Sunteți pe pagina 1din 129

PETER MAYLE Lecţii de franceză sau

Aventurile mele cu furculiţa, cuţitul şi tirbuşonul pe meleagurile Franţei

Hors d'Oeuvre

Pregătirea acestei cărţi a reprezentat pentru mine o adevărată lecţie de viaţă şi acest lucru a fost mijlocit cu ajutorul mai multor prieteni. Cu toate că nu cred că le-aş putea mulţumi vreodată îndeajuns, aş vrea totuşi să consemnez aici gratitudinea mea profundă faţă de persoanele atât de amabile care au avut răbdare cu mine şi cu sumedenia mea de întrebări, care au fost atât de generoşi cu timpul şi cunoştinţele lor, atât de primitori în universul lor.

Ţin să le mulţumesc în mod deosebit lui Yves Rousset-Rouard, care m-a luat sub aripa sa pe durata Liturghiei trufelor de la Richerenches; lui Marcel Loisant, mai-marele broscarilor din Vittel; familiei Lauzanne, care m-a făcut să mă simt ca la mine acasă în căminul ei din Normandia; membrilor familiei Beuttler, prietenii şi ghizii mei în Saint-Tropez; lui Sylvie Cazes- Régimbeau din Pichon-Longueville; lui Jean-Louis Laville şi lui René Jacqueson din Burgundia; lui Régis şi Sadler, doi camarazi de încredere cu apetituri de talie mondială; şi lui Alain Arnaud, strajă la secretele Michelin. Pentru toţi aceştia, un très grand merci.

Mulţumiri şi lui Ailie Collins şi lui Robin Massee, care au făcut nişte eforturi extraordinare, ca întotdeauna, pentru a se asigura că sunt la locul potrivit în clipa potrivită.

Nici nu-mi imaginez că am făcut altceva decât să dezvălui, superficial, o mică parte din comorile gastronomiei franceze. Dar a fost o joacă neasemuit de interesantă şi plină de roade până la urmă, chiar dacă nu am ajuns la târgul de curcani, la festivalul verzei sau la sărbătoarea omagială a heringilor. Poate data viitoare.

P.M., ianuarie 2001

Frantuzul ce salasuieste in fiecare dintre noi

Mi-am petrecut copilăria în penuria gastronomică a Angliei de după război, când ţara se confrunta

Mi-am petrecut copilăria în penuria gastronomică a Angliei de după război, când ţara se confrunta cu lipsa acută a delicateselor de la masă. Presupun că şi pe vremea aceea aveam papile gustative, însă acestea nu fuseseră deloc puse la încercare. Hrana era doar un combustibil şi, în majoritatea cazurilor, un combustibil nu tocmai apetisant. încă mă mai bântuie amintirea vie a mâncărurilor de la internatul şcolii, care păreau să fi fost extrem de atent sortate după culoare - came cenuşie, cartofi cenuşii, legume cenuşii şi un gust cenuşiu firesc. Dar la acel moment, toate acestea mi-au părut cât se poate de normale.

Viaţa, însă, îmi rezerva o surpriză cât se poate de plăcută. Nu la mult timp după ce am devenit unul dintre cei mai mărunţi angajaţi ai unei uriaşe corporaţii multinaţionale, am primit sarcina de a-1 însoţi pe primul meu şef, pe domnul Jenkins, într-o călătorie la Paris, în calitate de ucenic al său. Mi s-a spus că aceasta era cea mai bună cale de a deprinde secretele marilor afaceri. Ar fi trebuit să mă consider un norocos pentru că la frageda vârstă de nouăsprezece ani prindeam o asemenea ocazie.

Jenkins era englez până în măduva oaselor şi teribil de mândru de acest lucru, englez până la caricaturizare, un rol pe care, după părerea mea, îl cultiva cu plăcere. De fiecare dată când călătorea în străinătate, Jenkins îşi anunţa naţionalitatea cu glas tare şi se înarma cu melonul şi umbrela strânsă grijuliu. Cu aceste ocazii, eu îndeplineam rolul de hamal personal, primind astfel importanta sarcină de a-i duce geanta.

înainte de a ne aventura în marele tărâm necunoscut ce se întinde de cealaltă parte a Canalului Mânecii, Jenkins a fost îndeajuns de amabil încât să-mi ofere câteva poveţe despre felul în care să mă port cu nativii de dincolo. Ţin minte un sfat anume - să nu cumva să încerc să mă încurc cu ceea ce el numea .păsăreasca** lor. Dacă vorbeşti engleza pe un ton suficient de convingător, mi-a zis el, oamenii aceia vor fi nevoiţi până la urmă să te înţeleagă. Dacă nu eşti sigur pe tine, ţipă. Jenkins susţinea că aceasta era formula simplă care continua să funcţioneze de sute de ani în avanposturile Imperiului Britanic, iar el nu găsea niciun motiv să o schimbe acum.

Ca mulţi alţii din generaţia sa, Jenkins nu prea avea cuvinte de laudă despre francezi - un popor ciudat care nici măcar nu înţelegea jocul de crichet. Dar se vedea nevoit să recunoască faptul că

se pricepeau de minune la bucătărie, astfel că într-o bună zi a acceptat afabil invitaţia lansată de cei doi omologi parizieni ai săi de a lua prânzul împreună; sau, cum spunea el, de a îmbuca puţin între două afaceri. Aceasta a reprezentat prima masă memorabilă din viaţa mea.

Am mers în oraş la o adresă cu conotaţii englezeşti, surprinzător, undeva pe avenue Georges V, unde se afla (şi încă se mai află) un restaurant numit Marius et Janette. Chiar dinainte de a lua loc la masă, mi-am putut da seama că mă găseam într-un local serios, spre deosebire de locurile prin care prânzisem până în acel moment. Mirosea altfel: exotic şi aţâţător. Trecând pe lângă aranjamentul de stridii răsfirate pe un pat de gheaţă, ne-am lăsat învăluiţi de mireasma mării, aburul bogat al untului care sfârâia în tigaie şi, din timp în timp, cu fiecare deschidere a uşii batante de la bucătărie, accentul pătrunzător - şi extrem de străin pentru nasul meu nescos în lume - al usturoiului.

Am luat loc la masă: Jenkins a renunţat în final la umbrelă şi la pălărie, iar eu am căscat gura mirat la pădurea de pahare de cristal şi la arsenalul de cuţite şi de furculiţe aranjate dinaintea noastră. Mi s-a spus cândva că secretul consta în a începe cu tacâmurile din afară şi a continua spre farfurie cu fiecare fel de mâncare adus. însă alegerea corectă a tacâmurilor îmi părea acum o problemă minoră în comparaţie cu descurcarea iţelor şi misterelor elaborat aşternute în paginile meniului. Ce putea fi bar grillé? Ce era loup à l’écaille? Şi pentru Dumnezeu, ce era ai oii? Nu îmi venea în ajutor decât puţina franceză învăţată pe vremea când eram şcolar, başca faptul că nici nu fusesem un şcolar strălucit. Am cumpănit asupra felurilor paradoxale ce-mi erau prezentate, pierdut complet în ceaţa ignoranţei şi mult prea timid pentru a cere ajutorul altcuiva.

Fărâ să realizeze măcar, Jenkins mi-a venit în ajutor.

- Eu, unul, începu el, nu mănânc niciodată o mâncare al cărei nume nu pot să-l pronunţ. Aşa că şi-a închis meniul cu un pocnet hotărât. Pentru mine, peşte cu cartofi prăjiţi. în Franţa, pregătesc rezonabil peştele cu cartofi prăjiţi. Desigur, nu ca la noi.

Cu un sentiment de uşurare, am zis că şi eu vreau acelaşi lucru. Cei doi colegi francezi au ridicat simultan două perechi de sprâncene surprinse. Nu voiam stridii pentru început? Nici soupe de poissons? Plătea firma; nu era cazul să fim reţinuţi. Dar Jenkins nu s-a lăsat convins. Nu putea suferi aspectul stridiilor - ,pişte bâzdâganii alunecoase", aşa le descria el - şi în nici un caz nu-i plăcea felul în care mustaţa i se împodobea cu picături de supă atunci când mânca. Peşte cu cartofi prăjiţi era tot ce-şi dorea, şi cu asta basta.

De-acum, eu mă bucuram deja de o mică revelaţie: pâinea. O pâine uşoară, cu crustă crocantă şi miezul pufos, pe care întinsesem puţin unt deschis la culoare, aproape alb, din bucata ce se lăfăia pe o farfurioară dinaintea mea. O bucată în toată regula. Pe vremea aceea, untul englezesc era uşor sărat şi avea o culoare gălbuie, cât se poate de respingătoare, iar ca prezentare, nu-1 găseai decât sub formă de cubuleţe meschine. încă de la prima înghiţitură de pâine franţuzească unsă cu unt franţuzesc, papilele mele gustative, până atunci amorţite, au tresărit.

Peştele, o creatură maiestuoasă care cred că era biban-de-mare, ne-a fost prezentat cu mare pompă, feliat în câteva clipe cu ajutorul unei linguri şi a unei furculiţe, ca mai apoi sâ fie aranjat cu grijă pe farfuria mea. Experienţele mele anterioare în ce priveşte peştele se limitaseră la cod

sau la plâticâ, ascunse bine, după cum este obiceiul englez, sub o cocă groasă, rumenită auriu. Prin contrast, bibanul-de-mare, alb şi împănat cu ceea ce acum ştiu că este fenicul, părea de-a dreptul golaş. Totul era cât se poate de straniu.

Ba chiar şi cartofii prăjiţi, acei pommes frites, nu aduceau deloc cu varianta englezească, mai zdravănă. Aceşti cartofi, o piramidă aurie servită pe o farfurie separată, erau subţiri ca un creion, crocanţi când muşcai din ei, dar moi în interior, o garnitură perfectă pentru carnea delicată de peşte. Norocul meu că nu trebuia sâ contribui la conversaţia celor mai vârstnici şi mai pricepuţi decât mine; eram mult prea preocupat să descopăr mâncarea adevărată.

Apoi a venit rândul brânzei. Sau, mai degrabă, al brânzeturilor, căci erau peste zece feluri, altă sursă de confuzie pentru mine, cel obişnuit de-a lungul timpului cu simpla alegere între cedar şi gorgonzola. Mi s-a părut că recunosc o formă vag familiară, asemănătoare brânzei cedar, aşa că am indicat spre aceasta. Ospătarul a insistat să mă servească cu alte două bucăţi din sortimente diferite pentru ca eu să pot compara textura brânzeturilor tari, semitari şi cremoase. Şi mai multă pâine minunată. Mai multă plăcere oferită papilelor mele gustative, care pare-se că acum recuperau timpul pierdut.

Tarte aux pommes. Până şi eu ştiam ce înseamnă asta; până şi Jenkins ştia.

- Excelent, zise el. Plăcintă cu mere. Mă întreb dacă au şi puţină frişcă la ea. Spre deosebire de plăcintele cu mere din tinereţea mea, care erau de fapt o umplutură înţepenită între două foi groase de cocă, tarta din farfuria mea era

descoperită, etalând fructele în plenitudinea lor - mici semiluni de mâr, aranjate cu atenţie strat peste strat, sclipind ademenitor în sosul care se revărsa peste coca subţire şi rafinata.

Prea tânăr ca să îmi fie oferite trabucul şi paharul cu coniac, am rămas la masă copleşit de uimire şi ghiftuit, în vreme ce tovarăşii mei pufăiau de zor şi discutau probleme de serviciu. După cele douâ pahare de vin care-mi fuseserâ permise, eu, unul, mâ simţeam uşor ameţit, astfel că am uitat întru totul câ datoria mea era să am grijă de geanta lui Jenkins, cea atât de importanta. Când am părăsit restaurantul, bineînţeles câ am uitat geanta sub masă, ceea ce i-a demonstrat lui Jenkins câ nu aveam stofă de director şi, în plus, a marcat începutul sfârşitului pentru mine în cadrul acelei companii. Dar mult mai important a fost că acest prânz a constituit pentru mine un punct de cotitura, atunci mi-am pierdut virginitatea în ale gastronomiei.

Şi asta nu doar din pricina minunăţiilor mâncate, deşi nu sufereau comparaţie cu nimic altceva din ce gustasem până atunci. Ci datorită experienţei totale: eleganţa cu care fusese pusă masa, ritualul de deschidere şi degustare a vinului, eficienţa impecabilă a ospătarilor şi atenţia lor pentru detalii, felul în care aranjau farfuriile şi ştergeau uşor firimiturile de pâine de pe masă. Pentru mine, prânzul fusese o ocazie specială. Nu-mi puteam imagina oameni care mănâncă astfel în fiecare zi; şi totuşi, iată câ în Franţa aşa se întâmpla. Acesta a fost începutul unei fascinaţii de durată pentru francezi şi pentru plăcerea lor de a mânca.

Desigur, este cel mai folosit clişeu, dar de obicei clişeele îşi au baza în realitate, iar acesta mai mult decât oricare altul: istoric vorbind, francezii au avut întotdeauna o grijă extraordinară - unii

ar spune chiar exagerata - faţa de ceea ce mănâncă şi cum mănâncă. Şi nu zic vorbe goale, fiindcă dintre toate naţiile lumii, ei cheltuiesc cea mai mare proporţie din salariu pentru alimente şi băuturi. Iar asta este valabil nu doar pentru gurmanzii burghezi, mai înstăriţi; când vine vorba de mâncare, interesul, plăcerea şi cunoştinţele în materie de gastronomie trec de barierele sociale, şi se regâsesc în toate păturile sociale, de la preşedinte la ţârani.

Bine, probabil şi natura are un merit în toate astea. Dacă ar fi sâ facem o listă cu condiţiile ideale pentru agricultura, creşterea animalelor, vânat, pentru pescuit şi viticultură, veţi descoperi că majoritatea se regâsesc într-o parte sau alta din Franţa. Solul fertil, clima variata, Canalul Mânecii, pe de o parte, Atlanticul şi Mediterana, pe de alta - aici regăsim toate avantajele naturale, cu excepţia zonei tropicale. (Deşi, că doar aşa e bafta francezilor, şi în această zonă au Martinica şi Guadelupe care le aduc rom şi nuci de cocos). Trăind în mijlocul unei asemenea abundente, nici nu este de mirare că francezul profită cât poate.

Celălalt mare avantaj gastronomic naţional îl constituie armata de bucătari extraordinari şi pentru asta francezii trebuie să mulţumească într-un fel uneia dintre cele mai negre perioade din istoria lor. înainte de revoluţie, cele mai fine preparate culinare nu erau accesibile marelui public. Cei mai talentaţi bucătari asudau din greu la cuptoarele din casele stăpânilor aristocraţi, stârnind entuziasmul la banchete prin zecile de feluri pregătite în bucătăriile castelelor şi ale palatelor bogătanilor. Apoi, în 1789, a dat ghilotina peste ei. Aristocraţia a cam dispărut, mai mult sau mai puţin, şi duse au fost şi bucătăriile private. Confruntându-se cu perspectiva de a nu avea pentru cine să gâteascâ sau de a nu avea unde să gătească, mulţi dintre bucătarii râmaşi pe drumuri au făcut o mişcare inteligentă, în plus, democratică: şi-au deschis restaurante şi s-au apucat să gătească pentru restul cetăţenilor. Acum, şi omul de rând se putea bucura de mâncărurile regilor, pregătite de cei mai buni bucătari din Franţa. Liberté, égalité, gastronomie.

După mai bine de două sute de ani, omului de rând îi merge încă destul de bine, în ciuda celor susţinute de pesimişti, cum că lumea se schimbă în rău. Este adevărat că tradiţionaliştii sunt atacaţi din mai multe direcţii. Pentru început, peste 50% din alimentele cumpărate în Franţa sunt procurate prin supermarketuri, şi nu de la micile magazine de specialitate (statistică ce nu pare să se aplice acelor parizieni loiali care se aşază la coadă în fiecare dimineaţă la brutăria Poilâne de pe rue du Cherche-Midi; am cumpărat pâine de aici de mai multe ori şi niciodată nu am aşteptat mai puţin de zece minute). Apoi, televizorul care limitează timpul acordat meselor în familie, şi uneori chiar concurează cu o cină în toată regula. Iar le fast food îşi aruncă insidios vraja alături de Big Mac pe Champs-Elysées şi standuri de pizza în fiecare piaţă de oraş. Una peste alta, viitorul bucătăriei franţuzeşti tradiţionale, cu ore întregi petrecute la cumpărături, pregătind şi gătind, urmate de alte ore petrecute mâncând, nu sună promiţător - cel puţin dacă ar fi să dăm crezare prezicerilor sumbre ale celor care citesc viitorul şi-n apa în care fierb ceaiul.

Eu sunt mai optimist, poate şi pentru că tind să compar Franţa cu alte ţări, în loc să compar Franţa de azi cu cea de altădată, cu toate distorsiunile trandafirii ale nostalgiei. în orice caz, văd semne încurajatoare că unele tradiţii s-au păstrat şi sunt mai vii ca niciodată, şi că gastronomia se ţine pe poziţie în ceea ce prietenul meu Régis, un mare mâncău, numeşte războiul .alimentaţiei industriale 1 *. Iată câteva exemple.

Bucătarii cu adevărat extraordinari, oameni ca Ducasse, Guérard sau Bras şi Troisgros, se bucură aici de o celebritate şi de un prestigiu rezervat în alte ţări doar pentru zeii din sport şi din televiziune. Dacă vreunul dintre ei ar deschide un restaurant, asta ar fi o ştire naţională. Dacă nu- şi respectă întocmai standardele impuse (tot de ei), Doamne fereşte, asta ar fi o catastrofă naţională, un tremblement de terre, un cutremur, marcat probabil în editoriale triste din Le Monde şi Le Figaro. Iar clienţii acestor bucătari nemaipomeniţi nu sunt chiar toţi milionari, miniştri sau cowboy de la bursă. Monsieur Dupont, francezul de rând, este gata să investească în stomacul propriu, economisind pentru a mânca numai la cele mai bune restaurante, adesea parcurgând distanţe considerabile pentru a face acest lucru. Dar, ca să împrumut o frază din ghidul Michelin, ça vaut le voyage. Merită să baţi drumul.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru restaurantele mai modeste, cu bucătari mai puţin iluştri. Pe unele le găseşti pe aleile dosnice din orăşelele de provincie, cum ar fi 1* Isle Sonnante din Avignon: un local mic şi fermecător. Altele sunt atât de bine ascunse la ţară, încât ai crede că singurii lor clienţi sunt poştaşul şi soţia lui sau călătorii care au rătăcit drumul, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie acum vreo doi ani, într-o frumoasă zi de vară.

Apucasem pe o scurtătură - întotdeauna o idee proastă când e vorba de o persoană lipsită de simţul orientării - şi bineînţeles că m-am rătăcit. Ba mai rău, era la vremea prânzului. Era arşiţă. Drumeagurile pe care o luasem erau absolut părăsite. Indicatoarele îmi arătau denumiri complet străine. Eram supărat pe mine însumi că nu alesesem să rămân în Aix pentru masa de prânz.

Dar a intervenit soarta. M-am oprit la o răscruce de drumuri. Şansa a făcut să o iau la dreapta, şi nu la stânga, ca două minute mai târziu să ajung într-un sat miniatural, Saint Martin de la Brasque. O privelişte numai bună să-mi redea încrederea în scurtături. Sătucul se concentra în jurul unei piaţete centrale; casele aveau obloanele trase la ferestre împotriva caniculei. La umbra unor platani fuseseră scoase mese cu scaune şi se făcuseră pregătirile pentru prânz. Văzduhul era neclintit, susurul fântânii arteziene din sat - cel mai plăcut sunet al verii. Eram de-a dreptul încântat că nu rămăsesem în Aix.

Nu-mi aduc aminte exact ce anume am mâncat prima dată la umbra copacilor de la restaurantul La Fontaine, dar ştiu că mi-am zis că mâncarea lor era ca orice mâncare bună gătită în casă:

simplă, generoasă, extraordinar de gustoasă. Mi s-a oferit o masă lângă arteziană, la un pas de vinul care să răcea în bazinul fântânii. Madame Girând, tânăra proprietară, m-a informat că soţul ei era bucătarul, iar restaurantul rămânea deschis pe toată durata anului.

M-am întors acolo de multe ori. Mâncarea a fost bună dintotdeauna, iar restaurantul se bucura mereu de clienţi, chiar şi în toiul iernii. Din gură în gură, s-a dus vestea. Oamenii veneau de departe, de la Aix sau de pe celălalt mal al Luberonului, o excursie de o oră şi mai bine cu maşina. Çk vaut le voyage.

Dacă Madame Girând şi soţul ei au energia să se ţină de treaba asta încă treizeci-patruzeci de ani de acum încolo, nu văd de ce La Fontaine nu s-ar putea alătura celorlalte

Lecţii de franceză \ 21 restaurante, mai mici sau mai mari, care deja au devenit adevărate

instituţii. Le găseşti presărate peste tot în Franţa, locuri ca Chez l’Ami Louis în Paris sau Auberge în La Môle. Nu sunt neapărat cele mai la modă restaurante, poate nici nu sunt cele mai elogiate în ghidurile de călătorie. Dar au un aer aparte pe care eu - fără să mai vorbim de cele câteva sute de mii de clienţi francezi - îl găsesc irezistibil. Un caracter cu totul distins, sentimentul liniştitor că tu şi apetitul tău nu aţi putea fi pe mâini mai bune.

Restaurantele acestea au un aer de profesionalism pe care numai trei sau patru decenii de experienţă ţi-1 pot conferi. Ştiu la ce se pricep cel mai bine şi exact asta fac, ignorând efemeritâţile zilei. Meniurile lor sunt ajustate, dar numai puţin, pentru a reflecta trecerea anotimpurilor. Primăvara apare sparanghelul, ciupercile sălbatice, toamna, iar trufele, în iarnă. Cât despre restul - escalopul, terinele, mielul, faimoasele confits, minunatele gratins de cartofi, tarte maison şi crèmes brûlées - de ce le-ar schimba cineva vreodată? Acestea simt piesele clasice care au adus şi aduc fericire pentru generaţii întregi.

Fireşte, în aceste localuri, mâncarea şi vinul îţi vor fi aduse la masă de acel personaj deosebit de îndemânatic şi priceput, excelentul ospătar profesionist. în ziua de astăzi lumea crede că oricine e suficient de bine coordonat fizic ca să ducă o tavă cu o singură mână poate să fie ospătar. E

o meserie pe care o practică tinerii, adesea, până se hotărăsc ce să facă în viaţă. De obicei amabili

şi dornici să te mulţumească, dar rareori adevăraţi cunoscători, aceştia nu fac decât să ofere un alt sistem de transport de la bucătărie la client. Un ospătar serios, un ospătar de carieră e cu totul altceva. Acesta te poate purta la un nivel superior de satisfacţie în ceea ce priveşte experienţa la restaurant.

Pe acesta îl soliciţi să-ţi fie sfetnic, deoarece el cunoaşte cel mai bine felurile preparate. El însuşi

a gustat din toate mâncărurile descrise în meniu cel puţin de zece ori în ultimii douăzeci de ani.

îţi poate spune cu exactitate cum este pregătit fiecare fel şi care ar fi combinaţia ideală între acestea, uşoare şi mai grele, sărate şi dulci. în plus, el este un fin cunoscător al pivniţei, este

familiarizat în special cu vinurile locale, producţii restrânse, pe care tu poate nu le-ai mai întâlnit niciodată până atunci.

Acum priveşte-1 la lucru. Pare că face totul fără nici cel mai mic efort. Nimic din lupta furişă dintre novice şi sticla de vin; nu i se întâmplă niciodată ca dopul de plută să se fărâmiţeze sau să

lase urme pe gâtul sticlei, ci dimpotrivă, dopul iese lin, dintr-o singură mişcare din încheietura mâinii, spre a fi apoi prezentat clientului să-l adulmece şi să aprobe turnarea licorii în pahare. Nu

e nici o urmă de grabă şi, în ciuda acestui fapt, totul - de la cornichons care să se potrivească la

pâté, până la muştarul iute pentru daube - se află acolo pe masă, la îndemâna ta, exact în clipa în care ai nevoie. Coşuleţul cu pâine parcă se umple singur; paharele la fel. Nu e nevoie să ceri nimic. Omul tău este telepatic: ştie de ce ai nevoie înainte ca tu însuţi să-ţi dai seama.

Simt convins că astfel de ospătari există şi în alte ţări, dar în Franţa mi se pare că sunt foarte mulţi - liniştiţi, calmi, perfect stăpâni pe ceea ce fac. Aici este considerată o ocupaţie onorabilă. îmi place asta. De fapt, m-am gândit adesea că aceşti ospătari de excepţie merită o recunoaştere oficială şi unde altundeva mai bine decât în paginile unei alte instituţii franceze înfloritoare, ghidul Michelin.

Ghidul a celebrat o sută de ani în anul 2000. Ca de obicei, a fost publicat în lima martie - un tom

cu copertă roşie, înţesat de adrese de restaurante bune - şi, ca de obicei, s-a epuizat imediat din librării. Desigur, şi alte ţâri au propriile ghiduri de restaurante (considerabil mai subţiri decât Michelin) şi unele dintre acestea se vând chiar bine. Dar Michelin face mai mult; este un bestseller naţional, an după an. într-un alt capitol, vom vedea în detaliu cum funcţionează ghidul roşu. îl menţionez şi aici pentru că e un alt exemplu de tradiţie gastronomică vie şi de căutare continuă, în toate colţurile ţării, a unor preparate culinare de excepţie.

Unde altundeva sarea ar mai putea trezi un asemenea entuziasm? în toată lumea sarea constituie un ingredient necesar, dar la fel de fascinant ca un pahar cu apă de la robinet. Dar nu în Franţa. Aici, sarea e mărul discordiei între gurmeţi. Unii îţi vor spune că experienţa salină absolută este sel de Guérande, sarea cenuşie, cristalizată, adusă de pe coastele bretone; alţii preferă albul de fleur de sel care se găseşte în Camargue. Nu cu mult timp în urmă, am cumpărat şi eu din aceasta, să văd cum este. Era ambalată într-un borcănaş decorativ, cu dop de plută, iar eticheta dezvăluia numele maestrului saunier care a adunat sarea - în cazul acesta, Christian Carrel din Aigues-Mortes. Şi e chiar foarte bună, mai ales dacă o presari pe felii de ridichi sau roşii proaspete.

Din ce în ce mai des, firme mici sau persoane precum Carrel fac eforturi vizibile ca prin etichetele şi ambalajul lor să se distanţeze de alimentele industriale. Crescătorii de păsări din Bresse fac asta de ani buni; fiecare pasăre este identificată cu ajutorul unui inel de aluminiu prins de picior, pe care sunt marcate numele şi adresa crescătorului. Similar, acum poţi găsi astfel de informaţii detaliate - cu promisiunea implicită a unei calităţi mai bune - pe borcanele de gem şi de tapenades, pe cutiile cu brânzeturi, pe câmaţi, ulei de măsline, miere şi pastis. Evident, e foarte probabil ca aceste delicatese să coste mai mult decât mărcile produse în masă, dar diferenţa gustului justifică diferenţa de preţ.

încă o dovadă că stomacul francezului nu e nici pe departe neglijat poate fi descoperită în fiecare săptămână în sutele de pieţe din ţară. Numai în Provence există destule, astfel că în fiecare zi poţi face cumpărături în altă piaţă şi totuşi niciuna nu pare să ducă lipsă de clienţi. Ba din contră, par să se mărească şi să devină mai populare. îmi aduc aminte cum era piaţa Coustellet acum douăzeci de ani, când nu erau decât zece-douâsprezece dube parcate într-un colţ al satului. Nu puteai să cumperi decât legume şi fructe cultivate în zonă, ceva brânză de capră, niscaiva ouă şi cam atât. Acum, piaţa s-a mărit, acoperind o suprafaţă de aproape un ar, iar în plin sezon n-ai loc să arunci nici măcar un ac duminica dimineaţa.

Nu doar ceea ce mănâncă îi diferenţiază pe francezi de alte naţionalităţi, ci şi modul în care o fac. Se concentrează asupra mâncării, uneori într-o asemenea măsură, încât lasă deoparte bucuria de a se dondăni unul cu altul. Şi sunt hotărâţi să stoarcă şi ultima picătură de plăcere de pe urma mesei, o tendinţă pe care fostul meu şef, domnul Jenkins, o descria drept .revenire la condiţia de lighioană".

Am dat peste o fotografie minunată de prin anii 1920, care înfăţişează un grup de bărbaţi în costum, aşezaţi în jurul mesei. Tocmai se pregătesc să se înfrupte din ortolans la proţap - acestea fiind cunoscute şi ca presuri, nişte păsări

Lecţii de franceză \ 25 mici, asemănătoare cu ciocârliile şi care acum sunt o specie protejată. Dar

înainte de a lua prima înghiţitură, lăsând dinţii să spargă crusta aurie, mesenii trebuie să respecte ritualul de apreciere a buchetului. Acesta este momentul surprins de fotograf. Bărbaţii stau în jurul mesei, respectabili, bine îmbrăcaţi, fiecare aplecat asupra farfuriei sale, având capul acoperit complet de un şervet pentru ca aburul încărcat de aromă să fie prins, inhalat şi savurat cum se cuvine. Pentru privitorul neavenit, pare că o adunătură de călugări cu capetele ascunse sub glugile raselor s-au oprit să spună o rugăciune înainte de a lua prânzul.

Fără îndoială că odată terminate micile ortolans, în farfurie va mai rămâne un strop de sos. Mult prea delicios pentru a fi aruncat, sosul, această trataţie finală, va trebui terminat în maniera corectă, folosind un tacâm special pentru această operaţiune, pe care numai un francez l-ar fi putut inventa. Instrumentul seamănă cu o lingură ce a fost aplatizată, lăsând doar iluzia unei margini pe o parte. Singura menire a acestei ustensile ingenioase este să ia ce a mai rămas din sos, într-o manieră cât mai civilizată (evitând astfel obiceiul plebeu - care mie-mi place la nebunie - de a folosi o bucată de pâine şi a întinge în farfurie).

Cum se întâmplă, există un mod acceptat în societate de a face asta chiar şi atunci când setul de tacâmuri nu include şi extravaganţe. Iei pâinea, o rupi în bucăţele, apoi te foloseşti de cuţit şi furculiţă ca să ghidezi pâinea prin sos până cureţi farfuria. Am învăţat asta la un dineu acum câţiva ani, unde gazda mea a fost mai mult decât încântată să mă instruiască în privinţa câtorva diferenţe de etichetă la masă între englezi şi francezi - evident, subliniind superioritatea manierelor franţuzeşti.

în copilărie, mi s-a spus să-mi ţin mâinile sub masă atunci când nu erau ocupate cu furculiţa şi cuţitul sau cu paharul - un obicei curios, mi-a atras atenţia gazda mea, şi încă unul care încurajează comportamentul indecent. Este bine ştiut că la dineurile englezilor mâinile mesenilor au obiceiul să rătăcească pe sub masă, strângând o pulpă, mângâind un genunchi, ţinându-se de prostii, în general. în cele mai bune cămine franceze, regula este exact pe dos - ! mâinile neocupate trebuie ţinute la vedere, pe masă. Nu este permis să se amestece flirtul cu mâncarea. Lucrurile trebuie abordate în ordine, unul câte unul, asta este regula şi, cel puţin pe durata mesei, pipăitul este interzis.

Punându-mi iute mâinile acolo unde ar fi trebuit să fie, am întrebat dacă exista vreo explicaţie logică pentru faptul că francezii, spre deosebire de anglo-saxoni, aproape întotdeauna pun masa aşezând furculiţele cu faţa în jos. Oare fac asta, mă întrebam eu, ca să protejeze degetele delicate şi bine crescute de dinţii ascuţiţi ai furculiţei? Gazda mea m-a privit cu o expresie pe care o mai văzusem de o sută de ori pe chipurile a o sută de francezi - pe jumătate amuzată, pe jumătate nedumerită. Cum puteam fi atât de ignorant cu ceva atât de evident? Furculiţele sunt aranjate astfel pentru a etala blazonul familiei gravat pe spatele tacâmului, bineînţeles.

Printr-o serie de aventuri şi surprize comestibile, numai aşa înveţi despre gastronomie - aşa înveţi să mănânci cu adevărat. Bunăoară, exact când socoteşti că ai învăţat tot ce se poate învăţa despre cartof, că acest aliment de bază nu mai are nimic de oferit, iată, descoperi aligot, un amestec sinuos de piure de cartofi, usturoi şi brânză Cantal. Sau încerci pentru prima oară combinaţia inedită, dar reuşită de frâguţe servite nu cu frişcă, cum te-ai aştepta, ci cu sos vinaigrette.

Lecţii de franceză | 27 Apoi dai peste curmale coapte. Educaţia stomacului nu se sfârşeşte

niciodată.

Şi, fireşte, este una dintre cele mai plăcute îndeletniciri. Oamenii care îşi petrec viaţa preparând bunătăţi de mâncat şi de băut simt, în general, veseli, bucurându-se dacă manifeşti interes pentru munca lor, şi mai mult decât fericiţi să-ţi explice cum fac ceea ce fac. Mi-a fost dat, de câteva ori, să văd bucătari nervoşi, la sfârşitul unei zile de lucru de paisprezece ore, şi-mi vine în minte acum un bucătar anume, care era atât de beat, încât a căzut lat pe spate în propria bucătărie, înjurând de mama focului. Dar acestea sunt excepţii. în ansamblu, a lucra cu alimentele şi cu vinul pare să scoată la iveală ce este mai bun în natura umană. Mi-e greu să-mi imaginez un mizantrop gata să-şi petreacă ziua făcând ceva ce aduce atâta bucurie celorlalţi.

Bucuria şi plăcerea sunt contagioase şi acestea sunt trăite poate cel mai bine la o masă anume din săptămână. Aici vezi copii, părinţi, bunici şi uneori chiar şi câinele familiei; cupluri tinere care-şi oferă o trataţie; doamne şi domni în vârstă care consultă meniurile cu atenţie, de parcă paginile ar desluşi secretul vieţii; familii de provincie înveşmântate în hainele de gală, pentru a face impresie, şi parizieni veniţi în vizită, îmbrăcaţi într-un stil rustic foarte şic - un amestec de generaţii şi identităţi sociale, adunate laolaltă pentru a respecta o altă tradiţie care nu dă semnul că va dispărea prea curând, prânzul de duminică.

Pentru mine, există un moment, în particular, care aproape că surprinde esenţa întregii mese:

tocmai se servesc aperitivele - pastis sau kir, vin alb sau şampanie, în zilele însemnate cu roşu în calendar - şi meniurile sunt scrutate cu concentrarea unui avocat care citeşte un document important.

28 I PETER MAYLE Peste masă se fac tot felul de sugestii. Carpaccio de ton proaspăt? Ori soupe au pistou? Budinca de asparagus? Şi ce anume, mai apoi? Cod cu crustă de ierburi aromatice? Tocăniţa de viţel cu ardei gras? Sau pieds et paquets, reţeta provensală care ridică măruntaiele de oaie pe culmi nemaivăzute?

în realitate, nici nu prea contează ce alegi. Speciale sunt de fapt acele câteva momente de ezitare de dinainte de a te hotărî. Preţ de cinci-zece minute, conversaţia amuţeşte, bârfele şi problemele de familie sunt lăsate deoparte şi toată lumea din restaurant îşi imaginează gustul felurilor de mâncare oferite în meniu. Aproape că poţi să auzi entuziasmul papilelor gustative.

Prânzul se desfăşoară în tihnă, aşa cum ar trebui să se desfăşoare toate prânzurile. Duminica, oamenii mănâncă mai încet şi beau ceva mai mult vin decât de obicei. Uită să mai arunce privirea la ceasul de la mână. Şi aşa se scurg două ore, uneori chiar mai multe. Până la urmă, cu pofta de mâncare satisfăcută pe deplin, în încăpere se aşterne o toropeală plăcută, în vreme ce mesele sunt debarasate, suprafeţele murdare sunt periate rapid şi e servită cafeaua. O dupâ- amiazâ de leneveală pândeşte la cotitură: o carte bună, un pui de somn, o baie la râu. Maestrul bucătar face un tur ceremonial al meselor, primind complimente, bucuros să împărtăşească una sau două reţete preferate. în mod cu totul curios, acasă mâncărurile nu au exact acelaşi gust, indiferent cât de bine respecţi reţeta, indiferent cât de talentat este cel care o pregăteşte. Un prânz de duminică într-un restaurant de ţară franţuzesc are ceva ce depăşeşte universul gastronomic. Din păcate însă, ambianţa nu poate fi luată la pachet.

Pe parcursul pregătirii acestei cărţi - acele ore lungi cu furculiţa şi cuţitul în mână, cu paharul alături, pe care eu le consider muncă de cercetare - am surprins două aspecte. Primul a fost gradul ridicat de entuziasm pentru orice eveniment, oricât de bizar, care presupune transformarea mâncatului şi a băutului într-o adevărată sărbătoare. Efortul făcut de organizatori, de proprietarii tarabelor şi nu mai puţin de publicul larg (care, în unele cazuri, traversează jumătate din Franţa ca să ajungă la eveniment) este de-a dreptul uluitor. Nu-mi pot imagina alt popor gata să dedice un final de săptămână întreg melcilor sau picioarelor de broască, ba chiar şi evaluării critice a puilor de găină.

Şi în vreme ce francezii îşi iau foarte în serios pasiunile, a doua mea surpriză a fost să descopăr că aceia dintre ei care ajung la asemenea evenimente nu se iau deloc în serios pe ei înşişi. Se îmbracă în costume bizare. Cântă cele mai neaşteptate melodii - It’s a Long Way to Tipperary e doar un exemplu - în gura mare şi cel mai adesea complet fals. Râd unii de alţii, mănâncă şi beau ca nişte campioni şi în general se dezlănţuie - nu tocmai comportamentul la care te-ai aştepta din partea unei naţiuni care are reputaţia de a fi rezervată din fire, dacă nu chiar rece.

De mulţi ani de zile, englezii au o zicală care bănuiesc că reflectă opinia generală: ,D tară minunată, Franţa. Păcat că e locuită**. Poate că eu am fost mai norocos. Toţi francezii pe care i- am întâlnit pe parcursul călătoriilor mele au fost săritori, bonomi şi uneori jenant de generoşi. Am întâlnit străini care m-au invitat să stau la ei în casă când nu am găsit cameră la hotelul din oraş, pe fermierul care mi-a oferit o sticlă de Calvados din 1935, făcut de bunicul lui, şi pe mulţi alţii, care s-au străduit peste puteri să se asigure că m simţeam la fel de bine ca ei.

Sper că le fac dreptate în paginile care urmează. Lor, tuturor, le mulţumesc pentru frumoasele amintiri.

Pâinea noastră cea de toate zilele

Pâinea noastră cea de toate zilele

Puii de baltă din apele Vittel

Puii de baltă din apele Vittel

Aristocraţii cu picioare albastre

Aristocraţii cu picioare albastre

Dragoste la prima aromă

Dragoste la prima aromă

SloW'fooà  

SloW'fooà

 
Dezbrăcarea pentru masa de prânz

Dezbrăcarea pentru masa de prânz

Maraton pentru connaisseurs

Maraton pentru connaisseurs

In Burgundia, printre dopuri zburătoare

In

Burgundia, printre dopuri zburătoare

Rendezvous în mocirlă  

Rendezvous în mocirlă

 
O detoxifiere civilizată

O

detoxifiere civilizată

Mic îndrumar pentru stomac

Mic îndrumar pentru stomac

în loc de desert

Pâinea noastră cea de toate zilele

Pâinea noastră cea de toate zilele Franţa secolului al XXI-lea nu este o ţară unde să

Franţa secolului al XXI-lea nu este o ţară unde să te simţi copleşit de sentimentul religios. Cu siguranţă că francezii au zile dedicate sfinţilor, cu sutele chiar, fiecare dintre acestea fiind însemnată în calendarul oficial. Mai sunt apoi sfinţii protectori care poartă grija a orice, de la sate şi culturi până la fermieri şi dulgheri (deşi am căutat în zadar să dau peste sfântul protector al scriitorilor). în fiecare ziar regional se găseşte înghesuit lângă prognoza meteo le saint du jour, al cărui nume apare sub o ilustraţie înfăţişând un înger care suflă în trâmbiţă. Franţa abundă în catedrale magnifice,abaţii şi mănăstiri. Biserici de mărimi şi vechimi diferite. De asemenea, pe pământurile acelor grandioase proprietăţi care îşi trec secolele moţâind în spatele zidurilor de piatr găseşti şi capele private. Locaşurile de rugăciune sunt peste tot. Dar o mare parte din timp majoritatea acestora sun" pustii. Numai o mică parte din populaţia franceză - după o estimare recentă ar fi 10% - merge la biserică în mod regulat.

- Adevărul este, îmi mărturisi Monsieur Farigoule, fos director de şcoală, în prezent pensionar care obişnuieşte să ţină prelegeri despre decăderea morală a lumii în barul d' sat, adevărul este că mâncarea este religia francezilor. Şi vinul, evident. Lovi cu unghia paharul gol, sugerând că ar putea fi convins să mai accepte unul. Ne închinăm stomacului, iar bucătarii sunt preoţii bisericii noastre. Mai degrabă stăm pe scaun şi ne înfruptăm decât să îngenunchem şi să ne rugăm. Mă doare să admit asemenea lucruri în ce-i priveşte pe conaţionalii mei, dar nu e permis ca sentimentul patriotic să mistifice adevărul.

Se îndreptă de spate ca să pară mai înalt, efort inutil din moment ce nu avea mai mult de un metru cincizeci şi ceva, şi mă săgetă cu privirea, anticipând, evident, o replică pe măsură. Nu uitase nici până acum o dispută minoră pe care o avuseserăm cândva în legătură cu tacticile echipei engleze de rugby - Farigoule îi acuzase că îşi muşcă adversarii de urechi când sunt la grămadă - şi de atunci mă consideră un disident, un potenţial scandalagiu. Aceasta este o

distincţie de care mă bucur deopotrivă cu oricine altcineva nu-i împărtăşeşte părerile. Marele Farigoule nu se înşalâ niciodată, după cum recunoaşte singur.

în cazul de faţă, s-a întâmplat să fiu de acord cu el. Nu trebuie să ai cine ştie ce spirit de observaţie ca să îţi dai seama că restaurantele din Franţa atrag infinit mai mult public decât bisericile, şi exact asta i-am şi zis.

La care, Farigoule m-a lovit fără milă.

- Eh alors? zise el, înclinând uşor din cap în semn de încurajare, ca un profesor răbdător care

încearcă să scoată un răspuns de la un elev nu tocmai silitor. Cum explici acest lucru? Care să fie motivul, ce zici?

- Păi, am început eu, în primul rând, mâncarea este mai bună

- Fleoşc! îmi aruncă o privire ucigătoare, ridicând mâinile în aer pentru a curma orice altă erezie. De ce îmi iroseşti timpul cu astfel de pigmee intelectuale?

Cu ,pigmeele“ călca pe teren minat, având în vedere statura sa, prea puţin înălţată de pantofii cu

talpă groasă de crep, dar am rezistat imboldului de a comenta.

- Cum se întâmplă, am zis eu, duminică mă duc la biserică.

- Tu? Sprâncenele lui Farigoule se ridicară, mai să-şi ia zborul.

- Desigur. Liturghia de dimineaţă. Fără îndoială că ne vom vedea acolo. Şi cu asta, am plecat înainte ca interlocutorul meu să apuce să-mi pună întrebări stânjenitoare.

Aveam într-adevăr de gând să merg la biserică, dar nu mă puteam preface că asta se datora unor raţiuni religioase şi nici măcar dorinţei de a socializa. Decizia de a merge la biserică mi-a fost inspirată de mâncare. în ochii lui Farigoule, ar fi încă o bilă neagră în privinţa caracterului meu deplorabil; confirmându-i turpitudinea morală, lăcomia şi lipsa mea de valoare, în general. Aşadar, nu aveam de gând sâ-i dau satisfacţia de a afla cà voi participa la anuala messe de truffes 1 în Richerenches, un sâtuc la nord-est de Orange. Acesta era un eveniment religios, sub patronajul Sfântului Anton, căruia i se aduceau mulţumiri pentru parfumatele, misterioasele şi extraordinar de scumpele trufe negre. Mai mult, după slujbă urma prânzul, răsplâtindu-i pe cei pioşi. Un prânz care includea trufe.

Mi s-a spus să ajung cât mai devreme dacă voiam să prind un loc în biserică: era abia şapte

dimineaţa când am părăsit căldura bucătăriei noastre şi am ieşit zgribulit în burniţa rece de ianuarie. Era încă întuneric şi părea că va fi una din acele zile - potrivit mitologiei locale sunt numai cincizeci şi două asemenea în tot anul - când soarele nu va străluci peste Provence.

Zorile se străduiseră să împrăştie negura, dar de-abia când am părăsit drumul spre Bollène şi am

luat-o spre est, pe unul dintre drumurile secundare către Richerenches, s-a putut întrevedea o idee

din ceea ce un optimist ar numi lumină. Mă aflam în plin ţinut al viilor şi, pe măsură ce bezna se

decolora în plumburiul dimineţii, am început să desluşesc ghearele încâlcite ale cârceilor viţei- de-vie de culoarea cărbunelui, întinzându-se cât vezi cu ochii pe coamele dealurilor joase. Copacii se plecau aproape de pământ în bătaia vântului. Nicio vietate nu se mişca în jur. Numai două coţofene amărâte, în mod normal unele dintre cele mai zglobii păsări, stăteau ghemuite una-ntr-alta la marginea drumului, cu capetele ascunse în pene, ca doi bătrânei rebegiţi în aşteptarea autobuzului.

' In a treia duminică din ianuarie, la această biserică se ţine .liturghia trufeloi" în cinstea Sfântului Anton, protectorul căutătorilor de trufe. In locul cutiei milei, la sfârşitul slujbei circulă coşuri în care enoriaşii depun trufe. (n.red.)

Prin parbriz zăream în fugă satele, parcă părăsite: Suze-la-Rousse, unde într-un castel din secolul al XIV-lea fusese deschisă o universitate a vinului; La Baume-de-Transit, cu obloanele ferecate, tăcută şi îmbrobonată de ploaie; şi apoi, când picăturile tocmai se pregăteau să ne lase, aruncând o ultimă rafală de stropi - Richerenches.

Numele străzii principale îţi oferă imediat o idee despre ceea ce îi preocupă pe săteni în lunile de iarnă - avenue de la Rabasse, sau Strada Trufelor, este gazda pieţei de trufe de sâmbătă dimineaţa, din noiembrie şi până în martie. Mai fusesem aici o dată chiar în zi de târg, trecând încet printre rândurile de comercianţi, fiecare etalându-şi echivalentul unei mici averi în ciuperci, care în pungi de plastic, care în Năculeţe. Ca un novice, participând pentru prima dată la un ritual străvechi, i-am imitat pe unii dintre târgoveţii care păreau să îşi fi perfecţionat o tehnică infailibilă. Ca şi ei, m-am aplecat să inhalez parfumul plin, aproape putred, ce se ridica din pungi. Am împărţit comentarii admirative despre buchet, despre mărimea şi culoarea impresionantă, şi despre frumuseţea de netăgăduit a tuberculilor negri, contorsionaţi. Ca şi ceilalţi, am avut mare grijă să nu mă arăt îngrozit de preţul pe kilogram. Această informaţie era livrată întotdeauna din colţul gurii, în şoaptă, însoţită de o ridicare de umeri. Eh beh oui - la ce vă aşteptaţi? Trufele bune, cum sunt bijuteriile acestea, apar foarte rar, sunt aproape imposibil de găsit.

Am explorat centrul vechi al satului, din spatele pieţei. Richerenches şi-a început istoria în secolul al XII-lea ca un comandament sau un fort, construit de către cavalerii templieri. Aceştia au urmat planul dreptunghiular clasic din arhitectura militară, ridicând ziduri groase de piatră, de-un lat de odaie aproape, şi turnuri cilindrice în fiecare colţ al aşezârii. Rămânând secole întregi, de nepătruns, fortul era acum invadat de gărgăriţe marca Peugeot şi Citroën, înghesuite în spaţii în care un cal bine hrănit nici n-ar fi avut loc.

Arcade joase dădeau în alei întunecate, mustind a istorie ' Casele erau micuţe şi bine întreţinute, apropiate tandru una de alta. Un singur vecin mai gălăgios era în stare să ţină treaz tot satul. Cel mai mare spaţiu deschis se întindea în faţa bisericii; am traversat ca să încerc porţile grele, bătute în ţinte. Erau încuiate. în acea dimineaţă însorită de sâmbătă, creştinii înălţau osanale deasupra săculeţelor mirositoare din piaţa de trufe.

Eram convins că de data asta, fiind vorba de o duminic absolut specială, situaţia va fi cu totul alta, însă locuitorii din Richerenches nu se prea grăbeau să se scoale şi să întâmpine noua zi. Am fost primul client al cafenelei, sosind exact când maşina de cafea era în plină uvertură a simfoniei matinale de şuierături şi sughiţuri, în vreme ce madame ştergea într-o doară un fir de

praf imaginar, undeva în spatele barului.

Dimineaţa devreme, într-o cafenea provincială din Franţa. Mobilierul, ales cu gândul la funcţionalitate, şi nu la stil, este aranjat cu o precizie meticuloasă, pe fiecare masă fiind plasată în centru o scrumieră de tablă, iar scaunele sunt frumos aşezate. Ediţia de dimineaţă a ziarului regional - în cazul acesta, La Provence - o găseşti pe o stinghie la intrare, cu paginile sale nemototolite, doldora de ştiri locale. Spălată cu o seară înainte cu apă în care gazda a picurat puţin ulei de in, podeaua de gresie sclipeşte de curăţenie, încă lipsită de ambalajele de zahăr cubic sau de mucurile de ţigară care se adună peste zi sub scaunele de la bar, ca fructele căzute dintr-un pom bizar. (E ceva absolut normal. Din nu se ştie ce motiv obscur, tipic francezilor, scrumierele sunt rare pe tejgheaua harului, iar fumătorii care şed aici îşi aruncă mucurile pe jos şi le sting sub talpa pantofului). Pe rafturi strălucesc sticlele de băutură, practic orice varietate de alcool îţi poţi imagina, cu una-douâ curiozităţi locale rătăcite pentru bună măsură. Întotdeauna ai de ales între mai multe tipuri de pastis, o reflecţie a dorinţei nemăsurate pentru nectarul naţional, care explică un consum de douăzeci de milioane de pahare pe zi.

Cafeneaua are un miros distinct şi nu pe gustul tuturor -un amestec de cafea tare, tutun negru şi, ocazional, un iz înţepător de clor. Este un miros caracteristic franţuzesc, care din întâmplare mie chiar îmi place, căci îmi aduce aminte de numeroasele ore fericite petrecute ca observator străin între zidurile unui café franţuzesc. Sunetele - zgomotele ceştilor în farfurioare, scârţâitul scaunelor trase de colo-colo, un acces de tuse tabagică - reverberează şi se reflectă în suprafeţele dure. Apoi agitaţia provocată de următorul client care intră pe uşă şi urează întregii încăperi un bonjour sonor. Nou-venitul are un trup masiv, pe măsura vocii bubuitoare, şi e îndeajuns de prietenos ca în drum spre masa lui să-mi ofere o strângere de mână mie, un străin solitar. Palma îi e ca şmirghelul îngheţat. Stând la bar, omul soarbe cafea dintr-o ceaşcă, cu degetul mic ridicat cu delicateţe. Când plăteşte, scoate mărunţişul, ban cu ban, dintr-un portofel de piele terfelit, minuscul, nu mai mare decât o cutie de chibrituri. Mai ştim vreo altă ţară în lume unde să se vândă astfel de portofele gingaşe celor mai mâtăhăloşi locuitori ai săi?

Sosesc şi alţi clienţi, numai bărbaţi, obişnuiţi ai casei care se cunosc bine, şi gălăgia sporeşte. în această dimineaţă, toată lumea condamnă vremea vitregă de afară, cu voci suficient de puternice pentru a putea fi auzite şi-n celălalt capăt al satului. Bine, nu e nimic de făcut, dar poate un păhărel de vin roşu n-ar strica, dat peste cap cu o uşoare ridicare din umeri. Măcar azi o să stea înăuntru, în biserică, unde ar trebui să fie cald. Se strecoară şi niscaiva turişti. Capetele localnicilor se întorc la unison, sâ-i cerceteze, apoi revin, asemenea celor ale spectatorilor unui meci de tenis.

Am părăsit cafeneaua şi am găsit străduţele ceva mai animate, deşi, în mod evident, nu de localnici. O echipă de televiziune alcătuită din câţiva tineri cu părul tuns scurt, milităreşte, şi obrazul acoperit cu o umbră de barbă tocmai descărca echipamentele, ferindu-se de maşinile cu plăcuţe străine care se târau încet în căutarea unui loc liber de parcare. Pe trotuar zăboveau, nehotărâte, pâlcuri de bărbaţi şi de femei cu tenul rozaliu, îmbrăcaţi în haine de vreme rea, elegant croite după moda pariziană. Era timpul să merg la biserică, înainte să se ocupe toate stranele.

Se pare însă că şi restul lumii avusese aceeaşi idee. Biserica nici nu-şi deschisese porţile, dar mica place din faţa treptelor era înţesată de adoratorii trufelor, unii mai ţanţoşi decât ceilalţi. Mişcându-se prin mulţime ca nişte vizitatori din alt secol, îi remarcai pe membrii de vază ai frăţiei trufelor, faimoasa Confrérie du Diamant Noir, în straie complete de gală: pelerine negre, lungi până la mijlocul gambei, medalii prinse de panglicile galben cu negru de la gât şi pălării negre, cu borul lat. I-am urmărit cu atenţie pe doi dintre aceştia, care îşi găsiseră loc mai la marginea mulţimii şi îşi comparau trufele scoase de sub pelerine. Fiecare îi arăta celuilalt trufa sa, ascunzând-o în căuşul palmelor, probabil pentru a nu lăsa privirile curioase să cadă asupra ei. Şuşoteau amândoi, cu capetele uşor plecate, îndeajuns de aproape ca borurile

pălăriilor să li se atingă. Ai fi zis că sunt nişte complotişti, făcând schimb de secrete de stat.

Mi se spusese să aduc o trufă şi am verificat dacă preţiosul cocoloş învelit în staniol era la loc

sigur în buzunarul meu. Deodată, s-a auzit un scrâşnet metalic, urmat de dangătul clopotului din tum; ceea ce a provocat o panică teribilă în stolul de porumbei care şi-au luat zborul

din clopotniţă. Am simţit presiunea mulţimii, împingându-mâ, aidoma unui animal uriaş, mai

aproape de treptele bisericii. Apoi s-au deschis porţile. Arborând o mină cât mai demnă posibil, în timp ce vânau cu ochii cele mai bune locuri cu vedere spre altar, membrii congregaţiei îşi făceau drum cu coatele înăuntru. Francezii nu au preluat niciodată obiceiul anglo-saxon de a sta în ordine la coadă, considerându-1 mult prea puţin convenabil pentru a apela zi de zi la el.

în biserica remarcabil de bine întreţinută era cald şi lumină, arcadele de piatră albă erau neciobite, lemnăria, lustruită, iar în jurul altarului fuseseră puse flori proaspete. Coriştii îşi aranjau foile cu psalmi, foşnind hârtiile şi dregându-şi discret glasurile. Un curent de aer aducea un miros distinct: nu de tămâie, nici de praf, nici măcar de sfinţenie, ci o mireasmă de pământ reavăn care ne amintea motivul pentru care ne strânseserăm cu toţii acolo. Pe amvonul garnisit cu dantelă, înşirate ca un rând de pumni negri, artritici, stăteau şase dintre cele mai mari trufe pe care mi-a fost dat să le văd vreodată, fiecare cântărind cel puţin un sfert de kilogram, curăţate cu grijă de praf şi de noroi. O privelişte care putea să înmoaie inima şi celui mai exigent gurmand.

Nici urmă de tăcerea reverenţioasă dinaintea începerii unei slujbe. E drept că unii dintre cei prezenţi conversau în 40 I PETER.MAYLE şoaptă, dar erau depăşiţi ca număr de cei care vorbeau cu voce tare - strigându-şi prietenii, făcând comentarii despre aranjamentele florale, magnificele trufe şi marea de oameni, ce nu mai aveau loc înăuntru şi rămăseseră afară, pe trepte. Pe lângă zumzetul sporovăielii, se auzea clicul aparatelor de fotografiat şi al Miturilor fotoreporterilor care se luptau cu echipa de televiziune pentru a prinde cele mai bune unghiuri.

Sosirea preotului ce avea să ţină slujba, Père Gleize, a adus puţină linişte. Părintele arăta aşa cum ar trebui să arate toţi oamenii bisericii - cu o expresie de serenitate pe chipul de heruvim matur, cu un halo de pâr argintiu. Cu un zâmbet de o mare bunătate, părintele ne-a dat bineţe şi a început slujba.

Pe măsură ce rugăciunile şi cântecele umpleau biserica de cuvinte şi de muzică, rămase aproape neschimbate de o mie dé ani, lumea modernă părea departe, departe de această clipă - atâta vreme cât ţineai ochii închişi. Căci, imediat ce-i deschideai, nu încăpea nicio îndoială că te aflai în secolul al XXI-lea, sesizând toate eforturile echipei TV de a-şi face meseria cât mai discret.

Un alt memento contemporan era pus în valoare de băiatul de altar, curăţel şi dichisit, cu părul blond, una peste alta o prezenţă angelică, în ciuda vârfurilor întoarse ale adidaşilor care i se iţeau de sub robele albe tradiţionale.

A început predica. Père Gleize alesese să o ţină în lengo nostro, .graiul nostru", sau provensală, şi

mai nimic nu suna familiar urechii mele ignorante. Se spune că în acest dialect se regăsesc urme

de latină şi de greacă, însă eufonia de ansamblu aduce mai mult cu o versiune bombastică a limbii franceze, abundând de cuvinte uluitor rotunjite: escoundoun şi moulounado şi cauto-cauto.

în afară de amen, am mai Identificat exact un singur cuvânt din toată predica. Nici o surprizâ

aici, era vorba de rabasse, trufâ, şi acesta devenea din ce în ce mai rostit în biserică pe măsură ce

coşuleţele pentru cutia milei şi-au făcut apariţia printre rândurile de enoriaşi. Bărbatul de lângă mine tocmai primise un coşuleţ de la vecinul său. L-a ţinut cu ambele mâini, ca pe o cupă sacră şi, coborând capul, a adulmecat mireasma înainte de a desface din folia de aluminiu propria contribuţie şi a o lăsa să cadă în coş, lângă celelalte trufe.

Pentru a ne încuraja să dăruim, corul a interpretat un imn închinat Sfântului Anton. Şi nu era niciun dubiu ce i se cerea Nfântului:

Bon Saint Antoine, donnes-nous Des truffes en abondance Que leur odeur et leur bon goût Fassent aimer la Provence.

Cu alte cuvinte, ,Dâ-ne nouă trufe. Multe trufe“.

Acesta nu era un simplu strigăt de lăcomie, aşa cum ar putea părea. Dacă Sfântul Anton îşi făcea treaba, atunci aveau să fie o mulţime de trufe. Şi cu cât erau mai multe, cu atât mai mult beneficia şi casa Domnului, căci, prin tradiţie, după slujbă, trufele adunate de la oameni se scoteau la licitaţie şi tot profitul rezultat ajungea la fundaţii de caritate şi la biserică.

Donaţiile erau duse în spate spre a fi numărate. Coşuleţele pe care mi-au căzut privirile păreau bogate, pline cu o salată extravagantă de trufe şi de bancnote mari. Dumnezeul adevărat fiind acum slujit de ochiul dracului, congregaţia se ridică în picioare şi corul ne petrecu afară cu Aleluia de Handel. Afară, ploaia încetase - ,Providenţa divină* 1 , l-am auzit şoptind pe un bătrân pios, căutător de diamante negre, ridicând ochii spre cer - şi licitaţia putea să se ţină în aer liber, conform planului iniţial, în faţa micului Hôtel de Viile.

Centrul de operaţiuni era reprezentat de o masă aşezată în piaţă şi, cum mulţimea începea să se adune, conducătorul licitaţiei se urcă pe ea spre a fi mai bine văzut. Era unul dintre confrères, un domn care cu siguranţă ar fi plecat de la întrunire cu le grand prix pentru cea mai impresionantă pereche de mustăţi a zilei. Un accesoriu cu totul şi cu totul splendid: luxuriantă, cu o întorsătură fină, ce sfida parcă legile gravitaţiei, atât de lungă cât să atingă borurile pălăriei mândrului ei posesor - un virtuoz al mustăţilor.

Zvonuri despre colecta din acea zi începură să circule printre cei prezenţi şi veştile nu erau tocmai bune. Cumpărătorii se vedeau nevoiţi să scormonească mai adânc în buzunare, căci conţinutul panerelor reflecta recolta sărăcăcioasă a anului. Abia dacă se strânseseră trei kilograme (nici măcar şapte livre) de trufe. Anul trecut adunaseră şapte kilograme (adică mai

bine de cincisprezece livre). Era logic că preţurile aveau să fie ridicate. Dar după părerea lui Monsieur Escoffier, un confrère octogenar, banii aveau să fie cheltuiţi cu folos. ,fa truffe**, fuse el auzit spunând, ça rend les femmes plus gentilles et les hommes plus galants. Avantajul de

a avea femei mai blânde şi bărbaţi mai galanţi era cu siguranţă un bonus.

Ridicându-şi mustăţile cu dosul palmelor, adjudecâtorul se puse pe treabă. Cu aplombul unui veteran de la Sotheby’ s, stimabilul îşi pregăti publicul pentru o dimineaţă usturătoare la buzunar.

- Nu a plouat astă-varâ, aşa cum ar fi fost nevoie, începu el. Aşa că trufele sunt greu de găsit.

Extrem de greu de găsit. Acum, după cum ştiţi cu toţii, costul rarităţii este unul ridicat. Dar - şi aici îşi desfăcu şi îşi întinse mâinile cu palmele în sus şi ridică neputincios din umeri - puteţi face economii la vin.

A ridicat prima trufă ca toată lumea să o poată vedea şi de undeva din faţă se auzi prima ofertă de nouă sute de franci. Adjudecătorul se uită spre nefericit cu o expresie batjocoritoare.

- Să-mi cred urechilor? Nouă sute de franci amărâţi? Păi monstrul acesta cântăreşte două sute şi

douăzeci de grame. Şi este perfect, fără pată, gata de a fi pus în omletă. Nici urmă de praf pe el.

De pe masa pe care se cocoţase, conducătorul a privit mulţimea, feţele ridicate spre el, şi duse o mână făcută căuş la ureche. Cineva licită o mie de franci. Nu era de ajuns. Mustăciosul scoase la iveală o armă secretă, o motivaţie pentru care Sotheby’ s ar fi fost în stare să şi ucidă: Dumnezeu era de partea adjudecâtorului.

- Vreţi să fiţi salvaţi, gloată de păcătoşi netrebnici? Haideţi atunci! Scoateţi banii!

încurajaţi de gândul mântuirii, participanţii ridicară preţul la o mie cinci sute de franci (două sute de dolari) şi ciocănelul căzu.

Turuiala adjudecâtorului continuă, generos garnisită cu referinţe la Cel de Sus şi cu sugestii de reţete, până ce a fost vândută şi ultima trufă. Cu banii ce fuseseră donaţi deja, totalul acelei dimineţi fii anunţat, iscând aplauze: se strânseseră 24 700 de franci. Dar mustăciosul, prins încă de febra vânzării, nu se dădu bătut cu una, cu două. Unul dintre coşuleţele goale îi sări în ochi, stâmindu-i imaginaţia.

- Valorează o avere, spuse el. A fost binecuvântat! Şi uite aşa, paneraşul a mai adus o mie de

franci. S-a trecut de cifra magică de 25 000 de franci (cam 3 600 de dolari americani), într-un fel

sau altul, ne-am câştigat cu toţii prânzul.

Nu e nimic mai potrivit pentru stimularea apetitului decât combinaţia dintre vremea friguroasă şi săvârşirea de fapte bune. Iar specialitatea care avea să se servească în sala primăriei din Richerenches era chiar omelette aux truffes, iar aceasta nu dădea greş niciodată în Franţa. Arareori mi-a fost dat să văd o mulţime care să se mişte cu o asemenea viteză şi convingere; după ce am terminat de scris câteva impresii şi am ridicat din nou privirea, am observat că rămăsesem practic singur în place.

Sala primăriei devenise o scenă de un haos amiabil, căci toată lumea se mişca printre mese căutându-şi numele înscrise pe micile etichete care identificau locurile rezervate. Mi-am găsit locul şi am început să strâng mâini în dreapta şi-n stânga, prezentându-mă. Comesenii mei erau din zonă, joviali şi foarte însetaţi.

Am descoperit, ca întotdeauna la asemenea ocazii, că este un avantaj să fii străin. Toată lumea te îmbie cu vin şi nu numai. Primeşti sfaturi din toate părţile - indiferent dacă le ceri sau nu - din moment ce se presupune că educaţia ta este oarecum precară şi ai nevoie de puţin ajutor în chestiuni la care numai un francez se pricepe cu adevărat.

Să luăm de exemplu trufa, Tuber melanosporum, cunoscută de asemenea şi ca tuberculul divin“. Cum oare aş şti eu, unul venit din Anglia, ţară care preferă să evite această delicatesă, că trufele nu pot fi cultivate? Trufele cresc unde vor ele, sfidând orice încercare de a le produce în mod artificial. Tocmai din acest motiv recolta şi preţurile variază într-atât de la an la an. Instructorul meu, aşezat de cealaltă parte a mesei, dădu din cap, de parcă el însuşi ar fi jucat un rol în ordinea firească a lucrurilor.

L-am întrebat ce crede despre alimentele modificate genetic despre care la acel moment se vorbea la toate buletinele de ştiri şi meseanul se semeţi brusc în scaun. Ai fi zis că i-am insultat bunica sau, mai rău, echipa preferată de fotbal. „Ne amestecăm în cursul firesc al naturii, îmi zise el. Nimic bun nu iese din asta. Nu e nimic altceva decât un complot pentru a împiedica procesul de reproducere, obligându-i astfel pe fermieri să cumpere seminţe noi în fiecare an. Un scandale, promovat de oameni în halate albe, bandiţi agronomi care nici măcar nu ştiu cum arată un pumn de ţărână.“ Omul părea dispus să o ţină tot aşa câteva ore, asta dacă nu se îneca mai întâi cu vinul.

A fost redus la tăcere de sosirea omletei, aburindă şi apetisantă, presărată cu generozitate cu bucăţele crocante de trufă neagră. Omleta era de culoare galbenă, acel galben viu pe care numai ouăle de ţară îl pot da, iar consistenţa fusese excelent apreciată de maestrul bucătar, nici prea moale, dar nici prea tare. Termenul tehnic pentru aceasta este baveuse (care sună mai apetisant decât traducerea sa literală -,bâloasa“) şi are o consistenţă la care ani de-a rândul am încercat să ajung, fără succes.

Omletele mele, oricât m-aş strădui, nu sunt niciodată mai mult decât nişte ouă jumări cu niscaiva pretenţii. Nici măcar nu ţin la tăvăleală, de obicei se rup în bucăţi în scurtul lor drum din tigaie în farfurie. Nu am reuşit niciodată să obţin acea foaie moale, vâscoasă, cu pojghiţă aurie, care alunecă uşor din tigaie. I-am întrebat pe comesenii mei dacă ştiau care era secretul. Cum se face o omletă perfectă?

Dezbaterea ce a urmat ţinu pe aproape toată durata prânzului, cum de fapt ar fi trebuit să-mi dau seama că se va întâmpla. în Franţa nu vei obţine niciodată un răspuns simplu când vine vorba de mâncare. întreabă cum se fierbe un ou şi imediat vei obţine zeci de păreri, pentru că francezilor nu le place nimic mai mult decât să poarte discuţii în contradictoriu despre mâncare în timp ce iau masa. în parte, sunt convins, de vină e faptul că la masă poţi folosi tacâmurile şi alte accesorii pentru gesturi dramatice. E mult mai spectaculos să agiţi un cuţit decât să dai din deget; trântitul paharului de vin pe masă (gol, de preferat) cu un gest hotărât are puterea unui semn de

exclamaţie; manevrarea solniţei, a borcănaşelor de muştar, a farfurioarelor cu măsline şi a cojilor de pâine poate uneori să te ajute în demonstrarea unei teorii complicate pentru neştiutorul din faţa ta. Neştiutorul din acea zi eram chiar eu.

Vecinul de lângă mine îşi luă farfuria şi lipi coada furculiţei de margine. Ţinând creaţia astfel obţinută cu o mână, furculiţa având rolul de mâner, agită energic ansamblul.

- La omletă, zise, V essentiel este să ai tigaia potrivită, trebuie să fie neapărat din fontă.

- Nu, nu, nu, izbucni doamna care stătea lângă el. Tigăile de cupru cu interior cositorit sunt

superioare celor de fontă; sunt mai uşoare, iar fundul de cupru e un conductor de căldură mai bun. De aceea, cher monsieur - se opri ca să îl împungă cu degetul în piept - omleta dumitale va fi pătrunsă la fel peste tot. Voilà. Şi dădu din cap privind la cei din jur, în mod evident convinsă că administrase o lovitură fatală oricărui partizan al tigâilor din fontă.

Deja începeam sâ văd unde greşeam. Tigaia mea pentru omletă era făcută dintr-o şmecherie de aliaj din aluminiu leflonat. Am cumpărat-o din America, nereuşind să îi rezist ugentului de vânzări care mi-o vârâse pe gât. ,£e aveţi aici nu e nimic altceva decât tehnologie de ultimă oră, îmi zisese el. Dacă vi se lipeşte ceva în minunăţia asta, veniţi la mine şi vă dau banii înapoi. Până la ultimul cent." Şi pe bună dreptate, nu mi s-a lipit mâncarea. Dar nici nu am făcut cu ea cine ştie ce omletă. Chiar şi aşa, am decis sâ le cer părerea experţilor.

- Tigaia mea e dintr-un fel de aluminiu, am zis eu. Ce credeţi despre asta?

Monsieur Fontă şi Madame Fund-de-Cupru uitară de divergenţele dintre ei şi strânseră rândurile, uniţi în batjocură. Clătinat din cap, plescăit din limbă, surâsuri de milă. Non. Jamais.

Prânzul continuă, la fel şi lecţia mea despre omletă: o tigaie nouă trebuie mai întâi unsă de două sau de trei ori cu ulei ca suprafaţa să devină etanşă. înainte de a pune ouăle, tigaia trebuie să fie încălzită: ştii când devine îndeajuns de fierbinte dacă, aruncând o picătură de apă, aceasta sare cât colo din tigaie. După folosire, tigaia nu trebuie niciodată spălată, ci doar ştearsă cu un şervet de hârtie. La punctele ucestea era un acord general.

Diferenţele majore de opinie, marcate de cuţite agitate în uer, pahare trântite şi capete clătinate, apărură când lecţia a trecut la procesul efectiv de preparare a omletei. Cineva insistă că nicio omletă nu este omletă fără un strop de vin de Madeira, amestecat cu ouăle, înainte de a le turna în tigaie. Pas du tout, sări ca arsă o puristă - Madeira chiar nu e necesar; doar puţină sare, piper şi un bulgăraş de unt de mărimea unei nuci. Ah, dar să nu uiţi: untul ar trebui să fie aproape topit înainte să fie amestecat cu ouăle. Apoi celălal cubuleţ de unt, cel care este deja în tigaie. Mais attention! N trebuie lăsat să se afume sau să devină maroniu; altfel omleta va avea gust de ars. Şi întotdeauna pentru a amestec ouăle trebuie să foloseşti o lingură de lemn.

- Aiurea! strigă o femeie de la masă. O furculiţă e mai bună când vrei să împătureşti omleta.

- Excusez-moi, madame! Eu folosesc lingura de lemn de douăzeci şi cinci de ani.

- Ah, bon! Eu folosesc furculiţa de treizeci.

Ghem, set şi meci pentru madame, sau cel puţin aş

mi-am zis eu. Dar nu. Salva de păreri contradictorii conţin preţ de încă trei feluri de mâncare - daube, brânzeturi şi desert. Am rămas totalmente confuz, în ciuda instrucţiunilo indescifrabile mâzgălite pe un colţ de şerveţel pe care meseni mi le oferiseră în dar cu amabilitatea caracteristică. în sfârşi* când am ieşit din atmosfera îmbâcsită de fum a sălii în ae~ tare al dupâ- amiezii târzii, singurul gând clar din mintea me era că am folosit o tigaie nepotrivită. Tehnologia de ultim oră nu se putea compara cu un fund de cupru.

In drum spre casă, m-am gândit la câteva din experienţele mele religioase, începând cu dozele zilnice cân eram la şcoală (de două ori duminica, cu o predică bubuitoare avertizându-ne pe noi, băieţii, de păcate nenumite, însă extrem de interesante). De-a lungul anilor, acestei tradiţii i- a urmat melanjul sporadic de nunţi, botezuri şi înmormântări. Majoritatea acestora au atins o coardă sensibilă într-un fel sau altul, făcându-mă să mă bucur sau să mă întristez, după ca Dar niciodată nu am ajuns în vreo biserică în care să nu m~ fie loc decât în picioare şi unde congregaţia să fie cuprinsă de un asemenea entuziasm. Nu m-am putut abţine să nu gândesc Câ rata celor care merg la biserică, acel 10%, poate fi îmbunătăţită dramatic cu promisiunea unui prânz copios după slujbă.

Pentru vizita mea la Richerenches, ultimul cuvânt l-a uvut Monsieur Farigoule, când l-am văzut câteva zile mai Iflrziu. Era vădit curios să afle care sunt obiceiurile mele religioase şi era absolut hotărât să depisteze exact la care biserică m-am dus şi de ce am ales-o tocmai pe aceasta pentru ceea ce el descria ca fiind .miraculoasa convertire".

- Ei bine, i-am zis eu, nu a fost alegerea mea în totalitate. S-a întâmplat să fie momentul propice pentru a merge la uceastă biserică.

- Aha! Deci ai simţit chemarea! Te-a chemat o forţă supranaturală! Remarquable.

- Cu siguranţă.

Farigoule mă privi încurcat. Aveam sentimentul câ interlocutorul meu se gândea câ era posibil să mă fi judecat greşit.

- Remarquable, a rostit el din nou.

Cred că aş fi putut să las lucrurile aşa şi astfel să adaug reputaţiei mele un extrem de necesar halo angelic. Dar nu am putut să continui şarada; întrebările lui Farigoule deveniseră din ce în ce mai insistente şi, până la urmă, fără voia mea, um cedat şi i-am dezvăluit adevărul.

Poate a fost o înfrângere, însă reacţia lui Farigoule a meritat. Omuleţul era extaziat. S-a umflat în pene, aşa cum lac politicienii în faţa camerelor de filmat şi, ca şi aceştia, era foarte mândru de el însuşi. Avusese dreptate de la bun început. Dând din cap, în felul superior şi enervant al unui om care este încântat sâ-şi vadă suspiciunile confirma Farigoule îmi aruncă replica finală:

- Ah, desigur. Mâncarea. Trebuia să-mi închipui.

Puii de baltă din apele Vittel

Puii de baltă din apele Vittel Sà ne gândim la broască - nu este nici peşte,

Sà ne gândim la broască - nu este nici peşte, nici vânat, ci mai degrabă ceva între, pentru mulţi un simbol al excentricităţii gastronomice, iar pentru britanici o creatură tncâ folosită în descrierea unei naţiuni întregi. ,$roscoi“ le Npunem francezilor, adesea oripilaţi de apetitul lor dubios. Oamenii ăştia sunt în stare să mănânce orice.

Trăind în sudul Franţei, unde e mai mult soare decât apă, rureori se întâmplă să găseşti preparate din broască în meniu. Broaştei îi merge bine la umezeală, se înmulţeşte în băltoaca ei, îşi petrece viaţa acvatică într-un climat temperat. Şansele de a o găsi într-o bucătărie provensală sunt destul de reduse. Astfel încât, atunci când m-am decis să verific dacă era adevărat că ,de fapt, are gust de pui“, a trebuit să merg în nord, mult mai în nord.

Am aflat că cele mai fragede şi mai gustoase broaşte d : Franţa se găsesc în Vosges. Aici, în nord- estul ţării, se întind o regiune înverzită, fermecătoare, pe care natura a binecuvântat-o cu munţi, izvoare şi mii de étangs - pentru no' simple ochiuri de apă, însă extraordinar de potrivite pent necesităţile locative ale broaştei. Acest lucru, la rândul lui, ă transformat regiunea într-un veritabil magnet care atrage, o dată pe an, iubitorii de broaşte. în ultima duminică din Iun aprilie, aceştia vin la Vosges din toate colţurile Europe' adunându-se în orăşelul Vittel pentru a-şi sărbători pasiunea.

Vittel este renumit pentru apele sale terapeutice, bogate în calciu. în mod normal, este asociat cu la cure - dou săptămâni şi ceva de plimbări lejere sau tururi cu bicicleta în parc, poate şi o mică excursie la cazinou pentru câteva pariuri modeste. Nici nu mai trebuie menţionat faptul că aceste activităţi sunt însoţite de consumul regulat de tonic local care spală ficatul, desfundă toate ,ţevile" şi, în general aduce bujori de sănătate în obrajii pacienţilor. Nu e de mirare, deci, că oraşul este de obicei cât se poate de liniştit Vizitatorii se recuperează după orgiile digestive şi se mişc încet, chiar şi când pedalează pe bicicletele galbene, închiriate. Cele două toalete publice de pe strada principală par mai animate datorită apei ingerate, dar altminteri nu vezi pe nimeni grăbindu-se. Aici domneşte pacea.

Atmosfera aceasta avea să se schimbe în ziua în care am ajuns eu în Vittel. O zi cenuşie, rece şi înnorată - vrem; perfectă pentru broaşte, potrivit afirmaţiei unui meteorolog amator care bea bere într-una dintre cafenelele oraşului. Pe străduţele lăturalnice, muncitorii deja montau structurii mobile cerute de orice sărbătoare cu pretenţii: standurile de llr şi căluşeii, chioşcurile cu suvenire şi gustări, corturile mari cu mese lungi pentru un prânz mai elaborat - care, în cazul •le faţă, se limita la broaşte. Multe broaşte. Având în vedere ic se întâmplase în anii trecuţi, până la finele târgului, iiproape treizeci de mii de vizitatori vor consuma cinci mii de lime de broaşte.

în ziarul local, două pagini întregi dedicate festivalului «veau drept protagoniste câteva broaşte. Una, îmbrăcată Intr-un costum de baie în dungi, în stilul pudic victorian, promitea haine de vis la buticul Mod’ In. O reclamă pentru nula de sport din Vittel înfăţişa un broscoi musculos care ridica greutăţi şi promitea belles cuisses tuturor celor care alegeau să îi urmeze exemplul. în următoarele două zile eram pe cale să descopăr că pulpele frumoase erau la mare preţ; existau multe aluzii la acestea, fie făcând ştrengăreşte cu ochiul, fie ridicând cu subînţeles din sprâncene. Altă reclamă enumera nu mai puţin de opt feluri în care puteau fi savurate «ceste delicatese - opărite în Riesling, gătite în quiche, gratinate cu sparanghel, cu tăiţei şi melci, chiar şi à la provençale, picioare de broască pentru toate gusturile imaginabile. Pe aceeaşi pagină, cu litere suprapuse peste imaginea unei broscuţe surâzătoare şi nubile, în poziţia clasică de nud culcat, se anunţa că Miss Grenouille (sau, cum o alintau unii admiratori, Miss Cuisse) va fi aleasă la puţin timp după prânzul oficial de duminică. Şi chiar în acea aseară se va ţine o grenouillade monstre în Salle du Moulin, sub auspiciile frăţiei degustătorilor de pui de baltă. Se părea că voi avea un sfârşit de săptămână plin, în toate sensurile cuvântului.

Stabilisem dinainte o întâlnire cu preşedintele şi degu tătorul-şef, Monsieur Loisant, şi l-am găsit supraveghin pregătirile din Salle du Moulin. Bărbatul zvelt şi vioi pă bucuros să adauge încă o naţionalitate pe lista sa de vizitato Sosiseră belgieni, olandezi, nemţi, chiar şi portughezi, dar eu eram primul şi singurul britanic de pe lista lui. Şi mi se duse' buhul. în drum spre locul de întâlnire, am trecut pe lângă do muncitori care montau mesele într-un cort.

- Am auzit că cică ar fi şi un englez anul acesta, zi unul din ei.

- Ah, bon, îi răspunse celălalt pe un ton total dezuM teresat. Am să le spun broaştelor.

între două drumuri spre bucătăria din spatele sălii, acol unde lângă cuptor erau aşezate unele peste altele tăvi între cu picioare de broască, Loisant mi-a povestit cum a ajun J Vittel un fel de Mecca a iubitorilor de broaşte.

- Totul a început acum douăzeci şi şapte de ani, m informă el. René Clément, care ţinea un

restaurant ceva m* jos pe strada asta, avea un mic étang pe pământurile sale. î 1972, într-o zi de primăvară, a descoperit micul étan invadat de broaşte. Sute de broaşte! Mai multe decât văzu' el vreodată! Acum, ce era să facă?

- Păi bine, am intervenit eu, cum era bucătar

- Exact! A aranjat o masă pe terasa restaurantului. A gătit -şi mon Dieu, cum a gătit - numai

picioare de broască, poat şi nişte pommes frites. A hrănit le tout Vittel. în an următor, acelaşi

lucru. Şi a ţinut-o tot aşa. Acum, după cum bine ştii, avem propria noastră confrérie ce numără două su' cincizeci de membri. Se uită la ceas şi dădu să se întoarcă în bucătărie. Ne întâlnim mâine-dimineaţă, la ora nouă la Pal''

de Congrès. Luăm micul dejun acolo, stropit cu puţin vin alb, apoi va urma o paradă. Vei fi primul nostru confrère englez.

Nu eram foarte convins că meritam această cinste. Nu mă consideram un cunoscător, nici măcar un consumator obişnuit şi să mă văd dintr-odatâ admis în rândurile aristocraţiei devoratorilor de broaşte era o onoare neaşteptată. Pe de altă parte, era şi o schimbare de statut. în mod normal, rolul meu la aceste manifestări este pur şi simplu unul de observator anonim şi, de preferat, nebăgat în seamă, un martor care ia pe furiş câteva notiţe. Dar de această dată aveam să fiu în centrul atenţiei, ronţâind picioruşe de butracieni în faţa unei audienţe. Şi ce altceva mi se va cere să fac? Loisant nu mi-a lăsat niciun fel de instrucţiuni, în afară de a-mi spune să apar la micul dejun de a doua zi. însă eu am mai avut ocazia să fiu spectator la una sau două ceremonii în care prieteni de-ai mei au fost aleşi confrères, prin urmare ştiam că ritualurile de iniţiere erau adeseori bogate în momente potenţial umilitoare: să goleşti dintr-o răsuflare un pocal de vin roşu, absolut monstruos ca mărime, fără să verşi licoarea pe tine, să reciţi din memorie un jurământ de fidelitate în provensală, să cânţi imnul frăţiei - am văzut toate acestea pierdut în anonimatul confortabil al mulţimii de privitori. Iar acum mulţimea va fi cu ochii pe mine.

Deşi îmi era imposibil să-mi imaginez cum va decurge ceremonia de iniţiere, o parte anume era întru totul previzibilă. Fără îndoială, mă voi vedea nevoit să mănânc -şi nu doar să mănânc, ci să mănânc cu vădită plăcere - cel puţin două picioruşe, dacă nu mai multe. Mai gustasem pui de baltă doar o dată şi a fost ca şi cum aş fi supt nişte acadele cu aromă de usturoi. Dar aceea fusese opera unui bucătar amator, neobişnuit cu fineţurile à la cuisine grenouille. Aici,

în inima tărâmului batracienilor, maeştrii bucătari loca aveau fără îndoială o abordare mai delicată. încurajat de gândul acesta, m-am hotărât să fac o încercare, de probă, şi să exersez puţin pe cont propriu înaintea marelui meu debu în public.

Cu toate că în acea seară restaurantele din Vittel se solidarizaseră pentru omagiul broaştelor, m- am simţit mai degrabă atras de unul din standurile de pe o străduţă lăturalnică. Aici fusese ridicată o structură de metal, peste care fusese întinsă o pânză de cort ce adăpostea mese lungi de scânduri, aranjate dinaintea unei tejghele improvizate. Fuseseră ocupate mai toate locurile şi, aruncându-mi privirea spre meseni, am observat că moda serii era ca fiecare să-şi poarte şervetul de hârtie la gât, prins de gulerul cămăşii, ceea ce în Franţa constituie un semn că omul ia mâncarea în serios. Muzica şi râsetele erau o ambianţă plăcută. în aer plutea un aer de bonomie, mesele erau pline de sticle de Riesling, iar în meniu erau doar picioare de broască. M-am aşezat pe un scaun liber, lângă un grup de bărbaţi solizi şi gălăgioşi - membri ai unui club de rugby, dacă era să mă iau după tricourile personalizate - şi am dat comanda ospătăriţei.

Accentul meu l-a făcut pe bărbatul de alături să se întoarcă spre mine. Avea urechile uşor zdrenţuite ale unui înaintaş de linia întâi, care s-a aruncat în mijlocul prea multor grămezi de rugby, şi o faţă lâtăreaţă, binevoitoare.

- De unde eşti? mă întrebă el.

- Sunt englez, am răspuns oarecum îngrijorat, căci meciurile de rugby dintre Franţa şi Anglia

au tendinţa de a fi replici ale bătăliei de la Agincourt şi atât jucătorii, cât şi suporterii se manifestă destul de pătimaş. Spre norocul meu, vecinul meu nu părea să poarte pică conaţionalilor mei.

- Ah, les Anglais, îmi răspunse el. Ils sont durs. Joacă asemenea unor tancuri. Cred că acesta se

voia a fi un compliment, pentru că omul îmi umplu paharul turnând din sticla ce o avea în faţă. Şi

ce faci tu aici?

Când i-am povestit că sunt nerăbdător să aflu mai multe despre broaşte, matahala izbucni în hohote de râs şi îşi Înghionti prietenul de lângă el. Un englez interesat de broaşte. Ce poate fi mai bizar de atât?

Cum am menţionat adesea, nimic nu-i place mai mult unui francez decât un ignorant declarat, de preferinţă un străin, care poate fi instruit în privinţa nenumăratelor minunăţii şi curiozităţi ale Franţei. Cred că face parte din cultura naţională această nevoie lăuntrică de a-i educa şi a- i civiliza pe cei ce trăiesc marea tragedie de a se fi născut într-o parte mai puţin privilegiată a lumii. Aşa se întâmplă mai mereu în Provence, unde eu, unul, am primit lecţii gratuite pe o sumedenie de teme, de la cojirea ardeilor roşii, exterminarea şobolanilor, tratarea platanilor bolnavi, dresajul câinilor pentru culesul trufelor, până la administrarea corectă u supozitoarelor (doucement, doucement). Acum mă regăseam în aceeaşi situaţie.

După ce şuşoti preţ de câteva clipe cu prietenul său şi mai izbucni o dată în râs, vecinul meu se răsuci din nou spre mine.

- Primul lucru pe care trebuie să-l ştii, mă avertiză el, este să nu laşi niciodată broaşte în camera ta de hotel. Jamais.

Am încuviinţat. Acesta era cu siguranţa un obicei teribil de prost. Abia apoi îmi explică şi de ce nu era bine.

înainte de a se apuca de renovarea unui château străvechi, câţiva prieteni de-ai săi executaseră o lucrare de drenare a unui heleşteu imens, undeva pe lângă Lyon. Er primăvară şi heleşteul era plin de broaşte - nişte creat fragede, suculente, o oportunitate mult prea apetisantă ca să nu profite de ea. Unul dintre bărbaţi, cunoscător în ale broaştelor, ştiuse exact ce era de făcut. Au cumpărat nişte pânză roşie şi au rupt-o în bucăţele pe care le-au legat de câte un băţ de bambus. Fiecare din grup a primit un băţ, împreună cu instrucţiuni despre tehnica necesară.

Nu era prea diferit de pescuitul la muscă, o aruncare lină care permitea fâşiilor de pânză să plutească pe suprafaţ: apei. Şi broaştele au muşcat momeala. Fie că erau atrase de culoarea pânzei, de material în sine, fie de metoda folosită de a plimba băţul pe deasupra apei, asta nu mi- era fost clar, dar, una după alta, broaştele se ridicau la momeală. Până la lăsarea serii, grupul umpluse deja câţiva saci mari de plastic.

Ideea era să le ia cu ei acasă a doua zi, să le gătească şi să le mănânce în weekend. Dar în seara aceea, muncitor trăseseră la un mic hotel, în apropierea şantierului de construcţii. Era o zi de vineri şi bărbaţii au ieşit să sărbătorească sfârşitul unei săptămâni de muncă grea, lăsând broaştele să-şi facă de cap într-una din camerele de hotel.

Şi broaştele exact asta au făciit. Au sărit afară din sacii de plastic în care fuseseră prinse şi s-au bucurat din plin de libertate. Ceva mai târziu s-au descoperit şi semnele trecerii lor - pe perne şi pe cuverturi, pe noptiere, pe televizor, pe telefon, peste tot. Şi apoi, fără îndoială hămesite de atâta explorat, au căutat ceva de mâncare. Ignorând cearşafurile şi feţele de pernă şi nefiind atrase de covor, broaştele au ales să se desfete cu tapetul decolorat de pe pereţi - scorojit de vreme, înviorat, fără doar şi poate, de un soupçon de lipici crocant, maturat.

Revenind la hotel după cină, muncitorul în a cărui nimeră lăsaseră sacii cu broscărimea a descoperit pereţii i urâţaţi de tapet în partea inferioară. Podeaua era acoperită ilc broaşte sătule, somnoroase, clipind la lumină, nicidecum bucuroase că erau deranjate astfel. Şi-au petrecut o bună parte din noapte încercând să prindă toate broaştele şi să le pună la loc în saci. Muncitorii plecară devreme a doua zi dimineaţa, lăsând conducerea hotelului să se minuneze de modificările aduse decorului.

Nu era cea mai potrivită relatare înainte de a purcede la o cină formată numai din picioare de broască; m-am uitat cu oarecare suspiciune la farfuria ce mi-a fost pusă în faţă. Picioarele, care fuseseră sotate în vin alb, erau albicioase la culoare, presărate cu pătrunjel proaspăt tocat pe deasupra. Arătau apetisant şi miroseau delicios, dar nu m-am putut ubţine să nu mă gândesc ce fel de dietă le făcuse atât de dolofane. Oare tapetul era ingredientul secret? Facturile vechi de telefon? Sau poate fuseseră îndopate cu hârtie igienică de lux?

- Allez, mă îmbie vecinul meu. Cu degetele.

De fapt, cum picioruşele fuseseră servite cu oase cu tot, dacă alegeam să le mănânc cu furculiţa şi cuţitul, aş fi avut nevoie de îndemânarea unui chirurg. Aşa că am ascultat sfatul, am apucat cu mâna un picioruş şi am muşcat.

Pui? Nu tocmai. Carnea părea să aibă o consistenţă mai fină decât cea de pui şi avea un gust mai cremos. Era suculentă, era fragedă şi era dreasă cu un strop de usturoi -una peste alta, un gust cu totul diferit de cel al puilor de baltă foarte picanţi de care îmi aminteam că îi mâncasem cu ani în urmă.

Am terminat primul picioruş şi am lăsat osul în farfurie conştient de faptul că vecinul meu mă urmărea îndeaproape.

- Nu, nu, mi-a zis el. Suge carnea de pe os. A dus mân" la gură şi şi-a şters vârfurile degetelor laolaltă. E bun, nu?

După cină, am ieşit din nou pe străzile din Vittel şi mi-a fost cât se poate de clar că nu aveam cum să scap de obsesi pentru broaşte. Regăseai batracianul peste tot, ghemuit în vitrinele patiseriilor, sculptat în marţipan sau în ciocolat*' 1 era atracţia principală în toate meniurile afişate

la intrarea în restaurante; de un verde crud şi surprinzător de pufos, era oferit drept premiu la standurile de tir. M-am oprit la grenouillade monstre din Salle du Moulin şi iată-1 şi aici, înalt de un metru, cu joben şi cu o sticlă în mână, zâmbind larg dintr-un capăt al încăperii pe deasupra norilor de fum de ţigară. Nu m-ar fi surprins să dau de el, niţel afumat, şi în toilettes publiques. Dar pe pereţii acoperiţi de faianţă nu existau afişe umoristice, foarte posibil pentru că, făcând parte din cură, în Vittel golirea intestinelor şi a vezicii nu era un lucru de glumă.

în acea seară se simţea prezenţa uniformelor în oraş - nu a patrulelor de jandarmi, aşa cum te^ai

fi aşteptat, care să se asigure că veselia nu scapă de sub control, ci a unui pluton de vânzători de

Pastis 51. Uşor de remarcat datorită jachetele lor roşii şi profesionalismul cu care mânuiau sticlele, aceştia ofereau dégustations: un păhărel pe gratis pentru oricine simţea nevoia să schimbe berea sau vinul Riesling. Un domn care zăbovise mai mult asupra schimbării, beneficiarul mai multor păhărele, bloca intrarea într-un bar, strigând în gura mare că are nevoie de un acordeon ca să îi poată distra pe trecători. Proprietarul localului reacţionă dând la maximum volumul tonomatului. Jignit, acordeonistul aspirant aruncă priviri ucigătoare spre sursa de zgomot, îşi aprinse o ţigară la capatul cu filtru şi dispăru, împleticindu-se, în căutarea împlinirii artistice.

Puţin după miezul nopţii, când mulţimea s-a mai subţiat, mii pomit-o şi eu înapoi spre hotel. Aplecându-mă pe Icreastră, am auzit în depărtare cum muzica din parcul de iliNtracţii îşi dădea

şi ultima suflare. Cerul nopţii arăta Încurajator, îndeajuns de senin ca să îmi dea speranţe într-

o vreme mai bună pentru a doua zi, dar şi lumina unei stele Holitare, care licărea ca un neon printre fuioarele de nori.

Dăduse norocul peste Vittel şi vizitatorii săi. Dimineaţa se arătă strălucitoare şi însorită, aşa că, până să ajung eu la Palais de Congrès, cu puţin înainte de ora nouă, se făcuse deja cald. Cât am aşteptat la rând ca să mă înscriu la eveniment, mi-a fost înmânată o listă cu acele confréries care (şi trimiseseră reprezentanţi oficiali. Erau cincizeci şi şapte în total, majoritatea din diverse părţi ale Franţei, unele dintre acestea purtând titluri absolut impresionante, precum Les Chevaliers du Brie şi Tovărăşia Câmatului Sângeriu. Restul Huropei era reprezentat de confrères din Portugalia, Elveţia, Belgia şi Olanda - dar, după cum descoperisem deja, din Marea Britanie, participam doar eu.

Ideea unei asociaţii fondate pe baza unei preferinţe gastronomice nu pare prea atractivă pentru britanici şi m-am întrebat de ce oare. E foarte adevărat că noi nu producem atât de multe comori comestibile precum francezii, dar avem şi noi specialităţile noastre. De ce nu sunt punctate oficial? Unde este, dară, Tovărăşia Peştelui cu Cartofi Prăjiţi? Onorabila Frăţie întru Budinca de Yorkshire? Ordinul Nobil

de Cheddar? Comandorii Litorinei şi Rapanei? Priete - Ţiparului în Aspic?

- Bonjour, mi se adresă o voce de undeva de jos. T trebuie să fii englezul.

Mi-am coborât privirea şi am descoperit că-mi veni rândul la mica recepţie pentru înscriere. Un bărbat la pa" ace îmi zâmbea de pe scaunul din spatele mesei; s-a prezen drept Jean Pierre Roussel şi mi-a spus că nu pot să-mi ia - ceva de băut până ce nu-i răspund la câteva întrebări

desp mine şi nu semnez ca viitor confrère. Odată încheiate aces formalităţi, bărbatul arătă spre barul din apropiere.

Alcoolul băut la micul dejun este înşelător de plăcu Prima mea experienţă de acest gen a avut loc cu ceva ani î urmă, când am fost invitatul primarului din Bouzy, un sat d'; regiunea Champagne. Două soiuri de vin au însoţit mâncar* şi politeţea m-a obligat să le încerc pe amândouă. Vinuril erau reci şi te înviorau, alunecând uşor pe gât în ciuda o~ matinale, aşa că la ora nouă mă aflam deja într-o stare de ameţeală plăcută. Prânzul - şi împreună cu el, alte vinuri - a fost servit la ţanc pentru a preveni revenirea la trezie, astf încât mi-am încheiat ziua făcându-mă de ruşine şi adormind la cină. De atunci am încercat pe cât posibil să beau doar cafea la micul dejun.

Zona din faţa barului era înţesată de bărbaţi şi femei, c aspirau să devină confrères. în această etapă, cu toţii purta - încă veşminte civile, cu excepţia unui labrador auriu, foarte şic, care se simţea aparent în largul său într-o vestă din sa" - de un albastru regal, care stătea de pază lângă o farfurie plină de croasanţi, în speranţa că va cădea vreunul de pe masă. Proprietarul câinelui ne-a informat că labradorul era deja un obişnuit al acestor evenimente. Vesta făcea parte din ţinuta de ceremonie a unui alt ordin distins, iar acum era a treia nara când participa în calitate de confrère. Am întrebat dacă li plac picioruşele de broască.

- Monsieur, mi-a zis stăpânul, e un labrador. îi place orice.

De acum era timpul să ne pregătim. Viitorii mei colegi Începeau să se alinieze înainte de a merge pe rând la garderobă pentru a se îmbrăca. Intrau bărbaţi şi femei cu înfăţişări conservatoare. Ieşeau păuni.

Contingentul de amatori de broaşte purta mantii şi tichii de un verde batracian, ţipător, tivite cu galben; însă acesta rru unul dintre costumele cât de cât rezonabile. Am văzut şi pelerine tivite cu argintiu şi chiar ceva ce aducea a hermină, munţii de mătase şi de catifea. Erau etalate decoraţiile oficiale, medalii masive care se loveau unele de altele cu zgomot, sâltând pe pieptul mândrului purtător. O, Doamne, şi ce pălării - berete de trubaduri tuflite pe-o parte, tricornuri, pălării medievale, în care erau înfipte pene bogate, lungi, bonete de pai şi o creaţie de- o frivolitate cu totul ieşită din comun, mai degrabă o glumă decât o căciulă. Aceasta consta tn ceea ce păreau a fi două pemuţe confecţionate din pluş roz, legate printr-o bentiţă mov şi atârnând de o parte şi de uita a capului, astfel că acopereau urechile şi se sprijineau pe umerii purtătorului (un domn care în viaţa de zi cu zi putea fi un judecător respectat sau un inspector financiar). Acest ucoperământ hilar era asortat la un costum format din mantie mov, pantaloni scurţi, bufanţi în cel mai pur stil elisabetan şi colanţi. Probabil vă veţi da seama cam care era atmosfera dimineţii, cât şi ce varietate de comori vestimentare mi-era dat să văd, când vă voi spune că această apariţie cu totul extraordinară nu a atras în niciun fel atenţia invitaţilor.

După o ultimă duşcă de Riesling şi o verificare finală a pălăriei sau a faldurilor pelerinei, adunarea de confrères a ieşit din bar şi s-a încolonat pe trei rânduri pentru evenimentul din deschidere. Acesta consta într-o paradă care ne purta prin tot oraşul Vittel, la întâlnirea cu primarul, care ne I invitase să ne alăturăm pentru un cocteil la mairie, o punte! alcoolică între vinul de la micul dejun şi cel de la prânz.

Dar mai întâi trebuia să străbatem oraşul de la un capăt la ] altul, în ordinea ceremonială corectă. Procesiunea erai condusă de o fanfară mică, dar impresionant de zgomotoasă, j cu instrumentele lor de alamă sclipind pe fundalul unifor-1 melor în roşu şi negru. Ei erau urmaţi de Les Majorettes de 1 Vittel, încurajate îndeaproape de antrenoarea lor să râsu- j ceaşcă şi să arunce bastoanele în aer - şi aceasta părea să fi fost la vremea ei o majoretâ pe cinste - care se ţinea pe lângă ele, şuierând diverse sfaturi tehnice.

- Haut les genoux! Ridicaţi genunchii ăia!

Apoi veneau faimoşii confrères. Străinilor li se dâdusei întâietate şi m-am trezit astfel în capul coloanei, în mijlocul] unui grup de portughezi, belgieni şi olandezi. Ne-am bucurat ’ că vremea era însorită, spre deosebire de unele parade din trecut, când ploaia a turtit pălăriile şi a stricat buna dispoziţie. Muzica fanfarei şi dansul majoretelor care ne însoţeau făceau ca ziua să fie perfectă.

Primele câteva sute de metri totul a mers strună şi ce privelişte trebuie să fi oferit, cu penele şi pelerinele în vânt, cu medaliile strălucind în lumina soarelui, şi cu labradorul în uniformă - acum cu o tichiuţă pe cap, ca să-i desăvârşească ţinuta - primind încurajări şi urale din partea mulţimii.] Reuşeam să menţinem un pas de marş disciplinat, demn de trupele lui Napoleon, când deodată a apărut o crise de baton .

Una dintre majorete a încercat o aruncare mai mult decât ambiţioasă şi bastonul a aterizat printre spectatori. Majoretele «-au oprit brusc. în faţa lor, fanfara mărşăluia mai departe, nebăgând de seamă oprirea forţată. în spatele lor, proce-uiunea de confrères s-a strâns ca o armonică. Am aşteptat ca Iuta să-şi recupereze bastonul, o pauză suficient de lungă ca bărbatul de alături să deşurubeze măciulia toiagului ceremonial şi să mi-o paseze mie.

- îţi place pastisul? mă întrebă el şi înclină toiagul, lumând licoarea în paharul improvizat. E făcut de mine.

Măciulia fu trecută de la unul la altul, golită şi apoi Înşurubată la loc, în vreme ce majoretele se regrupară şi porniră din nou, de data aceasta în pas rapid pentru a prinde din urmă fanfara.

Sfârşitul marşului era marcat de o panglică întinsă de-a curmezişul străzii, iar de cealaltă parte a ei ne aştepta Monsieur le Maire, cu foarfecele şi zâmbetul aferent pregătite. Fanfara a interpretat o piesă triumfătoare, potrivită momentului, aparatele de fotografiat ţăcăniră şi panglica a fost tăiată. Venise clipa să trecem la următoarea parte a programului, poate şi cea mai importantă:

iniţierea noilor degustători de picioruşe.

Clădirea primăriei era îmbibată de aroma picioarelor de broască proaspăt gătite; l-am observat pe prietenul meu confrère, labradorul, oprindu-se în prag şi adulmecând îndelung, gânditor. Părea în largul lui aşa împopoţonat cu tichie şi vestuţă, dând politicos din coadă în direcţia vecinilor săi când uceştia îşi luară locul din primul rând, rezervat VIP-urilor.

Sus pe scenă, Monsieur Roussel, maestrul de ceremonii, potrivi microfonul în timp ce seniorii ordinului se aliniară în spatele lui, lângă preşedinte, Monsieur Loisant. Aceştia

afişară expresii serioase, pe măsura solemnităţii acest moment, iar spectatorii se străduiră pe cât posibil să pâstre liniştea când Roussel luă cuvântul.

Atmosfera solemnă nu ţinu mult. Ritualul iniţierii înce cu câteva comentarii scurte, nu neapărat flatante, despr fiecare dintre noii confrères, cu cât mai jenante, cu atât mai bine - Roussel îşi făcuse bine temele. Unul după altul, îş chemă victimele pe scenă pentru a vorbi despre ei şi desp realizările lor, despre extravaganţele şi idiosincraziile lor, erau puşi chiar şi să se descrie din punct de vedere fizi (insistând asupra picioarelor). Apoi, fiecare confrère era rugat să mănânce o porţie mică de picioare de broască, să bea un pahar de Chardonnay şi să jure fidelitate broaştei înaint de a-şi primi medalia şi de a se retrage în obscuritatea bine-ve-nită din spatele scenei. Mi-a venit şi mie rândul. M-am îndreptat spre scenă, simţindu-mă stângaci în jacheta şi pantalonii de flanel cu care eram îmbrăcat, printre atâtea robe şi tichii de catifea. Până şi labradorul se prezenta mai bine decât mine.

Roussel m-a tratat cu blândeţe, poate şi pentru că nu avusese şansa să descopere nimic cu adevărat incriminator despre mine. în orice caz, naţionalitatea mea îi furniza destul material, din moment ce francezii şi englezii se distrează de câteva sute de ani, aruncându-şi invective dintr-o parte în alta a Canalului Mânecii. în mod cu totul curios, adesea erau aceleaşi invective. Bunăoară, fiecare acuză cealaltă parte de aroganţă, încăpăţânare, şovinism deşănţat şi obiceiuri barbare la masă. Francezii susţin că englezii au sânge rece şi nu sunt demni de încredere. Englezii spun că francezii se aprind repede şi nu sunt demni de încredere. Dar, după cum zicea şi Roussel, vecinii apropiaţi sunt uneori cam duri unii cu alţii, aşa că m-a lăsat să scap ieftin, doar cu un avertisment, fiindcă ignorasem una dintre cele mai mari delicatese ale Franţei - broasca - până în acel moment.

Mi-am mâncat porţia de pui de baltă, am băut paharul de Chardonnay şi apoi mi-am plecat capul ca să-mi primesc medalia. Devenisem membru oficial al Confrérie des Taste-Cuisses de Grenouilles de Vittel, prima organizaţie de care aparţineam după ce la vârsta de unsprezece ani părăsisem Cercetaşii, urmare a unei altercaţii cu Lup-Sprinten.

Şi acum, de parcă diversele întâmplări ale dimineţii nu fuseseră de ajuns, sosise momentul de a ciocni un pahar cu primarul. De această dată, nici măcar nu se încercă formarea unui rând ordonat. Spectatorii, care, spre deosebire de noi, nu fuseseră trataţi cu Chardonnay sus pe scenă, tânjeau după ceva lichid, conduceau asaltul asupra primăriei. Onorabilul maire, susţinut de grupul Pastis 51, în hainele lor roşii, ne-a primit cu sticle destupate şi cu încă un discurs, în vreme ce ai mei confrères şi-au desfăcut mantiile ca să-şi arate medaliile lucitoare. Atmosfera plină de voie bună nu prevestea în niciun fel drama ce avea să se desfăşoare chiar pe treptele primăriei.

Mai precis, trecu ceva vreme până când aceia dintre noi care se întorseseră la Palais de Congrès, unde se servea prânzul, să îşi dea seama că avusese loc o dramă. însă, pe măsură ce ne ocupam locurile şi deliberam asupra aperitivelor, ne-a fost tot mai limpede că ceva nu era în regulă. Pe la colţuri se încropeau conversaţii şoptite, organizatorii aruncau priviri piezişe ceasurilor de la mână. Ospătăriţele au fost împiedicate să ne blagoslovească aducând primul fel. Aruncând o privire prin sală, am descoperit că fuseseră ocupate toate locurile - cu excepţia unuia singur.

Lipsea tocmai Loisant, degustătorul-şef şi stimatul nostru preşedinte.

Oare ce i s-ar fi putut întâmpla în cele cinci minute de mers la pas dinspre mairie încoace? Zvonul şi teoriile se propagau de la o masâ la alta cu viteza unui foc de paie, dar nimic nu ne-a pregătit pentru apariţia sa. Şi ce mai apariţie! Omul a intrat în încăpere arătând de parcă tocmai ar fi pierdut o confruntare directă cu un ciocan, cu fruntea învineţită şi umflată, cu ochiul drept pe jumătate închis şi având copci negre vizibile pe pielea lipsită de culoare.

în ciuda situaţiei, umorul prezidenţial nu suferise defel şi, luându-şi locul în capul mesei, Loisant ne explică de-a fir a pâr cum a fost rănit în misiune. Ieşind din mairie, preşedintele a fost prins în ambuscadă de un melc - un perfide escargot - care îl pândea pe trepte. îşi amintea că a auzit două trosnituri - una când a călcat cu talpa pe cochilia melcului, alunecând, cealaltă când a dat cu capul de piatră. Dar după o scurtă excursie la spital pentru ceva reparaţii, preşedintele susţinea că se simţea ca nou şi avea o foame de lup.

- Am auzit, zise o doamnă la stânga mea, că, deşi broaştele nu sunt populare la voi în ţară, englezii mănâncă totuşi cu plăcere broaşte râioase. Distinsa doamnă se înfiorâ toată. Cum puteţi să mâncaţi aşa ceva?

Asta curmă orice altă conversaţie de la colţul nostru de masă. Capetele mesenilor se răsuciră spre mine, iar eu am încercat să descriu singura reţetă de care auzisem vreodată, toad in the hole - crapaud dans le trou, sau brotac în bortă, o mâncare grea, care mi se vârâse pe gât o dată sau de două ori în tinereţea mea. Dacă îmi aduceam bine aminte reţeta, se ia o chiftea mare din came tocată pentru cântaţi şi se înveleşte într-un strat gros de cocă cleioasă, apoi se prăjeşte în ulei până ce se pătrunde bine. Rezultatul nu e prea diferit de o budincă de Yorkshire - greu, tare şi nedigerabil.

- Ah, se lumină doamna, deci nu este vorba de o broască râioasă adevărată.

- Nu, am confirmat eu. Probabil că una adevărată ar fi fost mai bună la gust.

- Şi nici nu este vorba de o bortă, strict vorbind.

- Mi-e teamă că nu, am răspuns.

Femeia clătină din cap la auzul unor asemenea ciudăţenii legate de bucătăria englezească tradiţională şi cu toţii ne îndreptarăm atenţia spre meniu. Cu ocazia evenimentului, acesta nu oferea numai o listă a mâncărurilor - incluzând, desigur, pui de baltă soté -, dar şi hrană pentru suflet, sub forma unui poem compus de Roussel - Ode à Mesdames les Grenouilles. Scrisă cu mult haz, poezia folosea limbajul unei idile: Tendre grenouille de nos étangs, începea şi apoi continua cu un cântec primăvăratic de dragoste pentru Făt-Frumos până ce, inevitabilul se producea şi eroina noastră ajungea în bucătărie pentru a-şi împlini destinul. Dar chiar şi aici, ea nu era gătită pur şi simplu, ci transformată de poet în .regina farfuriilor noastre 1 *, ceea ce sper să fi fost o consolare pentru ea.

Nefericitul Făt-Frumos nu avea nici el o soartă mai bună, conform unei versiuni a legendei

broaştei. A fost odată ca niciodată, aşa începe basmul, o prinţesă atât de frumoasă şi într-o bună zi ea a dat peste un broscoi, pe malul unui lac. Şi zice broscoiul către prinţesă: .Odată am fost şi eu un prinţ frumos, dar o vrăjitoare rea m-a blestemat. Dar cu un sărut de-al tău mă voi preschimba iar în prinţ. Apoi ne putem căsători şi putem să locuim la castel, împreună cu mama

mea. Tu îmi vei pregăti mâncarea, îmi vei spăla hainele, vei face curat după mine, îmi vei zămisli copii, vei găti pentru prietenii mei şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.; Doar un sărut şi toate acestea vor fi ale noastre* 1 . în ace seară la cină, prinţesa zâmbi în sinea ei. ,$-o crezi tu“, îşi zise ea, înfigând furculiţa într-un picior de broască.

Vinul şi conversaţia curgeau gârlă, farfuriile apăreau şi dispăreau, iar eu am fost încă o dată martorul geniului francez în ceea ce priveşte maratonul gastronomic şi abilitatea de a petrece la fel de mult timp la masă cât alte naţionalităţi în fa| televizorului. Nu încetează să mă minuneze apetitul! francezilor, nici abilitatea lor de a absorbi un volum impresionant de alcool fără a cădea cu nasul în farfuria cu brânzeturi. Efectele fiziologice ale râului de vin sunt vădite pe chipurile îmbujorate ale mesenilor cu cravatele deznodate la gât, în vocile ridicate şi glumiţele fără perdea, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd un comportament deşănţat sau arţăgos. Poate că secretul constă în ani şi ani de practică.

Mica formaţie de acordeonişti începea să se anime, explorând şi genuri mai săltăreţe, şi i-am zărit pe Loisant şi pe maestrul său de ceremonii, poetul Roussel, părâsindu-şi locurile şi luând poziţie de dans la marginea ringului. Scaunele au fost împinse îndărăt, paharele umplute şi microfonul a prins viaţă. Era momentul adevărului în concurs, când urma să vedem cine avea cele mai minunate picioare din Vittel.

Criteriile de departajare, cel puţin aşa mi s-a spus, erau aceleaşi pentru Miss Grenouille ca şi pentru un pui de baltă. O pulpă trebuia să fie lungă, dar să nu fie prea slabă, ci bine conturată, fără a fi grasă. Tonusul şi catifelarea erau de o importanţă crucială, iar judecătorii nu se lăsau influenţaţi de înfrumuseţările la modă, precum tatuajele. Căutau o pulpă z.veltă, fină şi, din maniera încrezătoare a preşedintelui, era limpede de înţeles că se găsise un asemenea specimen.

- Mesdames, messieurs!

Roussel ne-a captat atenţia şi aproape că mă aşteptam să înceapă să ne vorbească în versuri, în

ciuda dificultăţii de a găsi cuvinte care să rimeze cu cuisses. în schimb, el s-a limitat la o introducere concisă, care s-a terminat în ropot de tobe când a fost anunţată Miss Grenouille; fata

a traversat ringul emoţionată, ca să primească buchetul enorm din mâinile preşedintelui. O chema

Amélie şi era o tânără încântătoare, care ne-a mulţumit pentru aplauze, surâzând îmbujorată. Din păcate, pulpele premiante erau mascate de o pereche de pantaloni negri, mulaţi, în stil toreador, şi prin urmare, mai mult ghicite decât dezvăluite. Cred că s-au auzit ceva murmure de dezamăgire printre domnii cunoscători din sală.

Era timpul să lăsăm deoparte orice gând legat de broaşte şi de pulpe. Urma dansul şi e bine ştiut că francezii iau dansul foarte în serios - mai presus de orice, el paso doble. Această coregrafie măsurată, undeva între foxtrot şi tangou, este foarte posibil preferata francezilor, întrucât pare să satisfacă aplecarea galică spre utilizarea expresivă a corpului omenesc. Perechea face trei sau

patru paşi, alunecând elegant pe podeaua ringului, apoi - cu o răsucire bruscă a trunchiului, o uşoară ridicare din umeri şi uneori o scăpărare de călcâi - dansatorii schimbă direcţia. Mişcările

sunt line şi lente, fără grabă; postura corectă este totul. Dansatorii ţin capul sus, bărbia ridicată, spatele drept, de zici câ-i pus la linie, şi coatele în afară, în unghi drept cu corpul. Printre noii mei colegi de ordin, am observat că unii dintre domnii mai în vârstă păstraseră tradiţia de a întinde degetul mic de la mâna stângă în timp ce îşi conduceau partenerele în zigzaguri preţioase pe podeaua cernită. O privelişte minunată, şi mult mai minunată ar fi fost dacă dansatorii ar fi rămas

în pelerine şi cu pălăriile lor cu pene. Şi uite aşa după-amiaza de duminică s-a preschimbat în

seara de duminică, iar prânzul ameninţa să se prelungească la cină. Broasca fusese sărbătorită din

plin.

A doua zi dimineaţa, urmele marelui weekend des grenouilles aproape că fuseseră şterse.

Căluşeii şi standurile de tir dispăruseră - demontate, încărcate şi transportate peste noapte. Izvorul de pastis gratuit secase odată cu plecarea domnilor cu tunici roşii. Restaurantele îşi

revizuiau meniurile în încercarea de a pune mai puţin accent pe broaşte. Miss Grenouille revenise

la locul ei de muncă, rana preşedintelui se vindeca văzând cu ochii, noii mei confrères

apucaseră drumul spre casă, iar bicicletele galbene reveneau la pedalarea lor liniştită pe aleile şerpuitoare ale parcului. Orăşelul Vittel îşi câştigase pacea.

Aristocraţii cu picioare albastre

Aristocraţii cu picioare albastre în ultimii ani, am devenit din ce în ce mai curioşi în

în ultimii ani, am devenit din ce în ce mai curioşi în legătură cu ceea ce băgăm în stomac în fiecare zi - de unde provine, ce conţine, ce efecte are asupra sănătăţii noastre. Suntem flămânzi de informaţie, iar reacţiile furnizorilor de alimente sunt pe măsură. Ne copleşesc cu informaţii şi analize nutriţionale, garanţii de calitate, mărturii ale medicilor nutriţionişti, dovezi de autenticitate a produselor alimentare: aceste asigurări sunt aplicate pe aproape orice e comestibil, de la etichetele lipite pe mere şi pere la textele mai lungi şi mai savante de pe cutiile de cereale.

Şi totuşi, unele dintre aceste lămuriri nu reuşesc să alunge temerile şi suspiciunile consumatorului de rând.

Vinul, bunăoară, despre care am aflat că nu ar trebui să fie consumat de femeile însărcinate când manevrează utilaj grele, şi-a dezvăluit încă un secret sumbru, cel puţin în America. Pe eticheta aproape a oricărei sticle sunte avertizaţi că licoarea conţine sulfiţi.

Potrivit dicţionarului meu, sulfiţii sunt săruri sau esteri ai acidului sulfuros şi pot provoca reacţii alergice severe la indivizii susceptibili. Utilizarea lor drept conservanţi pentru fructe şi legume a fost interzisă de United States Food and Drug Administration 1 , în 1986. Cu toate acestea, iatâ-i pe aceşti sulfiţi plutind plini de tupeu în paharul de Chardonnay. Un gând care să ne trezească la realitate şi care m-a îndemnai să întreprind câteva cercetări. Se pare că nu aveam de ce să îmi fac griji; totul este cum nu se poate mai bine pentru majoritatea băutorilor de vin. Excepţie fac cei suferinzi de astm - şi doar o mică parte dintre aceştia - care ar putea fi alergici la sulfiţi. Pentru noi, ceilalţi, un pahar, două pe zi fac mai mult bine decât dăunează.

Puţine lucruri reuşesc să scape pasiunii curente pentru transparenţă şi probabil că nu suntem prea departe de ziua în care restaurantele vor urma trendul şi ne vor oferi informaţii complete despre specialităţile zilei. Evident, cei care compun meniurile vor fi obligaţi să îşi extindă şi să îmbogăţească vocabularul lor seducător: friptură din came macră, asezonată cu hormoni organici; păstăi franţuzeşti şi mazăre de grădină, modificate genetic sub cerul liber; pulpă de miel la tavă,

donată cu multă grijă şi dor; cotlete de viţel, cu aromă de steroizi. Şi toate acestea vor fi preparate de cei mai igienici maeştri bucătari, purtând mânuşi de cauciuc şi măşti

chirurgicale. Nici nu e de mirare câ devenim mai înalţi şi trăim mai mult.

Interesul pentru mâncare şi preocuparea pentru ceea ce tt-a întâmplat cu ea înainte de a ajunge la noi pe masă încep şi ele Nă aibă o influenţă din ce în ce mai mare asupra comportamentului nostru social. Cu ceva vreme în urmă citeam câ o serată dedicată gustosului foie gras la Institutul Smithsonian a fost unulată din pricina protestelor legate de modul în care sunt îngrăşate raţele şi gâştele, respectiv ficaţii acestora. Asta m-a dus cu gândul la altă pasăre, consumată de milioane de oameni în fiecare zi, dar în principiu crescută în condiţii rămase obscure pentru publicul larg:

puiul de găină.

în multe ţări, puiul de găină nu este decât un bun de consum cu o reputaţie de invidiat - banal, versatil, uşor de preparat, inofensiv chiar şi pentru cele mai delicate văluri palatine; mâncarea cu predilecţie a invalizilor, anodin precum o legumă, o alternativă sănătoasă pentru carnea roşie, mai grea. Mă întreb cât ar mai dura această reputaţie de invidiat dacă mai mulţi dintre noi ar cunoaşte metodele folosite în creşterea acestor fiinţe nefericite. Iată mai jos un extras dintr-un articol de André Giovanni, director editorial la Santé, o revistă franceză dedicată problemelor de sănătate. Având în vedere că francezii acorda o mai mare atenţie originii alimentelor de pe masă decât alte naţionalităţi, este uşor să înţelegem dezgustul şi îngrijorarea lui Giovanni când citim descrierea unui ciclu de viaţă tipic pentru puii produşi în masă:

înghesuiţi în cuşti, hrăniţi cu nutreţuri de origine animală poluate, îndopaţi cu antibiotice, cu pliscurile tăiate, îşi trăiesc întreaga viaţă fără a da ochii cu lumina zilei.

Şi apoi sunt măcelăriţi şi ne sunt serviţi pe tavă. în aceste condiţii barbare, dar eficiente din punct de vedere al

costurilor, un singur om poate supraveghea creşterea a peste 280 000 de pui pe an (comparativ cu nesemnificativa cifră de 25 000 pe an prin utilizarea unor metode mai umane).

Fără îndoială că acest regim groaznic există în Franţa, aşa cum există şi în restul lumii civilizate. Dar măcar în Franţa şi în alte părţi, sper, există opţiunea - o varietate de opţiuni, mai curând - care să îi ofere puiului o viaţă mai | bună, şi deci, un pui mai bun pentru consumator. Putem să- i spunem ierarhie naturală.

La bază se află obişnuitul pui de fermă, crescut - en liberté, cum zic francezii - la aer curat, în mod tradiţional şi care se hrăneşte cu tot ceea ce-i oferă natura. Apoi avem puiul biologic sau organic, cu o dietă controlată, dar care nu conţine amelioratori chimici. Şi, în sfârşit, avem super- puiul, j singurul pui care are propria Appellation Contrôlée, puiul i din Bresse.

Din partea amicului meu Régis am îndurat câteva , prelegeri bune despre gloria puiului de Bresse; de câţiva ani, Régis mă tot instruieşte ce să mănânc şi să beau, şi de j ce anume să mă feresc. Dar elogiile sale, sau ceea ce j reuşeam să desluşesc atunci când nu era ocupat să geamă la ! amintirea plăcerii culinare, pupându-şi buricele degetelor \ într-un gest de satisfacţie

completă, se limitau la gust şi la j reţete. Era vag în detalii, neexplicându-mi de ce savoarea | este atât de rafinată, de delicată, de deosebită, atât de tipic i French (vorbele lui, nu ale mele). Aşadar, când am aflat 1 despre cel mai mare eveniment din calendarul galinaceu, care urma să aibă loc imediat înainte de Crăciun, l-am j convins să meargă cu mine în orăşelul Bourg-en-Bresse pentru sărbătoarea anuală cunoscută sub numele de Les Glorieuses.

Regiunea Bresse, elita crescătorilor de pui, localizată la aproximativ optzeci de kilometri la nord de Lyon, formează un dreptunghi cu lungimea de aproape o sută de kilometri şi lăţimea de patruzeci (şaizeci de mile pe douăzeci şi cinci de mile). La vest, de cealaltă parte a autostrăzii, se găsesc numele şi viile ilustre ale Burgundiei; cum am început să vedem indicatoarele pentru Fleurie, Juliénas şi Mâcon, Régis u început să se foiască în scaun.

- Se întâmplă să cunosc vreo două adrese senzaţionale unde am putea încerca, nu departe de

aici, a zis el. Aşteptând replica mea, a început să bată darabana cu degetele pe torpedou şi să fredoneze cu glasul său baritonal, plăcut.

îl mai auzisem fredonând pe Régis. Nu cred că e conştient că face asta, dar de îndată ce îşi aruncă privirea pe un meniu sau pe o listă de vinuri, începe să cânte. în mod I clar, exista o legătură directă între coardele sale vocale şi stomac, iar fredonatul este ca un fel de sunet de radar, un semnal că ceva delicios se află prin apropiere.

Ceasul meu de la mână arăta 10.30.

- Nu-i cam devreme pentru prânz?

Se întoarse spre mine cu o expresie absolut inocentă.

- Vin, mon vieux, vin. Am putea trage o fugă până la Chiroubles, să umplem maşina cu

Beaujolais. Un mic ocol, nimic mai mult. Reflectă o clipă. Deşi la Fleurie e un Auberge, dacă ne găsim pe-acolo la vremea prânzului. Aruncă un ochi pe harta despăturită la el în poală şi se prefăcu surprins. Ei, ca să vezi, chiar am fi pe-aproape. Ce noroc!

- Ei bine, poate ne oprim la întoarcere. Nu vreau sâ pi festivalul puilor.

Régis a scos un oftat teatral (şi mi-a fost dat să aud grămadă de-a lungul timpului).

- Problema cu voi, englezii, spuse el, este că refuzaţi sâ vă lăsaţi duşi de val, că nu aveţi

încredere în lucrurile c~ produc plăcere. Ce ar putea fi mai agreabil decât o mi dégustation

urmată de un prânz uşor? A reînceput sâ fredoneze.

Am ignorat critica adusă conaţionalilor mei, iubitori de distracţie.

- Régis, uiţi. Te cunosc prea bine.

- Ei, şi?

- N-ai mai avut un,prânz uşor“ de câţiva ani buni. O să ajungem să ieşim de la restaurant pe la

trei şi jumătate, cu burţile umflate, căutând un loc unde să ne facem siesta. Ast ar trebui sâ fie o deplasare de lucru. Am venit aici ca sâ vedem puii.

- Pouf, mai zise Régis şi a rămas bosumflat şi tăcut pâna la Bourg.

Cel mai mare show galinaceu din lume se ţinea la Parc? des Expositions, la marginea oraşului Bourg. Aici, în aces complex expoziţional modem, cu pavilioane enorme înconjurate de hectare de parcare, te-ai fi aşteptat să dai pest cine ştie ce convenţii de afaceri sau târguri care promoveaza ultimele progrese în tehnologia combinelor agricole. Era departe de lanurile unduioase de la ţară şi părea oricum un decor nepotrivit pentru o întâlnire între fermieri, cu tot cu păsările lor.

în drum spre biroul de informaţii, Régis încă mai afişa | aeml melancolic al omului care a pierdut un prânz pe cinste.

O doamnă eficace şi amabilă ne-a pus la curent cu detaliile evenimentului. Acea dupâ-amiază, ne informă ea, era dedicată mai mult formalităţilor de deschidere, urmată de o discuţie publică la care vor participa o serie de persoane influente din Industriile locale. Şi seara, bien sûr, va avea loc dineul oficial.

Régis mă privi cu coada ochiului şi apoi, pe un ton de o politeţe glacială, se întoarse către femeie.

- Şi puii, madame? Când ne putem aştepta să vedem puii?

Madame îi înmânâ un dosar.

- Aveţi totul aici, a explicat ea. Puii înscrişi în concurs vor fi expuşi în săli între orele patru şi

jumătate şi şapte mâine-dimineaţâ. Juriul se reuneşte la ora şase treizeci şi va demara jurizarea la ora şapte. Uşile se deschid pentru public la ora zece. Atunci, monsieur, veţi putea vedea puii.

- Ah, bon, zise Régis, aruncându-mi altă privire piezişă. Abia mâine-dimineaţă la orele zece vom putea vedea puii. Merci, madame.

Am petrecut şi dupâ-amiezi mai plăcute decât cea care a urmat. Tovarăşul meu era însăşi esenţa reproşului, din fericire pentru mine, mai mult în linişte. Dar nici nu era nevoie să vorbească; prânzul ratat - prânzul ratat degeaba -rămăsese undeva între noi ca un soi de a treia persoană. în efortul de a-i distrage atenţia lui Régis de la plăcerile carnale, l-am dus să vizităm împreună un punct de atracţie local aflat la marginea oraşului, biserica de la Brou, clădită în secolul al XVI- lea, o bijuterie a arhitecturii gotice, numai pentru a descoperi că era închisă pentru renovare. Abia când am traversat strada pentru a consulta meniul din faţa

restaurantului de acolo, Auberge Bressane, mi-a revenit în urechi un murmur surd, semnul unei mai bune stări de spirit. Mi-am zis că era timpul să mă revanşez.

- îmi pare râu pentru azi-dimineaţâ, am zis. N-am plănuit lucrurile cum trebuia. Măcar lasă-mă să-ţi fac cinste cu ci astâ-seară.

Régis s-a prefăcut că nu m-a auzit.

- Văd că recomandă să începem cu picioruşe de broasci Murmurul reîncepu, ceva mai înteţit ca

înainte. Ave: perspective luminoase. Ar fi interesant să comparăm guşi lor cu cel de pui - în Bresse trebuie neapărat să comanzi pui nu crezi? Părea că am fost iertat.

Ne-am petrecut tot restul după-amiezii explorând oraşu Bourg. Eu eram în stare să cumpăr pui pe loc, dar Régis m-ai sfătuit să aştept până a doua zi, când, aşa cum fusese: informaţi, nu vom duce lipsă de păsări de prima mână din care să alegem după placul inimii.

Aşa că am plecat să cumpărăm ilustrate, descoperind în acest chip că Bourg-en-Bresse îşi ia în serios rolul de capitală galinacee a lumii. Aproape prin toate locurile pe unde ajung turiştii, de la Miami la Monte Carlo, cartea poştală preferata pare să fie o vedere panoramică cu şase fese perfect conturate, perfect bronzate, aparţinând unor tinere domnişoare ,înveşmântate“ în nişte

chiloţei tanga care ne urează ,$alutări din

mai tradiţionale, dar nu prea transmite adevăratul spirit al locului (singura excepţie fîinc Miami,

o vedere

poate). în Bourg, însă, nu încape îndoială că e de aşteptat ca vizitatorul să trimită acasă

cu găini. Cea mai bine vândută se pare că este o ilustrată înfăţişând trei păsări grăsune şi viu colorate - una albastră, una albă,si una roşie - cu menţiunea că puii de Bresse sunt beneficiarii unui AOC, sau Apppellation d’Origine Contrôlée, o distincţie pe care nici cele trei domnişoare bine dotate nu o pot revendica.

“.

Presupun că e o schimbare faţă de peisajele ceva

Onoarea a fost confirmată oficial în 1957, la aproape patru sute de ani de la prima înregistrare în arhivele din Bresse, şi nota că puiul produs local se bucură de o belle notoriété. Peste ani, s-a dezvoltat în renommée mondiale, sau o reputaţie mondială, o reputaţie păstrată cu gelozie protectoare.

Calificările sunt extrem de stricte. în primul rând, fiecare pui care-şi merită această Appellation trebuie să aibă un uspect exterior patriotic, în culorile tricolorului Franţei:

• Picioare albastre. Dar nu orice nuanţă de albastru; picioarele trebuie să aibă sclipirea palidă a oţelului albastru. Şi pe gheara dreaptă trebuie să aibă un inel de aluminiu, marcat cu numele şi adresa fermierului care a crescut pasărea.

• Penaj alb în totalitate, fără urmă de fulgi roşcaţi, culoarea obişnuită a găinilor de rând.

• Creastă roşie ca sângele. în cazul cocoşului, încreţiturile crestei trebuie să fie îndeajuns de bine dezvoltate pentru a conferi aspectul dorit de virilitate.

în plus faţă de ansamblul albastru, alb şi roşu, fiecare exemplar trebuie să aibă pielea fină, structură osoasă delicată şi, conform exprimării oficiale, o came onctuoasă. (Sunt convins că Bresse e plin de bărbaţi care s-au specializat în judecarea cămurilor onctuoase). Există reguli chiar şi pentru greutatea minimă: 1,5 kilograme (3,3 livre) pentru puiul

standard, 2,1 kilograme (4,6 livre) pentru poularde, sa exemplarele ceva mai dolofane, şi 3,8 kilograme (8,4 livre) pentru clapon.

Toate aceste statistici şi multe asemenea se găseau în dosarul pe care îl primiserăm la complexul expoziţional şi pe care îl consultam la un pahar înainte de cină. îmi era limpe' că informaţiile aveau un efect pozitiv asupra dispoziţiei prietenului meu.

- Vezi? îmi tot repeta Régis pe măsură ce descoperea din ce în ce mai multe dovezi că mult iubita

lui Franţa conduce în lume în topul puilor de luxe. Grija, atenţia la detalii, rafinamentul. Există ceva similar în Marea Britanie? în America? Nu-mi dădea nicio şansă să răspund. Sigur că nu.

îmi închipui că mulţi l-ar considera pe Régis şi şovinismul său neostenit puţin cam greu de digerat, dar mie îmi place entuziasmul lui, oricât de părtinitor ar fi el. N-am mai întâlnit pe cineva care să combine pasiunea şi 1 cunoaşterea - ca să nu mai pomenesc de lăcomia fârăjl margini - când vine vorba de gradul corect de mucegâire al 1 unui sortiment de brânză sau de temperatura ideală la care 1 trebuie servita ciorba de burtă. în acelaşi timp, criticile la I adresa a ceea ce el consideră mâncare şi gastronomie de calitate inferioară (cu alte cuvinte, aproape tot ce nu e originar din Franţa) sunt inventive şi adeseori amuzante, ! chiar dacă mustesc de prejudecăţi. Să-1 auzi cum denunţă cheeseburgerul sau metoda englezească de a prepara varza de Bruxelles înseamnă să asculţi un asasin gastronomic în toată splendoarea lui. M-am gândit adesea că ar fi un critic de restaurant extrem de feroce. în acea seară însă, critica era 1 departe de el. Starea lui se îmbunătăţise într-atât după două pahare de şampanie, încât la restaurant m-am trezit cu un Régis binedispus, fredonând încet în timp ce arunca priviri In jur.

Auberge Bressane e poziţionat la capătul superior al «carii, între un simplu bistro şi acele localuri mai sofisticate, recompensate cu stele în ghidul Michelin. Lumina e una umbientală, damascul feţelor de masă e gros, bogat, ulmosfera este una relaxată şi confortabilă; bărbaţii pot să-şi dea jos haina şi să îşi atârne şervetul la gât, prins de guler, fără teamă că ospătarul, sensibil la asemenea faze, va Ntrâmba din nas sau va ridica din sprâncene.

După câteva minute de indecizie plăcută, am comandat umândoi aceleaşi mâncăruri: picioruşe de broască, urmate de pui, cu vin alb şi roşu de Burgundia, din podgoriile aflate de cealaltă parte a autostrăzii. Când ne-au fost aduse sticlele la masă, am observat că pe etichete nu era niciun fel de avertisment pentru sulfiţi.

- Oh, Dumnezeule mare, nu, exclamă Régis. Nu aici, în Franţa. Nu în Burgundia. Pe de altă

parte, nimeni nu ştie ce trebuie să adauge, obligaţi prin lege, când vor sâ-1 trimită în America.

Ridică paharul la lumină şi studie culoarea palidă de Meursault. Ceea ce-mi aduce aminte

plimbă prin gură o înghiţitură de vin înainte să-şi vâre mâna în buzunar. Am decupat asta pentru tine, zise el, netezind o tăietură de ziar pe masă şi întinzându-mi-o. M-am gândit că e un semn al vremurilor în care trăim.

îşi

Era o reclamă. Un bărbat cu părul încărunţit îmbrăcat în cowboy- cămaşă în carouri, pălărie cu boruri largi, riduri bine plasate pentru autenticitate - remarca faptul că McDonald’ s, acea instituţie mai americană decât oricare alta, servea acum numai came de pui crescut organic în toate

restaurantele sale din Franţa. Momentul apariţiei reclamei era semnificativ: tocmai se stinsese un

scandal imens în Belgia în jurul alimentelor infestate, inclusiv carnea de pui, în vreme ce dincolo de Canalul Mânecii, englezii, perfizi ca întotdeauna, târau Franţa prin tribunale pentru câ refuzase carnea lor de vită de teama bolii vacii nebune, la vache foile. Una peste alta, acestea erau vremuri dificile pentru ţara lui Brillat-Savarin 1 şi Escoffier 2 şi se impunea vigilenţă crescută pentru a se asigura câ străinii vicleni nu reuşeau să-i facă pe cetăţenii francezi creduli să cumpere hrană suspectă. Cowboy-ul era aici ca să îi reasigure pe francezii amatori de McDonald’s că standardele galice corecte se menţin în vigoare.

L-am întrebat pe Régis dacă a fost vreodată la McDonald s. S-a uitat la mine de parca eram deranjat mintal, apoi a clătinat din cap.

- Moi? îmi zise el. Nu m-aş duce, e o chestiune de principiu. Ştii care este durata medie a unei mese la McDonald’ s? Şapte minute şi jumătate! Şi ei se mândresc cu asta! Este un afront pentru digestie. Nu, n-ai să mâ vezi într-un McDonald’ s - deşi, ca sâ fiu cinstit, am auzit lucruri bune despre cum fac pommes frites. Am văzut cum îi palpită narile, apoi cum întoarce capul. Ah, iată şi picioruşele de broască.

Chelneriţa noastră ne-a aranjat dinainte ce era esenţial: J două farfurii pline, aburinde; castronaşe cu apă cu lămâie |

Jean Anthelme Brillat-Savarin (1755-1826), avocat şi politician francez care Şi -8 câştigat faima de gastronom şi adept al epicurismului, autorul lucrării §

Fiziologia gustului.

^ Auguste Escoffier (1846-1935), maestru bucătar, restaurator şi scriitor francez care a popularizat şi a actualizat metodele culinare tradiţionale franceze, (n.tr.) j

Lecţii de franceză | 85 pentru spălatul mâinilor la final; un coşuleţ cu pâine. Picioruşele aromate fuseseră sotate cu usturoi, apoi presărate cu pătrunjel verde tocat. După ce ne-a umplut din nou paharele şi ne-a avertizat câ farfuriile erau mai mult decât fierbinţi, tânâra noastrâ ospătăriţă ne-a urat bon appétit. Régis s-a aplecat ca sâ inhaleze aroma şi, luând o bucata de pâine, trase o pulpâ la marginea farfuriei, pe care o ridica apoi cu grija ca să o examineze mai bine.

— Englezii nici nu ştiu ce pierd, declara el, rupând cu dinţii carnea de pe os şi mestecând gânditor. Sau le e frica de boala broaştei nebune? Se şterse la gurâ cu şervetul şi dădu din cap. Mda, cred câ asta e la mijloc.

Cu încrederea pe care mi-o dădea statutul de membru oficial al frăţiei degustătorilor de pulpe de broască din Vittel, m-am delectat cu primele picioruşe - fragede, aproape crocante, cu gustul simplu al pătrunjelului impunător peste usturoi. Delicios. De ce nu mănâncă englezii aşa ceva? în mod cert avem clima potrivita pentru broaşte, umeda şi rece. Dar apoi mi-a trecut prin cap că poate noi avem o aversiune naţională faţă de mâncatul creaturilor care sar sau se târăsc pe pământ.

- Nici melcii nu sunt mai atractivi pentru noi, am observat eu.

- A, melcul e altceva. Régis sugea carnea de pe oscior cu o mină gânditoare. Scopul sâu în

viaţă este sâ fie un vehicul pentru usturoi — e bun şi el, de unul singur, dar îi lipseşte fineţea broaştei. Şterse farfuria cu un colţ de pâine, îşi spălă degetele în castronul cu apă caldă şi îşi turnă vin. Crezi câ toţi oamenii de aici au venit pentru expoziţie?

M-am uitat în jurul meu sâ văd dacă identific vreun magnat al industriei cărnii de pasăre, poate cu un fulg uitat pe mâneca hainei, dar mesenii păreau să fie o adunătură tipic franceză de prieteni şi familii ieşiţi sâmbăta în oraş. Erau şi câţiva copii care înfulecau cu poftă mâncarea de oameni mari, având dexteritatea unui adult şi încă o dată am fost uluit de comportamentul exemplar al copiilor francezi la restaurant: fără urlete, fără crize, fără ţipete asurzitoa cerând trei feluri de îngheţată. Nu încetez să mă minunez de răbdarea lor. Două ore la masă trebuie să pară o etemita pentru un copil de şapte ani.

Ca întotdeauna, Régis avea răspunsul.

- Vin îndoit cu apă, îmi spuse el, acesta este secretul Are un efect calmant asupra celor mici. Ca

să nu mai zic că este mai sănătos decât băuturile acidulate, dulci. Eu am fost crescut de la şase ani cu Côtes du Rhone diluat şi ia uită-te la mine. îmi zâmbi din celălalt capăt al mesei, cu faţa rotofeie îmbujorată şi ochii scăpărători. Dumnezeu ştie cum o fi arătat ficatul lui, dar pe dinafară era întruchi-j parea sănătăţii.

Vinul roşu, un Côte de Beaune din Jadot, a fost privit, ( adulmecat, plimbat prin gură - interogarea sticlei 11 , în cuvintele lui Régis - şi declarat a fi excelent. Şi apoi am zărit cum puiul nostru îşi croieşte drum spre masa la care stăteam, 1 purtat pe platouri de ospătăriţă şi protejat de domuri mari de argint, pe care fata le-a ridicat cu afectare.

- Voilà, messieurs - poulet de Bresse à la crème. Fata îl privi pe Régis zâmbind, în vreme ce

acesta se aplecă asupra farfuriei sale şi, fluturând încurajator din mână, inspiră aburii care se ridicau din pui. Rămase o clipă cu nasul deasupra farfuriei, inhalând profund, apoi dădu de două sau trei ori din cap înainte de a o priviri pe fată.

- Mademoiselle, dacă se poate, spuneţi-mi câte ceva despre reţetă. Făcu un semn cu arătătorul spre ospătăriţă. Fireşte, fără a dezvălui secretele bucătarului, doar ingredientele principale. Ceea ce fata şi făcu, detaliile fiind punctate de un ocazional ,Ah, da“ sau ,Desigur" murmurate de Régis.

Mai întâi se aruncă în tigaie un cub generos de unt, urmat de pieptul şi pulpele de pui, o ceapă mare tăiată în sferturi, vreo zece-douăsprezece champignons de Paris -ciupercuţe albe, cu pălărioară compactă - vreo doi căţei de usturoi en chemise, pisaţi, dar nu curăţaţi şi un bouquet garni de ierburi aromatice. Când puiul se rumeneşte, prinzând o culoare aurie, în tigaie se toarnă un pahar mare de vin alb şi se lasă să scadă, apoi se adaugă jumătate de litru de crème fraîche. Carnea se mai lasă pe foc încă treizeci de minute, sosul este strecurat printr-o sită fină, mâncarea asezonată după gust şi gata masa.

După ce ne dădu de înţeles că reţeta e la fel de uşor de preparat ca un sandvici, ospătăriţa se întoarse la bucătărie.

Am căzut amândoi de acord, puiul era un triumf. Ca şi la picioarele de broască, carnea era moale şi fragedă, suculentă, încât aproape că se topea în gură, dar cu un gust mai definit, de o consistenţă untoasă ca şi smântână în care fusese gătită. Am mâncat în ritmul învechit, ca în epoca pre-McDonald’s -încet, bucurându-ne de fiecare îmbucătură, neschimbând aproape nicio vorbă. Ce mai era de zis decât să-i dea Domnul sănătate bucătarului?

Când a revenit ospătăriţa noastră, n-a mai găsit decât două farfurii sclipitor de curate.

- Aşadar, v-a plăcut le poulet?

într-adevâr, ne-a plăcut mult. Onctuos era singui cuvânt pe măsură. Am rugat-o să transmită felicitările noastre măcelarului cu care lucrează, bucătarului şi, dată fiind starea noastră de spirit plină de efuziune datorită vinului de Burgundia, tuturor celor care au fost implicaţi.

- Şi cum le-aţi găsit în comparaţie cu picioruşele de broască?

Régis se lăsă pe speteaza scaunului, unind buricele degetelor într-un gest meditativ, în vreme ce se gândea la un răspuns pe măsură.

- Hai să zic în felul următor, începu el. Este exact ca diferenţa dintre un vin foarte bun şi un vin de colecţie.

Ospătăriţa înclină capul şi ridică din umeri.

- C’est normal, a zis ea. Până la urmă, puiul are appelation contrôlée. Pe când broasca,

indiferent cât de merituoasă, rămâne doar o broască. A debarasat masa de farfurii si ne-a sugerat o branza locala ,Bleu-de Bresse,care să acompanieze ce mai rămăsese din vin.

Brânza, cu un miros pregnant şi îndeajuns de cremoasă cât să ungă cerul gurii şi să pună în valoare vinul, l-a făcut pe Régis să atace imul dintre subiectele lui preferate: importanţa de a mânca o anumită mâncare la momentul potrivit din an şi în locul potrivit. Căpşuni de Crăciun, mistreţ în iunie şi orice alt deliciu exotic care poate fi obţinut oricând prin metodele modeme de conservare -erau respinse toate cu o mişcare a paharului. Astea sunt bune în supermarket, susţinea el. Dar un gurmand adevărat (fără îndoială, un francez) mănâncă numai alimente specifice sezonului. Şi dacă e norocos, aşa cum eram noi în acea seară, mănâncă specialităţile locale chiar acolo unde ele sunt produse.

Toate acestea ar avea sens, i-am mărturisit, atâta vreme cât gurmandul nostru beneficia de timp şi de resurse nelimitate ca să îşi urmeze apetitul prin toată ţara. Dar de Îndată ce am zis asta, am realizat că ar fi fost mai bine să-mi lin gura. Régis se aplecă în faţă, cu ochii scăpărând la lumina lumânării.

- Asta e! spuse el. Asta trebuie să facem - un Tour de France gastronomic. închipuie-ţi: toate

cotloanele ţârii ûsteia, unde sunt produse cele mai minunate mâncăruri din lume, iar noi ne-am

putea afla acolo la moment juste pentru sparanghel, pentru mielul de primăvară,

pentru stridii

Pe

chipul lui se aşternu o expresie visătoare, pierdută, expresia unui om care

contemplă o călătorie iminentă în paradis şi doar oferta unui pahar de Calvados mai reuşi să-l readucă cu picioarele pe pământ. Jumătate de oră mai târziu, în drum spre hotel, prin aerul rece

şi

aspru de decembrie, Régis încă mai îndruga ceva despre limbi de ciocârlie şi trufe.

A

doua zi dimineaţa a venit şi momentul adevărului pentru cele mai nobile păsări din Franţa. Eu

şi

Régis ne-am înfiinţat la Parc des Expositions chiar în momentul în care se deschideau uşile şi

ne-am trezit purtaţi înăuntru cu primul val de entuziaşti. Două spaţii vaste fuseseră dedicate expoziţiei şi o inspecţie sumară ne-a arătat că unul era dedicat vietăţilor, celălalt, dimpotrivă, lucrurilor moarte. Atraşi de zgomotul de piuit, am pătruns mai întâi în sala celor vii. în spaţiul central fuseseră amenajate o serie de grădiniţe cu gard, decorate cu pietre, frunze şi iarbă artificială; pe marginea perimetrului erau standuri cu răcoritoare pentru cei însetaţi.

Régis îşi frecă mâinile când zări zecile de mese pe care erau etalate şunci afumate, câmaţi, brânzeturi, pâine de ţară, pâtés şi o selecţie de vinuri aduse din diverse colţuri ale ţării de la Champagne din nord, până la Châteauneuf din sud, vinul galben din Jura alămii de Beaujolais şi vinuri mai grele de Burgundia. Un om lacom şi lipsit de principii, c« observă el cu o mină pioasă, ar putea bea şi mânca extrem de bine fără să scoată din buzunar nici măcar un cent, profitând doar de mostrele gratuite puse la bătaie.

Am reuşit sâ-1 scot de lângă un câmat îndesat de mărimea unui biceps de halterofil şi l-am tras spre locul îngrădit şi încălzit rezervat puilor. La prima lor ieşire în public, puii agitaţi scurmau pe jos şi piuiau destul de tare cât să acopere bâzâitul prelegerilor de dimineaţă care se revărsau prin sistemul de sonorizare. O serie de panca fixate în iarba artificială ne informau despre viaţa pe care o vor avea aceste păsări. După cinci săptămâni petrecute în poussinières cu centrală termică, puii de găină erau lăsaţi în aer liber, fiecare pasăre beneficiind de cel puţin zece metri pătraţi de pajişte, petrecându-şi de la nouă până la douâze şi trei de săptămâni hrănindu-se cu mâncare natural (viermişori, insecte, moluşte mici) suplimentată cu mălai, grâu şi lapte. Lunile petrecute pe câmp erau urmate de o perioadă de îngrăşare, puii fiind ţinuţi în cuşti încăpătoare de lemn, unde primeau două mese pe zi. Aparent, acesta era secretul cărnii onctuoase.

Am putut vedea rezultatele acestui stil privilegiat de viaţă într-o hală învecinată. Probabil vă este greu să vă imaginaţi un pui-vedetă, dacă nu aţi mai văzut aşa ceva, dar ce-am văzut acolo era pe aproape: păsările aveau penajul alb ca zăpada, crestele roşii, ochişori strălucitori ca nişte mârgeluţe

Lecţii de franceză \ 91 şi, bineînţeles, aristocratele picioare albastre. Păşeau încet şi Nolemn; se opreau la fiecare pas, rămânând cu o gheară în aer, de parcă ar fi mers în vârful picioarelor pe o pojghiţă de gheaţă gata să se rupă sub ele. Fiecare pasăre purta la piciorul stâng inelul de aluminiu ştanţat cu numele şi adresa crescătorului. Nu exista nici cea mai mică şansă ca puiul de Bresse să traverseze strada şi să se piardă în anonimitate de cealaltă parte.

Am auzit ceva ce suna a luptă între câini; am luat urma zgomotelor şi am descoperit că expoziţia nu se rezuma doar la pui de găină. Vreo cinci curcani, nişte bestii de aproape un metru înălţime, magnifice în penajul lor de culoare neagră, se lamentau în gura mare - poate motivul era proximitatea incomodă a Crăciunului -, scuturând indignaţi din mărgele de fiecare dată când dădeau glas nemulţumirilor. Colierele de perle le mai lipseau ca să poată fi luaţi drept ducese

văduve ce deplâng standardele în decădere ale Camerei Lorzilor. Scoteau nişte lătrături ciudate, nicidecum uguitul liniştitor la care m-aş fi aşteptat; păreau mai mult o haită de terieri gălăgioşi.

Régis dispăruse fără urmă şi am plecat să-l caut prin mulţime. Am dat peste fermieri şi crescători de păsări, oieri şi viticultori, unii la costum şi cravată, stângaci în hainele acestea care nu-i prindea, obişnuiţi fiind cu salopeta de lucru. Din când în când îmi sărea în ochi o imagine fugară, şic -femei în taioare elegante de tweed, cu bijuterii artizanale, machiate îngrijit, cu pantofii lustruiţi, uneori cu o pălărioară fercheşă pe cap, cu o pană de fazan prinsă sub panglică. Şi mai apoi o imagine desprinsă parcă din secolul al XIX-lea -un grup de bărbaţi şi femei în costum bressane tradiţional:

vestă şi nădragi, rochie lungă, bonetă şi saboţi, tropăind într-unul din colţurile sălii.

M-am ţinut după ei, i-am urmărit cum îşi aranjează 1 bonetele şi îşi acordează instrumentele rudimentare care semănau cu nişte rachete de tenis acustice. Aliniindu-se în perechi, au început să se învârtă în jurul sălii pe ritmul menuetului lor rustic, punctând linia melodică cu chiote

I ascuţite şi tropăit de saboţi. Mi-a venit în minte un dans, the ' funky chicken, care a fost la modă prin anii 1960. Probabil j asta era varianta originală, am conchis eu.

- A, aici erai, am auzit o voce în spatele meu şi m-am ; întors. Régis stătea rezemat de taraba

unui stand, cu un pahar , într-o mână şi o felie de câmat în cealaltă. începusem să-mi j fac griji pentru tine. Mi-am imaginat că ai fost prins de 1 vreunul dintre curcanii de acolo. Nişte adevărate brute, nu? I Uite, ia un pahar cu vin ca să-ţi mai vii în fire. M-a luat de j braţ. Şi pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai uita la ceas. Aici nu suntem în Anglia.

Eu nu mă pot abţine, chiar şi după atâţia ani. De vină este reflexul englezesc, format în vremea legilor privind I acordarea de licenţe, când crâşmele aveau program strict şi alcoolul era permis numai în conformitate cu prevederile \ guvernului.

- Poate doar un păhărel, am cedat eu. Régis 1 încuviinţă, îmi întinse un pahar de Beaujolais pe masă şi 1 am băut amândoi în tăcere preţ de câteva minute, privind mulţimea.

Dansatorii cu saboţi, îmbujoraţi la faţă din pricina fl efortului, îşi luaseră o pauză. Pe o scenă ridicată în mijlocul I sălii, o suită de amatori de galinacee au trecut cu rândul pe la 1 microfon, discutând penajul şi consistenţa onctuoasă a cărnii, j #mintindu-ne tuturor de Ie grand prix:

câştigătorul marelui premiu avea să plece acasă cu o vază de porţelan de Sèvres, donată chiar de preşedintele Franţei. în schimb, preşedintele va primi un clapon care, dacă era să îi dau crezare lui Régis, nu încăpea îndoială că va primi la Légion d’honneur, postum, fireşte.

- Şi de ce nu? adăugă Régis. Doar i-au dat una şi lui Jerry Lewis.

Mi-am dat seama că Régis era gata să se oprească aici pentru restul dimineţii, cu cotul sprijinit confortabil de bar, cu mâna ocupată cu un alt pahar de Beaujolais. Acum era momentul dacă voiam să văd şi restul expoziţiei. Cu un oftat dramatic, se lăsă până la urmă condus în pavilionul dedicat păsărilor tăiate.

Aici ni se deschise o privelişte uluitoare. Rând după rând de cadavre imaculate - ni s-a spus că erau peste o mie în total -erau expuse pe mesele lungi ce se întindeau de la un capăt al pavilionului la altul. Membrii publicului defilau în linişte prin dreptul meselor, cam aşa cum se întâmplă cu participanţii la orice înmormântare, păstrând un ton discret, reverenţios în timp ce comentau atenţia şi îndemânarea extraordinară investite în această prezentare.

Fiecare pui de găină avea propriul giulgiu din ceea ce părea a fi muselină albă de cea mai bună calitate, cu picioarele împreunate sub stomac; materialul era înfăşurat strâns în jurul carcasei, încât aceasta semăna cu o pernă ovală, netedă - dar ce mai pernă - cu gât şi cioc la unul din capete. Penele de pe gâtul păsării nu fuseseră smulse, lăsate special pentru a forma un fel de guler pufos, ca de nea; opera de artă astfel obţinută - căci aşa arăta pentru mine - fusese apoi pusă pe un suport alb.

Păsările fuseseră aranjate după gen şi rasă. Puii purii panglici subţiri, de un roz palid, legate în fundă pe pie] claponii purtau albastru; curcanii aveau o eşarfă mai lată, stacojie. însă toate exemplarele etalau la vedere medaliile roş-alb-albastre ale oraşului Bresse. Nicio mumie din Egiptul antic nu cred că a fost mai elegant pregătită pentru întâlnii cu eternitatea decât păsările acestea. Am sfârşit prin a avea senzaţia că mi-ar fi greu să le mănânc. Mai degrabă le vedeam puse în ramă.

La o măsuţă ceva mai retrasă era aşezată o doamnă 1 respectabilă, cu părul alb, care ţinea un pui mort în poală şi tocmai făcea o demonstraţie de prestidigitaţie exemplificând aspectele mai tehnice ale creării unui astfel de hamaşament. A ţinut să sublinieze că mişcările prin care obţinea cusăturile] atât de fine trebuiau să fie comme le lacement d’ un corset ] sau, pentru cei care nu erau tocmai familiarizaţi cu corsetele,! ne puteam găsi inspiraţia în goblenuri. Odată încheiată partea I de cusut, puiul trebuia pus în apă rece. Scopul era ca pânza de bumbac să intre la apă şi astfel învelitoarea să se întindă, ne-a explicat ea, în acelaşi timp strângând carcasa, fapt ce se pare că făcea adevărate minuni pentru aspectul neted al pieliţei. Şi nu pentru prima oară m-am trezit fascinat de atenţia galică pentru detalii, atunci când era vorba de satisfacerea stomacului.

în acea dupâ-amiază, în drum spre Bourg, Régis mi-a descris tot ceea ce am văzut cu vădită şi exagerată plăcere, făcând multe paranteze şovine. Nicăieri în lume nu ai putea găsi asemenea pui nobili, atât de nobil trataţi. Fusese demonstrată încă o dată supremaţia franceză. Ce noroc pentru mine, un străin, să trăiesc în ţara binecuvântată de Dumnezeu. Şi aşa mai departe, şi mai departe, tot aşa.

După jumătate de oră în care am ascultat stoic ciripeala lui, îmi era de ajuns şi m-am gândit că venise momentul sâ-i amintesc lui Régis de o legendă pe care francezii nu au reuşit Nă o uite, cel puţin nu până acum.

Istoria spune că bogăţiile Franţei erau invidiate de toţi vecinii săi, celelalte ţări europene. Până la urmă, geloase pe această ţară atât de privilegiată, ţările vecine s-au adunat la un loc, într-unul din rarele momente de unitate, şi s-au decis Nă îşi trimită solii la Dumnezeu ca să protesteze.

- I-ai dat Franţei ce e mai bun, au zis ei. Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, munţi şi văi

fertile, soarele din sud şi iernile din nord, o limbă de o frumuseţe nepă-mântească, bucate fine,

cel mai bun unt şi ulei de măsline, cele mai variate şi productive vii de pe tot pământul, mai multe feluri de brânzeturi decât sunt zile într-un an - tot ce şi-ar putea dori un om, şi toate într-o singură ţară. E cinstit aşa? Asta să fie dreptatea divină?

Dumnezeu le-a ascultat plângerea, cântărind bine cele auzite. Reflectând la tot ce-i fusese reproşat, Dumnezeu s-a văzut nevoit să admită că protestatarii aveau dreptate. Era foarte posibil ca El să fi fost prea mărinimos - poate mult prea generos - cu acest petic de pământ numit Franţa. Şi aşa, ca să compenseze toate acele avantaje, Dumnezeu i-a zămislit pe francezi. Celelalte ţâri europene au plecat acasă fericite. Se făcuse dreptate.

Régis a pufnit, un gest neîncrezător, elocvent, tipic francezilor.

- Foarte drôle, n-am ce zice. Bănuiesc că asta le place englezilor, cu umorul lor specific.

- De fapt, povestea mi-a fost istorisită de un prieten neamţ. Şi lui i s-a părut un banc bun.

Pufni din nou.

- Păi şi la ce sâ te aştepţi din partea unuia care se îndoapă cu găluşte şi sauerkraut? îşi lăsă spătarul scaunului pe spate şi se întinse ca sâ doarmă. Până şi sforăiturile lui aveau ceva fudul. Habar n-am de ce-1 plac atât de tare.

1

Administraţia Federală pentru Alimente şi Medicamente din SUA

Dragoste la prima aromă

Dragoste la prima aromă Contrar credinţei populare, la bărbaţi dragostea nu trece neapărat prin stomac. Nasul

Contrar credinţei populare, la bărbaţi dragostea nu trece neapărat prin stomac. Nasul bărbatului poate fi la fel de susceptibil şi drept dovadă nu trebuie să căutăm mai departe de bunul meu amic, Sadler. Ca şi mine, Sadler este un englez care a ales să trăiască în Franţa. Ca şi mine, e scriitor. Şi tot ca mine, Sadler are o slăbiciune pentru tot ce e franţuzesc, mai ales dacă e prezentat într-un pahar sau pe o farfurie.

Povestea noastră începe undeva în portul Dieppe. Feribotul care traversează canalul în fiecare zi tocmai trăsese la ţărm, întorcându-se din Anglia; o siluetă înaltă, decisă se grăbeşte să coboare pe mal. Acesta era Sadler, încântat că se reîntoarce în ţara lui adoptivă şi având mare chef să

sărbătorească evenimentul. Dar cum şi, mai ales, cu ce? C străbatea el străzile din Dieppe, cu stomacul strâns de foam privirile îi fură atrase de o vitrină voluptuoasâ, plină de tot soiul de brânzeturi - o adevărată orgie, în forme şi culo variate, în geamul unei épicerie fine. Chiorâitul stomacul s-a înteţit. Simţind o dorinţă copleşitoare pentru gus' autentic al Franţei, se hotărî să investigheze.

Se spune că în Franţa există mai multe tipuri de brân decât numărul zilelor dintr-un an - de toate consistenţele, de la sfărâmicioasă la aproape lichidă, de toate aromele, de la brânzeturile iuţi la cele de-o subtilitate cremoasâ; brânză de vaci, brânză de capră, de oaie; brânzeturi asezonate cu ierburi aromatice, împestriţate cu piper, marinate în ulei de măsline, învelite în coajă de brad. Să alegi un singur fel de brânză dintre atâtea sortimente este, pentru majoritatea, mică provocare. Dar nu şi pentru Sadler; sau cel puţin nu de această dată. Odată ajuns în magazin, nările lui au prins a adulmeca şi a cerceta boarea aromatică invizibilă ce anin" deasupra galantarelor cu brânzeturi. Cu capul plecat şi cu ochii pe jumătate închişi, cu nările fremătând, englez nostru s-a simţit atras ca de o forţă a destinului spre un buchet cu totul şi cu totul special. Mirosul unic emana dintr-u disc bombat, de un portocaliu-roşcat, strâns în cinci chin; de papură: o brânză originară din Livarot, cunoscută admiratorilor drept le colonel (din cauza celor cinci trese) şi avân J reputaţia de a fi unul dintre sortimentele cu cel mai pătrunzător miros din lume.

Sadler se îndrăgosti pe loc. Cumpără roata de brânză, o scoase în oraş la prânz şi apoi o duse cu

maşina până la Paris. Cu fiecare kilometru, le colonel îşi făcea din ce în ce mai mult simţită prezenţa, dar asta era o adevărată simfoni

Lecţii de franceză \ 99 pentru nasul lui Sadler şi probabil a reprezentat sursa fanteziilor ce aveau să urmeze.

Anul trecut, această întâmplare cu brânza a fost consemnată de Sadler într-un caiet de memorii

pe care le scria despre experienţele sale ca englez la Paris. Nu trecu mult şi autorul primi un apel telefonic din Livarot. Un domn plasat foarte sus pe scara ierarhică a brânzeturilor din regiune citise cartea şi fusese de-a dreptul încântat să descopere un udmirator atât de avid al micuţului Livarot, cu ce are el mai bun. Iar din moment ce cartea a fost scrisă în limba franceză şi a apărut pe listele de bestselleruri din Franţa, publicitatea naţională pentru oraş era mai mult decât asigurată. Pentru Livarot, asta era un adevărat coup şi încă unul care merita

o recunoaştere oficială. Nimic în afară de cea mai înaltă onoare în acest caz. Ar fi de acord

amabilul Monsieur Sadler să fie sponsorul oficial al festivalului anual de brânzeturi din Livarot şi

să devină chevalier de fromage, prin alegere extraordinară?

Cum ar fi putut refuza? Să fii răsplătit pentru că mănânci este un vis ce rareori se transformă în realitate pentru unii ca noi, iar Sadler nu a pregetat să accepte. M-a sunat imediat să-mi dea vestea cea mare.

- O să ajung pe panoul de onoare al brânzei, îmi zise el. Primesc şi o medalie. Oraşul va petrece

un weekend întreg în sărbătoare. Pe străzi o să curgă râuri de vin şi o să lunece rotiţe de Livarot.

Fâ-ţi bagajele. Am nevoie de tine să-mi ţii trena.

Şi aşa se întâmplă că într-o dupâ-amiazâ toridă de august, într-o zi de sâmbătă, m-am trezit trecând cu maşina în viteză pe lângă căsuţele din bârne şi livezile nesfârşite ale Normandiei. Această regiune a Franţei acoperită cu păşuni înverzite, bogată în meri şi cirezi de vaci, înecată în smântână şi Calvados, era căminul războinicilor care au invadat Anglia sub Wilhelm Cuceritorul. (Un om care, în ciuda comportamentului agresiv, era evident un tată grijuliu şi generos. Când a murit, în 1087, a lăsat Normandia fiului cel mare, Robert. Celuilalt fiu, William Rufus, i-a dăruit Anglia. Din fericire pentru cei doi fraţi, pe vremea aceea nu existau taxe de succesiune.)

Invazia din ziua de astăzi este una în sens invers, englezii sunt cei care se stabilesc în fermele şi conacele normande, aducând cu ei marmelada şi obsesia lor pentru ziarele englezeşti, acele indispensabile instrumente ale civilizaţiei. Am ieşit la plimbare pe strada principală din Livarot şi mi-a fost dat să aud un glas vorbind în engleză - pe un ton ridicat, irascibil - şi lamentându-se de preţul practicat de chioşcul de ziare al oraşului la ediţia de ieri a lui The Times. Nu ştiu cum se face, dar nu-mi pot imagina un francez într-un orăşel englezesc plângându-se în gura mare de preţul ziarului Le Monde. Ce-i drept, nici n-ar găsi un exemplar din Le Monde într-un orăşel englezesc de provincie. Noi rămânem până la urmă tot nişte insulari. încă mă bântuie spiritul lui Jenkins,, fostul meu şef.

Mi s-a spus să mă întâlnesc cu Sadler în hotelul de la capătul străzii principale. Cum îl cunosc bine, m-am îndreptat direct către restaurantul hotelului, unde l-am şi găsit, încă la masă,

pregătindu-se pentru mărire cu un ultim pahar de vin şi mâzgălind ceva pe dosul unui plic.

- M-am gândit că ar trebui să ţin un mic discurs, îmi explică el, bătând cu degetul în plicul de

hârtie. Uite -adăugă, împingând spre mine o foaie de hârtie galbenă - aruncâ-ţi un ochi pe program cât termin eu de scris. Şi îşi reluă activitatea. Eu m-am apucat să studiez foaia tipărită.

în program găseai tot ce ai fi putut spera să găseşti la un târg de brânzeturi de o asemenea importanţă: un apéritif concert, fanfară, degustări de brânzeturi, degustări de cidru, degustări de Calvados, grătare în aer liber, un carusel şi un grandios bal de sâmbătă seara. Mai erau şi alte

două atracţii la care nu m-aş fi aşteptat. Chiar în acea după-amiază urma să aibă loc o licitaţie cu plic închis pentru patruzeci de umouillantes, cu alte cuvinte, de vaci gestante. Iar în cea de-

a doua după-amiază se ţinea un concurs în conformitate cu reglementările strict stabilite ale

cetăţenilor din Livarot, pentru a afla persoana care putea să mănânce cea mai mare cantitate de brânză într-o perioadă specificată de timp şi să obţină titlul de le plus gros mangeur.

Sadler termină de scris cu o înfloritură caligrafică.

- Gata. Eu o să fiu protagonistul evenimentului care urmează după vacile gestante, mă informă el. După ce se încheie ceremonia, putem trece la treabă. Autografe.

- Amândoi?

- Sigur că da. Vom fi instalaţi la o masă, undeva pe strada aceasta, cu tot confortul demn de nişte autori - avem cidm şi vin pe alese. E totul stabilit. O să-ţi placă, ai să vezi.

înainte să am ocazia să-i răspund, unul dintre organizatorii oficiali ai festivalului a venit la noi pentru a se asigura că Sadler era pregătit pentru clipa sa de glorie sau, poate, pentru a-1 împiedica să mai comande încă o sticlă de vin. Nu sunt sigur. Viitorul chevalier de fromage s-a lăsat condus spre locul decernării, iar eu m-am hotărât subit să aduc un omagiu maternităţii: un interludiu netulburat printre vaci era mai mult decât necesar înaintea agitaţiei din jurul principalului eveniment al dupâ-amiezii.

îmi plac vacile. Au ceva foarte liniştitor. Rareori le vezi grăbite. De departe, radiază seninătate aşa cum se mişcă agale, dând din coadă, placide şi pitoreşti. De aproape, imediat observi genele lungi, mişcarea repetitivă, eliptică a maxilarului când mestecă fânul şi, de obicei, noroiul uscat care le acoperă picioarele de la copite până la piept. Vacile din Livarot păreau însă că abia ieşiseră de la salonul bovin de cosmetică. în primul rând erau aliniate una lângă alta, într-un şir lung, impecabil, perfect ţesâlate. Pielea bâlţatâ le strălucea, copitele erau lustruite, iar ochii luminoşi. Era limpede că gestaţia le pria.

Cu excepţia foşnetului plicurilor de hârtie în care fuseseră puse ofertele, licitaţia a decurs în linişte. Vacile erau liniştite. Spectatorii erau şi ei liniştiţi. Livarot părea că se îndreaptă spre o dupâ-amiază plictisitoare. Dar pacea a fost brusc curmată de pârâitul microfonului şi de hârjâitul amplificat al cuiva care-şi dregea glasul. M-am luat după zgomote şi m-am îndreptat spre place Pasteur, unde Sadler era pe cale să fie imortalizat şi aproape că m-am trezit călcat în picioare de un grup de confrères care îşi croiau grăbiţi drum prin mulţime. îmbrăcaţi cu pelerine

şi pălării din catifea cafenie, cu medalii lucitoare prinse în piept, aceştia au urcat hotărâţi treptele unei platforme ridicate şi s-au aliniat ! pe două rânduri, de o parte şi de alta a doamnei primar din Livarot şi a englezului singuratic.

Departe de a părea emoţionat, Sadler se foia nerăbdător, sporovăind cu oricine era dispus să-l asculte, făcând din când în când cu mâna, ca o vedetă, celor din public, un om aflat în culmea gloriei şi care se bucura din plin de acest privilegiu.

Una dintre siluetele învăluite în pelerină făcu un pas înainte şi luă microfonul, cu notiţele gata pregătite, pentru a-1 prezenta lumii pe noul chevalier. Potrivit tradiţiei, pentru asemenea ocazii, cum fusese, bunăoară, cea din Vittel, prezentarea consta într-o combinaţie de laude şi indiscreţii defăimătoare. Cum îl cunoşteam bine pe Sadler, m-am gândit că avea să ne apuce seara cu încercarea asta de compromitere a caracterului său. Din nu se ştie ce motiv însă, amicul meu a fost lăsat să scape ieftin, cu doar câteva ,zgârieturi" aduse reputaţiei lui - păcate minore care n-ar fi meritat să ajungă nici măcar în paginile de scandal ale ziarelor locale. Apoi a început etapa iniţierii.

Lui Sadler i se înmână o felie de Livarot, o felie mare, în fapt un nimic pentru un om cu un apetit insaţiabil ca al lui. Brânza dispăru în câteva clipe. Apoi primi un pocal, mai curând o găleată ca dimensiune, în care se afla suficient cidru de Normandia cât să anihileze un mic incendiu. Aceasta era provocarea menită să-i cearnă pe bărbaţii adevăraţi de cei care păreau nişte mucoşi. Mulţimea amuţi subit cu ochii la pocal. Spre cinstea lui, luând în consideraţie mâncarea şi vinul pe care le devorase deja la masa de prânz, amicul meu goli pocalul dintr-o sorbire. Mulţimea nu ezită deloc să îşi exprime mulţumirea: fluierături, aplauze, exclamaţii de Ooh-la-la. Grupul de confrères era vizibil impresionat. Eroul nostru îşi merita pe deplin medalia.

Lângă mine stătea Lulu, soţia lui Sadler.

- S-a descurcat de minune, i-am zis eu.

- C’ est normal, răspunse ea. Nu l-am văzut niciodată dând înapoi în faţa unui pahar cu vin.

Odată încheiate formalităţile de deschidere ale evenimentului, mulţimea se linişti pentru a asculta discursul

aferent. Sâ fi fost eu în locul lui Sadler, cazna aceasta n-ar fi durat nici cât ai molfâi o felie de brânză: câteva mulţumiri mormăite, ce onoare, stimaţi confraţi şi la revedere. Dar lui Sadler îi plac discursurile. între două mese, activează ca profesor universitar - şi asta îl ajută mult. în plus, vorbeşte perfect franceza. Şi, desigur, era plin de cidru. Una peste alta, puse mâna pe microfon cu un asemenea elan, încât pentru o clipă m-am temut că va muşca din el.

încă de la primele remarci s-a dovedit a fi un orator versat, intuind exact ce ar trebui să spună pentru a cuceri publicul.

- Am o singură fantezie, zise el. Sâ fac dragoste cu soţia mea pe o saltea făcută în întregime din brânză Livarot.

Lulu lăsă ochii în pământ. Franţuzoaică foarte rafinată, ea ar fi preferat sâ nu dezvăluie secrete de budoar. Dar acum că ajunsese fix în dormitor, nu mai era chip să-l oprească cineva pe Sadler.

- Disearâ, în pat, am să port medalia asta, promise el.

Ce imagine trebuie să fi creat în minţile ascultătorilor!

Ţinându-i pe aceştia cu sufletul la gură, numai ochi şi urechi, Sadler continuă să vorbească despre sex, brânzeturi, literatură şi, desigur, despre dragostea lui pentru Franţa - ori poate că era vorba de pasiune - timp de câteva minute, şi ce minute aţâţătoare, înainte de a-şi face ieşirea de pe scenă.

Fără să lase microfonul din mână, sări pe doamna primar şi o sărută. Dar nu se opri aici şi le sărută şi pe doamnele din confrérie. Apoi, strigând: ,Şunt englez, aşa că am voie sâ pup şi bărbaţii* 1 , îi mozoli pe rând pe fiecare dintre confraţi. Imaginaţi-vâ un politician în toiul alegerilor electorale, aşa era el. Captat de microfon şi amplificat prin difuzoare, plescăitul umed al fiecărui pupat reverbera în toată piaţa.

Lecţii de franceză \ 105 - Mon Dieu, a exclamat admirativ o voce din mulţime, cum s-au mai schimbat englezii de la plecarea doamnei Thatcher. Iar eu eram nevoit sâ stau la aceeaşi masă cu omul acesta şi să dau autografe.

Din fericire, un oficial mai ferm a reuşit sâ desprindă microfonul din mâinile lui Sadler înainte să ajungem la masa amenajată în acest scop, zădărnicind astfel intenţia proaspătului chevalier de a mai putea face reclamă pentru sesiunea de autografe. Aşa că am comandat băuturile, ne- am aşezat în spatele teancurilor de exemplare din cărţile noastre şi am aşteptat să fim copleşiţi de admiraţia publicului.

în asemenea ocazii, să fii autor este o experienţa bizară şi adeseori chiar umilitoare - nu cu mult diferită de cea a unui exponat la grădina zoologică. Oamenii se adună în jurul tău, însă suficient de departe ca tu sâ nu le poţi auzi conversaţiile, şi se uită la tine. Mai fac un pas îndărăt, cu privirea aţintită asupra ta. Prinzi ici şi colo un comentariu: „. e mai bătrân decât pare în fotografia

de pe copertă"

.,Jîi, îmi pare râu de nevastâ-sa"

întrebat ceva, orice, ca să ieşi din starea aceea de lâncezeală. Dar foarte rar ţi se mai pune vreo întrebare. Poate un suflet cutezător, mai curajos decât ceilalţi, sâ se apropie de masă: ia cartea ta în mână, răsfoieşte puţin, o lasă jos şi se retrage la locul său fără să-ţi arunce măcar o privire. De parcă ai fi un nimic uman.

,£red că o să aştept sâ iasă ediţia broşată"

„Hai, întreabă-1 tu"

,Şunt

toţi nişte beţivi, scriitorii ăştia"

Ce sâ mă întrebe? Abia aştepţi să fii şi tu

Dar nu era cazul şi de astă dată. Nu în compania marelui chevalier Sadler, celebritatea medaliată, care încă radia de fericire, urmare a aplauzelor la scenă deschisă şi a cidrului cu conţinut octanic ridicat. Am petrecut o oră plăcută, am semnat nişte cărţi şi am descoperit cu bucurie că locuitorii din Livarot erau oameni veseli şi petrecăreţi. Şi mari pupăcioşi. Am fost mereu de părere că un climat mai rece formează personalităţi reci şi, cu cât înaintezi spre nord, cu atât oamenii devin mai rezervaţi. Dar aici am fost martori la nenumărate îmbrăţişări, punctate de patru pupături pe obraz, dublu faţă de norma franceză. Am observat că asta l-a alarmat întru câtva pe Sadler şi abia

mai târziu am realizat că amicul meu era îngrijorat să nu-i fi sărutat de prea puţine ori pe noii săi confrères pe platformă şi astfel să le fi creat impresia că suferă de acea froideur tipic englezească.

- Cred că i-am sărutat cam puţin, îmi mărturisi el. Dar o să mă revanşez diseară, la cină.

Vremea ţinea cu noi. Toată suflarea din Livarot părea să fi ieşit în oraş în acea seară, hoinărind

pe străduţele mirosind a friptură şi clătite aurii, întinse ca nişte pânze de păianjen pe tigăile din fontă, a brânză pusă la prăjit şi a cidru. Am trecut pe lângă un cuptor în care sfârâiau andouillette

- câmăciori subţiri şi gustoşi, făcuţi din burtă tocată - şi l-am surprins pe Sadler cu nările în vânt.

- Aş fi în stare să fac moarte de om pentru vreo doi câmăciori ca ăştia, îmi zise el. Parcă a

trecut o veşnicie de la prânz. îşi aranjă medalia mai bine pe piept şi grăbi pasul; am ieşit de pe

strada principală, intrând în micul place unde se ţinea dineul.

Era un repas campagnard, un bufet informal. Sub o prelată fuseseră aranjate mese lungi, luminate

de un şirag de becuri incandescente, atârnat de schela cortului. Efectul era o strălucire specială, difuză, pe care am asociat-o dintotdeauna cu Franţa, nici întuneric, dar nici lumină puternică;

o îngemănare fericită a celor două extreme, o strălucire văratică ce evocă serile lungi şi calde petrecute afară, la aer,

aşezaţi la mese din scânduri de brad, cu sticlele de vin lângă noi, însoţiţi de zbaterea fluturilor de noapte undeva în văzduh. I-am vorbit de asta lui Sadler, în mod normal un om de o mare sensibilitate estetică, dar acum era cu mintea aiurea, cu ochii pironiţi pe bufet.

Generos era cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie bufetul: şunci, câmaţi, budinci, quiches, salate cât un peisaj întreg, castroane de dimensiuni monumentale pline ochi cu cartofi à la mayonnaise şi - fireşte - brânzeturi de la un capăt la altul al mesei. Erau aici Livarot (.friptura omului muncitor"), Camembert, Pont l’Evêque, Pavé d’Auge. Ne-am umplut cu vârf farfuriile şi ne-am găsit locurile la o masă de douăsprezece persoane. Deşi bonomia era de-a dreptul asurzitoare, mi-am dat seama imediat că într-un fel sau altul am reuşit să o ofensez pe doamna aşezată în faţa mea, de cealaltă parte a mesei. Femeia se uita curioasă la ce-mi pusesem în farfurie şi era limpede că nu o mulţumea deloc ce vedea. Ridicând privirea spre mine, doamna mă atenţionă, dând din deget, semn clar că am făcut ceva nemaivăzut.

- Monsieur/ N-aţi luat brânză!

Era adevărat; îmi umplusem farfuria, dar, pentru moment, lăsasem brânza pe dinafară. Mă gândisem să mă ridic după ce mănânc şi să mă servesc din toate sortimentele. Dar înainte să apuc să mă explic, madame s-a aplecat spre mine, ca să se asigure că aud bine ce avea să urmeze.

- Permiteţi-mi să vă spun ce a zis marele Brillat-Savarin: ,0 masă fără brânză este ca o femeie frumoasă fără un ochi". Voilà, monsieur.

L-am căutat repede din priviri pe amicul meu chevalier, să mă salveze, dar acesta era mult prea ocupat să se pupe cu

cineva de la masa vecină. Lulu era prea departe ca să îmi poată veni în ajutor. Mă vedeam nevoit

să mă descurc de unul singur. I-am promis că mai târziu voi ataca şi brânzeturile. Şi apropo de

brânzeturi, era madame atât de amabilă să-mi povestească de concursul de mâncat de a doua zi - care erau regulile jocului, tehnicile folosite, cine erau participanţii? Exista un favorit? Se putea paria?

Asta i-a făcut şi pe alţii de la masă să se alăture conversaţiei, cu invazia obişnuită de păreri contrare. Totuşi, era general acceptat faptul că avem un favorit, un bărbat din zonă care triumfase

şi în anii trecuţi. Se zvonea că omul s-a antrenat bine şi era în cea mai bună condiţie fizică.

Mais attention! Mai era şi outsiderul exotic, invitatul obscur care venea tocmai din Clermont-

Ferrand, din centrul Franţei.

O femeie. Mai mult, o japoneză. Asta provocă o mare satisfacţie mesenilor, fiind încă o

confirmare de renommée mondiale al oraşului Livarot şi a brânzei produse aici.

De acum, madame îşi asumase responsabilitatea pentru ce aveam să mănânc în continuare. Văzând că am făcut puţin loc la mine în farfurie, mă escortă înapoi la bufet pentru a supraveghea personal alegerea brânzeturilor. Am ales, după părerea mea, un triunghi destul de mare de Livarot. Madame a plescăit dezaprobator din limbă. Eram prea reţinuţi A apăsat cu degetul

câteva bucăţi de brânză mai mari, ’ testând moliciunea, şi în final o alese pe cea mai mare şi mi-o

j puse în farfurie.

Livarot nu este nicidecum un soi modest de brânză. Se anunţă nasului cu mult înainte să ajungă

în apropierea gurii, ] cu o aromă pătrunzătoare, aproape astringentâ. Are o consistenţă densă,

cleioasă, elastică, untoasâ, cu un conţinut J ridicat de grăsimi (45 la sută), ce mai, delicioasă - cât

se 1 poate de diferită de boţurile de materie grasă procesată, insipide şi anoste care se vor a fi brânzică de casă. Madame m-a urmărit cum mănânc, aprobând cu satisfacţie. Când am terminat bucata de Livarot, ajunsesem şi eu să dau din cap pe deplin mulţumit. Aveam fruntea uşor îmbrobonatâ de sudoare, şi urma, cu siguranţă, să am palpitaţii. Dar madame nu terminase cu mine încă.

- Bien, decretă ea. Acum ai nevoie de puţin Calvados, ca să ajute la digestie.

Sadler, ale cărui urechi sunt la fel de sensibile la anumiţi stimuli precum cele ale liliecilor, auzise cuvântul magic. Un păhărel aşa, pe seară, ar fi ajutat cu siguranţă şi digestiei lui (acel proces dureros de lung). Şi, se grăbi el să adauge, normanzii inventaseră Calvadosul. Fie şi numai din politeţe faţă de gazdele noastre şi tot trebuia să urmăm sfatul doamnei.

Şi asta am şi făcut, aşezaţi prieteneşte în jurul mesei de bucătărie din casa unuia dintre membrii

comitetului organizatoric, un om extrem de ospitalier. A fost scoasă la iveală o sticlă cenuşie, anonimă ca aspect: Calvados fără etichetă, fără dată inscripţionată, Calvados de casă, cu un buchet de-ţi lăcrimau ochii, o rotunjime care-ţi umplea toată gura, un curent cald care se

disipa din gât către

aceea am dormit buştean.

stomac.

.Şoare pentru universul interior al fiecăruia", îi zic ei. în noaptea

Unul dintre dezavantajele plăcute ale vieţii este modul neaşteptat de inofensiv în care trupul

uman reacţionează la excese. Meritam o mahmureală. Sadler merita chiar mai mult. Şi totuşi, a doua zi dimineaţa ne simţeam amândoi foarte bine - eram odihniţi, refăcuţi, gata să înfruntăm evenimentele de peste zi, chiar dacă acestea includeau, inevitabil, mai multă brânză şi mai mult Calvados. Am părăsit hotelul şi am pornit în căutarea unei cafele bune.

Deşi era puţin trecut de zece, grătarele de pe stra principală fuseseră aprinse; iar lângă ele atârnau şiruri lungi de cântaţi, încolăcite pe sfoară ca nişte liane de culoare sângelui. Populaţia canină din Livarot ieşise pe străzi în forţă, adăstând cu intenţii vădite şi cu expresii aparent inocente, în speranţa că vreun bucătar se va întoarce cu spatele spre ei suficient cât să permită un atac fulger asupr câmaţilor. Am cutreierat oraşul şi am zărit la tot pas camionete transformate peste noapte în mici restaurante -remorcile ascundeau baruri minuscule la care proprieta trăseseră copertinele de soare, mese şi scaune fusese aranjate în stradă; bucătării de mărimea batistuţelor eman - mirosuri dumnezeieşti. Sadler îşi consultă ceasul de la mână şi îşi spuse probabil că până şi pentru el era prea devreme ca să ia prânzul, apoi se opri ca trăsnit, cu medalia bălăn-gânindu-se la piept. Observase ceva mai mult decât fascinant" de cealaltă parte a place Pasteur.

Mă apucă de cot.

- Vezi ce văd şi eu?

Era un stand micuţ, ascuns aproape de tot în spatele

barului şi butoaielor aferente. Câţiva bărbaţi cu nasuri ca nişte pătlăgele se dregeau, care lângă un ţoi, care lângă un păhăruţ de plastic, cu priviri galeşe, meditative. Pe copertină, câteva cuvinte magice: Dégustation Cidre et Calvados.

Sadler era întruchiparea nevinovăţiei.

- E făcut din mere, încercă el să mă convingă, şi poţi sâ-1 scuipi, e o degustare.

M-am uitat la Lulu. Ea îmi zâmbi şi încuviinţă. ,Acum, ce pot să fac?“

De fapt, cel mai prielnic moment pentru déguster e la mijlocul dimineţii. Micul dejun e deja o amintire îndepărtată, până la prânz mai e vreme, nu glumă, ochii sunt limpezi, iar cerul gurii e ,curat" şi nepervertit. Ne-am aliniat la bar neputând să ne hotărâm care are mai multe vitamine, cidrul sau Calvadosul? Nu ne rămânea decât să le încercăm pe umândouă.

Deşi cidrul nu este una dintre băuturile mele preferate, nu încăpea nicio îndoială că acesta era de cea mai bună calitate. Avea o anume prospeţime şi gustul puternic, ameţitor, de fruct. Se spune că porcii şi caii care trăiesc în Normandia, norocoşii speciilor lor, se ameţesc adesea mâncând mere căzute din pom, care au început să fermenteze. De asemenea, ni s-a povestit că Gaston le picoleur, purcelul alcoolic, era aşa de dependent de doza sa zilnică, încât alerga prin livadă şi lovea merii ca să scuture fructele. Cam atât despre plăcerile stârnite de cidru.

Am trecut apoi la ceea ce prietenul nostru aflat de cealaltă parte a barului numea ,motivul pentru care Dumnezeu a făcut merele". Calvados pentru toate vârstele -de la jeune homme la grand-père

- se turna în pahare, era inhalat, sorbit, ba chiar înghiţit, trebuie să mărturisesc. în mod cu totul curios, nu aveam nicio problemă să beau alcool de 84° înainte de miezul zilei; niciun spasm, nici tremurături, nici arsuri la stomac. Poate că brânza ingurgitată cu o seară înainte încă îmi proteja organele vitale cu un strat izolator. Ne-am hotărât să cumpărăm două sticle de Calvados pentru acasă, iar Lulu a avut înţelepciunea să sugereze că era cazul să bem o cafea.

Intrarea noastră în cafenea a coincis cu primul interludiu muzical al zilei. Fanfara oficială a festivalului dedicat brânzei

Livarot şerpuia în ritm de jazz pe strada principală, condus de chef d’ orchestre, un bărbat masiv, cu o manie surprinzător de subtilă la trompetă - ale cărui improvizaţii erau demne de Miles Davis.

Fanfara se opri în piaţetă. A abandonat jazzul pentru a ataca o piesă complet diferită. Dacă nu cumva mă înşel auzul, primele note aduceau cu începutul de la It’s a Long Way to Tipperary 1 , nu

tocmai ceea ce te-ai aştepta să auzi în inima Franţei provinciale. Şi totuşi, exact asta era melodia aleasă de ei. Desigur, interpretarea căpătase un je ne sais quoi normand şi, parafrazând cântecul, era departe de redare convenţională pe care mi-o aduceam aminte din copilări Aranjamentele instrumentale, cu elanurile şi înfloriturile lor vesele, mă duceau cu gândul la New Orleans, şi nu la un marş militar. Iar fanfara recita versurile, conferind un sunet cu totul

nou: Iiiitzah longwei toh Tiippeireriii

următoarei două ore ne-a fost dat să auzim piesa de câteva ori.

Mulţime era vrăjită; s-a cerut un encore şi pe parcursul

Radarul lui Sadler depistase de cealaltă parte a străzii, vizavi de cafenea, un stand cu brânzeturi;

a fost atras instantaneu într-acolo, ocazie cu care a cumpărat brânzei pentru acasă. A revenit în cafenea cu o mină gânditoare. Un afiş din micul stand, înfăţişând panorama oraşului Livarot, adusese aminte de competiţia de dupâ-amiază. Cum te pregăteşti pentru aşa ceva?

Am încercat să ne închipuim regimul de abstinenţă, lunile de sacrificii prin care trebuia să treacă un competitor pentru a ajunge în forma maximă înainte de marea întrecere cu cidru şi cu brânză. Post? Calistenii? Jogging prin împrejurimile oraşului? Meditaţie? Clisme? Masaj stomacal? într- un sfârşit, ideea lui Lulu - răspunsul francezilor pentru cursele de circuit - a fost probabil calea urmată de majoritatea concurenţilor.

- Hai să luăm prânzul, zise ea, dar un prânz uşor.

- Ce idee grozavă, fu de acord Sadler.

Era ora trei după-amiaza şi în place Pasteur fusese deja întinsă o masă mare. O minte glumeaţă pusese la cale un concurs special pentru gurmanzii mai mici, ca un fel de încălzire înainte de competiţie. Copiii se aliniau la masă în echipe de câte doi, unul aşezat pe scaun, celălalt în spatele lui, în picioare. Cel care stătea în picioare (furnizorul) trebuia să îl hrănească cu iaurt pe coechipierul său care stătea pe scaun (consumatorul), cu ajutorul unei linguri. Pare simplu la prima vedere, cu excepţia faptului că furnizorii aveau capetele acoperite cu saci negri de plastic, aşa că nu vedeau gura coechipierului: trebuiau să ghicească, pe pipăite, pe găsite, pe mozolite. întreaga afacere era supravegheată de un tânăr animateur, un puşti care turuia la microfon fără să

se mai oprească să tragă aer în piept, cu o abilitate acrobatică de invidiat de a se feri din calea proiectilelor de iaurt. După numai zece minute, toată masa şi toţi copiii fuseseră acoperiţi în întregime cu o pojghiţă de lichid alb, vâscos. Toată lumea a fost de acord că evenimentul a repurtat un succes răsunător.

După ce s-a făcut curăţenie, au pregătit masa şi scaunele pentru les grands mangeurs. Unul câte unul, aceşti olimpici ai lăcomiei - nouă în total - s-au dus să-şi ocupe locurile. Mulţimea îi primi cu aplauze, în special pe favorit, un bărbat ţ, surprinzător de suplu. Şi o adevărată ovaţie pentru challen- ; gerul japonez din Clermont-Ferrand, Mademoiselle Iku, o tânără domnişoară mignonă, subţire, care îţi lăsa impresia că ar întâmpina dificultăţi să termine o baghetă, darămite câteva livre de Livarot. V animateur o întrebă cum se simte. Fata chicoti şi făcu semn cu mâna mulţimii.

- Ah, are încredere în forţele ei, fata, constată cineva din J spatele meu. Are beaucoup d’élan. Dar oare are tăria ] necesară pentru o asemenea întrecere?

Tânărul animateur explică pe îndelete regulile jocului, j într-un interval de cincisprezece minute, concurenţii trebuiau să mănânce două roţi de brânză. Fiecare bucată cântărea nouă sute de grame, în jur de două livre. Sticlele de cidru le erau de ajutor, dacă aveau nevoie de lichide. Orice încercare ! de a ascunde brânză pe sub haine era pedepsită cu descalificarea. Fie ca gura cea mai bună să câştige!

Favoritul competiţiei îşi făcea încălzirea, mişcându-şi muşchii maxilarului, rotindu-şi umerii; în timp ce arunca ocheade spre taberele adverse şi deşuruba capacul de la sticla de cidru. La un moment dat a fost întrebat ce făcuse în ziua . aceea înainte de competiţie. Aşa cum prezisese Lulu, bărbatul răspunse că servise un prânz uşor. Următoarea 1 întrebare: Cât de des mănâncă brânzeturi? O dată pe an, veni răspunsul. Final de interviu. Omul refuza să se expună, în mod evident, se păstra pentru efortul suprem care îl aştepta. '

Şi au început! Toţi cei nouă concurenţi au avut un start în forţă, rupând din brânză ca nişte câini care se reped să sfâşie pantalonii poştaşului. Se impunea un ritm alert. Nu putea ţine prea mult; acesta era un maraton, nu un sprint. După două sau trei minute, concurenţii se mai potoliră, adoptând un ritm mai puţin frenetic, astfel că diferenţele de tehnică începură să se arate. Poţi să deosebeşti concurenţii aflaţi la prima lor competiţie după felul în care nu muşcă la fel de multă brânză de fiecare dată, mişcările bruşte şi oarecum necontrolate ale braţelor şi tendinţa lor de a arunca priviri în stânga şi-n dreapta la ce fac adversarii. Mare greşeală, sau cel puţin aşa ne informase un expert din apropiere, echivalent cu a scăpa mingea din ochi.

S-au evidenţiat două stiluri diferite şi net superioare. Pe de o parte, aveam tehnica zen a lui Mademoiselle Iku, cea cu privirile fixate pe cine ştie ce imagine care s-o inspire în timp ce mesteca şi înghiţea cu precizie, ştergându-se pe buze cu delicateţe între doi dumicaţi, sorbind ca o adevărată doamnă din sticla de cidru. Dacă s-ar fi acordat un premiu special pentru ingerarea unei cantităţi uriaşe de Livarot cu cea mai deplină graţie, atunci ea ar fi rupt gura târgului.

Prin contrast, metoda campionului: cu mult curaj, tot înainte, fără nicio reţinere. Acesta muşca de două ori odată, înghesuind în gură doi dumicaţi, umflându-şi obrajii ca un hamster, lăsând doar

spaţiu cât să alunece cidrul în torent pe gâtlej şi să tragă brânza în jos. Omul era ca o maşină, mânca şi coaja, tot; îşi şterse din când în când fruntea, făcând semn după o nouă sticlă de cidru. Nu încăpea îndoială. Ne găseam în prezenţa unor mari mâncători de brânză.

- Quel mec! strigă unul din fani. Il est formidable. Ce figură. Şi ce mai sistem digestiv.

Cu o ultimă înghiţitură dublă, o ultimă duşcă de cidru şi un râgâit bine-venit, favoritul competiţiei câştigă întrecerea, înălţându-şi braţele ca un învingător. Câştigătorul a mâncat patru livre de brânză şi a băut un litru şi jumătate de cidru în

doar douăsprezece minute. Se prea poate să fie un reco mondial. Leoarcă de sudoare, învingătorul se ridică în picioare - asta în sine, un mic miracol - şi se lăsă interviev de animateur.

- Felicitări! Cum e să câştigi din nou?

- Génial. Nu mai pun gura pe brânză un an de-acum încolo.

Final de interviu. Campionul e un om reţinut. Sau poa* că are corzile vocale învelite în brânză Livarot.

Tânărul animateur trece la Mademoiselle Iku, care s-a achitat de exigenţele impuse de concurs cu considerabil distincţie: a consumat în total două livre de Livarot şi o sticl de cidru, şi asta fără urme vizibile de stres. Printre chicote” Iku ne povesteşte cât de mult îi place brânza şi cum Livarot este de zece ori mai scumpă la Tokio decât în Franţ Primeşte trofeul special pentru cea mai bună reprezentaţi feminină şi o replică din ciocolată a faimosului colonel Livarot.

Ceilalţi concurenţi sunt vădit marcaţi de efortul la care şi-au supus corpul, împingându-1 la limite supraomeneşti de dragul întrecerii sportive. Unii rămân laţi pe masă, cu capetele sprijinite pe braţe, răsuflând din greu, abia conştienţi; alţii se moleşesc pe spetezele scaunelor, ca nişte saci aruncaţi în grabă, cu braţele atârnând până la pământ, cu chipurile palide ca un rotocol de Camembert, lucind sub broboanele de sudoare. Şi lumea zice că boxul profesionist e dur: ar trebui să încerce competiţiile de mâncat brânză.

îi lăsăm pe extenuaţii mangeurs să îşi revină şi pornim din nou spre strada principală, de unde răzbat în surdina acordurile lui It’s a Long Way to Tipperary.

Ce bine ne-am mai distrat. Două zile în Cornul abundenţei, varianta lactată, tovărăşie plăcută, amuzament, vreme frumoasă, căldura locuitorilor din Livarot - totul a conspirat pentru a face din acest weekend unul cu adevărat memorabil. Şi am avut ocazia să-mi reamintesc, dacă mai era cazul, că nu exista nimeni - nici măcar Régis - care să-l egaleze pe Sadler cu furculiţa, cuţitul şi paharul de vin. Trebuia să repetăm figura şi altădată.

O ocazie potrivită îmi vine imediat în minte. în noiembrie trebuie să călătoresc în Burgundia să arunc o privire la nişte licitaţii de vinuri la Beaune şi să particip la dejunul viticultorilor de la Château de Meursault. îl întreb pe Sadler dacă nu i-ar face plăcere să vină cu mine să-mi ţină trena, asta dacă e disponibil. E limpede că ideea îi surâde.

- Un dejun pe cinste, da?

- Un dejun care să întreacă toate dejunurile de până acum, îl asigur eu. Cel puţin cinci ore, garantat.

- Şi cele mai bune vinuri, bag seamă?

- Cele mai bune. Zeci de soiuri.

- S-a făcut, acceptă Sadler. O să port medalia la gât.

Pentru mine este ceva rar să mă întorc acasă de la asemenea sărbători fără să aduc înapoi câteva suvenire, cum ar fi, bunăoară, pete pe haine. De data aceasta, soţia mea mi-a zis că, probabil prins în vâltoarea şi emoţia momentului, m-am aşezat din greşeală pe o (sau într-o) bucată de Livarot. Pantalonii mei avuseseră de suferit. De fapt, mă cam îndoiesc că îşi vor mai reveni vreodată.

Din fericire, madame care conduce curăţătoria din Apt este o adevărată artistă. Vin, sos, cremă, ulei, unt - nicio astfel de pată nu i-a rezistat până acum. Dar până şi ea a fost

impresionata de urmele de brânză pătrunsă în ţesătură. Mult prea politicoasă pentru a se interesa exact cum am reuşit această performanţă, madame m-a întrebat totuşi despre ce fel de brânză era vorba. Când i-am spus că era Livaro femeia a dat gânditoare din cap şi s-a oferit să-mi cureţe pantalonii gratis. Era o provocare pentru profesionalism»' său, mi-a explicat ea. Morala istorisirii: nu vă aşezaţi decât pe cele mai bune brânzeturi.

1

Melodia It’ s a Long Way to Tipperary,, Pram lung până la Tipperary" în traducere, compusă de Harry Williams şi Jack Judge, a devenit Cântec de marş în Primul Război Mondial, popular printre soldaţii britanici. Tipperary este de fapt un oraş în Republica Irlanda - cântecul este considerat oarecum ofensator în Irlanda, întrucât este cunoscut ca fiind marşul trupelor Black and Tans (Royal Ihsh Constabulary Reserve Force), una din cele două forţe paramilitare angajate de Royal Irish Constabulary între 1920- 1921 pentru a suprima Revoluţia din Irlanda, (n.tr.)

Slow-food

Slow-food Un melc adult în formă de zile mari atinge o viteză maximă puţin peste trei

Un melc adult în formă de zile mari atinge o viteză maximă puţin peste trei metri şaizeci şi cinci de centimetri pe oră. Melcul este un gasteropod, croindu-şi drum solemn prin viaţă pe o singură talpă musculară, lubrifiatâ de glande speciale. El are două rânduri de tentacule sau coame; tentaculele mari, dotate cu ochi, şi cele mici cu rol olfactiv. El (sau ea, la fel de bine) este hermafrodit, cu alte cuvinte are remarcabila şi, fără îndoială, extrem de utila abilitate de a- şi schimba sexul după cum o cere momentul. Melcul este o creatură curioasă, dar inofensivă; marea lui nenorocire, în Franţa cel puţin, este de a fi considerat o delicatesă.

Am găsit aceste informaţii de bază într-o carte, o ediţie mai veche din L’Escargot Comestible. Un volum subţire, fără aiureli, publicat de La Maison Rustique, editură a cărei listă de titluri include nestemate precum Procesul de tâbăcire j a pieilor de animale de mică dimensiune, Ghid practic de înmulţire a somonului şi Capturarea şi exterminarea cârtiţelor. Cred că ar fi corect să considerăm La Maison Rustique o editură de nişă.

Soţia mea a descoperit cartea la o tarabă de bricabrac, la un talcioc. Cunoscând fascinaţia mea pentru melc, mi-a achiziţionat volumul şi, spre marea mea bucurie, am putut să-mi petrec după- amiaza acelei zile răsfoind paginile lui pătate şi mucegăite de trecerea vremii. Erau incluse puţine ilustraţii -vreo două desene anatomice şi câteva fotografii alb-negru şterse care înfăţişau melcul în două ipostaze clasice: ascuns în cochilia lui sau ieşit din ea, cu coamele întinse. Textul avea un ton didactic şi nu existau niciun fel de înflorituri de prisos. Cu alte cuvinte, era o lucrare serioasă, având rolul de a-i informa pe studenţi şi pe crescători despre aceste moluşte, şi nu de a amuza nişte diletanţi ca mine.

Dar oricât de serioasă era această lucrare, fusese totuşi scrisă de un francez. Şi, prin urmare, inevitabil, exista şi o secţiune de reţete: escargots à la sauce bourguignonne, à la sauce poulette, à la provençale, à V espagnole, farcis - toate redactate în acelaşi stil laconic, precis, didactic cu care fuseseră descrise obiceiurile de împerechere ale melcului, tiparele de somn şi sistemul său digestiv robust.

Se întâmpla însă ca volumul să-mi pice în mână la momentul potrivit, imediat după ce primisem o invitaţie la cel de-al douăzeci şi optulea Foire aux Escargots care se ţine în fiecare an la Martigny-les-Bains. Festivalul este de acum

îndeajuns de împământenit încât să aibă propria papetărie oficială, iar invitaţia mea era decorată cu o pereche de melci în mărime naturală - care după părerea mea nu arătau a se simţi prea fericiţi. Graficianul îi îmbrăcase pentru această ocazie cu frac şi le pusese papion, iar melcii aveau expresia aceea uşor jenată pe care o surprinzi de obicei la un câine obligat de stăpân să poarte o hăinuţă ecosez.

Cât despre programul evenimentelor, Martigny promitea mult divertisment - comestibil, muzical şi comercial, unde mai pui şi concursul de frumuseţe care este parte esenţială în astfel de sărbători. în cazul de faţă, în mod clar organizatorii au avut o problemă cu titlul pe care să îl acorde câştigătoarei. La festivalul broaştelor de la Vittel, cea mai frumoasă fată a fost aleasă Miss Grenouille, oarecum un titlul flatant, căci broaştele sunt recunoscute pentru picioarele lor lungi şi pulpele delicioase. Dar Miss Melc? La ce te duce cu gândul asocierea asta? Două perechi de coame, un singur picior musculos şi un trup gelatinos - nici pe departe atuurile unei regine a frumuseţii. Atunci, cum ar suna Miss Moluscă? Nu, nici asta n-ar merge. Cât despre Miss Hermafrodita, nici nu poate fi vorba. Până la urmă organizatorii au ales să ofere câştigătoarei titlul de Miss Coquille. Tradus în limba engleză, cuvântul devine prozaic, shell 1 , şi, dacă despre acesta se poate spune că îi lipseşte o anume strălucire, termenul în franceză are o nuanţă seducătoare. în plus, chiar dacă nu poţi mânca cochilia, aceasta reprezintă probabil cea mai atractivă trăsătură a melcului. Aşadar, Miss Coquille.

Martigny-les-Bains se află în nord-estul Franţei, chiar la graniţă. Aşa cum sugerează şi numele sătucurilor de pe aici,

.Cochilie*

este o regiune bogată în ape. Peste tot întâlneşti referiri la băi şi izvoare, de la Puits-des-Fées (Fântâna zânelor) la Plombières-les-Bains, Grandrupt-de-Bains - satul lichid prin excelenţă - Bains-les-Bains.

în acea zi însorită de mai, natura înconjurătoare era mărturia beneficiilor cosmetice ale apei. în Provence avusesem parte de o perioadă deosebit de secetoasă şi prăfoasă, doar două zile de ploaie în trei luni, şi vegetaţia luxuriantă a zonei rurale din nord mi s-a părut aproape şocantă. Cred că în drumul meu am trecut cu maşina pe lângă sute de nuanţe de verde, şiruri întunecate de conifere în depărtare, în contrast cu petele luminoase, sclipitoare, de verde crud ale lăstarilor apăruţi după o primăvară bogată în precipitaţii. Pe câmpii stăteau la soare vaci de culoarea untului, tolănite în iarba grasă, încât doar capetele lor blânde se mai vedeau din valurile verzi. Şanţurile de o parte şi de alta a drumului dădeau pe dinafară de atâta verdeaţă. M-am oprit ca să mă uit pe hartă. Până şi aceasta era mai toată colorată în verde.

Am ajuns în Martigny spre sfârşitul după-amiezii. Era cald, era linişte, fără niciun semn care să anunţe evenimentul de a doua zi. Nu tu afişe, şiraguri de steguleţe sau becuri colorate. Pentru o clipă, am cumpănit dacă am ajuns unde trebuia - există vreo opt sau nouă Martigny în Franţa -,

dar apoi am zărit un indicator. Era destul de mare, de formă triunghiulară şi arăta exact ca un semn de circulaţie. Dar în loc sâ-i avertizeze pe automobilişti, chenarul roşu încadra doi melci cu coamele uşor într-o parte, afişând un aer de bunăstare jovială. Atât cât putem judeca emoţiile unui melc, aceştia doi lăsau impresia că nu aveau nicio grijă pe lumea asta.

în mod normal, francezii nu sunt sentimentali când vine vorba de mâncare, însă preferă ca orice

mănâncă să aibă un aer fericit. (Aceste creaturi norocoase ar trebui să realizeze că până la urmă este un mare compliment ca un francez să le considere îndeajuns de merituoase pentru a fi consumate.) Astfel, în măcelării şi la tarabele din piaţă, pe afişe şi pe hârtia de ambalat vei vedea mereu expresii antropomorfe aplicate pe cele mai bizare chipuri. Puii de găină zâmbesc, vacile râd, porcuşorii radiază de bucurie, iepurii îţi fac cu ochiul şi peştii strâmbă din nas cu aroganţă. Toţi aceştia par să fie încântaţi că se vor afla în meniul de la cină.

Indicatorul cu melci m-a îndreptat spre strada principală din Martigny şi aici am simţit acel fior de curiozitate pe care sunt convins că îl simte orice străin atunci când păşeşte pentru prima oară

într-un sătuc francez. La ferestre se mişcă per-deluţele de dantelă, dezvăluind un ochi strălucitor

şi cercetător, care te urmăreşte de-a lungul străzii. Conversaţiile se curmă subit. Capetele se

întorc să-l studieze pe cel, evident, venit din altă parte. Nu e nimic neprietenos în toate astea, dar nu poţi să nu te simţi ca un intrus.

Eu o căutam pe Madame Gérard, din comitetul de organizare a festivalului, care-mi dăduse drept loc de întâlnire rue des Vosges. Zărind trei doamne din sat care tocmai se opriseră din şuetă ca să

se holbeze la mine, m-am apropiat şi le-am rugat să mă îndrume.

- Caut rue des Vosges.

Una dintre doamne mă privi pe deasupra ochelarilor din cap până în picioare.

-

Sunteţi pe rue des Vosges, monsieur.

-

Ah! Atunci, poate îmi puteţi spune unde aş putea să o găsesc pe Madame Gérard?

O

ridicare din umeri. încă una. Şi o a treia. Apoi, odată cu apropierea unei maşini:

- Voilà! Elle arrive.

Dar Madame Gérard era ocupată. Apăruseră nişte probleme. Aceste evenimente nu sunt lipsite de complicaţiile aferente, aşa că Madame nu avea timp să discute cu mine. Poate mai târziu ne vom

putea întâlni la Hotel International. Şi a dispărut în viteză, lăsându-mă cu cele trei doamne. Fireşte, , acestea erau fascinate. Ce căuta un străin - ba chiar mai bizar, un străin din altă ţară - aici, în satul lor? Eram oare atât de pierdut precum păream? Participam şi eu la festivităţile de

a doua zi?

Le-am povestit că am .venit să admir melcii; le-am spus că îmi pare râu că sunt probleme. Una dintre doamne oftă şi . clătină din cap. Să sperăm, zise ea, că nu sunt probleme la fel de grave ca marea catastrofă de acum câţiva ani, când camionul care aducea melcii în Martigny a avut un

accident şi s-a răsturnat. Peste douăzeci de mii de melci! împrăştiaţi pe drum! A fost très dramatique şi numai eforturile supraomeneşti ale măcelarului din sat, care a făcut repede rost de alţi melci, au salvat târgul de la dezastru. Imaginaţi-vă un festival al melcilor fără melci. Numai gândul acesta şi le reduse pe femei la tăcere.

Sătucul Martigny poate fi străbătut la pas dintr-nn capăt în ‘altul şi înapoi în mai puţin de zece minute, ceea ce eu am şi • făcut, atent ca nu cumva să ratez Hotel International, minu- j nându- mă în tot acest timp cum poate supravieţui un hotel în acest fund de ţară, verde şi liniştit. Poate cu ajutorul unei 1 clientele fidele de amatori de melci; foarte posibil să existe un flux stabil de héliciculteurs, sau crescători de melci, care să vină aici din toate colţurile lumii pentru a se pune la punct cu cele mai recente tehnici de împerechere a gasteropodelor. Spre marea mea dezamăgire, nu am zărit nicio clădire care să aducă a hotel, şi încă unul cu un nume atât de grandios. Doi bărbaţi stăteau sprijiniţi de o dubă, cu braţele încrucişate la piept. Cu siguranţă ştiau unde se afla Hotel International. Aşa că i-am întrebat pe ei şi pentru a doua oară în acea după-a-miazâ m-am simţit ca un nerod.

- Dar staţi chiar în faţa lui, monsieur. Cei doi îmi făcură semn cu capul spre clădirea lungă,

cenuşie din spatele lor. Fusese frumoasă cândva, însă acum era lipsită de viaţă, cu ferestrele acoperite de scânduri, iar zilele ei de glorie de mult apuse. Madame Gérard nu era de găsit, probabil asaltată de probleme organizatorice. I-am întrebat pe cei doi când încep amenajările pentru festival şi unul din ei s-a uită la ceas.

- La cinci dimineaţa, îmi zise şi se strâmbă, scuturând din mână de parcă şi-ar fi fript degetele.

Şi apoi a început să plouă. Părea momentul propice ca să mă refugiez într-un bar.

Peste noapte am tras la câţiva kilometri depărtare, în Contrexéville. Acesta este un orăşel unde, la fel ca în Vittel, aproape întreaga activitate e dedicată beneficiilor apelor minerale locale, iar atmosfera de aici este cât se poate de sobră. Soarele s-a iţit iar de după nori şi din micul café în care mă găseam am zărit cupluri care ieşiseră pentru plimbarea de seară, prevăzător înarmate cu umbrele, păşind încet şi atent pe trotuarele ude. Străzile erau curate, copacii frumos îngrijiţi.

în mod cu totul neobişnuit pentru Franţa, nu vedeai nicăieri maşini parcate aiurea - în stilul imaginativ francez, cocoţate pe trotuare sau înghesuite pe aleile înguste. Un orăşel curat, liniştit, ordonat, Contrexéville ar putea fi locul perfect pentru vizitatorii care nu caută distracţie şi gălăgie, ci vin aici cu scopul de a-şi detoxifia organismul cu apele dătătoare de sănătate ale

localităţii-

Ceva mai târziu, în restaurantul hotelului am văzut ceva ce nu mi-e dat să văd prea des. Mai bine zis, ceva cu totul extraordinar: câteva zeci de cupluri de francezi care îşi luau cina fără a avea măcar o sticlă de vin pe masă. Apă, apă minerală peste tot (cu excepţia mesei mele). Asta mi-a adus aminte de California.

Ziua festivalului a început cu o dimineaţă caldă, frumoasă. Pe străzi nu mişca nimic, cu excepţia unui motan care se întorcea acasă după o noapte de pomină petrecută prin vecini. Restul populaţiei din Contrexéville era încă în pat. Clar, e groaznic de obositor să bei atâta apă. Când m- am oprit în satul vecin pentru o cafea, a fost o adevărată uşurare să mă aşez la barul din

cafeneaua cuprinsă de toropeală lângă un tip care se înfrupta cu bucurie dintr-un mic dejun copios: o felie groasă de saucisson, cu baguette şi un pahar de vin roşu. M-am simţit iarăşi în Franţa.

Am ajuns în Martigny şi l-am găsit transformat peste noapte. Rue de T Abbé Thiebault, o strada lungă şi îngustă era acum înţesată de tarabe, vibra de muzică, fremăta de viaţă. în spatele tarabelor şi a standurilor vedeai cum geniul francez reuşise să înghesuie camioane uriaşe în spaţii extrem de reduse, iar din acestea fuseseră descărcate o mulţime de tentaţii: câmaţi iuţi merguez, gaufres pudrate cu zahăr (răspunsul Franţei la waffle), cuşti cu păsări, iepuri cu pedigri impresionant, raţe, găini, potâmichi şi bibilici. Un trio de capre se înghionteau una pe alta într-un ţarc meschin, cu ochii lor palizi aţintiţi cu jind asupra unui aranjament de plante de grădină, expus la un stand vecin. Erau la supraofertă seturi de bijuterii de faţă cu montare ,fără durere** - cercei pentru nas, pentru limbă şi diverse ornamente pentru urechi, ce puteau fi lipite în zona respectivă, şi nu inserate chirurgical. Am dat şi peste un nume încă nemaiîntâlnit în lumea modei, jeans Nixon Triple Force. (Oare în curând vom avea şi Clinton Executive Privilege Sportswear?) Şi, puse una peste alta, tone şi tone de saltele, în culori care de care mai ţipătoare.

Asta mă nedumerea de tot. Nu-mi puteam imagina ce căutau aici. De ce ar vrea cineva sănătos la cap să vină la un festival al melcilor ca să îşi cumpere saltea? Presupunând că ar face-o totuşi, cum ar duce salteaua acasă? Şi mai ciudat, vânzătorii de saltele - căci erau mai mulţi, în concurenţă acerbă - păreau să se bucure de un interes considerabil din partea maselor. Grupuleţe de oameni stăteau în picioare şi inspectau îndeaproape saltelele, aplecându-se să le atingă cu degetul, de parcă ar fi încercat să trezească nişte jivine adormite. Câţiva, mai curajoşi, se aşezau pe saltea să încerce arcurile comode. O femeie se întinsese pe o saltea, ţinând la piept coşul pentru cumpărături, în timp ce vânzătorul îi turna verzi şi uscate la ureche: ,Zece ani de vise plăcute. Garantate, abso-lut“. Pentru cei care nu fuseseră convinşi de promisiunea viselor plăcute, un alt vânzător de saltele adusese o animatoare blondă planturoasă, îmbrăcată în haine mulate, negre. Mulţimea din jurul ei era formată în general din bărbaţi, mai degrabă timizi. Aici nu se mergea pe atingeri şi testarea arcurilor.

Muzica se transformase într-un vacarm: de la un stand se auzea un potpuriu de melodii tradiţionale interpretate la acordeon, în vreme ce de la altul răsunau cele mai mari hituri Abba, iar din celălalt capăt al străzii, ropote ocazionale de tobe. într-o grădiniţă din spatele unui stand, o bătrânică aşezată pe un scaun de lemn bâtea cu bastonul în pământ şi mişca din cap în ritmul muzicii, cu o umbră de zâmbet pe chip, legânându-şi încet picioarele încâltate cu papuci. Părea să îi cunoascâ pe toţi care treceau pe acolo. De fapt, toţi păreau să se cunoa între ei, se opreau să schimbe o vorbă, o palmă prietenească pe umăr, o ciupitură de obraz. Era mai mult ca o reuniune a un J familii enorme, şi nu un festival public.

Lăsând în urmă saltelele, am ajuns la un carusel bucolic, desprins parcă din Evul Mediu. Patru ponei minusculi, nu nr mari decât nişte dogi germani, se învârteau în cercuri docile, răbdătoare, fiecare căluţ purtând în spinare un copil speriat care se ţinea bine de hăţuri, de coamă sau într-un caz, de i hea terfelită a căluţului cu pricina. Indiferenţi la zgomote, la căldură şi la escorta lor de muşte, poneii păreau pierduţi în gândurile proprii, ca nişte navetişti refractari, aflaţi în drum spre serviciu.

Când am reuşit într-un final să dau de Madame Gérard în mulţime, chipul ei surâzător mi-a dat de înţeles că toate pr blemele de ieri fuseseră rezolvate cu succes. M-a prezen mamei sale şi împreună am luat-o spre capătul străzii pen' a urmări fiecare detaliu al ceremoniilor oficiale de deschL re. Mi s-a spus că era important să asişti la tăierea panglicii şi cum se adună fanfara, compusă din cei mai de vârf muzicie din Martigny. Şi iată-i, gătiţi în haine de gală, cu chipie înalte, jachete azurii şi pantaloni albi. Aproape cu totul ascuns de pădurea de picioare, se afla cel mai mititel trompetist al Franţei, un băieţel care abia ajungea la brâul toboşarului, cu chipul entuziast prea mic sub chipiul acela mare. Eram convins că imediat ce va izbucni în cântec, chipiul îi va cădea peste urechi, acoperindu-i ochii.

Mama doamnei Gérard m-a atenţionat cu un ghiont politicos. Attention! Soseşte primarul, avec son entourage

Aceştia ofereau privitorului o varietate de stiluri vestimentare. Primarul era îmbrăcat la costum şi cravată, Miss Coquille şi cele două concurente finaliste de pe podium cu blugi strâmţi cu talie joasă, ce le dezveleau pielea albă a abdomenelor, şi după ele venea un clovn pe nume Pipo, care

îi eclipsa pe toţi cu ţinuta sa viu colorată: pantaloni cadrilaţi, geantă cadrilată şi pantofi roşii de

lac care se asortau perfect cu nasul roşu, de cauciuc. îşi făcea încălzirea cu câteva

tumbe preliminare, când fanfara explodă chiar în urechile mele, obliterând cu totul hiturile Abba, iar primarul făcu un pas înainte pentru a tăia panglica tricoloră tradiţională desfăşurată de-

a curmezişul străzii.

Fanfara trecu la un refren militar - marş pentru escargots -şi am pornit cu toţii pe stradă, cu Pipo în frunte făcând giumbuşlucuri, urmat de fanfară, de primar şi de anturajul său, apoi de mine şi de mama doamnei Gérard. Fireşte, mama doamnei Gérard cunoştea pe toată lumea. Asta ne-

a încetinit puţin ritmul, ba, la un moment dat, chiar ne-am oprit în loc cât bătrâna doamnă a

încercat să o convingă pe propria mamă nu doar să stea să privească din grădină, ci să se alăture

paradei.

Era aproape de amiază şi căldura dimineţii se transformase deja în arşiţă. Aşa cum înaintam în pas de gasteropod, m-am simţit din ce în ce mai atras de saloanele întunecoase şi răcoroase ce se profilau în spatele standurilor - încăperi decorate cu afişe colorate înfăţişând melci zâmbitori şi acel cuvânt ademenitor, dégustation. Am reuşit să disting în penumbră câteva siluete cu pahare în mână. Mi-au reamintit de ce venisem aici - să văd şi să mănânc cei mai buni melci din Franţa. Mă chema datoria: era timpul să mă pun pe treabă.

Cu o ultimă străfulgerare de alamă şi bubuit de tobe, procesiunea se opri în capătul străzii. în drumul de întoarcere, am păşit direct în briza aromată, o boare de aer cald, asezonat cu usturoi, iar nasul m-a condus direct la una din salles de dégustation. Probabil servise cândva drept grajd, dar acum clădir fusese transformată într-un restaurant simplu, cu bar - pereţii zugrăviţi în alb, podeaua de gresie înnegrită, lustruită, cu mese lungi de lemn şi băncuţe, o bucătărie încropită într-un alcov, undeva în spate. Meniul era scris cu cretă pe o tabla neagră: aici se puteau mânca melci, melci sau melci, pregătiţi după cum îţi poftea inima, cu sau fără frites. Totul însoţit de Gewvirtztraminer rece, astringent, servit la pahar, la carafă probabil chiar şi la butoi. Nu-mi puteam imagina un mediu de lucra mai plăcut decât acesta.

Marele avantaj al meselor lungi şi al mâncatului la comun este tovărăşia impusă. Poţi să te aşezi singur la masă, în solitudinea nu ţine nici cât ai zice bonjour. Şi, respectân tiparul familiar, odată ce am recunoscut public că-mi doresc să primesc îndrumare şi sfaturi, se găsea sigur cineva încântat să-mi sară în ajutor.

Am luat loc în faţa unui bărbat bondoc, între două vârste, cu bască şi cămaşă decolorată şi cu faţa marcată de capriciile vremii. Amabil, omul înclină din cap în semn de salut şi mă întrebă dacă eram singur. I-am răspuns că nu numai că eram singur, dar şi englez pe deasupra.

- Ah,bon?

îmi spuse că nu mai întâlnise un englez până atunci şi câteva momente reflectă în tăcere asupra acestui lucra, cu un aer oarecum surprins. Nu ştiu la ce se aştepta - poate la un

Lecţii de franceză huligan microbist sau la maiorul Thompson 1 cu melonul său -, dar părea că toate bănuielile lui s-au risipit la vederea mea. îmi întinse mâna şi se recomandă drept Maurin, Etienne, înainte de a se lăsa pe speteaza scaunului pentru a trage o duşcă de vin din pahar.

- îţi plac melcii?

- Aşa cred, am răspuns, dar nu am mâncat prea des. Nu ştiu nimic despre ei.

- începe atunci cu o duzină, mă sfătui el, simpli, doar cu puţin unt şi usturoi. Se uită satisfăcut

la grămada de cochilii goale din farfuria lui. Mi-aş mai lua şi eu o porţie. Se întoarse să-l cheme pe ospătar. Jeune homme! Aici moare de foame un englez. A comandat câte o duzină pentru amândoi şi o carafă mare cu ceea ce el numea ,pewiirz“.

La această masă, vecinii noştri cei mai apropiaţi erau un cuplu tânăr, cât se poate de îndrăgostit. Tocmai încercau imposibilul - să extragă carnea de melc din cochiliile fierbinţi, să privească unul în ochii celuilalt şi să se ţină de mână, toate deodată, ignorând orice altceva în jurul lor. Dacă voiam informaţii, ei nu mi-ar fi fost de prea mare ajutor. M-am întors spre noul meu tovarăş şi l-am rugat să-mi spună ce ar fi util să ştiu despre melci.

Aceasta este rânduiala perfectă: un francez vorbeşte, iar tu asculţi. Dar, spre deosebire de conaţionalii săi, nu intri în polemici cu el. Acesta este un atu social important, iar în situaţia ta, eşti privit cu o oarecare simpatie. însă, cu siguranţă, rămâi un străin, dar un străin a cărui inimă şi al cărui stomac sunt acolo unde ar trebui să fie, dornice să se aşeze la picioarele maestrului şi să înveţe cum este cu chestiunile lumii civilizate. El, natural, este încântat să împărtăşească din cunoaşterea superioară şi să îşi expună părerile, aperçus, prejudecăţile şi anecdotele în faţa unui public care ştie să le aprecieze.

Ospătarul sosi înainte ca Maurin să apuce să facă mai mult decât să-şi dreagă glasul şi să-şi adune gândurile. Aşeză pe masă, între noi, un coşuleţ cu pâine şi o carafă înrourată, apoi farfuriile cu melci ale fiecăruia, iar la final ne-a binecuvântat cu un bon appétit. Instrucţia practică putea începe. Partea întâi: cum se mănâncă un melc.

Ne găseam într-un local fără pretenţii. Farfuria mea consta într-un dreptunghi de folie de aluminiu, ca un cofraj de ouă. în fiecare locşor se cuibărea un melc; aburul care se ridica

din cochiliile proaspăt preparate era divin. Aranjamentul era desăvârşit de un şerveţel de hârtie şi

o scobitoare din lemn.

Aroma era de-a dreptul încântătoare, iar eu eram hămesit, însă prima încercare de a lua cu

degetele o cochilie a eşuat lamentabil, alegându-mâ cu buricele fripte. Echipamentul nu includea

şi setul de cleşti miniaturali pe care mesenii îl primesc la restaurantele mai luxoase. M-am uitat

repede la tovarăşul meu să văd cum rezolvă el această problemă şi nu mică mi-a fost mirarea în faţa unui asemenea exemplu de ingenuitate practică pusă în slujba stomacului. Maurin găurise o felie de pâine şi acum se folosea de coajă ca de o pensetă, prinzând fiecare cochilie cu ajutorul ei pentru a nu-şi arde degetele. Cu cealaltă mână, cu degetul mic ridicat cu graţie, Maurin ţintea cu scobitoarea, o înfigea cu sârg în carnea dinăuntru şi, cu o rotire îndemânatică din încheietură extrăgea conţinutul fierbinte. înainte de a lăsa jos cochilia, o ducea la gură ca pe o cănită şi sorbea şi ultimele rămăşiţe de suc gustos. Totul părea teribil de uşor.

L-am imitat cât de bine m-am priceput, reuşind să extrag primul melc din cochilie fără prea mult efort, doar cu o mică scăpare, căci un strop răzleţ de unt cu usturoi mi-a aterizat pe pieptul cămăşii. Am privit cu atenţie obiectul pe care-1 ţineam în vârful scobitorii, un cocoloş închis la culoare, stafidit, nu neapărat apetisant, şi apoi mi-am amintit cuvintele lui Régis: .Melcii trebuie să fie mâncaţi din nas, nu din ochi“. Abia acum înţelegeam ce-a vrut să zică, în mod cert, melcii miroseau mai bine decât arătau.

Iar gustul era şi mai bun. Adversarii melcilor - care de obicei vorbesc dintr-o convingere susţinută de o ignoranţă considerabilă - vă vor spune să nu vă aşteptaţi la mai mult decât la un gust pregnant de usturoi şi la un dumicat de cauciuc, însă mie mi-era limpede că n-au mâncat niciodată melci în Martigny. Desigur, se simţea usturoiul, dar era discret, abia perceptibil. Iar carnea nu era în niciun caz gumilasticâ, ci fragedă, ca o friptură de cea mai bună calitate. Toate bune până aici. Am băut sucul din cochilie, m-am şters pe bărbie cu miez de pâine şi m-am aşezat mai confortabil pe scaun ca să îl ascult pe Maurin.

A început prin a-mi înşira calităţile nutritive ale melcilor, care au carnea săracă în grăsimi şi

bogată în azot. Dar - şi aici mă avertiză cu degetul - trebuie luate ceva precauţii. Melcii se simt excelent cu o dietă care ar băga un om în spital; le place mătrăguna, le plac ciupercile viu colorate, la fel de letale, şi cucuta. Şi nu se opresc aici. Pot ingéra cantităţi uriaşe din acest amestec fatal - echivalentul a jumătate din greutatea lor corporală în doar douăzeci şi patru de ore.

Nu era momentul potrivit să aud una ca asta, căci înfulecasem deja jumătate din melcii mei. M- am oprit cu mâna în aer, cu scobitoarea înfiptă într-un melc, iar Maurin rânji. ,Cu melcii ăştia nu rişti nimic“, mă linişti el. Aceştia erau melci cultivaţi, crescuţi într-un parc împrejmuit şi nu aveau libertatea de a mânca orice; sau, cum s-a exprimat el, de a se deda unui humeur vagabonde. Astfel de probleme apar numai în cazul melcilor sălbatici, care se plimba pe unde poftesc, hrănindu-se cu acele delicii ucigătoare, dar chiar şi aceste creaturi pot fi comestibile. Tot ce trebuie să faci este să le înfometezi timp de cincisprezece zile. La sfârşitul acestui post impus,

fiecare melc este atent cercetat ca nu cumva să prezinte vreun semn periculos, apoi spălat de trei ori în apă călduţă înainte de a-i fi periată cochilia şi a fi pregătit pentru cuptor. Aşa numita toilette des escargots.

Çu siguranţă, am zis eu, melcii ar fi jigăriţi, ba chiar morţi după atâtea zile de înfometare. Dar nu, lucrurile nu stau aşa. Melcul poate trăi fără hrană perioade lungi de timp, iar Maurin mi-a relatat povestea unui anume Monsieur Locard ca să-mi dovedească acest lucru. Se pare că Locard a invitat la el acasă câţiva prieteni pentru un festin cu melci, dar a descoperit că are mai mulţi decât avea nevoie. Cu gândul de a-i mânca mai târziu, a pus melcii în plus într-o cutie şi, dintr-un motiv pe care nici măcar Maurin nu-1 putea explica, a vârât-o în partea de jos a dulapului său de haine.

Timpul a trecut şi Locard a uitat cu totul de melci. Abia optsprezece luni mai târziu, căutând ceva în dulap, acesta a dat peste grămada de cochilii. Probabil noi le-am fi aruncat. Dar Locard, optimist din fire, le-a pus într-o găleată cu apă şi, minune, melcii au revenit la viaţă.

Inspiraţi de această poveste de supravieţuire, eu şi Maurin am mai comandat câte o duzină de melci de căciulă. începusem să prind mişcarea cu extragerea cărnii din cochilie cu o răsucire de

scobitoare - foarte asemănătoare cu scoaterea unui dop de sticlă -, dar în ciuda eforturilor mele de

a controla acest lucru, sucul gustos rămânea o problemă. Cămaşa mea era de-acum împestriţată

cu stropi de sos de unt cu usturoi; pentru cei care încearcă să mănânce melci pentru prima dată, vă spun că nu există decât două căi sigure de a păstra hainele curate: nuditatea sau o

baveţică.

Foarte posibil impulsionat de cuplul de lângă noi, care acum schimbau săruturi lungi, exploratoare, între doi melci, Maurin aduse în discuţie ca subiect sexul. Era luna mai, îmi explică el, începutul sezonului de împerechere, când fantezia unui hermafrodit începe să nutrească gânduri de iubire. Şi ca orice altceva, în viaţa unui melc nu este o chestiune ce poate fi grăbită.

Mâinile lui Maurin schiţară în aer intimităţi vagi, dar sugestive; degetele lui se împleteau şi croşetau o poveste întreagă, vorbindu-mi în tot acest timp de ,preliminarii". Se pare că acestea pot dura ore în şir, iar eu nu am putut să nu mă gândesc că motivul ar fi acela de a le acorda timp participanţilor să se hotărască asupra genului pe care vor să şi-l aleagă în orice caz, odată ce preliminariile s-au sfârşit, melcii se împerechează. Un bon moment, după cele zise de Maurin. Zece, până la cincisprezece zile mai târziu, melcul produce undeva în jur de şaizeci până la o sută de ouă. Pentru cei care supravieţuiesc, durata de viaţă este de şase, şapte ani.

Maurin făcu o pauză ca să soarbă din vin, iar eu am profitat pentru a-i pune întrebarea evidentă:

Cum se decid care

din partenerii hermafrodiţi este mascul şi care femelă? Prin telepatie? După miros? Poziţia lunii? După cum cântă fiecare? Până la urmă, asta reprezenta unul din preliminariile de bază şi, dacă aici apărea vreo confuzie, atunci seara era ratată. Din nefericire, Maurin nu putu să-mi dea un răspuns precis, ştiinţific.

- Us s’arrangent, a fost tot ce a putut el să-mi zică. Se aranjează ei.

în local era o răcoare plăcută. Prin uşa deschisă vedeam strada care acum fierbea în arşiţa după- amiezii. Ne-am hotărât să mai rămânem şi să împărţim încă o duzină de melci. Descopeream că melcii sunt ca o gustare ce creează dependenţă - întotdeauna simţi că mai poţi mânca puţin. Degustam gros blancs, sau escargots de Bourgogne, una dintre cele mai răspândite varietăţi dintre sutele ce se găsesc în Franţa. Melcii mai mici, cenuşii, petit gris, constituie altă varietate bine cunoscută şi menţionarea lor îi aminti lui Maurin de o înşelătorie extraordinară.

Mi-a povestit cum în lumea amatorilor de melci acţionează şi elemente criminale. Tromperies, sau escrocii care, se ştie bine, îl înşalâ pe consumatorul de bună-credinţă: una dintre metodele preferate este de a vinde melcul cenuşiu ca şi cum ar fi ruda sa mai mare şi mai costisitoare. Ei fac asta printr-un sistem ingenios de reciclare prin care sunt refolosite cochiliile goale, cândva locuite de escargots de Bourgogne. în fiecare cochilie încăpătoare este pus un petit gris şi ceva umplutură ca să completeze spaţiul gol din cochilie. Et voilà -clientul plăteşte pentru cel mai mare şi mai bun melc şi, când colo, a fost tras pe sfoară. Un veritabil scandale. De parcă asta nu ar fi de ajuns, trebuie să fim cu ochii în patru, să ne ferim de ameninţarea estică, Filiera Chineză. Maurin adoptă o

expresie cât se poate de serioasă şi clătină din cap în faţa acestei ticăloşii. Moluşte orientale, importate în cantităţi industriale şi trecute drept melci de origine franceză!

Nu era prima oară când auzeam cum chinezii erau acuzaţi de practici necinstite. Frauda cu trufe provocase un val de indignare; se vorbea şi de încercări ale chinezilor de a se infiltra pe piaţa broaştelor. Fireşte, faptul că orice contrabandist de trufe şi hoţ de broaşte avea nevoie de cooperarea unor parteneri francezi era trecut cu vederea în mod cât se poate de convenabil. Imaginaţi-vă un agent de vânzări din Beijing, cu diplomatul doldora de trufe aproape originale franţuzeşti şi broaşte de tip A, chipurile, tot franţuzeşti. Ar putea el să treacă neobservat pe coridoarele gastronomiei franceze? Mă îndoiesc, indiferent cât de fluent ar vorbi franceza.

Dar ingeniozitatea chineză nu se limitează la trufe şi la picioruşe de broască. După ce se scotoci prin mai toate buzunarele sale, Maurin a găsit o tăietură mototolită dintr-un ziar pe care mi-o întinse peste masă.

- Foie gras, îmi zise el cu glas cavernos. Acum produc şi foie gras.

în timp ce el se consola cu carafa, eu am citit articolul. De curând, doi domni întreprinzători, domnul Chan şi domnul Wu, au pus bazele unei mici ferme de gâşte în ţinutul Hepu, puţin mai la nord de graniţa dintre China şi Vietnam. O fermă de gâşte de-a dreptul năucitoare, cu o capacitate potenţială de producţie de mai mult de o mie de tone pe an - foie gras de gâscă veritabil, şi nu varianta mai comună şi mai ieftină, ficatul de raţă. Iar asta, susţinea reporterul, era aproape de două ori mai mult decât producţia actuală din Franţa.

Am terminat de citit şi am ridicat privirea spre Maurin, care clătina din cap.

- Alors? zise el ridicând mâinile, ca apoi să le lase la loc pe masâ, cu o bufnitura neputincioasa. Unde se vor opri?

Râmâseserâm singuri la masâ. Vecinii noştri, îndrăgostiţii, plecaseră, lipiţi parcă unul de altul când ieşiseră pe uşa - îmi place sâ cred câ porneau spre teancurile de saltele, acum, ca trataseră .preliminariile** la prânz. Nu îmi mai venea în minte nicio întrebare, iar Maurin dădea semne de oboseala, probabil din pricina chinezilor şi a multiplelor carafe de Gewiirz. Intenţiona să-şi facâ siesta înainte de a reveni să participe la celelalte evenimente care aveau loc cu ocazia festivalului. Am stabilit, aşa cum doi tovarăşi de-o zi stabilesc la finalul unei mese plăcute, să ne întâlnim în acelaşi loc şi anul următor pentru o duzină de melci - promisiuni făcute cu toată bunăvoinţa, dar care arareori sunt respectate. L-am lăsat aran-jându-şi basca în bătaia soarelui; ne-am despărţit şi am pornit în direcţii opuse.

în acea seară, la hotel, am scos din buzunar o cochilie pe care am pâstrat-o ca suvenir şi am spălat-o de trei ori, cum cerea procedura corectă. Ca şi cămaşa mea, păstra un iz de usturoi. Privind cochilia, aşa cum era ea, perfect proiectată pentru a-şi îndeplini funcţia de casă mobilă, minunat dungată în toate nuanţele de caramel, m-am întrebat care o fi fost primul om care s-a uitat într-o astfel de cochilie, la conţinutul ei viu şi a decis că era comestibil. Negâtiţi, melcii nu te prea fac sâ simţi că-ţi plouă în gură. Nu au niciun miros puternic, apetisant. Culoarea şi consistenţa lor nu este pe placul oricui. Şi totuşi, s-a găsit un spirit curajos care să muşte dintr-un melc şi să ajungă la concluzia câ e bun de mâncat. Să fi fost o foame de lup sau simplă curiozitate?

Lecţii de franceză \ 139 Adesea, grecii şi romanii simt cei recunoscuţi pentru descoperirile lor gastronomice, dar poate de această dată era vorba de un întreprinzător preistoric din Orientul îndepărtat. Poate că acesta era răspunsul: primele tentative ale Filierei Chineze. După ce a încercat prima duzină suculentă, undeva pe câmpiile bogate în melci ale coastelor Chinei, şi a găsit că sunt delicioase la gust, onorabilul strămoş al domnilor Chan şi Wu a întrevăzut oportunitatea de export: Escargots de Shanghai, acompaniaţi de preferinţă de o sticlă de rosé de la poalele Marelui Zid Chinezesc. Din păcate, nu vom şti adevărul niciodată.

1

Referire la Carnetele maiorului Thompson: Un englez descoperă Franţa şi francezii -Les Carnets du Major Thompson, roman scris de Pierre Daninos, publicat în 1954, în care autorul î şi asumă perspectiva unui ofiţer britanic pensionat care se mută în Franţa. Romanul a continuat cu o întreagă serie de astfel de comparaţii umoristice între francezi şi englezi, (n.tr.)

Dezbrăcarea pentru masa de prânz

Dezbrăcarea pentru masa de prânz Cu mult, mult timp în urmă, atunci când cei bogaţi îşi

Cu mult, mult timp în urmă, atunci când cei bogaţi îşi meritau renumele şi aveau timp şi servitori

berechet, era ceva cu totul obişnuit sâ te schimbi de haine pentru a servi un cocktail şi cina, după

o zi întreagă de preumblări. ,flai să ieşim din hainele astea ude, după cum obişnuia sâ spună Robert Benchley, şi să luăm un martini sec.“ Şi erau abandonate hainele de stofă groasă,

pantalonii pescăreşti jilavi, pantalonii de golf murdari de noroi, jachetele mirosind a grajd, pentru

a fi înlocuite cu hainele de zi, curăţate lună de către valet de petele de sos de la cina precedentă.

între timp, acest ritual elitist a intrat în atenţia patronilor de restaurante care, acum ca şi atunci, erau foarte încântaţi de beneficiile comerciale pe care le-ar fi adus atragerea unei astfel de elite. Răspunsul lor - probabil o tentativă de a-i face sâ se simtă ca acasă pe membrii acestor clase sociale înalte, chiar şi atunci când ieşeau în oraş - a fost pretinderea ţinutei obligatorii. Se urmărea ca un bărbat să nu poată să se bucure de o cină în public dacă nu era îmbrăcat şi ferchezuit cum se cuvine - asta însemnând un costum şi o cravată, unghii îngrijite şi pantofi curaţi.

Timpul a trecut şi standardele s-au mai relaxat, chiar dacă nu peste tot. După cum ştim, multe restaurante scumpe impun bărbaţilor care le frecventează să poarte sacou şi cravată. Dar am observat că nu este şi cazul Franţei. Aici, în ţara cu cea mai veche tradiţie în modă, hainele pe care le vezi chiar şi în cele mai elegante restaurante sunt pentru un străin surprinzător de lejere. Localuri faimoase, cu multe stele, unde te-ai aştepta să întâlneşti clienţi cel puţin la fel de eleganţi ca ospătarii, nici nu se gândesc sâ nu te servească dacă ai apărea fără cravată. Cât despre obiceiul umilitor de a te pune sâ porţi o cravată de împrumut - de obicei o relicvă demodată şi soioasă din colecţia de haine vechi a managerului - acesta este de neimaginat într-un restaurant franţuzesc care se respectă.

Dar nicăieri în Franţa codul vestimentar nu este mai neglijat - sau, mai bine spus, eliminat cu totul - ca în Le Club 55, un restaurant de pe plaja Pampelonne, situat la câţiva kilometri de Saint- Tropez.

De-a lungul anilor am auzit multe lucruri despre Club 55, toate numai de bine. Un loc plin de farmec, spune toată lumea, unde în timp ce mănânci poţi să priveşti ambarcaţiunile pe mare. Dar era la mare distanţă de casă, iar gândul la traficul din perioada estivală - de cele mai multe ori un şir nesfârşit de maşini de la Marsilia până la Monaco - ne-a făcut de fiecare dată pe mine şi pe nevasta mea să renunţăm. Asta până într-o dimineaţă călduroasă de iulie, când m-a chemat datoria, altfel spus, prietenul nostru Bruno. El şi nevasta lui Janine locuiesc pe colinele de după Saint-Tropez, şi sunt cei care îmi împărtăşesc pasiunea pentru prânzurile prelungite.

Bruno îşi începu convorbirea telefonică cu o temă literară.

- încă mai pretinzi că scrii? mă întrebă el. La ce lucrezi de data aceasta?

I-am spus că adun material pentru o carte despre târguri şi festivaluri care au legătură cu mâncarea şi băutura, cu cât mai neobişnuite, cu atât mai bine. Bunăoară, broaşte şi trufe. Sângerete, şerpi, burtă. Chestii de acest gen.

- Ah, făcu el, festivaluri. Ei bine, este unul pe cinste aici, atâta timp cât nu te deranjează puţină nuditate. Simt fêtes des nanas.

- Vrei să spui

- Fete, prietene, fete. Fete de toate vârstele, cele mai multe dintre ele nepurtând mai mult decât o batistă. O privelişte glorioasă pentru o zi însorită. Mai bine vii cât mai curând, înainte ca vremea să apuce să se strice şi ele să se îmbrace la loc.

Cumva, nu suna a eveniment care să apară în ghiduri şi calendare culturale, dar părea că merită să dăm o raită pe acolo. îl cunosc pe Bruno de ani de zile şi are mult fler când vine vorba de astfel de situaţii.

- Unde are loc? am întrebat.

- Clubul Cinquante-Cinq, în fiecare zi, exceptând zilele în care plouă. Nu cred că fetele sunt

încântate de posibilitatea ca ochelarii lor de soare să se ude. Chiar că ar trebui să vii şi să faci puţină muncă de cercetare. Niciodată atât de multe nu au purtat atât de puţine. Şi nici mâncarea nu este rea.

Mai târziu în acea lună, când maşina noastră se ţâra în spatele unei coloane pe un drum ce şerpuieşte în jos, de la La Garde-Freinet spre coastă, mă întrebam cum poate supravieţui un local şi, mai mult decât atât, să rămână la modă mai multe zeci de ani. Club 55, potrivit istoriei pe care Bruno mi-a adus-o la cunoştinţă, putea fi considerat bunicul restaurantelor de pe Riviera.

Fusese inaugurat în 1955 de către Geneviève şi Bernard de Colmont, personaje care cunoscuseră faima mai întâi ca pionieri - fuseseră primii francezi care au mers pe râul Colorado, prin Marele Canion, într-o canoe. Când s-au întors în Franţa, ei au cumpărat o parte din plaja Pampelonne. în acele vremuri, Saint-Tropez era un pic mai mare decât un sat de pescari cu câteva cafenele, iar Club 55 era un pic mai mult decât o colibă în care prietenii şi cunoscuţii soţilor Colmont mâncau

sardine la grătar. (Orice străin care nu le plăcea era refuzat, spunându-i-se că era un club privat.) Madame era o bucătăreasă desăvârşită, aşa că meniul s-a extins şi restaurantul a înflorit, atrăgând clientela dornică de peşte la grătar şi de vin rosé, cu plăcerea de a mânca fără a fi incomodaţi de prea multe haine.

Apoi, în 1956, au venit Brigitte Bardot, Roger Vadim şi filmul care a transformat Saint-Tropez. Vadim a filmat acolo Şi Dumnezeu a creat femeia şi a avut o echipă franceză, care s-ar fi răsculat dacă nu era bine hrănită. Putea oare Madame să facă faţă în fiecare zi? A putut. S-a dus vestea şi, cu trecerea timpului, a venit tot mai multă lume. Patrice, fiul lui Geneviève, a preluat conducerea restaurantului la mijlocul anilor 1980, iar el şi echipa lui sunt aglomeraţi în fiecare vară de atunci.

La momentul vizitei mele, Club 55 era în al patruzeci şi cincilea an de funcţionare, o vârstă considerabilă pentru orice restaurant, şi aproape un miracol, având în vedere locul unde e situat şi natura clientelei. Sudul Franţei în general şi zona şic din preajma Saint-Tropezului în particular nu par să încurajeze instituţii venerabile. Acolo sunt, bineînţeles, bătrânii care joacă boules chiar lângă Colombe d’ Or, familia regală şi cazinoul de la Monte Carlo, dar acestea sunt excepţii. Schimbarea este mult mai obişnuită, cu buticuri, restaurante, hoteluri şi cluburi de noapte care îşi schimbă profilul sau numele după numai câţiva ani de muncă asiduă, dar profitabilă.

Şi cine îi poate învinui pe patronii epuizaţi că vând afacerea? Clienţii lor, hoardele care ocupă coasta în fiecare sezon, nu simt nici cei mai plăcuţi şi nici cei mai civilizaţi oameni. De fapt, dacă ai crede numai jumătate din ceea ce ţi-e dat să auzi, cei mai mulţi sunt nişte monştri. Acest fapt era adevărat indiferent de naţionalitate, cu toate că mi s-a spus că ruşii sunt la mare competiţie cu nemţii, englezii şi chiar cu parizienii în topul celor mai nedoriţi clienţi pe coastă.

,Nu este numai faptul că ruşii au sume obscene de bani, mi-a spus un proprietar de bar. Nimeni de aici nu are nimic împotriva acestui lucru. Dar întotdeauna arată atât de jalnic. Şi după o vreme, se îmbată şi încep să plângă. Cred că este o chestie genetică."

Dar eu sunt de părere că sunt alte vicii mult mai deranjante la un vizitator domic de distracţie. Aroganţa, zgârcenia, nerăbdarea, lipsa de respect, intimidarea, necinstea în ceea ce priveşte nota de plată, sustragerea de obiecte (scrumiere, prosoape, halate de baie, tacâmuri), curăţarea pantofilor cu perdelele din hotel - toate acestea şi multe altele fac din conducerea unei afaceri ospitaliere pe Coasta de Azur un test sever de răbdare şi stăpânire de sine. Şi cu toate astea, iată, Club 55 a rezistat în toţi aceşti ani.

După ce coteşti pe drumul de ţară şi ajungi în spatele restaurantului, ţi-ai putea imagina că ai citit greşit harta şi ai ajuns în California, patria spirituală a unui valet parker. Tineri angajaţi pentru a te scuti de corvoada găsirii unui loc de parcare - tineri bronzaţi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi viu coloraţi şi cu ochelari de soare lucioşi, gălăgioşi şi joviali. Peugeot-ul nostru vechi a ajuns în spatele parcării, pentru a nu face notă discordantă cu cele din faţă, o mulţime de jucării de câteva sute de mii de dolari - Jaguar, Porsche şi Mercedes -care se prăjeau la soare.

Restaurantul era numai pe jumătate plin, dar i-am găsit pe Janine şi pe Bruno deja instalaţi, cu vinul pregătit. Era ora unu - prea devreme pentru adevărata acţiune, după cum a spus Bruno, cu

toate că era de părere că era important să fim acolo înainte ca femeile să apară. Les nanas se pare că preferau să mănânce un pic mai târziu şi nu aveau să-şi facă apariţia mai devreme de ora două. Aşa că am avut timp să cercetăm împrejurimile.

Lucrul care m-a surprins încă de la început a fost lumina, un soare strălucitor împrăştia lumină difuză prin cearşafurile albe care uneau nişte pari împrejmuitori. Strălucirea era reflectată de feţele de masă bleu-pal, creând un efect foarte interesant asupra oamenilor din jurul nostru. Toţi păreau să plesnească de sănătate. Chelnerii şi ospătăriţele, în hainele lor albe scrobite, distribuind meniuri şi pahare răcite. Privind pe după câţiva copaci care prinseseră rădăcini printre plăcile de argilă pe care stăteau mesele, puteam vedea lucirea de un albastru intens a Mediteranei şi silueta unui imens iaht cu motor, fără îndoială, plin de pasageri fermecători. Până aici, toate bune.

Patrice se opri la masa noastră pentru a-i saluta pe Janine şi pe Bruno, şi pentru a arunca o privire profesionistă asupra cantităţii de vin din paharele noastre. Afabil, vorbăreţ, relaxat şi posedând o remarcabilă memorie a numelor şi figurilor, el probabil că văzuse întreaga distribuţie de caractere pe Coasta de Azur, de-a lungul anilor - vedete de film şi politicieni, finanţişti, traficanţi de arme, dictatori în exil, cupluri clandestine, aristocraţi ruinaţi, modele şi fotografi de ocazie, gigolo şi doamne trecute de prima tinereţe. Mai devreme sau mai târziu, toţi trec pe la Club 55 pentru a privi şi a fi priviţi, uneori pentru a se ascunde în spatele unor ochelari de soare supradimensionaţi.

Patrice ne ură bon appétit şi îşi văzu mai departe de treabă, inspectând mesele, supraveghind personalul, nepier-zând din ochi intrarea pentru a-i vedea pe nou-veniţi, zâmbind, zâmbind. M- am mirat cum de reuşeşte să fie şarmant şapte zile din şapte pe perioada întregului sezon, pentru că, aproape inevitabil, avea parte şi de clienţi prost-crescuţi.

- Secretul este, îmi explică Bruno, că are de-a face cu ei numai o dată pe zi, deoarece nu deschid decât pentru prânz, îmi zâmbi peste meniu. După cum te ştiu eu pe tine, masa de prânz poate ţine până la ora şase. Ce ai de gând să mănânci? Ar fi bine să ne hotărâm ce comandăm până nu începe agitaţia.

Meschin 1 şi midii şi friture au fost comandate; şi mai mult vin a fost turnat. Am sesizat doi bărbaţi pe plajă, fiecare cu câte un telefon mobil, privind spre iaht.

- Bodyguarzi, spuse Bruno. Au tot scormonit zona ca nu care cumva să fie răpitori ascunşi în salată.

Am privit cum o barcă cu motor s-a desprins în viteză de iahtul cel mare, lăsând în urmă o dâră de spumă albă pe apă şi apropiindu-se de plajă. Am remarcat un bărbat stând în picioare la cârmă, cu o mână dusă la ureche. Oare cum reuşeau bodyguarzii să ţină legătura înainte de apariţia telefoanelor mobile - semnalizau cu steguleţe?

M-am întors către Janine.

- Iată că vin fetele.

Ea îşi scutură pletele blonde şi scoase un mic plescăit, cum fac francezii atunci când nu sunt de acord cu o anume opinie.

- Ai vrea tu, spuse ea. Cu trei bodyguarzi, este mult mai probabil să fie vorba de nepotul lui Elţîn.

Oricine ar fi fost, era clar vorba de un grup de oameni foarte importanţi şi tot restaurantul privea cum un bodyguard şi-a condus preţioasa marfă la o masă nu departe de noi. în ciuda dorinţei noastre de a avea vecini de masă celebri şi exotici, ei s-au dovedit a fi o familie de americani perfect normali (chiar dacă îngrozitor de bogaţi), în formulă completă, cu tot cu şepcile lor de baseball. Doi dintre bodyguarzi stăteau la intrarea pe plajă, pentru a descuraja orice eventual atac din partea oamenilor în slip de pe plajă. Al treilea s-a postat lângă peretele din spatele nostru. Aveam convingerea că arme de un tip sau altul erau ascunse împreună cu telefoanele mobile - câteva grenade fumigene, un UZI - şi nu am putut să nu observ că masa noastră se afla chiar în calea gloanţelor dacă se întâmpla ceva sau dacă cineva avea să facă vreun gest considerat ameninţător către şepcile de baseball.

Am fost imediat distras de la gândul că aş putea pieri într-un atac armat de un ghiont din partea lui Janine.

- Voilà. Les mimis arrivent.

Erau trei la număr, media de vârstă era douăzeci, făcând slalom printre mese pe pantofii cu talpa înaltă, care erau în vogă în acel sezon. Bronzul lor era luminos, uniform -imposibil de obţinut pe perioada unei vacanţe normale - care presupunea multe săptămâni de folosire a uleiurilor şi loţiunilor speciale de plajă. Aveam senzaţia că şi spaţiul dintre degetele de la picioarele acestor fete era de aceeaşi culoare cu restul pielii arămii de pe picioare, de pe abdomenele suple şi de pe sânii lor fermi. Toate avuseseră aceeaşi înclinaţie spre decenţă, înfăşurându-şi în jurul şoldurilor câte o eşarfă viu colorată. Dar printr-o extraordinară neşansă, acestea se umeziseră în drum spre restaurant şi se lipiseră ca un al doilea strat de piele pe rotunjimile pe care se presupune că intenţionau să le ascundă.

- Ai văzut-o pe fata din spate? întrebă Bruno. Jur că ochelarii ei de soare sunt mai mari decât sutienul. Privi către intrare. Mă întreb unde or fi portofelele.

De fapt, trioul nubil însoţea un singur personaj, un bătrân căruia îi ieşea părul încărunţit prin cămaşa descheiată la gât. S-a aşezat lângă fetele lui, aranjându-şi cele necesare prânzului - ţigările, bricheta de aur şi telefonul mobil - înainte de a se apleca să o ciupească pe una dintre mimis.

Janine pufni.

- Unchiul lor, desigur. Era nevoie de flerul unei franţuzoaice pentru a depista aceste legături îndepărtate de rudenie.

De acum era o mare agitaţie din cauza nou-veniţilor care alunecau printre mese pentru a-şi saluta

vechi cunoştinţe, unele dintre ele nu se mai văzuseră tocmai de cu o seară înainte. Atmosfera era plină de zarvă, creată de urale şi saluturi -Tiens! C’ est toi! - şi mici săruturi sociale. Festivalul nanas se încingea şi era posibil să poţi identifica două generaţii distincte după hainele pe care le purtau. Cele tinere: bikini minusculi (opţional şapcă de baseball), pantaloni scurţi, atât de scurţi că forţau limita decenţei dezvăluind curba de jos a fundului şi tricouri purtate pe post de rochii. Doamnele, mai mature, eravl chiar discrete prin comparaţie: saronguri, bluze de mătase, pantaloni subţiri transparenţi - în unele cazuri, prea transparenţi - despicături adânci şi bijuterii ţipătoare. Erau, de asemenea, şi câteva exemple de operaţii estetice reuşite şi eram norocoşi să avem printre noi un expert care să ne explice anumite aspecte de fineţe.

Janine, cu toate că nu-şi făcuse o operaţie de lifting, spunea că poate identifica le lifting de la o distanţă de douăzeci de paşi. Chiar cu o noapte înainte fusese la o petrecere unde trei dintre invitaţi, unul dintre ei bărbat, afişau ceea ce ea numea Jiftinguri cu semnătură 11 . Toţi trei, a putut ea să-şi dea seama, erau operaţi de acelaşi chirurg estetician.

Mă întreb dacă şi doctorul îşi semna munca. Şi dacă da, atunci unde? Şi cum? Un semn de marker sub sânul stâng? O monogramă în spatele urechii? Chiar o semnătură, undeva în interiorul coapsei? Cu etichetele de firmă, atât de populare în ziua de azi, nu m-ar fi surprins. Dar nu este nimic chiar atât de crud, se pare; este mai mult o chestiune de stil individual, nu cu mult diferit de cazul unui creator de modâ. Chirurgii esteticieni au şi ei Diorii şi Chanelurile lor, şi atunci când vezi o bărbie suspect de întinsă şi cizelată, sau un bust sculptat cu multă artă, ochiul versat poate identifica medicul chirurg care a operat.

în cazul anumitor femei, nevoia de a-şi corecta natura fizică devine un hobby de o viaţă şi ceea ce a pornit ca o intervenţie minoră în jurul pleoapelor se extinde mai jos, până ajung să rămână foarte puţine părţi în forma lor originală. Janine ne-a povestit despre una dintre figurile legendare de pe Coasta de Azur din fiecare vară (iernile şi le petrecea sub cuţit şi în recuperare), care fusese ajustată de atâtea ori şi în atâtea locuri că atunci când zâmbea, se vedea cum i se întinde pielea din spatele gleznelor.

- Mai este una care a exagerat peste măsură, observă Janine, indicând din cap una dintre

doamnele de o anumită vârstă care se oprise să vorbească cu nişte prieteni de la o altă masă. Priviţi atunci când ridică braţul. Am urmărit-o pe femeie când îşi aranja o şuviţă de păr după ureche. Vedeţi? C est la poitrine fixée. Sânii nu se mişcă. Au fost ancoraţi precum nasturii pe o haină.

Nu cred că aş fi observat aşa ceva. Dar odată ce mi-a fost atrasă atenţia asupra acestui lucru, am găsit că este un fenomen foarte fascinant şi a trebuit să mă forţez să mă uit în altă parte.

- Este teribil, i-am spus lui Bruno. Nu pot să nu mă holbez.

El ridică din umeri.

- Pâi de ce crezi că a suportat ea acea operaţie? Nimeni nu vine aici pentru a fi ignorat. Este o

expoziţie. Corpurile sunt expuse aici pentru a fi privite. Şi apoi ne-a vorbit despre un incident

care justifica această convingere a lui.

O tânără încântătoare şi foarte dotată a descoperit în cursul unei conversaţii foarte animate că i-a

ieşit un sân din sutien. Ea ar fi putut să-l bage la loc discret şi fără a fi observată, dar, în loc să

procedeze aşa, a preferat să scoată un foarte strident Ooh-la-la! Asta, bineînţeles, a avut efectul dorit, adică a atras atenţia tuturor celor de la mesele vecine, cărora li se oferea imaginea unei tinere aflate în impas - o crise de sein - în încercarea de a-şi vârî sânul la loc în sutienul din care evadase. Unul dintre domnii spectatori, mişcat de problema ei, a fost auzit strigând:

-

Chelner! Adu două linguri pentru domnişoara, după care a adăugat foarte atent şi grijuliu: Şi

fii

bun să ai grijă să fie calde, te rog.

Pusă pe hârtie, povestea pare foarte puţin plauzibilă. Şi totuşi, cum eram înconjuraţi de exponate aproape dezbrăcate, era foarte uşor să îţi imaginezi că se întâmplase întocmai. Nimeni, sau cel puţin niciuna dintre femei, nu se îmbrăcase cu gândul de a nu fi remarcată. Inevitabil, erau imul sau două cazuri în care optimismul triumfase în faţa vârstei şi dorinţa de a crea un efect şocant putea fi uşor înţeleasă greşit. Costumul de baie cu model de piele de leopard purtat cu o fustă foarte scurtă din plasă cu ochiuri mari era unul dintre exemple; o pereche de pantalonaşi strâmţi, transparenţi era un altul. Ambele vestimentaţii erau purtate de femei trecute bine de anii tinereţii şi, privindu-le din scaunele noastre -observând tremurul involuntar al cărnii când au trecut pe

lângă noi -, ne-am putut da seama ce inamic nemilos era gravitaţia. Dar, cum li se întâmplă deseori franţuzoaicelor, şi acestea două refuzau să accepte trecerea timpului. în sufletele lor, ele erau vedetele plajei, încrezătoare în aura lor eternă, şi se îmbrâcau ca atare.

Deşi era vizibil că toate doamnele făcuseră eforturi de a fi cât mai prezentabile, companionii lor

nu se sinchisiseră. Bărbaţii, cu mici excepţii, nu erau prea plăcuţi la privit. Unii dintre ei - îmi imaginez că ocupau posturi de conducere în firme cunoscute -, după cum se prezentau aici, nu s-

ar fi putut angaja nici măcar pe post de plongeur, sau de spălători de vase, nu mai spun de

chelneri. Păreau să fi dormit cu o noapte înainte în tricourile acelea şifonate şi în pantalonii scurţi ponosiţi pe care îi purtau. Avea părul lins şi nepieptănat. Emanau neglijenţă - dar o neglijenţă studiată, ca şi cum ar fi dorit să transmită lumii că sunt atât de importanţi, încât nu mai contează cum arată. Nu se ridicau la pretenţiile însoţitoarelor lor.

Standardul s-a mai îmbunătăţit în jurul orei trei, odată cu afluxul domnilor mai în vârstă şi a consoartelor lor. Era o eleganţă un pic depăşită, cu hainele lor de iahting, cu o notabilă şi bine- venitâ absenţă a logourilor şi însemnelor nautice, care îi face pe mulţi dintre navigatorii actuali să pară a fi nişte cadouri frumos împachetate. Chiar şi mai impresionant, nou-veniţii au mers singuri de la ambarcaţiuni până la mese, fără a se bucura de serviciile bodyguarzilor, şi nu păreau să fie posesori de telefoane mobile. Ei ofereau un sentiment de nostalgie şi păreau că ieşiseră de la una din petrecerile anilor 1920 ale soţilor Sara şi Gerald Murphy, lăsându-i acolo pe Scott Fitzgerald şi pe Hemingway să continue să bea şi să urle unul la celălalt.

Chelnerul nostru, un tânăr cu marea abilitate de a anticipa o ,priză a vinului 1 *, a strecurat o sticlă plină în frapieră si ne-a întrebat dacă nu doream fraises des bois după brânză. Prin urmare, am renunţat sâ-i mai studiem pe ceilalţi oameni şi ne-am permis să ne concentrăm doar asupra mâncării.

Pentru a fi întru totul reuşită, o masă pe malul mării ar trebui să fie intimă, proaspătă şi simplă. O bucătărie pe nisip nu este locul potrivit pentru un bucătar care vrea să facă sosuri complicate la peşte sau să dea o mai mare savoare mesei cu tot felul de şerbeturi din fructe sau cu delicatese din aluat. Acestea sunt foarte apreciate în marile restaurante cu pretenţii, dar nu şi aici. Stând cu picioarele desculţe în nisip, ar trebui să poţi gusta marea la fel cum o puteai privi. înapoi la natură, chiar dacă parcarea este plină de Maserati-uri.

Simplitatea şi prospeţimea erau parte din formula folosită de Clubul 55, şi acestea erau clar două dintre motivele pentru care aveau succes. Peştele, verdeţurile şi salatele erau exact aşa cum trebuiau să fie, suficient de proaspete cât să poată fi consumate fără ajutorul prea multor sosuri sau condimente. Iar pommes frites aveau textura satisfăcătoare, pe care o dau numai cele două înecări în baia de ulei încinsă - prima pentru a găti interiorul, a doua pentru a căpăta o crustă crocantă. Oricine caută un prânz satisfăcător nu va fi dezamăgit.

O masă bună, oricum - mâncare simplă - este un bonus, numai o parte din experienţă. Odată

terminată masa, dar cu o cană de espresso în faţă ca să avem motiv să mai zăbovim, nimic nu ne mai poate distrage atenţia de la agitaţia après-prânz care începe să se işte în jurul nostru.

Un bărbat de vârsta a doua, îmbrăcat în blugi şi cu ochelari roşii strălucitori, cu o cască de protecţie atâmându-i în una din mâini, îşi croieşte drum prin mulţime cu o expresie neliniştită pe faţă, ca şi cum motocicleta lui ar fi plecat fără el. La două mese de noi, o viitoare nana, foarte tânără, foarte frumoasă, foarte plictisită, stătea cu părinţii ei, aruncând priviri languroase chelnerilor care treceau prin dreptul ei. Câini nu mai mari decât nişte gentuţe au fost ridicaţi în poală şi hrăniţi cu biscuiţi cu migdale. Este ora patru şi restul lumii munceşte, un gând care contribuie la sentimentul de decadenţă care se pogorâse în restaurant.

sentimentul de decadenţă care se pogorâse în restaurant. obiceiurile, dar nu cu aceeaşi ardoare ca mai

obiceiurile, dar nu cu aceeaşi ardoare ca mai devreme. Moleşiţi de mâncare, abia dacă se mai puteau mişca. Dar se pare că şi mâncătorii de lotuşi au problemele lor. Trasul cu urechea a relevat faptul că schiul nautic nu se împacă bine cu digestia, că statul la plajă nu face bine pielii. (Acest comentariu sună ciudat, venind din partea unei dudui foarte bronzate.) Din fericire pentru cei care au nevoie de ceva cu care să îşi umple timpul dintre prânz şi cină, se pare că mersul

la cumpărături nu a dezvoltat încă efecte secundare. Şi Club 55 era dotat cu un butic propriu, la

numai o aruncătură de băţ de plajă. Am decis să aruncăm o privire.

în felul lui foarte relaxat, drumul de o sută de metri de la restaurant până la butic este un exemplu

de ingenioasă şi sofisticată psihologie de vânzări. Cred că a fost construit pomindu-se de la premisa că celor mai mulţi bărbaţi nu le place să-şi însoţească partenerele la cumpărături. Nu au

talent pentru asta şi le lipseşte şi energia pentru aşa ceva. Ei abandonează repede şi devin abătuţi,

şi în final îşi forţează companioanele să plece cât mai repede, lăsând lucrurile pe jumătate

neterminate. Tocmai această situaţie neprofitabilâ -shopping interruptus - a fost anticipată de cei de la Club 55, care au instalat la jumătatea drumului două locuri speciale pentru odihnă, unde accesoriile masculine refractare, dar atât de utile se pot opri pentru a admira priveliştea.

Prima oprire este la un bar, amplasat ideal pentru cei care au uitat să servească un digestif dupâ- masâ. Hainele păreau a fi şi mai opţionale aici decât în restaurant, iar costumele de baie şi mai rare, asta poate şi ca o consecinţă a lipsei meselor, care obturau părţi importante din corp. în orice caz, femeile împătimite de cumpărături îşi pot parca aici companionii, trăind cu siguranţa că în acest fel pentru cel puţin jumătate de oră vor fi plăcut întreţinuţi.

Câţiva metri mai departe se află o terasă, cu canapele lungi, cu faţa spre mare. în ziuă în care am fost noi acolo, locul era acaparat aproape în întregime de bărbaţi care nu renunţaseră nicio secundă la îndatorirea lor de a face bani şi de a-şi conduce afacerile. Indiferenţi la minunăţiile naturii care se desfăşurau dinaintea lor (unele dintre ele purtând doar cu puţin mai mult decât un strat subţire de loţiune de plajă), bărbaţii strigau indicaţii prin telefon către birouri aflate în alte colţuri de lume sau către căpitanii vaselor lor, sau către bro-kerii lor, sau către agenţii lor imobiliari. Este ceva legat de telefoanele mobile - nu am aflat încă ce - care îi face pe utilizatorii lor să ţipe în receptoare, atât cât să audă şi cei din jur detaliile convorbirilor lor private. Asta a devenit o nouă pacoste, iar eu abia aştept ziua în care dependenţii de telefoane mobile, la fel ca şi fumătorii, vor fi exilaţi de noi, restul. De preferat în camere izolate fonic.

în contrast cu hărmălaia de pe plajă, în butic nu se auzeau decât zgomotul de fâşâit de plastic şi cel al bancnotelor care schimbau proprietarul. Siluete în diferite stadii de echipare intrau şi ieşeau din cabinele de probă. Vânzătoarele erau vioaie. Bărbaţii erau o raritate aici. Ei urmau a fi ridicaţi mai târziu, împovăraţi cu pungi de cumpărături şi conduşi mai departe către alte distracţii.

Dar mai întâi trebuia scoasă maşina din parcare, iar acest lucru nu era atât de simplu pe cât poate părea. Mergând înapoi spre plajă, cu soarele începând să coboare spre mare, Bruno îmi povesti despre un bărbat - un industriaş - care aştepta ca valetul să-i aducă Bentley-ul. Un cuplu tânăr îşi făcu apariţia în parcarea restaurantului. Nevăzând pe altcineva în preajmă, tânărul îi dădu omului o bancnotă de cincizeci de franci şi îi spuse:

- Eu am venit cu Ferrari-ul galben. Ai grijă să nu-1 zgârii.

Nici nu vă puteţi imagina ce a simţit omul în acele momente. Venerat de secretara sa, respectat de către analiştii financiari, temut de toţi cei din preajma lui, ajuns în culmea succesului corporatist, toate astea pentru a fi confundat cu un valet care parchează maşinile. Oroare! De fapt, după cum a punctat Bruno, valeţii de la parcare erau de fapt mult mai bine îmbrăcaţi decât el, dar acest tip de detalii putea să scape la repezeală.

Când am ajuns împreună cu nevasta mea aproape de casă în dimineaţa următoare, am constatat că toată lumea era complet îmbrăcată. Când am ajuns acasă, am fost nevoit să parchez fără ajutor profesionist. Am fost întâmpinaţi de câini care nu au stat niciodată în poala cuiva în restaurant şi de către un oaspete care ne-a informat că scurgerea la canalizare scoate zgomote ciudate. Scurta noastră pauză de la viaţa reală luase sfârşit.

1

Varietate de salată verde care poate fi servită cu frunze de salată obişnuită, spanac, andive etc.

(n.red.)

Maraton pentru connaisseurs

Maraton pentru connaisseurs Cursa are distanţa oficială de: 26 mile, 385 yarzi - sau 42 195

Cursa are distanţa oficială de: 26 mile, 385 yarzi - sau 42 195 kilometri. Şi aici asemănarea cu un maraton convenţional ia sfârşit.

Alergătorii simt încurajaţi să poarte haine extravagante, cu cât mai extravagante, cu atât mai bine. Pentru a-i revigora pe parcursul traseului, era vin de calitate superioară într-o largă varietate în douăzeci de points de dégustation. Este puţin probabil ca aceia care se opresc pentru una mică să mai poată doborî vreun record mondial al probei, dar în această cursă veselă, viteza este mult mai puţin importantă decât distracţia. Şi se vor distra cu toţii, se vor distra pe cinste, căci competitorii iau parte la cea mai inedită contribuţie a Franţei

Lecţii de franceză \ 159 la alergarea pe distanţe lungi, care are loc în una dintre cele mai civilizate zone rurale din lume. Este vorba de Marathon du Médoc, desfăşurat în marile podgorii ale regiunii Bordeaux.

Nu am asociat niciodată alergatul cu distracţia şi în mod sigur nu cu alcoolul. Cei care fac în mod regulat jogging pe străzile oraşelor sau pe drumurile de ţară manifestă toate semnele de fericire pe care le aştepţi de la victimele unei torturi - ochii înlăcrimaţi, gura uscată, gâfâieli, chipul încleştat, transpiraţie ieşind prin fiecare por al pielii şi ameţeală. Minţile lor sunt cu certitudine mai preocupate de durerea din tălpi şi de sfârcurile iritate decât de plăcerea pe care le- ar putea-o da un pahar cu vin. Mie întotdeauna alergatul mi s-a păru o activitate lipsită de distracţie, chiar dureroasă, un hobby pentru masochişti.

Când am auzit de Marathon du Médoc, ideea de a întâlni alt fel de alergători - unii cu pasiune pentru hainele excentrice şi slăbiciune pentru struguri - a fost mult prea interesant ca să ratez ocazia. Iată oportunitatea de a umple multe goluri din educaţia mea sportivă. Mai existau,

de asemenea, şi alte motive ulterioare: nu văzusem încă renumitul castel din Bordeaux, unul dintre cele mai elegante conace de ţară construite vreodată. Şi apoi mai erau şi delicatesele lichide: Lynch-Bages, Lafite Rothschild, Phelan Segur, Latour, Pontet-Canet, Beychevelle, Cos d’ Estoumel -dacă va fi să fie o listă de vinuri în rai, atunci aceste nume se vor regăsi acolo.

într-o seară, în timp ce-mi puneam la treabă tirbuşonul, m-am gândit la alte călătorii pe care le făcusem pentru a ajunge la evenimente în locuri nefamiliare din Franţa şi cât de des se dovediseră a fi doar praf în ochi. Există o dată şi câteva informaţii sumare într-un program oferit de un organizator voluntar - nevasta primarului, căpitanul brigăzii de pompieri, măcelarul -, dar asta-i tot. Nu ai nici cea mai mică idee, până nu ajungi acolo, dacă vei găsi o mulţime festivă ce umple străzile sau trei oameni şi un câine morocănos adunaţi în piaţa centrală din localitate.

Dar această afacere era de alt calibru. Zburau faxuri în toate părţile; eram bombardaţi cu informaţii. Niciun deranj nu era prea mare pentru Madame Holley, care lucrează pentru biroul regional de turism. Şi într-o bună dimineaţă, soseşte un fax care o face pe nevastă-mea să conchidă că poate alergatul e o chestiune mai complexă decât şi-ar fi imaginat. Dacă nu am alte planuri, se zicea în invitaţia de la Madame Holley, poate mi-ar face plăcere să fiu cazat la Château Pichon-Longueville.

Am văzut imediat scăpărarea din ochii neveste-mii la gândul unui weekend petrecut într-un château.

- Nu cred că ţi-am mai zis asta până acum, îmi mărturisi ea, dar mi-am dorit dintotdeauna să urmăresc un maraton.

Am ajuns acolo spre sfârşitul după-amiezii, când soarele de septembrie se înclina după rândurile de viţă-de-vie şi scălda micul château într-o lumină aurie; nu că Pichon-Longueville ar mai avea nevoie de o aură care să-i pună în evidenţă frumuseţea. Castelul a fost construit în 1851,

o perioadă din arhitectură în care turnurile erau în mare vogă, iar Pichon (e haios să fii la per tu cu un château) poate foarte bine să servească drept model de castel din poveşti, numai bun pentru prinţese şi duduiţe aflate la ananghie. Turnuleţele,

Lecţii de franceză \ 161 căptuşite cu plăci de ardezie, tuciurii şi ţuguiate ca pălăriile vrăjitoarelor, se ridicau în fiecare colţ al acoperişului ţuguiat. Ferestrele erau mari şi perfect proportionate, iar la intrare un set graţios de trepte completează imaginea de basm. De aici, de la intrarea principală, câteva minute ai ocazia să-ţi imaginezi că faci parte din nobilimea viticultorilor şi, de la înălţimea castelului tău, să scrutezi în zare domeniul ce-ţi aparţine.

Grădina îţi dezvăluie de la prima privire felul în care oamenii din Bordeaux tratează cu natura: o disciplinează. O îndreaptă, o modelează, o taie şi o rafinează. Copacii sunt aliniaţi pe marginile aleilor de parcă ar fi ieşit la paradă sau sunt plantaţi în grupuri perfect simetrice. Peluzele sunt tunse, pietrişul este mereu greblat, iar apa - în cazul de faţă, un mic lac cu o margine dreptunghiulară de piatră - este netulburată. De cealaltă parte a lacului, peste drum, orizontul este verde. Viţa-de-vie, cât vezi cu ochii, este tăiată la aceeaşi înălţime.

Singurele semne de dezordine ce puteau fi văzute în acea după-amiază erau de natură umană.

Din camionetele firmelor de catering angajaţii descărcau mesele lungi şi le asamblau în faţa lacului, despachetând şi aranjând cutii peste cutii de pahare şi de sticle. Şase sute de alergători veneau la cină la château, iar aperitivele aveau să fie servite în grădină. Nu încăpea nicio îndoială; acesta se dovedea a fi genul meu de maraton.

Părăsind grădinile fără cusur, ne-am trezit cufundaţi până la piept în vii la fel de fără cusur. Pichon are cam şaptezeci de ari de podgorii, cu câte un tufiş de trandafiri la capătul fiecărui şir, cu rol de sistem de avertizare decorativ. Gângăniile şi bolile atacă mai întâi trandafirii înainte să

treacă la viţa-de-vie, aşa că toţi vignerons au şansa să depisteze problema din timp şi să o trateze înainte de a distruge strugurii. Oh, şi strugurii - mici nestemate, ciorchini bogaţi, vineţii de Cabemet Sauvignon, aninaţi în viile ce se chinuiau de treizeci şi ceva de ani în solul uscat şi nisipos. „Viţa-de-vie trebuie să sufere 4 * e o vorbă pe care o auzi des în Bordeaux. Şi cred că trebuie să existe o lege locală împotriva buruienilor. Am căutat cu disperare una cât ne-am plimbat printre rândurile de vie. Mai uşor am fi găsit acul în carul cu fân.

Volumul de muncă, în mare parte manuală, care este necesar pentru menţinerea unei podgorii deosebite nu poate fi descris în cuvinte. Investiţia iniţială este colosală. Iar capriciile vremii nu sunt în puterea omului: prea multe precipitaţii, niciun strop de ploaie, furtuni cu grindină, vânturi turbate, îngheţuri târzii, ger înainte de vreme. Poţi să faci totul ca la carte unsprezece luni din an şi apoi să vezi totul distrus într-o singură noapte. Nu pot să deschid o sticlă de vin fără să mă gândesc la efortul şi îndemânarea, la răbdarea care au produs acest elixir, şi cu ce preţ derizoriu îl obţin eu.

Gânduri însetate.

Şirul lor a fost întrerupt de muzica unei formaţii de jazz care venea de undeva din direcţia castelului. Ne-am întors înapoi pe acordurile din When the Saints Go Marching In şi, pe măsură ce ne apropiam de grădini, se auzea şi zumzetul mulţimii. Se pare că sosiseră alergătorii şi aperitivele curgeau.

Era o privelişte bizară: decorul din cărţi de poveşti, micul château şi grădinile lui, splendide în formalismul lor plin de

demnitate, şi mulţimea indiscutabil indiferentă la etichetă, mare parte îmbrăcaţi de parcă tocmai se dădea startul la cursă. Adidaşi, pantaloni scurţi ce dezveleau pulpe musculoase, lucrate, veste fără mânecă, tricouri, rucsacuri, şepci de baseball - aceasta era ţinuta de seară a multora dintre invitaţii la cină, care păreau cu toţii să fie într-o stare de spirit extrem de bună. Şi mă rog, de ce nu? Seara era splendidă, pentru a doua zi se anunţase vreme frumoasă - nu plouă niciodată când e maratonul, aşa ni se spusese - şi se zvonea că dineul va fi unul special creat pentru atleţi, cu hydrates de carbone cât încape.

Dar mai întâi am băut ceva în castel cu Sylvie Cazes-Régimbeau, care se ocupă de relaţiile publice pentru Pichon. Fermecătoare şi aparent netulburată, în ciuda celor şase sute de invitaţi, ea ne-a oferit şampanie şi câteva statistici interesante.

Din nouăsprezece mii de candidaţi înscrişi pentru cursa din acest an, opt mii aveau locurile deja rezervate. Dintre aceştia, şase mii veneau déguisés în haine ciudate, în vreme ce restul erau atleţi serioşi, cum ar fi, bunăoară, actualul campion al Franţei, care se număra printre participanţi. Cel mai tânăr alergător de anul acesta avea douăzeci de ani; cel mai vârstnic, şaptezeci şi cinci. Erau aşteptaţi peste cincizeci de mii de spectatori.

Maratonul se desfăşura de şaisprezece ani, iar trei dintre cei cinci iniţiatori erau doctori. Mulţumită lor, evenimentul beneficia de personal medical demn de sala de urgenţe a oricărui spital: trei sute de voluntari în total - cardiologi, internişti, asistente şi ortopezi; cincisprezece corturi pentru masaj; teste cardiovasculare; aici se putea preveni şi trata orice, de la o unghie incarnată la puls neregulat sau un murmur cardiac.

Şi stomacului i se acordase toată atenţia. în afara celor douăzeci şi două de standuri presărate pe traseu şi care ofereau gustări energetice (şi 35 000 de litri de apă minerală Vittel), alergătorul înfometat putea alege din 15 000 de stridii, 400 de kilograme (aproape 900 de livre) de entrecôte, şi 160 de kilograme (350 livre) de brânză. Cu vinurile potrivite, evident. Aproape că mă gândeam şi eu să mă pun pe alergat.

De jos, din grădini, răzbătea zgomotul mulţimii fremătătoare, ropotul turmei puse în mişcare. Alergătorii mergeau la cină. M-am uitat pe fereastră şi i-am văzut cum îşi iau locurile la linia de start, în realitate intrarea unui cort imens ce fusese ridicat în spatele castelului.

- Bon, a zis Sylvie. Acum hai să mâncăm.

Am pătruns printr-un zid de sunet, de parcă petrecerea începuse de multă vreme, deşi alergătorii nici nu apucaseră să se aşeze la mese. Pe scenă, l’animateur avea ceva dificultăţi în a se face ascultat de public în vreme ce îi prezenta pe câţiva dintre competitorii din toată Franţa şi din jurul lumii: argentinieni, brazilieni, polonezi, mexicani, japonezi, americani, britanici, canadieni, danezi, un cuplu din Noua Caledonie şi un singur israelian neînfricat. La fiecare prezentare, ropotele de aplauze mai că dărâmau cortul la pământ.

- Vă rog! Vă rog! Un peu de calme! strigă V animateur, ridicând mâna în efortul de a reduce

gălăgia. Mă văd nevoit să vă rog să nu vă urcaţi pe mese, cel puţin nu până nu se termină cina. Şi eu care credeam că atleţii sunt de felul lor nişte oameni liniştiţi şi disciplinaţi.

Cortul, mare cât să acopere o bună parte din peluza din spatele castelului şi destul de înalt ca să poată încăpea un copac înalt de şapte metri, pulsa de atâta energie - nerăbdarea colectivă a şase sute de oameni antrenaţi pentru curse lungi, tonici şi voioşi nevoie mare. Un alt ropot a întâmpinat intrarea pe scenă a chitaristului din formaţie care, fie din motive atletice, fie muzicale, şi-a ridicat instrumentul deasupra capului pentru a-1 acorda, în vreme ce noi ne-am îndreptat atenţia spre meniu.

Aşa cum ni s-a promis, meniul era bogat în carbohidraţi, dar acestea erau hidrocarburi à la bordelaise, începând cu o salată de paste cu şuncă, urmată de tăiţei cu fructe de mare, trecând apoi la macaronis et daube au vin du Médoc - alte paste făinoase, scăldate într-un sos de vită îmbogăţit cu vin. Totul însoţit de munţi de pâine şi patru sortimente de vin -două albe, două roşii.

Nefiind binecuvântat cu metabolismul de betonieră al unui atlet, mi-a venit greu să cred că după acest festin va mai reuşi cineva să păşească a doua zi dimineaţa, nu mai zic să alerge.

Iar acum, după o scurtă introducere din partea animatorului, care schimbă microfonul cu graţie pentru un pahar de vin, scena rămase în întregime la dispoziţia formaţiei. Membrii acesteia erau très, très cool, cu ochelari de soare fumurii şi pălărioare negre şi, odată cu aducerea primului fel, se lansară direct în muzica anilor 1960, acolo unde vor rămâne de altfel pentru aproape toată seara. La primele acorduri lente ale melodiei Sittin’ On the Dock of the Bay, atleţii de la mesele vecine izbucniră în fluierături şi aplauze,

arătând o preferinţă certă pentru vin, în defavoarea apei. Un bărbat cu beretă roşie, de basc, se ridică în picioare cu paharul în mână ca să încurajeze formaţia. Cortul vibra din toate încheieturile.

La masa noastră conversaţia era îngreunată de muzică. Aşa că nu ne rămase decât să ne gândim la călătoria cu elicopterul programată pentru a doua zi dimineaţa, în timpul căreia vom putea să îi admirăm pe toţi cei opt mii de alergători deodată. Asta mi-a amintit că stăteam la masă cu mai puţin de 10% dintre competitori şi, fără să vreau, gândurile îmi alunecară în direcţia coordonării organizatorice fabuloase, necesară pentru a duce la bun sfârşit un astfel de eveniment. Am rămas mut de admiraţie şi cu furculiţa în aer.

Formaţia schimbă puţin stilul şi intră într-o compilaţie de piese clasice de-ale Arethei Franklin. Difuzoarele explodează cu ,Respect“. Cele patru cântăreţe sunt pornite râu, aruncă pălărioarele deoparte, despletindu-şi părul, rotind din şolduri, dând ritmic din mâini, cu fiecare doo-wop şi uh-huu mişcându-se frenetic în spatele solistei. Oh, Aretha ar fi aşa mândră de ele! Una dintre picoliţe se îndreptă în paşi rhythm & boogies spre masa noastră, cu câte un platou de paste pe fiecare mână. Alergătorii se ridicară toţi în picioare şi începură să danseze, e anarhie pe peluză - vezi toate mişcările posibile, de la sărituri la foxtrot de Médoc, la pas de maraton, quickstep cardiovascular. Cortul parcă se clătină. Copacul din mijloc se leagănă şi el pe ritmul muzicii. Nu mi-am închipuit niciodată că ultimele pregătiri pentru un eveniment atletic pot fi atât de distractive.

Continuă preferinţa invitaţilor pentru Bordeaux în defavoarea apei. Vinul este adus la mese în pachete de şase

Lecţii de franceză \ 167 sticle, ca la bere: Tourelles de Longueville 1994 şi Château Pichon- Longueville 1992. Omul cu beretă roşie profită de o pauză în programul muzical ca să se ridice şi să ne interpreteze în variantă proprie un cântec basc tradiţional. Asta stârneşte o reacţie în lanţ şi mesele din cort îşi încep propriile programe artistice. Cântece nemţeşti de pahar se iau la întrecere cu şlagăre franţuzeşti, refrene olandeze şi una sau două melodii de neînţeles. Amestecul de vin şi carbohidraţi îşi face efectul.

Formaţia revine pe scenă, de data aceasta cu im hommage pentru Stevie Wonder şi se formează un şir de conga, şerpuind printre mese, în jurul copacului şi mai departe, prin dreptul scenei. O femeie cu şapcă Stetson şi tricou cu frunza de arţar a Canadei se opreşte în faţa mesei noastre ca să-şi recapete suflul.

- Uau, zise ea, la noi în Toronto nu e aşa. Mă întreb ce-ar fi zis primii locuitori ai castelului despre toată aiureala asta.

Spre miezul nopţii, muzicanţii o lăsară mai moale. Formaţia ne-a copleşit cu Try a Little Tenderness. Perechile se luară în braţe de parcă ar fi fost date cu lipici, înfierbântaţi, fericiţi şi obosiţi cu toţii. Iar mâine aveau de gând să alerge patruzeci şi doi de kilometri.

Lăsând cortul în urma noastră, am dat o tură în jurul castelului. Scrâşnetul pietrişului sub tălpile noastre, zidurile înalte de piatră strălucind sub lumina reflectoarelor, turnurile negre profilate pe cerul înstelat, puzderia de luminiţe spulberate pe ţărmurile îndepărtate din Gironde, dincolo de podgoriile verzi - aerul era rece şi curat, şi mirosea a toamnă. Era o bucurie să trăieşti.

A doua zi dimineaţa ne-am trezit devreme, imediat după şase, din pricina zgomotelor de motoare. Era încă întuneric şi, când m-am uitat pe fereastră, am zărit un şir de luminiţe târându-se încet pe şosea, sute de maşini, bară la bară în drum spre Pauillac, unde cursa era programată să înceapă peste exact trei ore. în timp ce soţia mea se delecta în minunata noastră baie - o încăpere îndeajuns de mare cât să ţii petreceri în ea, cu un şir de trepte care conduceau spre cadă - eu am încercat să desluşesc ce scrisesem cu o seară înainte. Ca de obicei, mă alesesem cu o colecţie de ciorne mototolite şi pătate de vin. De fiecare dată când mă simt bine mi-e greu să iau notiţe inteligibile, poate şi din cauză că mâna stă adesea pe pahar, când de fapt ar trebui să ţină stiloul. Rezultă o serie de mâzgălituri maniacale pe care trebuie să le traduc la lumina trează a dimineţii. Oh, de mi-ar aduce şi mie Moş Crăciun o memorie fotografică.

Alţi invitaţi la château erau deja la micul dejun când am coborât noi în salon. Trei dintre cei pe care i-am găsit acolo luau parte la cursă. Erau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi şi aveau atitudinea uşor supusă a oamenilor care sunt pe cale să se implice într-o activitate istovitoare până-n prânz. Doi dintre ei erau veterani ai maratoanelor şi discutau despre timpii pe care sperau să-i obţină pe baza rezultatelor avute în alte curse. Cel de-al treilea, un ofiţer superior în marina franceză ne-a zis că acesta era primul şi ultimul lui maraton. Se înscrisese doar aşa, de chestie. Măcar vremea părea să ţină cu ei - norii erau foarte sus, adia o briză uşoară, nu bătea soarele direct. Din nefericire pentru ei, condiţiile acestea nu aveau să dureze.

La ora opt dimineaţa procesiunea de maşini mergea tot barâ la bară, ca şi cu două ore în urmă. Dar se pare că, dacă ieşi de pe aleea unui château, ai de partea ta privilegiul tradiţional de droit du seigneur: cei din trafic mi-au făcut loc să intru în rând (iar asta în Franţa e ceva cu totul nemaiîntâlnit). încetul cu încetul ne apropiam de Pauillac, trecând printre podgoriile ce se întindeau de-o parte şi de alta a drumului, lăsând în urmă Château Fonbadet, Château Cordeillan Bages, Château Lynch-Bages, Château Bellegrave -una peste alta, străbateam ceea ce un agent imobiliar ar cataloga drept cartier rezidenţial extrem de căutat.

Când am ajuns la Pauillac, am avut senzaţia că un întreg departament de costumieri a lucrat din greu la un film de-al lui Fellini. Oraşul fremăta de ciudaţi - bărbaţi şi femei cu peruci fosforescente, fustiţe de tafta, robe religioase, uniforme de puşcăriaşi, oameni cu membre false, coame, lanţuri, tatuaje, picioare vinete, nasuri roşii, feţe albastre. Ba erau vreo doi care erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi maiou.

Am urcat în tribuna din dreptul liniei de start. Sub noi, strada principală era plină ochi cu un caleidoscop de competitori zburdalnici, ciudat îmbrăcaţi. Un bărbat deghizat în căpşună stătea într-un singur picior, făcându-şi exerciţiile de încălzire în timp ce discuta cu amicul său; un tip cu fizic de jucător de rugby, care izbutise să se îndese într-o uniformă de asistentă medicală. Un animateur care acoperea transmisia din stradă lua interviuri competitorilor - „E cea mai marfă distracţie pe care o poţi avea pe două picioare! 1 * -şi le reamintea alergătorilor sâ-i informeze pe oficiali, înainte de a pomi în cursă, de preferinţa lor pentru vin rouge sau vin blanc.

Aruncând o privire îndărăt, am surprins o privelişte calmă şi patriarhală. Un şir de alergători, cel puţin zece, se derulase pe malul râului, cu spatele spre drum. Ignorând complet mulţimile care treceau pe lângă ei, aleseseră să nu apeleze la facilităţile sanitare puse la dispoziţia participanţilor, preferând în schimb un spectacol în aer liber. Cu sau fără maraton, un francez adevărat va găsi întotdeauna timp pentru plăcerile unui pipi rustique.

La ora 9.30 fix, concurenţii au pornit la drum, conduşi de doi tineri teribil de serioşi care au ţâşnit din grup ca nişte ogari, urmaţi îndeaproape de un iepuraş Playboy gătit cu portjartier negru, perucă neagră, urechiuşe albe şi o umbră de barbă pe chip. Cum aceştia trei au dispărut rapid în zare, restul de opt mii de concurenţi au început să treacă pe lângă noi, făcând semne cu mâna, cântând şi strigând spre prietenii lor. Unul sau doi încercau efectiv să sprinteze, deşi acest lucru era de-a dreptul imposibil în masa de oameni care sufoca strada. Urmărind toată scena panoramic de la înălţime, de la tribuna noastră, ne-a frapat numărul de bărbaţi îmbrăcaţi în femei, un drag de travesti pe care nu-1 asociam în mod normal cu atletismul. Poate că fuseseră prea cocoloşiţi în copilărie. Cealaltă costumaţie preferată de concurenţi era cea de bebeluş, cu tot cu baveţică şi scutece. Femeile, pe de altă parte, se îmbrăcau în general ca femei: prinţese, lăptărese, călugăriţe, fecioarele vikingilor. Visul oricărui antropolog.

Au trecut zece minute bune înainte ca ultimul travestit să treacă prin dreptul nostru, aţintindu-şi sânii falşi în direcţia castelului Lynch-Bages. Experţii care stăteau lângă noi, în mod evident oameni de sport, dacă era să ne luăm după

Lecţii de franceză \ 171 treningurile şi adidaşii din picioare, şi-au aprins ţigările şi s-au apucat să facă speculaţii cu privire la timpul câştigătorului. La cursă participa şi campionul Franţei - de altfel alergase cot la cot cu iepuraşul Playboy încă de la start - şi estimările competente anunţau că el va trece linia de sosire în mai puţin de două ore şi jumătate. Nu era clar dacă se va opri pentru dégustations en route, dar măcar avea să ridice premiul cel mare - care nu era o medalie, nici măcar o cupă sau vreun alt trofeu, ci altceva, mult mai valoros: echivalentul greutăţii sale în vin.

Spectatorii mai puţin înclinaţi spre atletism începuseră să dispară, plecând să-şi petreacă dimineaţa exersându-şi braţele în barurile şi cafenelele oraşului până la reîntoarcerea liderilor din cursă. Ne-am înghesuit cu toţii în maşina noastră şi ne-am îndreptat spre primul popas, Château Pontet-Canet.

Tărâmul podgoriilor începe chiar după Pauillac; e limpede că terenul este mult prea preţios pentru a fi risipit cu drumuri. Căile de acces din zonă nu sunt mai sofisticate decât nişte urme

prin ţărână, înguste, nemarcate şi flancate de vii din toate părţile, până la marginea asfaltului chiar. Maşina noastră se deplasa în realitate printr-un fel de tuburi înverzite - tuburi identice, cu aceeaşi înălţime şi consistenţă. Din când în când mai apărea ceva care să ne ajute să ne orientăm:

un crucifix masiv sculptat în piatră care se ridica deasupra oceanului de viţe, un turn în depărtare,

o piatră de hotar. Altfel, în jurul nostru doar verde, o întindere imensă de verde, cât vedeai cu ochii. Dacă vrei să îţi găseşti drumul prin aceste zone, să fii nativ e un mare avantaj.

Pontet-Canet era, aşa cum a fost încă din secolul al XVIII-lea, absolut magnific. Nimic nu era la nimereală pe aleea cu pietriş, în grădini nicio ramură nu se iţea nelalocul ei. Când ne-am apropiat de curtea principală, deja auzeam ropotele de aplauze ale mulţimii şi sunete neaşteptate de cimpoi, lamentările alergătorului**, s-ar fi putut intitula bucata muzicală, sau poate,,Pravul bordelez**. Mi-e greu să descifrez când vine vorba de cimpoi. Cântecele erau interpretate de un tânăr cu beretă roşie, care stătea împreună cu colegii săi muzicieni pe o scenă improvizată din lăzi de lemn, în care fuseseră sticle de vin. După beretă, aş fi zis că e basc; după cimpoi, scoţian. Până la urmă, am aflat că era un francez din Pauillac.

în faţa orchestrei era un stand de vinuri, unul dintre cele douăzeci împrăştiate pe tot traseul cursei, iar alergătorii trebuiau să treacă la mai puţin de doi metri de acesta, în drum spre curtea principală. Mulţi dintre ei nu mai ajungeau şi aici - distraşi probabil de un om de la château care se proţăpise într-o parte a standului, unde rămăsese ca Statuia Libertăţii, cu pumnii ridicaţi spre cer, cu câte un pahar îmbietor de Pontet-Canet în fiecare mână. Alergătorii mai serioşi, strângând bine în mână sticlele de Vittel, îşi întoarseră faţa de la asemenea tentaţie şi îşi continuarâ netulburaţi cursa. Alţii se opriră cu un oftat de uşurare şi, înarmaţi cu pahare, se adunară în jurul mesei de dégustation ca să schimbe impresii cu alţi atleţi.

Probabil v-aţi fi aşteptat să discute despre timpi de alergare, despre crampe musculare şi tactici de concurs, dar nu; din câte reuşeam să îmi dau seama, discuţiile se învârteau în jurul modei şi al preţului plătit pentru frumuseţe. Unul dintre bărbaţi avea probleme cu rimelul care îi cursese pe obraji, dându-i un aer de raton speriat. Un altul descoperise că fusta lungă de tafta are tendinţa de a se lipi de picioarele lui transpirate. Un al treilea se plângea de dureri în lobii urechilor, din pricina greutăţii în exces a cerceilor ornamentali. Singurul remediu pentru aceste probleme diverse era, desigur, încă un pahar de Pontet-Canet.

Urmărindu-i pe concurenţi cum intră în curba aleii din faţa castelului, m-a surprins absenţa totală

a spiritului de competiţie acerb. Nu încercau să se întreacă unii pe alţii, ci mai degrabă se

încurajau unul pe celălalt, rămânând chiar în urmă ca să îi ţină tovărăşie câte unuia mai lent, păstrând formaţia, fără a se răsfira într-un singur şir. Nu am văzut nicăieri semne ale singurătăţii tradiţionale a alergătorului de cursă lungă. Nu era genul acela de concurs.

Pâlcuri de spectatori urmăreau întrecerea pe tot parcursul ei - bâteau din palme, chiuiau, fluierau,

îi încurajau pe favoriţi, unii chiar aveau bannere personalizate cu Allez, Jean-Luc! sau Vite,

Gérard, Vite! Oboseală este o chestiune pur mentală, l-am auzit strigând pe unul din entuziaşti. Nu eşti obosit. Doar ţi-e foarte sete." Ieşise şi soarele; nu era tocmai vremea potrivită pentru a purta rochii cu volane. Pe panta care urca spre château venea împleticindu-se Marie Antoinette, ţinând într-o mână sticla de apă, cu cealaltă ridicându-şi pliurile crinolinei. începeam să înţeleg

de ce atât de mulţi bărbaţi aleseseră să participe deghizaţi în bebeluşi -scutecele le lăsau picioarele libere.

Un alt voiaj mistic printre şirurile de viţă-de-vie ne-a adus la Château Lafite Rothschild, casa vinului, care a fost recunoscut drept cea mai frumoasă şi mai aristocratică băutură din lume. Un peisaj frumos şi aristocratic, pe măsură-conacul se înălţa pe culmea unui mic deal, cu vedere spre o peluză ca o masă de biliard, un parc, un lac cu fântână arteziană în centru, mărginit de şiruri de sălcii plângătoare. Şi, aşa cum îi stă bine celui mai impunător châteaux, în faţă ne aştepta o orchestră cu niscaiva încurajări muzicale.

O nuanţă exotică la această scenă silvanâ aduceau câţiva competitori excentrici: au trecut pe

lângă noi cei şapte pitici (minus Albâ-ca-Zăpada, care fusese probabil reţinută la degustarea dinainte), urmaţi de o buburuză şi de o mireasă cu rochie lungă, ochelari de soare şi o mustaţă stufoasă. Şi apoi, făcând o pauză lângă masa de dégustation, se afla un domn costumat - cum anume?

Pe cap avea o perucă de un verde smarald, cu plete până la umeri. De gât îi era atârnat un soi de ham sub forma a doi sâni roz, de mărimi monumentale, care îi săltau pe piept în toate direcţiile. Restul tabloului frontal era acoperit de un şorţ care îi ajungea până la genunchi, însă acest efort simbolic de modestie era oarecum ştirbit în clipa în care excentricul se răsucea cu spatele. Pe spatele gol cineva îi desenase o săgeată care arăta direct spre fundul său la fel de gol, pe care îi fusese trecut preţul, extrem de atractiv: 400 de franci, cu cifre îngroşate.

Şi acest personaj stătea liniştit în mijlocul acestui decor incomparabil de distins, bucurându-se de

interludiul muzical, sorbind tacticos un pahar de Lafite Rothschild, împăcat cu sine şi cu restul lumii. Alergase douăzeci şi cinci de kilometri şi părea gata să mai alerge încă douăzeci, cu condiţia să nu-i scape şorţul de pe el.

Câteva minute mai târziu, ne era dat să vedem o altă imagine a castelului Lafite, de data aceasta din aer, de la trei sute de metri. Mă încercau sentimente ambivalente faţă de

zborul acesta cu elicopterul. Nu sunt sigur că îmi surâde ideea de a fi un voyeurist aerian, care-şi

vâra nasul în tot ceea ce în mod normal stă bine ascuns după ziduri înalte şi garduri vii. Fără îndoială, aceasta era o încălcare a dreptului la viaţă privată şi tocmai de aceea ceva ce n-aş fi vrut

să fac vreodată.

Era grădinărit la scară mare. Kilometru după kilometru de tăieturi simetrice, castelul cu turnurile lui şi acoperişurile ca nişte insule în marea de iarbă a podgoriei. Sute de acri de natură îmblânzită. Mai este undeva în lume un loc în care atât de mult pământ să fie atât de elegant întreţinut?

Cărările de nisip care străbat podgoriile erau pline de şiruri lungi de insecte viu colorate - alergătorii, de-acum împrăştiaţi pe câţiva kilometri. Din locul nostru din cer, părea că abia se mişcă. Era ca şi cum cineva ar fi împrăştiat confetti de-a lungul drumului.

Cu o ultimă zvâcnire de-a lungul Gironde, elicopterul ne-a aşezat în spatele standului. Era deja

13.30, patru ore de la începutul cursei, şi un şir compact de alergători sprintau, mărşăluiau sau mergeau la pas pe covorul roşu care marca finalul cursei, mirajul meselor de masaj şi a carbohidraţilor reconfortanţi oferiţi de o firmă de catering pe nume Joyeux Tartineurs.

Ne-am aşezat să luăm masa de prânz şi pentru prima dată în viaţă ceea ce vedeam mi s-a părut mai interesant decât mâncarea. Era Yasser Arafat gâfâind către linia de sosire, urmat îndeaproape de un bărbat cu fese din plastic ataşate de pantaloni, care-1 făceau să arate ca o învelitoare de ceainic portocalie. Cleopatra venea la rând, cu peruca răvăşită, apoi

un bărbat care, în mod miraculos, mai avea energia să vorbească la telefonul mobil.

Ceasul de deasupra liniei de sosire arăta patru ore şi jumătate de la începerea cursei şi concurenţii continuau să apară: Mickey Mouse; o echipă de diavoli cu pelerine negre şi coame roşii luminate fluturând din tridente; cinci bebeluşi rotofei alergau ţinându-se de mână; un trio de scoţieni cu kilturi tradiţionale; un jandarm legat cu cătuşe de prizonierul lui; doctori care împingeau la o targă din care un pacient foarte vioi le făcea cu mâna spectatorilor; şi cele mai multe urale le-a primit o sticlă imesâ de vin cu picioare. Vive le Médoc!

în spatele liniei de sosire, noi ne-am croit drum prin marea de corpuri în diverse stadii de recuperare. Unii erau întinşi pe iarbă, alţii prăbuşiţi direct pe asfalt sau pe mesele organizatorilor, cu chipurile extaziate, în timp ce muşchii li se relaxau cu un masaj. Un pic mai departe, cafenelele erau pline cu măicuţe şi oameni ai cavernelor, şi heruvimi păroşi care îşi făceau plinul. Pommes frites, bere, baghete, brânză, câmaţi - orice putea ostoi foamea de după maraton - dispăreau la fel de repede pe cât le aduceau chelnerii la masă. Şi astea erau numai aperitivele. Mai târziu, la cină, urma să aibă loc un nou atac asupra pastelor.

Cinci ore de la start şi încă mai soseau: un câine sprinten îşi trăgea stăpânul spre linia de sosire de lesă; un poliţist britanic; Bahus; un chelner cu joben; Adam şi Eva. Am auzit că primul sosise campionul Franţei, cu timpul de două ore şi douăzeci de minute, dar era foarte clar că asta nu era o cursă cu învingători şi învinşi. Era o sărbătoare.

Am luat cina în acea noapte cu doi dintre alergători, Pierre şi Gérard. Unul venise din Lyon, iar celălalt din Washington D.C., şi alergaseră în multe alte maratoane. Acesta, căzuseră ei de acord, era special din mai multe puncte de vedere. Organizarea fusese fără cusur, de la petrecerea cu carbohidraţi de dinaintea cursei până la masajul de după. Umorul de bună calitate, spiritul impresionant de camaraderie şi distracţia de pe parcursul cursei, costumele, vremea, frumuseţea traseului - toate făcuseră să fie o zi de excepţie.

Gérard ridică paharul, care era plin cu Château Lynch-Bages 1985.

- En plus, spuse el, răcoritoarele sunt deosebit de agreabile.

In Burgundia, printre dopuri zburătoare

In Burgundia, printre dopuri zburătoare - Orice-ai face, i-am zis eu lui Sadler, să nu uiţi

- Orice-ai face, i-am zis eu lui Sadler, să nu uiţi să scuipi. Altfel, nu mai prindem ziua de Juni.

- O să fiu cu ochii pe tine, mă asigură el. Scuipăm deodată, ca la înot sincron.

Ne aflam în Burgundia, însoţiţi de soţiile noastre care să ne poarte de grijă, pentru a participa la cea mai mare licitaţie de vinuri din lume, ţinută în fiecare an la Beaune. Eu mai fusesem aici o singură dată, cu un prieten care era chevalier du taste vin, un cavaler al ciorchinelui de strugure, iar experienţa aceea mă învăţase ce trebuia făcut ca să supravieţuieşti: să scuipi. Pantalonii pătaţi şi pantofii stropiţi nu erau decât un mic dezavantaj dacă puneai în balanţă sănătatea organelor tale interne, abilitatea de a te concentra şi de a vorbi şi reputaţia de om civilizat, care ţine la băutură.

După cum i-am spus şi lui Sadler, marea tristeţe constă în faptul că adesea te vei găsi în situaţia de a scuipa exact când fiecare papilă gustativă te îndeamnă să înghiţi, pentru că în Beaune, pe parcursul acestui weekend prelungit, îţi vor fi oferite spre degustare zeci, dacă nu sute din cele mai fine vinuri din Franţa. Acele nume din listele de vinuri ale restaurantelor pe care le priveşti cu jind - acele sticle de nectar de Burgundia la trei sute de dolari bucata - sunt destupate şi trecute de la unul la altul cu aceeaşi generozitate cu care ţi s-ar oferi o limonadă într-o după-amiază fierbinte de vară. Dar trebuie să scuipi. Ai trei zile pline de asemenea distracţie şi, dacă înghiţi tot ce-ţi flutură pe sub nas, nu vei ajunge la liman.

în mod curios, tradiţia a început de la un spital. în 1443, Nicolas Rolin, cancelar pentru ducele Filip cel Bun al Burgundiei, a fondat Hospices de Beaune şi a înzestrat fundaţia cu terenuri viticole pentru a asigura o sursă de venit. Alţi locuitori generoşi ai Burgundiei i-au urmat exemplul şi în ziua de astăzi, după mai bine de cinci sute de ani, cheltuielile spitalului continuă să fie acoperite de veniturile din viticultură. în fiecare an, după tradiţie, în cea de a treia duminică din luna noiembrie, vinul este vândut la licitaţie. Şi în fiecare an, în zilele de dinainte şi de după licitaţie, viticultorii locali organizează câteva petreceri particulare.

Am fost invitaţi la una dintre ele chiar în prima noastră seară în Burgundia, o dîner dégustation în casa lui René Jacqueson, un cultivator din Gevrey-Chambertin. Aceasta era menită să fie o uşoară încălzire pentru sticlele ce aveau să

urmeze şi totul a început în micuţa cave privată a lui Monsieur Jacqueson.

Am coborât o scară cu trepte abrupte, inhalând buchetul subteran, un amestec minunat de arome de stejar, vin, pânze de păianjen pline de praf şi piatră rece. Această cave nu era mare ca dimensiune - cel puţin nu şi după standardele burgunde -, dar fusese frumos amenajată şi bine dotată cu câteva mii de litri de Gevrey-Chambertin, păstrat în butoaie mari de stejar, aliniate lângă zidurile înnegrite de mucegai şi licheni ai cramei. în mijlocul încăperii era un butoi folosit ca masă, pe care se aflau câteva pahare şi mai multe sticle de vin, fiecare dintre acestea identificată după scrisul ilizibil, în cretă, al producătorului. Dar eu, unul, nu am zărit nimic în care un degustător profesionist ar putea scuipa.

- Nu văd nicio găleată, i-am şoptit eu lui Sadler. Cred că ar fi nepoliticos din partea mea să scuip pe jos. Va trebui să înghiţim.

Sadler a primit vestea cu mult curaj.

- Doar de această dată, zise el hotărât.

Pe lângă noi, mai fuseseră invitate două perechi şi cu toţii ne-am adunat în jurul lui Jacqueson când acesta a desfăcut prima sticlă şi a început să ne descrie fiecare vin în parte. La majoritatea celorlalte prezentări de vinuri la care am participat, degustarea este foarte aproape de o

experienţă religioasă, atât că nu te afli într-o biserică. Vechimea şi pedigriul vinului este anunţat cu aceeaşi smerenie cu care un episcop murmură o binecuvântare. Congregaţia adunată adulmecă şi plimbă vinul prin gură cu sprâncenele încruntate. Apoi vine momentul rugăciunilor, sub forma

comentariilor solemne, şoptite, despre calităţile vinului: .Excepţional de încrezător

final minunat

Un

O structură clasică

Amin“.

Cu toate acestea, Jacqueson nu aparţinea şcolii confesionale a producătorilor de vinuri. Era un bărbat cu ochi jucăuşi şi cu un debordant simţ al umorului, mai ales când vorbea despre limbajul bombastic folosit adeseori în astfel de ocazii.

- Acesta, bunăoară, ne spuse el ridicând paharul în lumină, este ceea ce aş numi simplu ,jm vin tânăr, care promite".

Am sorbit şi plimbat vinul prin gură cu toţii. în această fază a dezvoltării sale, vinul avea destul tanin cât să-ţi strepezească şi ficatul, deşi, odată ajuns la maturitate, avea să fie de-a dreptul minunat.

Jacqueson rânji.

- Un expert l-a descris ca .având nesăbuinţa tinereţii", ce naiba o mai însemna şi asta.

Asta a dus la o altă replică clasică: „Vinul acesta nu e cam tânăr ca să fie treaz la ora asta?" Şi cu

cât desfăceam mai multe sticle şi turnam în pahare, am comparat frazele tipice degustărilor de vinuri, care mai de care mai neobişnuite şi groteşti, cât să ne rămână în minte. Unele, cum ar fi le goût de la planche, aveau sens şi precizie. Foarte des, vinul nou, abia turnat în butoaie de stejar, păstrează un gust lemnos, de scândură. Alţi termeni nu erau decât nişte comparaţii fanteziste şi deloc atrăgătoare: ,piele udă", ,pâine ud", ,aromă de rozătoare" - şi, candidatul meu preferat din categoria celor legate cumva de regnul animal, .burtă de iepure". N-am întâlnit niciodată vreun om care să fi gustat burtă de iepure - nu mai zic de rozătoare sau câine ud - şi cum naiba au ajuns aceste creaturi în vocabularul degustătorilor e un mister absolut. Presupun că problema constă în faptul că descrierile normale, acele cuvinte precum .floral", ,putemic“, ,fiine constituit 41 sau ,pomplex“ sunt prea generale. Se aplică multor vinuri. Şi aşa sunt introduşi noi termeni, ca nevâstuică şi blană de iepure în încercarea de a exprima diferenţele dintre un vin şi altul.

Această observaţie a condus conversaţia noastră spre tema criticilor de vinuri profesionişti, acele sărmane suflete care în meseria lor trebuie să-şi stoarcă imaginaţia şi sintaxa în fiecare zi, în efortul de a descrie lucruri de nedescris. Premiul pentru cea mai stranie descriere a serii i-a revenit schimbului de păreri de mai jos, real se pare, dintre un critic şi un producător.

Criticul (după ce a rotit paharul, a mestecat vinul şi apoi a scuipat): ,ffm. Disting goût de tapist“.

Producătorul (indignat): ,Ce vreţi să spuneţi prin ,gust de mochetă 44 ? Cum îndrăzniţi? 44

Criticul (încearcă să o dreagă): ,Par nu orice fel de mochetă, prietene; mai degrabă un covor foarte vechi, foarte disting

Gazda noastră era prea discretă ca să ne spună numele criticului cu pricina. Nu ne-a dezvăluit decât următoarele:

- Am prefera să-şi vadă de critica lui în Bordeaux.

Şi acestea fiind zise, am urcat la etaj pentru cină.

Un maraton minunat, cina aceasta, alcătuită din cinci feluri de mâncare gătite special de Madame Jacqueson, stropite cu o selecţie de Gevrey-Chambertins din producţia soţului ei. Iar în scurtul interludiu dintre raţă şi brânzeturi, am primit o mică lecţie de muzică.

Jacqueson ne-a informat că era absolut necesar să învăţăm gesturile rituale şi versurile de la ,3an de Bourgogne 4 * 1 . Acesta era ţipătul de luptă burgund, un cânt acompaniat de bătăi ritmice din palme şi semnale misterioase, un fel de jive al băutorilor. Ni s-a spus că în decursul weekendului acest cântec va fi un fel de leitmotiv, aşa că, dacă voiam să luăm cu adevărat parte la festivităţi, trebuia să ştim ce să facem.

Versurile nu erau o problemă: ,La la la la“, cam la asta se reducea tot cântecul, fie că aceste silabe erau cântate sau strigate, la alegere, de la început şi până la sfârşit. Mişcările mâinilor, pe de altă parte, erau ceva mai complicate. Poziţia de început era cu braţele îndoite şi cu palmele căuş de-o parte şi de alta a capului. La primul refren, mâinile încep să se rotească din încheietură,

ca şi cum ar roti un obiect circular, cum ar fi fundul unei sticle de vin. Pentru refrenul din mijlocul cântecului, ne oprim din rotit şi batem din palme de nouă ori înainte de a reveni în poziţia iniţială pentru al treilea refren. Toate mişcările erau repetate, de data aceasta cu viteză maximă, înainte ca participanţilor să li se permită să-şi revină cu ajutorul unui pahar de Gevrey- Chambertin.

Am încercat şi noi. Sadler s-a dovedit a fi un talent înnăscut, cu o mişcare fluidă a încheieturilor şi cu vocea baritonală, profundă. Noi, ceilalţi, ne-am descurcat cât de bine am putut, făcând casa să răsune de parcă tocmai fusese invadată de un grup de microbişti bine ,făcuţi". Câteva repetiţii şi deja dădeam din mâini şi urlam ca nişte burgunzi; până am părăsit casa familiei Jacqueson în jurul orei unu dimineaţa, deveniserăm îndeajuns de pricepuţi spre a putea susţine reprezentaţii în public.

în drum spre hotel, pe străduţele înguste ale localităţii, eu şi Sadler ne-am comparat notiţele în ce priveşte partea cu scuipatul vinului şi ne-am văzut nevoiţi să cădem de acord că din acest punct de vedere seara fusese un eşec. Număr de vinuri degustate: aproximativ douăsprezece. De câte ori am scuipat vinul din gură, în loc sâ-1 înghiţim: zero.

- Mâine trebuie să fim mai atenţi, am zis eu. Expectorăm sau pierim.

- Problema e, replică Sadler, că ne trebuie ceva în care să scuipăm. Un crachoir. Poate ar fi mai bine să cumpărăm o găleată.

Dimineaţa ne-a găsit cu ochii prin vitrinele magazinelor după scuipătoare portabile în plin Beaune, un oraş frumos, demn, care în mod evident s-a bucurat de sute de ani de prosperitate. Clădirile sunt toate din piatră, cu ziduri groase, adesea cu acoperişuri ascuţite, înalte, decorate cu şindrile multicolore. Oraşul are străduţe pietruite, case şi curţi interioare, contraforturi şi înflorituri arhitecturale gotice şi, peste tot pe unde-ţi arunci privirile, dovezi ale lucrului ce ţine totul laolaltă: vinul. Sticle, butoaie de vin, caves unde să deguşti vinurile, termometre speciale ca să verifici temperatura vinului, pahare de toate mărimile şi formele, tir-buşoane de la modelul standard la şmecherii inginereşti elaborate pentru cei cu înclinaţie spre ştiinţele aplicate, căniţe de argint pentru degustare, brelocuri în formă de ciorchine de struguri, carafe, pipete şi literatură alcoolică suficientă cât să deschizi o bibliotecă a băutorilor. îmi imaginez că există un loc în tot oraşul acesta unde poţi să cumperi o cutie de şerveţele de hârtie, însă, cu siguranţă, are o hartă veche, cu însemne viticole, imprimată pe ambalaj. Industria locală este susţinută frenetic, cu o singură excepţie notabilă: se pare că nu există un crachoir burgund oficial. Am tot sperat să mă echipez cu unul funcţional, dar elegant în acelaşi timp, poate chiar gravat cu blazonul cetăţii Beaune, sau cu un motto

Lecţii de franceză \ 185 încurajator, sau cu autograful primarului, însă n-am reuşit să găsim decât obiecte care te duc cu gândul la înghiţit, nu la scuipat. Spre cinstea lui, Sadler a reuşi să nu-şi arate dezamăgirea.

Chiar şi comunitatea medicală din Beaune recomandă ceva mai tare decât aspirina sau Alka- Seltzer ca remediu pentru durere. Ne-am oprit la o farmacie din piaţa centrală şi nu ne-a venit a crede când am văzut vitrina. în mod normal, farmaciile franceze sunt decorate cu gust, cu

trunchiuri umane de plastic sau cu fotografii ale unor tinere femei perfecte, care folosesc diverse produse anticelulită - dar nu era cazul şi aici.

în centrul vitrinei se afla un schelet uman din carton în mărime naturală. Un semn amplasat lângă

gura rânjită a modelului avertiza: ,Cu moderaţie", dar sfatul era contrazis ferm (din motive medicale, mi-am zis eu) de celelalte exponate, care constau în totalitate din sticle de vin pe ale căror etichete erau scrise proprietăţile regenerative ale licorii. Dacă era să-i dăm crezare farmacistului, atunci aproape orice afecţiune comună putea fi tratată cu vinul potrivit.

O criză de artrită? Beţi puţin rosé. Pietre la vezica biliară? Eliminaţi-le cu o sticlă-douâ de

Sancerre. Moulin-â-Vent va avea grijă de bronşita dumneavoastră, şampania Krug alungă răceala

şi orice bolnav de tuberculoză va beneficia enorm de pe urma unei sticle de

Mercurey. Problemele cu tensiunea dispar cu puţin Pouilly-Fuissé şi, pentru cei care au grijă de silueta lor, dozele zilnice de Côte de Beaune .garantează slăbirea sănătoasă". Erau menţionate şi alte afecţiuni, unele de o natură mult prea personală şi pentru toate acestea exista un remediu alcoolic. Cu o singură

excepţie: tactul sau o scăpare îi împiedicase să menţioneze ceva de ciroza ficatului.

Aveam suficient timp înainte de prima degustare a zilei ca să trecem în revistă standurile şi barurile din place Camot. Abia era 10.30 dimineaţa, dar entuziaştii erau deja la masă pentru o mică gustare înainte de prânz: stridii şi Aligoté frapat. Un grup de japonezi, care, evident, nu plecau vreodată de acasă fără beţişoarele lor tradiţionale, întâmpinau ceva dificultăţi în extragerea stridiilor din scoică, sub privirile pline de interes ale unui tânăr ce-şi legase de fermoarul de la pantaloni un balon umflat cu heliu. Deodată, cu zgomot de tobe şi de trâmbiţe, o procesiune de saltimbanci pe picioroange invadâ piaţa. Zgomotul mai că îţi spărgea timpanele, aşa că am fost cât se poate de fericiţi când am scăpat de acolo şi am ajuns în atmosfera paşnică şi liniştită din caves Bouchard Ainé & Fils.

Oamenii de la Bouchard produc şi vând vinuri încă din 1750. Când vizitezi cramele lor, nu poţi

să nu te gândeşti că acesta ar fi locul ideal să te refugiezi în timpul unui eventual război nuclear

sau pur şi simplu ca să scapi de alegerile prezidenţiale. Milioane de sticle, depozitate pe rafturi de lemn şi alei cu butoaie de o parte şi de alta se întind la nesfârşit, pierzându-se în beznă. Viticultori renumiţi, producţii de excepţie, aroma vinului care doarme sub stratul de praf şi visează la maturitate - mâna ar fi părut neterminată, ba chiar goală, fără un pahar de sticlă.

Gazdei noastre i se făcu milă de noi şi ne conduse la etaj în camera destinată degustării, acolo unde ne aşteptau sticle şi pahare lângă platourile cu gougères. Aceste cocoloaşe mici, uşoare şi delicioase de foitaj pufos, umplute cu brânză, aveau menirea de a atenua şi a îmbunătăţi astfel gustul vinului tânăr. Erau şi destul de sărate pentru a-ţi provoca o sete năprasnică. Dar acesta avea să fie un exerciţiu de adevărat connaisseur, şi nu doar o simplă ocazie de a trage la măsea. Gazda ne-a arătat chiuvetele de piatră de la capătul încăperii şi ne-a reamintit că scuipatul era recomandat pentru oricine care, ca şi noi, avea de gând să participe la licitaţia de a doua zi.

Era interesant de văzut cum detaliile minuscule separau cunoscătorii cu experienţă de noi, ceilalţi. Degustătorii veterani purtau papion la gât sau îşi băgaseră cravata sub cămaşă. Am

înţeles rostul acestui gest de îndată ce prima ,şalvâ“ de scuipare a vinului se abătu asupra chiuvetelor de piatră şi cravata de mătase a unui domn spilcuit fu stropită din plin de Pinot Noir.

- Vinuri tinere pentru început, ne informă gazda. Peştele înaintea caviarului. Şi aşa ne-am început periplul în 1998 şi ne-am întors înapoi în timp, întăriţi datorită micilor gougères şi, cel puţin în ceea ce mă priveşte, din ce în ce mai nedumeriţi asupra motivelor care ne îndemnau să scuipăm. Vinurile tinere nu erau o problemă. Adevăratul test îl reprezentau vinurile ajunse la vârsta la care timpul a netezit asprimea licorii, vinuri care îţi aprindeau gura de o căldură plăcută. Poate că altora le-ar fi fost uşor să cedeze chiuvetei un Fixin din 1988, bogat, luxuriant, dar nu şi mie. Ca să-mi distrag atenţia de la o asemenea risipă, am studiat tehnicile celorlalţi degustători, care, fără îndoială, mă puneau la colţ, cu adulmecările şi plescăiturile mele de novice.

Spre deosebire de degustarea amicală din seara precedentă, aceasta era un ritual cât se poate de serios, respectat cu sfinţenie. Mai întâi, vinul este ridicat la lumină - în cazul de faţă, sursa de lumină era una dintre lumânările din sala de degustare - pentru a-i evalua culoarea. Vinul este apoi rotit în pahar ca să respire şi astfel să-i poată fi perceput mai uşor buchetul. Degustătorul duce paharul la nas şi preţ de câteva clipe de transă adulmecă cu nesaţ, obligatoriu cu fruntea încruntată de concentrare. Soarbe puţin vin, ridică ochii spre cer şi apoi încep efectele sonore. Degustătorul adevărat trage aer în piept ca să aprofundeze gustul vinului, cam aşa cum fac copiii când sorb plictisiţi supa la masă. Vinul este plimbat prin toată cavitatea bucală, în timp ce degustătorul îşi umflă obrajii ca şi cum ar mesteca sârguincios, cu mişcări exagerate, totul pentru a stabili verdictul în modul cel mai corect posibil. O gargară de final. Până la urmă, când degustătorul şi-a făcut analiza orală completă - plimbând vinul prin toată gura, asaltând vălul palatin cu savoarea licorii - totul este scuipat în chiuveta de piatră, pe pantofi, pe pantaloni. Vă puteţi închipui cum o astfel de rutină, repetată de douăzeci sau treizeci de ori cu mici pauze pentru discuţii de specialitate despre calităţile vinurilor, poate ocupa o dimineaţă întreagă.

Am părăsit crama şi, odată ieşiţi în stradă, ne-am văzut nevoiţi să ne ferim de un al' doilea echipaj de saltimbanci pe picioroange. în centrul oraşului fusese interzis accesul maşinilor pe toată durata weekendului, dar exista încă riscul să fii călcat în picioare de trecători. Mulţi dintre aceştia duceau cu ei taste vins de argint, agitându-se prin mulţime cu aerul preocupat al oamenilor determinaţi să nu piardă nici măcar o degustare. Şi aveau la dispoziţie mai multe din care să aleagă - o zi întreagă de muncă dacă te simţeai în stare şi dacă nu te aştepta o după- amiază plină.

La prânz, am fost puşi în temă de o tânără şi extraordinar de bine informată doamnă de la biroul de turism din Beaune.

Aceasta, ne-a spus ea, este cea mai veche licitaţie caritabilă din lume, aflată acum la a 140-a ediţie. Preţurile plătite pentru vinurile marca Hospices constituiau un ghid pentru preţurile Burgundiei în general care, istoric vorbind, aveau o tendinţă ascendentă. Tot mai ascendentă. Din ce în ce mai ascendentă. în 1990, preţul mediu pentru o pièce, sau un lot, era de 350 000 de franci. în 1999, preţul crescuse la 456 000 de franci (65 000 de dolari). în aceeaşi perioadă, vânzările totale au crescut de la 21 de milioane de franci la 31 de milioane (peste 4 milioane de dolari). Adăugând la asta cheltuielile cumpărătorului cu depozitarea vinurilor pe mai mulţi ani,

îmbutelierea, transportul şi un profit rezonabil, e uşor de înţeles de ce acele preţuri cu trei cifre apar cu asemenea regularitate terifiantă pe listele de vinuri ale restaurantelor.

Chiar şi aşa, nu se ducea lipsă de cumpărători, după cum bine am observat când am ajuns la licitaţie. Salonul lung, cu tavan înalt, era înţesat de lume - în general négociants profesionişti din America, Marea Britanie, Franţa, Germania, Hong Kong, Japonia şi Elveţia - toţi aplecaţi cu interes asupra cataloagelor cu vinuri. în mulţime se distingeau şi câteva siluete îmbrăcate în negru din lumea showbizului, una sau două femei încântătoare ajunse la o anumită vârstă, cărora

le era absolut egal dacă se aflau la o licitaţie de vinuri sau la o paradă de modă, stând picior peste

picior, ascunse după ochelarii de soare supradimensionaţi de reflectoarele neiertătoare ale

publicităţii, şi câţiva domni din media, utilaţi cu varii dispozitive electronice.

Licitaţia a început puţin după ora 14.30, ofertele din public fiind consemnate de rabatteurs,

asistenţii maestrului care erau poziţionaţi în puncte strategice din salon. Am căutat în van semnale exuberante sau măcar evidente din partea cumpărătorilor - o mână ridicată, o fluturare

a catalogului, o tuse seacă, repetată -, dar nu am zărit nimic ostentativ. Era limpede că se folosea un limbaj discret al semnelor, cum ar fi, bunăoară, un gest cu creionul sau atingerea nasului. Era

la fel de limpede că acesta nu era locul în care să te dedai gesturilor expansive. O tresărire

din greşeală te putea costa scump şi am observat că până şi francezii îşi ţineau mâinile nemişcate

în vreme ce se consultau în şoaptă, cu totul necaracteristic pentru ei.

Pe măsură ce licitaţia îşi urma cursul, zâmbetul şefului de sală se lăţea din ce în ce mai mult. încă

o

dată, preţurile creşteau. Ceva mai târziu am aflat că rata medie de creştere era de 11 procente.

O

zi bună pentru iniţiativele caritabile, o zi bună pentru Burgundia şi, bineînţeles, o zi bună

pentru Beaune. După licitaţie, am trecut în plimbarea noastră prin oraş şi pe lângă farmacia cu scheletul uman în vitrină, iar rânjetul craniului ni s-a părut cu atât mai semnificativ, de parcă reflecta starea generală de satisfacţie: încă un an record.

Dar ziua noastră era departe de a se fi terminat. Cina din acea seară - un dineu de gală la Hôtel Dieu - promitea să fie cel mai protocolar eveniment din acel weekend. Era obligatorie tenue de soirée, costum sau rochie de seară. Am fost povăţuiţi să înghiţim câte o lingură de ulei de măsline ca să ne pregătim stomacul pentru râurile de vin care aveau să curgă. în seara aceea nu se scuipa. în plus, ni s-a spus să ne încălţăm cu şosete groase de lână, căci podeaua cu dale masive de piatră era teribil de rece - un sfat pe care nevestele noastre l-au ignorat cu bună ştiinţă, pe motiv că şosetele de lână nu merg cu rochiile de gală şi nici moarte nu ar apărea în public într-o asemenea combinaţie trăsnită.

Cum ni se cerea în invitaţie, am sosit la hotel la ora nouă fix, trecând prin culoarul format de ospătarii cu tunici albe spre sala de bal, imensă, magnifică, cu tavanele boltite şi cu tapiserii tematice pe pereţi. Lumina lumânărilor se reflecta feeric în sticle şi pahare, în argintăria de pe cele treizeci şi una de mese lungi, impecabil aranjate - şi surprinzător de goale. Unde era toată lumea? Nu era nici urmă de cei trei sute de invitaţi cărora trebuia să ne alăturăm şi abia atunci mi-am amintit că în Franţa punctualitatea la evenimentele protocolare era arareori

răsplătită cu un pahar de bun venit. Politeţea dictează să aştepţi să sosească şi restul invitaţilor.

în mod firesc, aceştia preferă să evite să îndure o aşteptare lungă, pe uscat, şi de aceea toată

lumea ţine să întârzie, academic. Aşa că, iată-ne înconjuraţi de sticle minunate, dar de neatins.

.Meursault, Meursault peste tot, cum a remarcat Sadler, şi niciun strop de băut.“

Ne-am încurajat unii pe alţii, spunând că şi asta va trece şi am luat la puricat meniurile pentru a ne ridica moralul. Sadler oftă din toţi rărunchii, când ajunse la pagina cu vinurile care aveau să fie oferite în acea seară: treizeci şi opt de soiuri în total, marile vinuri albe şi roşii ale Burgundiei, donate de producători şi négociants, de Hospices de Beaune şi de primar. Nu găseai nicăieri altundeva o astfel de listă, enumerând printre altele grand cru Chablis, Puligny- Montrachet, Echezeaux, Clos Vougeot - genul de vin despre care Alexandre Dumas a spus că ar trebui băut în genunchi, cu capul descoperit.

Trecuse mai bine de jumătate de oră până când şi ultimele locuri goale îşi găsiseră stăpâni, şi primele pahare goale începură să fie umplute. Salonul era întruchiparea

eleganţei: doamnele încărcate de bijuterii, în rochii lungi (unele dintre ele atât de lungi, încât bănuiam că ascund sub ele şosete groase), domnii în frac, cu plastron alb, cu părul şi cu mustăţile pomăduite, cu butoni strălucitori la manşete. Era o scenă protocolară rafinată. Destinată să nu dureze.

Gheăţa începu să se spargă pe la începutul cinei, odată cu apariţia cabaretului, un grup vocal masculin prezentat ca Les Joyeux Bourguignons. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în şorţuri lungi, cu pompoane roşii şi verzi la gât în loc de cravată, aducând cu ei pahare şi sticle în loc de instrumente muzicale. Aceştia dădură tonul întregii seri chiar de la primul lor cântec, un şlagăr local nemuritor intitulat ,Boire un Petit Coup C’ est Agréable" (în traducere liberă: ,E minunat să bei un pic“). După aceea a urmat un număr cu participarea audienţei, în care am fost conduşi într- una din multele redări ale cântului de luptă al suporterilor. Sala răsună de ,Ja la-uri“ urlate, invitaţii îşi ridicară cu toţii mâinile în aer. Ne-am luat adio de la formalitate aproape instantaneu, fără a mai avea parte de ea până la final.

Felurile de mâncare apăreau unul după altul, vinurile apăreau sticlă după sticlă, iar invitaţii se lepâdarâ de inhibiţii ca de nişte dopuri folosite. Un grup de la masa vecină se ridică în picioare pentru o serie de valuri mexicane, fluturând din şervete, în vreme ce unul dintre bărbaţi - pus pe striptease, după cum arăta - se urcă pe scaun şi îşi smulse haina şi cravata înainte de a i se distrage atenţia cu ajutorul unei sticle de Aloxe-Corton. Se ţinură şi toasturi: în cinstea strugurelui, pentru succesele viitoare ale întreprinderii numite Channel Tunnel, pentru entente cordiale, pentru eroii forţelor navale elveţiene, pentru orice altceva putea fi un pretext pentru umplerea paharelor. Nu că ar fi fost necesare, între noi fie vorba.

M-am uitat la Sadler, care stătea la câteva locuri distanţă şi care tocmai cerceta o sticlă de Echezeaux din 1993. Discutaserăm adesea despre diferenţa enormă dintre percepţiile străinilor faţă de francezi şi propriile noastre experienţe trăind în mijlocul lor, iar o seară ca aceasta nu făcea decât să scoată şi mai mult în evidenţă această diferenţă. Unde era francezul tipic, cu reţinerea lui lipsită de umor, cu aroganţa şi complexele lui enervante de superioritate? Cu siguranţă nu-1 găseai aici, nu-1 găseai la această adunare caldă, prietenească, relaxată şi, trebuie zis, din ce în ce mai ameţită. Magicul Echezeaux îşi făcea efectul şi îmi părea, uitându-mă în

jurul meu, că aceştia erau nişte oameni minunaţi, care ştiau să bea vinuri minunate şi să trăiască într-o ţară minunată.

Privindu-1 pe Sadler cu ochii umezi, melancolici, am simţit eu imboldul de a ţine un toast pentru La Belle France. Ce norocoşi eram să trăim aici, înconjuraţi de oameni extraordinari, de lucrări splendide de arhitectură, de o cultură bogată, de-o istorie tumultuoasă, într-un peisaj de

o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Cu franceza mea împleticită de vin, probabil ar fi rezultat un moment penibil. Din fericire, Sadler mi-o luă înainte.

Ridică paharul. M-am aşteptat la un citat potrivit momentului din Molière sau Voltaire, sau Proust, rostit fără urmă de accent, într-o franceză perfectă, un gest tipic lui Sadler. Dar nu a fost să fie.

- Pentru cei care scuipă vinul, zise el. Nefericiţi aceia.

Cu cât vinul pe care îl bei este mai bun, cu atât mai puţin vei suferi a doua zi dimineaţa - e un fapt bine cunoscut.

întâlnirile noastre de sâmbăta şi duminica - diverse degustări şi două dineuri memorabile - fuseseră, într-un fel, doar un preludiu pentru momentul culminant care era acest weekend prelungit, consacrat celui de-al şaizeci şi optulea Paulée de Meursault, un dejun al viticultorilor şi producătorilor de vinuri la care aveau să participe cei mai distinşi vignerons locali şi invitaţii lor. Tradiţia începuse ca un eveniment restrâns, local, pentru a sărbători un vendange (recolta) de succes - atât de restrâns câ putea fi ţinut pe atunci în sala

cea mare a primăriei din sat. Dar locuitorii Burgundiei sunt oameni ospitalieri. Lista de invitaţi s-

a dublat şi iar s-a dublat. Până la urmă, sala primăriei deveni neîncâpâtoare pentru dejunul festiv

şi ceremonia trebui mutata în Château de Meursault, cu ale sale grandioase sâli de bal. în acest an eram şase sute de participanţi în total, iar pe invitaţii era tipărit următorul mesaj: ,Conform tradiţiei, fiecare vine cu sticlele de acasâ“.

La intrarea în château ne aşteptau şase dintre cei mai inimoşi gendarmes. Unul dintre ei ne instrui unde sâ parcăm maşina - „Şi să nu uitaţi unde aţi pus-o“, ne avertiza el, aruncând un ochi la sticlele din spate. L-am liniştit, spunându-i câ nevestele noastre veneau să ne ia la terminarea dejunului.

- Desigur, zise el, absolut deloc convins. Ne salută şi ne ură bon appétit.

Pe domeniile castelului de Meursault, care se întind pe o suprafaţă mai mare de 110 ari şi produc şapte tipuri de grand crus, nu există pericolul sâ ţi se termine vinul, i Numeroasele caves ale castelului conţin în mod normal între 400 000 şi 500 000 de sticle, şi mulţi dintre invitaţi -

J viticultori, judecând după chipurile lor arse de vânt şi după

braţele musculoase - soseau la dineu cu lăzi de vin. Eu şi Sadler ne-am alăturat fluxului de petrecăreţi şi am intrat în ordine în salonul cel mare, o cavernă imensă mărginită de o parte şi de alta de butoaie uriaşe. Numele celor mai celebre podgorii din Meursault puteau fi citite pe bannerele de deasupra meselor lungi: Les Perrières, Les Charmes, La Pièce-sous-le-Bois, Les

Genevrières, La Goutte d’Or. Sala răsuna deja de sunetul vocilor bărbăteşti. De regulă, aceşti oameni îşi purtau conversaţiile în câmp deschis, în aer liber, destul de tare, cât să acopere zgomotele făcute de motoarele tractoarelor, şi de aceea uitau să ajusteze volumul vocilor când intrau într-o încăpere, fie ea şi una mare. Dar chiar şi aşa, pe fundal se auzea muzica preferată a Burgundiei, clinchetul cadenţat al paharelor ciocnite a noroc şi salvele ocazionale ale dopurilor ce ţâşneau din sticle.

Ne-am găsit locurile şi am început să consultăm meniul. Unul dintre producători ne spusese că va

fi o masă modestă, comparabilă cu ce ar mânca în mod normal un lucrător dupâ o zi grea de

muncă printre rândurile de viţâ-de-vie. Ei, judecaţi şi singuri. Pentru început, se servea terină de

peş-te-undiţar în aspic bouillabaisse; urmată de fileuri subţiri de somn prăjit şi gogoşi umplute cu

came de raci; urmate de copan de raţă sălbatică opărit în vin alb cu varză umplută; urmate de file de vânat cu sos de afine roşii şi felii de gutuie; urmate de o selecţie de brânzeturi fine; urmate de

o selecţie de deserturi. Şi, fireşte, vinurile.

De undeva din spatele meu, peste umăr, îmi apăru în faţa ochilor o mână care ţinea o sticlă şi un glas murmură: ,3atard-Montrachet 1989“. Viticultorii începuseră să circule prin mulţime, distribuind răcoritoare tuturor celor care aveau

un pahar în faţă şi mi-am zis că, dacă am ajuns să îmi fie impuse asemenea vinuri, atunci era cazul să iau notiţe, măcar atât. Acel prim vin a fost superb - floral, moale, sec - şi nu-mi puteam imagina cum ar fi să iau doar o înghiţitură înainte de a arunca restul în frapiera destinată resturilor. Nesăbuit, ştiu, dar era încă devreme.

între servirea felurilor de mâncare ni se ofereau interludii muzicale, susţinute de vechii noştri parteneri la dezmăţ, Les Joyeux Bourguignons, care erau neaşteptat de proaspeţi după o noapte de cântat şi de băut. Aceste pauze utile dintre două feluri de mâncare le permiteau viticultorilor să circule şi să toarne în paharele invitaţilor şi, dacă e să mă iau după propriile notiţe, am degustat cam opt-zece vinuri la fiecare fel. Procedura decurgea lent, cât se poate de plăcut, şi două ore mai târziu, noi încă nu ajunseserăm la vânat. Dar măcar ajunseserăm la momentul în care vinurile albe erau detronate de cele roşii - părea oportun să evaluez situaţia.

Ciornele mele pătate de vin, scrise cu o caligrafie care spre final degenera într-o mâzgălitură - nu-mi pot permite să le numesc în continuare tot notiţe - cuprindeau o listă de douăzeci şi şapte de vinuri albe. Unele note erau subliniate, altele însoţite de semne de exclamare sau asteriscuri apreciative, însă trebuie să admit că, în ciuda detaliilor şi a abundenţei informaţiilor, arătau deplorabil. Pot însă să spun cu certitudine că nici eu, nici Sadler nu am refuzat nimic.

Am cam pierdut şirul vinurilor roşii, dar am observat că un chevalier de lângă noi, de un profesionalism supraomenesc, continua să ia notiţe. Ajunsese la un total de cincizeci şi nouă de sortimente înainte să înceapă să scrie, chicotind pe faţa de masă.

La 18.30 ne-a fost adusă cafeaua şi, în final, ne-am lăsat pe speteaza scaunului şi am admirat priveliştea. Mesele din jurul nostru se transformaseră în lanuri de sticle. Niciodată în viaţa mea nu mai văzusem într-o singură încăpere atâtea sticle de vin desfăcute, mii de sticle, multe din ele încă pe jumătate pline, o adevărată avere în resturi. Tânjeam după un butoiaş, ca al câinilor Saint-

Bemard, să iau rămăşiţele la pachet. Unul dintre viticultori ne-a dăruit o sticlă de Corton 1991 şi ne-a invitat în acea seară la el acasă, pentru o degustare în cave. Nu glumea, vă asigur.

De aici încolo, mă cam lasă memoria şi, deşi îmi aduc aminte vag că am decis să merg la farmacie a doua zi dimineaţa după nişte aspirină, am căutat totuşi remediul într-o sticlă de şampanie medicinală. Când am părăsit, într-un final, castelul şi am ieşit în noaptea de noiembrie, rece şi geroasă, am nimerit într-un grup de oameni care ascultau schimbul de replici dintre un gendarme şi un domn care se plângea că a uitat unde îşi lăsase maşina. Dată fiind starea în care se găsea proprietarul automobilului, m-am gândit că poate nu şi-a ales tocmai persoana potrivită la care să facă reclamaţie. Dar vocea tânărului gendarme nu trăda nici urmă de iritare.

- Oui, monsieur, îi răspunse cu infinită răbdare, mi-aţi spus că vă lipseşte micul dumneavoastră Renault. Dar, după cum vedeţi, aici sunt multe maşini marca Renault. M-ar ajuta dacă mi-aţi da un indiciu. Vă aduceţi cumva aminte ce culoare avea maşina?

Din fericire, pe noi ne-a găsit maşina noastră şi am urcat la bord - satisfăcuţi, somnoroşi şi profund recunoscători că nu eram nevoiţi să şofăm până la Beaune.

-

Asta a fost de pomină, observă Sadler. Ce mod mai plăcut de a-ţi petrece ziua de luni?!

1

Corect: Ban Bourguignon

Rendezvous în mocirlă

Rendezvous în mocirlă Am o mare afinitate pentru boudin noir, despre care cred că este unul

Am o mare afinitate pentru boudin noir, despre care cred că este unul dintre aristocraţii familiei câmaţilor - un sângerete făcut din porc, servit în mod obişnuit pe un pat cald de mere coapte feliate. Fin, aromat şi închis la culoare, este un fel care se mănâncă în faţa focului, într-o zi geroasă şi cu mult viscol. Mâncare gătită.

Era iarnă, iar iubitorii de sângerete veneau din toate colţurile Franţei pentru a lua parte la ediţia a treizeci şi opta a Foire au Boudin în Mortagne-au-Perche, nu departe de Alençon, oraşul dantelei. Târgul se întindea pe durata a trei zile de distracţie şi veselie, un fel de concurs prelungit de frumuseţe pentru câmaţi, cu pauze pentru câte o cursă de porci, o competiţie de imitare a sunetelor cu care sunt chemate animalele, o soirée disco şi multe alte delicii. Suna minunat. Din păcate, data coincidea cu un alt, mult mai modest, festival boudin în satul Monthureux, la nord de Dijon, iar acesta era festivalul la care am simţit că trebuia să particip, dintr-un singur motiv.

Marea atracţie şi evenimentul central era apariţia lui Grand Mangeur de Boudin - un şarpe boa uman, o echipă de şoc formată dintr-un singur om, un domn care, aşa era renumit, putea mânca un metru şi jumătate de boudin în cincisprezece minute. Iar circumferinţa unui boudin de competiţie este comparabilă cu a unei cutii de cincizeci de trabucuri. Asta înseamnă foarte mult câmat.

Nu credeam că exista cineva care să poată dovedi unul într-o zi întreagă, cu atât mai puţin în cincisprezece minute. Oare avea să muşte, să mestece şi să înghită sau pur şi simplu îl va suge centimetru cu centimetru ca pe spaghete? Oricare i-ar fi tehnica, privindu-1 cum face acest lucru, avea să fie o experienţă memorabilă pe care am simţit că nu trebuia să o ratez. Am făcut planuri de călătorie, promiţându-i nevestei că-i voi aduce suficient boudin, cât să ne ajungă până la primăvară.

Grand Mangeur era programat să apară la ora 11.30 în dimineaţa de duminică şi, pentru a fi sigur că nu voi rata prima îmbucătură, am hotărât să mă duc la Dijon cu o noapte înainte, ceea ce

presupunea un drum de o oră cu maşina până la gara din Avignon şi apoi două ore cu trenul. Când am ajuns, am închiriat o maşină. Judecând după hartă, Monthureux părea să fie la două ore de Dijon, deci aveam suficient timp să ajung acolo în dimineaţa următoare. Am găsit chiar şi un restaurant, nu departe de hotel, care avea

boudin în meniu. Totul era sub control. Deocamdată, lucrurile mergeau ca pe roate.

în dimineaţa următoare a fost urât: cer înnorat şi lapoviţâ, nimeni pe străzile din Dijon, foarte puţine maşini pe şosea. Era cu adevărat un început de zi dezastruos. ,Nu contează", mi-am spus. Asta este vremea ideală pentru a lua masa de prânz şi vor fi cu siguranţă suficiente atracţii în Monthureux, un pahar sau două de vin şi mai mult boudin decât văd alţii în toată viaţa. Am condus până acolo. Cerul a devenit şi mai întunecat, lapoviţa şi mai deasă, locurile şi mai pustii.

Am oprit într-un orăşel pentru o cafea şi un ziar regional, aşteptându-mă să găsesc acolo vreo ştire despre festivalul boudin: o reclamă, poate, sau un interviu cu Grand Mangeur. Dar, în mod curios, nu exista nicio referire la marele festival. M-am întors la maşină, am pornit ştergătoarele la viteza maximă şi mi-am croit drum prin lapoviţă.

Era aproape ora unsprezece când am ajuns la Monthureux. Plânuisem să petrec o jumătate de oră încercând să intru în atmosfera locului să vorbesc şi cu alţi amatori de boudin, înainte de începerea agitaţiei, dar era suspect de linişte pentru un sat en fête. De fapt, era mai linişte decât linişte - era complet părăsit. Primarul probabil că fusese copleşit de mulţimea de oameni care veniseră să participe la festival, încât luase decizia să ţină festivităţile într-un hambar mare de la ieşirea din afara localităţii, într-un loc suficient de spaţios pentru a încăpea mulţimea. Asta ar fi explicat de ce nu vedeam nici ţipenie de om pe străzi. Am condus mai departe. Nimeni. Nimic. Niciun afiş, niciun poster cu vreun porc zâmbăreţ, niciun amănunt care să trădeze o activitate distractivă. Numai câmpuri mustind de apă, pârloage, una după alta. M-am întors înapoi în sat şi abia la ieşirea cealaltă mi-a fost dat să văd o fiinţă omenească, la distanţă mare în orizont.

Era un om care conducea un tractor. Cu siguranţă că avea să ştie unde se ţinea târgul. El mergea înainte şi înapoi pe câmp, în zigzag, apropiindu-se tot mai mult. Am aşteptat la marginea unei mari întinderi de pământ proaspăt arat, făcându-i semn cu umbrela. Bărbatul a oprit tractorul când a ajuns la cincizeci de metri de mine şi a scos capul pe geamul cabinei, privindu-mă. Era clar că nu avea de gând să coboare. Am înaintat pe vârfuri până am ajuns suficient de aproape ca să vorbesc cu el.

- Poate mă puteţi ajuta. Caut Foire au Boudin.

El se aplecă peste geam pentru a mă studia.

- Comment?

- Ştiţi, festivalul câmaţilor. Cel cu Grand Mangeur.

El îşi dădu pălăria pe spate, lăsând o dâră de noroi pe frunte. Colţurile gurii i se lăsară în jos şi

ridică din umeri -felul în care un francez îţi spune că nu cunoaşte şi nici nu-1 interesează.

M-a cuprins un sentiment de panică.

- Aici este Monthureux, nu-i aşa?

El dădu aprobator din cap.

- Unul dintre ele.

- Sunt mai multe?

- Acesta este Monthureux-sur-Saône. Mai este Monthu-reux-le-Sec. Făcu un gest cu un deget

peste umăr. Este drum lung, aproape de Vittel. Din câte ştiu este posibil să mai fie şi altele. Clătină din cap, potrivindu-şi pălăria, băgă tractorul în viteză şi îşi reluă munca.

La ora asta, Grand Mangeur, oriunde ar fi el, îşi făcuse deja încălzirea cu niscaiva chipolatas înainte de marea provocare. Stăteam în mijlocul unui câmp, ud leoarcă şi murdar de noroi, privind cum tractorul dispare în întuneric. Ratasem evenimentul. Expediţia era un dezastru, dar eram prea ud pentru a-mi păsa prea mult. Se spune că plăcerile ratate nu fac decât să mărească intensitatea plăcerilor ce au să vină, dar tot ce îmi doream era să mă întorc la Dijon şi să mă schimb într-o pereche curată şi uscată de ciorapi.

O detoxifiere civilizată

O detoxifiere civilizată Este uluitor câţi experţi se găsesc în ziua de astăzi a căror misiune

Este uluitor câţi experţi se găsesc în ziua de astăzi a căror misiune în viaţă este să ne ţină nouă predici despre pericolele plăcerilor. Abia dacă trece o săptămână în care să nu apară o ştire ameninţătoare despre preţul pe care îl plătim pentru câteva momente scurte de răsfăţ. Dacă până nu demult moderaţia era suficientă pentru a justifica friptura de vită din farfurie ori vinul din pahar, acum nici ea nu mai este îndeajuns. Dacă e să le dăm crezare discipolilor ceva mai extremişti ai existenţei curate, singura salvare pentru organismul omenesc este abţinerea totală - fără came roşie, fără unt, fără brânzeturi sau caşcaval, fără grăsimi, de orice fel ar fi acestea, fără alcool, fără zahăr, fără ţigări, fără plajă.

Eu sunt o ţintă sigură pentru aceşti şoimi ai sănătăţii, din moment ce trei dintre păcatele mele preferate sunt vinul bun, o anumită cantitate de grăsime în dietă şi statul la soare. Acestea sunt obiceiurile unui om ale cărui zile sunt, evident, numărate. Ştiu asta cu certitudine de la prietena noastră Odile, prevestitoarea sfârşitului lumii. Ciudat, dar îmi place de Odile. Este o femeie frumoasă, fermecătoare, splendidă din toate punctele de vedere, cu excepţia eforturilor ei bine intenţionate, dar enervante, de a mă dezbăra de obiceiurile mele nesănătoase. Cu ceva ani în urmă s-a autoproclamat conştiinţa mea gastronomică; a existat o vreme când chiar m-a îndemnat să îi urmez exemplul. Aici, trebuie să fiu sincer, femeia trăieşte aşa cum gândeşte. Duce o viaţă de o virtute intestinală exemplară: bea apă minerală cu găleata, infuzii de ierburi medicinale, mănâncă iaurt cu bioculturi active, orez brun, lapte de soia, muguri şi seminţe, se răsfaţă cu un singur pahar de vin roşu pe săptămână, ţine frecvent post. Este un regim de viaţă care ei, uneia, i se potriveşte. Din nu se ştie ce motiv, este convinsă că mi s-ar potrivi şi mie dacă aş face efortul să-l încerc.

Când am început să lucrez la acest volum, murmurele ei îngrijorate în ceea ce priveşte obiceiurile mele groaznice s-au transformat în adevărate strigăte de panică. Să fac un tur al Franţei, să mănânc şi să beau după placul inimii şi, fără îndoială, să mă dedau şi altor plăceri? O nebunie! Sinucidere curată, cu furculiţa şi cuţitul! Am încercat să-i explic lui Odile că era vorba de documentare pentru carte, nimic altceva decât necesitate profesională, dar ea nu s-a lăsat păcălită. A preferat să vadă în iniţiativa mea o invitaţie la exces nesăbuit: munţi de mâncare, râuri de alcool, moarte curată pentru ficat. Mai exista o singură speranţă pentru mine, mi-a zis ea, şi aceea consta în a-mi extinde aria de cercetare - în cazul în care reuşeam să supravieţuiesc - cu o perioadă de exil la un spa, la băi, unde puteam demara o curăţare internă profundă în condiţii

profesionale, aprobate de autoritatea de sănătate. Acolo trebuia să mănânc cu măsură. Să întorc spatele vinului. Să elimin toxinele din organism printr-o cură de apă. Cu puţin noroc, aveam să fiu salvat.

Ideea nu mă atrăgea deloc. Nu mai fusesem într-o staţiune balneară, dar, în ignoranţa mea, eram

convins că ştiam la ce să mă aştept: suferinţe care te ard la buzunar. Am anticipat o dietă exclusiv formată din rădăcini şi fructe de pădure, brânză vegetală, băuturi din ierburi, irigaţii de colon, reprize sălbatice de exerciţii fizice sub supravegherea atentă a unor roboţi umani neobosiţi

- cu alte cuvinte, mă aşteptam la un fel de tabără militară, pornind de la premisa că tratamentul nu poate avea efect decât dacă te umileşte, are gust nasol şi doare al naibii. Am prevăzut

înfometare, transpiraţie, vinovăţie şi disconfort în măsuri egale şi, la capătul acestui calvar, o factură care să-mi îngheţe în vine sângele proaspăt purificat. O perspectivă cu adevărat diabolică

- iar eu eram hotărât să refuz vehement.

Dar nu o luasem în calcul pe nevastă-mea. Ea este foarte receptivă către tot ce înseamnă sănătate şi nutriţie şi nu are nimic împotrivă să încerc orice ciudăţenie, de la rădăcini de ginseng la batonaşe de tofu. I-a surâs ideea de a ne petrece câteva zile într-o staţiune. Era de părere că ne-ar prinde bine şi poate chiar ni se va părea o experienţă plăcută.

- Nu uita, m-a încurajat ea, e vorba de o staţiune din Franţa. Doar îi ştii pe francezi cum sunt.

Da, într-adevâr - un popor nu tocmai recunoscut pentru că s-ar abţine când vine vorba de mâncare şi băutură sau faimos pentru înclinaţia lor spre exerciţii de gimnastică. Pe de altă parte, francezii au drag de luxe et volupté, tind să se răsfeţe şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Ideea anglo- saxonă de tabără militară, boot camp, de sănătate, le este pe deplin străină; cred că, în faţa unei asemenea orori, ar da bir cu fugiţii şi s-ar năpusti asupra primului restaurant. Pentru ca o staţiune balneoclimaterică să aibă succes în Franţa, în primul rând ar trebui să se adreseze gusturilor şi apetitului francez, şi de aceea chiar şi unuia ca mine i s-ar părea acceptabil, până la urmă. Cam aşa suna pledoaria în favoarea supliciului, într-un final, m-am lăsat convins. Acum nu trebuia decât să găsim staţiunea cu cel mai bun maestru bucătar.

Nu mă îndoiesc că în Franţa există bucătari foarte buni care lucrează în aceste centre de tratament, însă naşul tuturor este Michel Guérard, unul dintre primii bucătari moderni celebri. A devenit un nume bine-cunoscut în casele francezilor cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când a inventat cuisine minceur. Aceasta se baza pe ideea - pe atunci revoluţionară, nici azi atât de comună pe cât s-ar crede - că un regim poate fi plăcut. De ce nu ai putea să mănânci mâncare adevărată, să bei puţin vin, să-ţi împrospătezi organismul şi să te bucuri în acelaşi timp, nu să ai parte doar de procesul insuportabil al detoxifierii şi să pierzi în greutate.

Adevăratul test al minunatei teorii a lui Guérard consta, evident, în gustul acestei diete magice. Era delicioasă această cuisine minceur? Şi porţia era destul de mare, încât să nu te ridici de la masă molfăind din şerveţel, cu stomacul chiorăind după nişte steak-frites? în mod clar, răspunsurile la aceste

întrebări au fost favorabile, căci Guérard şi gastronomia lui au prosperat enorm de-a lungul vremii. Localul său din Eugénie les Bains, situat la aproximativ două ore de mers cu maşina faţă

de Bordeaux, este unul dintre cele mai renumite centre de tratament din Europa - iar restaurantul este unul din cele numai douăzeci şi două existente în Franţa care au primit trei stele Michelin.

în drumul nostru spre Eugénie, traversând pădurile de pin, am reflectat la acest amănunt, gata să mă las răsfăţat şi readus la o stare perfectă de sănătate. Tocmai încheiam un an obositor cu furculiţa, cuţitul şi tirbuşonul şi să mă văd pus la dietă de un maestru bucătar de trei stele mi se părea finalul perfect pentru cercetarea mea. Soarele strălucea pe cer, nerăbdarea nu făcea decât să-mi crească pofta de mâncare şi singura grijă era ca nu cumva să întârziem la masa de prânz. De fapt, la ora aceea credeam că nici nu se mai punea problema prânzului.

Bănuiesc că aşa ar fi decurs lucrurile în majoritatea hotelurilor sau restaurantelor (chiar şi în Franţa, unde oamenii au o înţelegere recunoscută pentru un stomac gol). Dar la numai câteva minute după ce m-am cazat, când deja trecuse mult de ora mesei, iată-ne aşezaţi comod pe terasa camerei noastre, unde ne fusese pregătită o masă: învăluită în damasc alb, decorată cu o vază cu flori proaspăt culese şi echipată cu toate obiectele esenţiale unei după- amiezi confortabile - o frapieră cu o sticlă de vin alb de Bordeaux la rece, porţii generoase de foie gras, un platou cu brânzeturi din zonă, salate, şi un castron mare, plin cu zmeură, pe un pat de căpşuni tăiate. într-o clipită, toate îndoielile mele s-au spulberat. Poate fusesem puţin cam pripit să judec centrele de tratament. Acesta, cel puţin, nu era nici pe departe o tortură.

Programul nostru de tratament - la cure - nu a început decât a doua zi dimineaţa şi aşa, odată ce pateul s-a aşezat, am avut şi noi ocazia să inspectăm împrejurimile. Eram cazaţi într-o clădire ascunsă undeva în mijlocul domeniului, o mănăstire din veacul al XVIII-lea, restaurată şi dotată cu toate instalaţiile modeme, construită în formă de E, îmbrăţişând în centru o grădină fermecată cu un havuz minuscul. Camera noastră era autentică, avea bârne expuse, dale de piatră pe jos, acoperite de covoare orientale, un pat uriaş cu baldachin şi - neobişnuit pentru Franţa - o baie spaţioasă cu un duş cu jet puternic şi o cadă de două persoane. Pretutindeni vaze cu lalele şi trandafiri parfumaţi. Cearşafurile de damasc erau apretate şi netede ca bancnotele noi de cinci sute de franci. Foarte aproape de noi se găsea bucătăria unui maestru eminent al gastronomiei. Totul radia luxe et volupté, iar eu am întâmpinat ceva dificultăţi în a-mi convinge consoarta să ieşim la o plimbare pe afară, să vedem şi restul facilităţilor.

Clădirea principală are o arhitectură elegantă, cu linii ample şi în ea se găsesc alte apartamente pentru oaspeţi, bucătăriile şi restaurantul. însă aici nu dai de semnele distinctive sau de mirosurile tipice unei staţiuni balneare -nici urmă de instructori vioi, insuportabili în entuziasmul lor, înarmaţi cu dosare şi cronometre şi uniforme ca de spital, fără clienţi deşelaţi de antrenamente, asudaţi în costumele lor de trening, nimic din aerul antiseptic, autosuficient pe care l-am asociat dintotdeauna cu sălile de gimnastică.

Abia când am traversat grădinile şi am intrat în la ferme thermale ne-am simţit ca într-un centru de tratament, dar

până şi aici totul era cu măsură şi cu mult stil. în exterior, clădirea arăta ca o casă de ţară din secolul al XVIII-lea, o casă cu ziduri de piatră şi grinzi de lemn; pe dinăuntru, bârnele masive şi ipsosul dispăreau, înlocuite cu marmură şi gresie; peste trei sute de metri pătraţi de instrumente şi aparate care să te ajute să atingi imortalitatea - sau măcar să te simţi mai zvelt, mai tonic şi mai

relaxat.

Tinere domnişoare în halate albe treceau cu graţie dintr-o sală de tratament în alta cu clienţii lor - unii dintre aceştia păreau oarecum a nu se simţi în largul lor îmbrăcaţi doar în halate albe de bumbac, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să rămână în fundul gol în văzul întregii lumi. Alţi clienţi se îngrijeau să capete puteri între două tratamente, oblojindu-se cu ceaiuri aromatice în faţa unui şemineu mare din salonul principal. în foc trosneau discret câţiva butuci. Altfel, atmosfera era tihnită, netulburatâ nici măcar de chiorăiturile vreunui stomac minceur. A doua zi venea şi rândul nostru să ne aruncăm într-un jacuzzi cu ierburi medicinale, din hammam, să facem băi de nămol şi să ne supunem unui masaj cu jeturi de apă termală. Până una-alta, aveam tot restul după-amiezii ca să explorăm satul.

La ultimul recensământ, în Eugénie les Bains trăiau exact 507 locuitori şi părerea mea este că, într-o mare proporţie, aceştia erau angajaţi ai staţiunii; venind într-un fel sau altul în întâmpinarea nevoilor vizitatorilor poposiţi aici în căutarea echilibrului intern. Oficial, satul era un centru de sănătate încă din 1843, când a fost emisă prima licenţă pentru exploatarea apelor termale. Şi la acest stadiu ar fi rămas, neştiut şi ascuns lumii, dacă nu ar fi avut loc două evenimente importante care i-au adus celebritatea.

Primul eveniment a avut loc în 1861, când membrii seniori ai comunei au decis că puţin suport regal ar prinde bine pentru reputaţia lichidelor locale. Istoria nu consemnează cum a reuşit primarul să obţină un astfel de ajutor, cert este că a convins-o pe împărăteasa Eugénie, soţia lui Napoleon al IlI-lea, să împrumute numele său micului sat, nu doar să-i acorde înaltul patronaj. Aşa că apa a fost promovată peste noapte la rangul de adevărat elixir, tocmai potrivită pentru cele mai aristocratice sisteme digestive.

Apoi, în 1975, a sosit Michel Guérard. Se căsătorise cu o fată din sat, Christine Barthélémy, al cărei tată deţinea 1’ Establissement Thermal. Aici era destul loc pentru o bucătărie. Exista de asemenea şi oportunitatea de a oferi mâncăruri care să completeze cu succes cura de ape - ceva uşor, ceva sănătos - cu alte cuvinte, ceva precum cuisine minceur.

în ziua de azi, Eugénie se mândreşte cu titlul de primul sat minceur din Franţa. I se mai spune şi ,Guérardville“, căci acum influenţa maestrului se întrevede în toate. Complexul este alcătuit dintr-un hotel, anexa în care eram noi cazaţi, ferma termală, un al doilea hotel, mai mic, încă un restaurant şi o vie din apropiere. O mică industrie construită pe un paradox: vino la noi, mănâncă, bea şi pierde în greutate.

Ne-am aşezat pe trotuar, în faţa unei cafenele de pe strada principală din Eugénie: lumina începea să scadă. Micul café era un punct de atracţie în sine, un loc prietenos care îndeplinea rolul de refugiu pentru cei dornici de o mică evadare de la cură. Trei oameni pe care îi văzusem la centrul de ape termale intraseră în cafenea, venind din direcţia unei boulangerie aflate la câţiva paşi depărtare. Aveau cu toţii pungi de hârtie maro. Aruncară priviri furişe în jur - cât se poate de vinovate - înainte de a comanda ciocolată caldă. După o ultimă verificare pentru a se asigura că nu-i pândeşte niciun oficial minceur, cei trei îşi despachetară tartele, biscuiţii cu migdale şi feliile de prăjitură cu cremă, muşcarâ cu o poftă de nedescris, îşi ridicară ochii la cer şi oftară în cor. Cine i-ar fi privit ar fi zis că n-au mâncat decât scovergi în ultimele săptămâni. Oare asta ne

aştepta şi pe noi în zilele ce aveau să urmeze?

Făcându-mi-se brusc foame, ne-am privit unul pe altul şi am trecut în revistă opţiunile pe care le aveam pentru cină. în restaurantul hotelului, aveam de ales între cuisine minceur (pentru cei care urmăreau cu tot dinadinsul să scape de câteva kilograme în plus) sau ceva mai consistent -meniu gourmand (pentru scriitorii care veniseră să se documenteze). Sau puteam merge la restaurantul rustic al maestrului Guérard, La Ferme aux Grives, aflat la doar două minute de mers pe jos faţă de hotel. Deja consultaserăm meniul afişat la intrare. Acolo se regăseau delicatese pentru care a doua zi am fi fost cu siguranţă admonestaţi. Ce-i drept, puteam foarte birie să ne începem dieta a doua zi, nicidecum mai devreme.

Cândva o fermă ţărănească, restaurantul îţi dădea impresia unei bucătării enorme. La un capăt al sălii se afla o masă lungă, de măcelărie, pe care fuseseră aranjate o sumedenie de legume - ardei graşi, praz, roşii, vinete alburii şi verze creţe. în spatele panoramei de legume se înălţa un şemineu lat de trei metri, unde, deasupra focului, se învârteau la proţap pulpe de miel, sfârâind în vâlvătaia focului, răspândind mireasma nostalgică a cărnii prăjite la foc de lemne. Conversaţia era punctată ici şi colo de scârţâitul discret şi pocnetul înfundat al dopurilor de plută scoase cu îndemânare din sticle.

Era cadrul ideal pentru ultima noastră cină, iar mâncarea a fost pe măsura atmosferei. Am mâncat praz fript pe grătar, învelit într-o foiţă de şuncă Bayonne, pui prăjit cu pielea crocantă de culoarea aurului vechi şi - trataţia finală înainte de zilele de post ce aveau să urmeze - o selecţie de brânzeturi cum numai în Franţa mai găseşti. Las’ să vie ziua de mâine, cu rele şi cu bune. Măcar ne înfruntam soarta cu stomacurile pline.

A doua zi dimineaţa, înainte să plecăm spre ferma termală, m-am delectat citind un meniu de o

cu totul altă natură, în care erau enumerate toate tratamentele oferite, de la băi tonice la o varietate de masaje, personalizate pentru diversele părţi ale corpului. Conform instrucţiunilor, pentru cele mai bune rezultate era recomandat ca aceste activităţi să fie urmate entièrement nu, în pielea goală, aşa cum ne-a lăsat mama natură. La momentul respectiv nu am acordat prea mare atenţie acestui amănunt, însă puţin mai târziu mi-a picat fisa, când ne-am schimbat în halate de bumbac şi am rămas să aşteptăm la recepţie începerea bătăliei. Privind în jurul meu, am observat un dezechilibru evident între cele două sexe. Personalul staţiunii era format în întregime din femei. Nici măcar un bărbat. Numai tinere domnişoare -atrăgătoare, subţirele şi amabile -, iar eu trebuia să îmi las corpul în mâinile lor. în mod instinctiv mi-am îndreptat coloana şi mi-am supt burta, în speranţa că voi masca efectele cinei de cu seară.

Dar nu era altceva de făcut decât să mă întind comod şi să mă bucur de ceea ce-mi pregăteau tinerele domnişoare;

cum se întâmplă, primele două tratamente s-au desfăşurat cu asemenea respect pentru pudoare, încât până şi regina Victoria le-ar fi aprobat. Am fost dus în diverse săli, mi s-a spus exact ce

trebuia să fac şi la ce să mă aştept, apoi am fost lăsat singur, eu şi nuditatea mea. Programul era atât de bine organizat şi de discret, atât de intim, încât aş fi putut să jur că eu eram singurul client

al staţiunii.

Am transpirat în solitudine, învăluit în norii de abur ai hammam-ului. M-am întins pe o lespede de marmură încălzită pentru o curăţare completă cu un amestec de plante medicinale - excelentă pentru celulita, aşa mi s-a spus -înainte de a mă muta într-o piscină miniaturală, unde mi-am lăsat corpul masat de jeturi puternice de apă termală, din cap până-n picioare. Am simţit cum dispare încordarea, cum articulaţiile devin mai flexibile, iar muşchii mai elastici. Când am reîntâlnit-o pe soţia mea în salonul principal, pe la jumătatea dimineţii, mă simţeam atât de relaxat, încât abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi şi aproape că am aţipit pe fotoliu, cu cana de tisana de plante în mână.

Acest amestec de plante cu gust plăcut de lămâie, aparent inofensiv, face parte din procesul de detoxifiere internă. Buvez et éliminez este mottoul staţiunii şi nu e de glumit cu el. în cazul meu, lichidul a avut un efect aproape instantaneu de eliminare asupra vezicii. O reacţie pe care am învăţat să o anticipez în decursul următoarelor zile, fiind atent să nu beau aceste tisanes decât dacă mă găseam în proximitatea unei băi. în plimbările noastre dinspre şi către cameră, chiar m- am surprins cu ochii în patru după tufişurile convenabile în caz că marele eliminator lovea din nou.

După prima doză din această infuzie spectaculoasă, era momentul ca eu şi nevasta mea să mergem împreună pentru următorul tratament. Am fost conduşi într-o încăpere cu o cadă încastrată în podea, suficient de mare ca să intre şase persoane în ea, care fusese umplută cu un lichid opac, vâscos. Nămol, însă nămol termal, un nămol rafinat, nămol de luxe, de o culoare greu de definit, o nuanţă undeva între alb-untos şi verde-palid. întotdeauna mi-am zis că băile de nămol sunt doar o variantă mai pretenţioasă a noroiului de mlaştină - cleioase, gazoase şi bolborosind, emanând o miasmă de sulf. Dar nămolul acesta era fluid precum uleiul, plăcut mirositor şi, în plus, te ţinea la suprafaţă odată ce te obişnuiai cu ideea.

După câteva minute de imersiune experimentală, am descoperit că puteam pluti în poziţia şezut, cu genunchii îndoiţi şi braţele întinse, ca să ne menţinem echilibrul, în vreme ce nămolul acţiona asupra corpului. Şi ce efecte terapeutice avea nămolul, dacă era s-o asculţi pe duduia care ne supraveghea - minunat pentru reumatism, excelent pentru stres, un dar ceresc pentru oricine suferă de acea afecţiune atât de comună, pe care francezii o descriu cu delicateţe drept Ies problèmes de transit intestinal. Pe deasupra, plutind aşa, aveai parte de o senzaţie extraordinar de plăcută, de parcă ai fi plutit în frişcă. N-am fi avut nicio obiecţie să ne petrecem tot restul dimineţii în imponderabilitatea din nămol, lipicioşi şi uşori, fără să acordăm nici cea mai mică atenţie problemelor noastre de transit intestinal.

După un duş rapid, ne-am despărţit din nou: soţia mea a trecut pe lespedea de marmură încălzită, iar eu am fost luat de una dintre domnişoare şi condus la o cabină mare din sticlă. Ei, şi aici am intrat entièrement nu, aşa cum m-a

instruit tânăra, unde m-am lipit de peretele din sticlă, cu spatele la ea. Am aruncat o privire peste umăr cu o expresie care s-a vrut nonşalantă şi am întrebat-o pe tânără, rămasă în afara perimetrului, ce urmează să se întâmple. Fata mi-a zâmbit dulce şi a potrivit robinetul unui furtun înainte să ţintească spre mine printr-un orificiu din peretele de sticlă.

- E foarte bun pentru tonifierea corpului şi pentru drainage, mă informă fata. Mai întâi, spatele.

Când vă bat în geam, vă întoarceţi pe-o parte şi ne ocupăm de laterale.

încă eram nedumerit dacă aveam sau nu o problemă de drainage, când fata a dat drumul la robinet. Pentru aceia dintre voi care nu au avut parte vreodată de un masaj sub presiune, vă pot informa că este aproape dureros - parcă un milion de ace lichide trec prin tine în sus şi-n jos, de la pulpe până la ceafă. în realitate, senzaţia este extraordinară, dar eu, unul, eram mulţumit că nu stăteam cu faţa la călăul meu.

După câteva minute în forţă, am auzit bătaia în geam. M-am întors pe o parte. Un şold, apoi coastele şi umărul parcă mi-au luat foc. Apoi altă bătaie în geam, ca şi cealaltă parte să primească acelaşi tratament. Mă simţeam revigorat, parcă străluceam pe dinăuntru, ca o şuncă abia scoasă din cuptor.

Jetul se opri. Tocmai mă pregăteam să îi mulţumesc tinerei, când am auzit din nou bătaia în geam.

- Acum ne ocupăm de faţă, zise ea.

Full monty.

Sentimentul este unul cât se poate de curios: să stai gol puşcă, gata să tresari, cu faţa la o tânără duduie pe care abia ai întâlnit-o, în timp ce ea ţinteşte jeturi puternice de apă spre tine. Nicidecum o experienţă neplăcută, dar bizară în orice caz şi care punea unul, două semne de întrebare, social vorbind. Să încerc să fac puţină conversaţie, aşa, de politeţe, sau asta i-ar distrage atenţia fetei şi ar sfârşi prin a ţinti prost, ducând poate la rezultate dureroase? Şi ce să fac cu mâinile? Să adopt o postură lejeră, cu mâinile la spate? Sau cu mâinde la şolduri? Poziţia de predare, cu mâinile pe cap? Sau să-mi ţin mâinile la ele acasă, pe lângă corp? Trăiam unul din acele momente care sfidează orice încercare de comportament sofisticat. M-am întrebat ce ar face Cary Grant, regele savoir faire-ului, în asemenea circumstanţe.

M-am gândit şi la răspunsul pe care l-ar da tânăra din faţa mea dacă la o petrecere ar întreba-o cineva cu ce se ocupa.

,Şpune-mi, tu cu ce te ocupi?“

,0, eu ţin oameni dezbrăcaţi cu spatele la zid şi îi trec prin chinurile iadului cu furtunul meu de cauciuc."

Mă înroşisem pe toată suprafaţa corpului. Eram convins că orice urmă de drainage fusese spălată de pe mine, laolaltă cu orice urmă de celulită, toate firele de pâr şi straturile superficiale ale dermei. Dar starea de bine la care ajunsesem era de-a dreptul minunată. îmi simţeam pielea de parcă aş fi alergat printr-o lapoviţă spumoasă şi acidulată ca o şampanie.

Şi aşa s-a încheiat prima dimineaţă; e remarcabil cum două ore şi jumătate de tratament - timp în care singurul lucru solicitant a fost să-mi scot hainele de pe mine - pot provoca un apetit atât de feroce. în drum spre restaurantul hotelului mi-am adus aminte cu plăcere de cina din prima

zi, dar m-am căznit să suprim aceste gânduri. Acum eram în plină cură. Trebuia să trecem şi de prima confruntare cu mâncarea minceur, descrisă în stil liric de Guérard ca une cuisine gaie, harmonieuse, et savoureuse.

înainte să ajungem la masa noastră, mi-am dat seama încă o dată de una din marile bucurii de a sta la un hotel de clasă: viaţa este simplă şi uşoară. Eşti permanent înconjurat de oameni care au fost pregătiţi să-ţi facă pe plac şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, ei par să se bucure de asta. Am fost conduşi prin holul cel mare, întâmpinaţi cu zâmbete, cu întrebări politicoase despre starea noastră de sănătate, apoi am primit o salvă de bon appétits. Eram ca acasă. Eram îndrăgiţi. Mai presus de orice, eram extrem de flămânzi.

Este meritul soţiei mele faptul că am ales meniul minceur, şi nu specialităţile gourmet. Eu am tendinţa să cedez dacâ-mi vânturi pe sub nas langustă şi diverse alte minunăţii. Soţia mea rezistă mai bine la tentaţii. Mai mult, este o bucătăreasă desăvârşită şi era fascinată de Guérard, Voia să vadă ce poate face acesta cu un plafon caloric mai mic decât echivalentul unui cheeseburger cu cartofi prăjiţi.

Gastronomia minceur, dacă vă gândiţi să încercaţi, se bazează pe câteva principii simple: folosiţi multe fructe şi legume; înlocuiţi untul şi smântână cu ulei de măsline şi ulei de răpită; înlocuiţi zahărul sintetic cu fructoză naturală; preparaţi o cină uşoară, de obicei peşte, şi beţi vin în fiecare zi. Cam astea ar fi regulile. Ţineţi-vă de ele şi pregătiţi mâncăruri care arată şi au aroma celor mai bune preparate. Nu e mare scofală. Nu e nevoie decât de ceva timp şi talent.

Ignorând exemplul cuplului de la masa vecină, care comandase două tipuri de apă minerală, eu am cerut paharul de vin roşu care-mi era permis şi ne-am pus pe treabă. Prânzul era alcătuit din trei feluri şi, credeţi-mă, merită o descriere mai detaliată.

Mai întâi am fost serviţi cu o supă din scoici, morcovi, ciuperci, cu puţin usturoi, ulei de măsline şi vin alb. Aroma era intensă, bogată; puteam să jur că cineva a pus pe furiş o lingură de smântână în oală, când bucătarul nu era atent. Dar nu; cu un total de 165 de calorii, supa era comparabilă cu un borcănaş de iaurt slab. Supa a fost urmată de un risotto cu legume - orez din Carmague, preparat cu supă strecurată de pui, cu mazăre, haşme, ceapă şi păstăi - un amestec cremos, minunat, servit cu parmezan ras deasupra. 240 de calorii, ceva mai puţin decât o tabletă de ciocolată. La final am avut parte de cea mai delicată combinaţie de arome: zmeură, căpşuni şi coacăze, stropite cu un sirop uşor din fructoză, servite cu îngheţată făcută din iaurt şi fromage blanc. 95 de calorii.

Cu tot cu paharul de vin roşu, prânzul nu a însemnat mai mult de şase sute de calorii. Frumos prezentată şi servită, masa a fost o experienţă plăcută şi savuroasă. Dar ceea ce ne-a impresionat cel mai mult a fost senzaţia că am mâncat un prânz nutritiv şi sâţios. Nu simţeam ghionturile înfometării şi îmi venea greu să cred că mâncăruri atât de gustoase pot fi de fapt parte a unei cure. Soţia mea chiar mi-a zis că ar fi încântată să ţină un astfel de regim tot restul vieţii.

Cât ne-am savurat cafeaua, i-am studiat pe vecinii noştri. Cei mai mulţi dintre ei erau francezi, câţiva americani - îţi dădeai seama imediat de unde veneau, fără să fie nevoie să îi auzi vorbind. Americanii consultau de zor tot felul de hărţi şi ghiduri, luând notiţe cu sârg. Pe de altă parte,

francezii răsfoiau meniurile pentru cină (480 de calorii pentru meniul minceur format din supă, peşte şi şerbet; o sumă calorică

nespecificată pentru deliciul gourmet de cinci stele, un gest de mare tact).

Pe durata următoarelor trei zile - care cuprindeau serii de tratamente şi mese superbe, încât aveam senzaţia că trăim într-o lume ireală - mi-am dat seama de o schimbare de dispoziţie. De regulă, sunt un tip groaznic când vine vorba de vacanţe. Nu mai am ce să citesc şi încep să mă plictisesc, apoi un instinct anglo-saxon începe să-mi murmure că ar trebui să fac ceva util sau măcar activ. Dar aici, responsabilităţile mele zilnice se limitau la a mă prezenta la timp la ferma termală şi a ridica tacâmurile de două ori pe zi comod aşezat la masă în restaurant. Nu făceam absolut nimic şi mă bucuram pe deplin de asta, ceva ce nu mi se mai întâmplase până în acel moment. Poate că de vină erau băile de nămol şi atenţiile duduilor în alb. Sau poate de vină era absenţa totală a oricăror presiuni de a lua parte la diverse activităţi convenţionale. Tenis, înot, ciclism, drumeţii - acestea ne erau la îndemână, dar le-am ignorat fericiţi, mulţumiţi să lenevim. Cred că acesta este beneficiul major al unei staţiuni civilizate.

De parcă rigorile vieţii de zi cu zi în Eugénie ar fi fost prea mult fără o perioadă de refacere la final, familia Guérard s-a decis nu demult să deschidă un centru de odihnă şi tratament la malul mării. Noul lor avanpost, Domaine de Huchet, s-a deschis pe coasta Atlanticului, la nu mai mult de o oră şi jumătate de mers cu maşina de la staţiunea balneoclimaterică. Domeniul se întinde lângă cea mai lungă plajă din Europa - o panglică lată de nisip fin şi auriu care se întinde tocmai

de la Arcachon, în nord, până la Biarritz. Şi acolo, la Huchet, ni s-au promis trei zile de aer curat

şi farniente, adică leneveală, după orele obositoare petrecute urmând un tratament sau altul.

în pofida hărţii şi instrucţiunilor detaliate primite de la organizatori, în clipa în care am ieşit de pe drumul principal şi am luat-o pe un drum de ţară ce părea să se piardă într-o pădure de pini, am fost absolut convinşi că ne-am rătăcit. Roţile se adânceau tot mai mult în ţărână, tunelul de copaci devenea tot mai strâmt - dacă drumeagul ar fi fost îndeajuns de lat, cu siguranţă am fi întors maşina în loc. Am luat-o pe un drum greşit, ne-am zis noi. Nu ajunseserăm în mijlocul pustietăţii, aici chiar era capătul lumii. însă am fost nevoiţi să mergem tot înainte şi după vreun kilometru şi jumătate copacii au început să se rărească şi să se vadă, în sfârşit, cerul. Şi acolo, cocoţată pe o dună, am zărit o casă mare, construită din lemn, zugrăvită imaculat în nuanţe de culoarea nisipului şi roşu-stins, un exemplu de arhitectură colonială - o clădire scundă

şi pătrăţoasâ, cu verande generoase pe două laturi. Pe terenul din faţa casei erau încă două clădiri

joase maronii, fiecare cu propria grădiniţă împrejmuită cu gard de lemn. Printre dunele de nisip,

o cărăruie din plăci de lemn ducea spre ocean; când am ieşit din maşină, primul sunet care ne-a întâmpinat a fost cel al valurilor ce se spărgeau de ţărm.

Am fost primiţi de un mic comitet format din numai două persoane. Martine şi Max, tânăra pereche care administra domeniul Huchet, ne-au arătat împrejurimile, explicându-ne în acelaşi timp cum ne vom armoniza trupul şi spiritul în următoarele trei zile. în fiecare dimineaţă, un petit déjeuner copieux era servit în salon până la orele 11.00. Martine ne asigură că va fi mai mult decât suficient pentru a ne ţine de

foame până la ora 17.00, când era servit ceaiul. Cina era la 19.30, mulţumită lui Max.

- Nu este minceur, recunoscu el, dar e mâncare sânâtoasâ. îmi plac mult alimentele preparate la

grătar. Arătă spre grătarul aflat imediat lângă uşa bucătăriei, o minunăţie din fontă care arăta ca

roabele folosite în viile din Provence pentru arderea vrejurilor uscate sau tăiate. în acea seară aveam de ales între biban-de-mare sau piept de raţă, cu supă-cremă de cartofi şi praz sau foie gras pentru început şi două feluri de desert la final. Am conchis că îl putem ierta, deci, pe Max pentru că nu este un bucătar minceur.

Ne-am petrecut toată după-amiaza explorând. Casa principală, construită de un baron bordelez în 1859, pe post de cabană de vânătoare, arăta de parcă ar fi fost decorată de un fotograf de la revista Interiors sau Côté Sud - o serie de încăperi elegante cu paturi cu baldachin, mobilier antichizat fără pretenţii, şemineuri şi sobe cu lemne şi podele de scândură dintr-o esenţă de

culoarea mierii. Arăta minunat, fără a părea preţioasă şi îţi dădea senzaţia că ai putea locui acolo

o viaţă, ceea ce nu se prea întâmplă cu casele ,fotogenice".

Afară, am luat-o pe cărarea spre ocean şi ne-am trezit faţă în faţă cu Atlanticul. Am împărţit plaja doar cu un singur pescar solitar, intrat în apă până peste genunchi ca să arunce undiţa după bibani-de-mare. în afara pescăruşilor, nu mai era nimeni. Am fi putut merge o sută de kilometri în orice direcţie şi tot am fi avut nisipul plajei sub tălpi. Am fi putut înota spre vest, spre America. Sau, după o jumătate de oră de mişcare, am fi putut foarte bine să revenim la bază, să stăm pe verandă cu o cană de ceai în mână şi să privim cum coboară soarele încet şi se cufundă în mare la orizont. Nu era o decizie prea grea.

Până la momentul respectiv nu întâlniserăm şi alţi oaspeţi. Huchet nu poate găzdui decât vreo şase, şapte persoane şi, abia când am intrat în salon pentru cină, i-am cunoscut pe ceilalţi doi vizitatori. Ne-am felicitat reciproc pentru norocul de a fi găsit ceea ce ei numesc un paradis-sur- mer, apoi ne-am aşezat la un pahar la masa noastră de lângă foc. Ca şi restul casei, sufrageria era decorată cu mult gust: podeaua era de gresie de culoarea lutului, tavanul era brăzdat de grinzi de lemn; felul în care lumina lumânărilor se reflecta în paharele de cristal era feeric - totul, de la feţele de masă de damasc cu şervetele asortate, la porţelanurile fine, denota rafinament. Atenţia pentru detalii este foarte importantă în orice restaurant, cu atât mai mult în cazul unui mic local ascuns undeva la capătul pământului.

Prin uşa de sticlă care dădea pe terasă îl vedeam pe Max cum se învârte în jurul grătarului aprins, cu două furculiţe în mână, aducând cu un interpret la xilofon, cu boneta lui înaltă de bucătar. Martine mai puse un lemn pe foc, ne umplu iarăşi paharele şi mai deschise o sticlă de vin pentru masa de seară. Totul era exact aşa cum trebuia să fie.

Max s-a dovedit vrednic de boneta pe care o purta, un adevărat virtuoz al grătarelor în aer liber. Pieptul de raţă, un aranjament în formă de evantai din felii subţiri de came, purta în el gustul de aer curat de ţară: avea aromă de vânat, carnea era suculentă, fragedă - tot ce îmi doream şi eu să pot face cu un grătar, fără a reuşi însă vreodată. Poate că ar trebui să folosesc lemne uscate şi ace de pin în loc de cărbuni. Poate ar trebui să investesc într-o bonetă albă de bucătar. Sau poate ar trebui să petrec câţiva ani pe lângă Guérard, ca să învăţ tot

ce a învăţat Max. La Huchet, el gătea toată mâncarea, de la supe şi budinci la deserturi şi biscuiţii

pentru ceai. Soţia mea ar fi vrut să-l luăm cu noi acasă.

Cina s-a încheiat cu o brânză din Pirinei, urmată de cafea şi de sedativul preferat de localnici, un păhărel de Armagnac. Acesta este descris destul de fidel ca un coniac cu aer rustic. Are gust de caramel şi te loveşte în moalele capului ca un măgăruş cu copite de catifea: efectul se vede imediat - opt ore de somn profund.

Am fost trezit de doi pescăruşi care se ciorovăiau chiar la fereastra noastră şi mi-am adus aminte

că planificaserăm pentru acea zi să parcurgem măcar în parte drumul către Biarritz, înainte de a

încerca le brunch. Dunele erau acoperite cu puful de rouă de dimineaţă; o ceaţă matinală se agăţa de valuri, estompându-le murmurul aşa cum zăpada aminteşte un peisaj rural. Un pescar - probabil acelaşi optimist pe care îl văzusem cu o zi înainte - stătea cu mâinile în şold lângă undiţa pe care o înfipsese în nisip, cercetând concentrat zarea, de parcă ar fi putut pescui bibanul- de-mare prin puterea hipnozei.

Am părăsit plaja şi am urcat pe o cărare printre tufişuri de rogoz, am trecut peste dune, ieşind pe un platou acoperit cât vezi cu ochii de smocuri de buruieni verzi. Nu se zăreau clădiri, stâlpi de telegraf, nu exista niciun fel de interferenţă umană şi încă o dată ne-am adus aminte ce uşor este

să găseşti în Franţa (care are aceeaşi populaţie ca Marea Britanie şi de trei ori suprafaţa) întinderi

întregi de pământ unde nu există altceva decât natură.

O oră mai târziu, priveliştea care se desfăşura în faţa ochilor noştri continua să se rezume la

acelaşi covor verde, derulându-se către poalele Pirineilor. Soarele reuşise să străpungă ceaţa.

Muşchii gambelor ne dureau de la efortul de-a păşi prin nisip. Ne-am hotărât că Biarritzul putea

să aştepte. Ne meritam micul dejun.

Spre deosebire de britanici şi de americani, care în mod tradiţional văd prima masă a zilei ca pe o oportunitate de a-şi da peste cap nivelul colesterolului, francezii nu fac mai mult decât să guste câte ceva. în loc de ouă, cântaţi, şuncă, fasole, vafe şi pâine prăjită cu unt, francezul tinde să se

limiteze la cei trei C - cafea, croasant şi cigarettes - conştient de faptul că trebuie să se menţină în formă pentru prânz. (Există o teorie care spune că acesta este un mod prost de a-ţi începe ziua şi

că nutriţia neadecvatâ îl face pe francez irascibil până la amiază, dar, din experienţa mea, asta se

aplică numai la ospătarii din cafenele şi şoferii de taxi.)

La Huchet, micul dejun era exact aşa cum ne promisese Martine, copieux: mere coapte şi iaurt, ouă preparate după pofta inimii, farfurii de şuncă şi brânzeturi de Bayonne, felii groase de pâin