Norma de drept administrativ

Se spune în doctrină că, dreptul reprezintă o ordine a comportamentului uman, adică un

sistem de norme care reglementează comportamentul uman.

Definiţiile date normei juridice în literatura de specialitate conţin elemente comune în

consecinţă aplicabile şi normei de drept administrativ.

Faţă de aceste aspecte, am putea afirma că norma juridică reprezintă o regulă socială de
conduită a cărei aplicare este asigurată de acceptarea conştientă de către destinatarii ei, iar la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Structura logico-juridică a normei este trihotomică, fiind compusă

din: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

Ipoteza normei de drept administrativ- reprezintă primul element al structurii acesteia şi ea poate
să facă referire la:

a) împrejurările, condiţiile, situaţiile în care se aplică norma juridică(art.2 din Legea nr.60/1991
privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice;
b) subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, care cad sub incidenţa normei(art.1 din Legea
nr.554/2004 a contenciosului administrativ);
c) definiţii(art.1 din Legea nr.215/2001, a administraţiei publice locale, republicată);
d) principii(art.4 din Hotărârea de Guvern nr.61/2008 pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarului public);
e) scopul unei anumite autorităţi publice sau al unei anumite activităţi(art.2 din O.G. nr.81/2001
privind înfiinţarea Institutului Naţional de Administraţie, aprobată cu modifică prin Legea
nr.106/2002);
f) explicarea semnificaţiei unor termeni(art.2 din Legea nr.195/2006 a descentralizării);

Ipoteza normei de drept administrativ este foarte dezvoltată, având în vedere specificul
administraţiei de a pune în practică marile comandamente politice, de a se adapta la situaţiile variate,
numeroase, în continuă schimbare.

În practică, în linii mari, pot apărea două categorii de situaţii:

a) Când legea impune cu precizie administraţiei un anumit comportament, îi dictează ce anume
trebuie să facă, iar aceasta trebuie să se supună întocmai, fiind vorba de “competenţa legată”, iar
ipoteza are caracter absolut determinat.
În doctrina franceză, competenţa legată este calificată ca fiind situaţia când administraţia este
ţinută, pe de o parte, să acţioneze, iar pe de altă parte, este obligată să acţioneze într-un sens
determinat, fără posibilitatea de a alege.
b) Când legea se mulţumeşte să creeze cadrul general şi lasă posibilitatea agentului să aprecieze,
în funcţie de circumstanţe, dacă va face sau nu ceea ce ea consacră în termeni generici. Această
libertate de apreciere, consituie ceea ce se cheamă putere discreţionară a administraţiei publice.

În situaţia în care ipoteza nu este precis conturată, lăsând posibilitatea administraţiei să

cântărească, să aleagă sau să decidă, ne aflăm în prezenţa ipotezei relativ determinate.
 Dispoziţia normei de drept administrativ- reprezintă aceea parte a normei juridice care conţine
prescripţia, permisiunea sau autorizarea de a face sau a nu face ceva. Dispoziţia normei juridice,
cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora,
ceea ce formează conţinutul normei juridice.

Cum administraţia publică se desfăşoară în regim de putere publică şi are ca scop realizarea
unui bine de ordin general, dispoziţia normei de drept administrativ va fi, de regulă, imperativă,
categorică, impunând o anumită prestaţie sau interzicând o anumită activitate.

Faţă de aceste aspecte, putem afirma că sunt cunoscute trei categorii de dispoziţii, care se
regăsesc într-un mod specific şi în sfera normei juridice de drept administrativ şi anume:

a) dispoziţii onerative, prin care se impune o anumită conduită subiectului de drept;

b) dispoziţii prohibitive, prin care se interzice o anumită conduită subiectului de drept;
c) dispoziţii permisive atunci când se prevede o anumită acţiune, lăsându-se la alegerea
subiectului de drept dacă va face sau nu ceea ce morma îi permite, dar nu îl obligă.

Sancţiunea normei de drept administrativ- reprezintă consecinţele, urmările care intervin, ce

urmează a se produce în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice. În conţinutul normei
juridice, sunt astfel precizate consecinţele care urmează a fi luate împotriva destinatarilor săi care
nu se conformează prescripţiilor impuse de aceasta. Norma trebuie să se supună disciplinei juridice
a societăţii, ea nu trebuie dusă la îndeplinire numai prin forţa de constrângere a statului.

Din raţiuni didactice, operaţiunea de identificare a tipurilor de sancţiuni, trebuie să se

fundamenteze pe existenţa unor criterii care generează diferite categorii de sancţiuni.

Primul criteriu, l-ar reprezenta obiectul la care se referă, fapt pentru care distingem:
a) Sancţiuni cu privire la actele juridice(anulări, suspendări, etc.);
b) Sancţiuni cu privire la persoane, instituţii, autorităţi publice( amendă, avertisment, etc.);
c) Sancţiuni cu privire la bunuri(demolarea unor construcţii ilegale);
d) Sancţiuni mixte(destituirea şi anularea actului emis de un funcţionar public);

Al doilea criteriu, l-ar reprezenta temeiul obiectiv al sancţiunii şi de aceea putem identifica:
a) Sancţiuni administrativ-disciplinare (intervin în cazul săvârşirii ilicitului administrativ
propriu-zis, sub forma unei abateri administrative);
b) Sancţiuni administrativ-contravenţionale (intervin în cazul săvârşirii ilicitului
contravenţional);
c) Sancţiuni administrativ-patrimoniale (atunci când s-a săvârşit o faptă cauzatoare de
prejudicii materiale şi morale).
Referitor la clasificarea normelor de drept administrativ, aceasta poate fi analizată în funcţie
de criteriile comune sau a celor de diferenţiere existente.

1. Primul criteriu îl reprezintă obiectul de reglementare, putând fi identificate mai multe

categorii de norme:

a) norme de drept material, care vizează drepturile şi obligaţiile corelative ale autorităţilor
administraţiei publice sau ale agenţilor implicaţi în activitatea administrativă;
b) norme de drept procedural(procesual) al căror obiect îl reprezintă procedura de
concretizare a activităţii administrative;
 2. Al doilea criteriu îl reprezintă caracterul acestora, motiv pentru care indentificăm:
a) norme imprerative- care impun subiectelor de drept anumite obligaţii. Obligaţiile conţinute
de aceste norme pot fi:
- fie să impună subiectului să facă ceva(ne-am afla în cazul normei onerative);
- fie să interzică subiectului să facă un anumit lucru(ne-am afla în prezenţa normei prohibitive);
b) norme permisive- care îngăduie o conduită determinată, care prevăd pentru subiectul de
drept posibilitatea de a avea o anumită conduită, de a uza de anumite drepturi, fără însă să-i impună
acest lucru;
3.Al treilea criteriu îl constituie sfera lor de aplicare:
a) norme cu caracter general, care se aplică tuturor organelor administraţiei publice sau unei
sfere mai mari de organe;
b) norme speciale, care se referă la un organ determinat(ex. Legea nr.90/2001 peivind
organizarea şi funcţionarea Guvernului, sau Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor
publici, etc.);
4.Ultimul criteriu diferenţiază normele în funcţie de izvoarele de drept:
a) norme cuprinse în Constituţie;
b) norme cuprinse în legi organice sau ordinare;
c) norme cuprinse în ordonanţe de Guvern, simple sau de urgenţă;
d)norme cuprinse în hotărâri de Guvern şi acte ale autorităţilor centrale de specialitate;
e) norme cuprinse în acte ale autorităţilor locale, etc.