţă cu miresme, că zeii care
stăpînesc Olimpul mi-au luat frumuseţea do cînd bărbatul
mi-a plecat pe mare. Dar spum,-i Autonoei şi Hipodamiei să
130
vină la mine ca să mă însoţească în sala ospăţului, că mi-e
ruşine să vin singură printre atîţia bărbaţi.
Aşa vorbi, şi baba cobori la curte, ca să cheme pe cele
două femei şi le îndemnă să se zorească. Atenei îi veni însă
în minte alt gînd şi răspîndi peste fiica lui Icarios un somn
dulce ; ea adormi culcată în scaun, şi trupul i se întinse ;
zeiţa o împodobi apoi cu haruri, pentru ca toţi să se
minuneze. îi spălă întîi faţa cu mirul cu care se unge
Afrodita cînd se duce la hora fermecată a Haritelor ; o făcu
să pară mai înaltă, mai mîndră şi mai albă ca fildeşul. Apoi
plecă, cînd veniră femeile din curte, şi vorba lor alungă
somnul dulce al stăpînei, care-şi frecă obrazul cu amîndouă
mîinile. [...]
Vorbind aşa, coborî din odăile de sus, nu singură, ci înso-
ţită de cele două femei, şi cînd sosi la peţitori se opri în
prag de-şi acoperi obrazul cu un văl strălucitor ; femeile

* O notă a îngrijitorului ediţiei din care am extras aceste paragrafe ne semnalează


constatarea că eroinele din poemele homerice „sînt întotdeauna înalte şi de cele mai multe
ori blonde. Peste cîteva secole, scriitorii vor consemna că poeta Safo nu e frumoasă, fiind
mică şi neagră".

stăteau lingă ea. Cum o văzură, peţitorilor li se muiară


genunchii, cuprinşi de patima iubirii, şi toţi doreau s-o aibă
de nevastă. [...]
Eurimah îi spuse Penclopei :
— Fiică a lui Icarios, cuminte Penelopă, dacă te-ar
vedea toţi ochii din Argos, cetatea lui Iasos, mîine în zori ar
veni şi mai mulţi peţitori la ospeţele noastre de la curte,

130
căci tu le întreci pe toate femeile de stat, la frumuseţe şi la
minte.
Penelopa îi răspunse :
— Eurimah, tot harul, toată frumuseţea mi-au pierit,
din ziua în care argienii s-au dus la Ilion şi cu ei şi Ulise. De
s-ar întoarce el acum şi ar avea grijă de viaţa mea, alta mi-
ar fi slava, dar astăzi sufăr greu de necazurile cu care m-a
bătut soarta. (Odiseea, Cîntul al XVIII-lea, pp. 77—79)
Sigur textul comportă comentarii din mai multe puncte
de vedere. Pentru demonstraţia propusă este suficient să
reţinem şi în cazul Penelopei trăsăturile care caracterizează
frumuseţea eroinei — sporite în acest caz de zeiţă — înaltă,
mîndră şi albă ca fildeşul, minte şi cuminţenie *.
Este de remarcat că şi aici, pentru a pune în relief tră-
săturile fizice, Eurinoma îi propune, cum am văzut, să-şi
aleagă o îmbrăcăminte adecvată, să se spele şi să-şi pună
rumeneală. Pentru a suplini dezinteresul Penelopei pentru
asemenea preocupări de evidenţiere a frumuseţei, zeiţa
protectoare o împodobeşte cu haruri şi chiar mai adaugă
ceva înălţimei şi albului pielii, ceea ce nu prinde deloc rău,
pentru că face o impresie deosebită tuturor. Iar dacă pentru
acest spor de frumuseţe Penelopa a recurs la şiretlicul zeiţei
deducem că frumuseţea poate fi ajutată. Depinde de mă-
sură. Imaginînd şi cîntind preparativele zeiţei Hera, respec-
tiv străduinţele sale speciale pentru curăţirea trupului,
pentru punerea în valoare a trăsăturilor ei frumoase spre a-
i atrage luarea aminte lui Zeus, Homer prezintă frumuseţea
130
zeiţei. Rezultă din aceste eforturi, mai degrabă din arta de
a pune în evidenţă trăsăturile cele nuii atractive, ideea că
(în vechime, ca şi în zilele noastre) frumuseţea trebuie
ajutată uneori să fie remarcată. „Zîna se furişă acolo, şi uşa
lucie-nchide. Trupul de farmece plin si—1 curăţă-ntii cu un
balsam, Necurăţia-i spălînd, şi—1 unge turnîndu-.şi oleiul
Dumnezcesc de plăcut şi plin de mireasmă cc-mbată, Care,
fiind răspîndit în sala de-aram-a lui Zeus, Umple cu dulce
miros departe pămîntul şi cerul. După ce trupu-i frumos şi-1
unge şi-şi piaptănă părul, Ea-şi împleteşte cu mîna cosiţelc-i
strălucitoare, Mindre şi dumnezeieşti din capu-i cel fără de
moarte. Pune pe urmă şi-o haină măiastră ţesută de însăşi
Palas Atena cu mult meşteşug şi cu multe podoabe ; Haina
şi-o-ncheie la sînu-i cu sponci lucitoare de aur, Mijlocu-
ncinge sub brîu dichisit cu o sută de ciucuri. Iar la urechea
străpunsă şi-anină cercei cu trei pietre Meşter lucraţi şi din
care sclipea frumuseţe nespusă. Capul şi-acopere apoi a
zeiţelor frunte cu vălu-i Mîndru ţesut de curînd şi alb ca
lumina de soare, Iar pe picioarele dalbe şi-noadă frumoase
sandale." [...]
(Iliada, Cîntul XIV, v. 165—182). întîlnirea lui Ulise cu
Circe ne oferă prilejul de a observa, prin intermediul
locuinţei, obiectelor înconjurătoare, veşmintelor,
ambianţa în care trăia fermecătoarea zeiţă.
{...] La poarta zînei cea cu mindre plete Din casă s-auzea
cîntind zeiţa Cu viers fermecător, de unde dinsa Ţesca o
pînză mare, măiestrită Ca orice lucru gingaş şi subţire,
130
Dumnezeiesc ţesut de vreo zeiţă. [...] La poarta zînei cea cu
mîndre plete Stînd, eu strigai. Ea m-auzi şi-ndată Ieşind
deschise poarta lucitoare
Şi mă pofti. Eu trist mersei în urmă,
Iar ca mă duse-n casă şi mă puse
Pe jeţ frumos lucrat, bătut cu ţinte,
De-argint, sub el cu scăunaş de razim
Picioarelor. într-un pahar de aur
Găti o torocală,-n care puse
Un leac să beau, voindu-mi rău zeiţa. [...]
Aşa-mi grăi. Şi-a zorilor zeiţă
Pe tron de aur răsări în zare.
Iar zîna mă pofti să-mbrac veşminte,
Manta şi strai, în vreme ce ea-şi puse
O rochie mare, albă şi subţire
Şi plină de mîndreţe. Mai încinse
Un brîu frumos de aur şi-o maramă
Ea-şi potrivi pe cap. [...]
(Odiseea, Cîntul X, v. 302—743) Cum era şi firesc, eroul
principal, Ulise, este prezentat în mai multe episoade şi in
afara unor trăsături fugar menţionate, autorul direct sau
personajele au prilejul în mai multe rînduri să-l admire.
„Spune-mi, copila mea, cine-i acela de colo ? El nu e
'Nalt ca Atrid Agamcmnon, mai lat însă pare de umeri Şi
mai pieptos decît el. Pe jos şi-a lăsat armătura Şi în
armatele şiruri cutreieră ca un berbece. Eu după mers îl
aseamăn pe el cu lînosul arete, Care tot umblă prin turma
130
cea mare-ntre oile albe." Fiica lui Zeus, Elena, din nou îi
răspunse lui Priam : „El este Laertianul, e mult iscusitul
Ulise, Care a crescut în Itaca, stîncosul ostrov, e viteazul
Mare la sfatu-nţelept şi la maeştrii de tot felul." Sare şi-
adaug-alunci cumintele sfetnic Antenon : „Tocmai aşa e
precum spui, nemerită ţi-i vorba, femeie, Odinioară a venit
el la noi, luminatul Ulise, Sol după tine trimis, cu Mcnelau
era împreună. Fură chiar oaspeţii mei şi statură în gazdă la
mine Şi cunoscui mai de-aproape priceperea lor şi făptura.
Cînd au venit amîndoi în sobor şi la sfat cu troienii, Cum
stătea oblu, Mcnelau vedeai că-1 întrece din umeri ; Dar de
pe scaun Ulise părea mai măreţ la vedere. Cît după asta-
ncepură să-şi depene vorba şi gîndul Şi cuvîntau adunării,
Mcnelau rostea mai în pripă

Graiuri puţine, dar foarte apriate, căci nu-i vorbă lungă,


Nici bate cîmpii vorbind, deşi c mai tînăr ca dînsul. Cînd de
pe scaun apoi se sculă cumpănitul Ulise, Stete cu ochii
plecaţi în pămînt, cu privirea boltită ; Nu-si mai clinti el
toiagul măcar înapoi ori înainte, Ci îl ţinu-nţepenit ca un
nepriceput. După faţă Astfei era, de părea că e şui ori e
crunt de mînie. Cum însă prinse din pieptu-i puternicul glas
să răsune, Vorbele-i line să curgă din rostu-i ca fulgi de
zăpadă, Nimenea n-ar fi putut să se-ntreacă din grai cu
Ulise. Dar de făptura-i atunci noi nu ne mirarăm atîta. [...]
(Iliada, Cîntul III, v. 191-222) Ulise ajunsese pe ţărmul
feacilor. Dormea, urmind ca, odihnit, să-şi reia drumul. In
130
acest timp. Nausicaa, fiica regelui Alcinou venise la malul
apei, împreună cu însoţitoarele sale, pentru a spăla
veşmintele în vederea nunţii ce se apropia.
[...] La rîu apoi şi ele se scăldară Şi cu ulei se unseră pe
piele Şi la prînzit şedeau pe malul apei Şi aşteptau a rufelor
zbicire La vipia de soare. Iar cînd ele Se saturară de mincat,
zvirliră Maramele din cap şi s-apucară La joc cu mingea [...]
(Odiseea, Cîntul VI, v. 121—136)
Jocul întîmpiării face ca mingea să cadă in apă şi fetele
ţipară, trezind pe Ulise, care, cum se arătase, dormea
ascuns într-un tufiş, prin apropiere.
[...] Dar groaznic le păru, sluţit cum fuse
De sărătura mării, încît ele
Carc-ncotro fugiră speriate
Pe malul prelungit de stinci. Dar fata
Lui Alcinou stătu ; o-nsufleţise
Minerva dinadins desfricoşînd-o,
De stete-n faţă-i, oblu, iar Ulise
Se socoti o clipă, la genunchii
Copilei cea cu ochi frumoşi să cadă,
S-o milcuie de-aproape, ori cu graiuri
Blajine din departe-aşa s-o roage
Să-i dea veşminte, oraşul să-i arate.
Şi-aşa gîndind găsi c-ar fi mai bino Cu vorbe dulci s-o
roage din departe, De teamă să n-o supere pe fată, Cînd
rugător i-ar fi cuprins genunchii. Deci el rosti cuvînt dibaci şi
dulce :
130
„Te rog, domniţă, în genunchi. Eşti zînă Ori muritoare ?
Dacă tu eşti una Din cele care locuiesc Olimpul, Eu după
stat şi faţă şi făptură, Te-asemăn foarte cu-a lui Joc fiică
Diana. Iar de eşti o muritoare Pe-acest pămînt, ferice sînt
de trei ori Părintele-ţi şi maica ta şi fraţii ! Ce veseli vor fi ei
de bună seamă, De dragul tău oricînd te văd pe tine, Aşa
frumos vlăstar, păşind la horă ! Dar cel mai fericit din toată
lumea E cel ce biruind cu daruri multe De nuntă, te-ar lua la
el acasă. Căci nu-mi văzură ochii o femeie Şi nici un om cu
tine de-o potrivă ; Privindu-te, uimirea mă cuprinde, în
Delos doar văzui aşa un înger De finic care fraged răsărise
De lîng-altarul zeului Apollon, Căci eu, urmat de oameni
mulţi, şi-acolo Umblai, un drum ce-avea să-mi fic-n urmă
Izvor de multe-amaruri. Cum văzut-am Mlădiul copăcel,
uimit în faţă-i Am stat eu îndelung, că n-a fost altul Mai
gingaş din pămînt crescut ca dînsul. Aşa uimit şi-nmărmurit,
femeie, Privesc şi-n faţa ta, şi mă cutremur De tine să m-
ating la rugăminte.
(Odiseea, Cîntul VI, v. 160—236) Nausicaa le propune
fetelor să-i dea de îmbrăcat, să-l spele şi să-l ospăteze.
Acestea...
Zorindu-se-ntre ele după-ndemnul Domniţei, îl poftiră
pe Ulise La loc adăpostit ; manta şi haină I-alăturar-apoi ca
să se-mbrace,
Ba-i deteră şi-ulei în vas de aur Şi-n rîu îl mai poftiră să
se scalde. Dar şerbelor le zisc-atunci Ulise :

130
„Staţi, fetelor, aşa mai la o parte Ca să mă spăl pe trup
dc sarea mării Şi să mă ung ; de mult neuns mi-e trupul. Că
mi-e ruşine să m-arăt la fete Neîmbrăcat." Feriră ele-n
lături Şi spuseră domniţei. Iar Ulise Se coborî la rîu ca să se
spele De sărătura care-i cotropise Tot spatele şi umerele-i
late, Şi capu-şi curaţi de jegul mării. Iar cînd a fost spălat şi
uns cu totul Şi îmbrăcat cu hainele ce-i dase Fecioara, iată
pe ascuns Minerva Mai mare-1 face şi mai plin pe dînsul Şi
lasă păr tufos şi creţ să curgă Din creştetu-i ca floarea de
zambilă, întocmai cum turnînd argint şi aur Un meşter
marc, învăţat de Palas, Dă lucrului său frumuseţe rară. Aşa
zeiţa revarsă mîndreţe Pe umerii, pe capul lui Ulise
Faptul că Minerva (de fapt Palas Atena), care-l proteja
Ulise, îl face mai plin şi mai mare decît în realitate
semnifică concepţia grecilor că un bărbat bine dezvoltat,
viguros este socotit frumos, în orice caz demn de admirat.
El după asta se sui şi stete
Pe malul mării strălucind de haruri
Şi frumuseţe. Se uită mirată
La el domniţa şi la roabe le zise :
„Luaţi aminte, am să vă spun o vorbă. Cu voia unui zeu
ceresc bărbatul Acesta vinc-aici între ai noştri, întîi păru că
nu-i un om de seamă, Şi-acum arată ca un zeu din slavă. Dă,
doamne, s-am un soţ ca el, să steie La noi, să-i plac-aicea să
s-aşeze !

130
Şi-aşa gîndind găsi c-ar fi mai bine Cu vorbe dulci s-o
roage din departe, De teamă să n-o supere pe fată, Cînd
rugător i-ar fi cuprins genunchii. Deci el rosti cuvînt dibaci şi
dulce :
„Te rog, domniţă, în genunchi. Eşti zînă Ori muritoare ?
Dacă tu eşti una Din cele care locuiesc Olimpul, Eu după
stat şi faţă şi făptură, Te-ascmăn foarte cu-a lui Joc fiică
Diana. Iar de eşti o muritoare Pe-acest pămînt, ferice sînt
de trei ori Părintele-ţi şi maica ta şi fraţii ! Ce veseli vor fi ei
de bună seamă, De dragul tău oricînd te văd pe tine, Aşa
frumos vlăstar, păşind la horă ! Dar cel mai fericit din toată
lumea E cel ce biruind cu daruri multe De nuntă, te-ar lua la
el acasă. Căci nu-mi văzură ochii o femeie Şi nici un om cu
tine de-o potrivă ; Privindu-te, uimirea mă cuprinde, în
Delos doar văzui aşa un înger De finic care fraged răsărise
De lîng-altarul zeului Apollon, Căci eu, urmat de oameni
mulţi, şi-acolo Umblai, un drum ce-avea să-mi fie-n urmă
Izvor de multc-amaruri. Cum văzut-am Mlădiul copăcel,
uimit în faţă-i Am stat eu îndelung, că n-a fost altul Mai
gingaş din pămînt crescut ca dînsul. Aşa uimit şi-nmărmurit,
femeie, Privesc şi-n faţa ta, şi mă cutremur De tine să m-
ating la rugăminte.
(Odiseea, Cîntul VI, v. 160—236) Nausicaa le propune
fetelor să-i dea de îmbrăcat, .să-Z spele şi să-l ospăteze.
Acestea...

1SG
Zorindu-se-ntre ele după-ndemnul Domniţei, îl poftiră
pe Ulise La loc adăpostit ; manta şi haină I-alăturar-apoi ca
să se-mbrace,
Ba-i deteră şi-ulei în vas de aur Şi-n rîu îl mai poftiră să
se scalde. Dar şerbelor le zisc-atunci Ulise :
„Staţi, fetelor, aşa mai la o parte Ca să mă spăl pe trup
de sarea mării Şi să mă ung ; de mult neuns mi-e trupul. Că
mi-e ruşine să m-arăt la fete Neîmbrăcat." Feriră ele-n
lături Şi spuseră domniţei. Iar Ulise Se coborî la rîu ca să se
spele De sărătura care-i cotropise Tot spatele şi umerele-i
late, Şi capu-şi curaţi de jegul mării. Iar cînd a fost spălat şi
uns cu totul Şi îmbrăcat cu hainele cc-i dase Fecioara, iată
pe ascuns Minerva Mai mare-1 face şi mai plin pe dînsul Şi
lasă păr tuf os şi creţ să curgă Din creştetu-i ca floarea de
zambilă, întocmai cum turnînd argint şi aur Un meşter
mare, învăţat de Palas, Dă lucrului său frumuseţe rară. Aşa
zeiţa revarsă mîndreţe Pe umerii, pe capul lui Ulise
Faptul că Minerva (de fapt Pcdas Atena), care-l proteja
pe Ulise, îl face mai plin şi mai mare decît în realitate
semnifică concepţia grecilor că un bărbat bine dezvoltat,
viguros este socotit frumos, în orice caz demn de admirat.
El după asta se sui şi stete
Pe malul mării strălucind dc haruri
Şi frumuseţe. Se uită mirată
La el domniţa şi la roabe le zise :
„Luaţi aminte, am să vă spun o vorbă. Cu voia unui zeu
ceresc bărbatul Acesta vine-aici intre ai noştri, întîi păru că
1SG
nu-i un om de seamă, Şi-acum arată ca un zeu din slavă. Dă,
doamne, s-am un soţ ca el, să steie La noi, să-i plac-aicea să
s-aşeze !

PLATON
Daţi, fetelor, străinului mîncare Şi băuturii." Roabele-
auzind-o, Cu drag o ascultară pe domniţă Şi-i duseră
mîncare, băutură. Şi lacom tot mînca şi bea păţitul Ulise,
căci de mult el flămînzise.
Dar Nausicaa cea cu braţe albe Gîndi să plece-acum,
culese toate Veşmintele [...]
(Odiseea, Cîntul VI, v. 289—336) Porniră spre cetate, nu
înainte de a-l sfătui pe Ulise să vina cu fetele după cărată,
nu cu ea, de teama eventualilor clevetitori. Prilej, de fapt, de
a-i 7nărturisi impresia deosebită produsă de Ulise şi poate
chiar de a-i strecura o meşteşugită sugestie, care
corespundea cu ceea ce declarase cu puţin înainte fetelor.
Mă tem că ei, cam răi de gură,
Şi prea obraznici unii către dînşii,
M-or cleveti la spate cînd voi trece,
Şi poate vreunul mai de rînd ar zice
De m-ar vedea : Dar cine-o fi străinul
Chipos şi mare după Nausicaa ?
Unde-1 găsi ? Te pomeneşti că-1 face
Bărbat al ei. Pe un pierdut pe mare
Şi-o fi adus cu ea din depărtare,
Căci n-avem noi pe alţii mai aproape,
1SG
Sau e vreun zeu care-a venit din nalturi,
De ea rugat fierbinte, ca să-i fie
Bărbatul ei statornic [...]
(Odiseea, Cîntul VI, v. 363—373) Din Iliada, E.S.PL.A,
1959 şi Odiseea, Editura Univers, 1971 ; traducere de G.
Murnu. Fragmentele în proză au fost reproduse după
Odiseea, Editura Tineretului (Biblioteca şcolarului), 1968, in
versiunea lui Eugen Lovinescu.
(427—347 i.c.n.)
A manifestat înclinaţii multiple în artele poetice,
dram0^c^t
plastice dar orientarea principală a fost filozofia şi etica.
PlL^_
moartea lui Socrate, a cărui influenţă a avut o nmre fo&zL.
nătate, începe elaborarea lucrărilor filozofice în care îşi V\,.
punea valorificarea învăţăturilor maestrului. A întemeiat &
bra şcoală Academia. ■
între lucrările sale se remarcă celebrele Dialoguri (42) »
Scrisori filozofice, pe teme morale, sociale, politice, estet1^
Dialogurile sînt nişte dezbateri, aparent discuţii amicale i11 .
diferite personaje (între care multe reale — Socrate, Charmi"
* Critias etc.) ilustrînd ideile lui Socrate. Dialogurile lui
Pl^°^L, au rămas ca modele in literatura universală. In mod
firesc la scrierile din tinereţe realizate sub influenţa
socratică, \\Li ton parcurge mai multe etape în elaborarea
sistemului prop1 de giîulire filozofică, etică, estetică, politică.

X 253
Platou a socotit Binele, Frumosul, Adevărul, printre P,l1-n
cipiile superioare şi în majoritatea dialogurilor chiar cînd *
discuţie se are în vedere lămurirea altor concepte şi idei, P^i e
sonajele fac deseori referiri la aceste subiecte. In dorinţei ~T
a ironiza interlocutorul, de a combate metodele sofiştilor, flJ,
mite părţi ale dialogurilor (conform spiritului socratic) & \
conduse intenţionat pe piste false şi ca atare spre a afla C°
cepţia lui Platon despre problema pusă în discuţie nu ne Pli
tem opri la parcurgerea întimplătoare a unui fragment, ci &
buie urmărit firul demonstraţiei pînă la capăt. , .
Frumuseţea, cum am arătat, era considerată, alături de
Bl.t \ şi Adevăr, printre ideile superioare. Este tratată în
HipPur maior, dar şi în alte dialoguri (Banchetul şi Pliaidros),
in c(t\ţ abordînd problema dragostei, discuţia revine, firesc,
frecVe şi la frumuseţe. De aceea, am şi preferat aici cîteva
fragm^1* unitare, acele răspunsuri în care se expune
convingerea lui erate (respectiv Platon) despre dragoste şi
frumuseţe.

BANCHETUL
CEI DOI EROS
[...] Orice faptă se înfăţişează astfel încît, luată în ea îns^
ca faptă săvîrşită, nu-i nici bună nici rea. Ceea ce facem pildă
acum, bînd, cîntînd, discutînd — nici unul dintre ace*
lucruri nu-i frumos în sine. Numai prin modul cum le să-
vîrşim ele pot deveni frumoase ; adică procedînd frumos şi
drept. Dacă nu, urmează răul. La fel cu dragostea. Nu orice
X 254
Eros e frumos şi vrednic de laudă ; ci numai acela care ne-m-
bie să iubim în chip frumos. [...] (p. 234).
[...] Precum spuneam şi la început, faptele n-au un
caracter absolut. O faptă nu-i în ea însăşi frumoasă ori urîtă ;
ea e astfel după modul în care se săvîrşeşte. Şi — există
moduri urite, cînd de pildă un om rău se bucură josnic de
plăcerile dragostei, precum sînt moduri frumoase, cînd un
om bun se îndrăgosteşte în chip nobil de ceva frumos. Rău
este iubitorul de rînd, cel ce se-ndrăgosteşte de trup mai
mult ca de suflet. Se-n-ţelege că nu-i nici statornic, ca unul
care nu se îndrăgosteşte de ceva statornic. Căci o dată ofilită
floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară şi dispare" *,
dînd de ruşine multele vorbe şi făgăduieli ce-a făcut. în
schimb cel care iubeşte însuşirile sufleteşti, tocmai fiindcă
are această înzestrare superioară rămîne îndrăgostit
întreaga viaţă, ca unul care se contopeşte cu ce este
permanent. Legea noastră vrea deci ca pe aceştia să-i
punem la o bună şi dreaptă probă, apoi — după cum e cazul
— să îndrăgim pe unii şi să fugim de ceilalţi. Ne porunceşte
astfel să urmărim pe unii şi să ocolim pe alţii, după cum
observăm şi verificăm de ce fel este dragostea celui care iu-
beşte, de ce fel a celui iubit. Iată pentru ce hotărăşte, întîi de
toate, că-i urit să te laşi prins degrabă în mrejele amorului şi
că trebuie lăsată vremea necesară şi aici, spre a cerne o fru-
moasă alegere, ca în cele mai multe lucruri. [...] (p. 257—
258).
CUM ESTE EROS ?
X 255
Dacă se cade s-o spun fără a trezi răzbunarea divină, eu
susţin că Eros este cel mai fericit dintre toţi zeii preafericiţi;
că el este, dintre toţi, şi cel mai fericit şi cel mai frumos.
E cel mai chipeş, în primul rînd fiindcă-i şi cel mai tînăr
dintre zei. Şi chezăşia cea mai sigură a susţinerii mele mi-o
dă el însuşi. El fuge, fuge repede de bătrîneţe, care, precum
* Ci.eIliada,
se ştie, grăbităCîntul II (n. ed.).
totdeauna şi s-apropie de noi ceva mai iute
decît ar trebui. Prin firea sa, Eros urăşte bătrîneţea şi nu se
apropie de ea cîtuşi de puţin. Dimpotrivă, el este pururea cu
tinerii, stă printre dînşii, după cum prea bine spune o veche
zicătoare, că totdeauna cine s-aseamănă s-adună. Mă
învoiesc în multe cu Fcdru ; nu pot fi însă de părerea lui cînd
susţine că Eros e mai în vîrstă decît Cronos şi Iapet; eu cred,
din contră, că-i cel mai tînăr dintre zei şi că rămîne pururi
tînăr. Cit despre vechile isprăvi privitoare la zei, povestite de
Hesiod şi Parmenide, cred că se datorează nu lui Eros, ci
Destinului, dacă bineînţeles considerăm adevărate acele
poveşti despre stîl-cirile zeilor între ei, punerile în lanţuri şi
nenumăratele silnicii, care nici n-ar fi avut loc de-ar fi fost cu
dînşii Eros. Dimpotrivă, cu dînsul ar fi domnit mai degrabă
prietenia şi pacea, care sînt şi acum şi au fost în tot timpul
de cînd Eros
cîrmuieste pe zei.
E tînăr, am spus ; dar pe lîngă tinereţe adaug că-i gingaş.
Ce păcat că n-a existat şi pentru dînsul un poet de seama lui

X 256
Homer, care s-arate gingăşia zeului ! Homer arată pe Ate ca
pe o zeiţă, una gingaşă ; şi nu-i uită nici eleganţa picioarelor,
cînd zice :
„..căci picioruşele ei delicate nu calcă
Jos pe păîînnt, ci pe capul bărbaţilor pururea umblă".
După părerea mea, gingăşia Atei s-arată printr-o
frumoasă dovadă : zîna nu umblă pe drum tare, ci pe moale.
Să ne folosim deci şi noi de aceeaşi dovadă pentru Eros, cum
că-i delicat. El nu umblă pe pămînt, nici chiar pe capete (care
de altfel nu-s tocmai noi !), ci umblă şi locuieşte unde e mai
gingaş pe lume : în moravurile, în sufletele zeilor şi
oamenilor. Acolo şi-a clădit sălaşul ! Şi încă : nu stă de-a
rîndul, în orice inimă ; ci, dacă în drumul lui dă peste una cu
deprinderi aspre, se depărtează şi nu se opreşte decît la cea
blîndă. Astfel dar, fiind pururea în atingere — nu numai
picioarele lui ci fiinţa lui întreagă — cu cele mai plăpînde
lucruri dintre cele ce sînt pe lume, este învederat că Eros a
devenit fiinţa cea mai delicată.
E cel mai tînăr, şi mai gingaş, am spus. Adaug la asta că o
o făptură fluidă. De-ar avea o constituţie tare, ar putea oare
să se mlădieze după orice împrejurare, să se furişeze întîi în
inimi şi-apoi să dispară pe nesimţite ? De puterea sa de
adaptare, de fluiditatea fiinţei sale, găsim o dovadă
puternică în însăşi graţia şi frumuseţea ce-1 caracterizează,
mai învederat decît orice altă făptură. în adevăr, între
urîţenie şi dragoste războiul este veşnic. Viaţa pe care o
duce Eros printre flori destăinuieşte ceva din frumuseţea
X 257
culorii chipului său. Eros nu stă pe ce nu-i înflorit sau pe ce s-
a veştejit : corp, suflet sau orice ar fi. El s-aşază şi rămîne
numai unde-i loc parfumat şi înflorit.

Asupra frumuseţii zeului, fie de-ajuns atîta, cu toate că au


rămas multe nespuse. Trebuie să vorbim după aceasta şi de
virtutea lui Eros.
Cea mai însemnată trăsătură este că Eros nu săvîrşeşte
nedreptatea faţă de vreun zeu sau om, nici n-o suferă de la
vreun zeu sau om ; că silnicia nu-i în stare să-1 facă pe dînsul
a suferi, dacă suferă ceva (ea nu-1 atinge pe Eros) ; la rindu-
i. nici el nu pricinuieşte suferinţe prin silnicie (lui Eros i se
supune oricine de bună voie !). Căci doar ce-i dreptatea decît
— cum spun legile, cîrmuitoarele statului — înţelegerea
dintre o voinţă liberă şi alta tot atît de liberă ?
Dar nu-i numai dreptatea. El are parte şi de un adînc sen-
timent al măsurii. Căci chibzuinţă e tocmai puterea cuiva de
a-şi stăpîni plăcerile şi poftele. Şi care-i plăcerea superioară
dragostei ? Dacă însă cele inferioare sînt dominate de Eros
iar acesta e stăpinul plăcerilor şi dorinţelor, adevărul e că
Eros se dovedeşte deosebit de cumpătat.
Mai mult. S-ajungem şi la vitejia lui. Nimeni, nici chiar
Ares nu-1 înfruntă pe Eros ; căci nu Ares îl stăpîneşte pe
Eros, ci Eros pune stăpînire pe Ares, cum se şi zice, în
vederea Afroditei. Şi, oare, cel ce stăpîneşte nu-i mai tare
decît cel stăpînit ? Iată cum este el cel mai puternic, fiind
stăpînitorul celui mai puternic dintre toţi !
X 258
Am vorbit despre dreptatea, cumpătarea şi puterea
zeului. Rămîne să spunem ceva şi despre înţelepciunea lui,
căci trebuie să ne dăm osteneala, pe cit posibil, a nu lăsa
nelămurit nici un punct.
Ca să-mi cinstesc şi cu arta, aşa cum Eriximah şi-a cinstit-
o pe-a sa, voi arăta mai întîi că acest zeu este un atît de
mare inspirator de poezie, încît poate să împărtăşească şi
altuia din harul său. Şi orice om, oricît de străin de muze ar fi
fost mai înainte, devine creator de artă de îndată ce Eros s-
atinge de el.
Trebuie să ne folosim de această ocazie spre a da
mărturie că Eros este un poet desăvîrşit în orice ramură
inspirată de muze ; căci doar ceea ce nu posedă cineva şi ce
nu cunoaşte, se-nţelege, n-ar putea da el în dar, nici preda
altuia ca învăţătură. Acum, să ne gindim la creaţia
vieţuitoarelor. Poate tăgădui careva lui Eros această
înţelepciune, datorită căreia toate fiinţele vii se zămislesc şi
se nasc ? Să privim pe de altă parte şi spre diferitele feluri de
arte şi meşteşuguri : oare nu ştim că oricine căruia acest zeu
i-a slujit de învăţător a devenit renumit şi strălucitor, pe cînd
acela de care Eros nu s-a atins a rămas în întuneric ? Dar
apoi mînuirca arcului, medicina.
aflarea viitorului, Apolon nu le-a descoperit decît S\,|, -
dul dorinţei şi dragostei. Astfel încît am putea spui-* < » (._j
te şi dascălul său, cum sînt muzele pentru muzicii j j. y
tos pentru lucratul arămii, Atena pentru ţesături, Ze i i\ f 4' v
1,
X 259
i îrmuirea zeilor şi oamenilor. Iată, de-aici a purces şi^ irînţ J
v • •'*"> I
în faptele zeilor, din clipa cînd între dînşii se ivi juj K * •,!
se-nţelege, iubirea pentru frumos, căci Eros ri-are cle-aM *
«•''•«
cu urîtul. însă înaintea lui, cum am spus şi la începm) Zţ.
avut de suferit cumplit din pricina atotputerniciei IZ>< vs(if v ,
|' ,
Iar cînd apăru acest zeu, au ieşit la iveală toate "xjriă^V* '''
pentru zei si oameni, din iubirea ce-o nutrea el pcnti-n |,', *
.au
rilc frumoase. ' ► ţ ,'ii.
DARURILE LUI EROS 1
Iată, Fedru, de ce găsesc că Eros e întîi de toat^ ce\
frumos şi mai bun dintre zei ; în al doilea rînd, că pu
alţii e aducătorul aceloraşi însuşiri. îmi vin în minte r>.işt0
suri, pe care vi le spun fiindcă-n ele se arată cum că ÎSros V I 1
n
zeul care * „ V*11
„Pacea-ntre oameni aduce şi somnului pat fărâ grij^x, •
Mării cei mult zbuciumate-i dă liniştea despre furtunG«
El ne-alungă orice
înstrăinare din suflete,
ne umple* &c timentul
înfrăţirii, face-nrudiri între noi şi ne reuneşto la
•?1 1» '
templare ; pentru zei, ele minun«ue. IVIVI . IL ^ ~- . -
X 260
comoară cui îl posedă. Părinte al îndestulării, al
D^^^ulup^> ' Desfătării, al Harurilor, al Dorinţei, al Patimei
aprms0, cl <( ghează asupra celor buni şi nu-i pasa de răi. ^
necaz, . I spaimă, la patimi arzătoare, la gîndire, e
îndrumător, e jn p
1 _. . _ . ___ . Î __i : «-.ît-itllltor. TT-l '

•os farmecă gîndirea zeilor şi oamenilor i


Accsta-i, Fedru, cuvîntul meu. Aceasta-i închinarea pe c
o fac zeului, dînd o dreaptă măsură fanteziei şi seriozităţii,
^
cît mi-a stat în putere. [...] (PP- 272—276). i (
Din Dialoguri, E.P.L.U., 1968 i traduc^
de C. Papocostea. \

Asupra frumuseţii zeului, fie de-ajuns atîta, cu toate că


au rămas multe nespuse. Trebuie să vorbim după aceasta
şi de virtutea lui Eros.
Cea mai însemnată trăsătură este că Eros nu săvîrşeşte
nedreptatea faţă de vreun zeu sau om, nici n-o suferă de
la vreun zeu sau om ; că silnicia nu-i în stare să-1 facă pe
dînsul a suferi, dacă suferă ceva (ea nu-1 atinge pe Eros) ;
X 261
la rîndu-i, nici el nu pricinuieşte suferinţe prin silnicie (lui
Eros i se supune oricine de bună voie !). Căci doar ce-i
dreptatea decît — cum spun legile, cîrmuitoarele statului
— înţelegerea dintre o voinţă liberă şi alta tot atît de
liberă ?
Dar nu-i numai dreptatea. El are parte şi de un adine
sentiment al măsurii. Căci chibzuinţă e tocmai puterea
cuiva de a-şi stăpîni plăcerile şi poftele. Şi care-i plăcerea
superioară dragostei ? Dacă însă cele inferioare sînt
dominate de Eros iar acesta c stăpînul plăcerilor şi
dorinţelor, adevărul e că Eros se dovedeşte deosebit de
cumpătat.
Mai mult. S-ajungem şi la vitejia lui. Nimeni, nici chiar
Ares nu-1 înfruntă pe Eros ; căci nu Ares îl stăpîneşte pe
Eros, ci Eros pune stăpînire pe Ares, cum se şi zice, în
vederea Afroditei. Şi, oare, cel ce stăpîneşte nu-i mai tare
decît cel stăpînit ? Iată cum este el cel mai puternic, fiind
stăpînitorul celui mai puternic dintre toţi !
Am vorbit despre dreptatea, cumpătarea şi puterea
zeului. Rămîne să spunem ceva şi despre înţelepciunea lui,
căci trebuie să ne dăm osteneala, pe cit posibil, a nu lăsa
nelămurit nici un punct.
Ca să-mi cinstesc şi eu arta, aşa cum Eriximah şi-a
cinstit-o pe-a sa, voi arăta mai întîi că acest zeu este un
atît de mare inspirator de poezie, încît poate să
împărtăşească şi altuia din harul său. Şi orice om, oricît de

142
străin de muze ar fi fost mai înainte, devine creator de
artă de îndată ce Eros s-atinge de el.
Trebuie să ne folosim de această ocazie spre a da
mărturie că Eros este un poet desăvîrşit în orice ramură
inspirată de muze ; căci doar ceea ce nu posedă cineva şi
ce nu cunoaşte, se-nţelege, n-ar putea da el în dar, nici
preda altuia ca învăţătură. Acum, să ne gindim la creaţia
vieţuitoarelor. Poate tăgădui careva lui Eros această
înţelepciune, datorită căreia toate fiinţele vii se zămislesc
şi se nasc ? Să privim pe de altă parte şi spre diferitele
feluri de arte şi meşteşuguri : oare nu ştim că oricine
căruia acest zeu i-a slujit de învăţător a devenit renumit şi
strălucitor, pe cînd acela de care Eros nu s-a atins a rămas
în întuneric ? Dar apoi mînuirea arcului, medicina.
aflarea viitorului, Apolon nu le-a descoperit decît sub
imboldul dorinţei şi dragostei. Astfel încît am putea spune
că Eros este şi dascălul său, cum sînt muzele pentru
muzică, Hefais-tos pentru lucratul arămii, Atena pentru
ţesături, Zeus pentru eîrmuirea zeilor şi oamenilor. Iată,
de-aici a purces şi rînduiala în faptele zeilor, din clipa cînd
între dînşii se ivi iubirea : se-nţelege, iubirea pentru
frumos, căci Eros n-are de-a face cu urîtul. însă înaintea
lui, cum am spus şi la început, zeii au avut de suferit
cumplit din pricina atotputerniciei Destinului. Iar cînd
apăru acest zeu, au ieşit la iveală toate bunătăţile, pentru
zei şi oameni, din iubirea ce-o nutrea el pentru lucrurile
frumoase.
142
DARURILE LUI EROS
Iată, Fedru, de ce găsesc că Eros e întîi de toate cel mai
frumos şi mai bun dintre zei ; în al doilea rînd, că şi pentru
alţii e aducătorul aceloraşi însuşiri. îmi vin în minte nişte
versuri, pe care vi le spun fiindcă-n ele se arată cum că
Eros este zeul care
„Pcicea-ntre oameni aduce şi somnului pat fără grijă,
Mării cei mult zbuciumate-i dă liniştea despre furtune".
El ne-alungă orice înstrăinare din suflete, ne umple de
sentimentul înfrăţirii, face-nrudiri între noi şi ne reuneşte
la serbări, la coruri şi praznice. El deschide drum plăcerilor
şi înlătură orice grosolănie ; e darnic în bunătate, zgîrcit în
ură ; e milostiv şi bun. Pentru cei înţelepţi, devine obiect
de contemplare ; pentru zei, de minunare. Rîvnit de cine
nu-1 are, comoară cui îl posedă. Părinte al îndestulării, al
Belşugului, al Desfătării, al Harurilor, al Dorinţei, al
Patimei aprinse, el veghează asupra celor buni şi nu-i pasă
de răi. La necaz, la spaimă, la patimi arzătoare, la gîndire, c
îndrumător, e înain-* te-mergător, e susţinător şi—i cel
mai bun mîntuitor. El este podoaba tuturor zeilor şi
oamenilor. Preafrumoasă, preabună călăuză, căreia fiece
om se cuvine a-i da ascultare, a-1 preamări frumos prin
imnuri şi a i se întovărăşi la cîntecul cu care Eros farmecă
gîndirea zeilor şi oamenilor !
Acesta-i, Fedru, cuvîntul meu. Aceasta-i închinarea pe
care o fac zeului, dînd o dreaptă măsură fanteziei şi
seriozităţii, pe cît mi-a stat în putere. [...] (pp. 272—276).
142
Din Dialoguri, E.P.L.U., 1968 ; traducere de C.
Papocostea.
HIPPIAS MAIOR
în Hippias maior, Platón îşi propune ca temă principală
a dezbaterii problema definirii frumosului, deci dialogul
are un caracter evident teoretic. Ca de obicei, Socrate,
purtătorul de cuvînt, îşi alege un interlocutor dintre cei
care pretind a cunoaşte problema. Cu spiritul său
sarcastic, Socrate îl atrage în cursă, lăsîndu-l să debiteze
adesea chiar teze false, greu de argumentat. Laudele la
adresa partenerului de discuţie şi părerile evident modeste
despre propria cunoaştere a subiectului abordat au
menirea de a scoate în relief tocmai superficialitatea şi
îngîmfarea ridicolă a celuilalt, respectiv a sofistului pe
care-l avea în vedere, Hippias fiind considerat ca
aparţinind şcolii acestora.
Alegerea lui Hippias ca interlocutor nu este întimplă-
toare, dacă luăm în considerare una din mărturisirile lui.
„De curind, se lăuda acesta, am avut un nuire succes, vor-
bindu-le despre îndeletnicirile frumoase pe care se cuvine
să le aibă un tînăr. Şi pe bună dreptate m-au lăudat, căci
discursul este fără cusur compus, bine alcătuit şi in general
şi în privinţa alegerii cuvintelor." Era firesc deci ca Socarte
să-l provoace la dialog pe unul care pretindea a fi un
cunoscător al problemei. „Acesta este discursul pe care l-
am ţinut acolo — mărturiseşte Hippias încîntat de sine —
şi pe care ara de gînd să-l reiau aici peste trei zile [...]
142
împreună cu alte multe lucruri demne de auzit [...] Ai grijă
să fii şi tu de faţă şi să-i aduci şi pe alţii în stare să
preţuiască cele auzite."
Socrate : Aşa voi face, Hippias, de va vrea zeul. Dar
acum, pentru că tocmai mi-am adus aminte, fii bun şi
desluşeşte-mi următoarea problemă, în cîtcva cuvinte
măcar. De curînd, dragul meu, stînd de vorbă cu cîţiva
cunoscuţi, m-am pomenit, într-o mare încurcătură ; în
timp ce condamnam unele lucruri ca fiind urîte, iar pe
altele le lăudam ca frumoase, numai ce îl aud pe unul
dintre ei că mă întreabă, nu pot să-ţi spun cu ce ton
arogant : „Da de unde ştii tu, Socrate, care lucruri sînt
frumoase şi care urîte ? Ia să vedem, ai putea să-mi spui
ce-i frumosul ?" [...1
Situaţia imaginată de Socrate este aidoma cu cea
creată între el şi Hippias, care vorbise despre lucrurile
frumoase de curînd şi avea de gînd să-şi reia discurstd
peste cîteva zile. Aşadar replica adresată lui Socrate cu un
ton arogant i se potrivea de minune lui Hippias, care, cum
se va vedea,
'/// prea ştia nici el bine ce este şi în ce constă frun\Os
Socrate : „Aşadar, toate cîte sînt frumoase, sînt frumoase
Pr
însuşi frumosul, nu-i aşa?"
Hippias: Prin însuşi frumosul, întocmai.
Socrate: „Iar frumosul este şi el un lucru real, nu?"
Ilij)pias : Este. Dar ce-i cu asta ? ce
142
Socrate : „Spune-mi, străinule — va adăuga el —,
atunci anume este frumosul ăsta ?"
Hippias: După cîte înţeleg, Socrate, cel care întreabă îţi

i afli ce este frumos, nu ? ,


Socrate : Nu asta cred că cere, Hippias, ci ce este frumos
Hippias : Şi care e, mă rog, deosebirea ? Socrate : Ţi se
pare că nu c nici una ?
Hippias : Nici una. j
Socrate : Oricum, este clar că tu ştii mai bine. Totuşi,
dra£ .
meu, fii puţin mai atent : el nu te întreabă ce este frumos,
ce este frumosul. ^
Hippias : Acum înţeleg. îi voi arăta ce este frumosul şi
n-o mai aibă nimic de zis. Căci frumosul, Socrate, este,
după _ bine ştii, şi dacă e să vorbim drept, o fată
frumoasă. I" (78—80)
Ceea ce încerca Socrate să-l convingă pe Hippias et"tf
^ frumosul nu putea fi definit ilustrativ, adică desemn11},
obiecte sau fiinţe frumoase, ci arătînd esenţa, trăsătm'1
generale, după care putea fi recunoscut frumosul în toa-
cele înconjurătoare. Socrate : Am să te lămuresc pe dată.
„Măi inspiratule, —-va spune el — încetează odată cu
răspunsuri de felul ăstf Nu vezi cît sînt de naive şi uşor de
înlăturat ? Mai degr*1 fă bine şi vezi dacă nu cumva
frumosul este tocmai ce vois^1 noi să luăm de bun mai
înainte, cînd spuneam că aurul <?5 , frumos atunci cînd se
142
potriveşte şi urît cînd nu se potrivcşte ' tot astfel şi pentru
toate celelalte cazuri cînd ele intră în 3°c' Vezi dacă nu
cumva frumosul este tocmai această potrivi*c.' tocmai
felul ci de a fi". Ei bine, de fiecare dată, nevenindu-111
nimic altceva în minte, n-am încotro şi încuviinţez cele
spuS^ de el 1. Tu ce crezi, să fie oare această potrivire
esenţa fruf*10 sului ?
Hippias : N-am nici cea mai mică îndoială, Socrate.
Socrate : Eu zic că e totuşi cazul să vedem cum stau
lucruf^e*
ca nu cumva să ne înşelăm.
Hippias : Trebuie, fireşte.

Socrate : Urmărcşte-mă atunci : spuneam că potrivirea


odată intrată în joc, face ca obiectul respectiv să pară
frumos sau îl face să fie frumos ? Sau poate nici una nici
alta ? 2 Hippias: Eu cred că-1 face să pară frumos ; căci
atunci cînd un om, de care altminteri ai putea lesne rîde, îşi
pune haine şi încălţări care-1 prind, pare mult mai frumos.
Socr-ate : Dacă potrivirea face ca lucrurile să pară doar, şi
nu să fie frumoase şi în realitate, atunci ea este o simplă
înşelătorie cu care frumosul nu are nimic comun ; şi nu ea
se dovedeşte a fi cea pe care o căutăm noi : realitatea
datorită căreia lucrurile frumoase sînt frumoase, aşa cum
toate lucrurile mari sînt mari printr-un plus al lor ; căci
datorită lui sînt ele mari, chiar dacă nu par a fi. Tot aşa
facem şi noi cînd întrebăm ce ar putea fi frumosul acela
142
datorită căruia lucrurile devin frumoase, fie că par, fie că
nu par astfel. Acum însă nu prea văd cum ar putea esenţa
frumosului să rezide în această potrivire ; căci potrivirea,
aşa cum singur mărturiseşti, face mai degrabă ca un lucru
să pară, decît să fie în realitate frumos ; ea nu-i dă voie să
pară aşa cum este. Or, cum spuneam adineauri, noi trebuie
să aflăm definiţia a ceea ce face ca lucrurile să fie cu
adevărat frumoase, indiferent de felul cum par. Iată ce se
cuvine să căutăm dacă vrem să aflăm ce este frumosul. [...]
(p. 88) Controversa se dovedeşte deosebit de dificilă şi
abstractă, ba părînd a fi ajuns la deznodămint, ba
încîlcindu-se şi mai rău. Vom mai reţine atenţia asupra
cîtorva pasaje spre a ajunge cit de cit spre ţintă, mai
repede decît preopinenţii discuţiei.
Socrate : Mă tem deci că lucrurile nu stau aşa cum
credeam noi ; căci definiţia de adineauri, după care
frumosul era tot una cu avantajosul, utilul şi capacitatea de
a face ceva bun, nu este, cum părea, dintre cele mai reuşite
; dimpotrivă, dacă una ca asta mai e cu putinţă, ea este şi
mai ridicolă decît cele de la început, cînd eram încredinţaţi
că frumosul este fata frumoasă şi toate celelalte pomenite
pînă acum. [...] Socrate : Eu mă tem însă că arzînd de
nerăbdare să aflu răspunsul, n-am să te pot aştepta. Şi iată,
am impresia că ne aflăm din nou pe drumul cel bun.
Ascultă numai : dacă am spune că frumosul este ceea ce ne
produce desfătarea, dar nu orice desfătare, ci una legată

146 269
de auz şi de văz, cam în ce fel crezi că ar continua disputa ?
Căci oamenii frumoşi, Hippias,

si podoabele, tablourile şi statuile, frumoase fiind, ne


îneîntă privindu-lc. Apoi sunetele plăcute şi muzica toată,
discursurile alese şi poveştile au asupra noastră acelaşi
efect. Aşa încît, dacă i-am răspunde ingîmfatului aceluia :
„Aprigule, află că frumosul este plăcerea care desfată auzul
şi văzul", nu crezi că i-am tempera îngîmfarea ?
Hippias : Acum. Socrate, mi se pare într-adevăr că
definiţia frumosului este cum nu se poate mai bună.
Socrate : Ce ne facem însă cu obiceiurile şi legile
frumoase, Hippias? Putem noi să le punem frumuseţea în
seama plăcerii pe care o resimte auzul sau văzul, sau în
cazul lor este vorba dc altceva ?
Hippias : S-ar putea ca amănuntul acesta să-i scape
omului nostru, Socrate.
Socrate : Pe cîine, Hippias, dar nu i-ar scăpa aceluia de
care m-aş ruşina cel mai tare să bat cîmpii şi să am aerul că
spun ceva, cînd de fapt nu spun nimic. [...]
Socrate : [...] Hai totuşi să susţinem că frumosul este
desfătarea legată de simţurile amintite, fără să mai
aducem în discuţie cele privitoare la legi. Iar dacă ne-ar
întreba cineva, fie acela eroul nostru sau oricare altul : „De
ce, mă rog, cînd definiţi frumosul, vorbiţi numai de unele
desfătări, pe cînd celelalte senzaţii, cele stîrnite dc
mîncare, băutură, iubire şi cîte altele de felul acesta nu le
146 270
mai pomeniţi ca frumoase ? Sau poate pretindeţi că
acestea nu sînt plăcute şi că nu există în ele nici o
desfătare, de vreme ce aţi pus-o pe toată în seama văzului
şi auzului ?M Ce vom spune Hippias ? [...] (pp. 93—95). Deşi
discuţia pare a continua fără a conduce la o concluzie
limpede, căci finalul dialogului mărturiseşte că „sînt tare
grele cele frumoase", Socrate vrea să arate că frumosul
constă in desfătarea dezinteresată, in felul acesta des-
părţind plăcerile obişnuite de desfătarea pe care o produc
asupra văzului şi auzului lucrurile frumoase. Incercînd
totuşi o rezumare a celor discutate, rezultă că frumosul a
fost şi poate fi privit ca expresie individuală, ca materie
generală, ca potrivire sau adecvare (potrivire umană, potri-
vire, in sine, potrivire generală) ca utilitate şi ca desfătare
dezinteresată. Deci pentru a înţelege esenţa frumosului ar
trebui avute în vedere toate aceste criterii nu separat ci
împreună. Aşa cum sesizează de altfel Constantin Noica în
interpretarea la acest dialog, „Frumosul este armonia în a-
le văzute şi auzite". [...]
Din Opere, voi. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 197o. Traducere de
Gabriel Liiceanu (Hippias Maior).

ARISTOTEL
146 271
(384—322 î.e.n.)
S-a născut la Stagira, în familia lui Nikomah, medicul re-
gelui Amyntas al H-lea al Macedoniei, tatăl regelui Filip al
11-lea. In 367 se afla la Atena, printre cei care frecventau
Academia lui Platou, unde a studiat filozofia şi a scris
dialoguri pe teme de retorică, morală şi filozofie. După
moartea lui Platou (347) a plecat la Asos, unde a ţinut
prelegeri de metafizică, etică, politică şi fizică. In 343 s-a
mutat la Mitilene (insula Lesbos) şi apoi a devenit profesor
al lui Alexandru Macedon pînă în 335, cînd a deschis la
Atena o şcoală proprie — Ly-ceul. Prelegerelie sale
(aproape 400 de titluri) au fost consacrate multor
discipline ca: logica, metafizica, psihologia, etica, politica,
astronomia, poetica, retorica etc, Aristotel fiind considerat
cel mai de seamă reprezentant al enciclopedismului antic.
Printre cele 47 de lucrări rămase, Metafizica, Organon
(Logica), Despre suflet, Politica, Etica nicomahică, Retorica
sint scrieri fundamentale. In Etica nicomahică dezvoltă con-
vingerile morale, filozofice, politice despre fericire, virtuţi,
prietenie, dreptate, adevăr, demnitate etc. In esenţă, el
recomandă evitarea extremelor, urmarea unei căi de
mijloc, adică a unei măsuri, lipsite de riscurile exagerărilor.
Ideea de bine şi frumuseţe sufletească ocupă un loc central.
In realizarea binelui, Aristotel arată că urmăreşte „cel mai
înalt bine omenesc", prin care înţelege atit binele pentru
individ cit şi pentru comunitate. „Căci, deşi binele este
acelaşi pentru individ şi pentru comunitate, totuşi lucru
146 272
mai mare şi mai perfect trebuie să fie a întemeia şi păstra
binele comunităţii."
ETICA NICOMAHICĂ
DESPRE MĂREŢIA SUFLETEASCA
Măreţia sufletească, sufletul înalt, pare chiar după
nume să se îndrepte spre ceva înalt şi măreţ. Să căutăm
deci mai intîi să descoperim spre ce anume năzuieşte un
asemenea om.
Om cu suflet mare, pare a fi cel ce se consideră pe sine
însuşi vrednic de lucruri mari şi e, în aceiaşi timp, demn de
ele. Câci cine o face fără îndreptăţire e un nerod ; nici un
bărbat virtuos însă nu este un nerod sau un neştiutor.
Conchidem că un bărbat e un om cu suflet mare dacă se în-
deamnă şi izbîndeşte a realiza lucruri mari şi demne. Căci
cine se preocupă cu precădere de lucruri mărunte şi se con-
sideră pe sine în stare numai de lucruri mici, neînsemnate,
nu are cum işi îmbogăţi sufletul. Măreţia sufletească se în-
temeiază pe fapte şi gînduri mari, cum şi frumuseţea cere
un trup mare, pe cînd persoanele mici pot fi delicate şi bine
proporţionate, frumoase însă nu1.
Cine se consideră pe sine capabil de lucruri mari fără a fi
şi în realitate, cum se crede, este un om vanitos ; cine
crede că e în stare doar de realizări mărunte arc un spirit
umil, fie că în realitate ar fi capabil de lucruri mai mari sau
mijlocii» întrucît se situează de la bun început mai jos decît
este cazul, decît i-ar permite puterile sale reale. Vădeşte

146 273
spirit umil si acela care se crede vrednic de lucruri mari, dar
se teme mereu că nu le poate împlini din diferite motive.
Omul cu suflet marc în spirit şi în fapte tinde spre
treapta cea mai înaltă, iar în comportare adoptă calea
potrivită, calea de mijloc. Căci el se preţuieşte pe sine după
demnitate. Ceilalţi adoptă extremele, făcînd ori prea mult
ori prea puţin. Dacă el se consideră vrednic şi chiar este
vrednic de lucruri mari, atunci el va atinge măreţia,
dovedindu-se de cea mai înaltă valoare. Cuvîntul valoare
însă se întrebuinţează cînd vrem să denumim bunuri
exterioare. Dintre aceste bunuri cel mai înalt este oferit
zeilor, spre care năzuiesc cei mai demni. Răsplata pentru
cele mai frumoase realizări omeneşti este onoarea; ea este
cel mai bun dintre toate bunurile exterioare. Aşadar
cinstea si necinstea vor fi repere faţă de care se va situa
omul ce doreşte să se poarte în chip potrivit. Dar, chiar
făcîndu-se abstracţie de principii raţionale, experienţa ne
arată că măreţia sufletească are a face cu onoarea. Onoa-
rea, cea cuvenită, este lucrul de care se consideră vrednici
mai ales cei mari.
Cine are suflet umil se preţuieşte prea jos, mai jos decît
o merita el însuşi, şi mai jos în comparaţie cu demnitatea
celui cu suflet mare. Dimpotrivă, cel vanitos se preţuieşte
prea sus, dacă se compară cu sine însuşi nu după cei cu
suflet mare. Bărbatul care are spirit superior, dacă este
vrednic a fi socotit pe cea mai înaltă treaptă, trebuie să fie
şi cel mai bun. Căci de lucrul mai mare vrednic e totdeauna
146 274
omul mai bun, de cel mai mare lucru, omul cel mai bun.
Prin urmare, cel ce are în adevăr suflet mare trebuie să fie
virtuos. Mai mult, semnul propriu al celui cu suflet mare
pare a fi chiar ceea ce este mare în fiecare virtuos. Nu s-ar
potrivi nicidecum cu măreţia sufletească laşitatea sau
comiterea unor nedreptăţi. Căci de ce ar făptui ceva
ruşinos acela pentru care virtutea e mai presus de orice ?
Dacă am cerceta toate virtuţile de-a rîndul, cel cu suflet
mare ar trebui să le posede. Una de ar lipsi i s-ar părea
ridicol. El n-ar merita cinstea, respectul dacă ar dovedi
răutate. Onoarea este răsplata virtuţii. Ea le ridică pe o
treaptă mai înaltă şi nu se poate dezvolta la rîndul său în
afara virtuţilor. De aceea e greu ca cineva să fie cu
adevărat om cu suflet marc, pentru că nici virtutea nici
onoarea nu se pot dobîndi fără o formare desăvîrşită a
caracterului.
Omul cu suflet mare are deci în primul rînd de a face cu
cinstea şi necinstea. Asupra marilor onoruri şi celor ce le
primeşte din partea celor mai buni el se va bucura într-un
mod corespunzător, cu măsură, ca şi cum ar primi ceea ce i
se cuvine sau şi mai puţin decît aceasta. Căci onoarea care
ar fi demnă de virtutea perfectă nu există. Dar el va îngădui
cel puţin să i se aducă astfel de onoruri, deoarece nu i se
poate oferi ceva mai mare. Recunoaşterea primită din
partea primului venit (oarecui), ori dată pentru lucruri fără
importanţă îl va lăsa cu desăvîrşire nepăsător, deoarece nu

146 275
este demnă de dînsul. Tot aşa îl lasă rece o insultă,
deoarece o consideră nedreaptă, nemotivată.
Mai ales deci, cum s-a spus, cel cu suflet mare se dove-
deşte superior în atitudinea sa faţă de onoare, bogăţie,
putere sau diferite alte împrejurări schimbătoare. El se va
purta cu măsură atît în împrejurări norocoase cît şi în cele
care-i aduc nenorociri. Nu se va bucura peste măsură şi nu
se va întrista peste măsură. Onoarea însă va rămîne pentru
el cel mai mare lucru, dar şi faţă de onoare el trebuie să
adopte o atitudine măsurată, echilibrată. Puterea şi
bogăţia sînt dorite de dragul onoarei, iar cei ce au bogăţie
şi putere vor să fie onoraţi. Cine nu acordă importanţă
respectului, onoarei, acela mi acordă importanţă nici altor
lucruri, considerîndu-le pe toate neînsemnate. Faţă de
aceştia cei cu suflet mare par mîndri. [...] (Capitolul VII).
in ce priveşte sociabilitatea, convieţuirea şi
comunicarea i n vorbe şi fapte, unii par a fi ajabili, aceia
anume care de dragul oamenilor laudă totul, nu contrazic
pe nimeni în nici o împrejurare, se cred obligaţi să nu
supere cu nimic pe cei cu care se află în relaţii. Aceia care,
în opoziţie cu cei dintîi, contrazic în toate şi nu le pasă dacă
devin neplăcuţi, agasanţi, dacă stingheresc se numesc
încăpăţînaţi, certăreţi. E lămurit ( a numitele însuşiri de
caracter sînt de dojenit şi că însuşirea ce se găseşte la
mijloc, între extreme, cu ajutorul căreia aprobăm şi
respingem ceea ce se cuvine este lăudabilă. Ea, această
cale n-a căpătat însă nici o denumire şi se aseamănă cu
146 276
mentalitatea care determină relaţiile dintre prieteni. Cel ce
are, în mod obişnuit, o comportare ferită de extreme se
aseamănă şi corespunde ca mod de a fi cu aceia despre
care spunem că sînt cu adevărat prieteni, numai că în cazul
prieteniei se presupune şi o anume afecţiune. Căci
deosebirea dintre relaţiile moderate şi acelea de prietenie
constă în faptul că în prima situaţie lipseşte afectul,
simpatia, dragostea către aceia cu care ne aflăm în relaţie.
Cine are însă însuşirea amintită — moderaţia — se
comportă corect, echilibrat, respectuos nu pentru că
simpatizează, iubeşte acele persoane, sentimentele
acestea ca şi cele contrare lor (antipatia, ura) nein-
fluenţînd, nedeterminînd atitudinea sa în relaţiile cu
semenii, ci pentru că aşa este firea şi conduita sa obişnuită.
El se comportă astfel şi faţă de cunoscuţi şi necunoscuţi, şi
faţă de cei apropiaţi cît şi mai îndepărtaţi, cu precizarea că
adoptă faţă de fiecare atitudinea care se potriveşte cel mai
mult. Căci, trebuie' recunoscut, nu manifestă nimeni
acelaşi interes pentru intimi şi străini, după cum nimeni nu
ţine cu tot dinadinsul să creeze neplăceri unor oameni pe
care nu-i cunoaşte şi fără motiv.
în general deci rămîne cum s-a mai spus, că omul
moderat se va purta în societate în chip potrivit. Atitudinea
sa este determinată de normele care stabilesc ceea ce este
bine şi folositor, atît atunci cînd se străduieşte să evite
orice gest care ar putea jigni, cît şi cînd caută să facă altora
plăcere, cu alte cuvinte şi atunci cînd se fereşte să se
146 277
poarte rău, să comită vreo neplăcere cuiva, cît şi cînd
voieşte să-i fie pe plac persoanei. Luînd cunoştinţă de ceea
ce-i plăcut şi nc-

plăcut în societate, asemenea oameni se străduie ca


măcar, dacă nu pot, să contribuie, să facă plăcere unei
persoane, cel puţin se abţin să nu le facă vreun rău, vreo
neplăcere. In măsura în care poate evita să-şi atragă la
rîndu-i vreun inconvenient moral ori vreo pagubă de alt
ordin, el va combate şi va dezaproba atitudinile şi
acţiunile necorespunzătoare fie că sînt îndreptate
împotriva altora, fie a sa.
în societate, este ştiut, există anumite diferenţe,
nuanţe în felul cum se comportă cineva faţă de sus-puşi şi
faţă de oamenii de rînd, faţă de cunoscuţi şi necunoscuţi,
apropiaţi sau ceva mai depărtaţi, acordîndu-le tuturor,
fiecăruia după merit, respectul cuvenit. în raport de toate
aceste considerente, fe-rindu-se să jignească, fiind atent
cu sine şi cu ceilalţi, urmărind să realizeze binele şi utilul
pentru sine şi semeni, el va învăţa să se abţină de la
anumite tentaţii, să renunţe la unele plăceri de moment,
ştiind că acestei reţineri, prin comportarea adoptată, îi va
urma o bucurie mai mare.
Aşa este deci cel ce urmează calea de mijloc. Dintre cei
ce vor să se facă plăcuţi, acela care se poartă astfel din
fire, fără anumite interese ascunse, este considerat afabil
; cine însă în aceasta urmăreşte doar folosul propriu în
146 278
bani şi diferite alte valori materiale e un linguşitor. Acela
care însă se comportă urît faţă de oricine este socotit, am
spus-o şi mai înainte, încăpăţînat, capricios, certăreţ,
cieălitor. [...] (Capitolul XII).
Din Etica nicomahică, Casa şcoalelor, 1944 ; traducere
de Traian Brăiloiu. (Textul ediţiei citate a suferit unele
îmbunătăţiri stilistice, pe care ne-am îngăduit a le face.)

A N T I C H I T A T E A R O M A N A MARCUS TULLIUS
CICERO
(3 ianuarie 106 î.e.n. — 43 î.e.n.)
Instruit sub îndrumarea celor mai buni dascăli, oratori
romani şi greci, în anul 80 î.e.n. a intrat în viaţa publică a
Romei în calitate de jurist şi a rostit primele pledoarii,
prilej cu care s-a remarcat prin concepţiile democrate, prin
acuzaţiilc împotriva mijloacelor dictatoriale, ori împotriva
celor ce nbu au de funcţii spre a se îmbogăţi însuşindu-şi şi
bunurile
publice.
in anul 63 î.e.n. a fost ales consul. A participat la
luptele nolitice fiind nevoit să ia calea exilului în cîteva
rînduri şi In cele din urmă a fost asasinat de un trimis al lui
Antoniu.
('icero a desfăşurat o bogată activitate politică,
scriitori-. ri.vcâ şi oratorică, a contribuit la popularizarea
279
culturii gre-■ • ;ti in lumea romană. A trăit într-o perioadă
de mari conţi adicţii, în perioada luptelor dintre
aristocraţie şi democra-(/.', in perioada de declin a
republicii şi de instaurare a im-pei înlui.
S-a distins ca unul dintre cei mai iluştri oratori ai anti-
chităţii romane. Discursurile sale au rămas celebre,
modele </.■ stil şi elocinţă.
Operele sale constituie mărturii ale concepţiilor politice
şi ■norale. A fost inegalat în puritatea, bogăţia şi
eleganţa stilului, ceea ce a contribuit la făurirea prozei
literare latine.
In ultimii zece ani ai vieţii a realizat şi operele sale
filozo-Uce de seamă De legibus (Despre legi), Republica,
Consolatio (( onsolare), Academica, De finibus bonarum et
malorum (Despre limitele binelui şi răului), Tusculane, De
natura deorum (Despre natura zeilor), De divinatione
(Despre divinitate), De lato (Despre destin), De officiis
(Despre îndatoriri), De ami-(itia (Despre prietenie).
Cicero foloseşte metoda dialogului platonic, punctele
de vedere fiind dezbătute de mai multe personaje. El
încearcă depăşirea punctului de vedere individualist,
promovînd etica omului activ, politic, membru al
comunităţii sociale. Scrierile sale au şi meritul de a
înregistra concepţii filozofice, puncte de vedere ale unor
autori greci ale căror scrieri nu s-au păstrat.

280
Considerînd că atitudinile morale sînt condiţionate de
raţiune, Cicero deduce că cele patru mari datorii morale
ale oamenilor sînt:
1.percepţia şi înţelegerea adevărului (înţelepciune şi
prudenţă) ;
2.respectul pentru societatea omenească
(sociabilitatea, di'eptatea, şi binefacerea);
3. măreţia şi puterea unui suflet înalt (curajul şi
bărbăţia);
4. ordinea şi măsura în vorbe şi fapte (modestia şi
cum-
pătarea).
[FRUMUSEŢE, ORDINE ŞI DESAVlRŞIRE]
IV. Mai întii natura a dat tuturor vieţuitoarelor
instinctul de a se îngriji de viaţa şi de corpul lor, de a se
feri de ceea ce este vătămător şi de a căuta şi a-şi pregăti
cele ce sînt necesare pentru viaţă ca hrana, adăpostul şi
altele de acest fel. [...] Dar între oameni şi animale mai
ales aceasta e deosebirea, că acestea se mişcă numai prin
simţuri şi se acomodează numai după ceea ce este prezent
şi în faţa lor, dîndu-şi foarte puţin seama de trecut şi
viitor. Omul însă, prin faptul că este înzestrat cu raţiune,
prin care prevede urmările, vede principiile şi cauzele
lucrurilor, ca şi înlănţuirea lor, nu ignorează
antecedentele, compară asemănările şi fenomenele pre-
zente, le uneşte şi le leagă de cele viitoare, vede uşor
281
cursul întregii vieţi şi pentru trăirea ei pregăteşte toate
cele de trebuinţă.
Şi aceeaşi natură, prin puterea raţiunii, uneşte pe
oameni într-o comunitate de limbă şi de viaţă şi le sădeşte
mai ales o dragoste deosebită pentru urmaşi,
îndemnîndu-i să aibă între ei adunări şi reuniuni şi să se
străduiască din aceleaşi motive să-şi pregătească tot ce
este trebuitor întreţinerii şi traiului, în genere nu numai
pentru ei înşişi, ci şi pentru soţii, copii şi pentru toţi cei pe
care-i au dragi şi pe care trebuie să-i ocrotească. Această
grijă îmboldeşte sufletele şi le face mai capabile de
acţiune. Intre cele dintîi însuşiri ce aparţin omului sînt
cercetarea şi investigarea adevărului. Astfel, cînd sîntem
liberi de griji şi de ocupaţiile cerute de viaţă, noi dorim să
vedem ceva, să auzim, să învăţăm, şi considerăm
cunoaşterea lucrurilor ascunse sau minunate ca necesară
pentru o viaţă fericită. De aci se înţelege că ceea ce este
adevărat, simplu şi curat este foarte potrivit naturii
omeneşti. Acestei dorinţe de a vedea adevărul îi este
adăugată un fel de rîvnă de ncatîrnare, aşa încît un suflet
din fire bine orîn-duit nu vrea să se supună nimănui decît
celui ce-1 învaţă sau celui ce îi porunceşte conform
justiţiei şi legii, pentru o cauză comună : de unde derivă
măreţia sufletului. [...] Şi nu este mică acea putere a
naturii şi a raţiunii prin care doar omul singur simte ce
este ordinea, ce este cuviinţa şi ce este măsura în vorbe şi
în fapte. Astfel nici un alt animal nu simte frumuseţea,
282
farmecul, armonia părţilor unui obiect sensibil.
Strămutîndu-şi din ochi în suflet această armonie, natura
raţională socoteşte că trebuie păstrate cu atît mai mult
frumuseţea, statornicia, ordinea în hotărîri şi în fapte, şi
veghează
I ii nu facă şi să nu cugete nimic după poftele josnice,
hm uceste elemente se conturează şi se întregeşte
faptul
ii de care ne ocupăm. Acesta, deşi lipsit de glorie, este
| i ci un fapt moral şi pe care îl numim cu adevărat
lăudabil in natura lui, chiar dacă nu este lăudat de nimeni.
[...]
XXVI. Chiar şi în situaţii prospere şi care se
desfăşoară
după voinţa noastră să ne ferim mult de mîndrie, de
dispreţ,
de aroganţă. A te arăta fără cumpăt în faţa succeselor, ca
şi
in laţii nenorocirilor, este un semn de slăbiciune ;
recoman-
zi, iIn la este atitudinea echilibrată, păstrînd totdeauna
aceeaşi
înfăţişare, acelaşi chip, cum ştim că au fost de pildă
Socrate,
sau C. Laclius, Filip, Regele Macedonenilor, întrecut prin
fapte şi glorie de fiul său, a fost superior acestuia prin lăr-
gimea vederilor şi prin umanitatea sa. Unul a fost
283
totdeauna
mare, celălalt a fost adesea foarte josnic, încît au dreptate
cei ce spun să ne purtăm cu atît mai politicoşi cu cît
sîntem
pe o treaptă socială mai înaltă. Panaeticus arată că elevul
şi
prietenul său Africanus avea obiceiul să spună că după
cum
sînt încredinţaţi îmblînzitorilor caii nărăvaşi şi înrăiţi de
de-
sele atacuri în războaie, ca domoliţi să fie uşor folosiţi, tot
aşa şi oamenii, scoşi din frîu de succese şi încrezîndu-se
prea
mult în ei înşişi, trebuie să fie duşi, dacă se poate spune, în
manejul raţiunii şi al filozofiei, ca să vadă nesiguranţa lu-
crurilor omeneşti şi nestatornicia soartei. Şi chiar în cele
mai
mari succese trebuie să ne folosim de sfatul prietenilor şi

le atribuim o mai mare valoare ca înainte. în asemenea
îm-
prejurări trebuie să ne ferim de a deschide urechile la lin-
guşitori şi să ne lăsăm adulaţi, defect în care uşor putem
aluneca, fiindcă ni se pare că avem calităţi, încît oricînd
avem
dreptul să fim lăudaţi. De aci se nasc nenumărate greşeli,
căci oamenii umflaţi de ei înşişi se fac ridicoli şi cad în cele
284
mai
mari greşeli. Dar asupra acestei probleme deocamdată
atît. {...]
Cel ce păzeşte aceste prescripţii poate trăi o viaţă fru-
moasă, măreaţă şi înaltă, dar şi simplă, corectă şi cu
adevărat prietenă oamenilor.
XXVII. Urmează să vorbim despre ultima parte a
morali-
tăţii, în care se cuprinde buna-cuviinţă, cumpătarea şi
modes-
tia, podoaba vieţii, liniştea deplină a tuturor tulburărilor
su-
fletului şi măsura în fapte. Acestea toate la un loc
alcătuiesc
conduita frumoasă care în latineşte se numeşte decorum.
[...]
Prin caracterul său, această virtute nu poate fi despărţită
de
moralitate. Căci o conduită frumoasă e şi morală şi ceea
ce e
i r >l
moral e şi frumos. Legătura dintre conduita frumoasă şi
cea morală se poate mai uşor înţelege decit explica. Atunci
se vede mai bine conduita frumoasă, cînd îi premerge
moralitatea. De aceea nu numai în această formă a
moralităţii, de care vorbim acum, dar chiar în cele trei de
mai sus apare frumosul moral. A te folosi cu prudenţă de
285
judecată şi vorbire, a face cu toată cumpănirea ce ai de făcut
si a vedea şi a respecta adevărul în orice, înseamnă a avea o
conduită frumoasă şi, dimpotrivă, a te înşela, a greşi, a şovăi,
a te lăsa amăgit, este atît de nepotrivit, cît este faptul de a
delira şi de a-ţi pierde mintea. Şi tot ce e drept e şi frumos ;
nedreptatea, din contră, este pe cît de urîtă, pe atit de
nepotrivită. La fel se poate spune despre curaj : ceea ce se
face cu bărbăţie şi cu suflet brav este şi demn de un bărbat şi
pare şi frumos ; ceea ce se face dimpotrivă este pe cît de
înjositor, pe atît de urît.
De aceea această virtute, pe care o numesc conduită fru-
moasă, este legată de toate formele de moralitate şi
legătura sa este evidentă, n-are nevoie de explicaţii
abstracte. în orice virtute este un aspect de frumuseţe de
conduită, pe care-1 putem separa de virtute numai pe cale
logică ; în realitate este inseparabil. După cum graţia şi
frumuseţea corpului nu pot fi despărţite de sănătate, tot aşa
frumuseţea de conduită, despre care vorbim, se confundă cu
virtutea, de care nu o putem deosebi decît teoretic. Ea poate
avea două înţelesuri. Unul general, care leagă frumuseţea
conduitei de tot domeniul moralităţii şi altul subordonat
acestuia, prin care o raportăm la fiecare formă de moralitate
în parte. In primul înţeles se defineşte de obicei astfel :
conduita frumoasă este conformarea cu demnitatea omului
în ceea ce natura lui diferă de a celorlalte vieţuitoare. Iar în
înţelesul subordonat acestuia se defineşte : este o conduită

156 286
frumoasă acea potrivire cu natura, în care moderaţia şi
cumpătarea apar într-o înfăţişare de distincţie şi eleganţă.
XXVIII. Putem s-o înţelegem mai uşor comparînd-o cu
acea armonie pe care o caută poeţii şi despre care de obicei
se vorbeşte mai pe larg în alte opere. Spunem că poeţii res-
pectă armonia, cînd într-o piesă de teatru fiecare personaj
vorbeşte conform felului său de a fi. De pildă, dacă Aeacus,
sau Minos, ar spune :
Sd urască, numai să se teamă, sau :
Tatăl este el însuşi groapa fiilor săi,
■ li " lipsă de armonie, fiindcă ştim că aceştia au fost
drepţi, i ' i dacă vorbeşte Atreu astfel, aplauzele izbucnesc,
fiindcă . |K)triveste cu el un astfel de limbaj. Poeţii vor
aprecia iuluită se potriveşte fiecărui personaj după rolul său
;
i natura însăşi ne-a impus roluri cu totul deosebite şi
iii"iKiaiv faţă de celelalte vieţuitoare. Autorii dramatici,
în
i varietate de personaje, vor vedea chiar celor vicioşi
li se potriveşte şi le sade frumos; nouă ne sint date de
uaura rolurile statorniciei, moderaţiei, cumpătării, cuviinţei i
uceeaşi natură ne învaţă să nu neglijăm în ce chip să ne
purtăm faţă de oameni. Iar aceasta constituie şi armonia de
conduită care se referă la întregul domeniu al moralităţii,
oricit de departe s-ar întinde, şi totodată pe cea care este cu-
i'unsa în fiecare virtute în parte. Căci după cum frumuseţea
"i pului, rezultată din îmbinarea proporţională a membrelor,
156 287
Impresionează ochii şi place prin aceea că toate părţile lui
armonizate dau o impresie de frumuseţe, tot aşa şi această
armonie de conduită, care dă farmec vieţii, capătă
aprobarea acelora cu care trăim prin ordinea, statornicia şi
măsura tuturor vorbelor şi a faptelor. Trebuie deci să ne
purtăm frumos < u oamenii, şi cu cei buni şi cu ceilalţi. A nu
ţine seamă de .rutimentele cuiva este nu numai trufie, dar
chiar o înfruntare a legăturilor noastre cu oamenii. Rolul
justiţiei este să nu nedreptăţească pe oameni, iar al cuviinţei
să nu-i ofenseze : în aceasta constă mai ales caracterul
frumuseţii de conduită. După cele expuse, cred că s-a înţeles
ce este ceea ce spunem că se află în armonie cu noi înşine.
îndatorirea ce se deduce de aici are o primă cale care
duce la respectul şi conformitatea cu natura, pe care dacă o
luăm călăuză, nu vom greşi niciodată, dacă vom lua din
natură priceperea şi pătrunderea, puterea şi curajul şi tot
ceea ce este necesar vieţii sociale. Cel mai mare preţ al
conduitei armonioase stă în această latură despre care
vorbim acum. Căci nu numai mişcările corpului, care sînt în
armonie cu natura trebuie preţuite, ci cu mult mai mult ale
sufletului, care şi ele sînt orinduite după natură. Puterea
sufletului, ca şi a naturii, este dublă : o parte constă în
dorinţă (appetitus) [...] care răpeşte pe om încoace şi încolo,
iar alta în raţiune, care ne învaţă ce trebuie să facem şi de ce
să ne ferim. Rolul raţiunii este astfel de a porunci, iar al
dorinţei de a se supune. [...] (pp. 80—85).

156 288
XXXV. Dar fiindcă armonia de conduită se vede în vorbe şi
în fapte, în mişcările şi în atitudinile corpului, implicînd trei
lucruri : frumuseţe, ordine şi desăvîrşire în acţiune, trei
elemente ce se definesc greu, dar pe care este de ajuns să le
înţelegem, şi fiindcă pe de altă parte spre ele trebuie să ne
îndreptăm toată grija pentru a avea aprobarea celor din
jurul nostru, este bine să spunem şi despre acestea cîtcva
cuvinte.
Mai întîi, pentru motive foarte serioase, natura a aşezat
în afară chipul şi cele ale fizionomiei noastre care au o înfăţi-
şare frumoasă, iar pentru celelalte părţi cu aspect diform şi
urît, date pentru trebuinţele naturale, le-a acoperit şi le-a
ascuns. Pe acest înţelept meşteşug al naturii 1-a imitat de-
cenţa oamenilor. Toţi cei cu mintea sănătoasă ţin departe de
privirea oamenilor acele organe pe care natura le-a ascuns şi
se ostenesc ca anumite acte să le satisfacă în modul cel mai
discret cu putinţă. Organelor necesare acelor acte cum şi
actelor inseşi nu le spun pe nume şi ceea ce nu e ruşine să
faci, dacă o faci pe ascuns, e totuşi ruşine s-o spui. Astfel
satisfacerea pe faţă a acelor acte este o indecenţă, iar
vorbirea despre ele o obscenitate. Nu trebuie să ascultăm pe
cinici, sau pe unii stoici aproape cinici, care dezaprobă şi iau
în derîdere faptul că socotim ruşinos să vorbim despre acte
care nu sînt imorale, în timp ce numim cu numele lor pe cele
imorale. Furtul, înşelăciunea, adulterul sînt imorale în fapt,
dar nu e obscen să le spui. A face copii e moral ca fapt, dar
obscen ca nume şi multe alte contradicţii găsesc ei în
156 289
domeniul decenţei, în ce ne priveşte, vom urma natura şi
vom fugi de tot ce nu găseşte aprobarea ochilor şi urechilor.
Atitudinea, mersul, şederea, culcarea, fizionomia, ochii,
gesturile să aibă în sine acea conduită decentă de care am
vorbit. în aceste lucruri, două extreme trebuie evitate
neapărat : rafinamentul moleşitor pe de o parte şi bădărănia
rustică pe de altă parte. Nu e îngăduit ca actorii şi oratorii să
aibă această ţinută îngrijită, iar noi să fim dispensaţi de ea.
în adevăr, după o veche tradiţie, actorii au atît respect
pentru convenienţele sociale, încît nici unul nu se urcă pe
scenă fără îmbrăcămintea de rigoare pe dedesubt ; căci se
tem ca nu cumva, dacă este cazul că-şi descoperă vreo parte
a corpului, să se vadă şi ceea ce nu se cade. După moravurile
noastre, copiii în vîrsta pubertăţii nu fac bine cu părinţii, nici
ginerii cu socrii. Să păstrăm deci acest gen de bunăcuviinţă
mai ales cînd însăşi natura ne este învăţător şi conducător.
XXXVI. Fiindcă sînt două feluri de frumos : unul constînd
în graţie şi celălalt în demnitate, graţia trebuie să o acordăm
femeilor, iar demnitatea bărbaţilor . Să înlăturăm deci din
portul nostru orice podoabă nedemnă de un bărbat*şi să ne
ferim de atare cusururi în mişcare şi gest. Mişcările
gimnastice au în ele adesea ceva prea îngrijit, iar unele
gesturi ale actorilor nu sînt lipsite de inepţii ; în ambele
cazuri, simplitatea şi corectitudinea sînt recomandabile.
Demnitatea frumuseţii bărbăteşti se păstrează printr-o
culoare ce reflectă sănătatea, iar aceasta prin exerciţii fizice.
Mai e nevoie apoi de o ţinută elegantă nu prea afectată, sau
156 290
prea căutată, ci doar ca să nu dea impresia de neglijenţă
rusm şi respingătoare. Aceeaşi grijă trebuie avută şi în
îmbrăcăminte, în care, ca în cele mai multe lucruri, drumul
de mijloc e cel mai bun. în mers să ne ferim şi de paşii prea
înceţi, care ne fac să fim .o duc tipsiile la pompele funebre,
dar si de

sînt dovada
mersui pica 6*.
congestionăm la faţă şi la ochi ; toaie acestea lipsei de
unitate a persoanei noastre. Dar cu mult mai mult trebuie să
ne străduim ca mişcările sufletului să nu se îndepărteze de
natură. Vom ajunge aci, dacă ne vom feri de tulburări şi
rătăciri şi dacă ne vom păstra sufletele atente la menţinerea
conduitei armonice. Mişcările sufletului sînt de două feluri :
intelectuale şi afective. Intelectul are ea funcţie investigarea
adevărului, iar afectivitatea împinge la acţiune. Trebuie să
avem grijă deci, ca intelectul să fie folosit în lucruri cît mai
bune, iar afectivitatea să se supună raţiunii. [...] (pp. 97—
99).
Din Despre îndatoriri,-Editura Ştiinţifică, 1957 ; traducere
de David Popescu.

[FRUMUSEŢEA FECIOARELOR DIN CROTONA]


I. Cetăţenii din Crotona, în anii de cea mai mare înflorire
si cînd cetatea lor era socotită una din cele mai fericite din •
Părerea că graţia este o calitate firească mai ales femeii a
156 291
avut multă trecere şi în epocile ulterioare, chiar .şi jn epoca
medernă. Prin „demnitatea bărbatului" Cicero a vrut să
sugereze frumuseţea pe care o inspiră vigoarea, forţa
bărbătească, o ţinută care degaja o anume siguranţă de sine,
demnitate. Pe de altă parte, cum va explica în continuare
autorul, gesturile, mişcările şi podoabele folosite de femei
pentru a arăta mai frumoase nu se potrivesc bărbaţilor. O
asemenea concepţie va promova şi Castiglione in
lucrarea sa Curteanul.
159

Italia, au hotărât să îmbogăţească cu alese picturi


templul Iu-nonei, pe care-1 cinsteau cu cea mai mare
pietate. L-au chemat aşadar angajîndu-1 cu un mare preţ pe
Zeuxis din Heracleea 2, despre care se credea atunci că-i
întrece cu mult -pe ceilalţi pictori. Zeuxis a pictat şi alte
multe tablouri, dintre care unele au rămas, datorită cinstirii
date templului, pînă în vremea noastră ; el a spus că ar
dori să picteze şi chipul He-lenei, ca imaginea mută să
cuprindă în ea aleasa frumuseţe a corpului femeiesc.
Crotoniaţii, care aflaseră de multe ori că Zeuxis îi depăşeşte
pe alţii mai ales în pictarea unui trup de femeie, au acceptat
bucuroşi ; au socotit că, dacă pictorul avea să lucreze
tocmai în genul în care era cel mai înzestrat, avea să le lase
în acel templu o lucrare de mare valoare.
Şi nu s-au înşelat în părerea lor. Căci Zeuxis i-a întrebat
pe dată dacă printre fecioarele lor sînt şî unele cu adevărat
156 292
frumoase. La rîndul lor crotoniaţii l-au condus numaideeît
în palestră şi i-au arătat acolo nenumăraţi copii înzestraţi cu
o frumuseţe aleasă. De fapt, într-o vreme, crotoniaţii i-au
întrecut cu mult pe toţi în ceea ce priveşte forţa şi
frumuseţea fizică şi au adus acasă, spre mare glorie,
strălucite victorii la concursurile de lupte şi gimnastică. în
timp ce Zeuxis admiră fără să se mai sature frumuseţea
chipurilor şi trupurilor copiilor cei din Crotona îi spun :
„Iată, surorile lor sînt fecioarele noastre ; poţi după ei să-ţi
dai seama cît sînt de frumoase". „Daţi-mi atunci, rogu-vă,
pe cele mai frumoase dintre aceste fecioare ale voastre ca
modele cît timp pictez ce v-am făgăduit, pentru ca imaginea
mută să prindă viaţă după chipul trupului viu."
Atunci crotoniaţii, în urma unei hotărîri obşteşti, au
adunat fecioarele într-un singur loc şi i-au îngăduit
pictorului să-şi aleagă pe care vrea. El însă a ales cinci ;
numele acestora ni le-au transmis mulţi poeţi, de vreme ce
ele au fost socotite cele mai frumoase tocmai de acela care,
în aprecierea frumuseţii, avea cel mai greu cuvînt. Zeuxis a
socotit aşadar că n-ar putea afla într-un singur corp toate
atributele frumuseţii, şi asta fiindcă natura n-a făcut
nicăieri nimic desăvîrşit din toate punctele de vedere ; ci, ca
şi cum n-ar mai fi avut ce dărui celorlalţi, dacă l-ar fi
înzestrat pe unul cu toate, dă în dar fiecăruia, alături de
ceva de preţ, şi cîte un neajuns. [...] (pp. 83—84).
Din Opere alese, Editura Univers, 1973 ;: traducere de
Minai Popa.
293 161
VERGILIUS
(70—19 l.e.n.)

Pe numele său întreg Pubîius Vergilius Maro, poetul latin


s-a născut la 15 octombrie, în anul 70 î.e.n., în localitatea
Andes din provincia Mantua. Tatăl său a lucrat ca adminis-
trator pe moşia lui Magius, iar apoi s-a căsătorit cu fiica
acestuia. Vergilius a studiat la Cremona, apoi la Milano şi
Romi.. A avut ca profesor (retor) pe Syro, care era un adept
al epicureismului.
Prima sa operă, Bucolicele, a fost compusă în perioada
anilor 43—37 î.e.n. In această scriere el propunea
comuniunea cu natura şi solidaritatea umană, ca parte a
unităţii cosmice. Apropiat apoi de cercul lui Mecena, a scris
— între anii 37— 30 î.e.n. — un poem didactic Georgicele,
dedicat lucrărilor agricole. Cum prezentul era cam incert
sub aspect politic, dezbinat din cauza luptelor interne,
poetid visa o lume a vîrstei de aur, o altă perspectivă
istorică. Venirea la putere a lui August conduce la o anume
reconstrucţie morală, la o stabilitate, ceea ce-i inspiră
scrierea celebrei epopei Eneida. Această operă este
închinată formării popondui roman şi prezintă întîmplărdc
expediţiei întreprinse de Aeneas, după războiul troian,
respectiv călătoria exilaţilor troieni spre Italia şi victoriile
obţinute în luptele cu triburile locale, în special cu rutulii
conduşi de Turnus. Voind să perfecţioneze epopeea,
Vergilius a întreprins o călătorie în Grecia. Acolo însă s-a
294 161
îmbolnăvit şi, întors în patrie, a murit la 21 septembrie anul
19 î.e.n.

ENEIDA
Eneida reia legenda lui Aeneas care circulase în perioada
homerică şi după aceea, în Grecia, iar în secolul III î.e.n. se
făcuse cunoscută şi la Roma. Troianul Aeneas, ajuns pe
pămîntul italic era considerat strămoş, întemeietor al
poporului roman. Eneida prelungea astfel poemele
homerice spre istoria poporului roman, era o regîndire în
literatură a istoriei romane. Troienii învinşi vor porni cu
corăbiile pe mare, vor înfrunta pericole de tot felul, sînt
ispitiţi să rămînă in Libia, unde Aeneas se îndrăgosteşte de
frumoasa regină Di-dona, dar în cele din urmă se vor stabili
în Italia. Intrucît intenţia lor de a convieţui paşnic a fost
zădărnicită de potrivnici (mama Laviniei şi logodnicul ei
Turnus), troienii au luptat şi au dat grele jertfe în luptele
purtate cu triburi/ • locale, dar au învins. Aeneas, care se
număra printre învinşii şi exilaţii troieni, a avut, astfel, de
îndeplinit misiunea întemeierii unui neam.
Printre personajele Encidei înzestrate cu frumuseţe men-
ţionăm pe Aeneas, despre care se spune că era fiu al zeiţei
Venus, o „copilă a pămîntului tracic" — fiica regelui trac
Ilarpalycos, nespus de frumoasa Didona, regina Libiei, Eu-
ryal, M. Claudius, Marcelus, Turnus, logodnicul Laviniei şi
însăşi Lavinia, fiica regelui. In legătură cu Aeneas poemul
este o ilustră demonstraţie a frumuseţii, bărbăţiei şi
295 161
măreţiei caracterului său. Şi dacă i se impută că a părăsit-o
pe Didona, această atitudine are o motivare superioară în
misiunea pe care o avea de îndeplinit. Căci el ; părăsit-o din
nestatornicie, ori din lipsă de iubire, ci pentru a-şi conduce
mai departe compatrioţii spre ţara unde le era destinat să
se stabilească.
Vesel de vorbă, cu grija pierită, sta bunul Achates ; Tatăl
Aeneas, de-asemeni. Ei ard de dorinţa să rumpă Norul din
jur mai curînd. Şi-Achates întîiul întreabă : „Ce hotărîre-ai
luat tu fiu al zeiţei, ce gînduri ? Toate sunt sigure-n jur şi
flota şi soţii scăpară. Unul lipseşte din ei, pe care-1 văzurăm
în valuri înşine, cum a căzut. încolo cuvintele mamei !"
Dînsul a zis. Şi cu grabă din jur li se rupe deodată Vălul
de neguri ; deschis în lumina cea largă de eter. Iată-1,
Aeneas, măreţ strălucind în albimea luminii, Nalt de
statură, puternic în umeri ca zeii, căci Venus însăşi făptură
voinică şi plete de tînăr îi dete, Blînd răsădindu-i în ochi
zîmbirea bărbaţilor nobili. Fildeşul astfel mai nobil îl faci
prin cioplire, mai mîndră Piatra de Păros, cînd este tivită pe
margini cu aur. Dînsul se-ntoarce spre Dido măreţ şi-n
mare-mirarea Celor de faţă vorbi : „Cătaţi pe Aeneas şi iată-
1 ! Eu sunt Aeneas troianul, scăpatul din libyce valuri. [...]
(Cartea I, v. 578—595 ; pp. 52—53)
După plecarea lui Aeneas din Libia, Didona încă mai 75a
trează vie în minte imaginea, deşi zbuciumul sufletesc o
împinge spre disperare. Dai pe regina răzbită demult de
văpaia iubirii, Crunta-i durere sporind, o topesc tăinuitele
296 161
flăcări. Ea-M aminteşte pe-Aeneas mereu şi virtutea şi
neamul Nobil al lui ; iar adine în suflet îi poartă făptura,
Vorbele-i poartă. De chinuri, nu-şi află doritul repaos. Iarăşi
schimbase din nou Aurora pămîntul cu lampa-i Phoebică,
grabnic gonind rouratele umbre din ceruri, Cînd spre iubita
ei soră s-a-ntors cea pierdută cu firea ;
„Ana, ce visuri pustii mă sbuciumă noaptea cu spaime !
Ce curios e străinul sosit la casele noastre ! Cit e de nalt şi
voinic şi cît e de vrednic în arme ! Uite, eu cred — şi pe
dreptul — că dînsul din zei se
scoboară." [...]
(Cartea a IV-a, v. 1—12; p. 119) Portretul zeiţei Venus
este prezentat fugar în episodul cînd la un moment de
răscruce el îi cere sfatul, în timp ce s< apropia de Cartagina.
Venus îl îndeamnă să păstreze drumul spre Cartagina. Apoi
dispare, Aeneas neputîndu-i vedea chipul.
[...] „Unii-s în port. iar o seamă-n corăbii vin iute spre
maluri. Pleacă degrabă şi mergi aşa cum te duce cărarea."
Zise. Şi, iată, s-a-ntors : de albi trandafiri îi străluce Gîtul
şi-ambrozicu-i păr din creştet împrăştie-n aer
Dumnezeiescul odor şi jos la picioare-i veşmîntul Cade ; se-
arată din mers întreaga zeiţă ! Pe mamă El o cunoaşte ;
fugind în urma fugitei, se plînge :
„Spune, de ce m-amărăşti într-una cu goale vedenii. Ah,
o tirană şi tu ! De ce n-am voie, cu dreapta, Mamă, eu
dreapta să-ţi strîng, să-ţi spun şi s-ascult

297 161
adevărul." [...] (Cartea I, v. 399—408 ; p. 46) De fapt
ceva mai înainte mama sa îi ieşise în cale sub chipul unei
copile de pe meleagurile trace, fiica regelui trac Harpalycos,
a cărei ţinută se asemăna cu a fetelor crescute sub influenţă
spartană. lată-l-ntîmpină-acum prin codru dorita sa mamă,
Fată şi-n umblet, şi-n port, şi-n arme, ca fetele-n Sparta ,
Astfel Harpalyce ce-a fost, copila pămîntului tracic, Ca»e s-
aruncă pe roibi şi se-ntrece la fugă cu Hebrul.
Ca vinătoriî, pe-un umăr purtînd uşaratica tolbă, Părul
lăsîndu-1 răzleţ să-i fluture-n vintul pădurii ; Goi sînt
genunchii şi strînse sub nod săltăreţele-i sînuri. Zicea ea :
„Tineri, vă rog, nu cumva văzurăţi prin codru, Spuneţi, o
fată pierdută de noi, o soţie de-a noastră, Naltă, cu tolbă la
brîu şi cu blană de galbenă vulpe ? Poate-o văzurăţi fugind,
cu ţipăt, de vierul sălbatic."
Venus a zis. Şi răspunsuri îi dote născutul din Venus :
„Nici de văzut nu văzurăm vreo fată şi nici n-auzirăm Ţipăt.
Dar cum te numeşti, copilo ? Căci nici după umblet Nu mi te
cred a fi om, şi nici după vorbe. Eşti zînă ? Poate că sora lui
Phoeb ? Ori vreuna din nimfele ţării ? Fii milostivă cu noi,
oricine ai fi, şi ne-ajută ; Spune-ne şi-asta, te rog, ce
margine-a lumii ne-ascunde, Care c cerul pc-aici ? Străini pe
pămîntul acesta Noi rătăcim, azvîrliţi de vînt mînios şi de
valuri."
Venus răspunde : „Nici una. N-am parte de-atîta mărire.
Astfel se poartă pe-aici fecioarele noastre, cu tolbă,
Gleznele lor strîngîndu-le strîns în coturnul de Sidon." [...]
298 161
(Cartea I, v. 314—336 ; pp. 43—44) Ajuns în Cartagina,
Aeneas o cunoaşte pe Didona şi are revelaţia de a întîlni o
frumuseţe de excepţie. Iată, pe cînd cu mirare se uită la
chipuri Aeneas, Stînd înlemnit şi privind într-una şi-ntruna
la chipuri, Vine spre templu, măreaţă si-urmată de cete de
tineri, Dido, cu pasul încet, nespus de frumoasa regină.
Astfel, la rîul Eurotas pe mal, ori Cynthus, pe culme, Hori
drăgălaşe se-ntind, cu Diana la mijloc. în gloate Mii de-
oreade se string şi de-aici şi de-acolo ; dar zîna Arcul pe
umeri purtîndu-1, le-ntrece pe toate la umblet, Cînd de
tăcută plăcere se zguduie pieptul Latonei, Dido de-asemeni
era. Prin şiruri ea trecea de-asemeni. Veselă, plină dc-
ndemn la domnia pe care-o clădeşte. Iat-o, sosită la poartă,
sub bolta măreţului templu, Şade pe tronul înalt, iar
armele-n juru-i ţin pază. [...]
(Cartea I, v. 493—505 ; pp. 40—50). Situaţia conflictuală
între troieni şi latini era întreţinută de Turnus, logodit cu
Lavinia. Acesta era conştient că dacă se realiza pacea
proiectată cu Aeneas ar fi pierdut şi pu-
U rea şi pe Lavinia. Pe de altă parte, la rîizclu-i, era
întărî-tat şi de alte persoane care se temeau de pierderea
privilegiilor. Lucrurile evoluează în rău şi se pune problema
luptei directe între Turnus şi Aeneas. Regele Latinus
încearcă să-l convingă să renunţe la luptă şi să poată
încheia pace. Lui işi răspunde, vorbind cu linişte-n suflet,
L^atinus : „Tinăr cu nalte porniri ! Pe cît te rădici în virtutea
Faptei viteze, pe-atît mi se cade cu zorul să judec Cele ce vin
299 161
şi-ngrijat să-mi întorc chibzuirea spre totul." [...] Intervine şi
regina în cele din urmă, cerînclu-i să renunţe la lupta cu
prinţul troian. Lavinia este surprinsă exact in a<est dificil
moment psihologic. Vorbele plînse-ale mamei le-aude
Lavinia, biata ; Lacrimi îi rîuriră ochii de foc şi văpaia ruşinii
Zboară cu rumene flori pe-obrajii-nfloriţi de căldură. Astfel
pe fildeşul alb o roşeaţă de purpură pune Maistrul zugrav
ori, întocmai, pe cîmpul de crini ca zăpada, Roşii lucesc
trandafirii ; aşa e şi chipul fecioarei. [...]
(Cartea a XII-a, v. 64—69 ; pp. 407—408) Din Encida, Ed.
Univers, 1980 ; traducere de George Coşbuc.

PUDLIUS OVIDIUS NASSO


(43 î.e.n. — 17 e.n.)
Graţie studiilor de retorică a lucrat în magistratură, ca
inspector al închisorilor, apoi se dedică exclusiv poeziei şi
prin soţia sa, Fabia, ajunge la curtea împăratului August,
unde devine poetul favorit, iar în anul 8. e.n. e dizgraţiat şi
trimis în exil la Tomis.
In tinereţe a compus elegii. între scrierile sale
importante amintim Metamorfozele, Fastele, Tristele şi

300 161
Scrieri din Pont. Jn Arta iubirii, inspirată de moravurile vieţii
romane des-

prindem şi numeroasele referiri la frumuseţea femeilor,


aşa cum şi in Metamorfoze, scriere dedicată miturilor,
fiinţa umană ocupă un loc principal, cu semnificative
referinţe la înfăţişarea exterioară, Ovidiu fiind un excelent
„sculptor"s dovadă că pictorii renumiţi s-au inspirat din
această lucrări
Prezenţa lui Ovidiu — fie ea şi în stare de exilat, — la
Tomis, între anii 8 şi 17 ai erei noastre, a constituit prilejul
ca acest mare poet roman să fi creat aici pe pămîntul daco-
getic o parte din scrierile sale : Tristele şi Ponticele. In
elegide sale, Ovidiu lasă unele din primele informaţii
literare despre modul de trai al geţilor, fapt care-i atrage
lauda şi simpatia localnicilor. La rîndul său poetid exilat îşi
găseşte în locuitorii Tomisului alinarea sentimenUdui de
singurătate şi prietenia, ceea ce-l îndeamnă să scrie într-o
epistolă : Şi Tomisul acesta îmi este drag şi sfînt, De CÎnd
părăsit-am al patriei pămînt !"

[ARTA DE A FI FRUMOASEI
Exprimînd fie preferinţe ale epocii, fie personale, Or>i
Uu remarcă adesea trăsăturile fizice care incintă mai cu
seamă privirea, stîrnesc sentimentele de admiraţie şi
erotism. Pirul, ochii şi mîinile ocupă un loc important în
referirile sale. El se arată chiar invidios pe medicul care,
301 161
luirid pulsul (emeii iubite, are prilejul să fie aproape de ea,
să-i atingă mîinile.
Vai, că nu pot să te-ajut la-ngrijirilo date de medici,
Blînd să te mingii pe mîini şi lingă tine să şed ! Nefericit
că-s departe de tine ! Şi poate cel care
L-aş fi dorit mai puţin, e la al tău căpătîi. El te mîngîie pe
mîini, lingă tine bolnavă se-aşază,
Nesuferitul de zei şi de-al meu suflet urît ! Cind îţi
încearcă a vînei bătaie cu degetul mare.
E ca să-ţi ţină în mîini braţul tău alb ca de nea. [...]
(Acontius către Cydippe, p. 81)
Este evidentă preferinţa pentru mina albă simbolizind
curăţenie, gingăşie, suavitate, mai cu seamă cind albul se
află nu ca dominantă absolută, ci ca nuanţă armonizată
agreabil cu prospeţimea şi sănătatea corpului. Dacă prin
gînd îţi va trecc-amintirea plăcerilor noastre,
Mîna-ţi-atingă uşor trandafiriii-ţi obraji.

Ori dacă ai împotrivă-mi să faci vreo ascunsă mustrare,


Dalba ta mînă să-ţi treci peste ureche uşor. [...]
(Amoruri, IV, p. 100) Una din iubitele descrise de Ovidiu,
în Amoruri, Corina, purta o tunică sumeasă, iar părul „în
două-mpărţit flutură pe-albu-i grunmz", iar cind „răsări
dintre văluri în faţa privirilor mele,
N-aveai, pe tot trupul ei, unde să afli cusur. Ce mi-a fost
dat să privesc şi s-ating, o ! ce umeri, ce braţe !

302
Pieptul aşa de frumos parc-aştepta mîngîieri ! Pîntecul
neted, întins sub a sinilor plină-arcuire,
Mijlocul încîntător, coapsele ei tinereşti : Ce să le-nşir
eu în parte, că toate erau o minune !w [..,-]
(Amoruri, V, p. 102) Părul are o importanţă in ţinuta
generală, atit în privinţa
culorii dar şi prin felul cum este pieptănat, îngrijit.
Cităm
un fragment edificator în care poetul mustră pe o
tînără,
care închipuindu-şi că-şi sporeşte frumtiseţea şi-a
scurtat
părul.
Cit îţi spuneam mai de mult să te laşi de văpsit mereu
părul ? !
Ce mai poţi astăzi văpsi ? Pletele tale s-au dus ! Dacă-1
lăsai, avea alta un păr mai bogat decît tine ?
Ţi-ar fi crescut aşa lung, că-ţi ajungea la călcîi ! Ce
mătăsos fir, aveai, că-ţi era parcă teamă să piepteni !
Cum este la oacheşii seri valul uşor de pe cap, Cum este
pînza ce-a-ntins cu piciorul său mic un păianjen
Care de-o grindă-atîrnat, ţese-al său fir în ascuns. N-
aveai păr negru ca noaptea şi nici auriu n-aveai totuşi,
Ci o-mbinare părea din amîndouă culori : în răcoroasele
văi ale muntelui Ida, la cedrii
A căror scoarţă-a căzut, vezi o culoare la fel. Unde mai
pui că primea mlădieri într-o sută de chipuri
303
Şi că nici cînd nu ţi-a fost pricina vreunei dureri. Dinţii
de piepten ori acul de păr nu l-au rupt niciodată ;
Cea care te pieptăna nu se temea de nimic. Deseori eu
te priveam cînd îţi cîrlionţa fata părul :
Nu te-am văzut să fi pus mina pe ac s-o înţepi. Deseori,
de dimineaţă, pe-a patului purpură-ntinsă
Şi răvăşită la păr, te rezemai într-un cot. Tremurătoare,
păreai o bachantă din Tracia, care
Se odihneşte molcom pe înverzitul tăpşan. Pârul, deşi
unduios şi întocmai ca puful de moale,
Vai, prin ce chin a trecut, ce rele mari a păţit '
Ce răbdător s-a lăsat să-1 întoarcă şi fierul şi focul.
Ca învîrtit în zulufi, să ţi se-nalţe pe cap ! „Fărădelege !
strigam, fărădelege-aşa păr să se ardă :
Stă de la sine frumos, fii grijulie cu el ! Fugi de acest
crud obicei, eşti datoare să-ţi aperi cosiţa ! i
Cît de uşor ţi-o aşezi cum e atinsă de ac !" Unde-i
frumosul tău păr ce-ar fi fost jinduit de Apollo.
Ce şi de Bachus la fel ar fi putut fi rîvnit ! Se-asemăna
cu-al Dianei, cînd goală ieşise din valuri
Şi cu o mînă-1 ţinea, cum zugrăvită-i ades. Părul, de nu-
ţi mai plăcea, pentru ce să-i jeleşti azi căderea î
Şi pentru ce-ndepărtezi tu oglinjoara cu-amar ? Nu mai
doreşti, ca-nainte, în ea să te uiţi, întrebind-o.
Dacă vrei încă să placi, nu-ţi aminti cum ai fost. Nu vreo
potrivnică 1-a vătămat cu vrăjitele-i ierburi.

304
Nici nu-1 spurcă cu vreun strop hemonianul izvor. Nu i
s-a tras dintr-o boală (ferească-te zeii de toate !).
Nici din vreo pizmă-ţi căzu cîrlionţatul tău păr. Singură
tu ţi-ai făcut-o şi simţi pe-a ta piele greşeala.
Tu, chiar, pe cap ţi-ai turnat amestecatul venin î îţi va
trimite Germania-aeum de la sclavii ei părul
Şi-mpodobită vei fi dintr-un tribut de învins. Cînd
oarecine se va minuna de-al tău păr, cu sfială
Tu ai să-i spui : „Am plătit ceea ce-mi laudă el !" „Nu
ştiu pe care sicambră o laudă acesta în loeu-mi.
Faima ei, totuşi, şi eu îmi amintesc c-am avut".
Nenorocitul, ce-am spus ! că abia-şi stăpîneşte-a' ei lacrămi
Şi între palme-a ascuns trandafiriii-i obraji. Pletele ei
de-altădată acum le priveşte în poală,
Vai, hărăzite erau nu-n acel loc să fi stat ! Nu-ţi da
mîhnirea pe faţă, necazul tău are-ndreptare. Te vom vedea
în curînd mîndră de noul tău păr ! [...]
(Amoruri, XIV, pp. 118—120) Undeva laudă
pieptănătura frumoasă fără a •preciza \n ce fel, în alt loc
remarcă părul împărţit în două, fluturînd pe umeri,
imagine ce revine nu intîmplător şi în următorul paragraf.
Cit i-a fost părul lung înainte de-a' ci jurăminte.
Tot pe atîta-i şi-acum, cînd de toţi zeii şi-a rîs. Trandafirii
rumenelii i-nfloreau pe obraji altădată :
îi rumenesc şi acum dalbii obraji ca de nea. Ce picior mic
avea ea ! tot aşa de micuţ l-are şi astăzi ;

305
Naltă, mlădie a fost; naltă, mlădie-a rămas.
Pătrunzătorii ei ochi ca doi aştri seînteie şi astăzi. [...]
(Amoruri, Cartea a IlI-a, p. 157) Pasiunea pentru pielea
albă nu este pentru Ovidiu o lege imuabilă şi, din cîte ne
amintim, el afirma că dragostea înfrumuseţează orice
trăsătură. Pe de altă parte chiar spune că depinde de om,
de îndeletniciri, de locul unde trăieşte ca preferinţele să
difere chiar radical.
Corăbierului nu-i şade bine, spune poetul, o piele bălană
şi nici n-ar fi firească, pentru că umblind mai mult pe mare
în soare şi vînt pielea se înnegreşte. La fel, nici ţăranul care
munceşte zi de zi la plug şi la sapă, din zori pînă-n amurg,
nu are pielea albă. îndrăgostitul poate avea culoarea pală,
pentru că ea ar fi un semn al iubirii şi, mai degrabă, al
suferinţelor pe care uneori ea le aduce.
De fapt frumuseţea nu este încadrată în tipare fixe, ea
se exprimă în forme deosebite, de aceea şi recomandarea
sa este ca „pe fiecare şi tu după a ei fire s-o iei". Nu-i bun
rodirii oricare pămînt : unu-i bun pentru viţă,
Celălalt pentru măslini, altul prieşte la grîu. Nu sînt doi
oameni la fel : şi la chip şi la fire aceiaşi; [.,.]
(Arta iubirii, Cartea I, p. 207) Admiţind deosebirile este
de presupus că pot fi admise şi linele mici defecte, cusururi
cum le numeşte poetul, nepotriviri cu gusturile noastre. El
recomandă ca atare bărbaţilor să nu învinuiască femeile
pentru asemenea mici nepotriviri.

306
Nu i-a făcut nici o vină-Andromedei c-avea pielea-nchisă
înaripatul erou care zbura prin văzduh.
Toţi socoteau pc-Andromaca, soţia lui Hector, prea-
naltă ; Soţul ei singur găsea că-i potrivită la stat.
Pilda pe care o dă bărbaţilor prin eroii amintiţi şi anume
sfatul înţelept de a nu exagera cine ştie ce nepotrivire cu
idealul de perfecţiune este de altfel înţelept completată cu
alte cîteva învăţături pe care experienţa vieţii a dovedit-o
adesea şi înainte de Ovidiu, şi în timpul său şi după aceea.
Iar dacă cuvintele lui de învăţătură au şi o nuanţă de
glumă să le luăm şi într-un sens şi în celălalt.
Vremea le şterge pe toate şi-a trupului lipsuri de-
asemoni ; Ceea ce-a fost cusur va înceta de-a mai fi.
Dar şi cînd este îl poţi micşora, de e vorba de-o fată
Neagră, la piele, catran, oacheşă poţi s-o numeşti.
Este saşie ? Cu Venus e-asemeni, roşcată, cu-Atena ;

307
Piele şi os dacă e, trasă, să-i zici, prin inel.
Este bondoacă ? Vioaie-i vei spune ; de-i grasă, —
voinică ; Astfel la orice cusur dă nume bun, potrivit. [...]
(Arta iubirii, Cartea a Il-a, pp. 229—230) în Remediile
iubirii şi Cosmetice, Ovidiu oferă adevărate tratate
conţinînd sfaturi în legătură cu îmbrăcămintea, găteala şi
în general tot ceea ce poate contribui la punerea în
valoare a frumuseţii, preocupare ce nu trebuie ignorată,
dar nici exagerată prin excese care duc la efecte contrarii.
Rezultă de asemenea îndemnuri şi avertizări că
frumuseţea poate şi merită a fi pusă în valoare, dar acest
lucru se cuvine făcut cu măsură, cu pricepere, cu artă —
printr-o bună, deplină cunoaştere a propriilor calităţi, în
aşa fel ca orice intervenţie vestimentară, cosmetică,
decorativă să fie în concordanţă, să sporească ceea ce e
frumos nu să uri-ţească prin pi'ost gust.
Dar să nu-ţi treacă prin gînd să-ţi faci părul cu fierul
vreodată,
Nici să găseşti că-i de gust pulpele să-ţi lustruieşti.
Lasă-i să facă aceasta pe-acei care-n cinstea Cybelei
Urlă în slăvi înălţînd cîntecul lor frigian. Trupul să-ţi fie
curat, ars de soare pe Cimpul lui Marte,
Toga în alb nepătat cadă pe el fără greş. Limba să-ţi fie
de un roş purpuriu şi pe dinţi să n-ai piatră,
Nici în picioare să-ncalţi nişte sandale prea largi. Nu fi
cu părul pe creştet zbîrlit şi cu barba-ncîlcită,

308
Ci să arate c-au fost tunse de om priceput. Unghiile
bine tăiate, frumos curăţate să fie ;
Nu lăsa fire de păr să ţi se vadă din nări ; Nici să se
simtă miros neplăcut în a ta răsuflare.
Nici să-amintească pe-acel ce răspîndeşte un ţap. [...]
(pp. 199—200)
Aceste sfaturi fiind adresate bărbaţilor, autorul are
grijă să le atragă luarea aminte că respectarea lor e
îndestulătoare, că orice exagerări ar fi nefireşti, inutile,
ba chiar ar predispune la interpretări compromiţătoare.
Căci, aşa cum pe bună dreptate zice poetul „Prinde pe om
frumuseţea firească". Nu de artificii, zorzoane şi de
adaosuri nefireşti are nevoie frumuseţea, ci, în primul şi
ultimul rînd, de îngrijire. Pentru fete se pare că
preocuparea de înfrumuseţare capătă ceva mai multe
justificări. Chiar în Cosmetice
Ovidiu găseşte aceste explicaţii în însăşi natura femeii,
in psihologia noilor generaţii, în progresul, evoluţia
civilizaţiei. Tinere, veţi învăţa ce-ngrijiri se cuvinc-a da
feţei
Şi frumuseţea-n ce chip veţi putea-o păstra. Darul
Ceresei l-avem de la glie cînd este-ngrijită
Cînd au pierit de pe ea spinii cei înţepători. Pomii-
ngrijiţi din livezi şi-ndulcesc pădureţele roade.
Ei ne dau poamele dulci ale altoiului lor. [...] Dar se
născură gingaşe copile din mamele voastre :

309
Voi acum vreţi să purtaţi straie ţesute cu fir. Părul vi-1
vreţi înălţat în pieptănături felurite
Şi-mpodobite vă vreţi cu nestemate la mîini, Cu
mărgărite la gît, de la Soarc-Răsare aduse Ce le purtaţi în
urechi, oricît de grele ar fi. Nu se cuvine să vă dovedim că
doriţi să ne plăceţi
Cînd pe bărbaţi îi vezi azi pieptănătura schimbînd.
Soţii urmează-a femeilor pildă şi-abia dacă soaţa,
Cu-mpodobirile ei, poate să-ntreacă pe soţ... Să vă
gătiţi dar cît vreţi, că nu ştii cum se-aprinde iubirea,
Dar îngrijirea dinţii în curăţenie stă. Unele-şi fac şi la
ţară o pieptănătură frumoasă ;
Athos de le-ar fi ascuns, şi-n ai lui munţi s-ar găti !
Simt o plăcere nespusă lor însăşi să pară frumoase. [...]
(Cosmetice, pp. 291—292)
Asemenea consideraţii, uneori formulate chiar ca
sfaturi date tinerelor, ilustrează că arta care ajută la
înfrumuseţare — respectiv la punerea în evidenţă a unor
calităţi fizice şi retuşarea detaliilor neconvenabile
ansamblului — merită ca atare cunoscută. Totuşi să nu v-
atîrnaţi la urechi mărgăritare scumpe,
Scoase din verdele val de indianul smolit. Nici nu ieşiţi
într-o rochie greoaie, ţesută cu aur ;
Sînt bogăţii ce mai mult ne-ndepărtează de voi. Nouă
ne place curate să fiţi : îngrijiţi-vă părul.
Fată dibace la mîini să-1 unduiască frumos. Nu-i doar
un chip să ţi-1 faci ; fiecăreia-i poate sta bine
310
Una din pieptănături ; cearcă oglinda întîi. Faţa
prelungă va cere la mijloc să fie cărarea :
Laodamia purta părul-aşa aşezat. Cele cu-obrazul
rotund să-1 înnoade pe-al capului creştet, Părul să-si
pieptene nalt şi ridicat la urechi. [...]
Alta să-şi lase cosiţa pe umerii săi răsfirată :
Astfel eşti, Phoebus, cînd iei lira de aur să cînţi. Sau să-
şi încingă cu pletele capul în felul Dianei,
Cînd a porni la vînat prin neştiute păduri. Una ne-
ncîntă prin pieptănătura ce-i strînsă pe tîmple.
Alta că-n lungi cîrlionţi părul îi flutură-n vînt Uneia-i
place cu copci lucitoare să-şi prindă cosiţa.
Alteia însă să-i dea o unduire de val. [...] O ! minunată
e Firea cu multele sale mijloace
Ce vă ajută-a păstra farmecul vostru mereu ! [...] Ce să
vorbesc de veşmînt ? De e tivul bogat pe la poale
Ori dacă-n purpuri de Tyr este ţesută-nroşit ? Cînd pe
un preţ mai scăzut poţi boi cum îţi place veşmîntul,
Ce-i nebunia să pui toată-avuţia pe el ? [...] Astfel
atîtea culori sînt primite-n ţesuturi de lînă ;
Voi, însă, nu socotiţi că orişicăreia-i vin. Negrul stă
bălaiei ; o-nfrumuseţa pe Rriseis
Cînd fu răpită-n război, straiul ei negru era. Oacheşei
albul stă bine ; erai minunată-Andromeda, Cînd în
Seriphos păşeai înveşmîntată în alb. [...] Tocmai vroiam
să vă spun, subsuoara să nu vi se simtă ;

311
Nici pe picioare s-aveţi peri negricioşi şi zbîrliţi ! [...]
Nu e nevoie să spun, curăţaţi-vă dinţii de piatră.
De dimineaţă, în zori, gurile să vă clătiţi. Daţi feţii
voastre albeaţă cu ceara-adunată-n ştiubeie
Şi rumeneală-n obraji, dacă din fire n-aveţi.
încondeiaţi o sprinceană cînd nu este bine-mplinită
Şi înveliţi cu-alifii ceea ce vîrsta a-ncreţit. Ochilor nu
vă sfiiţi să le daţi strălucire mai mare
Cu un pospai de şofran dintr-ale Cydnului văi. [...1
Dinţii să vi-i curăţaţi cînd nu e nimeni cu voi. Astea-ţi vor
da frumuseţe, dar sînt la vedere urî te ;
Multe-s trudite lucrări, dar săvîrşite ne plac. Ale lui
Myron statui, măiestrite cu dalta de dînsul. [...]
Mîndră să ni te arăţi, cînd cu găteal-ai sfîrşit. Oare de
ce să ştiu eu din ce pricini ţi-e faţa ca neaua ?
Timpul cît te dichiseşti să te închizi în iatac. Nu este
bine pe toate să vi le cunoască bărbaţii
Multe îi supără chiar, cînd nu le faci într-ascuns. Ce de
podoabe în aur lucesc, de departe, la teatru !
O poleială doar vezi, cînd te apropii, pe lemn ! Dar
privitorii de ele se-apropie-atunci cînd sînt gata : Cu
sulimanuri, şi voi, daţi cînd bărbaţii lipsesc.
Dar cînd al părului val revărsat peste umeri îţi
piepteni,
Nu te-aş opri nicidecum ca înainte-mi s-o faci! Să te
fereşti ca în clipele-acelea să fii supărată ;

312
Părul odată-asezat nu ţi-1 desface mereu. De eşti
slăbuţă ţesături mai groase îmbracă pe tine,
Iar peste umerii tăi mantie largă s-arunci. Pielea de-i
albă, să-i dai prin unsori purpurie culoare ;
Oacheşă, cu alifii de crocodil s-d albeşti. Moale şi albă
sanda un picior noduros să-ţi ascundă,
Cu cureluşi pînă sus pulpele slabe-nfăşori. Umărul
care-i lăsat cu-o perniţă uşoară înalţă-1 ;
Pieptul să-ţi prindă în fîşii, ca rotunjime să-i dai. Cine-
are degete groase şi unghii scorţuroase şi aspre
Să se ferească-a mişca mîinile sale vorbind. Nu grăi pe
nemîncate, cînd ştii că ţi-e grea răsuflarea ;
Stai mai departe de cel care ascultă ce spui. Ai dinţii
negri ori lungi în nerînduite şiraguri ?
Dacă rîzi tare şi mult, ţie îţi faci neajuns, Cine ar crede
? Femeilo-nvaţă şi arta de-a rîde ;
Ele, prin zîmbetul lor, farmecul încă-şi măresc. Gura
deschideţi puţin, pe obraji făcînd două gropiţe.
Buza de jos coperind parte din dinţii de sus. Nu vă
deprindeţi cu rîsul prea des şi cu nestăpînire :
Să se audă uşor, limpede şi femeiesc ! E cîte una ce
rîde cu hohot, strîmbîndu-şi gura ;
Alta, cînd rîde, în plîns pare că a izbucnit. [...] Sînt
lucruri mici, le puteţi folosi, cercetaţi-le bine :
Cată să ai şi la mers pas şi mişcări femeieşti, Umbletul
unei femei e privit cu băgare de seamă :

313
Cîţi bărbaţi nu-s atraşi ori depărtaţi de-al ei mers ?
Una îşi flutură-n vînt, cu-o mişcare din'şolduri, tunica,
Alta e mîndră de tot, înaintînd cu paşi rari. Soaţa
roşcată de-ostaş umbrian pare alta cînd umblă :
Cu nişte paşi uriaşi vezi că porneşte pe străzi, Dară, ca-
n multe, şi-n toate acestea păstraţi o măsură :
Una-i cu pas ţărănesc, alta molatică-n mers. Umărul
stîng şi o parte din braţ, mai ales la plimbare,
Vrednice să le priveşti, nu strică să dezveliţi Voi, mai
cu seamă cu pielea ca neaua, nu pierdeţi prilejul :
Oriunde văd umăr gol sînt îmbiat să-1 sărut. [...]
(Arta iubirii, Cartea a IlI-a, p. 236—243) Ovidiu
recunoştea că uneori, pentru a se afla alături de o
femeie frumoasă, ineîntătoare ca aspect, era nevoit să
închidă ochii asupra unor cusururi. Era conştient că cele
trupeşti sini trecătoare, că omul trebuie să caute în viaţă
bucurii, satisfacţii de durată, greu pieritoare. Frumuseţea
fizică, deşi nu era de dispreţuit, nu însemna totul. De
aceea, el recomanda cultivarea bunelor deprinderi şi
virtuţi, prin care frumuseţea este pusă mai bine şi mai
temeinic în valoare.
Poţi fi Nereu îndrăgit dc Homcr în bătrînele vremuri,
Tînărul Hylas poţi fi, cel de naiade răpit. N-ai să
păstrezi o iubită şi nu te mira de te lasă,
Dacă la chipul frumos n-ai şi un suflet ales. Căci
frumuseţea se duce, cu cit se adaugă anii,

314
Se micşorează mereu, prinsă în strîmtu-i soroc. Nici
tămîioara şi nici dalbii crini nu sînt pururi în floare ;
O tulpiniţă cu spini vezi unde au fost trandafiri. Peri
argintii s-or ivi şi la tine, frumosule tînăr,
încreţituri ţi-or brăzda faţa uscată de ani ! Să-ţi
făureşti, dar, din vreme, un suflet cu-alesc-obiceie [...]
Cunoaşterea temeinică a calităţilor personale şi mai cu
seamă priceperea de a le pune la timpul şi locul potrivit în
evidenţă se înscriu printre recomandările dc seamă ale lui
Ovidiu şi, să recunoaştem, au mare valabilitate psiho-
logică şi socială si în vremea noastră. Tinere, să vă-ngrijiţi
mai întîi s-aveţi bune deprinderi :
Cugetul vostru curat vi se răsfrînge pe chip. Prin
însuşirile voastre-neîntaţi : frumuseţea se duce,
îmbujoratul obraz vîrsta vi-1 va încreţi. Ziua veni-va
cînd vă veţi căi c-aţi privit în oglindă,
IV-accste frunţi aducînd proaspete încreţituri. Cinstea
o nepieritoare ; te-nalţă cît timp eşti pe lume. îti
uşurează-anii grei, dragostea atîrnă de ea [...]
(Cosmetice, pp. 292—293) Acontius, văzînd-o pe
Cydippe în templul zeiţei Diana, s-a îndrăgostit de ea şi,
prinlr-un şiretlic a silit-o să-i jure dragoste. Respectiv el i-
a azvîrlit la picioare un măr pe care scrisese jurărnînttd :
„Jur pe Diana că nu voi fi niciodată, Acontius, decît a ta !"
Ori citirea acelor cuvinte în templu era ca si un jurămînt.
Cu toate acestea, Acontius continuă să insiste pe Ungă
iubită pentru a o convinge să-i acorde dragostea la care
315
el rîvnea. în declaraţia sa îi laudă, evident, calităţile care
i-au inspirat iubirea. Dată iubirea mi-i vina, spun drept,
vinovat voi fi pururi.
Te urmăresc neîncetat, orişicît te vei feri. Alţii cu
sabia-n mînă răpiră copile iubite,
Slove de ţi-am aşternut cu meşteşug e vreun rău ? [...]
Nu fi atît dc frumoasă şi n-ai să mai fii prea rîvnită,
încîntătorul tău chip, el m-a făcut îndrăzneţ. Tu mă
sileşti, ochii tăi cu lumini care-ntunecă aştri,
Care şi-n mine-au aprins flăcări ce nu se mai sting ;
Apoi bălaiul tău păr răsfirat în zulufi pe-ai tăi umeri,
Mîinile tale ce-aş vrea să mi-i cuprindă pe-ai mei ;
înfăţişarea-ţi cinstită, cuviinţa firească-a privirii
Şi-albe picioare cum cred Thetis abia le-ar avea. Iar
celelalte desigur croite pe-aceeaşi măsură,
Prea fericit m-aş simţi de le-aş putea lăuda. Nu-i de
mirare e-atît de mult farmec ce-mprăştii în juru-ţi
Să mă fi-mpins să doresc şi-al tău cuvînt drept zălog
[...]
(Heroide, p. 78—79)
Din Arta iuotrii, Editura Minerva (B.P.T.), 1977 ;
traducere de Maria-Valeria Pe-trescu.

LUCIUS ANNAEUS SENECA


{4 i.e.n.—65 e.n.)

316
Filozof şi prozator latin pe vremea lui Caligula şi Nero.
împăratul Caligula, care se credea cel mai talentat
orator, .se temea de gloria lui Seneca şi voise la un
moment dat să-l lichideze. Lui Nero i-a fost profesor în
tinereţe şi a guvernat cu multă înţelepciune în numele
acestuia, dar la bătrîneţe Seneca a fost silit de către Nero
să-şi ia viaţa. A scris versuri (tragedii), proză, pamflete,
dialoguri, scrisori şi lucrări ştiinţifice. Scrierile morale de
orientare stoică, despre mînie, stă-pînire de sine, măsură
în viaţă, blîndeţe şi înţelegere pentru actele semenilor,
înţelepciune şi linişte sufletească, fericire şi binefacere
marchează însă personalitatea lui. Opera cea mai de
seamă a lui Seneca o constituie scrisorile către Lucilius.
în scrisoarea a CXV-a, combătînd goana după averi şi
aur, lăcomia, Seneca recomandă tînărului Lucilius să se
preocupe nu de aparenţe, de forme şi zorzoane, ci de
„veşmintul sufletului", respectiv de calităţile morale ca
dreptatea, curajul, moderaţia, chibzuinţă, blîndeţea,
cumpătarea, omenia, generozitatea, acestea constituind
adevărata faţă a frumuseţii umane.

317
Merită atenţie şi scrisoarea a CXX-a în care,
explicînd ce înseamnă a fi moral, pledează, de
asemenea, pentru sănătatea sufletească. Filozoful
are meritul de a arăta că virtuţile, prin-tr-o
înţelegere greşită, prin lipsă de măsură pot deveni
opusul lor sau pot fi uşor confundate cînd sînt la
limită. Statornicia în virtute este considerată semnul
de recunoaştere a omului superior.

SCRISORI CĂTRE LUCILIUS


SCRISOAREA A CXV-A [...] Dacă am putea privi în
sufletul unui om virtuos, ce frumoasa, ce sfîntă, cît
de măreţ şi liniştit luminoasă icoană am vodca, cînd
ici ar străluci dreptatea, dincolo curajul, colo
moderaţia şi chibzuinţă ! Pe lîngă acestea,
cumpătarea şi în-frînarea. toleranţa, dărnicia,
blîndeţea şi omenia — cine-ar crede-o ? — omenia,
însuşire rară printre oameni, şi-ar revărsa asupra lui
lumina lor. Prevederea şi distincţia, apoi, şi, cea mai
aleasă dintre toate, generozitatea, cîtă nobleţe, zei
buni, cîtă autoritate şi cîtă gravitate i-ar da ! Cît de
mare i-ar fi prestigiul, o încîntare totodată. Nimeni
n-ar spune că e vrednic do iubire, fără să adauge că-i
vrednic de respect. Dacă cineva ar vedea acest chip,
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
mai mîndru şi mai luminos decît se vede obişnuit
printre oameni, oare nu s-ar opri minunat în loc. ca şi
cum s-ar fi întîlnit cu un zeu, şi nu s-ar ruga în sine
să-i fie îngăduit a-1 privi ?
Apoi. atras de bunătatea răpitoare a privirii lui,
nu l-ar proslăvi, nu l-ar implora ? Şi după ce ar
contempla îndelung acest chip cu ochii blînzi, dar
strălucind de un foc viu, acest chip care ne întrece cu
mult şi depăşeşte măsura a ceea ce vedem obişnuit,
oare n-ar rosti, sfios şi minunîndu-se, vorbele acelea
ale lui Vergiliu al nostru :
„O, cum să-ţi spun eu, fecioară ? căci nu-ţi e de
loc a ta faţă De muritoare, nici glasul de om ;
negreşit eşti zeiţă, Orişice-ai fi tu, ajută-ne. caznelor
dă potolire". *
[...] Dar dacă, precum prin anumite leacuri
vederea se ascute şi se limpezeşte din nou, tot astfel
şi noi am vrea să ne liberăm de orice piedici puterea
de pătrundere a minţii, am putea vedea virtutea,
chiar dacă ar fi strivită de trup, chiar dacă ar fi
apăsată de sărăcie, chiar dacă umilinţa şi ruşinea ar
ascunde-o ; am privi, zic, acea frumuseţe, oricît ar fi
acoperită de mizerie. Şi, invers, am descoperi la fel
ticăloşia şi vlăguirea unui suflet muncit, oricît ne-ar
împiedica strălucirea puternică a bogăţiilor
sclipitoare şi oricît de mult lumina falsă a onorurilor
sau a măririlor ne-ar lua ochii. Atunci de-abia am
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
putea înţelege ce lucruri fără preţ admirăm ca şi
copiii pentru care orice jucărie este de preţ. [...]
Pe ei îi incintă nişte pietricele netede, găsite pe
ţărm şi avînd cîte ceva mai deosebit, pe noi coloane
uriaşe învîrstate, aduse fie din nisipurile Egiptului, fie
din pustietăţile Africii, c a să susţină vreun portic sau
vreo sală de mîncare, putînd să cuprindă un popor
de oameni. Ne minunăm în faţa unor pereţi căptuşiţi
cu marmură subţire, deşi ştim ce se ascunde în dosul
lor. Ne înşelăm ochii. Stropind tavanele cu aur, ce
facem altceva decît ne îneîntăm de o minciună ? Noi
ştim că sub aurul acela se ascunde un lemn găunos.
Dar nu numai pereţii sau tavanele sînt acoperite cu
o podoabă subţire. Fericirea tuturor acestora, pe
care-i vezi călcînd semeţi, este o fericire poleită.
Priveşte mai bine şi vei vedea cîtă ticăloşie zace sub
această subţire pojghiţă de demnitate. De cînd
lucrul ăsta, care menţine pe atîţi demnitari şi
judecători, care-i face şi demnitari şi judecători,
banul a început să fie în cinste, adevărata cinste a
pierit. Fiindcă am devenit cînd negustori, cînd marfă
de vînzare, ne întrebăm nu cum este un lucru, ci cît
face. Sîntem cumsecade după interes, ticăloşi — tot
după interes. Ne conducem după morală, atîta
vreme cît tragem vreo nădejde de pe urma ei, dar
sîntem gata să trecem de partea cealaltă, dacă
crimele ne promit mai mult. [...]
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
Prin urmare, acesta-i binele pe care ţi-1 face
filosofia şi altul mai mare nu cred că există :
niciodată nu te vei plînge de tine. La această fericire
atît de trainică, pe care nici o fur-tună n-o poate
clătina, nu te vor duce cuvintele măiestrit îmbinate
şi vorbirea lin curgătoare : vie cum vor voi, numai
sufletul să-şi păstreze aşezarea, să fie puternic şi
netemător de părerile altora, mulţumit cu sine
tocmai din motivele care nemulţumesc pe alţii. Să-şi
măsoare progresul prin felul său de viaţă şi să fie
convins că ştie ceva numai în măsura în care nu mai
are nici dorinţe, nici temeri.
Cu bine.

SCRISOAREA A CXX-A
Scrisoarea ta a atins în treacăt mai multe
chestiuni, dar s-a oprit la una singură pe care ai dori
să o lămurim : „Cum am ajuns noi să cunoaştem
binele şi ce este moral ?u Aceste două noţiuni la alţii
sînt diferite, la noi sînt numai separate. Am să-ţi
spun despre ce e vorba.
Unii consideră că bine este ceea ce este util. Prin
urmare, ei aplică acest nume şi bogăţiilor, şi unui cal,
şi vinului, şi încălţămintei, atît de fără preţ este
pentru ei binele şi pînă La astfel de mizerii ajung.
Actul moral, socotesc ei, este acela u cărui raţiune
stă în împlinirea unei datorii, precum a îngriji cu
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
pietate de un părinte bătrîn, a ajuta pe un prieten
sărac, a fi curajos într-o expediţie, a avea o judecată
înţeleaptă şi cumpătată. Noi considerăm aci două
lucruri, dar provenind dintr-unul singur. Nu există
bine decît ce este moral ; ce este moral este firesc şi
bine. Socotesc de prisos să mai spun care e
deosebirea dintre ele, deoarece am spus-o deseori.
Un singur lucru voi spune : nu ni se pare bine ceva de
care te poţi folosi şi rău. Or, tu vezi cit de mulţi
oameni se folosesc rău de b -gătii, de nobleţe, de
forţa lor fizică.
Acum, prin urmare, mă întorc la ceea ce vrei să
discutăm : „cum am căpătat noi pentru prima dată
noţiunea binelui şi a ceea ce este moral". Pe aceasta
nu ne-a putut-o da natura : ea ne-a dat elementele
ştiinţei, dar nu ştiinţa. Unii zic că noi am fi ajuns
întîmplător la această cunoaştere, e de necrezut să-i
fi apărut cuiva printr-un accident ideea de virtute.
Nouă ni se pare că ea a rezultat din observaţie şi din
comparaţia faptelor pe care le săvîrşim de obicei :
despre cunoaştere, despre actul moral şi despre bine
ai noştri judecă prin analogii•• (Deoarece gramaticii
latini au acordat drept de cetăţenie acestui cuvînt,
nu cred că trebuie să fie condamnat şi constrins să se
reîntoarcă la locul lui de baştină ; mă voi folosi deci
de el nu ca de un termen admis, ci ca de unul uzitat.)

* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).


176
Ce este analogia ? Iată ! Ştiam ce este sănătatea
trupească, pornind de aici, ne-am gîndit la una
sufletească. Ştiam despi" vigoarea trupească ; de aci
am dedus că există şi o vigoare sufletească. Unele
acte de binefacere, de omenie, de curaj ne-au
minunat, am început să le admirăm, ca pe nişte
fapte desăvîrşite. Printre acestea se strecurau şi
multe defecte, pe care apariţia şi strălucirea unei
fapte de seamă le acoperi.i pe acestea le-am ascuns.
Natura îţi porunceşte să sporeşti t .1 ce-i de laudă.
Nu-i om să nu împingă dorinţa de glorie dincolo de
adevăr ; dintr-acestea, prin urmare, am scos ideea
urau bine nemăsurat.
Fabricius a respins aurul regelui Pirus şi a socotit
că a putea dispreţui avuţiile regeşti face mai mult
decît puterea unui rege. De asemenea, cînd doctorul
lui Pirus îi promitea că va da otravă regelui, el a
sfătuit pe Pirus să se păzească de curse. A nu fi învins
de aur şi a nu învinge prin otravă sînt semne ale unui
suflet egal de mare. Am admirat un om neobişnuit,
pe care nu l-au putut îndupleca nici promisiunile
regelui nici cele în contra regelui, un om neclintit în
purtarea lui exemplară, cinstit — lucrul cel mai greu
— în timp de război, un om care era convins că există
ceva nepermis chiar faţă de duşmani şi care, trăind
în cea mai mare sărăcie, din care şi-a făcut o
podoabă, a respins la fel şi avuţiile, şi brava.
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
„Trăieşte mai departe de pe urma mea, o, Pirus, şi
bucură-te de ceea ce pînă acum te întrista : că I-
'abricius nu putea fi corupt".
Horatius Cocles a împiedicat singur trecerea
strimtă a unui pod şi a poruncit să se taie orice
retragere în urma lui, numai să se închidă
duşmanilor drumul, rezistînd apăsării lor pînă ce
bîmele au început să pîrîie şi să se prăvălească într-o
uriaşă cădere. După ce a privit în urmă şi a văzut că
patria lui este, i primejduirea lui, în afară de orice
primejdie, zise : „Dacă cineva vrea să mă urmeze
astfel, să vină!" şi se azvîrli în viitoare, nu mai puţin
preocupat să-şi scape în apele repezi ale riului
armele, decît viaţa. Păstrînd neîntinate armele lui
biruitoare, el se întoarse neatins, ca şi cum ar fi venit
pe pod.
Aceste fapte şi altele de acest fel ne-au dat o
icoană a vir-tuiii. Voi adăuga acum ceva care poate
să mire : uneori şi fap-'i • rele ne-au dat idee de ce
este moral, şi binele desăvîrşit s-a arătat limpede din
contrariul lui. într-adevăr, viciile sînt, precum ştii,
învecinate cu virtuţile, şi la cei mai netrebnici şi mai
ticăloşi oameni vezi asemănarea cu binele. Astfel,
risipitorul se confundă cu omul darnic, deşi este
mare deosebire dacă cineva ştie să dăruiască, sau nu
ştie să păstreze. Sînt mulţi, Luciliu, care nu dăruiesc,
ci azvîrlă : n-am să numesc darnic pe cineva furios pe
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
banii lui. Nepăsarea imită amabilitatea, iar cutezanţa
— curajul. Această asemănare ne-a silit să luăm
seama şi să deosebim lucruri în aparenţă apropiate,
în r. alitate însă foarte deosebite.
Observind pe aceia pe care o faptă de scamă îi
făcea deo-sebiţi, am început să notăm pe cei care
săvîrşeau o anumită faptă cu multă însufleţire şi cu
mare avînt, dar o singură dată. Pe unul l-am văzut
curajos în război, dar timid în for, su-portînd cu curaj
sărăcia, dar fără demnitate jignirea ; am lăudat
fapta, dar am dispreţuit omul. Pe altul l-am văzut
binevoitor faţă de prieteni, măsurat faţă de
adversari, înde-indu-şi cu cinste datoriile publice şi
patriculare şi de pru-

denţă în tot ce trebuie să facă ; l-am văzut dînd din


toată inima, atunci cînd trebuia să dea, tenace, supus şi
uşurîndu-şi oboseala trupului prin tăria sufletească,
atunci cînd avea de luptat din greu.
Pe deasupra, el era totdeauna acelaşi, egal cu sine în
orice faptă, bun nu numai în intenţie, ci ajungînd prin
puterea obişnuinţei nu numai să facă binele, dar să nu
poată face decit binele. Am înţeles că aci este virtutea
desăvîrşită. Pe aceasta am împărţit-o în părţi anumite;
* Din Vergiliu, Encida, I, p. 327 (n. ed.).
176
trebuia ca poftele să fie înfrînate, temerile potolite,
faptele să fie prevăzute, fiecăruia să i se dea ce-i al său.
Am statornicit astfel cumpătarea, curajul, prevederea şi
dreptatea şi am dat fiecăreia rolul ei. Prin urmare, din ce
ne-am dat seama de virtute ? Ne-a descoperit-o propria
ei ordine, prestigiul şi statornicia ei, armonia tuturor
acţiunilor între ele şi măreţia care se înalţă peste orice.
De aci am priceput acea viaţă fericită care se desfăşoară
in voie, în întregime stăpînă pe ea. Şi aceasta cum ni s-a
descoperit ? îţi voi spune.
Niciodată omul desăvîrşit, ajuns în stăpînirea virtuţii,
nu şi-a blestemat soarta, niciodată nu a întîmpinat
întristat in-tîmplările : socotindu-se un cetăţean şi un
oştean al lumii, a îndurat greutăţile, ca şi cum i-ar fi fost
ordonate. Nu a respins nici o întîmplare ca pe o
nenorocire adusă de soartă, ci a Luat-o ca pe o sarcină.
„Oricum ar fi aceasta, îşi zice, e a mea ; e neplăcută, e
grea : trebuie să ne luptăm cu ea". In mod firesc, un om
care niciodată n-a gemut sub povara nenorocirilor şi nu
s-a plîns de soarta lui a apărut ca un om mare. [...]
De aceea un suflet mare, conştient de natura sa
superioară, îşi dă, e-adevărat, silinţa ca în acest post în
care a fost pus, să fie cinstit şi de ispravă, dar, călător
grăbit, nu priveşte ca al lui nimic din cele ce-1 înconjoară,
ci le foloseşte ca şi cum i-ar fi împrumutate. Văzînd un
om atît de neclintit, cum să nu ne fi răsărit în minte
ideea unei naturi excepţionale, mai ales cînd statornicia
326
lui ne arată că este cu adevărat mare ? Adevărul rămîne,
minciuna nu durează. [...]
Cea mai bună dovadă a unui suflet corupt este
neastîmpărul şi zbaterea necurmată între simularea
virtuţilor şi pasiunea viciilor. „Uneori avea 200 de sclavi,
alteori zece. Acum îţi vorbea despre regi, tetrarhi şi
toate măririle, acum îl auzeai : -<Ce-aş vrea să am, este o
masă cu trei picioare, o solniţă de sare curată şi o togă să
mă apere de frig, fie cît de aspră». Dacă-i dădeai omului
ăstuia, cumpătat şi mulţumindu-se cu puţin, un milion
de sesterţi, în cinci zile nu mai avea nimic în pungă."
Oamenii aceştia sînt aşa cum îl descrie Horaţiu
Flaccus pe ăsta, niciodată acelaşi, ba nici măcar
asemenea lui, atît de felurite îi sînt aiurelile. Am zis mulţi
? Aproape toţi sînt aşa. Nu e unul care să nu-şi schimbe
în fiecare zi planurile şi dorinţele ; acum doreşte să aibă
o soţie, acum o ibovnică, acum vrea să fie rege, acum se
poartă aşa încît nu-i sclav mai îndatoritor ca el; acum se
împăunează pînă ce stîrneşte invidia, acum se înjoseşte
şi se face mai mic decît cei mai umili oameni ; acum
zvîrle, acum împuşcă banul. Un spirit necugetat se
dovedeşte mai ales printr-asta ; se arată cînd într-un fel,
cînd într-altul şi — mai urît ca orice — niciodată la fel cu
dînsul.
Să ştii că-i mare lucru să fii unul şi acelaşi. Afară de
înţelept însă, nimeni nu este acelaşi ; ceilalţi sîntem
schimbători in fel şi chip. Acum îţi vom părea cumpătaţi
327
şi serioşi, acum risipitori şi năuci. Ne schimbăm mereu
masca şi luăm una contrară celei pe care-o scoatem.
Prin urmare, impune-ţi să te arăţi pînă la sfîrşit, aşa
cum ţi-ai propus să te înfăţişezi. Fă ca lumea să te poată
lăuda, iar de nu, măcar să te poată recunoaşte. Despre
cutare pe care l-ai văzut ieri, se poate spune, pe bună
dreptate : „Asta cine mai e ?", atît de mare e
schimbarea.
Cu bine.
Din Scrisori către Lucilius, Editura Ştiinţifică, 1967 ;
traducere de Glieor^he Guţu.

TRATATUL DESPRE SUBLIM


(sec. 1 e.n.)
Nu se ştie cine a elaborat acest tratat. S-a presupus
că autor ar fi Dionis din Halicannus sau Longinus,
ministru cărturar al reginei Zenobia a Palmirei, care a
fost decapitat de Aurclian în anul 272 e.n., dar disputa
continuă din 1524, cînd la Basel a apărut prima ediţie.
De aceea unii editori au consemnat, in locul autorului
anonim, numele simbolic Anonimus.
Autorii citaţi în tratat, de la Homer pînă în sec. I,
ideile lor literare precum şi ecourile uiwr importante
lucrări ca Dialogul despre oratori al lui Tacit şi Formarea
328
oratorului de Quintilian ne ajută să stabilim că opera a
fost scrisă în jwima jumătate a sec. I e.n. Se presupune,
ca urmare a unei mărturisiri strecurată în text, că
autorul tratatului era grec de origine. Tratatul este
conceput ca o replică la unele puncte de vedere ale lui
Cecilius, care ar fi scris o lucrare Despre sublim. Sînt
prezentate carcteristicile stilului şi izvoarele sublimului,
toate acestea reflectate în oratorie şi în cauzele care au
condus la decadenta oratoriei din vremea sa.
Am considerat util să reţinem cîteva fragmente, prin
care se defineşte sublimul şi se exemplifică în
discursurile lui Hiperide şi Diogene, Hippias şi Platou,
care au excelat in arta oratorică. Dacă omxd poate fi
frumos prin expresia sa fizică, ori prin calităţile morale,
spirituale, avem, cred, îndreptăţirea să-l admirăm şi
pentru meritele sale în ceea ce priveşte arta de a scrie
sau de a vorbi frumos. Aceste texte sugerează, pe de altă
parte, convingerea că omul nu e o fiinţă umilă, ci nobilă,
frumos în setea de cunoaştere şi frumuseţe. „Cu
adevărat Sublim, se arată în tratat, nu-i decît lucrul care-
ţi lasă mult de gîndit, la care e greu, ba chiar cu
neputinţă, să te împotriveşti şi care-ţi lasă în suflet o
amintire puternică, ce nu se poate şterge. într-un cuvînt,
să ştii că frumos şi într-adevăr sublim e ceea ce place
întotdeauna şi tuturor. Căci cînd oameni deosebiţi între
ei prin îndeletniciri, viaţă, aplecări, vîrstă şi limbă sînt cu
toţii la fel în faţa unuia şi aceluiaşi lucru, atunci judecata
329
şi înţelegerea deplină a unor spirite care nu >e potrivesc
le dă o puternică şi neîndoielnică încredere în lucrul
admirat."

[COMPARAŢIE INTRE HIPERIDE Şl DEMOSTENE] Dacă


am judeca valoarea unei opere după numărul calităţilor,
şi nu după măreţia lor. atunci Hiperide este mai
armonios, are mai multe merite şi puţin îi lipseşte ca să
fie desăvârşit, întocmai ca Pentathul, care c mai prejos în
toate de ceilalţi luptători fruntaşi, dar ii întrece pe cei ce
nu-s atleţi de meserie. Hiperide imită tot ce-i frumos la
Demostene, afară de aşezarea cuvintelor, iar pe
deasupra ia însuşirile şi graţia lui Lisias. Vorbeşte cu
simplitate, cînd trebuie, iar nu toate La şir şi cu aceeaşi
aprindere ca Demostene. Are o expresie potolit t, dulce
şi fermecătoare în naturaleţea ei. în cuvîntările Lui găsim
o mulţime de glume iscusite, zeflemeaua cuviincioasă,
nobleţea, ironia măiastră, nu glume fără gust şi
grosolane [...], ci uşoare, luarea în rîs îndcmînatecă şi
împunsătura cu mu]* haz ee nu-şi greşeşte ţinta, şi peste
tot o graţie neîntrecută-Făcut din fire să ne înduioşeze,
el ştie să povestească cu risipa de vorbe, admirabil de
mlădios în a ne strecura o digresie* după cum desigur e
plin de poezie în mitul Latonei şi de atîta fast în discursul
funebru, că nu ştiu dacă l-ar fi putut fe.ee . [tul.
Demostene, dimpotrivă, nu zugrăveşte cu linişte carac"
tere şi moravuri, e strîns la vorbe, ţeapăn, fără pompă şi
330
tfl£ deobşte lipsit de toate cele înşirate mai sus. Cînd se
sileşte sa fie cu haz şi de duh, în loc să facă pe alţii să
rîdă, se face mal . Lirînd singur de rîs, iar cînd vrea să se
apropie şi să fie plăcut» mai mult se îndepărtează. Şi
dacă s-ar fi apucat să scrie ace* mic discurs pentru Frine
şi Athenogene, ar fi făcut să strălU' •: ască şi mai mult
meritele lui Hiperide. Dar fiindcă, după ere-; dinţa mea,
însuşirile unuia, oricît ar fi de multe, sînt toUrŞ' psite de
măreţie, ca ale unui orator liniştit, potolite şi inca'
.bile să mişte pe auditor — căci cine se
entuziasmează la Ci" tirea lui Hiperide ? — iar cestălalt,
întrunind cele mai desăvîf' site calităţi ale oratorului cu
adevărat născut pentru sublim • : "nul maiestuos,
însufleţirea, bogăţia, isteţimea, iuţeala şi, **? momentul
hotărîtor, avîntul şi vehemenţa pînă la care nimefl1 nu se
poate ridica, fiindcă, după cum spun, a strîns în el toat^
aceste calităţi, ca pe nişte daruri trimise de zei — căci
omeneŞ11
li mi-i îngăduit să le numesc — de aceea, cu însuşirile
PL care le are biruie pe oratorii tuturor timpurilor,
înmărmuriră
i-i parcă cu sunetele şi trăsnetele sale. Şi, mai uşor ai
putea să ţii ochii deschişi la strălucirea fulgerelor, decît
să înfrunt1 uraganul pasiunilor sale. [...] (Capitolul XXXIV)
Omul e făcut să admire tot ce-i măreţ
După cum am arătat, Lisias se deosebeşte de Platon şi
pi'i'1 vii. în adevăr, dacă Lisias c lăsat cu mult în urmă d c
331
Platon nu numai prin măreţia calităţilor, ci şi prin
număra lor, în schimb îl întrece pe Platon în defecte mai
mult decî* e întrecut de acesta prin calităţi. Ce-au avut
deci în vedei"^ acei semizei cînd au dispreţuit în toate
exactitatea migăloa*'1 si n-au căutat decît sublimul în
scrierile lor ? Pe lingă mult^f
Şl n-au căutat uecii 5>uuiinm± *** — ■ - ~ °
altele, desigur, au văzut că natura nu 1-a socotit pe
om o runir
umilă si fără nobleţe, ci ne-a adus la viaţă şi pe lume ca
o mare sărbătoare ca să fim spectatori ai universului şi
apr |
luptători, si ne-a sădit în suflete de la început o neinviru
j _ i._ 4--.. ¿.„4. ; v>-,i,-« ci nor»trii tot ee-i mai
minum
dragoste'pentru tot ce-i mare şi pentru tot ce-i mai
minura în faţa privirilor noastre. De aceea lumea
întreaga nu poa potoli setea de contemplare şi cugetare
a omului ; gîndurile lui trec adesea dincolo de hotarele
lumii înconjurătoare şi, dacă cineva ar cerceta cu privirile
lumea în care trăim şi ar vedea cîtă putere are asupra
noastră în toate privinţele tot ce-i extraordinar, mare şi
frumos, va şti îndată pentru ce ne-am născut. Astfel,
împinşi parcă de fire, noi nu admirăm rîurile mici, chiar
dacă-s limpezi şi folositoare, ci admirăm Nilul. litrul sau
Rinul, şi încă şi mai mult Oceanul. Nu admirăm nici
flacăra aceasta mică aprinsă de noi, cu toată lumina ei
332
vie, ci ne minunăm mai curînd de luminile cereşti, deşi
adeseori ><■ întunecă ; şi nu găsim nimic mai uimitor
decît craterele vulcanului Etna, care aruncă pietre şi
stînci din adîncuri, iar cîte-odată revarsă din pămînt
fluvii de foc, de adevărat foc. Io faţa unor asemenea
lucruri, vom spune că tot ce-i de folos sau de trebuinţă o
uşor de dobîndit pentru oameni, dar că numai ce-i
neaşteptat şi rar le stîrneşte uimirea [...] (Capitalul XXXV
; pp. 346—348).
Din Arte poetice, Ed. Univers, 1070 ; traducere de C.
Balmuş.

DAFNIS ŞI CLOE
(sec. II—III e.n.)
Povestea de dragoste Dafnis şi Cloe datează cu
aproximaţie din secolele II—/// e.n. şi a fost atribuită lui
Long >■ (despre care nu se cunosc însă datele biografice
esenţiale). Din anumite detalii, unii cercetători,
presupun că autorul a cunoscut bine insula Lesbos unde
se desfăşoară acţiunea povestirii.
Cu romanul Măgarul de aur scris de Apuleius şi Dafnis
şi Cloe atribuit lui Longos proza grecească antică a
începui să intre în eclipsă. Acest gen de scrieri evocă
scene de dragoste şi personaje de o rară frumuseţe, iar
333
acţiunea urmează o schemă asemănătoare poemei
indiene Nala şi Da-mayanti: eroii foarte frumoşi se
cunosc, se îndrăgostesc, apoi sînt separaţi din cauza
unor nefericite întîmplări; ei urmează să înfrunte
necazurile, piedicile care i-au despărţit, iar în cele din
urmă se regăsesc împlinindu-şi dorinţei-.
Dafnis şi Cloe fuseseră abandonaţi de mici din diferite
motive şi alăptaţi de o capră, respectiv o oaie. Ne
amintim că asemănător fuseseră abandonaţi Moise,
Edip, Paris, Re-mus şi Romulus, hrăniţi de o vietate sau
alta a pădurii şi apoi descoperiţi de păstori. Povestitorii
populari vor relua in basme motivele abandonării şi
alăptarea lor de către ani-male, pină în momentul
identificării lor.
După cum relatează asemenea legende, basme,
romane pastorale, ar fi de remarcat că vieţuirea in
natură nu diminuează ba dimpotrivă sporeşte
frumuseţea, conferindu-i farmec, prospeţime, puritate,
pitoresc.
Dafnis fusese deci hrănit de o capră şi găsit de
păstorul de capre Lamon. „Mirat, cum era şi firesc,
Lamon se apropie şi dădu peste un băieţel frumos şi
dolofan, învelit în scutece mult mai de preţ decît s-ar fi
potrivit cu soarta lui de biet prunc lepădat. într-adevăr,
avea o hăinuţă de purpură, prinsă cu copcă de aur, şi
sabie mică de tot, cu minerul de fildeş." Cloe a fost şi ea
găsită într-o peşteră de ciobanul Dryas.
334
Cei doi copii adoptaţi şi crescuţi de păstori au ajuns
mărişori. La rîndul lor, se îndeletniceau cu paza caprelor
şi oilor şi fiind mai tot timpul împreună s-au împrietenit.
Prin preajmă păştea vacile un alt tînăr, Dorcon, care o
îndrăgise şi el pe Cioc. într-o zi şi-au propus să-şi laude
frumuseţea, iar judecător să fie chiar Cloe.
„Fată frumoasă, eu sînt mai trupeş decît Dafnis şi sînt
văcar, iar el e doar un păstoraş de capre : pe cît sînt
vacile mai de preţ decît caprele, pe-atîta-s eu faţă de el.
Şi pielea mea-i ca laptele de albă, iar părul auriu ca
holdele cînd vine secerişul. Am supt la maica mea, nu la
o capră. Cit despre el, e pirpiriu şi nici tuleie n-are,
parcă-i o femeie ; e negru ca un iup ; şi e sărac de nici un
ciine nu poate ţine lingă el ; tot păscând ţapi, duhneşte-a
ţap şi, mai la urmă, ce-i decît un ţan cîrlan, doar zice
lumea că o capră i-a fost doică."
Iar, după Dorcon. Dafnis zise :
„O capră mi-a fost doică, nu zic ba, dar oare Zeus n-ă
supt şi el tot la o capră ? Pasc ţapi, dar sînt mai mari ca
boii lui. Şi nu miros a ţap, cum nu miroase Pan, doşi-i la
trup aproape ţap. Am din belşug şi caş, şi pîinişoare
rumenite pe jăratic, şi vin alb, cum n-au decît ţăranii
înstăriţi. N-am barbă, dar nici Dionysos nu are ; sînt
oacheş, dar nu-i întunecat şi hiacintul ? Şi nu e mai
presus de satiri, [hiacintul) mai presus de crini ? Roşcat
ca o vulpe e Dorcon, bărbos ca un ţap şi alb ca o femeie
de oraş. De-o fi să mă săruţi pe mine, Cloe, gura mi-o vei
335
săruta, iar lui barba ţepoasă. Adu-ţi aminte, fată, că şi pe
tine te-a hrănit o oaie, şi uite cit esti de frumoasă !" l„]
(Cartea I ; cap. 16, pp. 20—21)
In timp ce păzeau zi de zi caprele şi oile Dafnis şi Cloe
se jucau, se scăldau, se admirau şi-şi făceau unul altuia
mici daruri.
Iar cu amiaza venea şi ceasul privirilor vrăjite, cînd
se pierdeau din ochi de-atîta drag. Dafnis, cînd o vedea
cum îi întinde să bea, zîmbitoare, strînsă piele de cerb,
cu frun-tea-ncununată în cetină de pin, credea că i se-
arată una dintre nimfele acelei peşteri. [...] Cîte odată,
îşi aruncau unui altuia mere, alteori se pieptănau unul
pe altul, făcîndu-şi din plete podoabă. Părul lui negru,
Cloe îl asemăna cu frunzele de mirt, iar Dafnis, cu un
măr, faţa ei rumenă şi albă. (Cartea I, cap. 24) Paralel cu
scenele fireşti ale existenţei unor copii crescuţi într-un
mediu pastoral, autorul recurge uneori la legende şi
povestiri, face să intervină în viaţa celor doi tineri
întîmplări triste, cum ar fi răpirea fetei, dar şi intervenţia
unor personaje mitologice ca zeul Pan ori Eros. O dată,
auzind un porumbel sălbatic, Cloe se miră de murmurul
ciudat al păsării, iar Dafnis îi spune o poveste... cum o
fată frumoasă „tot aşa de frumoasă ca şi tine, draga
mea," şi tot ciobănită, s-a prefăcut de durere în pasăre şi
cîntă mereu, căutînd prin codri vacile pierdute. Altădată
un bătrîn, Filetas, le povesteşte cum l-a cunoscut pe Eros
şi pe zeul Pan.
336
„Eu sînt, copiii moşului, Filetas, care-am cîntat de
multe ori în cinstea nimfelor acestora, de multe ori i-am
zis din nai lui Pan şi am mînat pe vremuri o mare cireada
doar cu viersul meu. Am venit la voi să vă împărtăşesc
din cîte am văzut şi auzit. Uite, am o grădină, lucrul
mîinilor mele, pe care, de cînd sînt bătrîn şi m-am lăsat
de păstorit, o îngrijesc cu sîrg. Orice găseşti într-însa,
după timp : primăvara — trandafiri, crini, hiacinţi şi
viorele de amîndouă felurile ; vara — maci, pere şi mere
de tot soiul ; la vremea asta — struguri, smochine, rodii
şi mirt verde. Se-adună dimineaţa stoluri mari de păsări
în grădina mea, unele să ciugulească, altele să cînte, căci
are umbră deasă şi o udă trei izvoare. [...]
Azi, cînd am intrat, pe la amiază, în grădină, ce să vezi
! Sub pomii grei de fructe, un băieţaş cu mîinile pline de
rodii şi boabe de mirt, un băieţaş ca laptele de alb,
strălucitor ca de curînd scăldat, cu păr bălai-roşcat, ca
focul.
Filetas povesteşte cum a vrut să-l prindă, dar n-a
reuşit
întrucît copilul era sprinten, cum ridea şi că avea glas
„cum
n-are nici rîndunica, nici privighetoarea, nici lebăda"
şi că
de fapt acesta era nimeni altul decît Eros.
Mult se bucurară ei, de parcă nu o întimplare-
adevărată ar fi ascultat, ci o poveste. îl întrebară pe
337
bătrîn ce este pîn-la urmă Eros, pasăre, copil, şi ce
putere are ? Filetas le răspunse :
„Copii, Eros este un zeu, tînăr, frumos, înaripat; de-
aceea-l place tinereţea, umblă după tot ce e frumos şi
sufletelor le dă aripi. Puterea lui este mai mare decît a
lui Zeus, i se supun stihiile şi stelele şi zeii ceilalţi..." [...]
(Cartea II, cap. 7)
După o serie de întîmplări mai vesele ori mai triste, ci
îşi află în cele din urmă părinţii. La petrecerea dată, Cloe
s-a îmbrăcat şi s-a împodobit după noua situaţie.
Autorul face observaţia cu privire la rolul îmbrăcămintei
şi al podoabelor în sporirea frumuseţii.
Atunci puteai să vezi ce-nseamnă frumuseţea cînd i
se-a-daugă podoabă. Cloe, frumos îmbrăcată, cu părul
împletit, cu faţa limpezită, le păru tuturora atît de
frumoasă, încît şi Dafnis mai să n-o cunoască. (Cartea IV,
cap. 32)
Din Dafnis şi Cloe, E.P.L.U., 1964; traducere de P.
Creţia.
IV
MODELE ALE FRUMUSEŢII MEDIEVALE

338
* Ci. Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, n, Editura Meridiano, 1978 p. 359.
** Idem, p. 379.
In zbuciumatul ev mediu predominat de ameninţarea
mi-graţiilor, de crîncene războaie, de opacitatea
dogmelor religioase impuse cu cruzime de inchiziţia care,
în numele unei rigide morale creştine, condamnă orice
preocupare laică pentru frumos, spiritele luminate ale
epocii au izbutit totuşi să ducă mai departe înaintatele
idei umaniste.
In ceea ce priveşte căutarea perpetuă a tipului de fru-
museţe-model este susţinută părerea generoasă
(exprimată, de altfel, şi în antichitate) cum că
frumuseţea are felurite înfăţişări, nefiind condiţionată
de culoarea pielii, de o anumită dimensiune a trupului
ori alte particularităţi de acest gen. Se remarcă totodată
o accentuare a ideii că frumuseţea, în ansamblu, rezultă
din împletirea calităţilor fizice cu cele de ordin spiritual,
conferite de pregătirea culturală, orizontul de
cunoştinţe, purtarea aleasă.
Ca o continuare a concepţiilor şi interpretărilor mai
vechi, întîlnim şi în această perioadă numeroase cazuri
cînd autorii compară frumuseţea umană cu a unor
zeităţi, personaje fantastice, sau cu a celor din
Pantheonul mitologiei creştine, pu-nîndu-se de obicei în
evidenţă frumuseţea omului, invidiată de înseşi
modelele socotite ideale (Romanele mesei rotunde).
Poeţi celebri ai orientului, ca Omar Khayyam, Hafez,
în literatura persană, ori Chandidas în cea indiană
conturează chipuri de o frumuseţe răpitoare, în care
339
elementele fizice se împletesc cu cele spirituale, dar şi cu
surplusul de strălucire adus de podoabe, veşminte,
ilustrînd, evident, fastul de la curţile regale ori nobiliare.
Dar în timp ce literatura lumii orientale este popidată de
împăraţi, califi, şahi, iar frumuseţea este reprezentată ca
har, încîntare a simţurilor şi spiritului, cultura medievală
europeană vădeşte înclinaţie spre relevarea frumuseţii
de ordin sufletesc.
încă din secolele II—III ale erei noastre, în perioada
afirmării creştinismului, în consens cu noua credinţă,
Clement clin Alexandria afirma că frumuseţea lăuntrică e
superioară celei exterioare, că sufletul e mai frumos
decît trupul. Au fost emise şi păreri că, de fapt,
frumuseţea corpului ar fi doar o iluzie (Boetius). Pe
această linie, unii pictori medievali reprezentau chipurile
umane într-o formulă voit spiritualizată, ig-norînd
particularităţile care în mod obişnuit evidenţiază graţia,
latura atracţioasă.
Teologii vremii nutreau chiar o atitudine negativă
faţă de înclinaţia pentru frumuseţea fizică, dar aceasta
nu a condus la excluderea preocupării artiştilor pentru
înfăţişarea frumoasă a omului si nu i-a împiedicat pe
creatori, în pofida dogmelor, s-o admire şi s-o reprezinte
în picturi şi sculpturi ori s-o descrie în opere literare.
Chiar dacă unii teon ticieni, spre a împăca setea de
friimos cu principiile teologice, spuneau că aceasta ar fi
un dar al lui Dumnezeu, o mărturie a perfecţiunii, că
340
frumosul sensibil este un semn al frumuseţii invizibile,
marile personalităţi ale Evului Mediu au relevat cu
generozitate şi preferinţele pentru frumuseţea concret
umană.
Toma din Aquino considera că lucrurile frumoase
procură plăcere cînd sînt privite şi că vizibilul nu
înseamnă doar aspectul exterior, ci tot ce ni se relevă din
toate punctele de vedere. „Un lucru este numit frumos
atunci cînd are o strălucire corporală şi spirituală proprie
felului său" *, iar proporţia de care vorbim adesea ca
normă a frumosului adecvată corpului omenesc este de
fapt relaţia de echilibru între corp, suflet şi activităţi.
„Frumuseţea, arăta Toma din Aquino, pretinde trei
condiţii: întîi integritatea sau perfecţiunea, căci lucrurile
lipsite de ea sînt prin însăşi această lipsă urîte ; şi în al
doilea rînd, proporţia cuvenită sau armonia ; şi, în fine.
claritatea, motiv pentru care cele ce au culoare
strălucitoare se numesc frumoase." **
Operele morale Şi literare concepute în această
perioadă, deşi unele influenţate de ideologia creştină,
vor ilustra asemenea convingeri, dar nelimitîndu-se la
litera dogmei, vor preamări în felul lor frumuseţea.
Relevînd spiritualitatea, poeţii nu vor ezita să manifeste
încîntare şi faţă de frumuseţea omului.

341
O idee generoasă a acestei epoci este că frumuseţea
sălăşluieşte în orice lucru şi orice fiinţă — o asemenea
convingere puţind insufla oricărui om speranţe optimiste.
Eroii cîntecelor medievale au de luptat pentru a cîştiga
sau păstra puterea, onorurile. Actele de vitejie, forţa,
curajul, puterea de sacrificiu sint înscrise ca valori în
profilul moral al personajelor, dar nu într-atit incit să
domine, ci doar să nuanţeze criteriile de apreciere a
fiinţei umane.
Personajele, în cea mai tînărFiecare
copil, iar pe copil înger...
are preferinţele sale si diferite moduri de a chipul frumos. Unii
oameni îl numesc „P l iubirii' , alţii pia veseliei", „grădina sociabilităţii",
ia a 4

mare parte, sint cavaleri, „podoaba raţiunii" şi


„semnul raiului" ** [...]
apărători ai dreptăţii, unicaNaturalistii spun că toate lucrurile au un adaos, o mişcare şi un echilibru şi
rinduială depinde de echilibru şi ea înfloreşte mulţumită lui. [...] In ceea
ce priveşte pe aceia care au ştiinţă, ei spun că un chip frumos este reflectarea
îndrăgostiţi, mai totdeauna luminii
care dă lumină.
aflaţi în rivalitate, deci şi în mărinimiei"
toii spun că un chip frumos este „cununa de lauri" a capului şi „ploaia
1
care împrospătează grădina cunoaşterii, silind copacul bătrîneţii
conflict pentru frumoasele scrieri, conformUnii
să înflorească. spun că un * Concepţie, nu o dată întîlnită în dife»
căreia omul frumos iradiază bunătate, inteligenţă numeroase
ite

lor alese. Regina Brunhilda alte**calităţi şi virtuţi.


Denumirile ce sînt date chipului frumos sugerează şi valenţele
din Cîntecul Nibelungilor frumuseţii : iubirea, veselia, sociabilitatea, raţiunea, fericirea.

cumulează frumuseţe, forţă,


răutăţi', contrazicînd anticul semn de egalitate dintre
frumos şi bine.
O complexă optică asupra frumuseţii se dezvăluie in
opera lui Dante Alighieri. Dacă în Divina Comedie, Dante
închine imnuri chipului divin, aureolat al Beatricei, în
poeme omagiu său este adus frumuseţii vii, strălucitoare
prin concreteţea ei.

188 342
iOC2X2^2fC2i

O R I E N T U L M E D I E V A L OMAR KHAYYAM
(1040—1135)
Unul dintre cei mai renumiţi poeţi persani, Omar
Khayyam. născut la Nişabur, s-a afirmat şi ca
matematician, astronom şi filozof, dar numele său s-a
făcut cunoscut în întreaga lume mai cu scamă prin
creaţia poetică.
Ca filozof, a îmbrăţişat ideile stoicilor şi ale lui Platan,
ma-nifestînd totodată convingeri antifeudale. Dorind să
depăşească stările de nelinişte provocate de teama în
faţa destinului, a simţit imboldul să cînte în versuri
momentele de veselie şi plăcere, cu alte cuvinte, viaţa în
trăirea ei tumultuoasă. Poeziile sale — fiecare constituind
o strofă de cîte patru versuri — au fost publicate sub titlul
de llubaiate.
Omar Khayyam a scris şi eseuri pe teme ale existenţei
umane însoţite de povestiri pline de tîlcuri.
DESPRE ÎNSUŞIRILE CHIPULUI FRUMOS
învăţaţii socotesc chipul frumos (ru) o mare fericire,
iar vederea lui o însuşire plăcută. Se spune că fericirea pe
care ne-o oferă vederea unui chip plăcut are aceeaşi
înrîurire favorabilă asupra oamenilor ca şi conjugarea
fericită a planetelor pe cer. Este aidoma hainelor aflate în

188 343
cufăr cu parfumuri care răspîndesc miros plăcut :
frumuseţea dă oamenilor acest miros,
şi fără parfum.[...]
Frumuseţea este preamărită în toate limbile şi este
plăcută oricărei raţiuni. în lume sînt multe lucruri foarte
bune, a căror vedere înveseleşte oamenii si aduce
prospeţime în natură, dar nimic nu înlocuieşte chipul
frumos, căci la chipul frumos se naşte o astfel de stare
plăcută că nici o alta nu se compară cu ea.
Se spune că un chip frumos este pricina fericirii în
această lume. Iar dacă un chip frumos este unit cu un
caracter bun, fericirea atinge culmea. Cind omul şi după
înfăţişare şi după fire este bun el este iubit [...]
Chipul frumos are patru însuşiri : facc s;"1 ne surîdă
norocul ; face plăcută desfătarea vieţii ; face omul
mărinimos şi viteaz; sporeşte avuţia şi rangul. Dacă omul
dis-de-dimineaţă s-a înveselit datorită' chipului frumos *
arată că va avea parte de fericire şi că în această zi el va
avea numai bucurie. Cînd omul se află alături de un chip
frumos, viaţa devine pentru el veselă, dispare supărarea
si treburile îi merg bine. Cel ce vede un chip frumos,
simte că este mai puternic şi mai generos... Văzînd un
chip frumos, oameni' îl privesc cu respect, fiindcă
frumuseţea creează o stare de desfătare.
Se spune că un chip frumos îl face pe bătrîn tînăr,
pe cel n
■ <-ln a numi u
mi
188 344

iliip frumos este semnul adevărului" care se arată
căutătorului de adevăr. Despre chipul frumos s-au spus
multe — dacă le-am aminti pe toate ar fi prea lungă
scrierea. Spunem doar povestea despre 'Abdallah Tâher.
Se zice că 'Abdallah Tâher a aruncat în temniţă pe una
din căpeteniile oştii sale. Cu toate că mulţi îi ceruseră
îndurare, el părea tot nemulţumit de pedeapsa dată. Pînă
acolo se ajunsese că îşi pierduseră cu toţii nădejdea de a
mai salva pe întemniţat. Iar căpetenia de oşti avea o
sclavă frumoasă şi pricepută la vorbă şi scris. Ea scrise
aşadar o jalbă şi în ziua cînd 'Abdallah Tâher purcese
iarăşi la judecata diferitelor pricini, sclava îşi acoperi faţa,
se duse la el şi îi înmînă jalba, zicîndu-i :
— O, emire, fii îndurător, fiindcă cel ce găseşte dă,
iar cel ce poate iartă.
'Abdallah răspunse :
— O. roabă ! păcatul stăpînului tău e mai mare decît
speranţele la iertarea lui.
Sclava mai zise :
— O, emire ! ocrotitorul meu e în faţa ta şi este de
netăgăduit.
El zise :
— Dar ce înseamnă ocrotitorul tău de netăgăduit ?
Atunci sclava îşi ridică voalul cu mîna şi îşi arătă chipul,
zicînd : ..Iată ocrotitorul meu !" Cînd 'Abdallah văzu
chipul sclavei zîmbi şi zise : „Cit e de mare ocrotitorul pe
care l-ai adus, tot atît de scumpă e şi rugămintea pe care
188 345
o ai !" Zicînd «•.coasta, el porunci să fie eliberată
căpetenia de oşti, îi dădu un halat *, îl mîngîie şi-1 umplu
de daruri bogate. Aceasta a fost amintită pentru ca tu să
ştii cîte însuşiri are chipul frumos şi cît este el de
respectat.
Traducere de Viorel Bageacu
RUBAIATE
PRIMAVARA-N lunca
Primăvara-n luncă, idolu-mi bălai
Cupa mi-o întinde, zîmbet fără grai...
— Voi, l)ic<>ţi. un cîine-aş fi în clipa aceasta —

* Gestul de a dărui un halat


de-aş echivala
purtat visa, la naiba,
cu crînguri
o înaltăde prin rai !
TU, ULCIOR,
distincţie ţe careCA oMINE...
acorda cuiva
califul.
Tu, ulcior, ca minc-ai fost un om pe vremuri, rob, de
bucla dragii, văzu-te cum tremuri. Toarta de la umăr pînă-
n şold — un braţ mijlocul iubitei îl frîngea-n cutremur...
DRAGA MEA...
— Draga mea, Olarul te-a mlădiat bine... Luna cînd to
vede-i roşie de ruşine... Puie-si la podoabe altele-n
serbări — tu îi pui podoabă nopţii doar prin tine.
MI-I PRIETEN CINE...
Mi-i prieten cine-o cupă-mi dă cu vin.
vinu-opalul feţii-1 schimbă în rubin.
Cînd muri-voi, trupul mi-1 scăldaţi în vin,
188 346
Şi-n cosciug de viţă puneţi şi-un chiorchin...
Din Poeţi persani, Editura Tineretului, 1963 ;
traducere de George Dan.

HAFEZ
(7—1393)
I^isc al liricii persane, autor al Divanului-llafez, poetul
s-a născut în prima jumătate a secolului al XlV-lea, în
Şiraz, supranumit cetate a poeţilor. Cînd ocrotit, cînd
oropsit de slă-pinire, Hafez a avut tăria de a rămîne el
însuşi, preferind să cînte viaţa în plinătatea trăirii sale
întru frumuseţe şi dragoste.
Iu gazelurile care i-au dus faima pînă în Egipt şi China^
încă din timpul vieţii, apoi in lumea întreagă, poetul
închină adevărate imnuri frumuseţii umane prin
elogierea trăsăturilor femeii iubite. Frumuseţea femeii
este comparată cu cele mai reprezentative si mai plastice
elemente ale naturii. Se remarcă preferinţa pentru unele
detalii, aşa cum va rezulta şi din versurile ce vor fi citate.
Astfel, Hafez găseşte că ochii nmri (ca ai gazelei), cu gene
lungi şi sprîncene brune, buzele rubinii (ca şi la Omar
Khayyam), dinţii ca perlele, privirea se-

188 347
nină, dulce, obrajii proaspeţi, îmbujoraţi, părul ondulat,
ţinuta zveltă, precum şi alte trăsături delicate sînt
dătătoare de frumuseţe şi farmec.
GAZELURI
PE VRAJA-ACESTOR OCHI...
Pe vraja-acestor ochi cu gene lungi şi brune, pe puful
din obraz, pe-a chipului minune, pe suflul caldei guri cu
buze de rubine, pe nurii tăi ce ştiu culori, parfum să-
mbine,
o, Primăvara mea, o dragoste ce doare — pe colbul ce-1
trezeşte sub gingaşe picioare,
pe care, din pirîu, geloasă-i unda clară,
ne umbletul tău lin, ca pasărea cînd zboară,
pe-aceste dulci priviri, mai dulci decît acele din ochii
mari, miraţi, ai sprintenei gazele,
pe farmecul din gest, pe roua răsuflării, pe bucla
miresmînd ca boarea înserării,
pe ochiul tău de-onyx — sigiliul vieţii mele — pc-al gurii
tale scrin cu grăitoare perle,
pe roza din obraz, o, Roza mea cuminte,
pe raiu-ţi din priviri, cămin de visuri sfinte —
Hafiz îţi jură-acum : întoarce-ţi ochi şi faţă spre el o
clipă doar, şi toate-ţi dă şi viaţă I
geloasA-i violeta...

348 19.1
Geloasă-i violeta pe moscul buclei tale, şi gura ta cînd
rîde ca floarea din petale,
bobocul roşu-al rozei în zdrenţe rupe vălu-i... O, Roză
vio, mintea-n miresme mi-o învălui,
dar nu-ţi lăsa „Riul-bul"-ul să-1 gîtuie tristeţea, poetul
care-n triluri îţi cîntă frumuseţea.
Iubirea mi-i menirea şi-i port pe frunte scrisul. Doar
colbul de pe pragu-ţi îmi este paradisul,
doar chipu-ţi rupt din soare mi-aduce bucurie —
dorinţa ta, iubito, odihnă-mi este mie... [...]
Frumseţea ta e coşul cu-a razelor dogoare, şi el, Hafiz,
îţi cîntă — bărbat-privighetoare.
PURURI FRUMUSEŢEA !
Pururi frumuseţea vie să-ţi înfloarc ! Pururi să-ai obrajii
proaspeţi la culoare —
Pururi, stea în minte-mi, dragostea-ţi lucească ! rumene
lalele — ochii să-mi robească...
Pururi frumuseţea lumii-ntregi să-ţi fie sclavă la
picioare, Roza mea nurlie ! Pururi chiparoşii frunţile să-şi
plece tînără tulpină zveltă, cînd vei trece ! [...]
CÎND NOAPTEA RĂPOSEAZĂ
Cînd noaptea răposează in zori de-apoteoze, •mă fură
iar parfumul din roua de pe roze, şi caut, ca ,.biul-bul"-ul

349 19.1
mîhfiit, balsam iubirii. Din umbră văd o roză cum arde-n
sinul firii,
o roză ca o lampă de roşie mătasă...
Ce mîndră e de chipul ei tînăr ! Ce frumoasă !
Cu ochii ci de aur şi-obrajii ca de pară — pe cîntărcţul
nopţii-1 răni — a cîta oară ? [...]
Din Poeţi persani, Editura tineretului, 1963 ; traducere
de George Dan.

CHANDIDAS
(sf. sec. XIV — încep. sec. XV)
Despre viaţa lui Chandidas se cunosc puţine date certe.
Se ştie că s-a născut în India, că a fost preot al templului
Vasuli-Devi şi apoi excomunicat pentru a fi nutrit
sentimente de dragoste pentru o femeie aflată în serviciul
templului. Se pare că motivele s-au combinat şi cu anumite
convingeri personale care nu concordau cu credinţele
cultului brahman. In preajma anului 1403 Chandidas era
deja cunoscut ca autor a peste o mie de cîntece.
Poemul Krişhna şi Radha reprezintă opera sa capitală.
Re-luînd un motiv mitologic indian frecvent întîlnit în
folclor dar şi în literatura cultă, legenda despre Krişhna şi
Radha a circulat mai întîi oral, în limba bengali. Poetul,
pornind deci de la această poveste, a realizat una din cele
350 19.1
mai frumoase şi mai sensibile forme de expresie a culturii
indiene, o Cîntare a Cîntărilor cu specific indian.

KRIŞHNA ŞI RADHA
I
într-o zi, Hari, fiul lui Nanda, stînd la umbra unui copac
cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un
răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul
său Súbala :
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac ? De ce inima mea
e aşa de înflăcărată ? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul
care-mi macină fiinţa ? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele,
desluşeşte frământarea ce mă stăpîneşte.
—Inima ta suferă, îi răspunse Súbala. Ce aş putea să-ţi
spun mai mult ? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării
ochilor tăi...
—Prietene, ascultă-mă cu luare aminte : Voi căuta a-ţi
spune pe înţeles ce se petrece în inima mea ; ceea ce văzui
făcu să se nască în mine o frămîntare atît de vie, încît fu
urmată pe dată de un soi de turburare pîcloasă, arzîndu-mi
inima ca o flacără. Arată-mi leacul ei : fiinţa mea e prada
unui neas-tîmpăr dureros : nici sufletul nici trupul nu mai
cunosc o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luînd-
o spre pădure, pG drumul care duce la Brickvanupur, se
rătăci ; nemaivăzînd-o prinsei a o căuta în multe locuri :
una cite una găsii urmele copitelor ei prin pădurea
351 19.1
Brickvanu : Dhaboli se amestecase printre vacile altor
păstori.
Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi, pe
măsura ce-ţi istorisesc-, inima mea se umple de turburare :
asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc
din Brickvanupur.
Era însoţită de o fată si ducea sprijinit de şold un ulcior
de aur ; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de
mii de lune şi cît do senină era veselia ce i se revărsa din
chip !
O văzui ca prin vis. Frumuseţea ei îmi cutremură
întreaga fiinţă [...]
19(i
Ea plecă, plăsmuire de aur, cufundîndu-mă într-o
turburare fără nume.
Era înveşmîntată într-un sari albastru : dcsăvîrşirea
pîntecu-lui ei se ghicea prin şorţ : frumuseţea ei asemeni
unui fulger îmi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau.
Cum s-o înfăţişez ? Privirile ei fără astîmpăr nu
cunoşteau odihna. Purta podoabe atît de multe şi de
frumoase, încît părea că o sută de mii de albine s-au aşezat
pe ea.
Cînd porni, aflai că mersul ei domol era asemeni
lunecării
lebedei sălbatice...
Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au
mai văzut o arătare aşa minunată ; clinchetul brăţărilor de
352 19.1
la gleznele ei scoţînd sunetul celei de a cincea notă a
muzicii, era
dulce ca mierea.
Trecînd pe drum nepăsătoare, se legăna... se legăna...
Puteai cuprinde cu mîinile mijlocul ei subţire ca al
leoaicei, cum cuprinzi gîtul unei amfore.
Iată dulcea arătare pe care o văzui cu ochii mei... cînd
ridea pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krislma, după
spusele poetului Chandidasa.
Iii
O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul,
in clipa cînd mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din
jurul meu se risipiră.
Mă întorsei aducind-o pe Dhaboli, vaca cea albă...
Subala,
prietene, mă asculţi oare ?
Cînd voi revedea această frumuseţe a lumii ? Subala,
prietene, mă auzi ? [...]
IV
Privirea acestei fiinţe fără seamăn izbucnea precum
fulgerul dintre nori. Ea se amesteca printre femeile ce o
însoţeau. Prietene, niciodată de-a lungul vieţii mele nu mi
s-a arătat o astfel de minune. Ea purta un şirag de perle ;
privirea ei adîncă vorbea în culori şi graiuri fără număr...
viespea zbura cu un zumzăit asemeni unui dangăn de
clopot drept spre mireasma pe care o împrăştia trupul ei...
353 19.1
Cîteodată, ea-şi ridica un capăt al sariului, apoi se
acoperea într-o clipă la loc. Se sprijinea pe umănal unei
însoţitoare cu o aplecare plină de gingăşie şi de
binevoitoare luare aminte.
Poemul Krişhna şi Radha reprezintă opera sa capitală.
Re-luînd un motiv mitologic indian frecvent întîlnit în
folclor dar şi în literatura cultă, legenda despre Krişhna şi
Radha a circulat mai întîi oral, în limba bengali. Poetul,
pornind deci de la această poveste, a realizat una din cele
mai frumoase şi mai sensibile forme de expresie a culturii
indiene, o Cîntare a Cîntărilor cu specific indian.

KRIŞHNA ŞI RADHA
I
într-o zi, Hari, fiul lui Nanda, stind la umbra unui copac
cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un
răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul
său •Subala :
—Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac ? De ce inima
mea e aşa de înflăcărată ? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare
răul care-mi macină fiinţa ? Apleacă-ţi urechea la vorbele
mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpîneşte.
—Inima ta suferă, îi răspunse .Subala. Ce aş putea să-ţi
spun mai mult ? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării
ochilor tăi...
—Prietene, ascultă-mă cu luare aminte : Voi căuta a-ţi
spune pe înţeles ce se petrece în inima mea ; ceea ce văzui
354 19.1
făcu să se nască în mine o frămîntare atît de vie, încît fu
urmată pe dată de un soi de turburare pîcloasă, arzîndu-mi
inima ca o flacără. Arată-mi leacul ei : fiinţa mea e prada
unui neas-tîmpăr dureros : nici sufletul nici trupul nu mai
cunosc o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luînd-
o spre pădure, pe drumul care duce la Brickvanupur, se
rătăci ; nemaivăzînd-o prinsei a o căuta în multe locuri :
una cîte una găsii urmele copitelor ei prin pădurea
Brickvanu : Dhabolt se amestecase printre vacile altor
păstori.
Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi, pe
măsură ce-ţi istorisesc, inima mea se umple de turburare :
asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc
din Brickvanupur.
Era însoţită de o fată şi ducea sprijinit de şold un ulcior
de aur ; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de
mii de lune şi cît de senină era veselia ce i se revărsa din
chip !
O văzui ca prin vis. Frumuseţea ei îmi cutremură
întreaga fiinţă [...]
Ea plecă, plăsmuire de aur, cufundîndu-mă într-o
turburare Iară nume.
Era înveşmîntată într-un sari albastru : desăvîrşirea
pîntecu-lui ei se ghicea prin şorţ : frumuseţea ei asemeni
unui fulger îmi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau.

355 19.1
Cum s-o înfăţişez ? Privirile ei fără astîmpăr nu
cunoşteau odihna. Purta podoabe atît de multe şi de
frumoase, încît părea că o sută de mii de albine s-au aşezat
pe ca.
Cînd porni, aflai că mersul ei domol era asemeni
lunecării lebedei sălbatice...
Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au
mai văzut o arătare aşa minunată ; clinchetul brăţărilor de
la gleznele ei scoţînd sunetul celei de a cincea notă a
muzicii, era dulce ca mierea.
Trecînd pe drum nepăsătoare, se legăna... se legăna...
Puteai cuprinde cu mîinile mijlocul ei subţire ca al
leoaicei, cum cuprinzi gîtul unei amfore.
Iată dulcea arătare pe care o văzui cu ochii mei... cînd
rîdea pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişhna, după
spusele poetului Chandidasa.
III
O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul,
în clipa cînd mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din
jurul meu se risipiră.
Mă întorsei adueînd-o pe Dhaboli, vaca cea albă...
Subala, prietene, mă asculţi oare ?
Cînd voi revedea această frumuseţe a lumii ? Subala,
prietene, mă auzi ? [...]
IV

356 19.1
Privirea acestei fiinţe fără seamăn izbucnea precum
fulgerul dintre nori. Ea se amesteca printre femeile ce o
însoţeau. Prietene, niciodată de-a lungul vieţii mele nu mi
s-a arătat o astfel de minune. Ea purta un şirag de perle ;
privirea ei adîncă vorbea în culori şi graiuri fără număr...
viespea zbura cu un zumzăit asemeni unui dangăn de
clopot drept spre mireasma pe care o împrăştia trupul ei...
Cîteodată, ea-şi ridica un capăt al sariului, apoi se
acoperea într-o clipă la loc. Se sprijinea pe umărul unei
însoţitoare cu o aplecare plină de gingăşie şi de
binevoitoare luare aminte.
Ochii ci rîzători mă priviră. Prietene, sufletul meu se
pierdu ! Culorile schimbătoare care-i alunecau pe trup în
ritmul paşilor ei m-au vlăguit.
Vîrfurile degetelor ei împrăştiau raze de lună... Ea ucide
sufletul celor asupra cărora cade privirea-i plină de
strălucire ! Săgeata acestor priviri, străbătîndu-mi
coastele, îmi pătrunde adine în piept, fără ca inima mea
tulburată să aibă răgazul a lua aminte. De cum o văzui fui
pierdut. [...]
Cum trecea pe drum o văzui, sprijinită de umărul
prietenei ei... întreaga-i fiinţă trăda lucmrea lui Mandana,
zeul dragostei.
Ea privea cu faţa luminată de zîmbet.
Cit de minunată era, o, prietene al sufletului meu ! Ya fi
oare cu putinţă vreodată s-o string în braţe ?

357 19.1
Şiragu-i cel lung de perle albastre, căzînd de-a lungul
veş-mintului ei, îi încorona frumuseţea, precum puzderia
de stele înconjoară luna nouă cînd răsare pe cer.
Sînii ei erau două cupe de aur răsturnate... cum i-o fi
meşteşugit Atoatefăcătorul ?
Ah, facă-se ca ea să-mi dea prinosul rîsului ei şi al între-
gii fericiri ce-i umple inima. [...]
Văzui cu ochii mei această minune împodobită cu toate
odoarele oi şi, pe cind privirile îmi erau aţintite asupră-i,
fulgerul ochilor ei sclipi ; intr-o clipă, simţii că răbdarea
mea nu mai are răbdare.
O, dragul meu prieten, privirea ei era plină de vrăji
care-mi luară minţile şi pricepui că pe lume nu i se află
pereche...
Chipul ei, asemeni unei lacrimi, era o mreajă a
dragostei...
Ea-şi sărută capătul pletelor, apoi, răsucindu-le în două
rin-duri ca să le apuce şi le adună pe ceafă.
Cu un doget, se silea să-ţi ţină sariul care-i luneca, şi în
faţa acestei privelişti orice muritor ar fi simţit cum cade
pradă ispitei şi Mandana însuşi trebuie că era întunecat de
dorinţă...
Cu ce să-mi îmbărbătez inima ? Această tînără care mi-a
ieşit în cale cu părul lăsat pe spate, pe malul rîului, m-a
lăsat fără nici o apăraro...

358 19.1
Era atît de frumoasă şi de curată ! Dinţii ei te duceau cu
gîndul la şiraguri de perle şi cînd rîdea, din gura ei parcă
ieşea luna...
Ah ! Sufletul meu înnebuneşte : frumuseţea ei a făcut
ca inima mea să fremete, oglindindu-se în ea ! Nu mi-a
rămas decît bietul înveliş al fiinţei mele, dar suflarea din el
a fugit cu Preaiubita mea. [...]
O văzui, trecînd pe drum, cînd ziua se îngîna cu noaptea
; ochii mei simţiră o mulţumire desăvîrşită. Nu putui s-o
recunosc, nu ştiam cine este... Bunul meu prieten, cine ar
fi îndrăznit să privească în faţă o astfel de minune ?
Frumuseţea sariului ei nu adăuga nimic nurilor ei, ci fru-
museţea-i mărea farmecul podoabelor ce le purta. *
Avea un inel la inelarul stîng şi în mîini ducea o ceaşcă
de aur.
Cărarea care-i despărţea părul era colorată la capăt cu
purpură : ochii-i erau desenaţi cu kajal; nările ei erau
împodobite cu perle ; sariul ei albastru care-i stătea atît de
bine lăsa sa se zărească unduirea liniilor trupului...
Ah ! Ce se întîmplă oare cu inima mea ? în semn de cre-
dinţă am adus-o ofrandă la picioarele acestei minuni ! Aş
vrea să fiu robul ei ! Sînii ei rotunjiţi ca nişte coline, ceaşca
ei de aur strălucesc încă în faţa ochilor minţii mele...
Ochii ei alunecau lin ; mersul îi era uşor.
Ea nu cuteză a-şi opri mai îndelung ochii la mine, din
bună-cuviinţă, faţă de însoţitoarele ei...

359 19.1
Mişcările ei erau cu neputinţă de zugrăvit; cum aş
putea eu să le înfăţişez ?
Ea mergea liniştită... [...]
Limpezimea chipului ei, frumos ca luna ce răsare, dădea
freamăt sufletului şi înfricoşa întunericul...
Ah ! Preaiubitul meu prieten, au cine a putut asemăna
sînii cu fructele copacului bel ?
Şiragul de boabe de aur înfrumuseţînd-o cu strălucirea
lui îi cobora pînă la genunchi, lung ca trompa unui
elefant...
Acest şirag era laţul cu care ea îi prindea pe tineri... 9»
Mandana, încurcat, nu
* Acest amănunt remarcat de
cuteză a-şi ridica
Ilari este de o mare însemnătate
obrazul, năpădit de
în susţinerea părerii — existente
ruşine...
.şi in alte opere — că frumuseţea
omului este mai importantă decit
încheieturile mîinilor
îmbrăcămintea ei erau împodobite cu brăţări din
şi bijuteriile.
aur. se poate spune că un
Sigur,
Mijlocul pune
veşmînt ei, subţireîn precum
valoare al leoaicei, amintea chipul
în care se gîtuie
frumuseţea saudombori-ul.
o estompează,
d"arCrupa
el nu ei se rotunjea
rămîne decît asemenea
un adaos, roţii unui car.
Viespile
esenţa zburătăceau
ţinînd în jurul Olotuşilor picioarelor ei, în-
de fiinţa umană.
conjurindu-le
asemenea ideecuera
cercul
şi înlorepopeea
viu...
Degetele
indiană Nalapicioarelor
şi Damayanti, ei. colorate
dar cu şerlac, străluceau
mai
şi tare ca
într-un soarele...
basm care circulă la noi
Nu eramCenuşăreasa,
şi anume în stare să-i privesc
în care trupul... [...]
fata cea frumoasă şi vrednică a
fost descoperită pînă şi sub
360 19.1

straiele cele mai urîte şi ponosite.


O, prietene, spune-mi cine e tînăra aceasta cu obrazul
auriu ?
O văzui cînd se scălda la Ghat.
Ascultă, o, Subala, bunul meu prieten, păstrător al
tainelor mele. ascultă dar să ţi-o zugrăvesc pe această
tînără spă-lindu-şi trupul.
Pe malul rîului Gamuna, ca se aşezase, cu picioarele în-
crucişate în apă, pe sariul pe care şi-1 scosese...
Şiragul ei de aur se legăna sub sînii goi, asemeni vîrfuri-
lor dealurilor din Suncrun...
Ea-şi desfăcu frumosul păr şi cînd, după baie se ridică,
acesta îi căzu pînă la coapse, în timp ce în faţa acestei
desimi negre, întunericul prinse a plinge şi se duse să caute
adăpost şi mîngîiere îndărătul lunii.
Brăţările ei, tăiate dintr-o cochilie de scoică, străluceau
precum cornul subţire al lunii ce răsare pe un cer de
asfinţit...
Pe malul rîului Jamuna, ea mergea, frîngîndu-mi inima
cu sariul ei cel albastru, şi de atunci, pacea se ţine departe
de inima mea înfierbîntată [...]
V
Ci iată cil prietenul nostru Subala luă înfăţişarea şi
chipul lui Krishna şi, înzestrat eu o frumuseţe fără seamăn,
răsări ca un nor gros, de curînd adunat pe cer.
Corpul lui avea minunata culoare a kajalului. a florii
atasi, a lotuşilor albaştri...

361
El era asemeni unei ghirlande de nebumbo, cu corola ca
şi a kanoer-ului...
Printre frumuseţile de pe lume, a lui se dovedi fără sea-
măn...
Harul de dragoste cu care i-au fost zidite mădularele
străluceau prin veşmintele lui...
Cind umbla tălpile picioarelor sale se zăreau mai roşii
decît şerlacul. Ai fi zis că la fiecare pas calcă pe cinabru...
Picioarele sale aveau o culoare mai vie decît cea a
fructelor bimba. iar unghiile sale strălucind precum zece
lune, îşi trimiteau razele spre cele zece părţi ale firii, spre
miazănoapte şi miazăzi, spre răsărit şi apus în sus spre cer
şi în jos spre pămint.
Zurgălăii de aur de pe cercurile ce-i i neon jurau
gleznele se potriveau cu veşmîntul său galben şi aduceau
aminte de florile copacului kadamba.
Mădularele-i erau unse cu tămîie şi santal iar din trupul
său se răspîndea mirosul moscului...
EI purta o ghirlandă făcută din toate florile din acea
parte a anului, înfrumuseţată şi mai mult de o floare de
kadamba, in mijlocul ci. El răsări astfel, asemeni chipului
lunii tremurind in apele Jamunei.
Nobleţea frunţii i-o sporeau penele acelei rase de păuni
a căror frumuseţe răpeşte sufletele...
Cercei strălucitori ca soarele i se legănau în urechi.
Buzele lui erau asemeni florilor de bandhuli şi dinţii ca
seminţele de rodii...
362
Cornul lunii desenat pe fruntea lui cu pastă de santal se
potrivea în chip desăvîrsit cu veşmîntul său auriu...
Limpezi erau lotuşii ochilor lui. desenaţi cu kajal.
amintind umbra norului ce căută a împresura malul
luminos al Jamunei...
Două rinduri de perle îi mărgineau cununa în care nouă
geme ce închipuiau cele nouă corpuri cereşti erau
încrustate în cercuri de coral lucitor...
Pletele-i frumoase împletite cu ghirlande de flori aveau
moliciunea firelor din coada vacii albe din Nepal.
El ţinea în mîini un fluier de bambus cu sunetul vrăjit.
[...]
Zîmbetul său avea dulceaţa nectarului.
Or, la vederea acestui fiu al lui Mandana, toate femeile
din sat se simţiră turburate... Yoghinii îşi uitară lcgămintul
yoga... Locuitorii din Brickvanupur fură cuprinşi de mirare
şi regele însuşi se simţea răpit de o dulce ameţeală.
Aşa cîntă poetul Chandidasa. Traducere de Amita Bhose
E V U L M E D I U E U R O P E A N ROMANELE MESEI
ROTUNDE

(sec. XII—XIV)

Romanele Mesei Rotunde conţin aventuri imaginate


sau puse în legătură cu unele evenimente petrecute în
lumea secolului al Xl-lea. Denumirea provine de la Masa
Rotundă, care reprezintă un motiv mitologic celtic. S-au
363
mai numit şi romane curteneşti, cavalereşti sau arthuriene,
întrucît grupau întîmplări din viaţa unor cavaleri veniţi la
curtea legendarului rege Arthur, în jurul căruia se derulau
episoadele povestite. Cei doisprezece cavaleri ai Mesei
Rotunde reprezentau idealul de vitejie, curtenie,
devotament, virtuţile morale ale lumii franco-normande
din perioada feudală.
Iniţial fiind doar relatări orale de largă circulaţie,
faptele de vitejie, scenele de dragoste, complicaţiile
fantastice, intrigile, dramele şi legendele povestite în
legătură cu acei cavaleri au fost ulterior scrise, compilate,
modificate, „romanele" începînd să circule ca atare în
secolele XIII—XIV, ca o „oglindă a toate isprăvile
cavalereşti", între hotarele Franţei, Italiei, Germaniei,
Spaniei. Au fost traduse în engleză' în sec. XV, aceasta
consacrînd şi răspîndind pe o arie vastă genul unor
asemenea scrieri.
In Copilăria lui Lancelot du Lac, între altele, povestindu-
se cum a plecat acesta la curtea regelui Arthur, ca să intre
în rîndul cavalerilor, Doamna Lacidui îi spune că la început
cavalerii nu erau recrutaţi sau admişi pe criterii de origine,
ci se impuneau din necesitatea de a lupta împotriva
nedreptăţilor, ca un mijloc de apărare a celor slabi. „Şi se
dădu menirea aceasta celor voinici, celor puternici, celor
chipeşi, leali, cutezători, viteji. Şi nimenea, pe vremea
aceea, n-ar fi fost atît de îndrăzneţ, încît să încalece pe cai
mai înainte de a fi intrat în rîndul cavalerilor. Dar
364
învestitura de cavaler nu era dată aşa, ca un hatîr. Li se
cerea să fie buni cu toată lumea (în afară de ticăloşi,
milostivi faţă de cei bolnavi, gata să-i apere pe cei nevoiaşi
şi să-i dea în vileag pe tîlhari şi pe ucigaşi."
Cu vremea normele cavalereşti au căzut în desuetudine
mai ales pentru latura ridicolă a ceremonialurilor, precum
şi pentru pretenţiile lor utopice de a instaura în acele
vremi şi prin asemenea metode echitatea, dreptatea etc.
Dar chiar şi în zilele noastre, într-o lume atit de
modernizată prin tehnică şi aspiraţii, relaţii şi atitudini
comportamentale, vorbim încă de o anume „purtare
cavalerească", de omenie, frumuseţe morală şi conduită
aleasă, evident în pas cu epoca, ori mai cu seamă
adăugind motivări de alt ordin gesturilor, opţiunilor,
conduitei noastre.
Evident, frumuseţea cavalerilor, a celor care aspirau la
titlul de cavaler, a persoanelor pe care aceştia le
îndrăgeau era apreciată în raport de gusturile curtenilor,
ale regilor, iar idealurile lor supreme erau acelea de a fi
admişi în casta slujitorilor regali. Prin calităţile
recomandate (fizice, de caracter, spirituale, morale),
romanele cavalereşti au jucat totuşi un important rol
modelator, oferind cu alte cuvinte modele superioare de
urmat, pilde captivante, însuşiri umane corespunzătoare
epocii respective.
COPILĂRIA LLI LANCELOT DU LAC
DOAMNA LACULUI ŞI LANCELOT
365
Fata care îl răpise pe copilul regelui Ban era zînă. Pe
vremea aceea erau numite zinc toate femeile care se price-
peau la farmece, şi în Bretania erau mai multe decît pe
orice alte meleaguri. Ele cunoşteau puterea dcscîntecelor,
a pietrelor şi a ierburilor şi datorită acestora rămîneau
tinere, frumoase şi bogate după bunul lor plac. Şi rînduiala
aceasta a fost înscăunată pe vremea lui Merlin, proorocul
englezilor, care ştia orice şi a fost atît de preamărit şi de
temut de către bre-tani, încît îl numeau sfintui lor prooroc,
iar gloata de rind îl socotea chiar zeu. [...]
Dacă Doamna Lacului a ţinut la Lancelot, nici că mai tre-
buie să întrebăm : chiar de l-ar fi dus în pîntece, nu i-ar fi
purtat mai bine de grijă. Lacul în care păruse că se azvîrle
cu el nu era altceva decît o vrajă, pe care o născocise puţin
mai înainte Merlin pentru ea ; în locul în care apa părea
anume mai adîncă, se aflau case frumoase şi îmbelşugate,
în preajma cărora curgea un rîu foarte bogat în peşte ; dar
nălucirea unui lac acoperea toate astea.
Doamna nu era singură pe meleagurile acelea : avea
acolo cu ea cavaleri, doamne şi domnişoare de onoare şi îi
dădu lui Lancelot o doică bună. Dar nimeni nu ştia numele
copilului ; unii îl numeau Frumosul Găsit, alţii Fiul regelui ;
iar el credea că Doamna Lacului era mama lui. Şi crescu
şi ajunse atît de voinic, incit la trei ani parca de cinci. La
virsta aceea avu un dascăl, care îi dădu învăţătură şi ii
arătă cum să se poarte ca gentilom. De îndată ce a fost cu
putinţă, îi dădură un mic arc şi săgeţi, cu care trăgea in
366
păsărele ; apoi, (ind ajunse mai mare, ii dădură arme mai
puternice şi băiatul vina iepuri şi potîrnichi. Avu un cal al
lui de cum putu să călărească* Se plimba călare in jurul
lacului, mereu însoţit de scutieri şi de gentilomi, iar el
părea cel mai nobil dintre ci toţi — şi intr-adevăr aşa era.
In sfirşit, învăţă şahul, tableio si toate jocurile, cu o
uşurinţă uimitoare, atit de isteţ era ; deşi nu era decît un
băietan, nimeni nu l-ar fi putut întrece in privinţa aceasta.
Şi acum, iată-i portretul pentru cei cărora le place să audă
vorbindu-se despre frumuseţea unui copil.
Avea faţa măslinie, dar nu prea de tot ; pe chipul său,
culoarea rozalie se îmbina plăcut cu cea albă şi cu cea
oacheşă şi toate trele se domoleau una pe alta. Avea gura
mică, buzele roşii şi bine croite, dinţii albi, mărunţi şi
strînşi. Bărbia lui era bine făcută şi avea la mijloc o gropiţă
; nasul, un pic acvilin ; ochii, albaştri, însă schimbători :
senini şi plini de bucurie, cînd era mulţumit, dar ca nişte
cărbuni aprinşi, cînd era mtniat ; în cazul acesta, umerii
obrajilor se acopereau cu pete ca nişte picături de sînge, îşi
încrunta fruntea, strîngoa din dinţi pînă ce scrîşncau şi ai
fi zis că scoate flăcări din piept, apoi glasul ii suna ca o
chemare de trompetă si, ce mai una-alta, nimicea tot ce
avea în mîini sau ţinea în dinţi, dar şi uita totul, in afară de
pricina mîniei, ceea ce s-a văzut cu prisosinţă în multe
rînduri. Avea fruntea înaltă, sprîncenele subţiri şi strînse,
iar părul lui mătăsos rămase bălai şi lucitor cît timp fu copil
; mai tîrziu se închise la culoare si ajunse cenuşiu, dar
367
rămase ondulat şi lucitor. Cît despre gît — nici prea
plăpînd, nici prea lung, nici prea scurt — nu i-ar fi stat rău
cu el nici celei mai frumoase doamne. Iar de umerii lui,
largi şi înalţi cum se cuvine, atîr-nau nişte braţe lungi,
drepte, bogate în oase, în nervi şi în muşchi. Dacă degetele
i-ar fi fost puţin mai subţiri, miinile ar fi fost potrivite
pentru o femeie. Cît despre şale şi şolduri, ce cavaler le-ar
fi avut mai bine făcute ? Coapsele şi gambele erau drepte,
iar picioarele uşor arcuite, aşa încît nimeni nu a avut
vreodată un mers mai sigur. Doar pieptul era — poate —
puţin cam prea adine şi amplu, şi mulţi socoteau că, de-ar
fi fost mai puţin adine, l-ai fi privit şi cu mai multă plăcere ;
dar regina Guenievra, mai tîrziu, obişnuia să spună că de-
ar fi fost ea în locul Ziditorului, nu ar fi rînduit in Laneel'' 1
nimic mai mult ori mai puţin decit avea.
Cind voia, cînta de minune, dar nu cînta des, «ici
îume' 1 ' n-a arătat vreodată mai puţin decit el vreo bucurie
fără ro5* Altminteri, dacă avea vreun temei de veselie,
nimeni nu put»'| fi mai drăguţ şi mai vesel; şi uneori
spunea că, în clipele dfljj era voios din ealc-afară, nu exista
nimic din ceea ce ar ,l cutezat inima lui să viseze pe care
trupul lui să nu-1 fi puU1* dobindi, atît de multă încredere
avea în voioşia lui pentru ;l duce la bun sfirşit cele mai
anevoioase străduinţe. AuzindU'' vorbind cu atîta mîndrio,
mulţi oameni l-ar fi învinuit de în' fumurare şi de
lăudăroşenie ; dar nici vorbă de aşa ceva ; Cfi spunea el în

368
privinţa aceasta ţinea de marea destoinicie -x fiinţei sale de
la care îi venea anume toată fericirea.
Aşa a fost Laneelot, iar dacă trupul lui se putea spun1'
că e bine făcut, nici inima nu-i era mai prejos. Căci era bă'
iatul cel mai blajin şi cel mai îngăduitor, dar cînd avea de-;l
face cu un mişel, ştia la nevoie să-1 întreacă în mişelie.
Dăi" nicia lui era fără seamăn ; dădea cu aceeaşi dragă
inimă cl1 care primea. Ii privea cu respect pe gentilomi,
totuşi nu s-'1 purtat niciodată urît cu nimeni fără un temei
serios. De altfel* c înd era mînios foc, nu era uşor să-1
potoleşti. Şi avea o jU" decată atît de limpede şi de
dreaptă. [...] (pp. 13—16).
DRAGOSTEA LII LANCELOT DU LAC
FRUMOSUL DOMNIŞOR
încă de sîmbătă dimineaţa, se duse să-1 găsească pe
senio^ rul Yvain cel mare, care-1 găzduise in locuinţa lui. si
îl rug^ să-i ceară regelui Artus să-1 învestească a doua zi.
—Cum, dragă prietene, ii spuse gazda lui, nu vrei să mai
aştepţi puţin şi să înveţi meşteşugul armelor ? Puişorul
care se avintă din cuib înainte de a şti să zboare cade la
pămînt Dar băiatul îi răspunse că ardea de nerăbdare să
nu mai \\c scutier. şi seniorul Yvain se duse să-i spună
regelui do' rinţa lui.
—Vorbeşti despre tinărul cu mantie albă ? îi spuse
regele. Ce părere ai, Gauvain, despre fătul de ieri seară,
care vrea de pe acum să fie cavaler ?
369
—Eu cred că o să-i stea bine cavaler, căci e frumos şi
pare de viţă bună.
— Cine e băiatul acela ? întrebă regina Guenievra.

— Du-te şi cheamă-1, Yvain, îi spuse regele, şi ai grija să


se înveşmînte cit mai frumos, îmi pare că are îndeajuns din
cele de trebuinţă pentru îmbrăcat.
In cetate se răspîndise vestea despre domnişorul care
venise cu alai de cavaler, aşa încît străzile erau ticsite de
lume, cînd străbătu oraşul în crupă pe calul nobilului
Yvain. Chiar la palat, cavalerii, doamnele şi domnişoarele
de onoare coborîră în curte ca să-1 vadă, iar regele şi
regina se aplecau pe fereastră.
Domnişorul îmbrăcat în alb descăleca, la fel seniorul
Yvain, care il luă de mînă şi—1 duse în sala unde regele şi
regina poftiră între ei pe ruda lor, în timp ce băicţandrul se
înfăţişă în faţa lui, pe iarba verde cu care era presărat
pămîntul. Avea un chip plăcut şi minunat croit ; cizmele îi
erau atît de strînse pe picior, încît ai fi crezut că s-a născut
încălţat, şi pintenii lui străluceau de-ţi puteai vedea chipul
în ei. Regina Guenievra îl şi privea cu dragoste şi îl ruga pe
bunul Dumnezeu să-i hărăzească vitejie celui căruia îi
dăduse o înfăţişare atît de frumoasă. Cit despre
domnişorul cu mantie albă, ori de cîte ori îşi putea arunca
pe furiş ochii spre ea, se minuna de atîta frumuseţe, cu
370
care nu putea fi asemuită frumuseţea Doamnei Lacului şi
nici frumuseţea altei femei : nu greşea, de bună seamă, în
privinţa aceasta, căci regina Guenievra era regina
doamnelor şi izvorul vitejiei.
— Cum se numeşte tînărul ăsta frumos ? întrebă
dinsa.
— Nu ştiu, măria-ta, răspunse Yvain. Cred că e din
ţara Galici, judecind după grai.
Atunci regina îl luă de mînă pe chipeşul domnişor şi îl
întrebă unde se născuse. Dar el, la atingerea acestei mîini
gingaşe, tresare ca un om care se trezeşte din somn şi nu
răspunde un cuvînt.
— De unde eşti ? îl întrebă iar regina.
El o priveşte şi-i răspunde oftînd că nu ştie de unde. Ea
îl întreabă cum îl cheamă, iar el îi răspunde că nu ştie cum.
Prin aceasta, regina îşi dete seama că băiatul ora cu totul
uluit şi parcă dus departe şi, desigur, nu cuteza să-şi
închipuie că ar fi fost din pricina ei, cu toate acestea, avea
oarecare bănuială. Atunci, ca să nu-1 tulbure şi mai mult,
şi fiindu-i frică totodată de gura lumii, regina se ridică şi
spuse :
— Băiatul ăsta nu pare prea deştept şi, înţelept sau
nebun, nu i s-a dat o creştere aleasă.
20(5
—Cine ştie, măria-ta, răspunse seniorul Yvain, dacă nu
cumva i s-o fi poruncit să nu-şi dea în vileag numele şi locul
de baştină ?
—Asta se prea poate, răspunse regina, dar atit de încet,
incit băiatul nici n-o auzi.
Apoi regina se înapoie în apartamentele ei. [...] Dar
cum nu-i mai rămăsese de învestit decît domnişorul
îmbrăcat în alb, intră în sală o fecioară, cea mai frumoasă
din cîte s-au văzut vreodată. Cosiţele ei păreau din aur fin,
ochii albaştri străluceau ca nişte pietre scumpe, şi era atît
de armonios făcută, încît nu găseai nimic la ea nelalocul lui
; ce să vă mai spun ? înainta ridieîndu-şi uşor rochia în faţă
; ajungînd înaintea regelui, îi dădu drumul peste iarba
fragedă şi proaspătă cu care era presărată pardoseala
palatului, apoi se înclină. Cavalerii şi doamnele de onoare
care se aflau în sală se apropiaseră ca să vadă mai bine o
atare frumuseţe, şi puteai să le tai punga de la cingătoare,
că nici n-ar fi băgat de seamă, atît se holbau măsurînd-o ;
pe scurt, toţi o slăveau, mari şi mici. Dar ea spuse fără să-şi
piardă cumpătul, rîzînd
uşor că o priveau aşa :
— Rege Artus, Domnul să te aibă în paza lui ! Te salut
pe tine şi pe toţi cei ce-ţi sînt dragi în numele doamnei de
Nohant şi al meu personal.
— Frumoasă şi fermecătoare prietenă, îi răspunse
regele, care avea darul vorbirii şi ştia să facă jocuri de
cuvinte, ai şi dumneata dreptul la o bună parte din salutul
acesta, de vreme ce se adresează tuturor celor care îmi
sînt dragi.
-- Măria-ta, mă iubesc aşadar mai mult, fiind cuprinsă în
acest omagiu alături de măria-ta. Doamna de Nohant îţi
cere sprijinul, ca unui suzeran cu legămînt, căci regele din
Northumberland i-a cotropit şi dăunat moşiile. Au căzut la
înţelegere amîndoi că doamna mea va putea pune să i se
apere dreptul printr-un cavaler contra unul, sau prin doi
contra doi, sau prin trei contra trei, sau prin atîţia cît va
putea avea. Şi ea îţi cere să-i trimiţi apărătorul pe care-1
vei socoti de cuviinţă.
— Dragă prietenă, îi răspunse regele, am să-i vin cu
dragă inimă în ajutor, căci de la mine îşi are moşia. Dar
chiar dacă nu m-ar lega nici o îndatorire, aş ajuta-o în
aceeaşi măsură, căci este o nobilă şi foarte curajoasă, bună
şi de viţă mare ; dar şi de dragul dumitale...
Tînărul auzi cuvintele acestea şi, în timp ce fecioara cu
trup fermecător era condusă spre odăile reginei, el veni şi
207
căzu în genunchi în faţa regelui şi-i ceru să fie el trimis
în ajutorul Doamnei de Nohant. [...] (pp. 123—126).
Din Romanele Mesei Rotunde in prelucrarea modernă
a lui Jacques Bou-lenger, Editura Univers, 1976 ; traducere
de Aurel Tita.

DANTE ALIGHIERI
(1264—1321)
Descendent al unei familii cu strămoşi de origine
nobiliară, Dante s-a născut la Florenţa. Considerată „o
nouă Atena a Lumii" în care înfloreau comerţul şi artele,
cetatea Florenţei, atît de iubită de Dante, a însemnat
pentru opera sa „un nucleu tematic iradiant", cum
remarcă Al. Balaci, prestigiosul biograf român al marelui
scriitor.
In educaţia sa, o influenţă importantă a jucat-o
Brunetto Latini, care i-a fost maestru, i-a transmis
cunoştinţe de literatură, matematică, astronomie, i-a
stimulat pasiunea şi fantezia, descoperindu-i genialitatea.
înzestrat şi educat astfel, Dante a depăşit concepţiile
evului mediu, îiulreptîndu-se spre spiritul Renaşterii, al
cărui precursor va fi socotit. Vergiliu şi Ovidiu i-au fost
mari maeştri în artele poetice ; în filozofie, l-au influenţat
scrierile lui Boetius, Cicero, Cato, dar şi operele filozofilor
greci, intre care Platou şi Aristotel. A studiat la prima
universitate a lumii medievale — Bologna — dar graţie
pasiunii şi capacităţii sale intelectuale deosebite s-a
dovedit şi un excelent autodidact.
Deşi captivat de studii şi creaţie, în existenţa sa ca cetă-
ţean, Dante a fost un om activ, căruia i-a displăcut starea
de contemplaţie sterilă şi neutralismul. Participind activ la
luptele dintre Florenţa şi Arezzo, a intrat apoi în viaţa
politică acţionînd pentru libertăţile cetăţeneşti, fiind
învestit cu înalte funcţii publice. Adversarii săi politici,
cucerind puterea, pe lingă alte represalii, au dictat, la 27
ianuarie 1302, condamnarea sa la o uriaşă şi
neîndreptăţită amendă. Neplătind amenda, a fost
condamnat la moarte prin ardere pe rug. In
20«
aceste condiţii, Dante a fost nevoit să se exileze,
rătăcind douăzeci de ani, pînă la moarte, din oraş în oraş.
Ulterior, oraşele italiene aveau să se mîndrească de a-l fi
avut ca oaspete (asemenea oraşelor greceşti care
revendicau naşterea sau apartenenţa lui Homer la viaţa
cetăţilor respective).
Cunoscînd încă din fragedă tinereţe o extraordinară
fiinţă — Beatrice Fortinari — de o frumuseţe deosebită,
îngemănată cu înalte virtuţi morale, Dante a idealizat-o,
fapt ce im marca opera sa poetică.
Printre scrierile de vîrf ale creaţiei sale amintim — Vita
nuova (Viaţa nouă). II Canzontere (Cantonierul), II Convivio
(Banchetul), lucrările despre estetică, despre sistemul de
guvernare, ori despre ştiinţă. Divina Commodia este o
capodoperă a literaturii universale, cuprinzind aspecte ale
societăţii italiene, dar şi o biografie psihologică, un
examen al conştiinţei şi al vremurilor sale.
„Omul Dante — scria Al. Balaci — este şi primul seriilor
care a văzut omul nu ca pe o fiinţă abstractă, un
conglomerat de vicii ori de virtuţi, ci ca pe o complexă
realitate vie, o făptură de carne, de singe şi de nervi,
creată pentru durere dar şi pentru bucurie, pentru raţiune
dar şi pentru ins." *
VIAŢA NOUA (VITA NI OVA)
Al. Balaci apreciază că Viaţa nuova este primul roman
de dragoste din literatura Europei occidentale, este o
autobiografie a scriitorului, in care un loc central îl ocupă
relatarea în detaliu a întilnirilor şi mai ales a impresiilor pe
care i le-a produs vederea Beatricei. Aşa cum rezultă din
înseşi mărturisirile poetului, Beatrice i-a apărut „într-o
prea nobilă culoare, roşul smerit şi cuviincios, încinsă şi
împodobită cum se cuvenea vîrstei ei fragede", că a pus
stăpinire pe fiinţa şi spiritul său, cind o întîlnea, cind o visa,
cind era aproape sau departe.
[...] în copilărie am căutat-o adesea, aflîndu-i purtări
atît de nobile şi vrednice de laudă, încît, fără-ndoială, se
putea spune despre ea acea vorbă a poetului Homer : „Nu
părea fiică de muritor, ci de zeu". [...]
* Alexandru Balaci. Dante, Editura Tineretului. 1966, p.
8">.
209
După ce trecuseră atîtea zile încit tocmai so
împliniseră nouă ani de la apariţia mai sus amintită
a acestei preaalese, în ultima dintre ele s-a întîmplat ca
minunata madonă să mi se arate înveşmîntată în alb
neprihănit, însoţită de două nobile doamne mai înaintate
în vîrstă ; şi trecînd pe stradă, şi-a întors ochii spre locul
unde mă aflam eu copleşit de sfială, şi cu o nespusă
curtenie care astăzi este răsplătită în veacul vecilor, m-a
salutat plină de virtute, astfel că mi s-a părut în clipa aceea
că ating toate culmile fericirii [...] şi cum atunci a fost
prima oară cind cuvintele i s-au desprins de pe buze
pentru a ajunge la urechea mea, am încercat o asemenea
desfătare încît, îmbătat parcă, am fugit de lume refugiin-
du-mă în lăcaşul singuratic al odăii mele şi am început să
cuget la această făptură [...] (pp. 6—7).
In asemenea stări de îneîntare, Dante compunea
versuri în care povestea intîlnirile cu Beatrice şi
simţămintele ce se declanşau. Versurile erau întrerupte de
texte în proză (asemenea unui jurnal), izbutiiul astfel să
exprime mai direct decit in rime ceea ce-şi amintea şi
simţea. {...] Un înger în divina minte strigă Şi spune :
„Doamne, -n lume, jos se vede Minune-n fapt ce,
strălucind, purcede De la un suflet pîn-aci-n tărie". [...]
Găsind om demn s-o vadă, bunăoară, Acela-i simte-n el
înriurirea : Se-ntîmplă-un fapt ce-i dă lui mîntuirea,
Smerindu-1, încît uită-orice ocară. Spor dat de Domnul
nobilei ei graţii : Cel ce-i vorbi nu piere ca damnaţii.
„Cum poate o muritoare" — Amor se-ntreabă —
„Atîta de frumoasă fi şi pură ?u
Se uită-apoi la ea, şi-n sinea-şi jură
Că Domnul face-o nouă formă rară.
Culoarea perlei dată-i c podoabă,
Doar cît se cade, nu peste măsură ;
Perfeeta-i cită poate fi făptură ;
Cu dlnsa frumuseţea se compară. Cind ochii-şi mişcă,
năvălesc afară Mici spirite de-amor, rănind, aprinse,
Privirea cui spre-a ei privire tinse,
Că inima — pătruns — află iară-

Pe chipul ei, Amor un l°c alintă : _ _


Nu-i chip a fi privit aed loc ţintă. [...] Merită cred să
luăm ca mărturie a sentimentelor poetice însăşi explicaţia
dată de către autor în proză, tocvW pen tru că insistă
asupra acelor trăsături pe care le socoteşte esenţiale în
caracterizarea calităţilor iubitei. ...Această a doua parte
se împarte în două : în prima vorbesc despre dînsa în ce
priveşte nobleţea trupului Său descriind fntrucltva virtuţile
eficiente care purced de la sufletul ei, descriind întrucitva
frumuseţile ei [...] Şi această doua parte se împarte în
două *n Prima vorbesc dospi-1' unele frumuseţi care
aparţin întregii ci făpturi I hi a doua vorbesc despre unele
frumuseţi care aparţin unei anumite Partj 8 făpturii ei, adică
de la : Cind ochii-şi mişcă. Aceasta se împarte la rindul ei în
două : într-una vorbesc despre ochi. care sînt izvorul iubirii ;
în a doua vorbesc despre gură care este c-^ ţelul iubirii.
Şi pentru a înlătura orice gînd necurat, amin-tească-si cel
ce citeşte că mai sus era scris că salutul acestei doamne —
care se numără printre gesturile gurii sale a v- fost
ţelul dorinţelor mele atîta timp cît l-am putut primi- [...]
(p. 31-35).
Confirmînd cele de mai sus cu privire la impresia deose-
bită pe care ochii o pot exercita, în sonetul Ai doamnei
mele ochi, Dante reia motivul cu şi mai mare duritate.
Ai doamnei mele ochi sunt purtătorii
Iubirii-nnobilind tot cu-o privire :
Cind trece, se-ntorc toţi ca s-o admire,
Cei salutaţi îi simt în PieP* fiorii-
Astfel, pleeîndu-şi fruntea, robi palorii, Deplîng puţina
lor desăvîrşire ; Din faţă-i fug mînie şi mărire : Nimb,
doamne, să dăm nobilei ei glorii.
De gînd smerit şi de tJIndeţe stimul
E inimii ce-aude vocea-' clară;
Beat e cine-o vede prima oara.
Iar umbrei ci de zîmbet — rar spectacol —
Nu-i poţi rosti nici aminti sublimul.
Atit de nobil e si nou miracol, (p. 37—38).
După ce trecuseră atîtea zile încit tocmai so împliniseră
nouă ani de la apariţia mai sus amintită a acestei
preaalese, în ultima dintre ele s-a întimplat ca minunata
madonă să mi se arate înveşmîntată în alb neprihănit,
însoţită de două nobile doamne mai înaintate în virstă ; şi
trecînd pe stradă, şi-a întors ochii spre locul unde mă
aflam eu copleşit de sfială, şi cu o nespusă curtenie care
astăzi este răsplătită în veacul vecilor, m-a salutat plină de
virtute, astfel că mi s-a părut în clipa aceea că ating toate
culmile fericirii [...] şi cum atunci a fost prima oară cind
cuvintele i s-au desprins de pe buze pentru a ajunge la
urechea mea, am încercat o asemenea desfătare încît,
îmbătat parcă, am fugit de lume refugiin-du-mă în lăcaşul
singuratic al odăii mele şi am început să cuget la această
făptură [...] (pp. 6—7).
In asemenea stări de încintare, Dante compunea versuri
în care povestea întîlnirile cu Beatrice şi simţămintele ce se
declanşau. Versurile erau întrerupte de texte în proză
(asemenea unui jurnal), izbutitul astjel să exprime mai di-
rect decit in rime ceea ce-şi amintea şi simţea.
[...] Un înger în divina minte strigă
Şi spune : „Doamne, -n lume, jos se vede
Minune-n fapt ce, strălucind, purcede
De la un suflet pîn-aci-n tărie". [...]
Găsind om demn s-o vadă, bunăoară, Acela-i simte-n el
înriurirea : Se-ntîmplă-un fapt ce-i dă lui mîntuirea,
Smerindu-1, încît uită-orice ocară. Spor dat de Domnul
nobilei ei graţii : Cel ce-i vorbi nu piere ca damnaţii.
„Cum poate o muritoare" — Amor se-ntreabă —
„Atîta de frumoasă fi şi pură ?"
Se uită-apoi la ea, şi-n sinea-şi jură
Că Domnul face-o nouă formă rară.
Culoarea perlei dată-i e podoabă,
Doar cit se cade, nu peste măsură ;
Perfectă-i cită poate fi făptură ;
Cu dînsa frumuseţea se compară. Cînd ochii-şi mişcă,
năvălesc afară Mici spirite de-amor, rănind, aprinse,
Privirea cui spre-a ei privire tinse,
Că inima — pătruns — îşi află iară. j ^^-TEan, Pe
chipul ei. Amor un loc alintă : Xu-i chip a fi privit acel loc
ţintă. [...] Merită cred să luăm ca mărturie a sentimentelor
poetice însăşi explicaţia dată de către autor în proză,
tocmai pentru că insistă asupra acelor trăsături pe care le
socoteşte esenţiale în caracterizarea calităţilor iubitei.
...Această a doua parte se împarte în două : în prima
vorbesc despre dînsa în ce priveşte nobleţea trupului său
descriind întrucîtva virtuţile eficiente care purced de la su-
fletul ei, descriind întrucîtva frumuseţile ei [...] Şi această a
doua parte se împarte în două în prima vorbesc despre
unele frumuseţi care aparţin întregii ei făpturi ; în a doua
vorbesc despre unele frumuseţi care aparţin unei anumite
părţi a făpturii ei, adică de la : Cind ochii-şi mişcă. Aceasta
se împarte la rîndul ei în două : într-una vorbesc despre
ochi, care sînt izvorul iubirii ; in a doua vorbesc despre
gură care este cn^ ţelul iubirii. Şi pentru a înlătura orice
gînd necurat, aminei tească-si cel ce citeşte că mai sus
era scris că salutul acestei ^> doamne — care se
numără printre gesturile gurii sale — a v - fost ţelul
dorinţelor mele atîta timp cit l-am putut primi. [...] (p.
31—35).
Conjirmind cele de mai sus cu privire la impresia deose-
bită pe care ochii o pot exercita, în sonetul Ai doamnei
mele ochi, Dante reia motivid cu şi mai mare claritate.
Ai doamnei mele ochi sunt purtătorii
Iubirii-nnobilind tot cu-o privire :
Cind trece, sc-ntorc toţi ca s-o admire,
Cei salutaţi îi simt în piept fiorii.
Astfel, pleeîndu-şi fruntea, robi palorii, Deplîng puţina
lor desăvîrşire ; Din faţă-i fug mînie şi mărire : Nimb,
doamne, să dăm nobilei ei glorii.
De gind smerit şi de blîndcţc stimul E inimii ce-aude
vocea-i clară ; Beat e cine-o vede prima oară. Iar umbrei ei
de zîmbet — rar spectacol — Xu-i poţi rosti nici aminti
sublimul, Atit de nobil e şi nou miracol, (p. 37—38).

O altă femeie pe care o admiră Dante este Giovana, nu-


mită si Primăvara datorită frumuseţii ei. Giovana era mi-
nunată, dar Beatrice era şi mai frumoasă. Dante recurge la
un joc de cuvinte cu sensul de prima venită şi primăvară
spre a desemna frumuseţea Giovanei, dar intenţia lui era
de a compara o frumuseţe cu una şi mai aleasă. In so-netid
în inimă simţii reia aceste viziuni, afirmind că ambele
femei în cele două întrupări reprezentau desăvîrşirea. (49)
In capitolul 26 prezentarea iubitei este şi mai elogioasă.
Această doamnă preaaleasă, despre care s-a vorbit mai
sus, a ajuns să se bucure de atîta preţuire din partea lumii,
incit, cind trecea pe stradă, oamenii dădeau fuga s-o vadă,
lucru care mă bucura nespus. Iar dacă se afla în preajma
cuiva, inima aceluia era pătrunsă de atîta cuviinţă, incit nu
mai îndrăznea să-şi ridice ochii, nici să-i răspundă la salut ;
iar despre aceasta, mulţi ar putea prin propria lor
experienţă să-mi stea mărturie înaintea celor care nu m-ar
credo. F.a păşea încununată şi învăluită de modestie,
nearătind pic de mindrie faţă de cele ce vedea şi auzea.
Mulţi ziceau după ce trecuse : „Aceasta nu e femeie, ci
unul din minunaţii îngeri ai cerului". Iar alţii spuneau : „E o
adevărată minune ; bine-cuvîntat fie Domnul, care ştie să
zămislească asemenea minunăţii !" „Iar eu zic că se arăta
atît de nobilă şi plină de toate darurile, încît cei care o
priveau erau cuprinşi de o dulceaţă atit de curată şi de
suavă, încît n-ar fi putut-o descrie ; si nici nu se afla
vreunul care, privind-o, să nu suspine pe dată. (p. 53).
[...] De aceea, trecînd mai departe, spun că doamna
mea ajunsese să fie aşa de preţuită, încît nu numai că era
onorată si lăudată ci, datorită ci, multe altele erau lăudate
si onorate. [...] (p. 54).
Din Opere minore, Editura Univers, 1971 ; traducere în
proză de Oana Bu-
suioceanu ; în versuri de Komulus Vul-
pescu.

RIME
Din ciclul Rime scrise în aceeaşi perioadă cu Vita Nuova
sini relevante textele închinate Violetei „umbră călătoare [
a lui Amor, in ochii mei ivită"', a cărei frumuseţe este soco-
tită „mai mult decît omenească" pentru că i-a vrăjit spiri-

212 383
tul. Ochilor Beatricei le sînt consacrate versurile din so-
netul următor :
[...] Din ochii doamnei mele cade-o rouă
de raze-atît de dulci, că unde-apare
se iscă lucruri nobile şi rare,
cum nici un om nu ne arată nouă ;
lumina lor pe inima mea plouă
altă spaimă şi cutremurare
că-mi zic : „N-am să mai bat pc-aici cărare" ;
ci spaima-mi treee-ntr-o dorinţă nouă.
şi iar mă-ntore unde Amor mă-nvinse
îmbărbătind privirea mea sfioasă
cc le-a simţit fulgerătoarea rază.
Din Opere minore, Editura Univers, 1971 ; traducere de
Ştefan Au^ustin Doinaş.

PARADISUL
In călătoria imaginară pe care o întreprinde în Infern şi
Purgatoriu, Dante întîlnise numeroase cunoştinţe din vre-
mea sa, dar pe Beatrice, femeia idealizată, comparată cu
îngerii, o revede în Paradis. Portretul atribuit este pe mă-
sura părerii ce şi-o formase despre puritatea şi măreţia ei.
[...] Şi dintr-o dată înc-o zi albind păru că văd, de parcă-n
cer alt soare s-ar fi aprins, azuru-mpodobind. Sta Beatrice
cu-ochii ţintă-n zare la sferele cereşti, iar ochii mei,
desprinşi de foc, sorbeau din ei licoare.
(Cintul 1 ; pp. 61—66) Ţintisem ochii-ntr-ai iubitei mele
212 384
ce-n sus privea ; şi-ncît ajunge-n ţintă Zvîcnind din arc
săgeata cu oţele, ajuns, simţii că văzul mi-1 alintă.
minune rară-n cer. [...] (Cîntul II). Tăcerea ei şi chipu-i
preschimbat curmară-a minţii mele lăcomie, Ce fără saţ
mereu ar fi întrebat. Precum săgeata care-o ţintă ştie
s-ajungă, -n timp cc coarda mai vibrează, la fel zburam
spre-a doua-mpărăţie. Şi-acelui cer cînd se dădu în pază,
frumoasa mea zîmbi şi-n licărire
planeta însăşi începu să arză. Ori dacă steaua se-mplini-
n sclipire
zîmbind cu ea, ce să mai spun de mine,
ce-n fel şi chip sint schimbător din fire. Precum în ape
străvezii şi line
trag peştii din străfund la suprafaţă.
crezînd că-i hrană ce de sus le vine, la fel văzui mii de
splendori în faţă
venind spre noi [...] „Pricep că-n nimb do raze, îi spusei,
te-nvălui şi prin ochi le răspîndeşti,
încît cînd rîzi azvîrli-n jur seîntei, dar nu ştiu, suflet
demn, nici cine eşti
şi nici de ce eşti rînduit a sta
în sfera-aseunsă-n razele cereşti." Astfel grăit-am către
dalba stea
a celui ce-mi vorbise şi-n sclipire
mai mîndră se făcu de cum era. Ca soarele ce-n propria-
i strălucire
se-ascunde-atunci cînd arşiţa de-amiază
212 385
destramă norii şi-i împrăştie-n şire, la fel de bucurie, -n
propria-i rază
întreg se-nvălui şi chipul sfint
şi-astfel ascuns grăi precum urmează în cîntul care vine-
acum să cînt. [...] (Cintul V).
Din Divina comedie, F..P.L.U.. 1965 : traducere de Eta
Boeriu.

CÎNTECUL NIBELUNGILOR

Ca şi în cazul altor popoare aflate în faza de organizare


statală şi la germani s-a simţit nevoia ca faptele de
semnificaţie să fie cîntate într-o mare epopee.
Deşi temele cîntecelor de la care s-a pornit sînt
inspirate din întîmplări mai vechi, cum ar fi masacrarea
oştilor bur-gunde de către huni în anul 434, ori rivalităţile
dintre regina francilor şi soţia regelui Neustriei, ori
răzbunarea asasinării părinţilor pusă la cale de Clotilda în
523, aspecte deja în circulcţie înainte de anid 1000,
epopeea propriu-zisă se încheagă cam în secolul al XH-lea.
După secole de uitare, epopeea este readusă la lumină
în secolul al XVIII-lea datorită iniţiativei unui poet elveţian
Johann Jakob Bodmer (1698—1783) care o publică parţial,
in 1782 epopeea va fi tipărită integral de Cristof Muller.
Cîntecul Nibelungilor este relatarea versificată a unui
lanţ de conflicte dramatice dezlănţuite pe marginea unor
212 386
evenimente istorice şi a unor rivalităţi. Viteazul Sigfrid,
prinţ de Brabant, află de existenţa Crimhildei din cetatea
Worms şi porneşte în căutarea ei. Sosit la curtea din
Worms, Guntcr, unul din fraţii Crimhildei, îl roagă pe
Sigfrid să-i acorde tovărăşie şi mai ales sprijin în expediţia
pe care urma să o facă la curtea reginei Brunhilda. Deşi
acolo întîmpină mari dificultăţi, graţie ajutorului dat de
Sigfrid, Gunter izbuteşte să o „cucerească" pe Brunhilda şi
o aduce la Worms. Gunter o va lua de soţie pe Brunhilda,
iar Sigfrid pe Crimhilda. Dar datorită unor intrigi aprinse
de rivalitatea dintre Brunhilda şi Crimhilda, prietenia
dintre Gunter şi Sigfrid este alterată. Gunter şi fraţii săi
pun la cale asasinarea lui Sigfrid. Crim-îiilda va urzi şi ea o
cruntă răzbunare prin intermediul hunilor, în momentul
cînd devine soţia lui Atila.
Dincolo de faptele legendare evocate, de un tensionat
conflict politic, epopeea este o mărturie asupra sistemului
de organizare a populaţiilor germanice, atunci încă
neunificate, şi, bineînţeles, un tablou complex al vieţii şi
moravurilor din cetăţile unde au trăit personajele prezente
în epopee.
Cum mare parte a evenimentelor povestite pare a porni
de la rivalitatea dintre cele două frumoase regine,
Brunhilda şi Crimhilda, epopeea prezintă interes în
antologia noastră prin dezvăluirea concepţiilor despre
frumuseţe reprezentate prin profilul Crimhildei, Brunhildei
şi al lui Sigfrid.
212 387
CÎNTECUL NIBELUNGILOR
Se dusese vestea peste multe cetăţi de frumuseţea
Crimhildei care trăia în Burgundia.
înflorise pe-al Burgundiei meleag o copilă de
viţă-mpărătească ;
Nicicînd s-a pomenit chip mai drag la zînă sau fiinţă
îngerească.
Crimhilda e numele pe care purtatu-l-a fermecătoarea
făptură,

De dragu-i, paloşe nenumărate, sufletele vitejilor fcţi-


frumosi
se pierdură.
De cum o vedea fiecare, ajungea de măiastră
să-se-ndrăgostcaseă. Paloşele fremătau în dogoare,
orice şoiman rîvnea s-o
peţească,
Că era domniţa frumoasă peste fire, de nu te saturai
s-o priveşti.
Harurile-i întreceau in podobire fala oricărei alte
crăio.v
împărăteşti.
Vajnici, trei regi inimoşi pre dînsa o privcgheau cu
nestinsă
sufleţire,
Anume Cunter şi Cernot, viteji, vijelioşi, destoinici
212 388
făr-asemuire,
Dimpreună cu mezinul lor frate, Cîisclher-paloş
neştiutor de
teamă.
Crimhilda fiindu-le soră, ocrotirea ei le era intru toate
dată-n
seamă.
La vestea că Sigfrid este un viteaz de ipsravă,
Crimliilda se bucură, iar sentimentul i se citeşte pe jaţă,
frumuseţea sporindu-i.
Auzind vestea, obrajii domniţei mai gingaş rumenind
se
aprinseră iară şi iară. Şi chipul ei, de mîndră
frumuseţe, de bucurare ca bujor a
roşit.
Aflind isprăvile semeţe pe care făt-viteaz de fier le-a
săvîrşit.
Sigfrid venise din ţara sa s-o vadă şi eventual să o pe-
ţească pe Crimhilda. La rîndul său era curios să o vadă.
Ori, <lat fiind protocolul regal, după zile de aşteptare şi
de cercetare de la distanţă, mai mult din relatări, acest
prilej a sosit.
Şi iată s-a fost izbucnit ivire precum apare roşcata în
zori. Cu mîndra dimineaţă ce-naintează in plutire suind
pe tulburii
nori ;

389
La care viteazul simţi că se alină inima de dor lung
obidită. Căci acum i se înfăţişă, ea altă lumină, minunea
de domniţă
iubită.
Scînteiau puzderii de nestemate într-a veşmintelor
alesătură ; Chip ce ar fi îndrăgit în suflet oricine, silit să
recunoască pe
dată
Că nimenea n-a mai văzut, pe-ntreg pămîntul, altă
frumuseţe
mai luminată
Senină precum dalba lună, cînd între pilpîitoare stele
pluteşte, Blajină ca limpedea lumină, ce deasupra norilor
în slavă
daureşte ;
într-astfel îi era strălucirea, uitrecînd pe celelalte
surate
înmiit,
încît în pieptul şoimanilor, acuma focul sufletului
neprididit
s-a înteţit.
tn timp ce Crimhilda era o fire blinda, sfioasă, manie-
rată, şi mai ales neprefăcută, Brunhilda se va dovedi o
fiinţă categorică, şireată, dură, iar caracterizările ce i se
fac, ţin mai degrabă de atribute bărbăteşti decît

390
femeieşti. Peste limanul mărilor se adeverise că o
măiastră crăiasă
domnea,
O mîndră cu care nici o altă domniţă nu se putea
asemăna. Era nemaipomenit de frumoasă, dar nu mai
puţin năprasnică
în voinicie.
Intrccind in cerbicie pe toţi vitejii, apărindu-şi
năstruşnic
buna fericire.
Improşca bolovani hăt-departe, săltînd in urmărirea
lor
căprioară.
Dar cine încumeta s-o dorească, neapărat trebuia să şi
moară :
în trei încercări de-a rîndul de nu izbutea la rămăşag s-
o
întreacă,
Se ştia dinainte că învins fiind, peţitorul sub securea
gîdei
grumazul îşi pleacă.
Altfel, Brunhilda era într-adevăr arătoasă,
cuceritoare, aşa explicîndu-se de ce atiţia crai viteji au
dorit s-o peţească, in ciuda pericolelor la care se
expuneau. Aşa o vede şi Gunter, care ii spune lui Sigfrid :
„Uite-acolo, în fereastră, mîndreţe se-arată ce privirea
desfată,
391
O fată chipeşă ce pare să fie în străvezie ninsoare
veşmîntată. O sorb cu ochii, minunîndu-mă singur de
trupu-i în semeaţă
fălnicie ;
Dacă mi-ar fi îngăduit, din tot cîrdul aleasă numai pe
dînsa
aş lua-o de soţie. [...]
După obicei, Brunhilda l-a provocat şi pe Gunter la
luptă. Momentul apariţiei ei ilustrează, dacă nu
frumuseţe, în orice caz statura şi forţa surprinzătoare a
acestei femei. Ci iat-o, s-a ivit Brunhilda într-atît de
straşnic bine înarmată, Ca şi cînd i-ar fi fost ei vrerea
împărăţiile tuturor crailor
să bată
Pieptarul ei de albă mătasă era tot cu solzi de aur
ghintuit, Din coif ferecat cu strălucire bogată obrazul
părea mai fraged
înflorit.
Acum se apropie un scutelnic, care opintind i-a fost
înmînat Scutul ei dordorat puternic, în aur roşu ferecat şi
smălţat, Cu ghinturi bine oţelite, pentru cit mai
desăvârşită apărare în lupta la care apriga fecioară se
purceda cu dîrză, cruntă
încăpăţînarc. [...]
Iară dacă vajnicul Hagăn văzu cu cîtă povară e scutul
dus, Cu ciudoasă amărăciune Tronje-viteazul, zice-se că
atuncea
392
a spus :
„Pesemne că ţie, craiule Gunter, trupul ţi-a urît a vieţii
ispită, De vreme ce ajuns-ai să peţeşti acum o muiere atît
de îndrăcit
afurisită".
Auziţi, minunaţi-vă singuri, cu ce strai venise măiastră
îmbrăcată !
Avea destule, dar ăsta era din mătasă de Azagan cu
pajuri
brodată,
O feregea fără preţ de făloasă, faldurile aruncau
licuriri
luminoase
în cute erau cusute rîuri şi iar rîuri şiragurile de
broboane
preţioase.
Apoi iată că ajutoarele bulziră, purtînd cu multă trudă
mare O suliţă năprasnică, dintre acele pentru zvîrlit la
depărtare ; Era ca o ţapină strajnic nestrunjită, lungă şi
foarte ghintuită, Iar în vîrful tăiuşului, ac bine să
străpungă, era pe două
muchii şlefuită.
La greutatea astei măzarce, auziţi ce minciuni s-au
adeverit : Că la o sută ocale fier din cel negru în tulpina ei
au călit Trei calfe din oastea Brunhildei abia izbuteau de
o tîrîiau ; Nădejdile falnicului crai Gunter, din îngrijorare
dezmeticite
393
gîndurau.
Gîndea craiul în sine acuma : „Dar asta oare ce să mai
fie ? Tartorul din iad şi încă nu se poate potrivi, la atîta
urgie. Dacă acum pe Rin, la mine-acasă, aş şti că m-aş mai
afla,
Ca să pornesc s-o peţesc, mult şi bine-ar tot putea
dumneaei
adăsta.
Personajul cel mai important al epopeii, deşi va
dispărea din scenă cam pe la jumătatea ei, este un prinţ
din Ţara de Jos, care auzind de frumuseţea Crimhildei,
porneşte în căutarea ei. Spre a-i cîştiga simpatia
realizează o serie de isprăvi şi-l ajută pe fratele ei să
dobîndească mina Brunhildei. Dar să vedem cum este
prezentat. De frumuseţea şi vitejia făt-feciorului ăsta
destule am să vă
grăiesc
Răspînditu-s-a peste ţări şi mări faima frumosului
cocon
domnesc,
Că repede preste otare şi mare, nălţatu-s-a al lui falnic
nume. Hei, ce mai trainică strălucire şi-a mai durat el,
voinicul,
pe-astă lume !
Sigfrid se numea făt-viteazul, paloş poreclit, pace
izbînditoare, Destul de mulţi viteji de seamă braţul lui
pus-a la grea
394
încercare,
Curînd numele în renume peste fruntarii crescut a
zburat. Hei, în acea Burgundic-ţeară, cîte paloşe trufaşe i
s-au fost
închinat.
N-apucaseră nici măcar tulcie asupra buzelor să-i fi
fost
mijit,
Şi paloşul făptuise isprăvi cu duiumul, de care o lume
s-a
uimit.
Din gură în gură li se poartă pomenire, însoţită de
cîntece
pe strună.
Pînă azi nici nu încăpură în cîntece toate măreţele lui
isprăvi
să se spună.
încă din fragedă junie Sigfrid începu cu osebire
voinicie
s-arate,
Braţul lui cu neîntrecută tărie dovedea mereu minuni
nenumărate.
Cit creştea zi de zi trupu-n frumuseţe, faima în
destoinicie
creştea ;
Jupîniţele-1 sorbeau din ochi de-atîta mîndreţe,
sufletul lor
395
înfiorat tresărea. [...]
In acest ton se dau şi alte detalii despre concomitenta
dintre frumuseţe şi cunoştinţe, înţelepciune şi vitejie,
aceasta ilustrînd limpede concepţia despre completa
formare a unui principe.

Rar foarte tînărul ostaş avînta călare, fără a fi însoţit de


i*]arc
alai ;
Muma lui il împodobea la pornire cu cel mai mîndru f^mic
strai.
Dascăli aleşi, tobă de carte, îi tot îmbrăcară gîndul cu
înţelepciune*
încît ajunse să cucerească tcări şi oameni prin făptura iui
cu
har de minune;
Cînd plini vîrsta la care se cădea îndeletnicirea armelor sa
mînuiasca »
Rîvna de a cuceri al unei domnite suflet îi flori
feciorelrUc 'l1
gînd,
Al unei domniţe căreia dragoste ncstăvilitiă să îi tot
încilino
în cucernic gînd blînd. ţ'"* într-un moment al expediţiei
sale către cetatea prea JruZ moaşei Crimhilda, ţara lui
396
Gunter, epopeea ni-l prezinta pe Sigfrid şi oştenii săi ajunşi la
porţile cetăţii Worms. Pre~ zentarea generală ne ajută să
deducem strălucirea ve'şfi&VT telor şi armelor celor ce-l
însoţeau, deci cu atît mai mllU fala prinţului Sigfrid.
A şaptea dis-dimineaţă, călării din Worms pe prundiş
tropoti*1^' Straiele dalbe seînteiau înflorite, în aur roşiatic
strălucind. Hamuri şi săi de aşijderi erau bătute-n ţinte de
aur curat. Bidivii aleşi de Sigfrid-viteazul tot unul şi unul nu-
ncetiiU--*11}
buiestrul legănat. [•**] Domniţele, cînd l-au văzut
intrînd în cetate, au aVuî prilejul să admire oastea lui
Sigfrid, dar mai cu seamă sa constate „că-l prindeau bine
veşmintele leite" şi că nar<&a sprinten, mlădios".
Sigfrid este prezentat drept cel mai viteaz, el învingi*1 .
în orice încercare, generos, pentru că este dispus să TiV}
umilească pe cei învinşi, ci dimpotrivă să şi-i ia ca aliatţ* iar
în ce priveşte pe fraţii Crimhildei să-i şi ajute în peP*~ rea
Brunhildei, să-i scape de la moartea pe care aceasta o
uneltea împotriva lor, s-o învingă în numele lui Gunler etc.
Sigfrid se dovedeşte un cavaler, un prinţ viteaz, înţe" lept,
prudent, manierat.
Din Cintccul nibclungilor, E.S.P.L.. A-» 1958 ;
repovestit de Adrian Maniu.

V
FRUMUSEŢEA ILUSTRATĂ ÎN OPERELE RENAŞTERII

397 221
Războaiele locale, exodul populaţiilor venite in Europa
dc prin Asia, ambiţiile de glorie cavalereşti au trecut o dată
ci^. evul mediu. Acum are loc mai degrabă o stabilitate,
cetăţile^ înregistrează o înflorire economică, se creează
disponibilităţ L pentru artă, iar spiritul artiştilor şi filozofilor
se întoarce cic nuii viultă stăruinţă şi interes spre
problemele umane.
Poeţii cîntă frumuseţea angelică a iubitelor lor cu părul
răsfirat in unde, cu obrajii îmbujoraţi, cu lumini ale
sincerităţii şi duioşiei în priviri, cu mers Un — în ansamblu
un corp uman conturat din linii dulci, armonioase, gingaşe
(Laura la Petrarca, Julieta la Shakespeare, Dulcineea şi
Doroteea la Cervantes etc.)
Elogiind frumuseţea iubitelor, poeţii le compară cu
îngerii, soarele, stelele. Petrarca spune, de pildă, că atunci
cînd apare* Laura, pare a vedea nu doar un soare ci doi:
„Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare".
Văzînd-o pe Doroteea, cei trei bărbaţi care au întîlnit-o
în pădure, pe malul unei ape, sînt uimiţi de frumuseţea ei
şi-şi spun că nu este fiinţă omenească, ci un înger din ceruri.
Pletele bălaie răsfirate pe umeri erau pizmuite pînă şi de
razele soarelui, picioarele îi erau albe ca de alabastru, iar
mîinile erau asemuite cu fîşiile de zăpadă.

398 221
Romeo, văzînd-o, la riadul său, pe Julieta spune că „nu-s
pămîntene asemenea comori !", iar in alt loc : „Ce licăr
joacă in fereastră ? Ah ! răsare ziua — Julieta-i soare ! Te-
îialţă soare dalb !"
Montaigne, cu simţul său analitic şi mai ales critic,
făcea, printre primii, observaţia că înfăţişarea frumoasă a
omului nu presupune întotdeauna şi bunătate sau corolarul
virtuţilor. Pascal propunea să fie înţeles omul ca fiinţă
complexă şi contradictorie, cu lumini şi umbre „tiici înger,
nici aninuil", dar
Rar foarte tînărul ostaş avînta călare, fără a fi însoţit de
mare
alai ;
Muma lui îl împodobea la pornire cu cel mai mîndru
falnic
strai.
Dascăli aleşi, tobă de carte, îi tot îmbrăcară gîndul cu
înţelepciune.
încît ajunse să cucerească ţeări şi oameni prin făptura lui
cu
har de minune.
Cînd plini vîrsta la care se cădea îndeletnicirea armelor

mînuiască ;
Rîvna de a cuceri al unei domniţe suflet îi flori feciorelnic
în
gînd,
399 221
Al unei domniţe căreia dragoste ncstăvilitiă să îi tot
închine
în cucernic gînd blînd. [...] într-un moment al expediţiei
sale către cetatea prea frumoasei Crimhilda, ţara lui
Gunter, epopeea ni-l prezintă pe Sigjrid şi oştenii săi ajunşi
la porţile cetăţii Worms. Prezentarea generală ne ajută să
deducem strălucirea veşmintelor şi armelor celor ce-l
însoţeau, deci cu atît mai mult fala prinţului Sigfrid.
A şaptea dis-dimineaţă, călării din Worms pe prundiş
tropotind, Straiele dalbe seînteiau înflorite, în aur roşiatic
strălucind, Hamuri şi săi de aşi jderi erau bătute-n ţinte de
aur curat, Bidivii aleşi de Sigfrid-viteazul tot unui şi unul nu-
ncetineau
buiestrul legănat. [...] Domniţele, cînd l-au văzut intrînd
în cetate, au avut prilejul să admire oastea lui Sigfrid, dar
mai cu seamă să constate „că-l prindeau bine veşmintele
leite" şi că „arăta sprinten, mlădios".
Sigfrid este prezentat drept cel mai viteaz, el învingînd în
orice încercare, generos, pentru că este dispus să nu-i
umilească pe cei învinşi, ci dimpotrivă să şi-i ia ca aliaţi, iar
în ce priveşte pe fraţii Crimhildei să-i şi ajute în peţi-rea
Brunhildei, să-i scape de la moartea pe care aceasta o
uneltea împotriva lor, s-o învingă în numele lui Gunter etc.
Sigfrid se dovedeşte un cavaler, un prinţ viteaz, înţelept,
prudent, manierat.
Din Cîntccul nibelungilor, E.S.P.I,.A., 1958 ;
repovestit de Adrian Maniu.
400 221
V
FRUMUSEŢEA ILUSTRATĂ ÎN OPERELE RENAŞTERII

Războaiele locale, exodul populaţiilor venite în Europa


de prin Asia, ambiţiile de glorie cavalereşti au trecut o dată
cu evul mediu. Acum are loc mai degrabă o stabilitate,
cetăţile înregistrează o înflorire economică, se creează
disponibilităţi pentru artă, iar spiritul artiştilor şi filozofilor
se întoarce cu mai multă stăruinţă şi interes spre
problemele umane.
Poeţii cîntă frumuseţea angelică a iubitelor lor cu părul
răsfirat in unde, cu obrajii îmbujoraţi, cu lumini ale
sincerităţii şi duioşiei în priviri, cu mers lin — în ansamblu
un corp uman conturat din linii dulci, armonioase, gingaşe
(Laura la Petrarca, dulie ta la Shakespeare, Didcineea şi
Doroteea la Cervantes etc.)
Elogiind frumuseţea iubitelor, poeţii le compară cu
îngerii, soarele, stelele. Petrarca spune, de pildă, că atunci
cînd apare Laura, pare a vedea nu doar un soare ci doi:
„Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare".
Văzînd-o pe Doroteea, cei trei bărbaţi care au întîlnit-o
în pădure, pe malul unei ape, sînt uimiţi de frumuseţea ei
401 221
şi-şi zpiui că nu este fiinţă omenească, ci un înger din ceruri.
Pletele bălaie răsfirate pe umeri erau pizmuite pînă şi de
razele soarelui, picioarele îi erau albe ca de alabastru, iar
mîinile erau asemuite cu fişiile de zăpadă.
Romeo, văzînd-o, la rîndul său, pe Julieta spune că „nu-s
pămîntene asemenea comori !", iar în alt loc : „Ce licăr
joacă in fereastră ? Ah ! răsare ziua — Julieta-i soare ! Te-
nalţă soare dalb !"
Montaigne, cu simţul său analitic şi mai ales critic,
făcea, printre primii, observaţia că înfăţişarea frumoasă a
omului nu presupune întotdeauna şi bunătate sau corolarul
virtuţilor. Pascal propunea să fie înţeles omul ca fiinţă
complexă şi contradictorie, cu lumini şi umbre „nici înger,
nici animal", darcapabil de cunoaştere şi de autodepăşire.
Ori tocmai acest mesaj parc de reţinut şi anume
capacitatea omului de a fi mai bun, mai drept, în stare să
caute şi să afle adevărul, virtuţile — atribuie ale profilului
moral.
Aşa cum şi Castiglione demonstra în Curteanul, omul nu
este superior în primul rînd prin obîrşia moştenită, ci dobin-
deşte nobleţe prin însuşirea unor purtări alese. Frumuseţea
dăruită de natură poate fi pusă în evidenţă, chiar ajutată,
dar numai cu condiţia de a nu depăşi măsura, limitele
firescului.
Gînditorii şi mai ales artiştii vădesc interes pentru om şi
natură, sint preocupaţi de trăsăturile ce caracterizează
personalitatea unmnă şi de valorile antichităţii. Vitruviu
402 221
formulind principiile despre arhitectură consideră că
frumuseţea constă în armonia cu raţiunea, in armonia
părţilor (simetria), şi considera îuitura ca model
indispensabil pentru artă. De aici decurge şi opinia că omul
este un model de simetrie şi proporţie.
L. Ghibefti vorbind de rolul proporţiei in realizarea
frumuseţii spunea că atunci cînd membrele sint
proporţionate cu faţa, forma de ansamblu va fi frumoasă
chiar dacă membrele în sine nu sînt frumoase.
Lorenzo Valla era convins că frumuseţea omului merită
elogiată şi că acei care nu fac acest lucru au un suflet mic,
sărac.
„Frumuseţea e cel mai desăvirşit dintre darurile făcute
de Dumnezeu omului" spunea Firenzuola în sec. XVI. Pînă şi
un stareţ din Florenţa, Girolamo Savonarola se exprima
elogios la adresa frumuseţii omului, care este mai presus de
cea artistică. După opinia sa, frumuseţea nu constă în
culori, ci în acea calitate care rezultă din proporţia şi
potrivirea membrelor şi ale celorlalte părţi ale corpului. „O
femeie este frumoasă nu fiindcă are nas frumos sau miini
frumoase, ci doar dacă toate proporţiile sînt cum se cuvine
intr-însa. De unde vine atunci frumuseţea aceasta ? Dacă
cercetezi adine, vei vedea că vine din suflet", susţinea
Savonarola *.
Michelangelo Buonaroti, îndrăgostit la rindu-i de
frumuseţea omului, chiar dacă o considera oglindă a
divinităţii, scria în sonetul 42 :
403 221
„Văd adevărul frumuseţii oare cu ochii mei, Amor, te rog
răspunde, sau poate-l port lăuntru...
Din ea frumuseţea naşte, însă creşte trecînd prin ochi
spre casa ideală, spre suflet...*
Charon sada şi el extaziat că „Nu este nimic mai frumos
decît chipul, care este un rezumat al sufletului, e faţa şi
icoana sufletului..."
Preocuparea pentru om, artă, frumuseţe, în Renaştere,
ia o amploare deosebită, antrenînd multe spirite nu numai
în crearea de opere menite să-i preamărească virtuţile, dar
să şi analizeze şi să comenteze principiile artistice. In secolul
XIX, Jăkob Burckhardt, consacră Renaşterii un studiu,
ilustrmd marea efervescenţă culturală a epocii. In legătură
cu idealul de frumuseţe, aminteşte şi rezumă opinia lui
Agnolo Firenzuola (1493—1543), autor al unor scrieri
consacrate frumuseţii şi iubirii : Dialog despre frumuseţea
femeilor şi Convorbiri despre iubire. Vom cita aici un text
din Burckhardt, ca o sinteză a părerilor epocii în privinţa
frumuseţii.
„în secolul al XVI-lea apare Firenzuola cu scrierea sa deo-
sebit de interesantă asupra frumuseţii feminine. Trebuie
mai întîi să distingem între ceea ce a învăţat de la autorii
antici, privitor la proporţiile trupului după lungimea
capului, la unele noţiuni abstracte ş.a.m.d. Restul sînt doar
observaţii personale, întemeiate pe exemple : tinere femei
şi fete din Prato. întrucît opusculul său este un fel de
prelegere pe care o ţine în prezenţa femeilor din Prato,
404 * La fel de sugestive sînt şi 221

versurile din madrigalul 164 :


adică în faţa celui mai sever dintre tribunale, trebuia să
rămînă cît mai aproape de adevăr. Principiul lui, după cum
mărturiseşte el însuşi, este acela al lui Zeuxis şi Lucian : o
reunire a frumuseţilor de detaliu, pentru obţinerea unei
frumuseţi mai înalte, a frumuseţii prin excelenţă. Defineşte
efectul culorilor pielii şi părului ; dă preferinţă acelui
„biondo" ca fiind cea mai frumoasă culoare a părului,
înţelegând însă prin aceasta o nuanţă de galben care tinde
spre castaniu. Pe de altă parte, vrea ca părul să fie des,
buclat şi lung, fruntea senină şi de două ori mai lată decît
înaltă, pielea strălucitoare (candido), dar nu de un alb palid
(bianchezza), sprîncenele întunecate, mătăsoase, mai
bogate la mijloc decît la extremităţi, subţiindu-se către
urechi şi nas,

albul ochilor să aibă reflexe albăstrui, irisul să nu fie


chiar negru, deşi toţi poeţii cintă „Occhi negri" ca dar al lui
Venus, în timp ce ochii multor zeiţe aveau culoarea albastră
a cerului, iar cei bruni, avînd o expresie blinda şi veselă,
erau cei mai iubiţi. Ochiul însuşi trebuie să fie destul de
mare şi uşor proeminent ; pleoapele cele mai frumoase sint
albe cu mici vinişoare roze abia zărindu-se ; genele să nu fie
nici prea dese, nici prea lungi, nici prea întunecate ; orbita
să aibă culoarea obrajilor.
Urechea, de mărime mijlocie, bine lipită de tîmple,
trebuie să fie mai colorată în părţile proeminente decit în
405 221
părţile plate ; marginea să fie uşor transparentă şi de un
roşu strălucitor ca un sîmburc de rodie. Tîmpiele cele mai
frumoase sînt albe, plate, nu prea înguste.
Roşcata obrajilor trebuie să crească o dată cu rotunjimea
lor ; nasul, care hotărăşte în mare măsură frumuseţea
profilului, trebuie să scadă în partea de sus, uşor şi uniform.
Pe la mijloc, poate avea o mică proeminenţă, nu însă într-
atit încît să rezulte un nas acvilin prea marcat, care, de
regulă, displace la femei ; partea de jos să fie mai uşor
colorată decît urechile, dar nu de un alb fără viaţă ; peretele
care desparte nările să aibă deasupra buzelor o uşoară
carnaţie. Autorul cere ca gura să fie mai degrabă mică decît
mart1, să nu fie nici ascuţită nici plată, buzele să nu fie prea
subţiri, ci plăcut potrivite una peste alta, iar cînd femeia
deschide gura întîmplător, adică fără să ridă ori să
vorbească, să i se vadă, cel mult şase dinţi de sus. Gropiţa
de pe buza superioară, uşoară răsfrîngere a buzei
inferioare, un suris drăgălaş în colţul sting al gurii etc. Toate
acestea constituie atracţiile speciale. Dinţii să nu fie prea
mici. să fie regulaţi, bine separaţi unul de altul şi să aibă
nuanţa fildeşului. Culoarea gingiilor nu trebuie să fie prea
închisă, nici roşie, ori să amintească culoarea catifelei.
Bărbia să fie rotundă, nici prea teşită, nici prea ascuţită şi,
pe partea mai ridicată, puţin colorată ; gloria ei este
gropiţa. Gîtul trebuie să fii' alb şi rotund, mai degrabă prea
lung decit prea scurt. — mărul lui Adam abia bănuit. La
orice mişcare, pielea să formeze cute frumoase. Umerii îi
406
pretinde laţi, iar în ceea ce priveşte pieptul, consideră
amploarea lui ca cea mai înaltă cerinţă a frumuseţii ;
altminteri părţile osoase să fie abia vizibili-, iar pieptul în
întregul lui să aibă linii armonioase şi culoarea
«candidissirtio».
Piciorul să fie lung — şi în partea de jos gingaş, fluierul
piciorului nu prea uscăţiv, pulpele albe şi puternice. Vrea ca
laba piciorului să fie mică, totuşi nu slabă, iar tot piciorul
trebuie să fie de culoarea alabastrului. Braţele să fie de
asemeni albe, iar spre umeri uşor roşii ; să fie cărnoase şi
muşchiu-loase, dar netede şi dulci ca ale Pallas-Athenei,
cînd stătea în faţa păstorilor de pe muntele Ida — cu alte
cuvinte, carnaţia lor să fie fragedă, graţiocisă şi totuşi
puternică. Firenzuola doreşte ca mina să fie albă, dar mare
şi destul de plină, să fie dulce la atingere ca mătasea, iar
înăuntru, palma să fie roză, străbătută de linii nu prea
multe, dar bine definite, fără dese încrucişări, să n-aibă
ridicaturi prea mari, spaţiul dintre degetul mare şi arătător
să fie viu colorat şi fără riduri, degetele lungi şi fine, iar
către terminaţii să se subţieze ; unghiile să fie strălucitoare
şi roze, puţin bombate, nici prea lungi, nici prea pătrate,
nedepăşind degetele mai mult decît grosimea muchiei unui
cuţit". [...] (pp. 79—87)
Din Cultura Renaşterii in Italia, E.P.L.
(B.P.T.), voi. II, 1969.

407
FRANCESCO PETRARCA
(1304—1374)
Francesco Petrarca (fiul lui Petracco din Parenzo, notar
la Florenţa, exilat in 1300 şi stabilit in Franţa) studiază juris-
prudenţa la Montpellier şi apoi la Bologna, dar se simte
atras mai degrabă de literatură. Călătoreşte prin Italia,
Franţa, Flandra, Germania. In 1340 Parisul şi Roma se oferă
să-l încoroneze ca poet. In 1358 se stabileşte la Milano. Este
trimis ambasador la Praga şi Paris. Intre 1361—1367 a trăit
la Veneţia, apoi la Parma.
Deşi a avut parte de numeroase împliniri, demnităţi şi
onoruri, Petrarca s-a făcut cunoscut nu nunuii italienilor ci şi
lumii întregi prin cîntecele sale — 366 de poezii cuprinse în
culegerea II Canzoniere. Alături de poeziile patriotice sau
critice la adresa corupţiei, de un mare ecou s-au bucurat
cele închinate unei tinere femei, Laura, rămasă celebră
tocmai datorită scrierilor poetice inspirate de frumuseţea
ei. Spre deosebire de alţi poeţi ai vremii care elogiaseră şi ei
frumuseţea iubitelor, Petrarca a vădit o reală pasiune
omenească pentru eroina versurilor sale, devenită un ideal
nepieritor, un simbol al dragostei poetului.
CANŢONETE

408
în vînt, de aur păru-i se resfira în unde Şi vîntu-n mii de
bucle i-1 răsucea alene ; Erau înflăcărate luminile-ntre gene,
Luminile privirii ce parcă azi se-ascunde.
Obrazul ei, ca para era de-mbujorat. Priveliştea azi nu
ştiu de-a fost adevărată... E, dar, minune mare că m-am
aprins pe dată, Eu care-am fost de-a pururi spre dragoste-
nclinată
Avea un glas din ceruri, iar pasu-i pe cărare Era un pas de
înger şi nu de muritoare : Lumină vie, spirit ceresc văzui în
ea... [...]
(In vînt, de aur păru-i se resfira în unde, p. 51.J Din ochii-
ţi lovitura porni ucigătoare, Că nu mi-i leac nici timpul, nici
solitarul loc : Şi numai de la tine purced vînt, soare, foc, Cari
m-au adus în această nefericită stare.
Obrazul tău mi-i soare ; gindurile-s săgeata ; Dorinţa —
foc. Cu astfel de arme-Amor e gata Să-mi ia vederea, să mă
prindă şi străpungă
Iar îngerescul cîntec şi dulcile-ţi cuvinte
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sînt vîntul fără milă ce viaţa mi-o alungă.
(Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale, p. 60.)
în care colţ din ceruri şi-anume ce tipare Găsi model
natura, atunci cînd făuri Făptura cea mai dragă ? Creînd-o
ea voi S-arăte lumii cită putere-n ceruri are !

409
Ce zînă în pădure, ce nimfă la izvoare Atît de blonde
bucle a desfăcut cîndva ? Ce inimă, atîtea virtuţi a strîns în
ea ? Deşi virtutea asta e-n veci ucigătoare !

Divina frumuseţe e pentru toţi poveste, Cînd ochii dragii


mele nu i-au privit nicicind Acea căutătură ce-atît de dulce
este.
Şi nu va şti cum Amor ucide şi alină Acel ce n-a văzut-o
cît de suav suspină, Vorbind atît de dulce şi dulce *urîzînd.
(In care colţ din ceruri şi-anume-n ce tipare, p. 64.) Aşa cum
rezultă din strofele citate, poetul are unele preferinţe, ori
mai bine zis admirînd-o în armonia sa plină de farmec,
revine în poeziile sale la ochi şi privire, la păr, la chip, la
mers etc.; „privirea ei cea dulce" îl săgeată, privirea ei
senină îi atrage gîndurile, „adîncii şi frumoşii ei ochi" îl
răniră şi de aceea totdeauna va pomeni de acei „adinciţi
ochi cu raze pătrunzător senine" ce i s-au ascuns în suflet „şi
au aprins seîntei".
(Privirea ei cea dulce..., p. 48.), cum tot în ochi el a citit
nundria şi sfiala (p. 72)
Mîna Laurei era „albă ca narcisa", ca vălul şi gingaşă (p.
40); obrazul „ca para era de-mbujorat" n-ar fi putut fi pictat
de oricine ci doar de către un geniu (ori este de ştiut că atît
Praxiteles cît şi Fidias au fost mari sculptori ai Antichităţii.
Din păcate pentru poet, dragostea a rămas neîmpărtăşită,
întrucît „Ascunsă stă sub chipul alb şi umil de înger / O

410
inimă de piatră, în veci ne-nduplecată". Şi după moartea
Laurei, Petrarca îi poartă imaginea chipului în suflet:
„îngălbenit-ai, Moarte, cel mai frumos obraz Ce s-a văzut
vreodată, şi ochi frumoşi ai stins".
(Ingălbenit-ai, Moarte..., p. 93.) Vai ! ochii dulci pe care
cu foc eu i-am cîntat Şi braţele şi trupul, şi chipul fără
seamăn [...] Şi buclele de aur cu unde şi sclipire, Şi gura
luminată de zîmbete, de vis, Ce-au preschimbat pămînt in
dulce paradis — Azi pulbere sînt toate...
(Vai! ochii dulci..., p. 96.)
„în mijlocul atîtor femei fermecătoare. Aceea fără
seamăn în lume li-i regină ; Obrazul ei cel fraged păleşte-a
lor lumină, Cum stelele pier toate cînd soarele răsare."
(In mijlocul atîtor femei fermecătoare, p. 76.)

Comparaţia de aici este reluată in alt loc şi nmi intens in


favoarea Laurei, care nu mai este raportată doar la alte
femei, ci egalată chiar cu soarele.
„Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt, Cresc două
răsărituri : un soare şi-un alt soare Cu frumuseţi şi raze la fel
de izbitoare. Că pînă şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt." (p.
80) Aceste laturi ale frumuseţii — aparenţa îneîntătoare a
chipului, a părului, a miinilor, a mersului sau glasidui etc.
— îşi găsesc o completare destul de bogată în frumuseţea
calităţilor de altă natură, a virtuţilor.
411
„M-au prins pe veci în mreajă : ispita frumuseţii Şi graţia
şi cinstea, şi gingaşele şoapte"
(Amor mi-i călăuză, p. 74.) Şi o revăd sfioasă între femei
alese — Un crin printre-albăstrele părînd. Nici frămîntată,
Nici liniştită. Numai de teamă-nfiorată ; De alte suferinţe nu
se părea să-i pese.
îşi lepădase-atîtea podoabe-obişnuite :
Ghirlănzi... mărgăritare... uşoare catifele...
Şi rîs zglobiu, şi cîntec, şi dulce grai uman."
(Ce frică... p. 79.) Purtarea ei rezervată, determinată de
reţinerea morală, ii atrag din partea poetului uneori
reproşuri, dar şi aprobarea, calificativul elogios de înger cu
purtare sfintă.
„Unde-i senina frunte ce numai cu-o uşoară
încreţitură fost-a stăpînă vrerii mele ?
Unde-i frumoasa geană şi cele două stele
Ce-au dat rătăcitoarei vieţi lumină clară ?
Unde — aleasă minte, bun-simţ, sfioase, prea-curate ?
Unde — acele rare virtuţi înmănunchiate Căror atîta vreme
le-am fost o jucărie ? [...]
(Unde-i senina frunte..., p. 98.)
Suflet frumos — acuma smuls trupului frumos Cum Firea
altu-n lume n-a mai urzit — te-apleacă Din ceruri către viaţa-
mi obscură şi săracă...
(Suflet frumos..., p. 102.)

412
Grai drăgăstos şi galeş, al cărui zvon de vis Hăsfrînt-a
curăţie, şi cinste şi blîndeţe ; Floarea virtuţii dalbă, izvor de
frumuseţe...
(Molatece respingeri..., p. 109.)
Din Sonete, Editura Tineretului, 1969,
(C.M.F.P.) ; traducere de Lascâr Seb;i«,
tian.
FRUMUSEŢEA FIZICA
Dialogul lui Petrarca opune cele două păreri extreme în
aprecierea frumuseţii umane — pe de o parte aceea conform
căreia viaţa trebuie trăită intens, bucurîndu-ne de plăcerile
dragostei, pe de alta opinia celor ce susţin că frumuseţea
fizică, fiind pieritoare şi înşelătoare, ar trebui trecută în
planul doi sau chiar ocolită ca preocupare. In locul acesteia
este propusă preferinţa pentru frumuseţea spirituală, care
este de durată, nealterabilă. Cele două personaje simbol —
Bucuria şi Raţiunea — recurg la unele exagerări spre a-şi
susţine punctele de vedere. In final se ajunge la concluzia
firească, adică la împletirea frumuseţii fizice cu cea
spirituală (cu virtutea) ceea ce ar conduce la situaţia cea mai
fericită. Bucuria — Frumuseţea fizică primează.
Raţiunea — Nu este mai statornică decît timpul : cu el
vine, cu el pleacă. Dacă poţi, opreşte timpul din scurgerea
lui, şi atunci frumuseţea se va putea opri şi ea în loc. Bucuria
— Frumuseţea fizică este o primă calitate importantă.
Raţiunea — Te sprijini pe o bază fără consistenţă. Chiar şi

413
trupul trece ca o umbră, şi tu mă asiguri că îţi va rămîne o
calitate trupească pur vremelnică ? Calităţile acestea pot să
dispară, rămînînd neclintită numai substanţa, dar dacă
dispare substanţa, nu "s-ar putea să dispară şi ele. Fără a
mai ţine seamă de faptul că dintre toate calităţile care
părăsesc un trup muritor, nici una nu ne lasă mai repede
decît frumuseţea. Floarea ei delicată, de îndată ce se iveşte,
se veştejeşte chiar sub ochii celui care o admiră şi o laudă. O
ofileşte o brumă şi o scutură o adiere de vînt ; este culeasă
de o mînă duşmană, sau călcată în picioare de oricine trece
peste ea. Mîndreşte-te aşadar şi bucură-te ; iată că vine eu
paşi mari cea care te va dezgoli de sus pînă jos pe tine, care
te va acoperi cu un văl subţire ; moartea singură arată
valoarea frumuseţii omeneşti.
Şi nu numai moartea ; este deajuns şi bătrîneţea, însăşi
scurgerea cîtorva ani, ba chiar o neaşteptată febră de cîteya
ore. Afirmaţia nu trebuie luată in sensul exact al cuvintelor,
ci in ideea că abia după moarte se vede dacă omul respectiv
a fost o personalitate cu adevărat frumoasă. Un filozof spu-
nea, de altfel, că abia după moarte ne dăm seama şi de fe-
ricirea sau nefericirea omului.
De altfel chiar dacă nu ar interveni nici o influenţă din
afară, frumuseţea se consumă în cursul existenţei sale,
termi-nîndu-se în neant. Iar bucuria pe care o aduce cu ea,
cînd este desăvîrşită, nu se asemuieşte cu durerea pe care o
lasă cînd ne părăseşte. Dacă nu greşesc, a exprimat odată
acest lucru frumosul împărat roman care scria unui prieten :
414
„Nu uita, nimic nu este mai plăcut decît frumuseţea, şi nimic
nu e mai trecător docit oau *. Dai chiar dacă ar fi un dar al
naturii, durabil şi constant, nu reuşesc să înţeleg ce anume
are ca atit de atrăgător această strălucită graţie, deloc
substanţială, nici măcar în ceea ce îl priveşte pe om :
acoperă o cantitate de urîţenie şi de lucruri revoltătoare cu
un strat de piele subţire ca un văl care amăgeşte si incintă
simţurile E bine, aşadar, să ne bucurăm de bunurile reale şi
solide, nu de cele deşarte şi schimbătoare.
Bucuria — Frumuseţea fizică este plină de o rafinată
eleganţă. Cele două personaje simboluri, în combaterea
argumentelor potrivnice recurg totuşi la exagerări.
Argumentul în sine fiind adevărat, nu trebuie şi generalizat.
De fapt este adevărat şi ce spune Bucuria, că frumuseţea
este plină de o rafinată eleganţă, dar şi ce spune raţiunea e
adevărat, că uneori frumuseţea a dăunat. Aşa ar trebui
judecate dialogurile şi mai departe, nu rigid, in limita
replicilor. Raţiunea — Eşti legat la ochi, ai lanţuri la picioare
şi aripile grele : nu-ţi va fi uşor să descoperi adevărul, să
urmezi virtutea, şi nici să-ţi înalţi sufletul cît mai sus.
Frumuseţea a pus piedici multora care tindeau spre
onestitate şi i-a aruncat în extrema cealaltă.
Bucuria — Frumuseţea fizică este miraculoasă. Raţiunea
— Spui bine : miraculoasă. într-adevăr, ce este
* mai extraordinar decît asemenea vanitate ? La
Suetoniu, ce eforturi nu se supun ! Cîte sacrificii îşi
Domiţian,
impun, nu pentru a fi frumoşi cu ade-
18,2. 230
415
[ irut, «i numai pentru a se face frumoşi şi, în acelaşi
timp, . 11 • • lucruri oneşti1, folositoare şi necesare nu
neglijează !
Acest mod al unora de a „se face frumoşi" cu orice chip,
in mod forţat este combătut adesea de scriitori şi moralişti,
luntrit că o asemenea atitudine nu izbutea să conducă la
realizarea frumuseţii reale, la armonia dintre trup şi suflet, I I
doar la aparenţe, la falsitate şi nefiresc, la nevoia de
mască, la dedublări condamnabile, la artificializare.
Păstrează pentru tine — nu te invidiez — acest bun de • uita
durată şi caduc, această bucurie deşartă. Te asigur că ai un
duşman în casă şi, ceea ce este mai rău, ai un duşman gingaş
şi graţios. El îţi răpeşte şi timpul şi liniştea ;.te torturează
continuu şi-ţi pricinuieşte necazuri ; un foc încins de patimi ;
o poartă larg deschisă atît urii cît şi iubirii. Dacă vei fi pe
placul femeilor, vei fi urit de bărbaţi sau cel puţin suspectat.
Pentru că nimic nu aprinde gelozia soţilor ca frumuseţea fi-
zică, ea fiind dorită cu cea mai mare ardoare. Nimic nu tul-
bură mai puternic sufletele, şi de aceea nimic nu este privit (
II mai multă neîncredere. Bucuria — Frumuseţea este
extraordinară.
Raţiunea — Şi-i îndeamnă pe tinerii fără judecată să tindă
spre ceva nu absolut necesar, pînă ce ajung să creadă că pot
folosi acest bun, socotindu-1 îngăduit în măsura în care e do-
rit, fără a se gîndi la ceea ce trebuie într-adevăr. Fapt care a

416
provocat multe morţi premature. Bucuria — Frumuseţea
este rară.
Raţiunea — Dar peste puţin timp, această frumoasă faţă
colorată va căpăta o cu totul altă înfăţişare. Părul blond va
cădea şi firele rămase vor încărunţi ; obrajii delicaţi, această
frunte netedă, vor fi brăzdate de zbîrcituri adinei. Ochii
aceştia strălucitori şi senini ca două stele luminoase vor fi
întunecaţi de un văl de tristeţe ; dinţii albi luminoşi ca
fildeşul, vor fi acoperiţi de o crustă urîtă şi nu numai că îşi
vor pierde culoarea, ba chiar vor părea a fi alţii. Capul drept
umerii cîndVa vînjoşi, se vor încovoia ; gîtul delicat şi neted
se va încreţi de zbîrcituri ; vei ajunge chiar să te gîndeşti că
mîinile acestea aspre şi picioarele devenite între timp
diforme nu sînt ale tale. Inutil să merg mai departe : va veni
ziua cînd, privin-du-te în oglindă nu te vei mai recunoaşte. Şi
toate aceste urîţenii, pe care tu le crezi foarte îndepărtate,
te asigur că, dacă vei continua să trăieşti, îţi vor apărea mult
mai repede decît bănuieşti ; şi ţi-o amintesc, pentru ca tu,
înmărmurit în faţa

atîtor noutăţi, să nu spui că nu ţi le-am prezis. Dacă vrei


să mă crezi, peste un timp te vei mira mai puţin de
schimbările intervenite.
Sigur, e bine să ştim, cum spune Raţiunea, că
frumuseţea e trecătoare. Dar din cauza acestei treceri nu
417
înseamnă că trebuie să ne fie indiferentă, preferind
urîţenia. Autorul va dovedi mai departe că, intrucit
frumuseţea fizică e trecătoare, e bine să ne îngrijim şi de
frumuseţea morală, spirituală.
Bucuria — Pînă una alta, frumuseţea este strălucitoare.
Raţiunea — La această afirmaţie nu aş putea să-ţi răspund
printr-o expresie mai concisă decît aceea a lui Apuleius :
„Aşteaptă o clipă, şi ea nu va mai fi". * Bucuria — Pînă
acum, frumuseţea fizică este desăvîrşită. Raţiunea — Cît
de mult i-aş prefera o desăvîrşită frumuseţe spirituală !
Există într-adevăr o frumuseţe proprie sufletului, mult mai
delicată şi mult mai sigură decît cea a trupului ; şi ea se
supune, la rîndul ei, unor legi proprii şi unei dispoziţii
armonioase a părţilor ei componente. E o frumuseţe căreia
merită să i te dedici, fiindcă timpul nu o consumă, bolile şi
moartea nu o distrug. în schimb, voi t-ţi admiraţi lucrurile
* Apuleius, Florida, 10,5
(n.ed.).
efemere. Bucuria — Cel puţin pînă acum, nu este o
**
frumuseţe Valerius Maximus,
comună. Raţiunea — Ca şi în alte privinţe, şi în
Factorum
aceasta trebuieet să preferăm
dictarămo cale de mijloc. Dacă
memorabilium
frumuseţea fizicăIV nu
5 (n.ed.)
te va face să te placi pe tine însuţi, şi
dacă nu te vei îngriji să placi altora mai mult decît se
cuvine ; dacă o vei folosi cu castitate, sobrietate şi
modestie — vei primi suficiente laude. Bucuria — O
înfăţişare frumoasă înseninează sufletul. Raţiunea —
Dimpotrivă : îl chinuie, şi adesea îl Urăşte în fel de fel de
primejdii. Ce sens are să te mîndreşti cu ceea ce nu este al
418
tău şi cu ce nu poţi păstra mult timp ? Nu i-a adus glorie
nici unuia dintre cei care au avut-o, mulţi însă au devenit
glorioşi, libcrîndu-se de ea. Dar să-i lăsăm pe alţii : ceea ce
constituie valoarea lui Spurina ** nu este frumuseţea pe
care a avut-o de la natură, ci urîţenia pe care şi-a provocat-
o. Bucuria — Mă străduiesc să unesc virtutea cu
frumuseţea. Raţiunea — Dacă vei reuşi, atunci te voi socoti
cu adevărat fericit şi o dată cu mine şi toţi ceilalţi :
frumuseţea va părea mai strălucitoare, virtutea mai
nobilă. Deşi Seneca scrie că greşeşte cel ce spune : „Este
mai plăcută virtutea într-un trup frumos ***, totuşi eu
cred că observaţia ar fi dreaptă numai dacă ar fi spus „mai
mare" sau „mai desăvîrşită" sau „mai adîncă". Dar din
moment ce spunînd „mai plăcută", se referă nu la virtutea
în sine, ci la judecata celor de faţă, mi se pare că Vergiliu
nu a fost departe de adevăr. în sfîrşit : cum vraja
frumuseţii nu este ceva trainic şi indispensabil, apreciindu-
le şi pe una şi pe alta, eu voi admite să se spună că
frumuseţea serveşte virtuţii de podoabă, deloc neplăcută
la vedere, dar de scurtă durată şi fragilă ; iar frumuseţea
singură aş numi-o un balast pentru spirit, precum şi o
nefericită dovadă de trist dispreţ, (pp. 235—238).
Din Scrieri alese, Editura Univers, 1982 ; traducere de
George Lăzărescu, p. 52.

419
BALDASARE CASTIGLIONE
(1478—1529)
Castiglione a fost contemporan cu nuirile personalităţi
ale Renaşterii italiene — Ariosto, Michelangelo, Leonardo
da Vinci.
A urmat studii umaniste, a participat la diferite
campanii militare şi a intrat în slujba ducilor de Urbino
Guidabaldo de Montfietro şi a succesorului său Francesco
Măria della Rovere. In această calitate intră în legătură cu
oameni politici, înalţi prelaţi, duce la îndeplinire diverse
misiuni diplomatice. In 1506 e ambasador în Anglia, apoi
la Vatican, iar după moartea soţiei se retrage în lumea
ecleziastică şi obţine titlul de nunţiu apostolic la curtea
regelui Carol al V-lea al Spaniei, dar datorită intrigilor de
acolo se retrage din viaţa politică spre a se consacra
creaţiei literare.
A scris versuri, o dramă pastorală destinată a fi jucată
la curte (Tirsi) şi Curteanul, schiţat la Urbino şi redactat la
***Definitivat
Roma. Vergilius, Eneida,
in 1518,V,Curteanul
344 (n.ed).
a fost conceput sub
formă de dialog, o discuţie ce s-a desfăşurat pe timpul a
patru ani la curtea ducelui din Urbino, unde oameni de
vază, poeţi, artişti, curteni, diplomaţi se adunau în jurul
ducesei Elisabeta Gon-zaga. Aici se aflau şi Isabella şi
Beatrice d'Este.

420
Ei şi-au propus să discute despre calităţile pe care
trebuia să le aibă oamenii care aspirau la titlul de curtean,
care pe atunci echivala cu un fel de ministru, consilier,
diplomat. Curteanul după convingerile lor trebuia să fie
plăcut la înfăţişare, îndeminatic în exerciţii fizice şi
mânuirea armelor, curajos, cunoscător al artelor, capabil
să scrie versuri sau proză, să deprindă arta vorbirii şi a
scrisului, să cunoască limbi străine, să poată întreţine o
conversaţie plăcută. Femeia ideală trebuia să fie plăcută,
modestă, cultă, bine-crescută, rezervată în purtări, dar nu
sălbatică.
Curtean desăvîrşit era socotit acela care se ocupa de
educarea principelui, îl sfătuia şi-l lumina, îl ajuta să-şi
întemeieze deciziile şi arta conducerii pe principiile de
libertate şi dreptate, pe înţelegerea cu reprezentanţii
poporului. în toate aceste servicii curteanul nu trebuia să
se arate servil, nici fals, nici intrigant, ci să-i ferească pe
principe de linguşitori şi de minciună.
Discutind despre frumuseţe precum şi despre modul
cum un curtean ar trebui să deprindă toate aceste însuşiri
spre a putea fi plăcut celor din jur, Castiglione sugerează
că în orice om există un sîmbure bun, care trebuie cultivat
spre a scoate la iveală calităţile. El considera important ca
ţinuta, comportarea curteamdui să rămînă firească,
naturală, să nu poarte semnele caznei, să fie în armonie cu
sine, cu locul şi împrejurarea în care se află. Deşi
Castiglione a formulat asemenea sfaturi spre a sluji drept
421
pildă celor care urmau să îndepli-nească diferiţi1 slujbe
înalte la curţile princiare sau să pătrundă in sferele
aristocrate, paginile sale au portretizat chipul omului
dornic de desăvîrşire fizică, comportamentală, spirituală,
corespunzător idealului umanist al Renaşterii.
CURTEANUL
[...] moravurile cele mai cinstite se îmbinau la curtea ei
* cu o nesfîrşit de mare libertate, şi atît rîsetele, cît şi
jocurile se amestecau sub ochii ei nu numai cu împunsături
şi vorbe de duh îndrăzneţe, dar în acelaşi timp cu o
demnitate gravă şi totodată plină de graţie ; căci modestia
şi măreţia ce însufleţeau toate mişcările, toate cuvintele şi
gesturile Ducesei,
* Ducesa de Gonzaga, gazda unde aveau loc asemenea
reuniuni.
i rîdea ori că înţepa cu vorba, făceau astfel ca ea să
apară chiar şi în ochii celor care n-o mai văzuseră
niciodată, ca o mare doamnă. Şi într-acest chip, trecînd
însuşirile ei şi asu-i i ( clor de faţă, părea că pe toţi îi face
să se potrivească inilor şi chipului ei însăşi ; din care pricină
fiecare se stră-duia să se poarte asemeni ei, luînd pildă de
purtări frumoase i f.airindu-şi lege din ceea ce vedea cînd
se afla în faţa unei • iti! de virtuoase doamne; ale cărei
însuşiri, eu, unul, nu am <1< gind a le înşira în clipa de faţă,
parte din pricină că- nu-i acesta ţelul meu, parte fiindcă
sînt îndeobşte cunoscute şi mult peste puterea mea de-a le
da glas cu vorba ori cu P<ana ; iar pe cele care ar fi
422
întrucîtva ascunse, soarta, ca una cc preţuieşte însuşiri atît
de rare, prin mijlocirea multor nenorociri şi vitrege
împrejurări le-a descoperit, pentru a pune mărturie că într-
un plăpînd sîn de femeie pot să stea alături de-o
frumuseţe rară atît prudenţa şi tăria sufletului, cît şi toate
celelalte virtuţi, ce chiar şi la bărbaţi sînt nespus de rare",
(p. 34)
„Eu socotesc că sufletele noastre, atît în dragoste, cît şi
în altoie, judecă felurit; de aceea se întîmplă adesea ca
ceea ce unuia îi place să fie în schimb urît de altul ; cu
toate acestea însă, într-o privinţă cad totdeauna la
înţelegere, adică într-aceea că fiecare îndrăgeşte nespus
de mult lucrul iubit, ba în aşa măsură, încît adeseori
iubirea prea mare a îndrăgostiţilor le întunecă judecata şi
ajung să socotească făptura îndrăgită drept singura pe
lume înzestrată cu însuşiri deosebite si fără de nici un
cusur ; cum însă firea omenească nu îngăduie atari făpturi
dcsăvîrşite întru totul, şi cum nu-i om pe lume căruia să
nu-i lipsească ceva, nu poţi susţine că unii ca aceştia nu se
înşală şi că îndrăgostitul nu ajunge să fie orb cind e vorba
de făptura pe care o îndrăgeşte. Aş vrea deci ca în astă
seară acesta să ne fie jocul : să spună fiecare cu ce virtuţi
anume ar vrea să fie înzestrată făptura ce-i e dragă ; şi de
vreme ce ne e scris ca toţi să avem cîte un cusur, care
cusur anume ar vrea să-1 ştie în ea ; ca să vedem cine va
şti să afle însuşiri mai vrednice şi mai folositoare, precum
şi cusururi care să fie mai uşor iertate şi mai puţin
423
dăunătoare atît celui care iubeşte cît şi celui care e iubit".
[...] (p. 37) [...] Dar, întoreîndu-mă la cele de la care
pornisem, zic că între această graţie desăvîr.şită şi acea
smintită nerozie mai e şi o cale de mijloc, astfel încît şi cei
care nu sînt înzestraţi atit de bine de natură pot totuşi cu
stăruinţă şi cu trudă să-şi în-

drepte şi să-şi şlefuiască în mare parte cusururile


înnăscute. Deci, în afara nobleţei aş vrea ca acest curtean al
nostru să aibă parte de nc roc şi pe latura aceasta şi să fie
înzestrat de fire nu numai cu minte, cu frumuseţea trupului
şi-a feţei, dar şi cu o anumită graţie, sau, cum se spune, un
farmec, care să-1 facă plăcut tuturor [...]
[...] după cum am mai spus, vedem adesea în oamenii cei
mai de rînd nepreţuite daruri ale firii. Drept care nefiind cu
putinţă să dobîndeşti nobleţea nici prin minte, nici prin pu-
tere, nici prin meşteşug şi fiind ea mai degrabă spre lauda
înaintaşilor decît a noastră proprie, eu socotesc că-i cam
ciudat să spui că dacă strămoşii curteanului nostru au fost
oameni de rînd, toate însuşirile sale bune se duc de rîpă şi că
n-ar fi destule celelalte însuşiri de care pomeneai pentru a
face din el un curtean desăvîrşit : adică mintea ageră,
frumuseţea chipului, perfecţiunea trupului şi acel farmec
care să-1 facă cît se poate de plăcut tuturor, încă de la prima
vedere." [...] (pp. 45—47)
424
Aici, luîndu-şi Contele o clipă de răgaz la vorbă, messer
Berbardo Bibiena zise rîzînd : „Dacă nu mă înşel, adineauri
spuneai că ar trebui curteanul nostru să fie înzestrat de fire
cu frumuseţea trupului şi-a feţii şi cu acel farmec înnăscut
care să-1 facă plăcut tuturor. [...] Vorbeşte deci puţin mai
amănunţit despre frumuseţea trupului şi arată-mi cum
trebuie să fie, ca să ies din încurcătură şi să-mi găsesc
liniştea sufletească". După ce rîsetele se potoliră, Contele
adăugă : „De bună seamă n-am putea spune, fără a minţi,
că-ţi lipseşte frumuseţea chipului, şi ca să-ţi desluşesc ce
înţeleg printr-însa mă mulţumesc să-ţi dau o singură pildă :
nu încape îndoială că chipul dumitale e cît se poate de plăcut
şi place tuturor, deşi trăsăturile lui nu sînt prea delicate ; dar
fiindcă are bărbăţie în el, e totuşi plin de farmec : această
însuşire o găsim în multe şi felurite alcătuiri de feţe
omeneşti. Aşa aş vrea eu să fie chipul curteanului nostru şi
nicidecum gingaş şi femeiesc, aşa cum mulţi bărbaţi se
străduiesc să-1 aibă şi ca atare nu numai că îşi încîrlionţează
părul şi îşi smulg sprîncenele, ci se mai şi ung pe faţă cu tot
soiul de pomezi, aşa cum fac cele mai stricate şi mai
neruşinate femei din lumea asta : iar cînd păşesc ori stau, în
orice gest care îl fac, se arată atît de gingaşi şi de molateci în
mişcări, încît îţi vine a crede că acuş-acuş au să-şi piardă
mădularele pe jos ; şi rostesc cuvinte atît
de îndurerate, de parcă în clipa aceea sînt gata a-şi da duhul
și cu cît mai des se găsesc în tovărăşia unor oameni de
neam, cu atît mai vîrtos se sclifosesc precum am spus. [...]
425
'2:i7
XX. Ajungînd dar la însuşirile trupeşti, voi spune doar atît
despre statură, că e de ajuns ca ea să nu fie nici prea înaltă,
dar totodată nici prea scundă ; căci atît staturile prea înalte,
şi cele prea scunde aduc după sine un soi de uimire dispre-
ţuitoare şi oamenii cu pricina sînt priviţi ca nişte făpturi
monstruoase, deşi, la drept vorbind, dacă e vorba să alegi,
eu socotesc că e mai bine să fii puţin mai mic de stat, decît
să în-treci măsura în înălţime * ; căci oamenii prea înalţi şi
zdraveni, fară de faptul că adeseori sînt mai săraci cu duhul,
nu sînt făcuti pentru acele îndeletniciri care cer o anumită
sprinteneală ; însuşire pe care eu o vreau cu tot dinadinsul la
curteanul nostru. De aceea aş dori ca el să fie bine legat la
trup şi mădulare, să dovedească forţă, uşurinţă şi
sprinteneală în mişcări şi să cunoască toate exerciţiile
trupeşti priincioase războinicilor : dintre care cel dintîi
socotesc a fi mînuirea desă-vîrşită a tuturor soiurilor de
arme pe jos şi călare, cunoaşterea foloaselor acestor arme şi
mai cu seamă cunoaşterea armelor folosite îndeobşte de
gentilomi ; căci, în afară de întrebuinţarea lor în războaie,
unde poate nu sînt trebuincioase atîtea fineţuri, se iscă
adeseori neînţelegeri între un gentilom şi altul, din care apoi
se ajunge la bătaie şi de multe ori tocmai cu acele arme pe
care le au la îndemînă, de aceea mînuirea lor te pune la
adăpost de rele. [...] (pp. 52—53)
Şi după cum albina, zburînd prin pajişti înflorite, culege
nectar din flori, tot astfel şi curteanul nostru va trebui să
fure această graţie de la cei ce socoteşte el c-o au şi, de la
426
'2:i7
fiecare, tocmai acea parte pe care o găseşte mai vrednică de
laude ; şi să nu facă cum făcea un prieten de-al nostru, pe
care dumneavoastră îl ştiţi cu toţii cine este, care socotea că-
i seamănă leit regelui Fernando cel mic de Aragona, dar nu
se obosea a-1 imita decît în ridicarea capului, sucindu-şi
puţin gura, obicei cu care regele se alesese de pe urma unui
beteşug. Oameni de soiul acesta se găsesc destui, care îşi
închipuie că fac foarte mult, numai de dragul de a semăna cu
cîte un om de vază, în cîte un lucru de nimic ; şi adeseori se
leagă tocmai
* Opinia aceasta contrazice net părerea lui Aristotel
exprimată în cap. Măreţia sufletească, inclus în acest volum.
237
de vreun cusur de-al lui. Dar fiindcă nu o dată m-am
întrebat în sinea mea din ce purcede oare această graţie în
oameni, fără a-i mai pune la socoteală pe cei ce-au dobîndit-
o prin mijlocirea stelelor, am ajuns să găsesc o lege ce
stăpîneşte lumea întreagă şi care privitor la aceasta se
potriveşte mai vîrtos ca orişicare alta tuturor lucrurilor
omeneşti ce se fac ori se spun : să te fereşti adică, pre cît îţi
stă în putinţă, de afectare, ca de o stîncă primejdioasă şi
colţuroasă foarte, sau, pentru a folosi un cuvînt nou, să dai
dovadă în tot ce faci de o anumită dezinvoltură, care să
ascundă meşteşugul şi să vădească cum că tot ce săvîrşeşti şi
spui nu te costă nici o osteneală şi că porneşte de la sine.
Dintr-asta cred eu că purcede graţia : căci fiecare ştie cît e de
greu să săvîrşeşti lucruri deosebite şi să le faci şi bine ; drept
427
'2:i7
care uşurinţa cînd este vorba despre ele, trezeşte cu atît mai
mult uimire şi admiraţie ; pe cîtă vreme, dimpotrivă, efortul
său, cum se mai zice, scîrşnirea dinţilor, aduce după sine
urîciunea şi orice lucru, cît de mare, ajunge a-si pierde preţul
dacă-i făcut cu mult prea multă caznă. [...] (P- 59).
[...] Obştească şi adînca dorinţă a tuturor femeilor este
aceea de a fi, şi cînd nu pot să fie, măcar să pară frumoase ;
drept care, dacă firea dă greş pe alocuri în privinţa asta, ele
se căznesc s-o înlocuiască prin felurite tertipuri. Dintr-asta
naşte sulemenitul feţii cu atîta grijă şi uneori chiar suferinţă,
smulgerea sprîncenelor şi-a perilor de pe frunte, folosirea
atîtor şiretlicuri şi induratul atîtor necazuri, ce voi femeile
socotiţi că le sînt tăinuite bărbaţilor, deşi le ştiu cu toţii".
Rîse la asta madona Constanza Fregosa şi zise : „Domnia-ta
ai face mult mai bine dacă ai urma cu cele începute şi ne-ai
spune din ce purcede farmecul, vorbindu-ne despre curtean,
în loc să vrei cu tot dinadinsul să afli cusururile femeilor,
cînd nu e vorba despre asta." „Ba, dimpotrivă, tocmai
despre asta este vorba, răspunse Contele ; pentru că aceste
cusururi femeieşti despre care vorbesc eu vă răpesc orice
farmec, deoarece ele purced numai din afectare şi prin ea
voi arătaţi orişicui pe faţă dorinţa voastră nesăbuită de a
părea frumoase. Nu vă daţi seama oare că o femeie care
chiar dacă se sulemeneşte, o face cu atîta cumpăt şi atît de
uşurel încît cel care o vede stă la îndoială, întrebîndu-se dacă
e sau nu sulemenită, are cu mult mai mult farmec decît alta,
atît de boită, încît pare că poartă o mască pe faţă şi care nu
428
'2:i7
îndrăzneşte să rîdă de teamă să nu-i crape, şi rămîne toată
ziua, din zori de cînd se îmbracă
<! pină cînd se culcă, cu aceleaşi culori în obraz ; iar apoi,
peste zi, stă toată vremea nemişcată ca o stană de piatră,
ară-tîndu-şi faţa numai la lumina faclelor, aşa cum îşi arată
negustorii grijulii ţesăturile numai în locuri întunecoase. Cu
cît mai mult place o femeie, nu zic urîtă, dar care lasă să se
vadă limpede că nu are nimic pe faţă, chiar dacă nu e atît de
albă şi nici atît de roşie ca altele, dar care are în schimb
paloarea ci firească uneori, fie din ruşine, fie din alte
neajunsuri, se îmbujorează de-o roşcată nevinovată, cu cît
mai mult place, zic, o femeie cu părul strîns la întîmplare,
fără prea mult dichis, cu gesturi simple şi fireşti, o femeie ce
nu vădeşte stăruinţă, nici osteneală în a fi frumoasă. Acesta
este farmecul firesc al nevinovăţiei, atît de îndrăgit de ochii
şi sufletele omeneşti, ce pururea se tem a nu fi înşelate de
ceea ce-i făcut cu prea mult meşteşug şi artă. Plac foarte
mult la o femeie dinţii frumoşi deoarece, fiind mai puţin
descoperiţi decît e faţa şi stînd ascunşi mai multă vreme,
poţi lesne să-ţi închipui că pentru a-i dovedi frumoşi nu le
porţi de grijă precum feţei ; cu toate acestea însă, cel care ar
rîde fără rost şi numai ca sâ şi-i arate, şi-ar da pe faţă
osteneala şi chiar dacă ar avea dinţii frumoşi, tuturor li s-ar
părea caraghios şi lipsit de farmec, precum Egnaţiu al lui
Catullus. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mîini : cari,
dacă sînt gingaşe şi frumoase, arătate fiind cu un anumit rost
goale, aşa precum o cere folosirea Jor, Şi nu cu gînd de-a le
429
'2:i7
vădi frumuseţea, aţîţă dorul după ele [•••] Aţi luat vreodată
aminte la o femeie care [...] îşi ridică fără să vrea poala
rochiei atît cît să se vadă piciorul şi adeseori chiar şi din
gleznă o bucăţică ? Nu vi se pare gestul ei nespus de
drăgălaş*, dacă vădeşte prin încălţările-i de catifea şi prin
ciorapii bine întinşi o înclinare, firească femeilor, spre tot ce
e frumos şi îngrijit în îmbrăcăminte ? [...]
în felul acesta ajungi să te fereşti de afectare şi s-o as-
cunzi cu orice preţ ; pentru că aţi priceput desigur cît este de
dăunătoare şi în ce măsură răpeşte orice farmec tuturor
celor pe care le înfăptuieşti cu trupul ori cu sufletul ; despre
care suflet pînă acum am vorbit prea puţin, deşi nu se cuvine
a-1 da uitării ; căci fiind el mult mai vrednic decît trupul, se
cade a fi de asemenea şi mult mai instruit şi împodobit cu în-
suşiri frumoase. [...] (p. 79—81)
De aceea, după cum nu există cerc fără centru, tot aşa nu
există frumuseţe fără bunătate : drept care arareori se
întîm-plă ca un trup frumos să adăpostească un suflet rău şi
de aceea

dc vreun cusur de-al lui. Dar fiindcă nu o dată m-am


întrebat în sinea mea din ce purcede oare această graţie în
oameni, fără a-i mai pune la socoteală pe cei ce-au
dobîndit-o prin mijlocirea stelelor, am ajuns să găsesc o
lege ce stăpîneşte lumea întreagă şi care privitor la aceasta
430
'2:i7
se potriveşte mai vîrtos ca orişicare alta tuturor lucrurilor
omeneşti ce se fac ori se spun : să te fereşti adică, pre cît îţi
stă în putinţă, de afectare, ca de o stîncă primejdioasă şi
colţuroasă foarte, sau, pentru a folosi un cuvînt nou, să dai
dovadă în tot ce faci de o anumită dezinvoltură, care să
ascundă meşteşugul şi să vădească cum că tot ce săvîrşeşti
şi spui nu te costă nici o osteneală şi că porneşte de la sine.
Dintr-asta cred eu că purcede graţia : căci fiecare ştie cit e
de greu să săvîrşeşti lucruri deosebite şi să le faci şi bine ;
drept care uşurinţa cînd este vorba despre ele, trezeşte cu
atît mai mult uimire şi admiraţie ; pe cîtă vreme,
dimpotrivă, efortul său, cum se mai zice, scîrşnirea dinţilor,
aduce după sine urîciunea şi orice lucru, cît de mare, ajunge
a-si pierde preţul dacă-i făcut cu mult prea multă caznă.
[...] (p. 59).
[...] Obştească şi adînca dorinţă a tuturor femeilor este
aceea de a fi, şi cînd nu pot să fie, măcar să pară frumoase ;
drept care, dacă firea dă greş pe alocuri în privinţa asta, ele
se căznesc s-o înlocuiască prin felurite tertipuri. Dintr-asta
naşte sulemenitul feţii cu atîta grijă şi uneori chiar
suferinţă, smulgerea sprineenelor şi-a perilor de pe frunte,
folosirea atîtor şiretlicuri şi induratul atîtor necazuri, ce voi
femeile socotiţi că le sînt tăinuite bărbaţilor, deşi le ştiu cu
toţii". Rîse la asta madona Constanza Fregosa şi zise :
„Domnia-ta ai face mult mai bine dacă ai urma cu cele
începute şi nc-ai spune din ce purcede farmecul, vorbindu-
ne despre curtean, în loc să vrei cu tot dinadinsul să afli
238 431
cusururile femeilor, cînd nu e vorba despre asta." „Ba,
dimpotrivă, tocmai despre asta este vorba, răspunse
Contele ; pentru că aceste cusururi femeieşti despre care
vorbesc eu vă răpesc orice farmec, deoarece ele purced
numai din afectare şi prin ea voi arătaţi orişicui pe faţă do-
rinţa voastră nesăbuită de a părea frumoase. Nu vă daţi
seama oare că o femeie care chiar dacă se sulemeneşte, o
face cu atîta cumpăt şi atît de uşurel încît cel care o vede
stă la îndoială, întrebîndu-se dacă e sau nu sulemenită, are
cu mult mai mult farmec decît alta, atît de boită, încît pare
că poartă o mască pe faţă şi care nu îndrăzneşte să rîdă de
teamă să nu-i crape, şi rămîne toată ziua, din zori de cînd se
îmbracă şi pînă cînd se culcă, cu aceleaşi culori în obraz ; iar
apoi, peste zi, stă toată vremea nemişcată ca o stană de
piatră, ară-tîndu-şi faţa numai la lumina faclelor, aşa cum
îşi arată negustorii grijulii ţesăturile numai în locuri
întunecoase. Cu cît mai mult place o femeie, nu zic urîtă,
dar care lasă să se vadă limpede că nu are nimic pe faţă,
chiar dacă nu e atît de albă şi nici atît de roşie ca altele, dar
care are în schimb paloarea ci firească uneori, fie din
ruşine, fie din alte neajunsuri, se îmbujorează de-o roşcată
nevinovată, cu cît mai mult place, zic, o femeie cu părul
strîns la întîmplare, fără prea mult dichis, cu gesturi simple
şi fireşti, o femeie ce nu vădeşte stăruinţă, nici osteneală în
a fi frumoasă. Acesta este farmecul firesc al nevinovăţiei,
atît de îndrăgit de ochii şi sufletele omeneşti, ce pururea se
tem a nu fi înşelate de ceea ce-i făcut cu prea mult
238 432
meşteşug şi artă. Plac foarte mult la o femeie dinţii frumoşi
deoarece, fiind mai puţin descoperiţi decît e faţa şi slînd
ascunşi mai multă vreme, poţi lesne să-ţi închipui că pentru
a-i dovedi frumoşi nu le porţi de grijă precum feţei ; cu
toate acestea însă, cel care ar rîde fără rost şi numai ca să
şi-i arate, şi-ar da pe faţă osteneala şi chiar dacă ar avea
dinţii frumoşi, tuturor li s-ar părea caraghios şi lipsit de far-
mec, precum Egnaţiu al lui Catullus. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre mîini : cari, dacă sînt gingaşe şi frumoase,
arătate fiind cu un anumit rost goale, aşa precum o cere
folosirea lor, şi nu cu gînd de-a le vădi frumuseţea, aţîţă
dorul după ele f...l Aţi luat vreodată aminte la o femeie
care [...] îşi ridică fără să vrea poala rochiei atît cît să se
vadă piciorul şi adeseori chiar şi din gleznă o bucăţică ? Nu
vi se pare gestul ei nespus de drăgălaş, dacă vădeşte prin
încălţările-i de catifea şi prin ciorapii bine întinşi o înclinare,
firească femeilor, spre tot ce e frumos şi îngrijit în
îmbrăcăminte ? [...]
în felul acesta ajungi să te fereşti de afectare şi s-o as-
cunzi cu orice preţ ; pentru că aţi priceput desigur cît este
de dăunătoare şi în ce măsură răpeşte orice farmec tuturor
celor pe care le înfăptuieşti cu trupul ori cu sufletul ; despre
care suflet pînă acum am vorbit prea puţin, deşi nu se
cuvine a-1 da uitării ; căci fiind el mult mai vrednic decît
trupul, se cade a fi de asemenea şi mult mai instruit şi
împodobit cu însuşiri frumoase. [...] (p. 79—81)

238 433
De aceea, după cum nu există cerc fără centru, tot aşa
nu există frumuseţe fără bunătate : drept care arareori se
întîm-plă ca un trup frumos să adăpostească un suflet rău şi
de aceea frumuseţea din afara e un semn neîndoios al
bunătăţii dinlăuntru, iar în trupuri farmecul ei se
întipăreşte mai mult ori mai puţin, aş zice aproape ca o
însuşire a sufletului, prin care ea se vădeşte în afară, aşa
după cum la copaci, frumuseţea florilor mărturiseşte
bunătatea roadelor : şi acelaşi lucru se în-tîmplă şi cu
trupurile omeneşti, drept care fizionomiştii citesc adesea
pe faţa omului deprinderile şi uneori chiar gîndurile lui ; ba
mai mult, chiar şi din înfăţişarea animalelor poţi ghici firea
lor, ce se vădeşte pre cit poate în trupul lor pe sine. Gin-
diţi-vă cît de limpede se vădeşte pe chipul leului, al calului,
al vulturului mînia, cruzimea şi trufia ; pe al mieilor şi-al
turturelelor o nevinovăţie simplă şi curată, pe-al vulpilor şi-
ai lupilor o viclenie răutăcioasă şi aşa la fel, aproape la
toate celelalte animale.
Deci, cei urîţi sînt de obicei şi răi, iar cei frumoşi buni ; şi
se poate spune că frumuseţea e faţa plăcută, veselă, priete-
noasă şi de dorit a binelui, iar urîţenia faţa întunecată,
supărătoare, neplăcută şi urîcioasă a răului ; şi dacă veţi
privi cu băgare de seamă în jurul vostru, veţi vedea că toate
lucrurile care sînt bune şi folositoare au şi harul frumuseţii.
[...] Vorbitorul exagerează afirmînd că se află o
determinare directă între frumuseţe şi bunătate, între
urîţenie şi răutate. Sigur, are acoperire în rezerva pe care
238 434
şi-o ia, neab-solutizînd, ci intercalînd formula „de obicei". Şi
realitatea şi literatura ne-au oferit exemple de femei
frumoase, dar de o celebră răutate (Lucreţia Borgia), ori de
bărbaţi urîţi, dar frumos construiţi spiritual (Socrate
considerat urît dar sub raportul spiritual superior multora,
Quasimodo din romanul Notre Dame de Paris de V. Hugo,
ori eroul din romanul Bruta de G. de Cars. Pînă şi de
Afrodita se spune că era uneori răutăcioasă şi
răzbunătoare. Ea a persecutat-o pe frumoasa Psicheea, o
t'mără din insula Creta, pentru că oamenii îi acordau ei
onorurile ce i se cuveneau zeiţei. Şi în mitologia germanică
unul din zei, deşi era foarte frumos, era rău, intrigant,
mincinos. Se întîmplă să auzim uneori şi in viaţă vorbindu-
se despre cîte o femeie frumoasă : „E
frumoasă, dar nu mă atrage : e rece, uscată, rea".
Desigur, excepţii !
In continuare autorul compară frumuseţea corpului
uman cu aceea cosmică, sugerînd că între părţile
componente ale corpului trebuie să existe acea armonie,
unitate şi mişcare asemenea unităţii dintre planetele
sistemului solar.
| | .11 li deajuns să le clinteşti doar într-un singur loc,
că II mai putea sta împreunate laolaltă şi lumea întreagă s-
ar i < ipadi , dar au şi-atare farmec şi atîta frumuseţe, că
nu-i ii.• mintea omenească să-şi închipuie nimic mai
frumos i. a ele. Gîndiţi-vă acum la înfăţişarea omului, ce
poate fi numita o mică lume ; înfăţişare în care fiecare
238 435
parte a trupului ili.ituită după trebuinţă, cu meşteşug şi nu
la întimplare, i u care totuşi în întregimea ei este nespus de
frumoasă, astfel ni, ii (ii grou s-ar putea spune dacă folos
sau frumuseţe dau M I H degrabă chipului omenesc si
întregului trup toate celelalte părţi [...] (pp. 333—334)
Din Curteanul, E.P.L.U., 1967 ; traducere de Eta Booriu.

MICHEL DE MONTAIGNE
(1533—1592)
încă de la doi ani a fost încredinţat unui pedagog
german care, neştiind franceza, i-a făcut educaţia în limba
latină, iar cei din preajmă îi vorbeau copilului nunuii în
latineşte. La şase uni a intrat la unul din cele mai vestite
colegii de învăţămînt, unde, de asemenea, limba de
predare era latina. A studiat apoi filozofia, dreptul şi a
ocupat funcţia de consilier parlamentar la Bordeaux. In
1570 s-a retras la castelul din Montaigne, apoi, deşi se afla
plecat într-o călătorie prin Elveţia şi Italia, a fost ales
primar al oraşului Bordeaux. La terminarea celei de a doua
legislaturi de doi ani s-a retras definitiv la castelul său,
unde avea să termine partea a IlI-a a Eseurilor.
Format în spiritul Renaşterii, cu tendinţe antiscolastice şi
anticlericale, el a vădit oroare faţă de dogmatismul vechii
culturi, a manifestat un ascuţit spirit critic, militind
238 436
împotriva obscurantismului şi aroganţei dognuitice. A
promovat ideea că omul trebuie să trăiască în înseninare
sufletească şi împlinire materială, fiind preocupat pentru
păstrarea unei judecăţi sănătoase, bazată pe adevăr şi
conştiinţa binelui. Eseurile lui Montaigne sînt scrise într-un
stil liber, familiar, asemănător celui epistolar; ele seduc
prin vioiciune şi digresiuni neprevăzute, expresivitate,
ingeniozitate verbală. Vorbind despre oa-

meni şi despre faptele acestora, moralistul francez se


autopor-tretizează adesea pe sine.
DESPRE TRASATURILE FEŢEI
Socrate, care fost-a maestru desăvîrşit al tuturor
marilor însuşiri, mă supără că a nimerit trup şi faţă atît de
urîte şi nepotrivite frumuseţii sufletului său, el care era atit
de iubitor şi îndrăgostit de frumuseţe. * Firea i-a făcut o
nedreptate. Nimic nu are mai mult chip de adevăr decît
cumpănita potrivire între chip şi duh. Ipsi aninu magni
refert quali in corpore locati sint : multa enim e corpore
e.vistunt quae acuant men-tem, multa quae obtundant.
Acesta vorbeşte de o uriţenie nefirească şi slută a
mădularelor ; dar noi numim urîţenia cînd ne aruncăm
ochii mai ales asupra feţii şi dăm de vreun cusur, care ne
depărtează, fie obrazul, fie o pată, o încreţitură aspră, fie
altă pricină, care nu are rost între mădulare întregi şi cum-
238 437
pănite. Urîţenia care îmbracă un foarte frumos suflet, ca La
Boetie era de felul acesta. Urîţenia numai de înveliş, totuşi
cea mai izbitoare, care nu dă multă faţă duhului şi are
slabă îm-plîntare în văzul oamenilor. Cealaltă, care mai
scurt spus, se cheamă pocitură, mai tare loveşte înăuntrul
fiinţei ; nu orice încălţăminte de piele bine netezită arată
cum e făcut piciorul înăuntru, dar orice încălţăminte bine
croită.
Cum spune Socrate despre a sa că da la iveală tocmai
atît pe cît era în sufletul său, dacă nu l-ar fi îndreptat prin
deprindere. Dar spunînd-o, eu ţin că el îşi bate joc, după
obiceiul său, că niciodată suflet cu desăvîrşire împlinit nu
se făcu de la sine.
Nu pot de ajuns spune cît preţuiesc eu frumuseţea,
însuşire cu întîietate şi propăşitoare. El o numea scurtă
tiranie. Şi Pla-ton încununarea firii. Noi nu avem alta cu
mai mare trecere. Este pe rîndul întîi în legăturile
oamenilor ; are pas înainte, ispiteşte şi cuprinde judecata
noastră cu mare precădere şi minunată întipărire. Phryne
îşi pierdea pîra pe mîinile unui neîntrecut apărător dacă,
dcschizîndu-şi rochia, nu ar fi cumpărat pe judecătorii ei, cu
strălucirea frumuseţii sale. Eu socot că Alexandru, Cirus,
Cezar, aceşti trei stăpîni ai lumii nu au

povâdui.e de el ca filozof, ™ 1 fi t ^'"^ Virtu»'« P~-

438
243
frumus^e in,erioara ,a care £e^ ° uitat-o indeplinind
marile lor isprăvi. Nici Scipio cel dinţii. O aceeaşi vorbă
încape în greacă şi frumosul şi bunul. Şi Sfîn-tul Duh
numeşte adesea buni pe cei despre care vrea să spună că
sînt frumoşi. Aş păstra precăderea bunurilor precum se află
în cîntul luat de la vreun poet vechi, de care Platon spune
că era grosolan : sănătatea, frumuseţea, bogăţia. Aristotcl
spune că frumoşilor li se cuvine dreptul a porunci, iar dacă
între ei se află unii a căror frumuseţe se apropie de chipul
zeilor, tot astfel li se cuvine şi închinare. Celui care îl
întreba de ce aveau mai multă căutare şi mai adesea
frumoşii, el răspunse : această întrebare nu se cade a fi
făcută decît de un orb. Cea mai mare parte şi cei mai mari
din filozofi plătiră învăţătura lor si căpă-tară înţelepciune
prin mijlocirea şi prisosinţa frumuseţii lor.
[...] Cu toate acestea îmi pare că croiala şi acea împlinire
a feţei şi trăsăturile prin care se vădesc unele alcătuiri
lăuntrice şi sorţii noştri viitori, este treabă care nu încape
de-a dreptul şi curat de partea frumuseţii şi urîţeniei. Tot
atît cum mirosul bun şi cerul senin nu făgăduiesc
sănătatea, nici orice îmbîc-seală şi duhneală molipsire în
vreme ciumată. Cei care aduc vina cucoanelor că păgubesc
frumuseţii lor cu mutrele lor nu o nimeresc totdeauna, căci
pe faţa care nu va fi prea bine îmbinată poate să fie prinsă
adiere a temeiniciei şi a credinţei, iar, dimpotrivă, citit-am
uneori între doi ochi frumoşi ameninţările unei firi
răutăcioase şi primejdioase. Sînt feţe îmbietoare ; şi la o
439
243
înghesuială a duşmanilor biruitori veţi alege printre oa-
meni necunoscuţi, mai curînd pe unul decît pe altul căruia
să încredinţaţi viaţa şi să vă predaţi, fără să aveţi în vedere
curat frumuseţea.
Slabă chezăşie este faţa ; totuşi are întrucîtva
însemnătate. Şi dacă aş avea de biciuit, aş face-o mai
usturător răilor care tăgăduiesc şi trădează făgăduinţele
puse de fire pe fruntea lor ; aş pedepsi mai crunt răutatea
sub înfăţişarea blîndeţii. Pare că sînt unele feţe ferice,
altele neferice. Şi cred că este oarecîtă dibăcie, să osebesc
feţele cu bunătate de cele neroade, cele aspre de cele
crude, răii de mîhniţi, dispreţuitorii de obidiţi, şi alte
asemenea însuşiri vecine. Aflăm frumuseţi nu numai
mîndre dar şi acre ; sînt altele dulci încă şi mai anoste. [...]
Mi-am însuşit, cum aiurea spus-am, curat şi pe şleau cît
mă priveşte această veche povaţă ; că nu vom putea da
greş dacă ne luăm după fire, că a ne ţine de ea este povaţă
mai presus de orice. [...]
Eu am o înfăţişare binevoitoare şi la chip şi în felul cum
poate fi văzut.
care scoase obrăzarul şi-mi spuse numele său, zise
atunci de mai multe ori că datoram scăparea mea, feţei
mele, neatîrnăTii melc şi tăriei vorbelor mele vrednice ca
să nu sufăr eu o astfel de păţanie şi-mi ceru să mă port la
rîndu-mi de asemenea. [...] Dacă faţa mea nu ar răspunde
de mine. dacă nu s-ar citi în ochii şi glasul meu curăţenia
gîndului meu, nu aş fi dăinuit fără harţă şi ştirbire atît de
440
243
multă vreme cu această neastîm-părată volnicie de a spune
tam-nesam ce-mi năzare prin minte şi să judec lucrurile cu
încumetare. Acest fel de a fi poate părea pe dreptul
necuviincios şi puţin obişnuit purtării noastre ; dar jignire şi
răutate nu văzut-am încă pe nimeni care să le fi socotit aşa
şi nici care să se fi zbîrlit de volnicia mea dacă au primit-o
din gura mea. Vorbele spuse au alt sunet, alt înţeles. Nici
nu urăsc pe nimeni şi sînt atît de temător a jigni, încît însăşi
de folosul cuminţeniei nu o pot face. [...]
Din Eseuri, Editura Ştiinţifică, 1966 ; traducere de
Mariela Seu'.escu.

MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA


(1547—1616)
S-a născut într-o familie spaniolă cu revendicări
nobiliare, dar sărăcită. Tatăl său, Rodrigo de Cervantes era
chirurg şi adesea în căutare de bolnavi. In timpul studenţiei
Miguel a fost pedagog la clasele de retorică ale magistrului
Lope de Iloyos, apoi — graţie unei elegii realizate la
moartea reginei — a izbutit să ocupe un post în ierarhia
papală, ceea ce i-a oferit prilejul de a-l însoţi pe trimisul
Papei la rege, iar după aceea să călătorească la Roma. La
Roma se decide să intre în armată şi, în timp ce călătorea,
441
243
împreună cu fratele său, sînt atacaţi de turci şi duşi pe o
galeră în Alger, pe atunci cuibul pirateriei. A rămas
aproape cinci ani în captivitate în aşteptarea unui prilej
prielnic de a evada sau de a se răscumpăra. Preţul
răscumpărării a fost fixat la suma de două mii de scuzi. Re-
venit în Spania, a început din nou calvarul căutării unei
slujbe, a scris o tragedie şi o comedie, dar în cele din urmă
a plecat în Portugalia, unde a scris romanul pastoral
Galateea. Reîntors la Madrid a locuit o vreme la ţară (la
Toledo, apoi la Sevilla) unde a îndeplinit funcţia de comisar
pentru aprovizionarea flotei, muncă dificilă şi deloc pe
potriva spiritului său.
A trimis versuri la un concurs şi a cîştigat un premiu ce
consta în două linguriţe de argint. Imputîndu-i-se o sumă
de bani în cadrul atribuţiilor de aprovizionare, a fost închis.
In închisoarea din Sevilla a început însă să lucreze la
romanul care avea să-i aducă celebritatea, Viaţa şi
Aventurile Ingeniosului Hidalgo Don Quijote de la Mancha.
Cervantes în acest ronuin încearcă să readucă binele
într-o lume năpădită de răutăţi, dreptatea în locul
nedreptăţilor, speranţa în pofida neşanselor ieşite adesea
în cale şi, pe fundalul tristeţilor, să triumfe veselia,
frumuseţea, dragostea.
VIAŢA ŞI AVENTURILE INGENIOSULUI HIDALGO DON
QUIJOTE DE LA MANCHA

442
243
Urmînd calea cavalerilor rătăcitori, Don Quijote a pornit
într-o lungă călătorie, însoţit de Sancho Pânza. Prin cite
aventuri 71-a trecut, pe la cîte hanuri n-a poposit, cite pă-
duri sălbatice n-a cutreierat, cîte întîmplări mai mult fan-
teziste decit reale nu ne-a depănat, cîte frumuseţi nu a în-
tilnit!? Una dintre frumuseţi era Dulcineea, pe care pro-
babil o văzuse vreodată undeva, iar acum nu făcea decit
să-şi închipuie că-i este cu adevărat iubită. Poate era o sim-
plă plăsmuire a imaginaţiei sale înflăcărate şi tulburate de
lecturile cărţilor de aventuri cavalereşti.
— Păi dacă este esenţa oricărui cavaler rătăcitor să fie
îndrăgostit, zise drumeţul, s-ar putea prea bine să creadă
cineva că şi luminăţia ta eşti, ca unul ce faci parte din
tagmă. Şi de s-o întîmpla ca luminăţia-ta să nu te ţii a fi un
cavaler cu inima chiar zăvorită ca don Galaor, te rog, cit pot
mai pe faţă, nu numai în numele meu, ci şi în al tuturor
tovarăşilor mei, să ne spui numele, patria, rangul şi
frumuseţea stăpînei du-mitale, căci ea s-ar putea socoti
fericită dacă ar afla o lume întreagă că e iubită şi slujită de
un cavaler aşa de vrednic cum pare să fie luminăţia-ta.
Aici don Quijote scoase un suspin din băierile inimii şi
rosti :
— Eu n-aş putea spune dacă dulcea mea vrăjmaşă
doreşte sau nu să ştie lumea că îi sînt serv ; tot ce ştiu, dacă
ar fi să răspund la ceea ce sînt întrebat cu atîta cuviinţă,
este că numele ei e Dulcineea, patria îi este Toboso,
localitate din provincia La Mancha ; rangul trebuie să-i fie
443
243
cel puţin de principesă, de vreme ce-mi este regină şi
stăpînă ; frumuseţea su-

praomcnească, pentru că în ea se adeveresc toate cele


mai cu neputinţă de gîndit şi mai himerice atribute de
frumuseţe din cîte dau poeţii iubitelor lor, căci cosiţele-i
sînt de aur, fruntea îi e o cîmpie eliseană, sprîncenele i-s
curcubee, ochii sori, obrajii trandafiri, buzele corali, dinţii
perle, gîtul alabastru, si marmură pieptul, fildeş mîinilc,
zăpadă albimea pielii, iar părţile pe care cuviinţa le
ascunde ochiului omenesc sînt în aşa fel, pe cîte gîndesc şi
socot eu, încît numai o înţeleaptă pudoare le-ar putea cel
mult cînta laude căci a le asemui cu ceva pe lumea asta
nici nu poate fi vorba.
Don Quijote îi mai spune interlocutorului său din ce
neam se trăgea Dulcineea, mai întii inşirind o întreagă
listă de neamuri celebre din care nu provenea. ...ci este din
familia del Toboso de La Mancha, descendenţă de atîta
preţ, chiar dacă nouă, încît ar putea da generos început
celor mai ilustre familii din secolele viitoare. Şi să nu-mi
răspundeţi la asta altfel decît aţi răspunde la condiţiile
puse de Cervino pe soclul trofeului cu armele lui Orlando,
unde era scris :
să nu le-atingă Cel ce pe-Orlando n-ar putea să-nvingă !
— Cu toate că eu sînt din neamul străvechilor
Cachopines de Laredo, răspunse drumeţul, n-aş îndrăzni să
444
243
mă măsor în privinţa nobleţei mele cu familia del Toboso
de la Mancha ; deşi, drept să-ţi spun, nume ca ăsta pînă azi
nu mi-a ajuns la ureche.
— Cum se poate să nu-ţi fi ajuns ? se miră don
Quijote. Cu mare luare-aminte ascultau toţi ceilalţi
convorbirea celor
doi, şi pînă şi păstorii de capre şi ciobanii pricepură cit
de adîncă era nebunia lui don Quijote al nostru. Doar
Sancho Pânza credea că toate cîte le îndruga stăpînul său
erau adevărul adevărat, cu toate că-1 ştia cine era mai
bine decît oricine altcineva, fiindcă îl cunoştea de cînd se
născuse ; şi singurul lucru asupra căruia mai avea un pic de
îndoială era dacă trebuia sau nu să creadă povestea cu
frumoasa Dulcineea din Toboso, căci în viaţa lui nu auzise
pomenindu-se un asemenea nume, nici de o asemenea
principesă, deşi-şi făcuse veacul chiar lingă Toboso. [...]
(Cap. XIII, pp. 178—180)
Cu toate că avea asemenea îndoieli cu privire la
autenticitatea iubitei lui don Quijote, Sancho Pânza fusese
trimis de stăpîn cu o scrisoare la Dulcineea. Că fusese sau
nu, că o întîlnise sau nu pe femeia visurilor lui Don Quifote
era una, dar că acum dădea seamă în faţa stăpinului
iisupra demersului întreprins era sigur. Inţelegîndu-l oare-
cum pe îndrăgostitul cavaler, Sancho căuta să-i ofere răs-
punsuri cit de cit verosimile, dar concepţia şi experienţa sa
de viaţă nepotrivindu-se cu a stăpînului făcea ca detaliile
relatării lui despre întîlnirea cu Dulcineea să nu fie pe
248 445
ynăsura aşteptărilor lui don Quijote. - Nimic din toate
astea nu-mi displace ! Spune mai departe, îl îndemnă don
Quijote. Va să zică, ai ajuns. Şi ce fă-cea regina aceea a
frumuseţilor? De bună seamă c-ai găsit-o Făcind perlele
şirag, sau brodind cu fir de aur vreo deviză drăgăstoasă
pentru cavalerul acesta ce-i este rob !
—N-am găsit-o aşa, răspunse Sancho, ci vînturînd două
baniţe de grîu în bătătură.
—Dar ia seama, zise don Quijote, că boabele de grîu,
atinse de mina ei, se prefăceau în boabe de mărgăritar ;
iar dacă te-ai uitat bine prietene poţi să-mi spui : era grîu
de primăvară, sau de iunie : alb sau negru ?
— Era mai degrabă roşcat, răspunse Sancho.
—Poţi fi, cu toate astea, încredinţat, zise don Quijote,
că vînturat de mîna ci, nu mai încape îndoială c-a dat pîine
albă. Dar treci mai departe : cînd i-ai înmînat scrisoarea
mea, a sărutat-o ? Şi-a pus-o pe creştet ? Făcut-a ea vreun
ritual vrednic de-aşa carte ? Sau ce-a făcut ?
—Cînd am vrut să i-o dau, răspunse Sancho, ea tocmai
începea să zgîlţîie ciurul în care luase parte bună din grîu,
aşa că-mi zise : „Pune, fîrtate, cartea aia pe sacul de colo,
că n-o pot citi pînă nu sfîrşesc de vînturat tot ce vezi
aicea".
—înţeleaptă femeie, spuse don Quijote. Se vede treaba
că ţi-a spus aşa ca s-o citească mai pe îndelete, la largul ei,
şi să se desfete cu ea. Dă-i înainte, Sancho. Şi-n vreme ce-
şi vedea mai departe de treabă, ce vorbe a schimbat cu
248 446
tine ? Ce te-a întrebat de mine ? Şi tu ce i-ai răspuns ? Dă-i
drumul, povesteşte-mi totul, nu trece, cu vederea iniei o
vorbuliţă.
—Ea nu m-a întrebat nimic, zise Sancho, dar i-am spus
eu de la mine, în ce chip ai rămas măria-ta să faci pocăinţă
din pricina ei, gol de la brîu în jos, stingher prin munţii
ăştia, de parc-ai fi fost sălbatic, dormind pe pămîntul gol şi
fără să mă-ninci aşezat la masă ca tot omul, ori să-ţi
piepteni barba, ci doar plîngînd şi blestemîndu-ţi soarta.
— Dacă i-ai spus că-mi blestem soarta, n-ai spus
drept, zise don Quijote, căci, dimpotrivă, o binecuvîntez ;
şi-o voi binecuvînta cîtc zile-oi avea de trăit, că m-a-
nvrednicit să merit a iubi o atît de înaltă domniţă ca
Dulcineea din Toboso !
—E atît de înaltă, răspunse Sancho, că, zău, mă-ntrece
şi pe mine cu mai bine de-un cot.
—Cum aşa, Sancho, zise don Quijote, te-ai măsurat cu
ea ?
—M-am măsurat, numai că uite-n ce fel, răspunse
Sancho. Cînd m-am apropiat de ea, ca să punem un sac de
grîu pe măgar, ne-am pomenit aşa dc-aproape unul de
altul, că mi-am putut da seama că era mai înaltă decît
mine c-o palmă şi mai bine.
—Dar nu-i aşa, răspunse don Quijote, că ea-şi întovără-
şeşte şi-şi împodobeşte înalta-i statură cu o mie de
milioane de haruri sufleteşti ? N-ai să tăgăduieşti, Sancho,
un lucru : atunci cînd ai ajuns aproape de ea, nu-i aşa c-ai
248 447
simţit o mireasmă îmbălsămată, un miros aromatic, un nu
ştiu ce îmbătător, pe care nu-1 pot spune în cuvinte, un iz
plăcut, ca şi cum ai fi fost în prăvălia unui vînzător de
mănuşi ?
—Tot ce pot spune, zise Sancho, este c-am simţit un
izuleţ ceva cam bărbătesc, şi asta trebuie să fi fost din
pricină că ea, de-atîta hrintuială, era şi tare asudată şi cam
slinoasă.
—Nu din pricina asta, răspunse don Quijote, ci de bună
seamă pentru că erai tu guturăit, sau te-ai fi mirosit pe
tine singur ; fiindcă ştiu eu prea bine cum miroase
trandafirul acesta dintre spini, crinul acesta al cîmpiilor,
ambra aceasta revărsată...
, — Se prea poate, răspunse Sancho, că nu o dată am
simţit că miroscam întocmai ca izul ce mi s-a părut atunci
că iese din înălţimea-sa, domniţa Dulcineea. Dar ce să te
mai miri ? Că tot un drac e !
—Ei bine, dădu să urmeze don Quijote, să zicem c-a
sfîr-şit cu vînturatul griului si cu trimisul sacilor la moară.
Ce-a făcut cînd a citit scrisoarea ?
—Scrisoarea, zise Sancho, n-a citit-o de fel, fiindcă zicea
că nu ştie să citească, nici să scrie, ci a rupt-o şi a făcut-o
bu-căţi-bucăţele, spunînd că nu vrea s-o dea nimănui s-o
citească, ca să nu-i ştie satul tainele, şi că îi era de ajuns
ceea ce-i spusesem eu din gură despre dragostea pe care i-
o porţi mă-ria-ţa, cît şi despre nemaivăzuta pocăinţă pe
care ai rămas, din pricina ei, s-o săvîrşeşti. La urmă mi-a
248 448
spus să-ţi spun măriei-tale că-ţi sărută mîinilc şi că ar avea
mai mare chef să te vadă decît să se-apuce să-ţi scrie, aşa
că te roagă şi-ţi porunceşte ca, de îndată ce vei fi primit
răspunsul de faţă, să laşi naibii bălăriile acelea şi să te laşi
păgubaş de neghiobii, pornind numaidecît către Toboso,
dacă n-ai altceva mai bun de făcut, căci tare-i mai e dor să
te vadă. A rîs de s-a prăpădit cînd i-am spus că pe măria ta
te cheamă Cavalerul Tristei figuri... !...] (Cap. XXXI ; pp.
410—412)
Sancho încerca să-l amăgească pe stăpînul său că ar fi
fost într-adevăr la Dulcineea spre a-i duce mesajul, iar don
Quijote se prefăcea că-l crede, jucînd şi unul şi celălalt o
mică şi ciudată comedie. Era greu pentru Sancho să inven-
teze un portret favorabil, căci nu cunoscuse în viaţa de
toate zilele principese şi iubite de cavaleri, dar greu şi
pentru don Quijote să-i tot sugereze lui Sancho trăsături
nobile, demne de pus în seama unei iubite imaginare, dar
mai ales să se complacă în a accepta răspunsurile
scutierului, care evident atribuia Didcineii calităţile unei
ţărănci asemenea celor cunoscute de el. Dincolo de
amuzamentul pe care acest joc îl poate provoca la lectură,
este de reţinut diferenţa de viziune între cei doi în
aprecierea calităţilor unei femei.
Intr-un alt capitol — XXVIII — ni se povesteşte o „nouă
şi plăcută aventură" într-o pădure, unde au prilejul s'i în-
tîlnească o tînără femeie deosebit de frumoasă, care spre
deosebire de Didcineea nu mai era rodul unei imaginaţii, ci
248 449
o realitate la fel de îneîntătoare pentru toţi cei care o ve-
deau.
[...] Nu merseră nici douăzeci de paşi cînd, de după un
colţ de stincă, văzură, aşezat lîngă trunchiul unui frasin, un
băiat îmbrăcat ţărăneşte, căruia, cum stătea cu capul în
piept, din pricină că-şi răcorea picioarele în pîrîiaşul ce
curgea pe acolo, nu-i putură vedea numaidecît şi faţa ; şi
se apropiară atit de tăcuţi. încît nici nu-i simţi băiatul, ce
nu lua aminte la altceva decît la scăldatul picioarelor sale,
care, de albe ce erau, păreau două bucăţi de cleştar, nu
alta, născute printre celelalte pietre din albia rîulcţului. îi
lăsă înmărmuriţi albimca şi frumuseţea picioarelor,
părîndu-li-se că nu erau făcute să calce grunji de pămînt,
nici să bătătorească brazdele pe lîngă plug şi boi, aşa cum
veşmîntul stăpînului lor arăta că ar face-o. Şi dîndu-şi
seama că nu fuseseră simţiţi de el, preotul, care mergea în
frunte, le făcu semn celorlalţi doi să se lipească de nişte
stane de piatră ce se aflau pe acolo, ascunzîndu-se, şi aşa
şi făcură cu toţii, uitindu-se cu băgare de seamă la tot ceea
ce făcea tînărul, care purta un sumănaş cenuşiu, încheiat
în faţă, strîns tare pe corp cu o fîşie albă de pînză. Mai
purta, de asemenea, nişte obiele şi nişte iţari de
dimiesură, şi pe cap o căciulă bru-

mărie ; iţarii şi-i suflecase pînă la jumătatea piciorului,


care, nu mai încăpea nici o îndoială, părea de alabastru.
248 450
Sfir.şi cu spălatul frumoaselor lui picioare şi dădu apoi să şi
le şteargă cu o basma, pe care o scoase de sub căciulă ; dar
vrînd să şi-o scoată, ridică de-a binelea capul, şi cei care
stăteau să-1 privească avură prilejul să vadă un chip de o
neasemuită frumuseţe, care-1 făcu pe Cardenio să-i spună
preotului la ureche : — Fiinţa asta, cu toate că nu este
Luscinda, nu e fiinţă omenească, ci înger din ceruri !
Tînărul îşi scoase căciula şi, scuturind din cap, începură
să i se desfacă şi să i se resfire pe umeri ca nişte plete pe
care pînă şi razele soarelui i le-ar fi putut pizmui. Din asta
se lămuriră ei că cel care părea ţăran era o femeie, şi încă
una din cele mai frumoase şi mai gingaşe pe care le
văzuseră vreodată pînă atunci ochii celor doi, ba chiar şi ai
lui Cardenio, de n-ar fi fost s-o fi privit şi s-o fi ştiut el bine
pe Luscinda, fiindcă mai pe urmă spuse că doar
frumuseţea Luscindei putea sta alături de a acesteia.
Pletele lungi şi bălaie nu numai că-i acopereau umerii, dar
o ascundeau sub ele aproape cu totul, revărsîndu-i-se jur
împrojur, că de n-ar fi fost picioarele, nu i s-ar mai fi văzut
nici o parte a corpului, atît de stufos şi de lung păr avea.
Drept pieptene, spre a şi le da deoparte, îi slujiră nişte
mîini care, dacă picioarele scăldate în apă li se păruseră
bucăţi de cleştar, mîinile, în părul ei, se asemuiau cu nişte
fîşii de zăpadă întărită, şi toate acestea sporeau şi mai tare
uluirea celor trei care o priveau, dimpreună cu dorinţa lor
de a afla cine era. Pentru asta hotărîră să se arate, iar la
mişcarea pe care o făcură, dînd să se ridice în picioare,
451
frumoasa fată înălţă fruntea şi, îndepărtîndu-şi de pe ochi
cu amîndouă mîinile şuviţele de păr, se uită spre partea de
unde venea zgomotul ; dar abia dădu cu ochii de ei, că se şi
ridică în picioare şi, fără să mai zăbovească să se încalţe ori
să-şi strîngă părul, înhaţă cît putu mai repede o boccea ca
de haine, pe care o avea lingă dînsa, şi vru s-o ia la fugă,
tulburată şi înspăimîntată ; dar n-apucă să facă cinci-şase
paşi, că, nemaiputînd îndura sub tălpile ei gingaşe
asprimea pietrelor, căzu la pămînt. Ceea ce văzînd cei trei,
dădură fuga la ea, şi preotul fu cel dinţii care-i vorbi :
— Opriţi-vă, señora, oricine aţi fi, căci cei pe care-i ve-
deţi aici n-au alt gînd decît acela de a vă sluji, şi n-aveţi de
ce fugi cu atîta nestăpînită grabă, fiindcă nici picioarele nu
vă vor îngădui-o şi nici noi nu vom consimţi la asta.

La toate acestea ea nu răspundea nimic, zăpăcită şi în-


curcată.
Se apropiara aşadar de dînsa, şi luînd-o preotul de
mină, spuse mai departe :
— Ceea ce portul domniei-tale caută să ascundă ochilor
noştri, señora, ne descoperă pletele domniei-tale, semne
de netăgăduit că nu uşoare trebuie să fi fost pricinile care
te-au silit să-ţi ascunzi frumuseţea sub straie atît de puţin
vrednice de ea, împingîndu-te să cauţi singurătatea unor
locuri ca acestea, în care a fost un noroc că ne-am întîlnit,
dacă nu spre a-ţi lecui durerile, cel puţin spre a te ajutora
cu un sfat, căci nu se află pe lume rău care să te istovească
452
pînă în-tr-atîta, nici să ajungă a atinge hotarele nenorocirii,
cită vreme nu pune capăt vieţii, încît, îndurîndu-1 să ai
cuvînt a nu asculta măcar de sfaturile date cu gînd bun.
Aşa că, señora ori señor, ce vei fi voind dumneata să fii,
alungă-ţi frica ce ţi-a pricinuit ivirea noastră şi povesteşte-
ne ce soartă, rea sau bună, te-a adus aici, pentru că în noi
toţi laolaltă şi în fiecare în parte nu vei găsi decît ajutor şi
compătimire pentru nefericirile domniei-tale ! [...] (pp.
367—369)
Frumoasa Dorotea avu deci prilejul să depene celor trei
bărbaţi care o întîlniseră o lungă şi tipică poveste de dra-
goste între ea şi jiul unui nobil. Acesta o plăcuse şi-i pro-
misese că o va cere de soţie, deşi ea era fiica unor plugari,
oameni de rînd. Ea conducea treburile gospodăreşti ale
familiei, lucra cu acid, ghergheful ori la roata de tors, cinta
la harpă ş.a.m.d. Fernando, fiul ducelui, o copleşea cu
scrisori în care o ridica în slăvi. Ea însăşi recunoaşte că „în
privinţa asta, pare-mi-se, oricît de urîte am fi, nouă,
femeilor, ne face totdeauna plăcere să ne auzim numite
frumuseţi" (p. 373).
Punînd la cale o farsă menită să-l determine pe don
Quijote să se lase de aventurile cavalerismului, conveniră
cu Dorotea să se îmbrace cu nişte lucruri mai alese pe care
le avea cu sine şi să joace rolul unei prinţese din Guineea
cu care ar urma să se căsătorească nefericitul cavaler.
Episodul ne oferă posibilitatea să o mai admirăm o dată pe
Dorotea, într-o nouă ipostază.
453
Dorotea scoase numaidecît din legătura ei o rochie de
brocart scump şi-o pelerină verde de postav, cît se poate
de arătoasă, iar dintr-o lăcriţă, un şirag de mărgăritare şi
alte giuvaeruri, cu care se împodobi într-o clipă, încît părea
o doamnă bogată şi de neam mare. Le spuse că-şi luase
toate acestea şi încă altele, de-acasă, pentru cine ştie ce
întîmplare, dar că pînă atuncea nu i se ivise prilejul să aibă
nevoie de ele. Rămăseseră cu toţii îneîntaţi cum nu se mai
poate de graţia, de ţinuta şi de frumuseţea ei uluitoare şi
căzură de acord că don Fernando nu avea gust de fel de
vreme ce dispreţuia o frumuseţe ca aceasta ; dar cel care
se minună mai tare fu Sancho Pânza căruia i se păru (cum
şi era de fapt) că de cînd trăia nu văzuse făptură atit de
mîndră, şi-1 întrebă cu toată graba pe preot cine era
doamna aceea atit de frumoasă şi ce căuta în văgăunile
munţilor.
—Această prea frumoasă doamnă, răspunse preotul,
este, frate Sancho, nici mai mult nici mai puţin decît
moştenitoarea în linie dreaptă bărbătească a marelui regat
Micomicon, care vine să-1 caute pe stăpînul tău şi să-i
ceară un hatîr, acela de a o răzbuna de jignirea ori de răul
pe care un uriaş viclean i 1-a făcut; şi, atrasă de faima de
vrednic cavaler a stăpînului tău, de care s-a dus vestea pe
toată faţa pămîn-tului cunoscută pînă azi, a venit această
prinţesă din Guineea să-1 caute.
—Fericită căutare şi fericită întîlnire, strigă Sancho
Pânza auzind acestea... [...] (p. 387).
454
Din Don Quijotc dc La Mancha, E.P.L.U., 1965 ;
traducere de Ion Frunzetti si Edgar Papu.

FRANCIS BACON
(1561—1626)
Marele gînditor englez a fost fiul lui Sir Nicholas Baconr
care avea rang de Lord Păstrător al Marelui Sigiliu, sub
domnia reginei Elisabeta. Viaţa de la curtea regală, apoi
doi ani petrecuţi la ambasada din Franţa au contribuit la
orientarea sa politică, la cristalizarea opiniilor sale
filozofice şi sociale.
Pasionat din tinereţe de filozofie, s-a preocupat de locul
omului în univers, căutînd o cale de a-l emancipa prin înlă-
turarea ignoranţei. A studiat dreptul în Franţa şi, ajungind
avocat, a intrat in viaţa politică, a devenit membru al Ca-
merei Comunelor.
Lucrarea sa principală, Eseuri, realizată între anii 1597
şi 1625, subintitulată Sfaturi politice şi morale, adună
multe observaţii, opinii filozofice, ginduri pline de
înţelepciune, orientări morale — tratînd probleme
esenţiale privitoare la adevăr, bunătate, conversaţie,
succes, tinereţe şi bătrîneţe, frumuseţe şi urîţenie,
prietenie, purtări alese ori aspecte referitoare la politică şi
societate.
455
DESPRE FRUMUSEŢE
Virtutea este ca o piatră preţioasă : cel mai bine este să
fie înfăţişată simplu; şi de bună seamă virtutea se arată cel
mai bine cînd sălăşluieşte într-un corp care e plăcut, fără
ca trăsăturile feţei să fie prea fine, şi care are mai degrabă
distincţie în ţinută decit frumuseţe în înfăţişare. Şi nici nu
se întîmplă aproape de fel ca oamenii deosebit de frumoşi
să fie totodată şi oameni de o mare virtute ; ca şi cum
natura s-ar îngriji mai degrabă să nu greşească, decît s-ar
strădui să făurească perfecţiunea, şi ca atare, ei se vădesc
a fi desă-vîrsiţi în exterior, dar nu şi a avea un suflet mare,
şi sînt grijulii mai curînd in ce priveşte purtarea lor decit
virtutea. Dar acest lucru nu se întîmplă totdeauna ; căci
Augustus Caesar, Titus Vespasianus, Filip cel Frumos al
Franţei, Eduard al IV-lea al Angliei, Alcibiades din Atena,
Ismail — şahul Persiei, au avut toţi un suflet mare şi nobil
şi au fost totuşi oamenii cei mai frumoşi din vremea lor.
în privinţa frumuseţii, trăsăturile plăcute au
însemnătate mai mare decît culoarea obrazului, iar
cuviinţa şi graţia mişcărilor mai mare decît trăsăturile
plăcute. Aceasta este cea mai de seamă parte a frumuseţii,
pe care pictura n-o poate roda ; precum nu poate reda nici
impresia pe care o face la prima vedere.
Nu există vreo frumuseţe deosebită în a cărei alcătuire
să nu fie şi ceva nepotrivit. Nu se poate spune cine a fost
mai nesocotit. Apelles sau Albrecht Durer ; acesta din
urmă vroia să facă un portret ţinînd seama de proporţiile
456
geometrice, iar cel dintîi, luînd părţile cele mai frumoase
ale mai multor chipuri, pentru a alcătui din ele unul cu
totul desăvîrşit. Astfel de portrete, socot eu, nu ar plăcea
nimănui altcuiva în afară de pictorul care le-a creat. Nu
socotesc însă că un pictor nu poate totuşi să facă un
portret mai frumos decit orice chip care a existat vreodată
; dar el trebuie să-i creeze printr-un fel de har (ca un
muzician care creează o arie minunată), şi nu pe temeiul
unor reguli.
Se întîlnesc figuri ale căror părţi, examinate una cîte
una, nu le găsim frumoase, şi totuşi plac, dacă sînt privite
toate laolaltă.
Dacă este adevărat că elementul principal al frumuseţii
constă în cuviinţa mişcărilor, nu e desigur nici o mirare că
persoanele în vîrstă se arată de multe ori a fi mai atrăgă-
toare : pulchrorum autumnus, pulcher (toamna celor
frumoşi este frumoasă), căci tinerii nu sînt astfel decît dacă
arătăm îngăduinţă, şi socotind că tinereţea compensează
cuviinţa.
Frumuseţea seamănă cu fructele văratice care se strică
lesne şi nu pot să ţină multă vreme ; şi de cele mai multe
ori, ea dă naştere la o tinereţe desfrînată şi la o bătrîneţe
cam ruşinată ; totuşi, dacă ea nimereşte unde trebuie, face
să strălucească virtuţile şi să roşească viciile.

DESPRE URÎŢENIE

457
Oamenii urîţi plătesc de obicei naturii cu aceeaşi
monedă, căci după cum natura a fost rea cu ei, tot aşa sînt
şi ei cu natura, fiind de cele mai multe ori (după cum
spune Scriptura) lipsiţi de simţăminte naturale, aşa că ei se
răzbună pe natură. Desigur, există o potrivire între corp şi
suflet; şi dacă natura a greşit în privinţa unuia, este
totdeauna de temut să nu fi greşit şi în privinţa celuilalt :
ubi peccat in uno, periclitatur in altero. Deoarece, însă,
omul este liber să aleagă forma sufletului său, şi este
supus necesităţii în privinţa formei corpului său, astrele
înclinaţiei naturale sînt uneori acoperite de soarele
educaţiei şi al virtuţii. Ca atare, este bine să socotim
urîţenia nu ca un semn, care este cam înşelător, ci ca o
cauză, care rareori nu-şi produce efectul.
Oricine are întipărit în persoana sa ceva care atrage dis-
preţul, are totodată în el şi un ghimpe care îl împinge ne-
contenit să se străduiască a scăpa, a se elibera de dispreţ.
De aceea, toţi oamenii urîţi sînt extrem de îndrăzneţi. La
început, pentru a se apăra, fiind expuşi dispreţului, iar cu
trecerea timpului, dintr-o deprindere generală. De
asemenea, urîţenia îi stimulează pe oameni la activitate,
îndeosebi la aceea de a pîndi şi a observa punctele slabe
ale altora, pentru ca să aibă ceva de care să se lege pentru
a riposta. Pe de altă parte, ea stinge invidia faţă de ei a
superiorilor lor, fiind oameni pe care aceştia cred că ii pot
dispreţui nestingherit si ii adoarme pe concurenţii şi rivalii
lor, întrucit aceştia nu-i cred în stare să avanseze vreodată
458
pînă cind îi văd că au ocupat posturi înalte. Aşa că, ţinînd
seama de toate, la o mare inteligenţă, urîţenia este ceva
care favorizează înălţarea.
Regii aveau in vremea de altădată (şi astăzi in unele
ţări) obiceiul de a acorda mare încredere eunucilor, din
pricină că, cei care îi invidiază pe toţi, sint mai supuşi şi
mai îndatoritori faţă de unul singur. Cu toate acestea însă,
încrederea faţă de ei a fost mai degrabă ca faţă de nişte
buni spioni şi buni denunţători decît ca faţa cie nişte buni
dregători şi slujbaşi. Şi întocmai la fel stau lucrurile cu
oamenii urîţi.
Pricina este, cum s-a arătat, că ei caută, dacă au curaj,
să scape de dispreţ, iar aceasta nu se poate face decît fie
prin virtute, fie prin răutate. Şi, de aceea, să nu ne mirăm
dacă uneori ei se arată a fi oameni deosebit de vrednici,
cum au fost Agesiiaus, Zanger — fiul lui Soliman, Esop.
Gaşca — preşedintele Perului ; şi poate fi trecut printre ei
şi Socrates, precum si alţii.
DESPRE POLITEŢE Şl PURTĂRI ALESE
Cel care se înfăţişează numai aşa cum este el trebuie să
aibă merite peste măsură de mari, după cum o piatră pre-
ţioasă trebuie să fie cu adevărat splendidă pentru a fi
montată fără altă podoabă. Dar, dacă băgăm bine de
seamă, în privinţa laudelor şi a elogiilor, lucrurile stau la fel
ca şi în privinţa eîştigurilor şi a profiturilor, fiind plin de
adevăr proverbul care spune : eîştigurile mici fac punga
mare, deoarece cîştigurile mici vin des, pe cînd cele mari
459
vin cînd şi cind. Tot aşa. este foarte adevărat că lucrurile
mărunte atrag mari laude, din pricină că se repetă zilnic si
sînt observate necontenit. în timp ce prilejurile pentru a
vădi mari merite se prezintă numai la zile mari. De aceea,
politeţea sporeşte mult reputaţia unui om, şi a avea
purtări alese este (precum spunea regina Isabella) ca si
cum ai avea scrisori de recomandare permanente.
Pentru a le dobîndi, aproape că e de ajuns să nu le dis-
preţuieşti ; căci atunci cînd le vei vedea la alţii, iar pentru
rest bizuie-te pe tine însuţi. Căci dacă te străduiesti prea
mult să le arăţi, ele îşi vor pierde farmecul, care constă în a
fi fireşti şi neafectate. Comportarea anumitor oameni este

asemănătoare versului, în care este măsurată fiece


silabă ; cum poate oare cineva să cuprindă chestiuni
importante dacă îşi bate capul prea mult cu respectarea
unor reguii mărunte ? A lăsa cu totul deoparte politeţea
înseamnă a-i invâţa pe alţii să se poarte la fel cu tine şi deci
a micşora respectul lor faţă de tine ; îndeosebi, ea nu
trebuie trecută cu vederea faţă de necunoscuţi şi de
oamenii formalişti ; dar a-i da prea multă atenţie şi a o
pune mai sus decît luna nu numai că este ceva supărător,
dar micşorează încrederea şi preţuirea de care se bucură
cel ce vorbeşte. Şi, de bună seamă, există un fel de a
strecura printre formulele de politeţe obişnuite anumite

460
expresii de efect care se reţin, ceea ce este de un deosebit
folos, dacă izbuteşti să faci aşa ceva.
Printre egali, eşti sigur de familiaritate ; şi de aceea este
bine să păstrezi întrucîtva un aer de demnitate. Printre in-
feriori eşti sigur de respect; şi de aceea este bine să fii un
pic familiar. Cel care se amestecă prea mult într-un lucru,
încît îi produce altuia silă, îşi scade valoarea. Este bine să
faci pe voia altora, numai să arăţi că te porţi astfel din con-
sideraţie pentru ei, şi nu din slăbiciune. Este în general o
regulă bună ca, atunci cînd susţii punctul de vedere al
altuia, să adaugi totuşi ceva de la tine : de pildă, dacă te
alături părerii sale, să faci aceasta arătînd şi o oarecare
deosebire faţă de el; dacă vrei să îmbrăţişezi propunerea
lui, să faci acest lucru cu o anumită rezervă ; dacă îi aprobi
sfatul, să o faci invocînd şi alt temei.
Trebuie să te fereşti de a fi prea curtenitor ; căci aricit
de vrednic ai fi, de altminteri, cei ce te pizmuierr vor apăsa
desigur asupra acestei însuşiri, în dauna calităţilor tale mai
mari. Chiar si pentru treburi este păgubitor să fii prea gri-
juliu în privinţa politeţii, ori să pîndeşti cu prea marc încor-
dare momentul şi ocazia. Solomon spune : Cel ce ia seama
la vînt nu va semăna, iar cel ce pri"eşte la nori nu va secera.
Un om înţelept va crea mai multe ocazii decit găseşte. Con-
duita oamenilor ar trebui să fie ca haina lor : nu prea mă-
surată sau calculată, ci nestînjenitoare pentru gesturi :i miş-
cări.

258
Din Eseuri, Editura Ştiinţifica. 1969 ; traducere de
Armând Roşu.
WILLIAM SHAKESPEARE
(1564—1616)
Recunoscut în întreaga lume ca unul dintre cei mai mari
poeţi şi dramaturgi, Shakespeare s-a născut în Anglia, la
Stratford-on Avon. S-a afirmat ca actor şi conducător de
trupă teatrală, a colindat mult, a ciuioscut oameni cu
diverse ocupaţii şi aflaţi pe trepte sociale diferite. A scris
poeme epice, sonete (154) şi piese de teatru (37), tragedii
(Romec şi Julieta. ruliu Cezar, Hamlet, Othello), drame
istorice (Hen-ric al V-lea, Richard al IlI-îca. Regele Ioan),
comedii (Visul unei nopţi de vară, Mult zgomot pentru
nimic, Nevestele vesele din Windsor. Femeia îndărătnică,
Cum vă place) etc. Scrierile sale se disting prin profunzimea
observaţiilor filozofice şi sociale, prin structura complexă
psihologică a personajelor.
în piesele lui Shakespeare personajele schimbă adesea
replici care conţin meditaţii adinei, cu valoare de maxime
despre viaţă şi moarte, tristeţe şi veselie, despre societate,
libertate, dragoste, căsnicie, frumuseţe — fapt demonstrat
şi într-o excelentă ediţie de selecţiuni aforistice datorată
omului de cultură Mircea Berindci. Consideraţii despre
frumuseţe în-tîlnim frecvent în Hamlet, Othello. in
comediile Visul unei nopţi de vară, Cum vă place, în Tiron
din Atena ori în inegalabila dramă a celor doi îndrăgostiţi
258
Romeo şi Julieta, precum şi in multe alte scrieri
shakespeariene.

ROMEO ŞI JULIETA
Nu e te nevoie în cazid unei piese atît de cunoscute să
oferim un rezumat al întîmplărilor care au condus la o
tubire şi la o tragedie care încă mai emoţionează. Iar dacă
spicuim unele replici anterioare momentului intîlnirii lui
Ronteo cu Julieta, cei doi protagonişti ai piesei, o facem
pentru că discuţiile au ca subiect iubirea, frumuseţea, în-
suşirile alese ale persoanelor despre care se discută. Iată-l,
aşadar, într-o piaţă din Verona, pe Romeo care, întîlnin-du-
l pe Benvolio, îi mărturiseşte că este trist pentru că s-a
îndrăgostit şi se află departe de a cîştiga iubirea fiinţei pe
care o adoră.

Romeo
Pretinde muribundului să-şi scrie, In tihnă, testamentul
pe hîrtie, N-ai dovedi prea multă judecată. La drept
vorbind, iubesc şi eu o fată.
Benvolio Am nimerit la ţintă, mi se pare.
Romeo
Grozav ţintaş î Şi e frumoasă tare ! Benvolio
S-atingi un ţel frumos, nu-i lucru greu . Romeo
Aici n-ai nimerit-o, dragul meu.
Căci oricît Eros şi-ar vrăji săgeata.
Ar încerca-n zadar s-atingă fata.
258
Nu-i nimeni fecioria să i-o sfarme :
Ea are, ca Diana, scut şi arme.
N-o vatămă săgeata prea subţire,
Şi nici cu vorbe dulci n-o scoţi din fire,
Oehiadele aprinse n-o incintă. [...]
Se risipeşte-n vînt, prin cumpătare.
Stînd zăvorită-ntrc pereţii reci
E stearpă frumuseţea pentru veci.
Frumoasă-i — insă pregetă la faptă :
Da, frumuseţea ei e prea-nţeleaptă. [...] La asemenea
cuvinte Benvolio îi răspunde că dacă iubita lui Rosalinda
este atit de inaccesibilă, n-are decît s-o uite şi să-şi caute o
altă fată.
Benvolio
Ridică-ţi ochii ! Lasă-i să se-mbete Sorbind din
frumuseţea altor fete.
Romeo
De-as face precum spui, mai cu temei Mi-aş aminti de
farmecele ei. Sub masca-ntunecată ce-n extaz Sărută o
femeie pe obraz, Ghicim paloarea chipului ascuns.
Comoara de priviri- adunată N-o dai uitării cînd eşti orb. O
fată Frumoasă tu arată-mi. Ce-i mai mult
Decit o filâ-n care pot citi
Că-s altele mai mîndre ? Bun rămas !
N-ai leac pentru uitare !
(Actul 1, scena 1 ; pp. 516—517)

258
Benvolio, hotărit să-l convingă pe Romeo că o p°n
uita pe Rosalinda, va găsi prilejul să-i explice cum. 'x <>,
Benvolio La Capulet, ca în toţi anii, vine Şi Rosalin,
iubită-atît de tine. Şi tot ce e-n Verona mai ales. Te du
acolo. Fără să-ţi pierzi firea Priveşte-le, mâsoară-le.
încearcă ! Am să-ţi arăt că lebăda-i o ţarcă. Romeo
De mi-ar trăda pioşii ochi iubirea Şi-ar consfinţi
neadevărul sec, Să-mi fie lacrimile jar, iar ei, Ereticii scăpaţi
de ia înec, Pe rug să piară-n marea de seîntei. Pereche n-
are de frumoasă ce-i
Iubita mea, şi nici chiar mîndrul soare, Ce vede tot, nu-i
află-asemănare. Benvolio
Ascultă-mă : iţi pare fără seamăn,
Căci ochii tăi răsfrîng doar chipu-i geamăn.
Dar pune pe tipsia de cristal
Alt chip de fată îritîinit la bal,
Un alt luceafăr despieîndu-şi cale :
Păli-va' frumuseţea doamnei tale. Romeo
Mă duc. Dar nu să văd cercei şi rochii, Ci doar cu chipul
ci să-mi umplu ochii.
(Actul I, scena 2; pp. 521—^
Îndemnul de a cunoaşte mai multe fete, departe d 1 ' '
')
insinua superficialitate, are meritul de a sugera că fruiT."'
^ <i
setea poate fi apreciată corect nu în momente de orl>1'1'
ci după ce ai izbutit să vezi şi să compari. De altfel în>'[^+^ v
258

tatăl Julietei îi adresează lui Paris, care-i ceruse mina
cei sale, un îndemn asemănător, adică mai întîi să cunoci**
<^
mai midte fete frumoase şi apoi să se decidă. i

Romeo
Pretinde muribundului să-şi scrie, In tihnă, testamentul
pe hîrtie, N-ai dovedi prea multă judecată. La drept vorbind,
iubesc şi eu o fată.
Benvolio Am nimerit la ţintă, mi se pare.
Romeo
Grozav ţintaş ! Şi e frumoasă tare ! Benvolio
S-atingi un ţel frumos, nu-i lucru greu . Romeo
Aici n-ai nimerit-o, dragul meu.
Căci orieit Eros şi-ar vrăji săgeata.
Ar încerca-n zadar s-atingă fata.
Nu-i nimeni fecioria să i-o sfarme :
Ea are, ca Diana, scut şi arme.
N-o vatămă săgeata prea subţire,
Şi nici cu vorbe dulci n-o scoţi din fire,
Oehiadele aprinse n-o incintă. [...]
Se risipeşte-n vînt, prin cumpătare.
Stînd zăvorită-ntre pereţii reci
258
E stearpă frumuseţea pentru veci.
Frumoasă-i — însă pregetă la faptă :
Da, frumuseţea ei e prea-nţeleaptă. [...] La asemenea
cuvinte Benvolio îi răspunde că dacă iubita lui Rosalinda este
atît de inaccesibilă, n-are decit s-o ude şi să-şi caute o altă
fată.
Benvolio
Ridică-ţi ochii ! Lăsări să se-mbete Sorbind din
frumuseţea altor fete.
Romeo
De-aş face precum spui, mai cu temei Mi-aş aminti de
farmecele ei. Sub masca-ntunecată ce-n extaz Sărută o
femeie pe obraz. Ghicim paloarea chipului ascuns. Comoara
de privire adunată N-o dai uitării cind eşti orb. O fată
Frumoasă tu arată-mi. Ce-i mai mult
Decit o filă-n care pot citi
Că-s altele mai mîndre ? Bun rămas !
N-ai leac pentru uitare !
(Actul 1, scena 1 ; pp. 516—517)
/ii inolio, hotărit să-l convingă pe Romeo că o poate mta
]K- Rosalinda, va găsi prilejul să-i explice cum.
Benvolio La Capulet, ca în toţi anii, vine Şi Rosalin, iubită-
atît de tine. Şi tot ce c-n Verona mai ales. Te du acolo. Fără
să-ţi pierzi firea Priveşte-lc, măsoară-le. încearcă ! Am să-ţi
arăt că lebăda-i o ţarcă. Romeo
De mi-ar trăda pio.şii ochi iubirea >-ar consfinţi
neadevărul sec, Să-mi fie lacrimile jar, iar ei, Ereticii scăpaţi
260
de ia inec, Pe rug să piară-n marea de seîntei. Pereche n-are
de frumoasă ce-i
Iubita mea, şi nici chiar mîndrul soare,
Ce vede tot, nu-i află-asemănare. Benvolio
Ascultă-mă : îţi pare fără seamăn.
Căci ochii tăi răsfring doar chipu-i geamăn.
Dar pune pe tipsia de cristal
Alt chip de fată întîlnit la bal.
Un alt luceafăr despioîndu-şi cale :
Păli-va' frumuseţea doamnei tale. Romèo
Mă duc. Dar nu să văd cercei şi rochii, Ci doar cu chipul ei
să-mi umplu ochii.
(Actul I, scena 2 ; pp. 521—522)
îndemnul de a cunoaşte mai multe fete, departe de a
insinua superficialitate, are meritul de a sugera că frumu-
seţea poate fi apreciată corect nu în momente de orbire, ci
după ce ai izbutit să vezi şi să compari. De altfel însuşi tatăl
Julietei ii adresează lui Paris, care-i ceruse mina fiicei sale,
un îndemn asemănător, adică mai întîi să cunoască mai
multe fete frumoase şi apoi să se decidă.
Capulet
................... Fata mea
Deprinsă nu e cu-aie lumii datini. Nici n-are încă
paisprezece ani. S-o pîrguiască două veri, mai lasă, Pină-o să
fie bună de mireasă.
Paris
Sint mame si mai tinere. Capulet
260
Da, ştiu.
Dar prea se ofilesc de timpuriu. Mi-a înghiţit pămîntul
toate cele Şi ea-i lumina bătrîneţii mele. Poţi să-ţi încerci
norocul, se-nţelege. Dorinţa fetei pentru mine-i lege. Iubite
Paris, dacă-i eşti pe plac, Cum zice ea, întocmai am să fac.
Ca-n orice an, deseară dau o masă. Poftit-am mulţi prieteni,
lume-aleasă, Şi bucuros aş fi, cu unul tînăr, Să pot spori,
deseară, al lor număr. Vedea-vei în umilul meu cămin, Mai
mîndre stele ca pe-un cer senin. Te vei simţi ca un zglobiu
copil Cind se grăbeşte-mpodobit April în urma iernii ce-şi
tîrăşte pasul. Măsoară-ie din ochi, ascultă glasul Bobocilor
de fete şi te-nclină La floarea cea mai plină de lumină. Copila
mea va fi-n mănunchi boboc Ce-abia si-a sţrins petala la un
loc.
(Actul I, scena 2 ; pp. 518—519) La balul organizat în casa
lui Capulet aveau să vină doamne şi tinere frumoase. Lista
pe care o citeşte Romeo e.ste cel puţin o promisiune
ispititoare : „Senor Martino cu soţia şi fiicele ; contele
Anselme şi fermecătoarele sale surori ; nobila văduvă,
doamna Vitruvio; senor Placentio şi gingaşele sale nepoate;
Mercuţio şi fratele său Valentin; Capulet, onoratul meu
unchi, cu soţia şi fiicele ; frumoasele mele nepoate Rosalina
şi Livia; senor Valentino şi vărul său Tybalt; Lucia şi
graţioasa Helena. Tot unul si unul.u (Aceeaşi scenă, p. 520)
Se ivea aşadar un prilej bun pentru Paris şi Romeo să-şi
compare fetele iubite cu altele, după cum şi fetele puteau
să-i aprecieze pe aleşii lor.
260
Mama şi doica căutau s-o convingă pe Julieta, tlnăra de
numai paisprezece ani, de frumuseţea şi calităţile lui Paris,
care o peţise.
Doica
Ce tinăr, fata maiehii ! Ce flăcău ! Mai chipeş ca figurile
de ceară.
Lady Capulet Nu-i în Verona floare mal frumoasă ! Doica
Nepreţuită floare-ntr-ad''Văr !
Lady Capulet Ce spui de-aeest bărbat de neam înalt ? îl
vei vedea deseară la serbare. Citeşte-i cartea feţei ! Vei afla
Ce-a scris cu drag, într-insa, frumuseţea. Priveşte-
armonioasa îmbinare De trăsături si vezi ce farmec are. [...]
(Scena 3, p. 525)
Prezent deci la bal şi Romeo, cum prevăzuse Benvdlic,
vede o fată deosebit de frumoasă.
Romeo Ascultă !
Ştii cine-i domnişoara ce cinsteşte Acelui cavaler, de colo,
mîna ?
Servitorul
Nu, domnule ! Romeo
Ah, ochii ! Cum învaţă Făcliile să răspindcască viaţă !
Atîrnă ea, de-al nopţii chip, la fel Ca de-o ureche neagră un
cercel De piatră scumpă, nestemat prea rar Ca cineva să-1
poată lua în dar. Nu-s pămîntene-asemenea comori !
Columbă albă într-un cîrd de ciori — Aşa străluce printre
celelalte. Acuma s-o pîndesc ; cum o sfîrşi să salte,

260
S-ating cu mîna-mi aspră mîna-i. Tu,
Tu inimă, ai mai iubit ? O, nu !
Pe ochii mei mă jur că-ntîia oară
Văzut-am frumuseţea-n astă seară.
(Actul I, scena 5 ; p. 333) Avînd astfel posibilitatea de a
compara, Romeo trăieşte o nouă pasiune. Cum Tybalt,
văzîndu-l pe Romeo, caută să provoace scandal, cerînd
spada, Capulet îl temperează, prilej de a afla părerea
acestuia despre tînăr.
Capulet
Pari mînios, nepoate. Ce te-apasă ? Tybalt
Un Montague e, unchiule, în casă-Un ticălos şi un
vrăjmaş, un ins Venit să ne stîrnească dinadins. Capulet Nu-i
tînărul Romeo ? Tybalt
Ba chiar el !
Un ticălos !
Capulet
Nepoate, să te-astîmpcri ! Dă-i pace ! E un om cuviincios
! Verona-ntreagă îi laudă purtarea Acestui tînăr nobil dăruit.
Pentru nimic în lume n-aş dori Vreun rău în casa mea să i se-
ntîmple.
(Actul I, scena 5 ; p. 534) în versiunea poetului St. O. Iosif
(BPT., 1962, p. 41), calităţile lui Romeo suit exprimate astfel
: „...Acest tînăr / Se poartă ca un vrednic gentilom. / Verona
265
471
se făleşte, şi pe drept, / Cu el, că-i bun, bine-crescut,
deştept".
Purtat de dor, Romeo înfruntă riscul de a fi prins de gărzi
ori de i'răjmaşi, dar vine s-o vadă pe Julieta.
Romeo
[...] (Julieta se arată la fereastră, deasupra lui.) Ce licăr
joacă în fereastră ? Ah ! Răsare ziua — Julieta-i soare ! Te-
nalţă soare dalb ! Răpune luna Bolnavă, rea şi galbenă de
ciudă
Că tu. care-o slujeşti, eşti mai frumoasă ! N-o mai sluji !
Nu vezi ? Te pizmuieşte ! Vestmîntu-i de vestală, trist şi pal,
Pentru neghioabe-i potrivit. Aruncă-1 ! Stăpîna mea ! Iubita
mea ! De-ar şti! Vorbeşte fără glas ! Ei şi ? Ce-mi pasă ! Cu
ochii îmi vorbeşte. îi răspund ! Sînt prea-ncrezut ! Nu mie
îmi vorbeşte. Doi aştri fără seamăn, din senin, Plecînd cu
treburi roagă ochii ei Să scapere pină se-ntorc. Ce-ar fi Să-i
seînteieze ochii, sus, pe boltă. Şi stelele pe chipu-i?
Strălucirea-i Le-ar face de ruşine, cum lumina Semeaţă-a
zilei ruşinează lampa. De-ar fi să fie ochii ei în cer Atît de
tare-ar lumina văzduhul, Ca păsările nopţii ar porni Să cînte
toate ca în plină zi. Pe mînă-şi lasă fruntea ! O, stăpînă ! Dc-
aş fi mănuşă, eu, pe alba mină, Ca să-ţi ating obrazul !
Julieta
Vai !
Romeo
Vorbeşte î Vorbeşte, înger de luciri cereşti ! Deasupra
mea, in noapte străluceşti Ca-naripatul sol trimis de ceruri
265
472
Spre care muritorii uluiţi înaltă ochii şi-şi sucesc grumazul
Cînd trece, fără teamă, peste nori Pe culmile văzduhului !
(Actul II, scena 2 ; pp. 541—542)
Romeo îi surprinde pe Tybalt şi Mercuţio duelîndu-se. El
le cere să lase spadele şi-l roagă pe Benvolio să-i despartă,
dar Tybalt îl străpunge pe Mercuţio, apoi îl atacă pe Romeo.
Acesta însă în apărare, îl loveşte cu spada şi Tybalt moare.
Neştiind că Romeo dorise să-i despartă, deci că provocarea
aparţinea lui Tybalt, Julieta are în acel moment de durere
pentru moartea vărului ei, convingerea că s-a înşelat in
privinţa lui Romeo. Tînguirile şi acuzaţiile ei, deşi ne
fondate, sînt interesante în măsura în care exprimă
contrarietatea dintre chipul frumos al iubitului şi fapta sa.
Epitetele „tiran frumos", sfînt becisnic, ori ideea de a asocia
„sufletul diavolesc" cu imaginea „raiului pie-ritor al unui
trup pătruns de frumuseţe", „minciuna într-un palat falnic"
constituie o plastică ilustrare a dezamăgirii pe care o
provoacă contradicţia între frumuseţea trupească şi
presupusa urîţenie morală.
Julieta
O, Doamne, Cum ? Cu mîna lui, Romeo Vărsat-a sîngele
lui Tybalt ? Doica
Vai !
Aşa c ! Chiar aşa ! Amar de noi ! Julieta
O, chip frumos cu inimă de şarpe ! Avut-a vreodată un
balaur Bîrlog mai minunat ? Tiran frumos ! O, demon
îngeresc şi corb spurcat Cu pene de coîumb ! Miel nesătul Şi
265
473
rău ca lupul ! Suflet ticălos In înveliş dumnezeiesc — eşti
tocmai Pe dos de cum apari ; becisnic sfînt. Şi sfînt becisnic !
Ce făceai, natură, Şi unde-ţi fuse mintea, cînd, în iad, Ai
răsădit un suflet diavolesc în raiul pieritor al unui trup
Pătruns de frumuseţe ? Să fi fost Cîndva pe lumea asta vreo
carte Cu basme mai urîte şi mai hîde, Şi-o legătură mai
măiastră ? Oh ! A stat minciuna-ntr-un palat mai falnic ?
Cînd Doica, spre a-i ţine hangul, acuză şi ea pe bărbaţi de
necinste şi ruşine, Julieta nu mai acceptă acuzaţiile, pentru
că era exclus ca un bărbat ca Romeo să merite ruşinea ce i
se punea în seamă.
Julieta
Puşehea pe limbă-ţi, doică ! N-a venit Pe lume, el, să-i fie
rob ruşinii Pe fruntea lui ruşinea s-ar sfii
Să se aşeze. Fruntea lui e-un tron Pe care cinstea poate
să vegheze încununată ca monarh suprem Al globului
întreg. Ce fiară-am fost să-1 dojenesc !
Din Teatru, E.P.L.U., I96i ; traducere de Virgil
Teodorescu.
VISUL UN FI NOPŢI DF VARA
In Visul unei nopţi de vară este înfăţişată o situaţie co-
mică în genul intrigilor de dragoste în care se strecoară
confuzii diferite, au loc încurcături şi deznodăminte neaş-
teptate. Cum e vorba de dragoste, personajele implicate
admiră şi laudă frumuseţea, motiv care ne determină să
cităm şi din această piesă cîteva fragmente.
265
474
In esenţă, intriga ar fi dezvăluită de Helena, care îi măr-
turiseşte lui Lysander următoarele gînduri :
Sînt unii fericiţi cum alţii nu-s ....
Ea nu e-n frumuseţe mai presus !
Doar singur el, Demetrius, nu vrea
Să desluşească frumuseţea mea.
A Hermiei privire 1-a orbit,
Aşa cum el privirea mi-a vrăjit.
Iubirea schimbă-n limpezi frumuseţi
Tot ce-i mărunt şi fără nici un preţ.
Ea vede nu cu ochii, ci cu dorul... In timp ce Hermia
discuta cu Lysander, apare Helena, Hermia o salută astfel :
„Să fii de zei, frumoaso, ocrotită !u Helena îi răspunde :
O, lasă vorba-aceasta nerostită !
Demetrius pe tine te socoate
Frumoasă, mai frumoasă decît toate.
Sînt stele ochii-ţi, glasul tău îmbie
Mai dulce ca un tril de ciocîrlie [...]
Vai, frumuseţea nu-i molipsitoare !
Deci glasul tău cântat, privirea ta
în veci de veci nu ţi le pot lua.
(Actul I, scena I, p. 306)
In scrierile acelor vremi, ca şi în antichitate, şi în li-
teratura populară, adesea apăreau şi fiinţe supranaturale,
care interveneau în complicarea sau rezolvarea intrigilor.
Şi în această comedie, datorită intervenţiei unei fiinţe
dotată cu puteri magice, preferinţele îndrăgostiţilor se
265
475
schimbă considerabil, aşa încît declaraţiile de dragoste de
peste zi sint uitate şi înlocuite cu altele (vezi şi piesa
Sakuntala, de Kalidasa). Aşadar, trezindu-se şi văzînd-o pe
llelena, acelaşi Demetrius despre care aflasem că nu-i
remarcase frumuseţea, o asemuie acum cu o zină. Buzele ii
par cireşele pirgu-ite, mina mai albă decit zăpada, iar ochii
precum cleştarul. In acelaşi timp, Lysander o consideră pe
llelena „mai mîn-drâ decit toate , că frumuseţea ei sporeşte
„podoaba nopţii înstelate", iar ochii ei întrec luceferii. Acest
gen de comparaţii se regăsesc şi in cuvintele lui Romeo.
Merită, de asemenea, să evidenţiem felul in care sint
puse în contrast in piesă anumite trăsături, in genul unor
povestiri din O mie şi una de nopţi.
Ea. pasămite-i naltă, eu măruntă ; S-a tot fălit cu
înălţimea ei Şi-astfel în ochii lui a ciştigat. Ce, crezi c-atît de
sus te-ai ridicat Doar pentru că-s aşa de mărunţică ? Rezultă
din aceste versuri că înălţimea putea fi luată drept criteriu
de apreciere a frumuseţii, dacă nu unul esenţial, în orice caz
nu de ignorat.
După Teatru, K.P.L.U. (Visul unei nopţi de vară);
traducere de Dan Grigorescu.
De nu laşi nici o urmă, pieri stingher, Şi dulcele-ţi lumini
cu tine pier !
SONETUL IV
Cînd risipeşti al frumuseţii har
De ce-1 reverşi numai asupra ta ?
265
476
Nu dă Natura, împrumută, doar,
Si darnică fiind, la fel te vrea.
Atunci, zgircitule, de ce-ţi baţi joc
De ce-ai primit din plin ca să fii darnic ?
Ce cămătar adună la un loc
Averi, ca să le spulbere zadarnic ?
Făcînd negustorie doar cu tine
Pe tine te înşeli şi-ţi faci rău ţie ;
Dar moartea cînd o vei simţi că vine,
Cu ce te vei plăti de datorie ?
Cînd mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare ;
Dar dîndu-i rod, o laşi moştenitoare.
Din Sonete şi poeme, EJitura Minerva.
B.P.T., 1974.

SONETUL III
Priveşte-ţi chipul în oglinzi, anume Şi cere-i să-ţi repete-
nfăţişarea ; N-o înnoieşti acum, înşeli o lume, Puri unei
mame binecuvîntarea.
Ce preafrumoasă ncnuntita vale Şi-o va feri de plugul
tău, haină ? Ce om s-ar vrea mormînt iubirii sale Ca după el
urmaşi să nu mai vină ?
Tu eşti oglinda-n care maica ta Revedc-a primăverilor
ispită ; Şi tu prin geamul vîrstei vei vedea, Uitînd de riduri,
vîrsta daurită.

265
477
BLAISE PASCAL
(1623—1662)
A fost fiul lui Etienne Pascal, preşedinte al Curţii de jude-
cată din Clermont şi om de cultură, care s-a ocupat direct de
educaţia copiilor săi. Deşi părintele a intenţionat să nu-l
suprasolicite, Blaise Pascal s-a simţit atras de mic de studiul
matematicii şi la 16 ani se şi afirmase cu o lucrare despre
corpurile conice. Locuinţa familiei era frecventată de multe
personalităţi, ceea ce a favorizat pătrunderea lui timpurie
în cercul ginditorilor de seamă.
Pascal a inventat prinui nuişină de calcul şi a fost autorul
unor valoroase descoperiri ştiinţifice. A avut un şir de între-
vederi cu Descartes, cu care a purtat aprinse discuţii ştiinţi-
fice.
Cu vremea, a fost atras şi influenţat de scriere? Augîs'i'v-
a lui Jansenius, de lucrările lui Saint-Cyran, iar mai târziu de
Manualul lui Epictet, de Eseurile lui Montaigne şi, treptat a
început să se apropie de cercuri cu vederi liberale. Noile
anturaie îi inspiră un Discurs asupra pasiunii iubirii, într-o
anumită măsura asemănător Tratatului despre pasiunea
iubirii al lui Descarles.
In Cugetări. Pascal vede omul ca o fiinţă complexă şi con-
tradictorie, cu lumini şi umbre, dar care fiind cavalul să se
cunoască, să-şi dea seama de ceea ce este şi ce trebuie să
fie, are posibilitatea de a depăşi, de a cunoaşte adevărul şi
de a fi fericit.

478
DESPRE IUBIRE
Omului nu-i place să rămînă singur cu sine.
Fiindcă iubeşte, simte nevoia să caute în altă parte
obiectul acestei iubiri. Şi nu-1 poate găsi decit in frumuseţe.
Or, cum el însuşi este cea mai frumoasă creatură pe care a
făurit-o Dumnezeu, trebuie ca tot în sine să găsească idealul
acestei frumuseţi pe care o caută in afara lui. Fiecare poate
găsi in sine primele ei raze ; şi după cum ceea ce este în
afara lui i se potriveşte sau nu, el îşi formează şi ideea de
frumos sau ideea de urit în toate lucrurile.
Omul caută să umple cu ceva marele vid pe care 1-a
creat părăsindu-so pe sine : cu toate acestea el nu-şi
găseşte satisfacţia în te miri ce. Inima lui este mult prea
largă şi trebuie cel puţin ceva care să-i semene sau să-i fie
cît se poate de apropiat.
Pentru acest motiv frumuseţea carc-1 poate mulţumi pe
om constă nu numai în potrivire, ci şi în asemănare pe care
0 presupune restrinsă şi limitată la deosebirea de sex.
Natura a întipărit atit de adînc acest adevăr în sufletele
noastre. încît noi găsim totul într-o perfectă ordine fără ca
pentru aceasta să fie nevoie de măiestrie sau de studiu. Se
pare chiar că avem de umplut un gol în inimile noastre şi pe
care-î si umplem efectiv.
Dar acest lucru mai mult se simte decit se spune.
Numai cei ce ştiu să-si încurce şi să-şi dispreţuiască
ideile, numai aceia nu o văd. Deşi ideea de frumos este bine
fixată în adîncul sufletelor noastre, cu caractere neşterse,
479
totuşi în cazuri speciale, cum este modul de a vedea ce este
plăcut, ea este privită diferit.
Căci nimeni nu doreşte frumosul goî-goluţ, ci toţi doresc
numeroase circumstanţe depinzmd de dispoziţia în care se
găseşte fiecare şi numai în acest sens putem spune că
fiecare posedă originalul frumuseţii a cărei copie o caută in
mulţumirea dinafară lui.
De altfel acest original este hotărît adesea de femei.
Cum ele au o influenţă absolută asupra spiritului bărbaţi-
lor, fac să se oglindească in eie acele laturi ale calităţilor pe
care le au sau le preţuiesc şi. prin aceasta, ele adaugă ce Le
place lor acestei frumuseţi depline.
Iată pentru ce Uri secol este pentru blonde, iar altul
pentru brune şi diferenţa pe care o fac femeile intre unele şi
altele determină şi deosebirea pe care o fac bărbaţii intre
ele. Adesea moda şi ţările hotărăsc in ceea ce numim
frumuseţe.
Este straniu faptul că obiceiul îşi viră coada în pasiunile
noastre. Aceasta insă nu impiedică pe nimeni să-şi aibă
ideea sa despre frumos, ideea după care judecă pe ceilalţi si
la care raportează totul. Numai potrivit acestui principiu
găseşte omul pe iubita lui mai frumoasă decit altele şi o dă
drept exemplu.
Frumuseţea are mii de aspecte diferite.
Factorul cel mai propriu in ilustrarea ei este femeia. Cind
ea are spirit, dă frumuseţii aripi şi o relevă în chip minunat.
Dacă o femeie va voi să placă şi posedă avantajele
480
frumuseţii sau cel puţin o latură a ei, ea va reuşi ; şi apoi
dacă bărbaţii ar lua seama la aceasta cit de cit, femeia s-ar
face iubită chiar dacă nu ar depune nici o străduinţă.
Există totdeauna loc de rezervă în inima lor ; ea ar ocupa
acel loc.
Omul e născut pentru plăcere ; el o simte. Nici nu este
nevoie de dovezi in acest sens. Şi cind se dedă la plăceri, el
urmează sfatul raţiunii. Foarte adesea insă în inima sa îşi
face loc pasiunea fără a şti cum a Început.
O plăcere adevărată ori falsă poate să umple deopotrivă
sufletul. Căci ce interesează că acea plăcere e falsă cind eşti
convins că ea-i adevărată ?
Vorbind de dragoste, adesea te îndrăgosteşti. Nu este
nimic mai uşor. Este sentimentul cel mai firesc al omului.
Iubirea nu are deloc vîrstă. Ea se naşte mereu. Poeţii ne-
au spus acest lucru. Acesta este şi motivul pentru care ei ne-
o

înfăţişează ca pe un copil. Ne simţim deodată cuprinşi de


dragoste, fără a o fi căutat.
Iubirea dă spirit; ea se susţine prin spirit. In dragoste este
nevoie şi de iscusinţă. Felurile de a plăcea se epuizează me-
reu ; şi totuşi trebuie să plăcem şi plăcem.

481
Avem în noi un izvor nesecat de amor propriu care ne
face să ne înfăţişăm pe noi înşine ca puţind ocupa mai multe
locuri în afara noastră. Aceasta este şi cauza că sîntem
foarte bucuroşi cînd ne ştim iubiţi. Fiecare din noi doreşte să
se ştie iubit. Citeşti acest lucru în ochii săi.
Căci ochii sînt expresia inimii ; dar numai cel interesat în-
ţelege limbajul lor.
Singur, omul este ceva imperfect ; îi trebuie un al doilea
ca să fie fericit. El îl caută adesea în cei de condiţie egală din
cauză că libertatea şi ocazia de a se manifesta se întîlnesc în
ei cu mai multă uşurinţă. Totuşi uneori omul merge mult
mai sus şi atunci el simte că focul creşte, deşi nu îndrăzneşte
să o spună celei care 1-a aprins.
Cînd iubeşti o femeie de condiţie neegală, ambiţia poate
să însoţească începuturile dragostei ; cu timpul ea devine
chiar stăpînă ; un tiran care nu suportă nici un fel de tovarăş
; vrea să fie singur, trebuie ca toate pasiunile să i se supună
şi să o asculte.
O prietenie înaltă umple inima omului mult mai mult
decit una obişnuită şi egală ; inima omului e mare, lucrurile
mici dispar... se şterg din ea ; numai cele mari se opresc şi
rămîn definitiv.
Scriem adesea despre unele lucruri a căror dovadă nu o
facem decît obligind toată lumea să reflecteze asupra ei
însăşi şi să găsească singură adevărul. Numai acest fel de a
proceda capătă putere de dovadă.

172
Dacă omul este delicat in vreo latură a sufletului său,
apoi este în iubire. Şi cînd este pe punctul de a fi zguduit de
ceva exterior lui, dacă vreun lucru îi este potrivnic, el îşi dă
seama şi-1 înlătură. Regula acestei delicateţi depinde de o
raţiune pură, nobilă şi sublimă. Se intîmplă însă şi să te crezi
delicat fără să fii în realitate ; in acest caz, ceilalţi au dreptul
să te condamne.
În ce priveşte frumuseţea, fiecare îşi are regula sa suve-
rană si independentă de a altora.
Totuși, între a fi delicat și a nu fi deloc trebuie să fim de
acord că atunci când dorești să fii delicat nu esti prea
departe de a şi fi cu adevărat.
Din Cugetări. Editura ştiinţifica, 19b/ , traducere de
Armând Roşu.

VI
CONCEPTE CLASICE DESPRE FRUMUSEŢE

Estetica literară şi plastică, ba chiar şi filozofia au


considerat personajele antichităţii ca tipologii clasice,
modele, repere de referinţă.
Creatorii secolului XV11 au reînviat in operele lor eroi,
modele de prestanţă ale antichităţii. Corneille şi Racine,
172
de pildă, au readus tragedia şi personajele de tip antic,
iar Ea Fontaine a cultivat fabula ca gen de moralizare, in
timp ce Molière, cu armele comicului, a satirizat situaţii
şi atitudini neconforme cu principiile clasice.
Spiritul clasic corespundea pe p/an social epocii de
consolidare a regalităţii, iar in planul creaţiei unor autori
a însemnat reluarea modelelor umane maiestuoase,
impunătoare, echilibrate. Unitatea in jurul regalităţii
presupunea şi dezvoltarea ritualului curtean, de aici şi
deprinderea moravurilor inalte, specifice, nevoia de
echilibru, armonie şi respectare a unor norme etice.
G. Călinescu, propunind o definire a tipului de
inspiraţie clasică, spunea cu deosebită plasticitate că
eroul propus de clasicism este exemplar, logic, decent,
calm, cu bun-simţ, demn, de o moralitate regească,
distins, dar formalist, adept al unei conversaţii elegante,
pasionat de fraze celebre, livresc.
Exemplaritatea era conferită de moralitate, dar mai
ales de rang, de inalta poziţie socială. Măreţia şi
echilibrul, seninătatea, cum afirma Winckelmann, erau
atributele eroului clasic.
Aşadar personajele create sau imitate de Corneille şi
Racine, ori ridiculizate de Molière întruneau sau simulau
asemenea trăsături, impresionînd, cînd erau conforme
modelelor, sau stîrnind hazid, atunci cînd voiau să pară
ceea ce nu erau de fapt.
PIERRE CORNEILLE
(1606—1084)
Născut la Rouen, in familia unui avocat, Pierre se va
bucura de o solidă cultură clasică şi, ca şi alţi doi fraţi ai
săi, s-a consacrat scrisului. A urinat totuşi studiile de
drept şi a practicat profesia pentru care s-a pregătit.
A debutat la 20 de ani cu comedia Melite şi succesul
avut i-a adus consacrarea. A scris apoi Galeria palatului.
Piaţa regală. Jocul amăgirii care, de asemena t au avut
succes, ceea ce i-a permis să pătrundă in saloanele
pariziene şi a atras atenţia cardinalului Richelieu,
numărîndu-se printre cei cinci autori preferaţi. Sub
această influenţă a scris prima sa tragedie Mcdeea.
Tragicomedia Cidul i-a adus triumful literar, dar şi
antipatia cardinalului şi Academiei, atitudine ce nu-l va
împiedica însă ca in continuare să dea la lumină lucrări
dc reală valoare artistică printre care: Horaţiu, Cinna,
Moartea Iui Pompei, Polyeucte şi comedia Mincinosul.
Datorită prestigiului său literar, în 1647 a fost primit
in Academie. Deşi se tifla sub protecţia lui Ludovic al XlV-
lea, unt le piese (Niccmede) conţineau elogii aduse
principilor, Corneille simţea apropierea declinului său
literar, l-au fost atacate cu vehemenţă de Moliere unele
piese. Apariţia lui Racine în lumea teatrului a însemnat
apusul gloriei literare a lui Cor-heiîle.
CIDl L
Tragedie in linei acte i:i versuri Ca în majoritatea
operelor scrise in manieră clasică, şi aceasta pune in
discuţie probleme ca demnitatea, respectul, rangul,
onoarea, datoria, curajul, în general calităţile care
ionieră omului nobleţea şi respectul celor din jur, însuşiri,
însă, nu o dată puse la 'încercare in cele mai felurite îm-
prejurări. Autorul propune o morală mai largă decit cea
feudală, menită a contribui la păstrarea şi întărirea uni-
tăţii. Regele, don Fernando, aplanează conflictul dintre
tineri, preferind ca viaţa lor să fie de folos patriei.
Rodrigue acuzat de asasinarea contelui, a fost iertat, iar
acesta, în războiul cu maurii, şi-a făcut datoria ca un Hu
al patriei.

127 4
275
Elvira
Nu, cîtuşi de puţin, Ci tocmai dimpotrivă, i-am spus că tu,
scgnora, Aceeaşi nepăsare le-arăţi amindurora, Şi fără ca pe
vreunul mai mult să-1 preţuieşti, Te vei pleca smerită voinţei
părinteşti. Smerenia aceasta l-umplu de bucurie, Cum ochii
lui şi vorba-i îmi dară mărturie. Şi dacă vrei să afli curatul
adevăr. Ascultă dar ce-n grabă mi-a spus, de-a fir-a-păr : „Ea-
şi face datoria, pot amindoi s-o ceară, Căci amîndoi sînt
nobili, de-o vrednicie rară ; Sînt tineri, însă arde în ochii lor
focoşi Virtutea strălucită a marilor strămoşi. Rodrig, el mai
cu seamă, nu are-o trăsătură, Un gest, să nu-ţi vorbească de
marea lui bravură Şi dintr-un neam ce dete atîţi eroi măriţi
incît ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriţi. Viteaz a fost
şi tatăl în zilele lui bune. Virtutea lui pe vremuri trecea
drept o minune ; în creţurile franţei săpat e-al său trecut.
Spunîndu-ne şi astăzi de cele ce-a făcut. Eu cred că fiul
calcă pe urma lui. şi dacă Ximena vrea, iubească-1 şi n-are
să-mi displacă."
(Actul T. scena 1)
Tot despre lupta ce se dă între iubire şi datorie discută
şi infanta cu Leonora, guvernanta ei.
Leonora
O, doamnă,
.Mă ierţi că uit respectul c^ să te cert :nâ-ndeamnă :
Prinţesa mea pe care feciori de regi o cer, Să-.şi plece ochii
galeşi pe-un simplu cavaler ? Dar regele, dar ţara ce spun de
toate-aceste ? Stăpîna uită, poate, a cui odraslă este ?
Infanta
Nu uit ; şi mai degrabă sînt gata ca să mor Decit să-mi
lepăd rangul, decit să mă cobor. Dar ţi-aş putea răspunde că
vrednicia are Pe lumea asta dreptul s-aprindă-un suflet
mare. Şi dacă slăbiciunea aş vrea eu să mi-o iert, Exemple
strălucite n-aş căuta-n deşert ; Dar nu urmez o cale ce mi-ar
scădea mărirea, ■
Nu-ngădui să mă-nvingă pină-ntr-atît iubirea Şi-mi zic
întotdeauna : fiind de neam de regi, Datoare eşti un rege de
mire să-ţi alegi. Cînd am văzut că totuşi slăbeşte-a mea
putere, Am dăruit eu însămi ce nu-ndrăzneam a cere ; Am
pus-o pe Ximena în locul meu, şi-n ea Am aţîţat văpaia ca să
mi-o sting pe a mea. (•••]
(Actul I. scena 2)
Don Diego şi contele poartă o discuţie despre favoarea
regală. Contele e nemulţumit că regele i-a acordat lui
don Dicgc rave fl° guvernator în Castilia, onoare la care
aspira el.
Contele
Si regii sînt tot oameni, ca noi, ca orişicare, Şi ei pot să se-
nşeîc — şi această-mprejurare Slujeşte ca o vie dovadă
curţii-ntregi Că meritul de astăzi e rău plătit de regi.
Propunind să nu mai discute această preferinţă regală,
ba chiar să se-njlăţească prin căsătoria copiilor, Don

277
Diego încearcă o apropiere, dar contele ii răspunde că în
situaţia dată tîn&rul va avea aite îndatoriri de îndeplinit.
Contele
Partide- mai de seamă-i păstrează viitorul Şi spre alte
culmi s-aspire e azi îndrituit De noua demnitate la care-aţi
fost suit. îndepliniţi-o, faceţi pe prinţ ca să cunoască Cum
trebuie o ţară un domn s-o cîrmuiască, Să stea în faţa legii
smeriţi supuşii săi, Să insufle-n buni iubire şi groază în cei răi
; Uniţi aceste daruri cu-acele de războinic ; îi arătaţi cît
trebuie să fie el destoinic S-ajungă-n meşteşugul lui Mart,
fără egal ; Cum să petreacă zile şi nopţi întregi pe cal, Să
doarmă cu armura şi cum să dea asaltul Şi orişice izbîndă s-o
aibă el, nu altul. Prin pilde, nu prin vorbe îl faceţi în sfîrşit Ca
să ajungă-aieve un domn desăvîrşit. Don Diego
Spre-a învăţa din pilde, în ciuda lumii rele, Ajunge să
cunoască povestea vieţii mele. Acolo, în trecutul din fapte
mari urzit,
El va vedea cum trebui-un neam călăuzit, Cum iei o
cetâţuie, îţi rînduieşti oştirea Şi pe isprăvi măreţe întemeiezi
mărirea.
Contele
Cu mult mai mare este puterea pildei vii [...]
Şi-ar învăţa să-nvingă văzîndu-mă pe mine Să-si pună în
lumină aleasa lui fiinţă Şi caracterul nobil ce-1 are... [...]
(Actul I, scena 4)

277
Din păcate, cei doi ajung să-şi aducă acuzaţii grave, con-
tele neputîndu-i ierta urcarea in rang. Don Diego îi vz
mărturisi despre această înfruntare lui Rodrigo.
Don Diego De cea mai mare Ocară ce ucide a ta si-a mea
onoare ! De-o palmă. Ticălosul pe loc muşca pămînt. Dar
slăbiciunea virstei mi-opri orice avint. Ia acest fier ce braţu-
mi nu poate să-i mai poarte, Ti-1 dau să faci dreptate ; să
mori ori să dai moarte ! Mergi dar şi pedepseşte pe-acel om
încrezut; Mori sau ucide-1 : iată ce ai tu de făcut ! în sînge
doar se spală asemenea ruşine. Şi spre-a trezi mindria
strămoşilor in tine. Ţi-o spun fără înconjur că ai de combătut
Un adversar puternic şi mare. L-am văzut Acoperit de sînge
şi pulbere odată, împrăştiind teroarea într-o întreagă
armată ; n sută escadroane văzutu-l-am rupind, Şi pentru-a-
ţi spune încă mai mult, n-a fost nici cînd Ca el printre
războinici, nici printre căpetenii...
(Actul I. scena 6)
In consecinţă, Rodrigo ii cere contelui satisfacţie in nu-
mele tatălui său. Contele se miră de un asemenea gest, so-
cotindu-l o trufie şi o imprudenţă.
Don Rodrigo
Nu te nelinişti !
E-adevărat, sînt tînăr, d r pentru-un suflet mare Valoarea
nu aşteaptă ca /îrsta s-o măsoare ! [...] Contele
Curajul care-aceste cuvinte ţi—1 vădesc. Mă deprinsesem
zilnic în ochi să ţi-1 citesc.
Văzînd în tine noua Castiliei mărire
277
în gindul meu Ximenei te-am fost rnei1^ dc mire-
Că datoria-ţi este mai sfîntă decit ea. f .
Că tot ce simţi nu poate avîntul să-ţi înŞe e'
Că rara ta virtute răspunde stimei mele#
Şi ginere voindu-mi un cavaler întreg.
De îa-nceput ştiut-am pe cine să aleg.
în sufletul meu mila îşi face totuşi ca*c *
Ţi-admir curajul, insă de anii tăi nu-e i
Deci lasă gindul ăsta ce-ţi poate fi fat^1»
Căci intre noi duelul ar fi prea inegal, i
Mi-ar face prea puţină onoare-o biruinţa '
Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu uşufin-cl"
Te-or crede toţi de-a pururi căzut de &r**~,
Şi moartea ta la urmă am s-o dfepltagj» ^ scena 2)
Ucigindu-l in duel pe conte, Rodrigo şi-a pcnclltat llbci~ ea ¡1
chiar dragostea Ximenei.
Ximena
Om crud care pe tată l-ucide fără milă r^Djia | Frin
spadă — prin vederea ei cruntă —- Pe c p înlătură-mi această
unealtă de omor | Vrei să te-ascult, Rodrigo. şi tu mă faci sa
*
Don Rodrigo Fă ce doreşti, dar totuşi nu părăsesc clc>rin:a
. Ca însăţi tu, Ximenă, să-mi împlineşti s^n 1 • ■ Că oricît mi-
eşti dc dragă, un laş nu pot *® iu, Ca să reneg vreodată
chemarea mea *lU' Pe tatăl meu căzuse o groaznică
ru$irie Ce mă privea-n aceeaşi măsură şi pe ţ„stit Ştii ce-
nseamnă o palmă pentru un om c 1 ' Am căutat să aflu

277
făptaşul, l-am găsit, . . Am răzbunat onoarca-mi şi pe
iubitu-rij»1 a Şi dac-ar fi nevoie, aş face-o înc-o dnt& Nu

crede că iubirea-mi n-a dus o lupta £red Cu tatăl meu şi-n


urmă chiar împotriva ^ca-O, judecă-i puterea, aflind c-am
fost în stare Să mă-ndoiesc de poate să-ncapă răzbun* are'
Silit să-ndur ocara, ori vai ! dispreţul t^^' Invinuiam de-o
grabă prea mare braţul r£CUV Mă dojeneam de-această
pornire prea net}una'

Şi farmecele tale erau să mă supună, De nu-mi ziceam,


Ximenă, că nu te-ar merita Un om lipsit de-onoare, lipsit de
stima ta ! Căci ochii tăi iubirea şi-ar fi schimbat-o-n ură
Văzînd mişel pe-acela ce vrednic îl stiură : Că ascultînd
amorul, urmînd al său indemn De-alegerea ta însăţi m-aş fi
făcut nedemn. [...] Ximena
Rodrig, ah, ai dreptate, cu loată vrăjmăşia Nu pot blama
pe-acela ce-şi face datoria Şi-n chinurile mele ce-asupra-ţi
se râsfrîng Eu nu te-acuz pe tine, pe mine mă deplîng ; Ştiu
ce se cheamă cinste şi cum înflăcărează Asemenea insultă o
inimă vitează. Tu n-ai făcut, fireşte, decît ce se cădea, Dar
mi-arătaşi de-asemeni şi datoria mea ; Funesta-ţi vitejie mi-
arată prin avîntu-i Cum să-ţi răzbuni un tată, şi-onoarea
cum ţi-o
mîntui.

277
Aceeaşi rîvnă cată la rîndul meu să pun Onoarea să mi-o
mîntui, pe tata să-1 răzbun. Aceasta, vai, mă face să fiu
nemîngiiată ! O altă mină dacă m-ar fi lipsit de tată.
Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea Unica alinare ce-
o mai puteam avea ; Şi-aş fi simţit un farmec în jalea mea
cumplită Să-mi zvînţi aceste lacrimi cu mina ta iubită, Ci
caut a te pierde, cum l-am pierdut pe el, Această despărţire
mă zbuciumă la fel. Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe
Mă-mpinge la jertfirea vieţii tale scumpe. Căci oricît ţin la
tine, Rodrig. nu aştepta Să simt o laşă milă faţă de crima ta.
Şi-oricît iubirea noastră ar vrea să mă reţie, Voi şti să dau
dovadă de-aceeaşi bărbăţie ; Ca să fii demn de mine, tu n-ai
dat îndărăt. La rîndul meu vreau demnă de tine să m-arăt.
(Actul III, scena 4) Aceleaşi sentimente în luptă cu
datoria răzbunării le exprimă Ximena şi în strofa următoare
:
Deşi cea mai frumoasă văpaie ameninţă
Să-mi mistuie mînia, fac tot ce-mi stă-n putinţă
. . . . • mpac Ca să răzbun pe tata, mindna sa ml"°J.lC
Şi singura-mi dorinţă e să nu pot s-o { ' f[dem)
~ ,■ - r,d i-a apărat
Don Diego, tatăl lui Rodrigo, bucuros ca filli
onoarea, e îngrijorat de soarta lui.
în veci nu simţi pe lume deplină desfătare '
în orice bucurie s-amestecă-ntristarea
Şi cele mai senine a noastre mulţumiri
Ni-s veşnic tulburate de griji şi-nchipu1. '
280
O grijă bucuria mi-o strică-n astă seară •
înot in fericire şi spaima mâ-nfioară. |>jjj gcena 5)
Iniilnindu-l pe Rodrigo, tatăl ii spune :
• %, . - cuspine.
în triumful nostru s-amesteca
O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir, -f j
Să pot să-ţi laud fapta aşa cum ţi-o adf\
Tu mi-ai călcat pe urmă şi-n tine reînv'11
Eroii rasei mele şi vechea-mi bărbăţie.
Născîndu-se din mine, din ei coboritor,
întîia ta ispravă întrece pe-ale lor.
Şi anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcft* '
Ajung al meu renume prin fapta asta f1
O, vino dar si-atinge, copilul meu vitea^'
Aceste plete albe, sărută-acest obraz
Şi recunoaşte locul intipărit de-ocară ,
Pe care vitejia-ţi şi spada-ţi o spălară ! \'^\
Nu, a izbîndei tale mai scumpă e valoa*~ onoaroa ;
Eu viaţa doar ţi-am dat-o, tu mi-ai red^
Mai mult decît la viaţă eu la onoare ţi'1 . r i
Cu-atît mai mult deci ţie datornic îţi r-1' * gv
(Actul P1! 7 - • / naiul, invin-
Rodrigo a avut prilejul să-şi sporească PreS\.nit ecou şi
gindu-i pe mauri. Vestea eroismului său a std în inima
femeilor.
Ximena tiviră ?
Nu este un zvon numai ? Ştii bine tu, r>
280
~~, . f. . . . Elvira sl. .^drniră
Nici nu-ţi închipui •urnea ce călduros 1
Şi-nalţă pin' la ceruri în repetat ecou
Isprava săvîrşită de tinărul erou.
A maurilor oaste e ruşinos zdrobită ;
Grăbit i-a fost atacul, şi fuga mai grăbita'
Războinicilor noştri nici chiar trei ore-ntregi Le deteră
izbindă şi prizonieri doi regi... Iar meritul e numai al lui, pe
cit se spune. Ximena
Cum. braţul lui Rodrigo făcu aşa minune ? Elvira
Pe-aceşti doi regi Rodrigo, el singur i-a învins Cu mîna sa
: el singur cu mîna sa i-a prins.
(Actul IV, scena 1) La o asemenea izbindă şi regele are de
rostit cuvinte de laudă.
Don Fernando Urmaş viteaz şi nobil al unei vechi familii
Ce-a fost un stilp statornic al falnicei Castilii, Neam de
strămoşi iluştri cu glorios trecut Pe care de la-ntiiul tau pas
l-ai întrecut, Orişice dar din parte-mi prea mic şi prea puţin
e Sprc-a-ţi răsplăti izbindă aşa cum se cuvine. Pămlntul ţării
mele de prădăciuni ferit Şi sceptrul meu de line în mina-mi
întărit, [...] Şi dacă Cid înseamnă „stăpîn" pe limba lor, Nu-ţi
pizmuiesc un nume aşa de sunător. Fii Ciclul deci de-acuma
; 1-a numelui tău faimă Grenada şi Toledo să tremure de
spaimă. Şi numele acesta s-arate tuturor Cit preţ pun eu pe
tine şi tot ce-ţi sint dator.
(Actul IV, scena 3) în privinţa răzbunării pe care o
pretindea Ximena, regele îi răspunde că nu se cade din
280
cauza unui atentat să stirpească pe cei mai buni fii ai
statului, căci din dueluri de acest fel nu ies învingători
întotdeauna cei mai buni. Totuşi, un tinăr care o iubea, s-a
oferit să lupte împotriva lui Rodrigo. Don Sancho însă a fost
dezarmat uşor. Aflînd vestea, regele i s-a adresat Ximenei:
Don Fernando Nu mai roşi, copilă, şi nu mai căuta
Zadarnice mijloace s-ascunzi iubirea ta. Ne-o spune doar
sfiala ce-ţi înfloreşte faţa. Punîndu-i în pericol dc-atitea ori
viaţa Viteazului Rodrigo. destulc-ai încercat Şi tatăl tău azi
poate să doarmă împăcat. Vezi lămurit că alte sînt căile
divine ;
Făcuşi tot pentru dînsul, gindeşte şi la tine. Şi-ascultă
fără murmur al regelui tău sfat, Ce-ţi dă un soţ prea vrednic
si-atit de adorat.
(Actul IV, scena 6) Din Corneillc — Racine, Teatru,
Editura Tineretului. (Biblioteca şco'.arului), 1960 , traducere
de St. O. losif.

JEAN RACINE
(1639—1699)
Jean Racine, rămas orfan de mic, a fost crescut o vreme
de bunica sa, o femeie blinda, dar care, temiiulu--e ca
băiatul să nu ajungă un hoinar, l-a încredinţat minăstirii
Port-Royal, unde Racine şi-a însuşit cunoştinţe de latină,

280
logică, gramatică, literatură şi teologie şi a prins gust
pentru meditaţie.
In calitate de susţinători ai ideilor janseniste, re prezent
ind clerul de orientare antiregalistă şi antiaristocratică,
conducătorii minăstirii au fost prigoniţi de autorităţile
regale, iar in 1712, din ordinul lui Ludovic al XlV-lea, lăcaşul
avea Să fie desfiinţat ca instituţie, zidurile distruse, iar
cimitirul proţana:. Dar la vîrsta de nouăsprezece ani, deci in
1658, citul Racine sosea la Paris cu intenţia de a studia
dreptul, adversităţile dintre cler şi monarhie 7iu ajunseseră
într-o stare atît de acută, incit el să adopte o poziţie. Tinărul
a făcut repede cunoştinţă cu saloanele aristocratice, pe
care, cu eleganţa sa luiturodă. le-a cucerit, iar Jean de la
Fontaine l-a apropiat de lumea teatrelor.
Cu preludii, ode şi tragedii (Tebaida şi Alexandru cel
Mare) Racine a obţinut deja citeva succese, precum şi
recompense rrr/ale.
Asemenea izbinzi în lumea Parisului au fost insă conside-
rate de protectorii săi de la Port-Roi/al capcane a!e plăcerii
şi corupţiei, de aceea au căutat să-l indeparte.:<_• de Parii,
ofe-rindu-i o parohie. După un an şi jumătate candidatul la
preoţie s-a întors la Paris, unde a fost primit cu căldură de
cunoştinţele sale mondene.
In 1667 a scris tragedia Andromaca, brodată pe
destinele eroilor Eneidei lui Vergilius, respectiv pe ale
eroilor cintaţi de llomer.

280
Următoarele tragedii Fedra (1668), Britanicus (1669),
Berc-nice (1670), Ifigenia (1674) sini creaţiile sale de vîrf,
care l-au consacrat ca poet al curţii, dar i-au atras şi
antipatii din partea adversarilor.
Tragedia Esthcra a jucat rolul unei pledoarii pentru tole-
ranţă, iar Atalia, acela al unei critici la adresa monarhiei. De
acum înainte, ca poet, Racine, îndrăznind să conteste
înţelepciunea monarhică, s-a apropiat de romantism, iar un
memoriu adresat regelui i-a adus dizgraţia acestuia.

FEDRA
Conflictul tragediei este declanşat de tentativa de incest
a Fedrei, care-l iubeşte pe Hipolit, jiul lui Tezeu. Fedra, fiind
respinsă, la sosirea lui Tezeu, prin intermediul Enonei, îl
acuză pe Hipolit de infidelitate. Acesta plecînd spre Mi-cena
se va lupta cu un monstru, pe care-l va răpune, dar caii
speriaţi aleargă şi nu mai pot fi opriţi, carul se face praf, iar
Hipolit este tîrit, insingerat şi in cele din urmă moare. Enona
se aruncă în mare, iar Fedra se otrăveşte şi ea.
La început Hipolit îi mărturisea lui Teramen că vrea să
plece în căutarea lui Tezeu, care absenta cam de mult. Tot-
odată pregătirea sa pentru plecare se datora şi impresiei că
Fedra îl urăşte. Cînd Teramen ii împărtăşeşte părerea că n-
ar avea de ce se teme de Fedra, Hipolit îi răspunde :
Dar eu nu de mînia-i zadarnicii mă tem.
Fugind, vreau să mă apăr de-o altă duşmănie :
De tînâra prinţesă, frumoasa Aricie,
280
Mlădiţă osindită a unui neam pizmaş. Teramen
Cum ? Ai ajuns, stăpîne, şi tu să fii vrăjmaş ? E din acelaşi
singe, ce-i drept, cu Palantizii, Dar ea n-a stat alături de
fraţii ei, perfizii ; Şi să-i urăşti făptura plăcută, s-ar putea ?
Hipolit
O. nu ! dac-as urî-o, nu m-aş feri de ea.
(Actul I, scena 1 ; p. 251) Hipolit, îndrăgostit de Aricia,
ştie că este condamnată de Tezeu, din cauza fraţilor ei, să
nu se poată însoţi cu nimeni, spre a i se stinge cu totul
neamul, şi nu se încumetă să lupte cu destinul.

Teramen
Să nu te plingi. stăpîne ; aşa a fost să fie ; De-a noastre
păsuri, zeii nicicind n-au ascultat. Dorind să te-nfrineze,
Tezeu te-a-nverşunat, Iar ura lui ce-aţiţă o patimă oprită O
face pe vrăjmaşă cu-atit mai mult dorită. Iubirea ta curată
e-o faptă-atit de rea ? Iar dacă te incintă, de ce să fugi de ea
? [...] Vezi cum se schimbă totul. Tu însuţi nu mai eşti Ea fel
ca altădată cînd îţi porneai avintul. Gonind pe ţărmul mării
în carul tău, ca vintul, Şi-n arta ce no-a dat-o Neptun, tu
iscusit. Struneai în friu fugarul-sălbatic, îmblînzit. Nu mai
răsună codrul de larma tinereţii. Privirea ta-i cernită de
umbrele tristeţii. Am înţeles : iubirea în suflet ţi-a pătruns,
Şi te doboară dorul pe care-l ţii ascuns. Ţi-a fermecat
simţirea, încintătoarea fată (...]

280
(Actul I, scena 1 ; pp. 253—254) La rindul său Fedra are şi
ea o comportare ciudată ; pare obosită, nu ştie ce vrea, e
tristă, tulburată.
Fedra
Ce grele-mi sînt aceste împodobiri ! Şi cine, Ce mînă
nedorită, cu grijă-ntr-adevăr. Mi-a împletit pe frunte
şuviţele de păr ? Mi-s toate împotrivă şi totul mă
mihneşte... Enona
Nici inima ta, doamnă, nu ştie ce doreşte, Gonind de tine
însăţi un gînd fără temei, Ne ceri să-ţi dăm podoabe şi
strălucire vrei ; Se redeşteaptă-n tine puterea vie-a vieţii.
Vrei să te-arăţi în plină lumină-a dimineţii, Iar cînd cele
dorite, sub ochii tăi le ai, Dispreţuieşti lumina pe care-o
căutai.
(Actul I, scena 3 ; p. 255) Aricia este la curent cu
interdicţiile lui Tezeu de a se căsători şi totuşi îl iubeşte pe
Hipolit, fiul acestuia.
Aricia
[...] Dar, vezi, nu sînt cuprinsă de-o josnică dorinţă Şi nu
mă-neîntă numai frumoasa lui fiinţă, Podoabele cu care
natura 1-a-nzestrat Şi cărora el însuşi preţ mare nu le-a dat.
Iubesc în el tăria viteazului său tată. Aceeaşi bărbăţie,
dar fără nici o pată. Iubesc, spun drept, mindria acestui
suflet brav Ce n-a fost niciodată al simţurilor sclav. [...]
(Actul II, scena 1, p. 268) Intr-o discuţie pe temu unor
eventuale moşteniri de cetăţi, Hipolit spunînd că merge să
adune susţinători în favoarea ei Aricia ii răspunde :
280
Mişcată pină-n suflet, v-am ascultat, uimită Şi parcă mi-
ar fi teamă să nu fiu amăgită. E cu putinţă oare ? Nu m-am
trezit visînd ? Ce zei vă dăruiră frumosul vostru gînd ? Vă
bucuraţi în lume de-o preţuire dreaptă Dar marea voastră
faimă o depăşiţi prin faptă. Pentru-a-mi deschide calea, pe
voi vă-nlăturaţi ; Nu e de-ajuns că ură în cuget nu-mi
purtaţi, Că inima, pătrunsă de milă nu vă îndeamnă Să-mi
fiţi duşman...
Hipolit
Se poate să vă urăsc eu, doamnă ? Dar cine-n faţa
voastră astfel m-a zugrăvit Parc-aş fi fost de-un monstru, eu
însumi, zămislit ? Şi ce grozavă ură, ce crâncenă pornire Voi
n-aţi preface-o-n zîmbet, cu-o singură privire ? De farmecul
acesta, puteam să mă feresc ? Aricia
Ce-aţi spus ?
Hipolit
Ar fi mai bine aici să mă opresc. Dar patima n-ascultă de
sfatul chibzuinţii Şi cum m-am smuls tăcerii, lăsîndu-mă
dorinţii, Voi merge mai departe şi-am să vă-ncredinţez O
taină-a mea ce-n suflet nu pot s-o mai păstrez. Aveţi in faţa
voastră un prinţ de milă vrednic Care-a păşit în lume semeţ
şi îndărătnic. Eu. care-am plîns pe-atîţia sărmani pieriţi în
valuri Privind in larg furtuna, pe liniştite maluri, Sînt azi
supus iubirii ca orice muritor, Zvîrlit de mine însumi în
rîndul tuturor ! A fost de-ajuns o ciipă, mindria să mi-o-
nvingă Şi inima în lanţul robiei să mi-o-ncingă.

280
Sînt şase luni aproape de cînd nemîngiiat, Purtînd în
mine chipul ce-atît m-a tulburat, încerc să lupt cu mine, eu
voi... în orice parte Vă ocolesc ; şi sufăr cînd îmi sînteţi
departe. Vă văd aievea, doamnă, în cadrul adumbrit, în
tremurul luminii, în blindui asfinţit, Pe ţărmurile mării, pe-
ntinderea albastră : întreaga mea gindire e-n stăpinirea
voastră. De farmecul acesta zadarnic mă feresc : Pe Hipolit
îl caut şi nu-1 mai regăsesc I Le-am părăsit pe toate, şi arcul
meu, şi carul. Neptun nu mă mai vede cum stăpînesc
fugarul. Pădurea doar m-ascultă cum pling de-ndurerat, Iar
caii pasc în voie şi glasul mi-au uitat. [..,]
(Actul II, scena 2 ; pp. 270—272) Aflînd că se pregăteşte
de plecare, Fedra are o mărturisire de făcut, li spune lui
Hipolit că se teme pentru fiul ei şi că ar fi sperat ca Hipolit
să-i fie de-ajutor. In acelaşi timp se teme de răzbunare.
Hipolit îi răspunde însă :
Hipolit
Un gînd atît de josnic nu mi s-ar potrivi. Fedra
N-am dreptul a mă plînge chiar de m-ai duşmăni, Tu mi-
ai văzut pornirea şi ura prefăcută Dar inima mea, prinţe, ţi-a
fost necunoscută. Am căutat cu voia, mînia să-ţi stîrnesc Şi
niciodată-n cale să nu te intîlnesc. în taină şi pe faţă te-am
vrăjmăşit de moarte ; Te-am izgonit, de mine să fii cît mai
departe ; [•••] Femeie mai mîhnită ca mine nu găseşti ; Să-
mi plîngi de milă, prinţe, să nu mă duşmăneşti. Venind
vorba de Tezeu, pe care îl credeau mort ori rătăcind cine

280
ştie pe unde, Hipolit presupune că Fedra U nutreşte
cuzeeaşi dragoste.
Fedra
Da, îl iubesc şi astăzi cu aceeaşi înfocare Dar nu pe-
ndrăgostitul prea-schimbător mereu Cum 1-a văzut infernul
pe dornicul Tezeu, Pornit să necinstească pe însuşi zeul
morţii ; Ci mindru şi statornic şi dîrz în faţa sorţii, Cuceritor
de inimi, frumos cînd îl priveşti, Aşa precum sînt zeii, aşa
precum tu eşti.
Avea aceiaşi umblet, acelaşi fel dc-a spune, în ochii lui
aceeaşi aleasa sfiiciune, Cînd ajungînd în Creta pe valul
plutitor Fiicele lui Minos i-au dat iubirea lor. Tu ce făceai ?
Şi unde, pe ce ţărm te lăsase, Cînd lamura Eladei în juru-i
se-adunase ? De ce prea tinăr încă, lipsind dintre eroi, Cu
navele eline n-ai poposit la noi ? Nesăţioasa fiară în vizuină-
ascunsă, S-ar fi-necat în sînge, de braţul tău străpunsă ; Iar
firul, călăuză pe-un drum fără sfîrşit, Tot ţie Ariana ţi l-ar fi
dăruit. Dar nu, însufleţită dc-o dragoste fierbinte. Eu însămi
i-aş fi luat-o, cu gindul. înainte. Eu ţi-aş fi pus în mină
vrăjitul fir de-argint. Ca să-ţi arate calea prin vastul labirint.
Ce griji şi cite temeri iţi dă fiinţa dragă ! C-un singur fir ce-1
depeni. iubirea nu se leagă ! în labirint, odată cu tine-aş fi
pornit. Şi moartea infruntînd-o, te-aş fi călăuzit. S-ar fi ales,
acolo, ce soartă mi-a fost dată : Re-ntoarsă, sau pierdută cu
tine deodată ! Hipolit
O, zei ! Ce-aud ? Ce-mi spuneţi ? Uitat-aţi că Tezeu E
soţul vostru, doamnă ? Mai mult : e tatăl meu !
280
(Actul II, scena 5 ; pp. 275—276) Ca urmare a cutiuţelor
şirete strecurate de Enona împotriva lui Hipolit, spre a
păstra neîntinată cinstea Fedrei, 7 ezeu îl acuză pe Hipolit
de infamie, dar acesta, fără a spune adeiwrul, spre a nu fi el
cel care să dezvăluie iticcr-carea de trădare a Fedrei,
păstrează taina, dar se apără cu delimitate.
Hipolit
De-o astfel de năpastă atit de greu jignit, Să spun tot
adevărul, aş fi îndreptăţit. Dar voi păstra o taină ce ţi-ar
spori durerea ; Spre-a-ţi da intreaga cinste, îngăduie-mi
tăcerea Şi fără să te supăr cu cel mai mic cuvînt, Gîndeştc-
te, stăpîne, ce-am fost şi cine sînt. Greşelile mărunte
vestesc păcatul mare ; Cine-a greşit o dată. oricind va fi în
stare Să săvîrsească fapta cea mai de neiertat.
Sînt felurimi de trepte, şi-n cinste şi-n păcat ;
Nicicînd în lumea aceasta o inimă curata
N-a coborît în fundul mocirlei, dintr-o dată.
N-ajunge o zi să facă din omul virtuos,
Un ucigaş nemernic cu gînd incestuos.
Eu am crescut la sînul unei regine caste
Şi-n sînge nu port urma unor porniri nefaste ;
Neîntrecutul dascăl, cumintele Piteu,
A fost în anii tineri îndrumătorul meu.
Nu mă cinstesc eu singur cu măguliri deşarte
Dar, dacă de-o-nsuşire avui vreodată parte,
Cu toată ura, doamne, cred c-am dispreţuit
Păcatele de care sînt azi învinuit ;
280
Şi-n Grecia întreagă nu-i nimeni să nu ştie
C-am apărat virtutea pîn-la sălbăticie.
Spun toţi că sînt prea aspru şi prea semeţ sînt eu.
Lumina nu-i mai pură decît cugetul meu.
Din Teatru, E.S.P.L.A., 1939 ; traducere de Tudor
Măinescu.

MOLIÈRE
(1622—1673)
Jean-Baptiste Poquelin, fiul lui Jean Poquelin şi al Marie
Cresse, s-a născut la Paris, la 15 ianuarie 1622. Tatăl său era
„tepiţer şi valet de camerău al regelui, funcţie în orice caz
onorabilă o dată ce încearcă să o transmită băiatului, încă
de la 15 ani Jean-Baptiste se pregătea să preia meseria
tatălui. In 1642, în această calitate l-a însoţit chiar pe regele
Ludovic al XHI-lea într-o călătorie la Narbonne.
Deşi se pregătise să îndeplinească meseria tatălui său,
băiatul nu prea se simţea chemat pentru munca de tapiţer.
El frecventa cu mare plăcere reprezentaţiile teatrale de la
Hôtel de Bourgogne. A frecventat cursurile Colegiului iezuit
Cler-mont (mai tîrziu Louis le Grand), a audiat şi prelegerile
filozofului epicurean Gassendi şi a urmat Dreptul. Pasiunea
însă şi-a spus cuvîntul, aşa că la 20 de ani s-a consacrat
280
teatrului, infiinţînd la 30 iunie 1643 o trupă de actori
„Teatrul ilustru".
El însuşi va adopta numele Moliere, după denumirea
unui sat din apropierea Parisului. Trupa sa a dat diferite
reprezentaţii prin împrejurimi, iar la 1644 a debutat la
Paris. Evident, la început, trupa s-a înglodat în datorii, din
care cauză Moliere a fost închis de trei ori. Totuşi teatrul
său s-a bucurat, la Bordeaux, de protecţia ducelui
d'Epernon, iar ulterior de a prinţului de Conţi.
Şcoala nevestelor i-a adus în 1662 un mare succes, dar a
provocat din partea adversarilor şi o campanie de critici. In-
vitai la serbările regale, teatrul său a prezentat şi piesele
Căsătorie cu de-a sila, Prinţesa din Elida şi Tartuffe. Ca ur-
mare a succesului crescînd şi pentru a-l feri de repetatele
vitregii prin care trecuse, regele a luat trupa lui Moliere sub
protecţia sa. Ultima sa creaţie a fost Bolnavul închipuit, al
cărui prim spectacol a avut loc in 1673, anul cînd nuxrele
dramaturg a murit, lăsînd omenirii un bogat repertoriu de
comedii.
Comediile lui Moliere pun în discuţie probleme ca da-
toria de supunere filială în confruntare insă cu multele ati-
tudini greşite ale virstnicilor în aprecierea dragostei şi drep-
turilor fireşti ale copiilor în alegerea partenerilor de
căsnicie. Sint satirizate adesea pretenţiile ridicole ale unor
bărbaţi de a se căsători cu fete tinere, negîijind legile
naturii, igno-rind drepturile reale ale frumuseţii in favoarea
bogăţiei, persoane aparent virtuoase, dar în fond corupte,
280
femei cu pretenţii savante, dar incapabile să-şi vadă de
buna orînduire a căminului, femei preţioase dar ridicole. In
ciuda unor asemenea specimene a căror nobleţe se rezumă
doar la farduri, panglicuţe, zorzoane şi cuvinte sau gesturi
prefăcute, în comediile lui Moliere triumfă, în cele din urmă,
nu ipocrizia, nu falsul, nu spoiala, ci tinereţea, frumuseţea,
virtuţile adevărate.

TARTUFFE SAU IMPOSTORUL


Tartuffe, jucînd rolul unui om cumsecade,, ba chiar de
aleasă virtute, Orgon socotindu-l chiar un sfînt, este jyrimit
în familia acestuia şi izbuteşte, prin rafinate prefăcătorii, să
obţină promisiunea tatălui (Orgon) de a o lua în căsătorie
pe fiica lui Mariana, făgăduită deja unui tînăr. Prea-
CUViosul insă este atît de lacom în privinţa poftelor amo-
roase incit îşi zice că n-ar fi rău să sucească şi mintea soţiei
lui Orgon, mama Marianei.
Doamna Pernelle, soacra Elmirei, vorbind despre o
doamnă considerată cumsecade, stînieşte mirarea, ba chiar
iritarea Dorinei, care o vede în cu totul altă lumină.
Dorina
N-o fi vecina Daphne, şi bietul ei cornut. Ce ne arată
lumii şi strîmbă nasul slut ? Acei cu pata-n frunte şi trai mai
de ocară Stau gata cu dojana, ei cei dintîi să sară ; Nici un
prilej nu scapă, să fure-un zvon din vint, Vreun înţeles mai
tainic dintr-un răzleţ cuvint. Să-i dea întortochiere ce
seamănă a vină, Şi-apoi să-1 răsădească în suflete de tină.
280
Dînd faptelor străine culoarea faptei lor Şi-o trec în ochii
lumii pe-aceasta mai uşor ; Şi tot gătind-o-ntruna cu o falsă-
asemănare Pe-un văl de cuviinţă pe legături murdare. Sau,
mai abat spre alţii — ce prea le par curaţi — Ceva din scîrba
obştii, de care-s încărcaţi. [...] Dorina
E-o doamnă cumsecade, şi pilda-i potrivită ! Aşa-i ! ea
duce-o viaţă, să-i zic, călugărită ; Dar vîrsta cam cu sila a-
nscris-o printre sfinţi — Şi postul îl păzeşte, doar... de cînd
n-are dinţi. Cit mai ştia să cînte şi-avea pe vino-ncoace. Se
pricepea prea bine sprîncenele să-şi joace ; Dar azi, cînd îşi
fereşte de-oglinzi obrazul tras, Se face, lumii duse, că-i zice
bun rămas Şi-şi pune vălul falnic de-naltă cuminţie S-
ascundă, ce slăbită e vraja ei tirzie. Cochetelor trecute li-i
totuşi greu, ori cum Cînd văd că spilcuiţii le ocolesc din
drum. [...]
(Actul I, scena 1, pp. 273—274) Orgon primeşte deci in
casa sa un om ce părea atît de cuvios, încît credea că va
aduce bine familiei prin purtarea sa exemplară. Cînd Cleant,
fratele lui Orgon, îşi exprimă anumite îiuioieli, Orgon îl
încredinţează că dacă l-ar cunoaşte mai îndeaproape ar
avea cu totul alte păreri despre Tartuffe.
Relevantă este întru înfierarea făţărniciei părerea lui
Cleant, care este mirat de credulitatea fratelui său şi intri-
gat de influenţa pe care totuşi o pot exercita ipocriţii asupra
unor oameni de bumi credinţă.

280
Cleant
Nu, filozof al lumii eu nu mă socotesc, Ştiinţa vieţii, frate,
pe deget n-o-nvîrtesc ; Dar, orişicum, am simţul ce ştie ca să
pună Deoparte adevărul, de zgura de minciună. Dar precum
cred, că-n lume viteji mai vrednici nu-s Ca drepţii ce duc
crucea poruncilor de sus, Că nu-i mai nobil lucru, mai de luat
aminte Decît credinţa sfîntă, curată şi fierbinte — Aşa, nu
văd să fie ceva mai slut, mai jos Ca mutra îndulcită a unui
fals pios, Ca pehlivanii ceia, ce-n bilei merg de se închină Şi
cu sfruntare-ascunsă, nepedepsiţi, întina Credinţa cea mai
sfîntă ce are-un muritor Jignind-o cu minciuna schimonosirii
lor ; Vicleni al căror suflet, îndrăgostind argintii. Fac
meşteşug şi marfă din formele credinţii. Şi vor să tîrguiască
şi vază şi măriri Prin joc smerit de gene, şi sfinte dojeniri ;
Şireţi de-aceia care cu preacucernicie Bat drumul către
ceruri de-ajung la bogăţie ; De rugi li-i gura plină şi... de
cerşitorit, Ei stau frumos la curte, dar te trimit la schit ;
îmbină rîvna sfîntă şi cu năravuri rele ; Sînt cruzi, mint, se
răzbună, fac cruce ca să-nşele. [...]
(Actul I, scena 5 ; p. 283) Cinci Orgon merge atit de
departe, incit îşi încalcă promisiunea dată lui Valeriu, Dorina
şi-arată deschis părerea in jaţa lui.
Dorina
Zău, vreau să nu te supăr, dar, domnule, gîndeşte ; Nu-ţi
baţi chiar joc de oameni, copila să-ţi aduci Plocon unui
asemeni făţarnic pupă-cruci ? De nu-i viclean, aiurea e sfîntă

292
lui menire. Şi-apoi ce mai ispravă e-o astfel de unire ? Cu-
averea dumitale să-ţi cumperi un calic Drept ginere ?...
Orgon
Sfirşcşte. De nu are nimic Printr-asta-i tocmai vrednic să-
1 proslăvim mai tare Sărac ?! E o sărăcie din sfîntă renunţare
; Chiar ea îl urcă peste orice măriri, mai sus ;
Cînd i-au prădat averea, el a privit supus Şi n-a lăsat ca
lucruri aşa lumeşti să-1 doară — Avea în cer el strînsă mai
vrednică comoară ! [...] Dorina
Deci să-i lăsăm nobleţea — să cîntărim doar insul, Puteţi
uni pe viaţă — gindiţi-vă niţel — O floare cum e dînsa, cu-un
vestejit ca el ? N-ar trebui să cereţi iertare-n faţa firii ? Şi
mintea nu v-arată urmările unirii ? Ştiţi, cinstea unei fete nu-
i pavăză, ci chin, Cînd inima-i nu-şi află iubirea în cămin. Nu
bunele ei gînduri, nu legea-i care-o leagă. Ci omul... om, ştii
colea... el, căsnicia încheagă.
(Actul II, scena 2 ; pp. 291—292) Mariana, din datorie
ţaţă de hotărirea tatălui, este pe cale să se împace cu acest
iruiritiş nedorit, fără a protesta.
Mariana
Ce vrei să fac, cu-un tată ce spînzură şi taie ?
Dorina
Să lupţi, să-ţi aperi viaţa ; căci nu a lui — a ta e. Mariana
Cum ?... Dorina
...Nu iubim, răspunde-i, prin inima altcui : Că te măriţi pe
seamă-ţi, nu spre folosul lui ; Că soţul ce vrea casă cu
dumneata să facă, Se cere, dumitale — nu tatălui, să-i placă
292
; Şi lui, de i se pare Tartuffe că-i făt-frumos, Să se
căsătorească cu dînsul sănătos. [...]
Dorina
Ai haz ! cînd ai un tată pe dos, un om sucit,
Ce de Tartuffe se lasă orbeşte-mbrobodit,
Şi-i vine-un gust, că nu vrea cuvintul să-şi mai ţină,
Iubitul dumitale e cu ceva de vină ?
Mariana
Dar cu-nfruntări, cu scene, scandalul să-1 asmut ? Să-mi
dogoresc obrazul, să ţip că am drăguţ ? Oricât de scump mi-
e dînsul, să calc eu fără frică Sfiala mea de fată, respectul
meu de fiică ? Şi-ai vrea în gura lumii s-ajung, dînd în
vileag... ?
Dorina
Nu, nu ; nu vreau nimica. Văd doar că-ţi este drag
Domnul Tartuffe al tatii ; şi chiar, gîndind mai bine,
De la aşa-nrudire, păcat de te-aş reţine.
Dorinţei dumitale să-i stau eu curmeziş —
La ce ? şi chiar — de cauţi — faci straşnic măritiş.
Domnul Tartuffe ! nu-i glumă ! Oh ! Oh ! nu-i de duzină
Domnul Tartuffe acosta, privit mai la lumină,
Nu-i vreun necopt de-aceia, să vii să-1 ştergi la nas ;
Să-i fii la jumătate, e un noroc, un pas !
Cind trece, scoate-o lume căciula şi—1 slăveşte ;
Din satul lui e nobil ; obrazu-i înfloreşte.
E bucă lat, e rumen — e chipeş ; ce să zic ?
Să tot trăieşti cu astfel de cruce de voinic.
292
Mariana O, Doamne !... Dorina
Nu-ţi pierzi capul de fericirea asta ? Tartuffe, frumosul
lumii — şi dumneata nevasta !
(Actul II, scena 3 ; pp. 297—299) Cind se intimplă să
apară cineva prin preajmă, Tartuffe se preface că se roagă.
Iar cind vede cite o parte a corpului femeilor mai decoltată,
simulează că face eforturi spre a fugi de ispită.
Tartuffe (scoţînd din buzunar o batistă) Ah, doamne !
întîi, ţine
Mă rog batista asta.
I^orina Batista ? nu ghicesc...
Tartuffe
S-acoperi sinul cela, că nu pot să-1 privesc. Asemenea
privelişti dau gînduri vinovate. Şi seamănă în inimi pornirea
spre păcate.
Dorina
Atunci cam slab de înger sînteţi la încercări, Şi prea de tot
o carne vă tulbură la nări ! Nu ştiu, aşa deodată, de ce v-a-
ncins căldura : Dar mie aşa de lesne, nu-mi lasă apă gura ;
Din creştet la picioare, gol nap, de-aţi sta aici, Zău, pielea
dumitale dacă mi-ar da furnici.
(Actul III, scena 2 ; pp. 313—314)
Acelaşi Tartuffe care se grăbea să acopere sinul frum<> şi
ispititor al Dorinei, crezînd terenul netezit, socoatr c i n-ar
strica să 9uste din farmecele gazdei sale, doamna El mira,
mama M"ria,iei-
Tartuffe
292
Şi eu simt ce încîntare-i, ce nevisat noroc, Să fiu o clipă
singur cu doamna la un loc : Cerşeam de mult prilejul, la
mila lui cerească. Dar n-a vrut pînă astăzi să mă
învrednicească. El mira
Viu să vi rog anume, ca să-mi vorbiţi un pic Cu ini"111
deschisă, neascunzind nimic, (DatniS, făr-a fi văzut, crapă
puţin uşa odăii în care e ascuns ca s-audă mai bine.)
Tartuffe
Şi inima mea cere să se deschidă-ntreagă,
Ca ochii dumneavoastră să poată s-o-nţeleagă ;
Şi să vă jur că. dacă nu văd prea bucuros
Pe cei ce vin s-admire acest surîs frumos,
Nu-i contra dumneavoastră vreun josnic semn de ură.
Ci e mai mult o caldă pornire ce mă fură,
Cu patimă curata...
El mir a Şi gîndul meu o ia Doar ca o grijă-naltă de
mîntuirea mea. Tartuffe
(luînd mi7™1 Elmirei şi stringîndu-i degetele. Da, doamnă,
de-o ardoare tot sufletu-mi ascultă...
El mir a
U f ! dar mă strîngeţi tare...
Tartuffe E doar din rivna multă. Eu să vă fac durere ?
Chiar ochii-mi par prea grei Ce-apasă pe-aşa floare...
(El pune mina pe genunchiul Elmirei.)
El mira £>ar mîna, colea, ce-i ?
Tartuffe
Vă pipăi stofa rochiei : e-aşa de mătăsoasă...
292
Elmira
Ah ! nu, vă rog, staţi bine ! Sînt cam gîdilicoasă. (Ea se
fereşte cu scaunul, Tartuffe şi-l dă mai aproape.)
Tartuffe
(făcîndu-şi de lucru cu şalul de dantelă al Elmirei) Ce
gingaşă dantelă, păienjeniş ţesut ! [...] Iubirea ce ne leagă de
frumuseţi eterne Şi spre iubirea celor lumeşti un drum ne-
aşterne ; Nu-i vină cînd, prin simţuri, tu stai s-alinţi, uimit,
Desăvîrşiri de forme, ce Domnu-a plăsmuit; în cîte-un lut
vrea cerul minuni de veci să-mbine, Şi-aci chiar, văd oglinda
splendorii lui depline : Ţi-a revărsat pe faţă atîta har divin
Că-n ochi ne pune soare şi-n inimă senin, Şi nu te văd
vreodată, podoabă a zidirii, Să nu mă-nchin, prin tine, la
urzitorul firii Şi de-o iubire-aprinsă să nu fiu ispitit, Spre
chipu-n care dînsul mai drag s-a zugrăvit, întîi simţeam chiar
teama, că-n tainica vîlvoare Vreun duh viclean îmi tinde
momeala pierzătoare Şi mă luptam, de ochii tulburători să
fug, Ca sufletul să-mi mântui de-osindă şi de rug. Dar clipa
asta-mi spune — făptură prea curată — Că rîvna mea nu
poate să fie vinovată ; Că pot s-o-mpac prea bine cu ceea ce-
i iertat ; Şi de aceea, dulce, de ea mă las purtat. Mărturisesc,
din parte-mi, e o-ndrăzneală mare Cînd inima drept jertfă v-
o-ntind, ca spre altare ; [...] Şi pot să fiu de-a pururi — prin
vorba ce-mi şoptiţi —> Ferice de vă place, pierdut dacă voiţi.
Elmira
E-o declarare-n formă, şi prea curtenitoare ; Dar totuşi,
orice-aţi zice, e cam surprinzătoare. Se cuvenea, îmi pare, ca
292
să-nfrînaţi mai mult Simţiri de felul celor, ce-mi fuse dat s-
ascult. De !... un preasfînt, un pustnic, cum lumea vă
socoate. Tartuffe
Ah !^ cît aş fi de pustnic, sînt om întîi de toate ;
Şi cînd sub ochi, vezi astfel de îneîntări cereşti
Laşi inima ta prinsă şi nu mai cumpăneşti.
Te miră, că sub spinii iubirii şi eu sînger ?
Ce vrei ? la urma urmei, nici eu nu sînt un înger !
O, dacă zvîrli osînda pe taina mea, atunci Pe farmecele
tale mai drept e s-o arunci : Luceai de-o strălucire mai mult
ca omenească, Ce-ajunse-ncet, întregul meu gînd să-1
stăpînească : Cereştii ochi, cu-o dulce putere de nespus, Mi-
au frînt împotrivirea, şi le-am căzut supus ; A biruit în mine
şi post, şi rugăciune, Si-mi abătură ruga spre chipul tău,
minune ! [...]
(Actul III, scena 3; pp. 316—320) Invocînd argumentul că
dacă ar accepta dragostea lui, ar pîicătui („Cu cerul şi
păcatul tot ne-ngrozesc prin predici" oameni de felul lui)
Elmira este asigurată de Tartuffe că nu sînt probleme, în
acest sens.
Tartuffe
Vă pot scuti eu, doamnă, de caraghioasa frică.
Ştiu arta ce mustrarea de cuget ne-o ridică.
E cîte-o desfătare oprită, nu te-nşeli,
Dar se mai fac cu cerul şi unele-nvoieli ;
După nevoi, e-o-ntreagă ştiinţă ce-ţi dă pravili
Cum poţi lărgi în cuget prea strimtul cerc de stăvili,
292
Şi cum poţi răul faptei să ţi—1 dezvinuieşti
Prin curăţirea ţintei ce-n suflet urmăreşti.
în taina asta, doamnă, tc-om adînci la vreme ;
Acum te lasă numai condusă, nu te teme.
împacă însetarea, dorinţa mea te vrea,
Răspund de tot. şi răul îl iau asupra mea.
(Actul IV, scena 5 ; p. 341)
Din Opere, II, E.S.P.L.A., 1955 ; traducere de A. Toma.

CAO XUE QIN


(1715—1764)
Autorul a trăit la limita dintre Evul Mediu şi epoca mo-
dernă chineză. Romanul s-a înscris între cele cinci opere
clasice de mare adîncire filozofică, alături de Pe malul apei
de Shui Zu Zhun, Lupta celor trei regate de San Guo Yan Yi,
Călătorie spre soare apune de Xi You Ji şi Falsa istorie a
învăţaţilor de Ru Lin Wai Shi.

Elmira
Ah ! nu, vă rog, staţi bine I Sînt cam gidilicoasă. (Ea se
fereşte cu scaunul, Tartuffe şi-l dă mai aproape.)
Tartuffe
(făcîndu-şi de lucru cu şalul de dantelă al Elmirei)
292
Ce gingaşă dantelă, păienjeniş ţesut ! [...]
Iubirea ce ne leagă de frumuseţi eterne
Şi spre iubirea celor lumeşti un drum ne-aşterne ;
Nu-i vină cînd, prin simţuri, tu stai s-alinţi, uimit,
Desăvîrşiri de forme, ce Domnu-a plăsmuit;
In cîte-un lut vrea cerul minuni de veci să-mbine,
Şi-aci chiar, văd oglinda splendorii lui depline :
Ţi-a revărsat pe faţă atîta har divin
Că-n ochi ne pune soare şi-n inimă senin,
Şi nu te văd vreodată, podoabă a zidirii.
Să nu mă-nchin, prin tine, la urzitorul firii
Şi de-o iubire-aprinsă să nu fiu ispitit,
Spre chipu-n care dinsul mai drag s-a zugrăvit.
întîi simţeam chiar teama, că-n tainica vîlvoare
Vreun duh viclean îmi tinde momeala pierzătoare
Şi mă luptam, de ochii tulburători să fug.
Ca sufletul să-mi mintui de-osîndă şi de rug.
Dar clipa asta-mi spune — făptură prea curată —
Că rîvna mea nu poate să fie vinovată ;
Că pot s-o-mpac prea bine cu ceea ce-i iertat ;
Şi de aceea, dulce, de ea mă las purtat.
Mărturisesc, din parte-mi, e o-ndrăzneală mare
Cînd inima drept jertfă v-o-ntind, ca spre altare ; [...]
Şi pot să fiu de-a pururi — prin vorba ce-mi şoptiţi —•
Ferice de vă place, pierdut dacă voiţi.
Elmira

296
E-o declarare-n formă, şi prea curtenitoare ; Dar totuşi,
orice-aţi zice, e cam surprinzătoare. Se cuvenea, îmi pare, ca
să-nfrînaţi mai mult Simţiri de felul celor, ce-mi fuse dat s-
ascult. De !... un preasfînt, un pustnic, cum lumea vă
socoate. Tartuffe
Ah ! cit aş fi de pustnic, sînt om întîi de toate ;
Şi cînd sub ochi, vezi astfel de încîntări cereşti
Laşi inima ta prinsă şi nu mai cumpăneşti.
Te miră, că sub spinii iubirii şi eu sînger ?
Ce vrei ? la urma urmei, nici eu nu sînt un înger !
O, dacă zvîrli osînda pe taina mea, atunci Pe farmecele
tale mai drept e s-o arunci : Luceai de-o strălucire mai mult
ca omeneasca, Ce-ajunse-ncet, întregul meu gînd să-1
stăpînească Cereştii ochi, cu-o dulce putere de nespus, Mi-
au frînt împotrivirea, şi le-am căzut supus ; A biruit în mine şi
post, şi rugăciune. Şi-mi abătură ruga spre chipul tău,
minune ! [...]
(Actul III, scena 3 ; pp. 316-320) Invocind argumentul că
dacă ar accepta dragostea lul'_ a* păcătui („Cu cerul şi
păcatul tot ne-ngrozesc prin predici^ oameni de felul lui)
Elmira este asigurată de Tartuffe ca nu sînt probleme, in
acest sens.
Tartuffe
Vă pot scuti eu, doamnă, de caraghioasa frică.
Ştiu arta ce mustrarea de cuget ne-o ridică.
E cîte-o desfătare oprită, nu te-nşeli,
Dar se mai fac cu cerul şi unele-nvoieli ;
296
După nevoi, e-o-ntreagă ştiinţă ce-ţi dă pravili
Cum poţi lărgi în cuget prea strimtul cerc de stăvili,
Şi cum poţi răul faptei să ţi—1 dezvinuieşti
Prin curăţirea ţintei ce-n suflet urmăreşti.
în taina asta, doamnă, tc-om adinei la vreme ;
Acum te lasă numai condusă, nu te teme.
împacă însetarea, dorinţa mea te vrea,
Răspund de tot. şi răul îl iau asupra mea.
(Actul IV, scena 5 ; p. 341)
Din Opere. IT, E.S.P.L.A., 1955 ; traducere
de A. Toma.

CAO XUE QIN


(1715—1764)
Autorul a trăit la limita dintre Evul Mediu şi epoca mo-
dernă chineză. Romanul s-a înscris între cele cinci opere
clasice de mare adincire filozofică, alături de Pe malul aPe' de
Shui Zu Zhun, Lupta celor trei regate de San Guo ^an Yi,
Călătorie spre soare apune de Xi You Ji şi Falsa istorie a
învăţaţilor de Ru Lin Wai Shi.
Numele iniţial al autorului era Cao Zhan. A mai fost cu-
noscut şi sub numele de Meng Yuan, Qin Fu sau Qin Xi. Fa-
milia sa era din Sheniang, şi se spune că înaintaşii săi erau
„ochii şi urechile" împăratului, în perioada dinastiei man-
296
ciuriene. Scriitorul s-a născut în al patrulea an de domnie al
împăratului Kang Xi şi moare în timpul lui Jian hun (1736—
1796). A trăit în avuţie în tinereţe, împreună cu familia, dar
după ce familia sa cade în dizgraţie sub noul împărat, se
retrage într-o suburbie a Beijingului. Se afirmă ca
personalitate artistică multilaterală; poet, pictor, romancier.
Romanul a circulat sub formă de manuscris şi a fost pu-
blicat după moartea scriitorului în 1791. Cuprinzînd într-un
fel şi notaţii autobiografice, romanul derulează episoade din
viaţa unor eroi din lumea aristocrată, dar şi a unor persoane
împinse la marginea societăţii. Motivele filozofice sînt de
nuanţă budistă şi daoistă.
Romancierul acordă o atenţie de artizan portretelor femi-
nine, cărora le atribuie atît farmecul datorat trăsăturilor fi-
zice, cît şi calităţilor morale.

VISUL DIN PAVILIONUL ROŞU


[...] Pe neaşteptate, afară s-a auzit cineva tuşind. Jia Yu-
cun s-a ridicat şi s-a apropiat de fereastră : în apropiere o
slujitoare rupea flori. Nu s-ar putea spune că era frumoasă,
dar avea o anumită mlădiere, sprîncene subţiri şi ochi lim-
pezi, care te atrăgeau şi provocau nelinişte. Incintat, Jia Yu-
cun, fără să-şi dea seama, o privea pîndindu-i fiece mişcare.
Fata culesese un buchet şi voia să plece. Dar întîm-plător
întoarse capul şi zări la fereastră un bărbat cu haine
ponosite si cu brasardă3 jerpelită. De la prima vedere ob-
servă că-i un om scăpătat. Trupul lui puternic, fruntea înaltă,
296
gura mare, cu contur aspru, sprîncenele stufoase ca două
săbii îndoite în arc, nasul drept, obrajii rotunjiţi şi ochii
scînteietori ca stelele făceau din el un om neobişnuit.
Fata s-a întors repede şi a fugit gîndind în sine : ,,Ce în-
făţişare aleasă, dar, sărmanul, e numai zdrenţe ! în familia
noastră, pe cît se pare, nu sînt rude ori prieteni săraci. Nu
poate fi altul decît Jia Yu-cun, despre care tot vorbeşte stă-
pînul". Poate c-avea dreptate cînd susţinea că : „Jia Yu-cun
riu-i omul care s-o ducă mult în sărăcie". De cînd ţinea stă-
pînul să-1 ajute cu bani, numai că nu i se ivise pînă acum
prilejul ! Gîndind aşa, fără să vrea, a mai întors o dată, de
două ori capul. Jia Yu-cun a observat si, fireşte, şi-a închipuit
că fata îl place. „Fiinţa aceasta, gîndea el, este cu totul si cu
totul neobişnuită ; o, cît aş dori să devenim prieteni !" [...]
(voi. I, p. 15)
[...] însoţită de cîteva slujitoare tinere şi bătrîne apăru o
femeie deosebit de frumoasă.
Veşmintele brodate şi podoabele sclipeau ca pe o zînă.
Părul era meşteşugit împletit cu şiraguri de mărgăritare şi
prins în agrafe, pe care se distingeau cinci fenicşi bătuţi în
perle, ce atrăgeau privirile ca soarele scînteietor. La gît purta
un gherdan cu dragoni de aur încolăciţi. Tînăra femeie avea
o bluză de atlas, bine strînsă pe corp, în ţesătura căreia fu-
seseră prinşi fluturaşi de aur. Peste fondul aprins al bluzei
avea o măntăluţă de mătase imprimată, de un gri argintiu.
Purta o fustă creponată, cu flori, pe cîmp verde. Deasupra
ochilor migdalaţi, uşurel saşii, se arcuiau sprîncenele ca două
296
foi de salcie. Trupul femeii era zvelt şi plin de graţie, iar faţa,
îngrijit fardată, răspîndea un farmec tineresc. în neas-
timpărul buzelor carminate juca necontenit zîmbetul.
Dai-Yu s-a grăbit să se ridice şi să-i iasă în întîmpinare.
— N-o cunoşti ! a spus rîzînd Jia Mu. Este vestita „Po La-
huo" 4 sau, cum se zice în Nanking, „Ia zi". Poţi să-i spui pur
şi simplu Feng La-zi. [...] (pp. 51—52)
Discuţia a fost întreruptă de apariţia unei fete din casă,
care a înştiinţat-o pe Jia Mu că a venit Bao-Yu.
„Acest Bao-Yu trebuie să aibă o înfăţişare nesuferită", şi-
a zis Dai-Yu. Privirea ei s-a aţintit către uşă, unde se ivi un
tînăr uluitor de frumos. Avea părul adunat în creştet într-un
conci, purta o căciulă roşie brodată cu aur în nestemate ;
fruntea, pînă aproape de sprîncene, îi era ascunsă sub o
brasardă pe care doi dragoni se jucau cu o perlă. Purta un
veston de brocart de un roşu închis, cu mînecile înguste,
brodate cu fluturaşi pestriţi zburînd printre flori. O cingă-
toare colorată cu franjuri lungi în formă de spic îi cuprindea
mijlocul ; peste veston, aruncată, o pelerină de atlaz japonez
de culoare verde închis, de asemenea tivită cu franjuri. In
picioare purta ciuboţele din atlaz negru cu tălpile albe.
Faţa lui amintea de strălucirea lunii din nopţile toamnei,
iar frăgezimea nu-i era mai prejos decît a florilor deschise in
dimineţile de primăvară ; părul era neted şi egal ca două
săbii retezate, sprîncenele, stufoase şi negre ca şi cum ar fi

296
fost traso în tuş ; nasul drept, iar ochii limpezi şi trans-
parenţi ca apa fluviului Huang-te în zilele de toamnă. Lăsa
impresia că şi în clipele de mînie zîmbea şi că în privire i se
întrezărea duioşia. Purta la gît un colan strălucitor împo-
dobit cu dragoni de aur şi pe un şnur de mătase împletit din
fire multicolore avea atîrnată o piatră mare de jad.
Dai-Yu a tresărit speriată. „Ciudat ! şi-a zis. Parcă l-am
mai văzut undeva ! Cît de cunoscut îmi pare !"
Bao-Yu abia schiţă salutul, că Jia Mu îi şi spuse :
— Du-te întîi la mamă-ta şi după aceea vino aici !
Nu după mult timp Bao-Yu reveni. De data aceasta avea
alte veşminte. în jurul capului părul îi era împletit în codiţe
subţiri, fiecare terminîndu-se într-o panglică roşie îngustă ;
apoi toate la un loc erau aduse în creştet, de unde se
răsucea o coadă groasă şi lucioasă, de parcă ar fi fost
lăcuită. Peste ea seînteiau patru mărgăritare într-o montură
de aur, cu aplicaţii de pietre preţioase.
Tînărul purta un veston de mătase ţesut în roşu şi argin-
tiu, pantalonii fumurii-verzui din şaten imprimat cu floricele
; în picioare avea ciorapi negri cu marginile de brocart şi
pantofi roşii cu talpa groasă ; în jurul gîtului atîrna piatra
nestemată, un lacăt pe care scria numele, colanul şi
amuleta. Faţa lui Bao-Yu părea pudrată, buzele parcă ar fi
fost pomădate, privirea gingaşă şi blîndă. Zîmbetul nu-i
pierea nici la oboseală. Toate farmecele pe care este în stare
să le dea natura se adunau firesc în fiinţa sa, seînteia în
rotundul ochilor.
300
Bao-Yu era de o frumuseţe desăvîrşită, făptura sa închi-
puia perfecţiunea şi cu greu se putea ghici ce tăinuia adîncul
său. Urmaşii i-au închinat două poeme : Luna de peste Xi
jiang :
Fără rost tristeţea 1-a cuprins Şi uneori prostia-i n-are
margini ; E scump veşmîntu-n care s-a născut, Ci-n trupul
său trăieşte-un suflet stins. Nu ştie truda celor ce muncesc,
I-e teamă de ştiinţă şi cărţile le-aruncă ; Ciudate-s a' lui
fapte, ne-nţelese, Şi-n gura mare oamenii-1 hulesc. Şi mai
departe :
Nu ştiu bogaţii a muncii mîngîicre — Frigul îi răpune pe
sărmani ;
Gindesc mîhniţi la vremurile bune
Şi pentru ţară nu mai pot să spere.
E primu-n lume fără de-ajutor,
Nicicând ca el nu vom mai întîlni ;
Sub alte straie zgribulesc copii
Dar tot mai buni sînt, ca odrasla lor. în acest timp Jia Mu
1-a simţit intrînd pe Bao-Yu si 1-a întrebat zîmbind :
— Pentru ce te-ai schimbat ? Nici nu te-ai văzut bine cu
oaspetele nostru ! Iat-o, ea este verişoara ta ! Bao-Yu se în-
toarse şi văzu o fiinţă firavă şi frumoasă. Numaidecît ghici că
trebuie să fie copila mătuşii Lin. S-a apropiat încetişor si s-a
înclinat adînc. Pe urmă s-a înapoiat la locul său, de unde o
cercetă îndelung pe Dai-Yu. I se păru o făptură cu totul
aparte decît cele din jurul său. într-adevăr !
Sprîncenele alungite, fum ce se unduie,
300
Par a fi-ntristate, dar tristeţe nu e ;
Duioasă făptură, ochi strălucitori
Ce stau să zîmbească, dar nu-s zâmbitori.
Suflet tulburat, etern nemîngîiat,
Ce taine ascunde-n trupul prea firav.
Abia se zăreşte lacrima lucind !
Abur e suflarea-i, abia licărind !
în oglinda apei, neclintită floare !
Fir mlădiu de iarbă, vîntul îl îndoaie !
Şi decît Bi Gan e mult mai miloasă,
Mai bolnavă e ca Xi Zi cea frumoasă.
Visul din pavilionul roşu, Editura Mi-nerva, 1975 ;
traducere din limba chineză veche de Ileana Hogea-Velişcu
v« Iv. Maitinovici.

FRUMOSUL UMAN ÎN SCRIERI TEORETICE, FILOZOFICE,


LITERARE ale SECOLELOR XVI-XVIII

Perioada de înflorire filozofică şi literară numită Ilumi-


nism sau mai plastic epoca luminilor, reprezentind trecerea
de la clasicism la romantism, are ca repere manifestările cul-
turii engleze, germane şi franceze din secolul al XVIII-lea.
Caracteristicile acestei orientări, evident diversificate de
la o ţară la alta, vădesc totuşi puncte comune în privinţa în-
crederii in raţiune ca factor de progres, în lupta împotriva

300
superstiţiilor, propagarea ideilor de egalitate, libertatea in-
dividului, toleranţă faţă de alte convingeri.
Aşa cum o definea prestigiosul exeget Romul Munteanu
într-un amplu studiu, epoca luminilor adaugă la doctrina es-
tetică clasică „afirmarea gustului individual, apologia senti-
mentului şi a implicaţiei creatoare, ostilitatea faţă de regu-
lile esteticii codificate".
Dacă amintim Enciclopedia franceză, filozofi ca John
Locke, George Berkeley, Voltaire, Diderot, Helvetius,
D'Alembert, Montesquieu, J. J. Rousseau, Kant, ori dacă am
insera cu evidentă zgîrcenie numele unor esteticieni ca
F.dmund Buri: •, Lessing sau scrierile literare ale unor autori
ca Daniel Defbe, Jonathan SuHft, Lessage, Henry Fielding,
Samuel Richardson, Alexandr Nikolaievici Radiscev, Carlo
Goldoni, iar din literatura română pe Ion Budai-Deleanu şi
Dinicu Golescu o facem spre a ilustra aida largă de
răspindire a gindirii şi influenţelor iluministe.
Dacă filozofii pledează pentru egalitate, libertate şi tole-
ranţă, pentru binele ce-l aduc raţiunea, cultura asupra oa-
menilor, operele literare propriu-zise pledează pentru viaţă,
sinceritatea sentimentului, elogiază profilurile wnane fru-
moase, puritatea sufletească, virtuţile morale, cunoaşterea
binelui etc.
Dacă reprezentanţii clasicismului recomandau artiştilor
să imite natura frumoasă, iar romanticii, cuprinderea vieţii
in totalitate, iluminiştii, deşi nu neagă preferinţele clasice
privind imitarea realităţii, tind să abandoneze rigidităţile
300
excesive, căutînd frumosul care se identifică cu binele şi
adevărul (Diderot), apreciind că arta are numirea de a
lumina Şi amuza, dar şi pe aceea de a investiga viaţa
sentimentală Lessing consideră că fiecare gen artistic îşi are
legile sale proprii în reflectarea lumii, a naturii frumoase.

VOLTAIRE
(1694—1778)
Fiu al notarului Frangois şi al Margaretei d'Aumard, des-
cendentă a unei familii nobile din Poitou, Francois-Marie
Arouet a văzut lumina zilei la 21 noiembrie 1694, la Paris. A
urmat studiile la Colegiul iezuiţilor Louis-le-Grand. După
ierminarea colegiului s-a înscris la Drept. încă de pe cînd era
elev, s-a bucurat de trecere în marile saloane pariziene, de
protecţia şi prietenia unor înalte persoiwlităţi: viitorul conte
d'Argental, viitorul mareşal Richelieu, abatele Châte-
auneuf, Ninon de Lenclos etc.
Şi-a început activitatea literară compunînd ode, piese,
epigrame şi pamflete. Nu este fără semnificaţie faptul că
una din aceste producţii se intitula Odă despre nenorocirile
timpii iui, aceasta ilustrînd spiritul său critic. A fost exilat şi
apoi închis la Bastilia (1717) pentru pamflete. Eliberat în
1718, a fost în continuare exilat, încă o vreme. Piesa Oedipe,
in care demasca moravurile clericale, s-a bucurat de un
mare succes. In 1719 a adoptat numele Voltaire. Ca urmare
300
a unor neînţelegeri cu cavalerul de Rohan-Chabot, Voltaire a
fost mtemniţat cincisprezece zile la Bastilia, iar după aceea,
in semn de protest, el s-a exilat în Anglia, întoreîndu-se in
Franţa abia în 1728, cînd avea să-i apară Hcnriada. In 1729
a scris Istoria lui Carol al XH-lea, care insă va fi confiscată de
poliţie la apariţie (1731), întrucît autorităţile apreciau tot
mai evident ca primejdioase scrierile lui Voltaire. In 1732 a
apărut totuşi o primă ediţie a Operelor sale, iar piesa Zaîre a
avut un mare succes, autorul fiind comparat în domeniul
teatrului, cu Racine. N-a fost scutit nici de neplăceri. In 1734

chiar Parlamentul condamna la ardere Lettres


philosophiques (Scrieri filozofice) pentru că era „contrară
religiei, bunelor moravuri şi ordinei...", autorul fiind iar
nevoit să se refugieze.
Iii 1739 Antioh Cantemir îi transmite lui Voltaire
lucrarea tatălui săli Dimitrie Cantemir Istoria înălţării şi
decăderii imperiului otoman, fapt ce va conduce la un
schimb de impresii între Voltaire şi Antioh Cantemir.
Deşi nu a fost ales membru al Academiei din Paris, după
două încercări, Voltaire a fost ales membru al Academiei
din Londra (1743); Academia franceză îi va acorda titlul
abia in 1746, in acelaşi an cu Academia din Petersburg.
In 1751 a început editarea Enciclopediei sub direcţia lui
Diderot şi d'Alembert. Voltaire are o serie de contribuţii la
realizarea enciclopediei. Intre acestea, articolele despre Su-
300
flet, Gust, Frumos. Curtea din Petersburg i-a propus să scrie
mâţa lui Petru cel Mare, în care scop i-a trimis numeroase
documente. Lucrarea va apărea în 1760. în 1759 a publicat
Candide ou Toptimisme (Candid sau optimismul) sub un
nume fictiv, la Geneva.
Cind bucur'nidu-se de succese, cind avind parte de
atacuri ale adversarilor, adesea fiind nevoit să părăsească
Parisul, publicind numeroase opere de succes, contestate
însă de biserică şi autorităţi, Voltaire a obţinut un mare
succes cu tragedia Irene, şi, reîntors la Paris, a fost primit
cu entuziasm, dar a murit neîmpăcat cu dogmele catolice,
iar biserica a refuzat iniytormintarea sa în Paris, marele
filozof şi scriitor fiind îtdiiimat într-un sal pe valea Marnei.
Abia în vreinea revoluţiei (1791) va fi depus la Pantheon.
Articolul despre frumos a fost publicat în altă mare lu-
crare a sa Dicţionarul filozofic, început prin 1752, in
perioada cind lucra la Enciclopedie, prima ediţie
(Dictionaire philo-sophique portatif) apărînd în 1764,
interzis şi acesta în 1765.

FRUMOSUL
De vreme ce l-am citat pe Platon asuprii dragostei, de ce
nu l-am cita şi asupra frumosului, oîtă vreme frumosul este
obiectul iubirii ? Sinteţi poate curioşi să aflaţi cum vorbea
un grec despre frumos acum mai bine de două mii de ani.
„Omul mistuit de misterele sacre, cind vede o faţă
frumoasă, cu forme divine, de un fel imaterial, simte mai
305
529
întîi un freamăt secret şi un fel de teamă respectuoasă ;
el priveşte această figură ca pe ceva divin [...] cînd unda
frumus^1 trunde în sufletul său prin ochi, el se aprinde ;
anP iitinpîl
trunde in suneiui sau prin uuu, ei au ^nnut , «*.r eţmea
fletului său sînt udate, îşi pierde duritatea care le 'mile
germenul, se lichefiază ; aceşti germeni umflaţi in ra^ ..aci
aripilor sale se forţează să iasă prin orice fel de suflc i! lotul
avea aripi altădată)" etc.
Licwa avea .:i aiiaumay CIA_. . ^Jjg
Vreau să cred că nimic nu e mai frumos decît
curs al lui Platon ; dar el nu ne dă idei foarte clare 3S "
naturii frumosului. . gu_
întrebaţi un broscoi rîios ce e frumuseţea, frumo^ blim
[...] el vă va răspunde că este femela sa cu oc U y\ K \ mari,
rotunzi, ieşind din capul său mic, cu un bot lat JL jiJ un
pintec galben, un spate cafeniu. întrebaţi un negf ,
nca-
.... , o » i-
Guineea, şi veţi afla că frumosul este pentru el o p\ciu.
'Vt"
gră, uleioasă, doi ochi înfundaţi, un nas turtit. întreb^1
1

ii i - - r i . , coarne,
\olul şi el va va spune ca trumosul este o pereche de
ras
copitele şi coada. Consultaţi, în sfîrşit, filosofii, ei vă vt,r r^
r

305
530
punde prin discursuri confuze ; le trebuie ceva confo*m a
hetipului frumosului în esenţă. , qq
Asistam într-o zi la o tragedie alături de un filos11 _
frumos e !" spunea el. „Ce găsiţi frumos ?" îl întreb g*VuT Zl
seamnă, spune el, că autorul şi-a atins scopul." A d° , ..' el
luă o doctorie care îi făcu bine. „Ea si-a atins sc ^ă'nu
spun eu ; este oare o doctorie frumoasă4* ? El înţelese
. .
. - . . . A'A unui
se poate spune ca o doctorie e frumoasa, şi pentru a
lucru numele de frumuseţe, trebuie ca acesta să P*°d
jnjjasg
cere şi admiraţie. El conveni că această tragedie îi i,lf/m un
c ele două sentimente şi că acolo era frumosul. Făcu'"''
voiaj in Anglia ; se juca acolo aceeaşi piesă, perfect irt*f[I e\
tată ; ea făcea pe toţi spectatorii să caşte. „Oh, oh ! sp ţrdnl
frumosul nu este acelaşi lucru pentru englezi şi pentr1'^ ^
cezi". El concluziona, după reflecţii adinei, că frumo^' Dorua
adesea foarte relativ, aşa cum ceea ce e decent în ^ este
e indecent la Roma ; şi ceea ce e la modă la Paris. P ^ ra_
la Pekin ; şi el şi-a cruţat efortul de a compune un 1U,1D
tat asupra frumosului. moaşe
Există acţiuni pe care întreaga lume le găseşte fr^nnu_sj
Doi ofiţeri ai lui Cezar, duşmani de moarte, spre * ca ja vărsa
inutil sîngele unul altuia în spatele unui tufiŞ;ra rQ_ noi,
hotărîră să se întreacă în a apăra mai bine tal*1 ^ m mană,
pe care barbarii tocmai o atacau. Unul dintre" cja'iait
305
531
încleştarea cu duşmanii, se afla la un pas de moarte ; ^
iistVol a alergat de grabă în ajutor şi 1-a salvat, desăvîrşin^
victoria. Un prieten se jertfeşte morţii pentru prietenul său
; un fiu pentru tatăl său... Algonkinul, francezul, chinezul
vor spune cu toţii că aceasta e foarte frumos, că faptele lor
produc plăcere, că îi admiră. Ei vor rosti atîtea celebre
maxime de morală ; aceea a lui Zoroastru : „Cînd te
îndoieşti dacă o acţiune e justă, abţine-te..." ; aceea a lui
Confucius : „Uită injuriile, nu uita niciodată binefacerile".
Negrul cu ochi rotunzi, nas turtit, care nu va da
doamnelor de la curţile noastre numele de frumoase, îl va
da fără a ezita acestor fapte şi acestor maxime. Chiar şi
omul rău va recunoaşte frumuseţea virtuţilor pe care nu
îndrăzneşte să le urmeze. Frumosul care nu impresionează
decît simţurile, imaginaţia si ceea ce numim spirit este
deseori nesigur. Frumosul care vorbeşte inimii nu există.
Veţi găsi o mulţime de oameni care vă vor spune că nu au
găsit nimic frumos în cele trei părţi ale Iliadei; dar nimeni
nu va nega că de-votamentul lui Codrus pentru poporul său
nu e foarte frumos, presupunînd că ar fi adevărat. Fratele
Attiret, iezuit, originar din Dijon, era folosit ca desenator în
casa de la ţară a împăratului Cam-hi, la cîţiva lis de Pekin.
Această rasă de ţară, spune el într-una din scrisorile sale
către M. Dassaut, e mai mare decît oraşul Dijon. Ea este
împărţită în mii de corpuri de locuinţe pe acelaşi nivel,
fiecare din aceste palate are curţile sale, parterele,
grădinile şi apele sale ; fiecare faţadă e ornată cu aur, lac şi
305
532
picturi. în vasta împrejmuire a parcului au fost ridicate cu
mîinile coline înalte de la 20 pînă la 60 de picioare.
Vilcelele sînt udate de o infinitate de canale care ajung în
depărtare să se întîlnească pentru a forma iazuri şi lacuri.
Pe aceste lacuri se fac plimbări în bărci lăcuite şi aurite [...]
Aceste bărci poartă saloane magnifice ; şi malurile acestor
canale, lacuri şi iazuri, sînt acoperite cu case în gusturi
diferite. Fiecare casă e înconjurată de grădini şi cascade. Se
merge dintr-o vîlcea în alta prin alei turnante mărginite de
pavilioane şi grote. Nici o vîlcea nu e asemănătoare ; cea
mai mare dintre ele e înconjurată de colonade, în spatele
cărora se văd alte clădiri aurite. Toate apartamentele
acestor case răspund măreţiei exteriorului ; toate canalele
au poduri din loc în loc ; iar aceste poduri sînt mărginite de
balustrade de marmură albă sculptate în basorelief.
în mijlocul lacului cel mai mare a fost ridicată o stimă şi
pe această stîneă un pavilion pătrat, unde pot fi numărate
mai mult de 100 de apartamente. Din acest pavilion pătrat
se xăresc toate palatele, toate casele toate grădinile
acestei împrejurimi imense ; sînt mai mult de 400. Cind
împăratul dă o serbare, toate aceste clădiri sînt iluminate
într-o clipă Şi de la fiecare casă se vede focul de artificii.
Aceasta nu e totul ; la capătul a ceea ce se numeşte mare
(lac) este un mare tîrg pe care îl organizează funcţionarii
împăratului. Din lacul cel mai mare pleacă vase pentru a
ajunge la tîrg. Curtenii se deghizează în vînzăton, în
meşteşugari de tot felul ; unul ţine o cafenea, altul un
305
533
cabaret, unul practică me-seria de şarlatan, altul de arcaş
ce aleargă după el. împăratul şi împărăteasa precum şi
doamnele de la curte v,n să cumpere stofe ; falşii vînzători
H mşeala cit pot. Vmzatoru spun că e ruşinos să se certe
prea mult asupra preţului, iar majestăţile răspund că au de
a face cu pungaş, ; vinzatorn se supară şi vor să plece, dar
sînt potoliţi in cele din urma. pentru că împăratul cumpără
totul şi organizează loterii pentru curtenii săi. Mai departe
sînt spectacole de toate felurile.
Cind fratele Attiret veni din China la Versailles el il găsi
mic si trist. Germanii care se extaziaii parcurgind
boschetele se mirau că fratele Attiret era aşa de dificil Este
încă un motiv care mă determină să nu scriu niciodată un
tratat
asupra frumosului, (pp. 245—25°)
p
in -Jacques
Oeuvrcs completcs, voi. 28, Ed
Tourneisen,J 1876 : tradu-
e
inedită de Elena Andronache.
La aceastăaoriginală vizi»™ despre frumos m care se
vede limpede nexprimarea nenumăratelor unghiuri de în-
c
ţelegere a frumuseţii obiectivelor, a fiinţelor, a omului, a
e a ambianţei cu alte cuvinte relativitatea
operelor de artă,
judecăţilor, a rinterpretărilor, adăugam şt ateva reflecţii
e
desprinse din unele articole ale Dicţionarului filozofic.
• Adevărata frumuseţe izvorăşte din sublim şi simpli-
tate (Esprit)
305
534
• Ca să dai vreunui lucru denumirea de frumuseţe tre-
buie ca acel lucru să-ţi pricinuiască plăcere şi admiraţie
(Beau)
• De îndată ce frumosul 5* sublimul devin obişnuite, nu
îmi mai par nici frumoase nici sublime. (Essai sur Ies
moeurs)

• Există lucruri frumoase pentru toate timpurile şi pen-


tru toate părţile, dar există de asemeni şi frumuseţi locale.
(Goût)
• Frumuseţea nelalocul ei încetează să mai fie
frumuseţe. (Esprit)
• Nu orice este rar este şi frumos. (Rare)
• Un om nu poate îndeplini o faptă frumoasă decît pen-
tru că există un obiectiv frumos căruia această acţiune i se
conformează. (Sophiste)
• Gustul are preferinţe, în timp ce fanatismul le inter-
zice. (Fable)
• în orice domeniu, a avea gustul cel mai bun înseamnă
să imiţi natura cu cea mai mare fidelitate, forţă şi graţie.
(Goût)
Din Maxime şi cugetări. Editura Albatros, 1974 ;
traducere de Elena Beram.

305
535
WILLIAM HOGARTH
(1697—1764)
Şi-a început activitatea ca ucenic la un argintar, apoi
(din 1720) a urmat studiile academice. S-a afirmat ca artist
gravor şi pictor, dar şi ca teoretician in domeniul artei.
Experienţa directă ca artist-portretist, observaţiile sale
asupra operelor de artă ale înaintaşilor, precum şi studiile
i-au permis să desfăşoare o activitate recunoscută de critic
şi teoretician.
Hogarth susţinea că natura e mai presus chiar decit ceie
mai frumoase tablouri. Era un adversar al schematismului,
un partizan al jocxdui de lumini şi umbre, al creaţiei elibe-
rate de canoane. în lucrarea Analiza frumosului, apăruta în
1753, îşi propunea să răstoarne canoanele proporţiilor
ideale in analiza frumosului, dar oferea la rîndul său, o altă
„gramatică a frumosului" constînd în principii cum ar fi
convenienţa, varietatea, uniformitatea, regularitatea,
simetria, simplitatea, claritatea, complexitatea şi
cantitatea.
Era de părere că gustul oamenilor e prea relativ şi
instabil atîta timp cit nu este susţinut de anumite principii:
„Ochiul se împacă, treptat, chiar şi cu o haină urîtă, pe
măsură ce ea ajunge la modă, dar se plictiseşte de ea şi îi
displace din 7iou de îndată ce se demodează şi alta îi ia
locul. Iată ce nestatornic e gustul, cînd nu are la bază
principii solide".
536
ANALIZA FRUMOSULUI
[...] Mult mai intensă este însă plăcerea prilejuită
ochiului de acelaşi element în mişcare. Nu pot să uit ce
mare atenţie îi acordam pe vremea cînd eram foarte tînăr,
mişcarea lui captivantă prezentîndu-mi aceeaşi senzaţie pe
care o simţeam la vederea unui contradans, deşi acesta din
urmă era poate şi mai ineîntător ; mai ales cînd ochiul meu
urmărea eu nesaţ evoluţiile solistei, în toate unduirile
figurii de dans, care vrăjeau privirea, căci raza imaginară de
care am vorbit dansa tot timpul împreună cu ea.
Acest singur exemplu poate fi suficient pentru a lămuri
ce înţeleg eu prin frumuseţea complexităţii compuse a for-
mei şi de ce se poate spune, pe bună dreptate, că ea antre-
nează privirea într-un fel de urmărire.
Un alt exemplu foarte edificator ¡1 constituie părul
capului, care, desenat în primul rînd ca un ornament, are
această calitate în mai mică măsură, potrivit formei sale
naturale sau celei pe care i-o dă arta. Cel mai îneîntător
este pârul lung, cîrlionţat, iar numeroasele ondulări
contrastante ale şuviţelor, natural întrepătrunse, farmecă
ochiul prin plăcerea parcurgerii, mai cu seamă cînd sînt
puse în mişcare de o adiere uşoară. Poetul o ştie la fel de
bine ca şi pictorul şi a descris adesea buclele unduind
zburdalnic în bătaia vîntuiui.
Dar, pentru a arăta cum trebuie evitat excesul în com-
plexitate, ca şi în privinţa celorlalte principii, acelaşi păr în
smocuri încîlcite va produce cea mai neplăcută impresie,
537
căci ochiul va fi derutat şi nu va mai găsi drumul, incapabil
să urmărească atîtea linii confuze şi încurcate. Cu toate
acestea, moda pe care au adoptat-o doamnele în prezent
de a purta o parte a părului împletit la spate, ca nişte şerpi
încolăciţi, care se îngroaşă în partea de sus, se subţiază în
faţă şi se armonizează firesc cu forma părului prins cu ace
în creştet, este cît se poate de pitorească. Această
împletire a părului în şuviţe variate reprezintă un mod
iscusit de a menţine complexitatea în liniile frumosului.
[...] (pp. 58—59)

Deoarece principiile expuse pînă acum reprezintă însăşi


temelia a ceea ce urmează, le vom prezenta, pentru a ni le
face mai familiare, aşa cum sînt ele aplicate cotidian şi cum
pot fi văzute în îmbrăcămintea pe care o purtăm. Ne vom
da seama că nu numai doamnele care ţin pasul cu moda,
dar şi femeile de orice categorie, despre care se spune că
se îmbracă frumos, le-au cunoscut valabilitatea, fără a le
considera ca principiu.
I. Convenienţa este primul principiu de care se ţine
seama, ştiut fiind că îmbrăcămintea trebuie să fie sau folo-
sitoare, comodă şi potrivită cu vîrsta, sau bogată, diafană şi
largă, în acord cu imaginea pe care femeile vor s-o arate
privitorilor prin îmbrăcămintea lor.
II.Uniformitatea este acceptată în îmbrăcăminte mai cu
seamă din raţiuni de convenienţă şi nu pare să însemne
mai mult decît a-ţi îmbrăca ambele braţe la fel şi a purta
538
pantofi de aceeaşi culoare. Cînd o piesă de îmbrăcăminte
nu-şi justifică uniformitatea părţilor prin convenienţă sau
concordanţă, doamnele obişnuiesc s-o califice drept
convenţională.
Din acest motiv, cînd au libertatea de a se împodobi
după plac, cele mai rafinate dintre ele aleg formele
neregulate, considerîndu-le cele mai atrăgătoare. De
exemplu, două aplicaţii nu se vor alege niciodată de
aceeaşi mărime, nici nu se vor pune la aceeaşi înălţime ; nu
se va purta una singură în mijloc, decît doar pentru a
ascunde vreun defect. Astfel, o singură pană, floare sau
bijuterie se poartă de regulă într-o parte a capului sau,
chiar dacă sînt aplicate în faţă, se dispun oblic, pentru a
evita pedanteria rigidă.
Era odată moda de a purta două bucle de mărime egală,
lipite pe frunte la aceeaşi înălţime, modă provenită
probabil din observarea efectului plăcut al buclelor ce cad
liber în jurul feţei. O buclă căzînd oblic pe tîmplă şi rupînd
astfel regularitatea ovalului are un efect prea seducător
pentru a fi riguros decentă [...]
III.Varietatea îmbrăcăminţii, atît în formă cît şi în cu-
loare, este preocuparea statornică a oamenilor tineri şi ve-
seli. Dar...
IV....pentru ca această stridenţă să nu poată distruge
efectul propriu varietăţii, se apelează, pentru reducerea
exceselor, la simplitate, folosită adesea cu îndemînare

539
pentru a pune în valoare frumuseţea înnăscută. Nu cunosc
altă ca-
|§ i • u . * i >
togorie de oameni care să fi excelat mai mult tn
ac4U9^rm^* ci piu al simplităţii sau platitudinii decit
quakeyii *.— A l * A -
V. Cantitatea sau abundenţa în îmbrăcăminte a lost
intot-
deauna un principiu perfect; uneori piesele de
îmbrăcăminte
care admiteau să fie mult amplificate au fost aduse la un
ex-
ces atît de bizar, încît în timpul reginei Elisabeta s-a emis o
lege pentru a opri creşterea gulerelor ; iar în prezent, mări-
mea enormă a malacovurilor este o dovadă nu mai puţin
convingătoare a preferinţei ieşite din comun pentru canti-
tate, dincolo de convenienţă sau eleganţă.
VI. Fenomenul complexităţii se află în formele
sinuoase,
pline de ingeniozitate, cum sînt faldurile statuii antice a
sfinxului sau volantele moderne, cînd se poartă întoarse în
faţă. Fiecare piesă de îmbrăcăminte care admite aplicarea
acestui principiu are, cum se spune, un aer special; şi cu
toate că e nevoie de îndemînare şi de gust pentru a reuşi
aceste falduri şerpuitoare, le întîlnim zilnic întrebuinţate cu
succes.

540
Acest principiu recomandă, de asemenea, moderaţie în
îmbrăcăminte, pentru a menţine vie curiozitatea noastră
nelă-sind ca ea să fie prea curînd satisfăcută. De aceea,
corpul şi membrele ar trebui să fie în întregime acoperite şi
doar sugerate prin interiorul veşmintelor.
Ce-i drept, faţa va rămîne întotdeauna la vedere, dar ea
ne va stimula curiozitatea şi o va menţine trează, fără a fi
nevoie de ajutorul măştii sau al vălului ; căci marea diversi-
tate a particularităţilor mereu schimbătoare menţine
ochiul şi mintea în permanentă activitate pentru a urmări
nenumăratele ei modificări de expresie. Cît de repede va
deveni insipidă o faţă lipsită de expresie, oricît ar fi ea de
frumoasă ! Restul corpului, neavînd aceste avantaje ale
feţei, no-ar plictisi repede dacă ar fi expus mereu vederii,
fără să aibă un efect mai puternic decît o statuie de
marmură. [.. ] In ce priveşte caracterul şi expresia,
numeroase exemple confirmă în fiecare zi opinia general
acceptată potrivit căreia faţa este oglinda sufletului ;
această maximă este atît de înrădăcinată în noi încît
rareori putem evita (dacă atenţia noastră e cît de cît
trează) să ne formăm o anumită idee despre sufletul unui
om căruia îi observăm faţa, înainte chiar de a fi căpătat
vreo informaţie prin orice mijloace. Cît
* quakeri — adepţi ai unei comunităţi protestante
din Anglia (sec. XVII).
de adesea se spune, la cea mai superficiala privire, că
cineva arată ca un om bun din fire, că are o înfăţişare
541
cinstită şi deschisă, sau că arată ca un ticălos perfid, ca un
om cu judecată sau ca un imbecil etc. [...]
Este îndreptăţit să credem că înfăţişarea exterioară
constituie o imagine fidelă şi desluşită a sufletului, care
face ca fiecare să-şi formeze aceeaşi idee de la prima
vedere ; ceea ce se confirmă ulterior în realitate : de
exemplu, toată lumea are aceeaşi părere, de la prima
vedere, despre un idiot d-> săvîrşit.
Feţele copiilor nu oferă prea mult de văzut, dincolo de
faptul că ele sînt grave sau însufleţite ; mai nimic, în afară
de cazul cînd sînt in mişcare. Chipuri foarte drăguţe, la
orice vîrstă, vor putea ascunde un suflet stupid sau
răutăcios, pină oind se vor da în vileag prin fapte sau prin
vorbe ; totuşi numeroasele mişcări stîngace de pe faţa unui
prostănac, chiar dacă uneori sînt plăcute, pot lăsa tot
timpul urme care, la o examinare atentă, vor scoate în
evidenţă o deficienţă a spiritului ; un om rău însă, dacă
este ipocrit, îşi poate dirija muşchii, învăţîndu-i să
contrazică inima, astfel încît expresia feţei permite să
citească doar foarte puţin din sufletul său ; aşadar,
caracterul unui ipocrit depăşeşte posibilităţile
desenatorului, dacă nu se asociază cu anumite împrejurări
care să-1 dezvăluie, cum ar fi a înjunghia ou zâmbetul pe
buze sau alt fapt asemănător.
Datorită mişcărilor naturale şi ncafectate ale muşchiior,
determinate de pasiunile sufletului, fiecare om ajuns la vi
ista de patruzeci de ani ar avea caracterul oarecum scris pe
542
faţă, dacă n-ar fi anumite accidente care împiedică adesea,
dar nu întotdeauna, această întipărire. Căci un om arţăgos
din fire, mereu încruntat şi îmbufnat, încreţindu-şi fruntea
şi ţuguind buzele, va imprima cu timpul acestor părţi ale
feţei aparenţa constantă a irascibilităţii, care ar fi putut fi
pie-venită prin simularea permanentă a unui zîmbet ;
acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte pasiuni,
deşi există unele, cum sînt dragostea şi speranţa, care prin
ele însele nu afectează deloc muşchii.
Ca să nu credeţi că pun un accent prea mare pe aspectul
exterior, ca un fizionomist, gîndiţi-vă că este recunoscută
existenţa atîtor cauze diferite care determină aceleaşi
mişcări aparente ale trăsăturilor şi a atîtor contrarieri
pricinuite de umbre accidentale în caracterul fizionomiilor,
încît vechiul adagiu „fonti nulla fides" * îşi va menţine in
general valabilitatea ; iar natura, din raţiuni foarte
înţelepte, a socotit <ă se cuvine să fie aşa. Cum însă, pe de
altă parte, în numeroase cazuri particulare obţinem
informaţii din expresiile fizionomiei, cele ce urmează sînt
menite să dea o descriere liniară a limbajului înscris în ele.
N-ar fi rău să urmărim pasiunile sufletului, de la calm şi
pină la disperare, aşa cum sînt descrise în ordine Şi selec-
tate pentru studenţi din operele marilor maeştri in
cunoscutul manual de desen al lui Le Brun **, numit
Pasiunii sufletului, în care puteţi găsi o reprezentare
succintă a tuturor expresiilor obişnuite. Cu toate că nu sînt
decît niŞte copii imperfecte, ele vor răspunde scopului pe
543
care vi l-aş putea da, deoarece în acest manual pasiunile
sînt prezentate suc-şi definite numai ou ajutorul liniilor,
umbrele fiind
cesiv
omise.
Unele trăsături sînt astfel conformate încît unele
expresii sau pasiuni să fie mai uşor, iar altele mai greu de
citit ; ele exemplu, ochiul mic şi îngust al chinezului se
potriveşte mai bine unei expresii drăgăstoase sau
zâmbitoare, după cum un ochi mare şi rotund se potriveşte
expresiilor de furie sau de uimire, iar muşchii care se
rotunjesc vor exprima un anumit grad de voioşie, chiar şi in
mîhnire. Adaptate astfel expresiilor care s-au repetat
adesea pe faţă, trăsăturile o marchează, în colo din urmă,
cu linii care'evidenţiază destul de clar caracterul sufletului
|...| (pp. 140—142).
în copilărie chipurile băieţilor şi ale fetelor nu sc deose-
besc intre ele vizibil, dar, pe măsură ce copiii cresc, trăsătu-
rile băiatului o iau înainte şi cresc mai repede, ceea ce
arată deosebirea în ce priveşte faţa. Spunem că băieţii cu
trăsături mai mari decît in mod obişnuit în raport cu
* «fonti nulla fides" — nu te
încrede
pupilele in fîntină.
ochilor, sînt**copii
Charles Le
cu trăsături de bărbat, după cum
Brun (Lebrun)mai(1619—1690).
cei cu trăsături puţin dezvoltate arată mai infantili şi
pictor
mai micifrancez
decît ;sînta condus şi
in realitate. Această proporţie a
supravegheat
trăsăturilor faţă de ochidecorarea
este ceea ce dă femeilor îmbrăcate
castelului de la Versailles.
în haine bărbăteşti o înfăţişare atît de tînără si băieţească ;
544
cum însă natura nu respectă întotdeauna aceste
particularităţi, ne putem înşelaatît în privinţa sexului cit şi
în privinţa vîrstei.

im

Cu ajutorul acestor aparenţe evidente şi al deosebirilor


de statură, putem stabili cu uşurinţă vîrstele pînă la 20 de
ani, dar apoi nu mai avem aceeaşi siguranţă, căci după
această vîrstă au loc diferite modificări, altele fiind schim-
bările dacă persoana se îngraşă sau slăbeşte, ceea ce
determină adesea, după cum bine se ştie, o conformaţie
diferită a înfăţişării exterioare în raport cu vîrsta.
Părul capului, care încadrează faţa asemeni ramei unui
tablou şi contrastează cu culoarea ei uniformă, precum şi
compoziţia plină de varietate dinăuntrul acestui cadru,
care adaugă mai multă sau mai puţină frumuseţe, potrivit
modului în care sînt respectate în dispunerea ei regulile
artei, reprezintă un alt indiciu al vîrstei mature.
Ceea ce rămîne de spus despre aparenţele diferite ale
vîrstelor este mai puţin plăcut... între 20 şi'30 de ani, dacă
nu survin accidente, apare doar o mică schimbare în
culorile sau liniile feţei ; culorile proaspete se pot ofili
puţin, dar, pe de altă parte, conformaţia trăsăturilor
ajunge adesea la o anumită definire statornică, întărită de
expresia unei sensibilităţi formate, care compensează cu
545
prisosinţă această pierdere, menţinînd frumuseţea
aproape la acelaşi nivel pîrrx la 30 de ani. După această
vîrstă schimbările devin din ce în mai vizibile şi observăm
cum simplitatea plăcută a părţilor rotunjite ale feţei începe
să se întrerupă în forme colţuroase, cu frîngeri mai bruşte
în dreptul muşchilor, datorită numeroaselor mişcări
repetate, precum şi fragmentării părţilor mari, ceea ce face
să dispară curbele largi ale liniilor serpentine ; ca urmare,
umbrele frumosului au şi ele de suferit, pierzîndu-şi
gingăşia. [...] (pp. 146—147)
Oricine ar dori să fie capabil de graţie şi eleganţă în ţi-
nută şi în mişcări, dacă aceasta s-ar putea obţine fără prea
mare efort şi pierdere de timp. Metodele uzuale pe care se
bizuie persoanele bine crescute pentru atingerea acestui
scop le răpesc mult timp ; nici măcar oamenii cei mai de
vaza nu au de ales altceva, în această privinţă, decît să
apeleze la profesorii de dans şi de scrimă ; fără îndoială,
dansul şi scrima sînt deprinderi corecte şi foarte necesare,
dar adesea insuficiente pentru formarea unor maniere
graţioase. Cu toate că aceste exerciţii pot da muşchilor
supleţe, deşi membrele, prin mişcările elegante ale
dansului, capătă uşurinţa de a se mişca graţios, faptul de a
nu cunoaşte semnificaţia graţiei înseşi şi factorii de care ea
depinde determină adesea anumite afectări şi aplicări
greşite... [...]
Persoanele cu o anumită educaţie şi prestanţă socială,
conştiente de superioritatea lor, susţine Hogarth, acţio-
546 315
nează degajat, dezinvolt, vădesc graţia cu mai multa uşu-
rinţă şi fără nici o contrafacere. De aici rezultă că graţia
presupune atît cunoaşterea unor reguli de mişcare ale mii-
nilor, picioarelor, capului, ale corpului în ansamblu, de-
prinderi căpătate prin dans şi scrimă, deci printr-un exer-
ciţiu permanent, dar păstrînd naturaleţea. Cum aceste re-
comandări erau făcute prin secolul al XVIII-lea, cînd mai cu
seamă păturile avute puteau beneficia de profesori de
dans şi scrimă precum şi de timpul necesar, am putea
aminti azi pe Ungă dans, exerciţiile de gimnastică, înotul şi
mişcarea, însuşite la orele de educaţie fizică, în casele de
cultură, fără eforturi financiare costisitoare. [...] mişcările
graţioase în linii serpentine nu sînt folosite decît ocazional,
mai mult în momentele de răgaz, nefiind aplicate la
fiecare din acţiunile noastre. Toate activităţile vieţii pot fi
îndeplinite fără ele, aceste mişcări fiind, la drept vorbind,
doar componenta ornamentală a gesturilor ; nefiind aşadar
deprinse în mod natural, în virtutea necesităţii, ele trebuie
însuşite prin învăţare sau prin imitaţie şi transformate în
obişnuinţă prin numeroase repetări [...] iuţeala dă mişcării
spirit şi vioiciune, după cum încetineala îi dă gravitate şi
solemnitate [...] împrejurarea din urmă permite ochiului să
vadă linia graţiei în condiţii avantajoase, de pildă în ple-
căciunile actorilor pe scenă sau în orice act solemn de cere-
monie ; de asemenea, aş observa că în dans desfăşurarea
mişcării este redusă la anumite reguli, dar în

547 315
comportamentul obişnuit este lăsată mai liberă, după
bunul plac. (p. 154)
Autorul socoteşte menuetul, cel mai reprezentativ dans
pentru a ilustra graţia, tocmai datorită mişcărilor în linii
serpentine pe care le presupune, spre deosebire de altele
care au mişcări variate, dar nu produc aceeaşi impresie
plăcută.
Celelalte frumuseţi ale acestui dans sînt întoarcerea
capului şi răsucirea corpului la întîlnirea partenerilor,
precum şi gestul galant de salut al mîinilor [...1 toate
acestea desfăşoară cea mai mare varietate imaginabilă de
mişcări în linii serpentine, ţinînd pasul cu ritmul muzicii.
Există alte dansuri care plac numai pentru că sînt com-
puse dintr-o varietate de mişcări şi executate într-un
tempo potrivit, dar ele se află cu mult mai jos în aprecierea
experţilor cu cît conţin mai puţine linii serpentine sau
sinuoase. Aşa cum s-a arătat, dacă forma corpului este
lipsită de liniile ei serpentine, ea devine ridicolă ca figură
umană, după cum dacă se exclud dintr-un dans toate
mişcările care descriu asemenea linii, el devine vulgar,
grotesc şi comic ; fiind însă, cum spuneam, compus din
varietate, armonizat, cu un caracter şi executat cu agilitate,
dansul este, cu toate acestea, foarte plăcut şi distractiv.
Aşa sînt dansurile rustice italiene şi altele. Asemenea
contorsiuni grosolane ale corpului, acceptabile la uri
bărbat, ar fi însă respingătoare la o femeie, după cum
graţia extremă, atît de seducătoare la sexul frumos, este
548 315
dezgustătoare la celălalt ; chiar şi graţia de menuet cu greu
ar putea fi acceptată la un bărbat [...] (pp. 158—i ¡19)
Din Analiza frumosului. Editura Meridiane, 1981.
Traducere de Theodor Redlow.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU
(1712—1778)
Fiu al ceasornicarului Isaac Rousseau şi al Suzannei Ber-
nard, Jean-Jacques a rămas la zece zile orfan de mamă, iar
la zece ani, pentru că tatăl fusese nevoit să fugă din
Geneva ca urmare a unui duel, a rămas în grija unui unchi.
Unchiul, la rîndul său, l-a încredinţat pe băiat unui pastor,
care urma să-i asigure educaţia.
Jean-Jacques s-a dovedit însă nestatornic, preferind să
lucreze ca grefier la un notar, apoi ca ucenic la un gravor.
In 1728 a plecat din Geneva şi a ajuns la Annecy, unde a cu-
noscut-o pe doamna de Warens, care l-a impresionat în
mod deosebit. A mai lucrat ca valet, lacheu, perceptor în
diferite localităţi, a dat lecţii de muzică etc. In căutarea
unei munci pe placul său şi a unui cămin, a călătorit în
multe oraşe inclusiv la Paris, unde a prezentat la Academie
un proiect de reformă a notaţiei muzicale. La Paris a
cunoscut mai tîrziu o serie de personalităţi între care pe
compozitorul Rameau, pe Fontenelle, Marivaux, Diderot,
549 315
d'Holbach, d'Alembert etc. Datorită noilor relaţii pe care şi
le-a făcut a ajuns secretar al ambasadorului Franţei la
Veneţia, apoi secretar al doamnei Dupin. L-a cunoscut pe
Voltaire.
în 1750 a publicat Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, lu-
crare care s-a bucurat de succes; în 1760 a apărut Noua He-
loiză, iar în 1762 Contractul social.
A dus o viaţă agitată şi s-a mutat mereu, a trăit tot
timpul sub ameninţări şi a dobîndit multe prietenii dar şi
multe adversităţi, în timpul redactării Confesiunilor a fost
nevoit să trăiască sub un alt nume. în ultima perioadă a
vieţii a redactat Visările unui hoinar singuratic şi a murit la
22 mai 1778.

CONFESIUNI
Despre lucrarea sa autobiografică, intitulată Confesiuni,
din care vom reproduce cîteva pagini, autorul mărturiseşte
: „Iată singurul portret de om, zugrăvit întru totul după
natură şi in întregul său adevăr, care există şi care,
probabil, va exista vreodată." în primul paragraf din
Cartea întîi, continuîndu-şi ideea din cuvînt Către cititor
scria ; „Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel şi a
cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfăţişez
semenilor mei un om în tot adevărul firii lui; şi omul acesta
voi fi eu".
Probabil că Rousseau avea convingerea că lucrarea sa
este unică în felul ei, deşi, cum se ştie, scrieri
550 315
autobiografice au mai fost realizate şi înainte şi după el.
Filozoful avea intenţia ca, povestindu-şi viaţa, să
contracareze eventualele denigrări şi alterări ale
adevărului pe care adversarii săi le-ar fi putut răspîndi.
Confesiunile au meritul nu numai de a povesti viaţa
unui spirit deosebit al veacului luminilor, dar şi de a
înfăţişa o galerie de personaje şi atitudini din vremea sa, o
epocă.
Lucrarea conţine douăsprezece părţi şi consemnează
amintiri din perioada anilor 1712—1765.
Trecuse o perioadă de repetate deziluzii, motiv care-l
determinase să schimbe des locul de muncă şi de viaţă. In
cele din urmă a avut şansa de a pi~i7ni o scrisoare de reco-
mandare către doamna de Warens. Prilejul acesta îi oferă
posibilitatea de a se contempla pe sine şi de a cunoaşte un
suflet ales în persoana celei care îi va acorda protecţie. [...]
în sfîrşit, ajung ; o cunosc pe doamna de Warens. Această
perioadă a vieţii mele a fost hotărîtoare pentru caracterul
meu ; nu mă pot decide să trec peste ea cu uşurinţă.
Eram la mijlocul celui de al şaisprezecelea an. Fără să fiu
ceea ce se numeşte un băiat frumos, arătam destul de bine
cu statura mea măruntă ; aveam un picior drăguţ, o gleznă
subţire, aerul degajat, fizionomia însufleţită, gura mică,
părul şi sprincenele negre, ochii mici şi chiar înfundaţi în
orbite, dar din care ţîşnea cu putere focul ce-mi ardea în
sînge. Din nefericire, nu ştiam nimic despre toate acestea şi
niciodată în viaţa mea nu mi s-a întîmplat să mă gîndesc la
551 315
chipul meu. decît atunci cînd nu mai era vremea să trag
foloasele de pe urma lui. Aşa că aveam, pe lîngă
timiditatea vîrstei şi pe aceea a unei naturi foarte
iubitoare, totdeauna tulburată de teama de a nu displace.
De altminteri, cu toate că aveam un spirit destul de bogat,
din pricină că nu intrasem pînă atunci în lume, eram cu
totul lipsit de maniere, iar cunoştinţele melc, departe de a
suplini acest lucru, nu făceau decît să mă intimideze şi mai
mult, lăsîndu-mă să simt cît de stîngaci eram.
Temîndu-mă deci că apariţia mea nu-mi va fi tocmai
favorabilă, folosii pe altă cale însuşirile mele, şi întocmii o
frumoasă scrisoare în stil retoric, în care îmbinînd fraze din
cărţi cu locuţiuni de ucenic, îmi desfăşurai întreaga
elocvenţă spre a cuceri bunăvoinţa doamnei de Warens.
Vîrîi scrisoarea domnului de Pontverre într-a mea, şi pornii
spre această teribilă întrevedere. N-o găsii pe doamna de
Warens acasă ; mi se spuse că tocmai ieşise pentru a se
duce la biserică. Era în ziua de Florii, în anul 1728. Alergai s-
o ajung din urmă ; o văd, *o opresc, îi vorbesc... Se cuvine
să-mi amintesc locul ; l-am udat adesea după aceea cu
lacrimile mele şi l-am acoperit cu sărutări. Dc-aş putea
împrejmui cu un gărduleţ de aur colţul acela fericit ! De-aş
putea face ca tot pămîntul să-1 slăvească ! Oricine înţelege
să cinstească monumentele salvării oamenilor n-ar trebui
să se apropie de ele decît în genunchi !
Era o cărare în spatele casei sale, între un rîuşor, pe
mina dreaptă, ce-o despărţea de grădină şi zidul curţii, în
552 315
stînga, ducînd printr-o portiţă ascunsă la biserica
Cordelierilor. Cînd să păşească pe această portiţă, doamna
de Warens întoarce capul la auzul glasului meu. Am
tresărit cînd am văzut-o ! Mi-o închipuiam o bătrînă bigotă
şi ursuză ; femeia la care mă trimisese domnul de
Pontverre nu putea să fie altfel după părerea mea. Văzui o
faţă plină de graţie, nişte frumoşi ochi albaştri încărcaţi de
blîndeţe ; un obraz strălucitor, conturul unui bust
îneîntător. [...] (pp. 61—63)
Trecuseră şase ani de cînd se afla acolo cînd am sosit
eu. şi avea atunci douăzeci şi opt de ani, fiind născută o
dată cu veacul. Avea acea frumuseţe care se păstrează,
fiindcă ţinea mai mult de fizionomie decît de trăsături ; dar
a ei se afla încă în toată strălucirea de la început. Avea o
înfăţişare mîngîie-toare si duioasă, o privire foarte blîndă,
un zîmbet îngeresc, o miră pe măsura alei mele, părul cu
reflexe cenuşii de o frumuseţe puţin obişnuită şi pe care ea
îl lăsa să cadă în dezordine, ceea ce o făcea foarte nostimă.
Era mică de statură, măruntă chiar, şi puţin îndesată, cu
toate că nu diformă ; dar era cu neputinţă' să vezi un cap
mai frumos, mîini şi braţe mai frumoase.
Educaţia ei era foarte amestecată ; [...] Dar atîtea
învăţături diferite se ciocneau unele cu altele şi puţina
ordine pe care o puse în ele nu izbuti ca diferitele sale
cunoştinţe să lărgească justeţea firească a spiritului ei.
Astfel, cu toate că îşi însuşise unele principii de filozofie şi
fizică, nu se putea împiedica de a căpăta gustul pe care
553 315
tatăl ei îl avea pentru medicina empirică şi pentru alchimie
; făcea elixiruri, fineturi, balsamuri, unsori si alifii ;
pretindea că deţine secrete. Şarlatanii, profitînd de
slăbiciunea ei, puseră stăpînire pe dînsa, n-o mai slăbiră, o
ruinară, şi-i irosiră, în mijlocul cuptoarelor şi al drogurilor,
spiritul, înzestrările şi farmecul cu care ar fi putut să facă
deliciile unor societăţi mai alese.
Dar dacă nişte pungaşi josnici abuzară de educaţia ei,
rău călăuzită, pentru a întuneca luminile raţiunii, minunata
sa inimă nu se dădu bătută şi rămase mereu aceeaşi;
caracterul ci iubitor şi blînd, simţămintele ei pentru cei
nenorociţi, ne-sfîrşita ei bunătate, firea ei veselă, deschisă
şi sinceră, nu se întinară niciodată ; şi chiar în pragul
bătrîneţii, la apariţia lipsurilor, a bolilor şi a suferinţelor de
tot felul, seninătatea frumosului ei suflet îi păstra pînă la
sfîrşitul vieţii întreaga voioşie a zilelor sale cele mai
frumoase. [...] (p.. 63—65)
Dacă avem în vedere că Rousscau a păstrat aceste bune
impresii din tinereţe şi că în ciuda alterării relaţiilor pe care
le-a avut peste ani cu doamna de Warens, a ţinut să le
consemneze cu obiectivitatea şi cu respectul cuvenit,
consider că portretul succint jăcut acestei femei merită cu
adevărat atenţie. Mai cu seamă că prietenia aceasta a
exercitat asupra sa o influenţă binefăcătoare. Merită de
reţţnuţ din aceste însemnări încă un pasaj din care rezultă
efectul psihologic pe care un suflet, o personalitate, un
anume gen de frumuseţe îl pot exercita asupra cuiva.
554 315
De ce apropiindu-mâ pentru prima oară de o femeie
binevoitoare, politicoasă, strălucitoare, de o doamnă de
condiţie superioară alei mele, cum nu mai intîlnisem
niciodată una la fel, de aceea de care depindea oarecum
soarta mea, prin interesul mai mult sau mai puţin mare pe
care mi-1 va arăta, de ce, zic, m-am simţit, cu toate
acestea, dintr-o dată atît de liber, atît de la largul meu, ca
şi cum aş fi fost pe deplin încredinţat că-i plac ? De ce n-am
avut nici o clipă de fistîceală, de stinghereală ? Ruşinos din
fire, stîngaci, fiindcă nu cunoscusem lumea, de ce am avut
faţă de ea, din prima zi, din prima clipă, purtarea
nestingherită, limbajul cald, tonul familiar pe care aveam
să-1 dobindesc zece ani mai tîrziu... [...]
Din Confesiuni, voi. 1, 1969, E.P.L., traducere de
Pericle Martinescu.

EMIL SAU DESPRE EDUCAŢIE


[...] Femeia... nu are pentr