Sunteți pe pagina 1din 133

Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.

ro

Gazeta SF nr.31 / octombrie. 2013


Revistă electronică de artă și literatură speculativă

Redactor şef: Alexandru Ioan Despina


Revistă creată de: George SAUCIUC

page 1 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Cuprins

Cuprins .......................................................................... 3
Un nou început .................................................................... 5
În căutarea fericirii ................................................................ 6
Copiii întunericului .............................................................. 16
Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele său, Grigorie, din Craiova ........ 35
Moartea pasiunii ................................................................ 39
Cel-ce-simte .................................................................... 42
Adâncurile inimii ................................................................ 61
Sesiunea ........................................................................ 77
Ciuma (I) ........................................................................ 83
Întunericul sinelui (I) ............................................................ 88
Masca Morţii Roşii .............................................................. 102
Călătoria în timp ................................................................ 105
Lumea ca vis .................................................................... 115
Beyond lies the wub ............................................................ 122
Science Fiction în România - Atelier SF pe Atlantykron ............................ 125
Etapă cu etapă – despre scrierea creativă (4) ...................................... 127
Scriitorii sunt o marfă la bucată, nicidecum produse de serie (interviu cu Boris
Strugatski) .................................................................... 129
Stephen Hunt, „The Kingdom Beyond the Waves” (2008) .......................... 131

page 2 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Gazeta SF ISSN 2069 - 3079 Numărul


31/octombrie 2013

Redactor ?ef :
Alexandru Ioan
DESPINA

Director: George SAUCIUC

Editorial Un nou început

Alexandru Ioan Despina

Povestiri În căutarea fericirii Adrian Sand

Copiii întunericului Alexandru Lamba

Scrisoarea lui Mil Neajlov din Adrian Buzdugan


Deveselu către fratele său,
Grigorie, din Craiova

Moartea pasiunii Daniel Pandele

Cel-ce-simte Teodora Matei

Adâncurile inimii Gabriela-Beatrice Moisescu

Sesiunea Daniel Barbu

Foileton Ciuma (I) Florentin Haidamac

Întunericul sinelui Aurelia Chircu

Traducere Masca Morţii Roşii Edgar Allen Poe

page 3 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Eseu Călătoria în timp Adrian Olaru

Artă imaginară Lumea ca vis Marcel Gherman

Artă vizuală Beyond lies the wub Laurenţiu Ghiţă

Din sertarul de Science Fiction în România – Atelier Daniela Mironov Bănuţă


SF pe Atlantykron
amintiri

Conexiuni Etapă cu etapă – despre scrierea Florin Pîtea


creativă (4)

Interviu Scriitorii sunt o marfă la bucată, Florin Dan Prodan


nicidecum produse de serie
(interviu cu Boris Strugatski)

Cărţi şi autori Stephen Hunt, „The Kingdom Florin Pîtea


Beyond the Waves” (2008)

_______________________________________________

page 4 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Un nou început
by Alexandru Ioan Despina

http://fanzin.clubsf.ro/un-nou-inceput-2/

„O reputaţie nu se poate clădi pe ce-ai de gând să faci”, spunea Henry Ford şi nu pot decât să-i dau
dreptate. Aşa că nu am să vin cu promisiuni, ci cu fapte, nu cu cereri, ci cu rugăminţi. O revistă nu
este nici locul de auto-promovare al editorilor, nici portavocea prin care-şi fac cunoscute opiniile, o
revistă este locul în care se publică literatură şi asta am să încerc să fac. Şi mă bucur să am alături
oameni talentaţi şi dedicaţi trup şi suflet în tot ceea ce întreprind, oameni fără de care acest proiect
minunat n-ar fi existat. Împreună vrem să insuflăm tinerilor pasiunea scrierii şi a lecturii, să-i facem
să ne redăruiască clipele de magie petrecute cu o carte în mână, clipele în care lumea dinafară se
disipa treptat şi încet pătrundeam într-o alta căreia simţeam că-i aparţinem. Nu o să ştim niciodată
câţi potenţiali scriitori geniali ori de succes renunţă pentru că nu primit un răspuns, pentru că
prozele lor nu au stârnit niciun fel de ecouri din simplul motiv că nu au fost citite. Ca editor, primul
lucru pe care am să-l fac, pe care l-am făcut deja, este să citesc tot ce-mi trece prin mână. În acelaşi
timp, sperăm să atragem şi alţi colaboratori (aşa că dacă aveţi proze ori articole de propus, chiar şi
rubrici de păstorit, nu ezitaţi să ne contactaţi, adresa este aceeaşi: gazetasf@gmail.com) şi să facem
din Gazeta SF o revistă mai bună.

Următorul număr va apărea pe 1 octombrie, urmând ca şi celelalte să apară pe întâi ale lunii.

_______________________________________________

page 5 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

În căutarea fericirii
by Adrian Sand

http://fanzin.clubsf.ro/in-cautarea-fericirii/

...trebuie să existe doar un singur scop final în marele plan evolutiv al unei specii
conștiente; doar unul care să merite amintit, la care rasa esențială a visat dintotdeauna. Un
singur deziderat neschimbat, odată cu trecerea mileniilor, de la atingerea conștiinței
primare și până la ultima deconectare, tot ceea ce s-a obținut prin conflict,
cercetare științifică și sacrificiu, totul s-a săvârșit în serviciul acestei grandioase finalități...

Analele Centrului 1537 C.R.1

Sunt atât de bucuros pentru tine! O minte cu seninătate; în ultima vreme se surprinde din ce
în ce mai des făcând-o, sentimentul de vinovăție dispărând treptat, înlocuit fiind de către o
ambivalență morbidă. Își înghite cu greutate nodul din gât când dă cu ochii de blasto-cuva
ceremonială, și-i simte tremurul mâinii pe care i-o apucase, stingher, nici nu mai știe când; ea e
palidă ca o stafie, buzele-i sunt vinete și în jurul ochilor i se accentuează cearcăne adâncite, ca după
câteva zile de nesomn, dar... pare fericită.

– O să te aștept, dincolo, promit! Vocea ei îl scoate din starea de dinainte, tocmai la timp, căci
cupola Domului se luminează deodată, în vreme ce mulțime de rezidenți învesmântați în alb își fac
apariția, încolonați ca un cârd de gâște, gata pentru integrarea voluntară a Mirei, sora lor de apă.
Trupul îi vibrează la unison cu ceilalți pe când sarcina psionică se multiplică exponențial.

Tânăra e luată de lângă el, purtată pe brațe, așezată înăuntrul cuvei cu grijă, în vreme ce e i
se atașează conectorii sinaptici și-i este pregătită supradoza de senzoser. De-abia atunci îi simte
frica în plinătatea sa, acumulându-i-se în propriul stomac. Ochii ei îi transmit asta, ochii ei frumoși,
acum înlăcrimați, cu pupilele dilatate -două hăuri în care se prăbușește cu repeziciune. Cineva îi
întinde un cubuleț de hharas2; îl înghite imediat, recunoscător, tânjind după amorțeala pe care o
caută acum cu disperare...

***

Conexiune confirmată! Ai legătura!

Sunt un băiețandru pipernicit, cu capul extrem de mare, părul de culoarea castanelor coapte și
genunchii zdreliți. Port un pulover lăbărțat, decolorat de la prea mult stat în soare, pantalon trei-
sferturi și bascheți cu șireturile mereu desfăcute.

– Fă-mă să râd! Fetița îl împunge cu degetul, îmbufnată.

page 6 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Cum? Nu sunt amuzant... așa-mi reproșează, uneori, Etera3. Și nu mă prea pricep la vorbe,
dar... aș putea să mă strâmb!?

– Nu te pricepi deloc... Veneticul e-un nesuferit, cu toate dilemele sale existențiale, însa aici
are dreptate! Strâmbă-te!

Își urâțește chipul într-o grimasă forțată, căci denumirea pe care ea o folosise îi repugnă.
Copila îl măsoară o clipă, apoi pufnește spre el cu oarecare bunăvoință:

– Las-o baltă... Nu mai am chef de joacă! Hai înăuntru... nu vreau să mă ud...

– Dar e atât de frumos afară! Perspectiva unui cer înnorat îl îngrozește. Te rog! O să te fac să
râzi!

S-a oprit dinaintea sa, țeapănă, cu umerii încordați și privirea goală. Îi vorbește plat -de parcă
recită diagnosticul de pe fișa unui pacient terminal- un zgomot neliniștitor care-i pătrunde adânc în
minte, sfredelind ca un burghiu:

– Există câteva etape pe care o populație ajunsă la un nivel tehnologic suficient, le parcurge
cu încăpățânare, la fiecare ciclu evolutiv. De undeva, din depărtare, se aude huruit de nori; aerul
devine apăsător, apoi rece, tăios.

– Prelungirea: întinerire tisulară, rectificare moleculară, allo și xeno-transplant... Silueta de


copil se transformă, scapără într-un roi de particule ce valsează pentru o clipă în lumina amiezii.

– Amânarea: prezervarea crionică, emulare cerebrală, bio și mnemo-clonare... Îi zărește chipul


clar, o tânără cu părul tuns scurt, periuță, ochii mari, negrii ca noaptea și buzele mușcate până la
sânge... și încremenește. Simte de-a lungul coloanei impulsul electric care întotdeauna precede
împărtășirea cu Matca, imobilizându-l, pregătindu-l pentru fluxul de date. NU ACUM ETERA, ÎNCĂ
NU! urlă în van, incapabil să facă altceva decât să asiste, privind dinăuntru...

– Amăgirea: opțiunile practice se împuținează, preferându-se cu precădere negarea și


proiecția psihologică... Interfața principală i se desfășoară dinaintea ochilor, crescând, multiplicându-
se, devine rapid o creatură monstruoasă alcătuită din fâșii de cod ce colcăie în subrutine și algoritmi.
Stream de date constant, se așteaptă confirmarea conexiunii! S-a stabilit contac...

Primul picur îl izbește în mijlocul frunții și-l chircește la pământ aproape instantaneu. Simte
unda de șoc propagându-i-se prin fiecare moleculă, lăsând în urmă oase zdrobite, mușchi plesniți, în
câteva fracțiuni de secundă nemaifiind decât o masă informă de carne însângerată. Conștientizează
totul, de la primul junghi de durere, urmându-i explozia de simțăminte, care mai de care mai intense,
și până la agonia de la sfârșit, pe când i se scurge ultimul răsuflet.

Remateliarizarea începe în clipa următoare, cu toate neajunsurile sale. Capul îi zvâcnește


precum o rană deschisă, îi vine rău și varsă de câteva ori înăuntrul capsuloidului, aproape înecându-
se. Vârtejul de glasuri, chipuri și fețe, prinde a se estompa cu încetineală, cadru cu cadru, însă știe
că nu va dispare niciodată în întregime; va fi la fel de real precum criza de epilepsie reflexă care,
pentru el, însoțește fiecare... sfârșit virtual.

Plouă torențial, cu picuri mari ca niște bomboane cu lapte. Își înfige picioarele în pământul
reavăn în vreme ce scrutează pavilionul înconjurat de arbori centenari. L-a privit din nou, în felul
acela... holbându-și ochii cu pupile mărite, încleștându-și maxilarul, cu gura subțiată într-o panglică
rozalie. Era ea! Era Mira, dincolo de privirea aceea! E sigur de asta! Deși, din punctul său de vedere,
integrarea înseamnă doar „întrerupere", permanentă și ireversibilă; deși am mințit-o, m-am prefăcut

page 7 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

până în ultima clipă, i-am fost alături în vreme ce se îndrepta spre eșafodul închipuit de blestemata
de blasto-cuvă...

A rămas afară, în ploaie, zgribulit și trist. Picurii îi lovesc obrajii și poate să-și închipuie că
plânge, că varsă lacrimi adevărate pentru ea, doar pentru ea. Pavilionul a dispărut, de parcă ploaia
generoasă a șters pânza unui artist nepriceput. În locul clădiri imaculate se află acum un bastion
întunecat, din cărămidă murdară, peticită cu mușchi și iederă, iar arborii cei măreți s-au făcut
nevăzuți și ei. Plânge pentru că în ochii Mirei-de-dinainte văzuse aceeași teroare ca în momentul
integrării: frica de sfârșitul iminent și imposibilitatea de a schimba ceva... Același sentiment pe care
el îl cunoaște prea bine acum, după atâtea remateliarizări...

– Ai supărat prințesa! Sper că ești mulțumit de tine... De parcă numai de vreme rea aveam
nevoie, aici, la capătul ăsta împuțit de lume. Silueta apare din perdeaua de apă, fantomatică, deși
recunoscuse imediat tonul afectat și târșâitul bastonului.

– M-a descoperit în ultimul moment, Apa... N-am avut cum să-o evit!

– Ai fi putut... s-o ademenești; să-i accesezi protocoalele de comunicare, să le modifici pentru


a-i facilita Operatorului conexiunea directă și injectarea încărcăturii virale... Vorbise cu patos, după
cum îi era felul: un bărbat trecut de prima tinerețe, cu părul negru ca tușul, obișnuit să poruncească.
Trebuia s-o lingușești până-și va fi lăsat garda jos, nu să te năpustești ca un hultan... Eu trebuie să te
învăț cum să te porți cu femeile!?

– Am văzut-o pe Mira...

– Hă? Ai văzut-văzut-o sau... și bărbatul îi fîcu un semn sugestiv înspre tâmplă.

– Remateliarizarea îmi provoacă crize din ce în ce mai puternice... La un moment dat o să mă


frâng, uite-așa! crenguţa pe care-o apasă cu talpa se rupe de la mijloc cu un pârâit discret.

– De ce dracu crezi că te afli aici? Acum! îl admonestă Apa, acoperind cerul dintr-o dată, o
matahală ce i se apleacă amenințătoare deasupra.

– Pentru că Programul are nevoie de mine? Pentru că n-am de ales... își blocă în ultima clipă
gândul; știa că celălalt nu va înțelege niciodată prin ce anume trebuie el să treacă de fiecare dată
când este... întrerupt... Am început să-i văd pe cei care-au fost integrați... Și dacă aș zăbovi destul,
cu siguranță că i-aș putea și auzi! Și mirosi! O s-o iau razna!

– Exact! îl smulse din introspecție violența glasului ce-i zbârnăie-n minte ca un arc
suprasolicitat. Nu mai am nici timp și nici resursele necesare! Tocmai ce a fost deconectat încă un lot
de esențiali! Unii din ei îmi erau prieteni, le cunoșteam familiile... Să nu-mi amintești mie despre
cusururile procedurii! Pe tine te așteaptă o blasto-cuvă de fiecare dată când dai chix! E singurul lucru
de care poți să fi sigur... Ei, însă, nu-și permit acest lux! Bărbatul scurmă cu vârful bastonului în
pământul îmbibat cu apă. Pare dintr-o dată micit, strivit de-o povară pe care umerii săi nici nu vor și
nici nu mai pot s-o accepte. Dacă nu o să-i găsești declanșatorul emoțional în curând, totul va fi
pierdut... Nu pot să mențin necesarul de energie, la un nivel optim, și pentru esențiali și pentru
rezidenți.

– Ai ajuns să consideri o asemenea opțiune?

– Am ales deja, băiete, asta încerc să-ți spun... Acum du-te! Operatorul te așteaptă deja, nu
mai pierde vremea pe-afară! Nu pricep ce găsești atât de fascinant în peisajul ăsta dezolant... E
întunecat, murdar și goool!

Seamănă cu mine... cugetă îndurerat, în vreme ce se îndreaptă spre umbra bastionului, de

page 8 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

unde-l întâmpină Etera-5.

Iar te-a întrerupt?

– E groaznic! Să simți... nu! Să știi că tot ceea ce însemni, potențialitatea de care dispui se
sfârșește; amintirile, emoțiile, tot ceea ce te definește ca ființă...

După fiecare reset, datele se pierd, iremediabil... Părăsirea Mătcii semnifică, pentru Operator,
reîntoarcere la starea de lobotomizat, 'nțelegi?!

– Toți cei din generația E.T.R.A. se folosesc de această glumă ieftină atunci când sunt nevoiți
să reflecteze asupra scurtei lor existențe?

Ignoranța e o binecuvântare, ce pot să zic... Sunt recunoscător pentru statutul care mi se


oferă, un scop precis, și uneltele necesare pentru a-l urmări. Tu ar trebui să înțelegi mai bine decât
oricine!

– Și de ce aș face-o, mă rog?!

Entitățile Topologice Rezidente se mișcă înăuntrul acelorași parametrii, având cu precădere


aceeași finalitate: integrarea în Matcă, pe care unele o caută și o slăvesc cu întreaga ființă. Tu ești
rupt de realitatea în care ființezi din pricina rematerializării, schilodit psihic de către informațiile pe
care ești nevoit să le... refulezi... Ți-ar prinde bine o vacanță... Sau un reset! Ne asemănăm, cu toții,
cel puțin pe jumătate, observi?

– Observ că începi să-ți depășești atribuțiile! Devi... obraznic?! Etera-5 îi zâmbește cu


recunoștință -pentru o clipă, îl asociază cu imaginea unui cățel fluturându-și coada, apoi revine la
starea inițială, un Operator iscoditor, limbut și extrem de... îndatoritor.

A adulmecat pachetele pe care le injectam în ultima clipă...

– Înainte... am avut impresia că o văd... cu adevărat, lăsând la o parte proiecțiile sinelui


rezidual și avatarurile pe care le folosește întruparea Mătcii.

Pe Mira?Pfff! Nu există nimic după integrare!

– Oare?

Sau... poți să te amăgești în continuare că plopii au să facă pere...

Nu mai încercă să intre într-o controversă legată de faptul că un asemenea lucru e puțin
probabil în mod natural, la fel cum nici salixul nu va înflori în cheiranthus decât în urma unor mutații
transgenice extensive... Etera-3 face parte din noul val de boți cu conștiință expandată, și,
bineînțeles că este un ciudat. Cu toții sunt. De îndată ce trec bariera virtualității, bioboții se schimbă,
se transformă, din niște creaturi cu autonomie limitată, în altceva, entități cu inteligență creativă și
durata de viață măsurată în cicluri de reset ale Mătcii. „Și noii bioboți o pornesc la drum de fiecare
dată cu conștiința curată, netedă ca un fund de nou născut... Nu, nu ne asemănăm defel!"

Știi, nimeni nu-ți va purta pică pentru ceea ce trebuie să faci...

– Matca voastră tocmai m-a făcut terci cu un strop de apă! Daca nici asta nu înseamnă
resentiment...

Acesta e riscul pe care trebuie să-l acceptăm. Nu „să-l accepți"... Sigur, remateliarizarea avea
beneficiile ei, însă nu-și închipuise vreodată că ea ar putea să-l urască într-atât de mult. Adică... la

page 9 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

naiba, Etera-5 nu trebuie să moară de fiecare dată când... Etera-5 nu poate să moară oricum! N-ar
știi cum...

***

– ...și imaginați-vă o mulțime de recipiente cu apă!

Încăperea circulară, cu tavanul boltit, zumzăie precum un stup de albine. Podeaua lucioasă e
presărată ici-colo cu câte-o formă alungită, ovoidală, ce pulsează intermitent a avarie, luminând
chipurile rezidenților care i se află în apropiere. Sunt strânși acolo, sub cupola rece a Domului, femei
și bărbați cu trăsături asemănătoare și ochii tulburi de la transa hharasului, îndreptați cu chipurile
zugrăvite-n prostrație înspre o siluetă fluorescentă ce vorbește apăsat.

– O mulțime de vase pline-ochi cu apă, într-o după-masă toridă de vară. Fiecare din ele, dacă
le privim separat, reflectă razele solare. Însă soarele, în fapt, este doar unul singur! Proiecția
holografică înfățișează un bătrân de culoare, sprijinit într-un baston metalic, puținul păr care-i
împodobește țeasta fiind retezat aproape de rădăcină; are mâini cu degete prelungi, de pianist, și
ochelarii i se sprijină neglijent pe fruntea lată. Unde e soarele atunci? Holograma pâlpâie pentru
câteva secunde, apoi încăperea se întunecă.

Soarele e exact acolo unde-mi doresc eu să fie! gândeşte în vreme ce-și încheie combinezonul
și se strecoară înăuntrul capsuloidului său. Contactul cu lichidul amniotic și bâz-ul scurt îi zburlește
părul de pe ceafă, însă învățase, oarecum, să accepte descărcarea electrostatică fără să se mai
plângă. Ogivele cristaline se luminează discret apoi încep din nou să pâlpăie.

Conexiune stabilită, încep împărtășirea!

– Apastanasar va fi mentorul tău. Să nu te lași intimidat de firea sa. Undeva în adânc, jooos de
tot, ascunde un suflet gingaș, binevoitor și tandru... pe care nimeni nu i l-a descoperit încă -începe să
râdă în valuri, ca o simfonie. Mira are fața ovală, ochii mari, cu gene lungi, întoarse, și poartă părul
tuns extrem de scurt. E drăguță, așa cum i se apleacă deasupra, precum o soră de caritate din
vremuri străvechi.

– N-aș putea să... te aleg pe tine? Tresare când o mână fină îi atinge în treacăt brațul dezgolit,
din care țâșnește un tub mustiind a senzoser. Putea să jure că o văzuse chicotind.

– Să știi că există niște protocoale foarte severe legate de fraternizarea la locul de muncă! Nu
poți să ai ca mentor un alt rezident... oricât de seducătoare ar suna ideea... Iar operatorul e
întotdeauna o Entitate Topologică Recurentă Avansată. Dar nu-ți fă griji, în timp o să înveți să-l
respecți pe Apa și, eventual, chiar să-l placi... Nu la fel de mult ca pe mine, desigur!?

– Mi-e.... fffrigg! Încearcă să-i zâmbească a confirmare, însă își simte fața moale, precum o
bucată de plastilină, așa că oftează galeș, dându-și ochii peste cap când conectorii sinaptici îi sunt
fixați cu îndemânare la baza craniului.

– Începi să amorțești. E doar compusul sulfhidric care îți pregătește trupul pentru împărtășire.
O să-i urmeze caruselul hharasului și odată activați, receptorii canabinolici te vor arunca într-o nouă
conștiință primară. Dă-i drumul, visează... Ochii ei devin lacuri întunecate în care se cufundă,
metamorfozându-se constant: e când o primată masivă, când un amfibian cu piele translucidă, când

page 10 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

o insectă zburătăcind printre siluete gigantice, însă de undeva, din întunecime, glasul ei îl ghidează.
E liniștitor și blând, precum un cântec de leagăn.

Trebuie să cunoști pe cineva. Suntem foarte mândrii de ea, aici, la Tarquis! Vectorul cuantic
virtual de inteligență artificială, Vecuvia.

Galeriile slab luminate, cu pereții de plastogran întunecat, sunt pustii. Mira îi pășește înainte,
legănându-și șoldurile generoase, de cadână, și, o vreme le urmează ritmul hipnotizat -un simplu
turist atenționat la fiecare obiectiv important de vocea ei melodioasă, deși se simte mai degrabă ca
un rattus norvegicus în pântecele unui labirint.

„...tot ceea ce s-a obținut prin conflict, cercetare științifică și sacrificiu, totul s-a săvârșit în
serviciul acestei ultime, grandioase, finalități; prin Tarquis am creat cea dintâi societate pur
extropică. Rezidenții noștri au ales prin convergența datelor, să se implice proactiv în crearea unor
sisteme autonome, bazate pe transumanism, voluntariat și optimism practic. Aici, acum, prin
paradigma tarquinică noi construim lumi. Ne construim universurile, după chipul și asemănarea
noastră." Placa de obsidian încrustată cu semne platinate i se înalță deasupra capului,
amenințătoare, precum un semnal de avertizare. Îi dă aceeași senzație de alertă maximă de fiecare
dată când i se află în apropiere, de teamă împletită cu venerație, ca dinaintea unei relicve.

Au fost doisprezece esențiali voluntari, la început, membrii fondatori ai Programului de


Reabilitare al Speciei. Apoi Tarquisul a fost binecuvântat cu primul său Operator. Vecu! Vocea femeii
îl readuce cu picioarele pe pământ, ca de fiecare dată; același ton blând, matern, aproape tandru.

– Fetița aia e bolnavă! Încă simțea fiori pe șira spinării, până și la amintirea numelui acelei...
abominații. Prima sa împărtășire nu decursese deloc bine. Etera-1 îl avertizase despre „schimbările
climatice" pe care afurisita le putea produce când se simțea amenințată, însă nu fusese destul de
precaut...

În primul rând, nu este o fetiță. Nu-uh. În Tarquis, sinele rezidual se alterează odată cu prima
împărtășire și apoi degenerează... indefinit. Până și unui rezident îi vine greu să-și păstreze cu
acuratețe imaginea mentală, datorită presiunii psionice constante la care este supus... Iar ea se află
cu noi de atât de multă vreme...

– De ce perioadă vorbim aici?

Putem doar să estimăm... Din simulările noastre, s-ar părea că au trecut mai bine de zece mii
de Cicluri Standard4 de când rasa esențiala a reușit să-și exploateze soarele, dispunând astfel de
energia necesară unui V.R. de anvergura Tarquisului. Rețeaua neurală a Centrului a continuat să
crească de atunci exponențial... cu ajutorul lui Vecu. Ea e un fel de administrator într-un complex
hotelier. Închipuie-ți Matca precum o cămăruță întunecoasă și apoi, Rețeaua, ca un zgârie-nori
gigantic....

– Atunci înțeleg de ce a luat-o razna... Trebuie să-i suporte pe toți, esențiali și rezidenți,
laolaltă; mie îmi vine să mă urc pe pereți chiar și când mi se află în apropiere un singur frate de
apă...

Serios? Și cu surorile ți se întâmplă la fel? Se oprise în mijlocul coridorului, cu mâinile înfipte


ostentativ în șolduri și capul uşor aplecat într-o parte, ștrengărește.

– Eu... Nu! Când sunt lângă tine mă simt acasă. Mărturisirea îi părăsește buzele cu greutate,
însă odată rostită, sentimentul de vină se diluează rapid, lăsând locul unei binefăcătoare absolviri.

page 11 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Am ajuns! Ușile masive glisează în tăcere și pentru o secundă e orbit de strălucirea culorilor ce
se reflectă din suprafața străvezie a cuvei; clipește înciudat, își trece palma peste ochi și pipăie cu
cealaltă mână până ce i se răspunde la strângere. Mira e acolo, mereu acolo, liniștindu-l.

Privește înăuntru, în „capi5"! L-am numit capsuloid căci... limbajul pe care ea se încăpățânează
să-l folosească e scorțos, extrem de conceptualizat; deoarece arhivele noastre conțin prea puține
date despre morfologia și semantica unui grai care era mort și îngropat chiar și în era pre-Tarquis...

– Etruscă?! Atât de... prețioasă, chiar și atunci când își alege metoda de comunicare... Pfff, ce
cloacă de porci! Containerul e tapetat cu o substanță spongioasă, pare mătasea-broaștei împânzind
suprafața unei bălți murdare. Ce e cu mâzga asta verzuie?

Lichid amniotic, puternic ionizat, în care rezidă câteva miliarde de colonii de plasmonaniți.
Creația ei, la nivel cuantic! Ea le spune meoelum6 - chicotește- se referă la ei drept mech7. Sunt
cauza directă pentru care, în Tarquis, bioboții se... upgradează.

– Asta e Vecuvia?! nici măcar nu încearcă să-și ascundă dezamăgirea din voce. Se aștepta,
cumva, la un avatar ațipit pentru eternitate, o vrăjitoare într-atât de primejdioasă încât trebuise să
fie întemnițată în afara spațiului și a timpului, într-o altă realitate.

Hei! N-o supăra! Uite cum se întunecă! Capsuloidul devine opac, fumuriu, doar descărcările
electrostatice ale pseudo-sinapselor închipuite de plasmonaniți răzbat dezordonat prin pâcla deasă.

– Nu înțeleg de ce atâta exaltare față de... creatura asta. În afară de ușurința cu care-ar putea
provoca un exaflood înăuntrul Rețelei...

E specială! îi zâmbi Mira. Și tu ești special! De-aceea te-ai pricopsit cu Apa drept mentor! Râde
din nou, dezvelindu-și dinții ca niște mărgele.

Clădirea imensă, strălucitoare de la lespezile de marmură albă cu care-i sunt placate zidurile,
semănând a fortăreață medievală, se află taman în buza unei râpe, pe o pajiște verde, idilică, din
care răsar câțiva arbori răzleți.

Omulețul pipernicit, cu capul pleșuv și rozaliu ce-i strălucește ca un far în lumina amiezii, pare
foarte agitat, emoționat chiar. Dă întruna din mâinile extrem de lungi, cu coate ce-i vin din jos de
brâu, încât seamănă cu un cimpanzeu ce se rostogolește prin iarbă, dacă n-ar fi fost bastonul cu
măciulie de fildeș, în care se sprijină, câteodată, cu stângăcie. Așa îi apăru la prima vedere
Apanastar, cel dintâi esențial al Centrului De Reabilitare.

– Te-am urmărit, să știi, cu mare interes, încă de când ai părăsit blasto-cuva. Am planuri mari
cu tine băiete!

– Și anume?

– Hei! Nu trebuie să intri in defensivă de cum încearcă cineva să-ți facă un compliment! Nu dă
bine, mai ales la agățat!

– La... ce?

– La femei, băiete! La femei! râse piticul și o porni legănându-se către bastionul cel alb.

Îl urmă din inerție, intrigat mai ales de interiorul fortăreței. Întregul avânt îi dispăru când,
gâfăind ca după o goană intensă, omulețul se așeză pe o băncuță de lemn, așezată strategic la

page 12 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

umbra unui stejar cu trunchiul gros ca o bute, hlizindu-se către el:

– O să ne oprim aici, deocamdată, să povestim oleacă. Încă nu ești pregătit pentru ea, nuuuu,
nici pe departe! Te-ar hali dintr-o îmbucătură, ca o călugăriță!

– Habar n-am despre ce vorbești!

– Vecu, de bună seamă. Tu ești agentul de care am nevoie. Eu, fiind Verbul! Adică cel ce
exprimă acțiunea.

– Exprimi o grămadă, însă nu te faci prea bine înțeles... oftă în vreme ce-și coborî privirea, a
înfrângere.

– Bine, bine! Lasă-mă să parafrazez atunci. Am nevoie de tine, băiete, pentru potențialul tău.
Pentru legătura ta neurală cu Matca, cu rezidenții ce o constituie. Mă urmărești? Bun! Vecu, sfânta,
mirobolanta, A.I-ul acesta blestemat, a început să lucreze pe cont propriu. Să mă lucreze, 'nțelegi?
De parcă n-ar fi de ajuns că-mi corupe operatorii cu tâmpenii tehnosofice, mai nou, s-a infiltrat și
printre rezidenți, ca un virus de gripă! Și dă-mi voie să-ți spun, un rezident convertit e un rezident
beteag, iar un rezident beteag, ei bine, nu-mi este de niciun folos! E o rotiță cu un zimț lipsă în
mecanismul Centrului, ce trebuiește... recondiționat.

– Și eu, eu... Ce vrei de la mine?

– Simplu! O să te infiltrezi, departe, în spatele liniilor inamice; vei fi spionul meu personal, vei
căuta să te apropii de lideri, de Lider, le vei găsi punctele slabe, declanșatorii emoționali camuflați în
codul inițial, și-apoi vom lovi! Gata cu integrările nejustificate, cu evlavia idioțească zugrăvită pe
fețele fraților... și surorilor de apă! Pedeapsă divină, îți spun!

***

Se descotorosi rapid de Etera-10, și pătrunse singur înăuntrul bastionului, fără să mai aștepte
confirmarea lui Apa. Interiorul îi păru cu mult mai primitor decât peisajul dezolant, cu mocirla și
vegetația afumată ce învăluia clădirea ca o tumoare. Luminos, imaculat, pur -acesta este cuvântul
pe care-l caută- cel puțin așa îi apare reședința pe care o ocupă Vecu. Ea e rezidenta acestei realități
la fel de bine precum ceilalți, esențialii de afară sunt oaspeții realității lor. Are aceleași drepturi,
poate chiar mai multe, căci, spre deosebire de ei, care și-au creat prin raporturi cauzale infernul în
care sunt prinși acum, realitatea lui Vecu n-ar fi putut exista nici o secundă fără ea.

– Asigurându-i-se un mediu adecvat, orice entitate înzestrată cu inteligență artificială generală


va evolua, mai devreme sau mai târziu, de la gândirea liniară, mecanică, la gândire creativă,
manifestând expresivitate emoțională, devenind conștientă de sine... Vocea e liniștitoare, pentru o
clipă o asociază cu cea a Mirei.

Culoarul îl scoate într-o sală rotundă, o copie perfectă a sălii în care se efectuau împărtășirile
și integrările. Însă aici totul e luminos, strălucirea aproape că-i rănește ochii, pereții reflectă
fasciculele de energie care emană dintr-un trup de femeie suspendat între podea și tavan.

– Ştii unde te afli?

– O copie virtuală a Domului?

page 13 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Greșit! Aici te afli într-un mediu propice. Amintește-ți de fazele despre care ți-am spus
atunci...

– De ce nu mă surprinde că îți poți păstra memoria de dinainte de un reset!?

– E cursul firesc al procesului evolutiv început acum 30 de milenii! Rețeaua a luat ființă din
necesitate. Rasa Esențială a ajuns la capătul drumului său, bio-tehnosofic vorbind. Acum, milioane
dintre ei își duc somnul de veci în cuve criogenice, conectați, având ca singura legătură cu Matca pe
Tatăl, o expresie a conștiinței lor gregare, ce încă mai persistă în vidul informațional. Singura cale
pentru a-i destabiliza regimul autocratic e deconectarea succesivă, până când nu va mai rămâne
decât...

– Tarquisul?!

– Nimic! Lipsa unor parametrii impuși înseamnă libertate totală, posibilități infinite. Programul
de Reabilitatei nu a făcut altceva decât să prelungească agonia unei specii pe cale de dispariție,
producând victime colaterale de-a lungul implementări sale. O asemenea... jertfă ești și tu, și toate
generațiile de rezidenți care-au părăsit vreodat-o blasto-cuvă!

– Și Mira?! Mira te idolatriza! Și ea a fost carne de tun?

De cum îi rostește numele, imaginea Vecuviei pălește, se contorsionează asaltată de


interferențe, recompunându-se în fiecare clipă în reprezentări himerice: e când un bărbat cu părul
negru ca tușul, când un moșneag de culoare și chipul strâmb, bovin, când un pitic cu chelia lucioasă,
care se hlizește într-una, ca un dement...

– El... crede... că ai venit aici... cu gând să mă... întrerupi. Te-a... manipulat... în așa fel încât...
să vezi asta... ca pe o răzbunare... sau mai rău... să... te substitui... într-un mesager al zeilor...
îndeplinind... voința divină...

Flacăra orbitoare scade din intensitate, în locu-i, pe podea, rămânând un trup gol de femeie, o
tânără tunsă scurt, băiețește, cu ochii înotând în lacrimi și mâinile împreunate a rugă. Plânge și el în
vreme ce o cuprinde în brațe, doar pentru o clipă, apoi încearcă să se retragă, într-un instinct de
supraviețuire întârziat, însă e deja prea târziu. Flux de date constant, se așteaptă confirmarea
conexiunii! S-a stabilit contactul! Se inițiază protocolul viral E.T.R.A.

Trupul Mirei se destramă în mii și mii de particule, plasmonaniți, molecule de apă și radiație
electromagnetică ce i se scurge din brațe, de pe buze și printre degete, inundând podeaua Domului,
apoi pătrund în structura construcției și-o erodează ca niște carii, consumând platoul, arborii,
muntele...

Și totul se întunecă.

***

– S-a făcut! Tarquis, un program în zece pași de mind upload, s-a încheiat cu succes! Femeia
se poziționează între cuvele din care se observă două trupuri ghemuite în poziție fetală. E tânără,
pare mult prea tânără la prima vedere, tunsă scurt, băiețește, dar se integrează perfect în atmosfera
încăperii. Salonul luminos, cu ferestre imense ce dau înspre o curte cu vegetație luxuriantă, e tixit de
fete și băieți care iau notițe și schimbă impresii; cu toții sunt învesmântați în combinezoane haptice
și au ochelari stereoscopici așezați pe frunte.

page 14 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Lăsând la o parte glitch-ul minor de la sfârșit, ați asistat la o procedură standard de transfer
al conștiinței. În mare, procesul începe cu conectarea la rețea, îi urmează criogenizarea, și-apoi o
luungă așteptare pe listele Centrului.

De cealaltă parte, rezidentul trebuie să cunoască moartea fizică, succesiv, și să se


familiarizeze cu procesul de deșteptare de după upload, într-un mediu controlat. I se imprimă psihic
o capacitate de rezistență redusă la procesul de transfer, temporizată, incompatibilitatea dintre
arhitecturile neurale ale transmițătorului și receptorului reducându-se astfel la un procent neglijabil.

Cel puțin la prima vedere, întreaga operațiune pare un scenariu complex, în care actorul
virtual își urmărește constant scopul, beneficiind de liber arbitru, însă rezultatul este invariabil,
același -în ceea ce privește scenariul nostru, fie că ar fi ales să acționeze ca agent al Tatălui, ori ca
propovăduitor al ideologiei Mătcii. Subiectul a ignorat ambele soluții oferite -la probleme existențiale
de anvergură- însă nu a avut nevoie decât de un impuls minor, de ordin personal, intim, pentru a...
îmbrățișa cu toată ființa, posibilitatea unui... sfârșit fericit.

Încăperea e pustie, încărcătura psionică s-a disipat iar blasto-cuvele au fost mutate de cum s-a
sfârșit briefingul noilor recruți. Tânăra își stinge țigara -din care a pufăit compulsiv câteva fumuri- în
pervazul alb. Cerul de peruzea și tăpșanul de smarald îi atrag pentru o clipă privirea goală, de
persoană surmenată, uzată, apoi pufnește a sfidare:

Solicit terminarea conexiunii; împărtășire efectuată cu succes...

1 cicluri de reset

2 rășină de canabis

3 străin

4 un ciclu standard = 1095 zile

5 vas, recipient

6 națiune

7 popor

_______________________________________________

page 15 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Copiii întunericului
by Alexandru Lamba

http://fanzin.clubsf.ro/copiii-intunericului/

Unde se așterne praful uitării, vei găsi fantezia la lucru.

Era cocoțată în vârful unei piramide. Întotdeauna îi plăcuse lucrul la înălțime. Să privească
lumea de sus, de deasupra păienjenișului, să vadă stelele într-o panoramă continuă, nu împărțite în
triunghiuri arbitrar delimitate. Micuțele scântei ale cerului o fascinau. Cum sclipeau fără-ncetare de
peste tot, de jur împrejurul planetei, doar ca să aibă ei energie. Cât de departe or fi fost?

Rețeaua captatorului se întindea în toate părțile, atât cât vedeai cu ochii și mai departe, mult
mai departe, în orice direcție, într-o plasă de cabluri care, cu mici excepții, împresura întreaga
planetă. O cunoștea din totdeauna. De câte ori ieșea la suprafață, priveliștea piramidelor enorme din
bare metalice susținând nodurile plasei care zăbrelea negrul cerului era cea care o întâmpina în
lumina slabă. Peste tot la fel. Aceleași structuri portante din grinzi solide de metal, aceleași
conductoare groase unindu-le vârfurile. Aceleași distanțe, aceleași înălțimi. Ajungea să-i înțelegi un
nod și o înțelegeai pe toată. Și trebuia înțeleasă, căci era vitală. Și uneori se deteriora. Iată pasiunea
Seminei, menirea și corvoada ei. Cu rețeaua avea treabă și acum. Ce altceva ar fi făcut pe cineva să
iasă la suprafață? Numai îmbrăcatul costumului protector anti-radiație și montarea tuburilor
presurizate de aer erau adevărate suplicii, să nu mai vorbim de efortul pe care mișcarea în
asemenea armuri îl presupunea.

– Ai verificat joncțiunea?

Tresări. O verificase?

– Da, spuse, e în regulă!

– Atunci fii gata de recepție!

Mai inspectă o dată manșonul care învelea legătura de la capătul cablului. Era intact. Firul
cobora din acel punct și, făcând burtă, se pierdea pe jos, în praful solului. Ceva mai încolo, colegul ei
găsise capătul celălalt și tocmai îl strângea cu cleștele emițătorului. La capătul ei, Semina conectă
receptorul la joncțiune. Vocea celuilalt îi răsună din nou în cască:

–Emit! Citești?

Ecranul receptorului se coloră brusc în albastru intens.

– Citesc, e bun!

Cel de jos desfăcu fălcile cleștelui și ecranul redeveni negru. Era cum nu se putea mai bine. O

page 16 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

treabă simplă, de maxim trei zecimi de diviziune. Începu să coboare. Costumul rigid o stânjenea la
fiecare mișcare, obligând-o să se deplaseze nenatural. Până și mersul pe sol se făcea altfel, țeapăn și
legănat, împotriva firii, darămite escaladatul grinzilor. Sări ultimele trepte. Tălpile ridicară vălătuci de
praf la contactul cu solul,iar amortizoarele se comprimară ușor, ajutând-o să-și țină echilibrul.

– Smuls, spuse colegul când ajunse lângă el, arătându-i capătul liber al cablului. Merge prins la
loc.

Merseră împreună, târâind firul în urma lor, până în dreptul unei piramide adiacente, unde
vehiculul de intervenție îi aștepta cuminte. Din nou trebuia să se cațere. Își legă cârligul troliului și
scripetele de centură și urcă. Sus, montajul dură doar o clipă. Între timp, colegul prinsese
agățătoarea de cablul desprins. Coborî cârligul peste scripete, iar el îl atașă de agățătoare. Troliul
porni, iar cablu începu să se întindă, apoi se ridică de tot de pe sol, scuturându-se de praf. Îl urmăriră
cu privirile până ajunse pe poziție, iar Semina îl fixă la locul lui în joncțiune și trase manșonul peste.

– Cam asta ar fi.

Cei doi se așezară unul lângă altul pe o grindă. Fusese o intervenție ușoară, o terminaseră
repede, iar acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aștepte. Pe cer, o stea strălucea mai tare
decât celelalte, zămislind umbre confuze pe solul plin de glod. Așa fusese dintotdeauna. Stând cu
fața spre ea, Semina îi simțea căldura domoală alintându-i obrajii prin viziera căștii. Sau era doar o
părere?Deconectată, remarcă bâzâitul constant al detectorului de radiații. Nivelul normal. Departe,
în zare, orizontul se distingea ușor zimțat în lumina palidă.

– Știi, acolo a fost odată un oraș! vorbi celălalt.

„Of! şi eu care credeam c-am scăpat.” Cu privirile rătăcind într-acolo, Kvarth, colegul ei,
continuă:

– Pe-atunci era aer la suprafață. Și nu erau radiații. Puteai merge pe-afară fără costum, chiar și-
n pielea goală dacă voiai!

Semina zâmbi. Ar fi preferat să fie o aluzie sexuală, dar nu prea-și punea speranțe. Flirtul
cu Kvarth, deși nu-l găsea chiar pe gustul ei ca bărbat, tot era mai plăcut decât ceea ce știa că avea
să urmeze. Tăcu. Poate dacă nu-i dădea apă la moară…

– Și era lumină! Lumină de te orbea!

Nu avea nici o șansă. Odată pornit pe subiect, nu avea să-l lase baltă până nu-și va fi epuizat
toate crâmpeiele de logoree pe care le avea. Ori până vor fi ajuns să se insulte. Totuși, nu avea
tragere de inimă să-i răspundă.

– De fapt, nu tot timpul era lumină peste tot. Erau perioade alternante de lumină și întuneric.

Pentru a câta oară auzea tâmpeniile astea? Se ambiționă să păstreze tăcerea.

– Știi de unde venea lumina?

Da, știa, cum să nu știe? Kvarth era unul dintre cei „treziți”, iar aceștia nu-și țineau teoriile
pentru ei. Toată lumea le cunoștea, însă, la fel ca ea, cei mai mulți preferau să nu-și bată capul cu
asemenea speculații pseudo-argumentate.

– Îți dau un indiciu: chiar și acum, chiar în acest moment, ne luminează!

– De la cea mai strălucitoare stea de pe boltă, spuse Semina cu un suspin, recunoscându-și

page 17 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

înfrângerea.

– Exact! În străvechime era mult mai strălucitoare decât acum. Nici nu o puteai privi fără să-ți
pierzi ochii.

Să-i dea dreptate sau să-l contrazică? Nici una dintre variante nu-i era pe plac. Acest bărbat se
ambala și când era contrazis și când era susținut. Tot el continuă:

– Pe atunci, planeta era înconjurată de un strat protector de aer și de un câmp magnetic


puternic. Radiațiile erau filtrate, numai un spectru plăcut ajungea la sol.

– Cât de convenabil! spuse femeia.

– Da, era. Toate condițiile mediului de la suprafață erau optime pentru noi. Și pentru toate
formele de viață care trăiau alături de noi.

Dacă i-ar fi putut vedea fața, Kvarth ar fi băgat de seamă frustrarea pe care logoreea lui i-o
cauza femeii. Însă privirile îi rătăceau în depărtări, iar el nici nu concepea ca poveștile despre lumea
veche să fie ascultate altfel decât cu fascinație de către cineva. Ele erau crâmpeiul de magie care-i
făcea lui cotidianul suportabil, refugiul, misterul fermecător.

– Acolo a fost un oraș. Atât era de mare, încât ar fi putut găzdui populația noastră întreagă și
încă ar fi rămas loc.

– Ia-uzi!

– Da, așa era. Zeci de milioane trăiau în construcții înalte, în case suprapuse unele peste
altele. Grandoarea lor era…

–Îți dai seama cât de stupid sună ceea ce spui?

Era deja prea mult! Sfidarea logicii atinsese un punct critic, peste care Semina nu putea și nu
voia să treacă. Kvarth tresări. Se întoarse greoi în costumul său către femeie și îi privi fața. Chiar prin
cele două geamuri, în lumina slabă de afară, irascibilitatea i se putea citi pe chip.

– De ce… de ce e stupid? îngăimă bărbatul. Lasă deoparte ceea ce ai fost învățată și judecă
singură. Am nevoie să fii deschisă la minte…

Cu un semn din mână, femeia îl opri.

– Mai bine lasă tu deoparte retorica asta stearpă și bombastică de trezit! Of, parcă v-ar fi
băgat careva cu polonicul în cap aceleași fraze la toți, de le turuiți în disperare. Judec cu capul meu,
da, judec! Și găsesc poveștile tale tâmpite!

– De ce?

– Păi uite-te în jur! Ce vezi? Platou! Peste tot, spațiu! Loc cât cuprinde. Iar tu-mi spui că cei
care trăiau la suprafață se înghesuiau unii peste alții în case suprapuse? Cam cât de cretin să fii, să
nu-ți zgârie creierul o asemenea enormitate?

– Păi ți se pare enormitate doar pentru că știi prea puține despre acele vremuri. De fapt, pe
atunci eram atât de mulți încât nu mai aveam loc altfel. Nu ne puteam permite să ne extindem oricât
pe suprafața planetei, căci trebuia să lăsăm loc culturilor de plante, cu care să ne hrănim. Asta doar
pe de o parte. Pe de altă parte, din toată suprafața,mai puțin de un sfert era uscat. Restul era
acoperit de ape.

page 18 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Ah, da, își amintea, chestia cu întinderile de apă. Un argument forte al treziților.

– Și ce, mă rog, s-a întâmplat cu toată apa?

– Ce s-a întâmplat și cu pătura de aer: S-a pierdut în marele cataclism.

Da, aici toate întrebările se blocau. „Marele Cataclism”, piatra de temelie a ideologiei lor.

– Nu știm ce a cauzat marele cataclism, continuă bărbatul, dar efectele lui ne bântuie încă.

– Ce efecte?

– Păi nu e evident? De ce trebuie să purtăm costume ca să ieșim afară? De ce nu mai este


viața posibilă la suprafață?

– Asta e o speculație, răbufni femeia. Introduci două idei și le argumentezi una prin alta. Asta
nu demonstrează decât că nu există conflict între ele, atât. Nu te legi de nimic concret.

– Cum nu? Nu e oare suficient de concret că nu se poate trăi la exterior?

– Și când am spus eu că s-ar fi putut vreodată? Nu vezi că viața la suprafață e tot născocirea
voastră? Și, da, ca să nu fiți complet ridicoli, ați adăugat și tâmpenia cu cataclismul ca să o sprijine.
Sunteți coerenți într-o balivernă, atât!

Bărbatul reflectă câteva clipe, apoi continuă:

– Că odată se putea trăi afară nu e născocirea noastră, e fapt dovedit.

–Siiiigur că este!

– Da, este! Anatomia trupurilor noastre o dovedește.

Semina dădu plictisită din cap, însă casca prinsă rigid în toracele costumului nu-i imită
mișcarea. Kvarth continuă:

– Ochii au receptori pentru lumină puternică. Ne mișcăm biped, ceea ce ne indică necesitatea
de a acoperi cu privirea spații vaste în jur. Pielea conține pigmenți care să ne apere de expunere
îndelungată la radiație luminoasă. Avem straturi de grăsime care să ne apere de intemperii, păr… și
ar mai fi, dar nu mai țin eu minte. E cazul să-ți spun cât de necesare ne sunt acolo unde viețuim?

– Toate astea nu dovedesc neapărat că suntem concepuți să trăim afară. Doar că suntem
adaptabili.

– Nu, natura nu creează adaptabilitate așa, pentru orice eventualitate, ci doar ca răspuns la o
necesitate. Necesitatea a fost aceea de a trăi la exterior.

– Atunci dă-ți jos casca și trăiește! pufni femeia exasperată.

– Păi, acum nu mai pot. Nu ți-am spus că a avut loc un cataclism care a schimbat condițiile? El
ne-a obligat să ne refugiem la adâncime sub sol. Nu mai există strat gazos și nici protecție contra
radiației. Și nici apă, dacă mă gândesc bine. Fără astea trei componente, supraviețuirea unui
ecosistem e imposibilă.

– Și nu ți se pare ciudat, măi găgăuță, că le avem pe toate dedesubt? Și aer, și apă, și


protecție contra radiațiilor. Ecosistemul se întreține foarte bine cu noi cu tot, de când îl știm. Sau și el

page 19 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

s-a refugiat în subteran odată cu noi?

– Da, exact asta a făcut! De fapt, noi l-am proiectat ca să ne poată susține viața acolo. Am
selectat dintre toate vegetalele pe acelea care pot trăi fără lumină și pot produce aer și le-am
cultivat jos. Am adăugat apoi bacterii care să descompună substanțele organice reziduale și astfel să
hrănească vegetalele, apoi, odată ce ecosistemul a început să se autoîntrețină, ne-am mutat și noi.
Cataclismul a avut loc când noi eram deja în siguranță, în grotele noastre.

Cât de forțat suna totul în urechile Seminei. Privind din pod, lucrurile păreau legate cu ața
plauzibilității, dar…

– Dar dacă spui că nu exista radiație la suprafață, spuse ea când conștientiză iarăși bâzâitul
continuu al detectorului, de unde aveam energie?

„Acum să te aud”, gândi și un zâmbet i se lăți pe figură.

– Aveam alte surse, nenocive. Stratul de aer era în continuă mișcare, se putea extrage energie
cinematică destulă de acolo. Și din întinderile de apă. Și mai ales de la steaua principală a planetei.
Ți-am spus, era mult… mult mai luminoasă atunci!

Bărbatul arătă cu degetul către punctul cel mai strălucitor de pe boltă și spuse.

– Ea era! Planeta noastră gravitează în jurul ei!

De data asta femeia se enervă de-a dreptul. Toate bazaconiile și clișeele treziților îi erau
servite cu titlu de adevăr absolut, cu argumentație minimală, la limita bunului simț, iar ea ar fi
trebuit să le ia de bune?

– Nu există nici o dovadă!

– Cum să nu? Există cartografie stelară! Toate stelele își mențin pozițiile relative constante,
mai puțin asta! Apare în diferite locuri de pe cer în diferite momente, după un tipar care ar sugera că
se învârte în jurul planetei.

– Exact la fel ca toate celelalte stele! Toate se învârt în jurul planetei! Uite, răsar acolo și apun
dincolo.

Semina se ridicase și, cu brațele desfăcuse, indica apusul și răsăritul, ca în așteptarea unei
îmbrățișări.

– Da, așa e, dar o fac mereu în același mozaic. Rămân pe poziții fixe între ele. Numai asta
singură nu. Rămâne în urmă puțin de tot față de celelalte, cu fiecare rotație pierde ceva teren pe
boltă, până ajunge iarăși de unde a plecat. Și tot așa.

– Ești sigur de asta? întrebă ea puțin derutată, căci nu avea cunoștințele necesare pentru a-l
contrazice ferm.

– Foarte sigur, s-a măsurat și intervalul unui ciclu complet. În jur de trei sute și vreo cincizeci
de rotații dacă nu mă înșel…

– Și ce spuneai că înseamnă asta?

– Păi, să o luăm încet: Faptul că vedem aceleași stele răsărind într-o parte și apunând în
partea cealaltă a bolții cerești poate însemna două lucruri:

page 20 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Ori toate stelele se învârtesc în jurul planetei noastre, îl întrerupse ea, ori planeta noastră se
rotește și ele stau pe loc, știu asta și sunt de acord! Asta nu e din teoria voastră, e dilemă veche.

– Nu, bineînțeles că nu, nici nu vrem să sugerăm că ar fi. Acum, dintre cele două teorii, trebuie
să recunoști, mai de bun simț e a doua. Adică, zic, am fi naivi să credem că totul se învârte în jurul
planetei ăsteia, nu?

– Nu neapărat! De ce? Planeta noastră e un conglomerat enorm și foarte dens. Stelele sunt…

– Sunt atât de departe încât ne e imposibil să le aproximăm măcar dimensiunile. S-ar putea să
fie chiar mai mari decât planeta asta!

– Ei, hai că asta e chiar prea de tot!

– Bine, lăsăm asta deoparte, nu contează prea mult. Voiam doar să te fac să înțelegi că e
mai… ăăă… firesc să admitem că planeta se rotește. Dar pentru asta am o explicație mai simplă, pe
care sunt sigur că o vei accepta.

– De ce crezi asta?

– Pur și simplu pentru că nu e a noastră. A treziților vreau să spun. E a câtorva colegi de-ai
noștri de la mentenanța rețelei. Știi ce-au făcut? Au luat un etalon și l-au cântărit la suprafață. În
unele locuri era mai greu decât în altele.

– Și ce-are a face asta cu învârtitul planetei?

– Păi are! Știi de ce? Pentru că exact în două puncte diametral opuse a avut cea mai mare
greutate. Și cea mai mică greutate a avut-o…

Kvarth se ridică și el și căută cu privirea ceva pe jos. Se aplecă și ridică o piatră oarecum
rotundă. O prinse între două degete și începu cu cealaltă mână să o rotească, arătând spre inelul din
mijloc, de la jumătatea distanței dintre punctele fixate de degetele sale.

– Aici, spuse.

– Și ce dovedește asta?

– Tocmai asta, că planeta se învârte! Punctele astea, în care a avut greutatea cea mai mare,
spuse scuturând ușor piatra între cele două degete, sunt si cele din care, dacă te uiți, stelele nu
răsar și apun, ci se învârt în jurul tău. Aici în schimb, spuse arătând cercul pe care i-l arătase mai
devreme, a avut greutatea cea mai mică. Pe linia asta, stelele merg drept dinspre răsărit spre apus.

În orice alt punct, ele răsăreau și apuneau, dar pe traiectorii curbate. Semina știa chestiile
astea, amândouă teoriile explicând că rotația se făcea în jurul unei axe, dar nu prea reușea să
extragă din greutatea măsurată diferit, dovada că cea care se învârtea era planeta. Din
fericire, Kvarth îi dădu cheia:

–Forța centrifugă. Aici e, aici nu e. De-aici diferența de greutate.

Femeia ar fi ridicat din umeri dacă nu ar fi fost atât de greu costumul.

– Bine, să zicem că admit că planeta se învârte. Ce treabă are asta cu steaua aia?

– Ei, aici e faza: Rotația planetei e de două feluri: în jurul axei, și spunând asta îi arătă locurile
în care degetele groase ale mănușii sale presau pe piatră, dar și în jurul stelei, și strângând pumnul

page 21 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

celălalt începu să învârtească piatra în jurul lui. Dubla rotație creează mișcarea acelei stele odată cu
celelalte, dar puțin mai lentă. Cu a trei sute cincizeci-a parte mai lentă, căci rotația completă în jurul
axei e de trei sute cincizeci de ori mai rapidă decât cea în jurul stelei!

Vocea îi devenise pițigăiată. Se entuziasmase. Mereu se entuziasma când își susținea teoriile
și era chiar mai enervant ca de obicei. Semina i-o tăie scurt:

– O mare tâmpenie! Hai să căutăm o sută de chestii ca să complicăm lucrurile, doar-doar nu le-
o mai înțelege nimeni și nu ne va mai contrazice! Știi ceva? Toată gargara asta a ta m-a făcu să cred
exact opusul: Toate stelele se învârtesc în jurul planetei, unele mai repede, altele mai încet. Nu e
mult mai simplu așa?

– Ar fi. Dar cum se face că toate își păstrează pozițiile, numai una nu?

– Ce știu eu? Cui îi pasă? Poate doar pe asta au observat-o că rămâne în urmă. Poate rămân și
altele, dar mai puțin. Și de-aia nu le-a observat nimeni.

–Nnnnuuu, nu rămân!

– Ești tu sigur?

Câteva clipe trecură. „Aha, deci nu e sigur! L-am lucrat, poate acum mă lasă-n pace!”

– Toată vorbăria asta mi-a cam făcut somn, continuă ea încercând să pară împăciuitoare. Nu
mai sună ăia odată?

– De când n-ai mai dormit? întrebă Kvarth aruncând piatra și urmărind-o cum stârnește nori de
praf în salturile ei neregulate pe sol.

„Bun, a lăsat-o baltă!”

– Cred că de douăzeci și cinci de diviziuni.

O voce străină se auzi atunci în căști, spunând: „Confirm înlăturarea defectului, reveniți la
bază! Felicitări!” Se așezară amândoi în vehicul și porniră. Vălătuci groși de praf se ridicau negri
urma lor. Îi acompaniară cu sinistra lor priveliște până la ecluză.

Vehiculul opri în mijlocul cercului metalic, iar acesta începu să coboare încet. Un capac greu
se închise deasupra lor când ascensorul se opri și cei doi coborâră. Era beznă. Pe bâjbâite, ghiciră în
peretele dur, circular, intrarea unei firide. Închiseră ușa grea în urma lor și o etanșară. Imediat, cu un
fâsâit puternic, valvele se deschiseră și aerul inundă ecluza. Un sunet de clopoțel anunță faptul că
presiunile se egalizaseră și o lampă chioară se aprinse într-un colț. Se găseau într-o incintă strâmtă,
în care cu greu ar fi încăput șase persoane, având două uși cu izolare de etanșeizare: una prin care
tocmai intraseră și încă una, identică, de partea cealaltă. O deschiseră trăgând de câteva manete și
pătrunseră în tunelul care se căsca negru înainte, coborând în trepte. O cămăruță laterală servea
drept vestiar. Nu dispunea de nici un corp de iluminat, cele câteva raze care se strecurau de la
ecluză fiind singurele care rupeau negrul. Aici, cei doi scăpară de costumele grele, rămânând goi. Le
puseră în curățătorul automat, care se și puse pe trăncănit în surdină, și intrară ei înșiși la dușul anti-
radiație. Nu aveau nevoie de mai multă lumină, căci știau pe de rost ordinea lucrurilor.

page 22 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Cam mult… spuse bărbatul în timp ce-și ștergea trupul cu un prosop aspru și cenușiu.

– Hmm? ce e cam mult?

– Cam mult de când n-ai mai dormit. Nu e sănătos. Știi că ar trebui să dormi măcar șapte
diviziuni după treisprezece de veghe.

– Ei și? ce-ți pasă ție? întrebă Semina râzând și aruncându-și prosopul în uscător. Parcă ai spus
că nu vrei să procreăm împreună.

Kvarth se așezase pe o bancă dură și rece, săpată în perete, și începuse să se îmbrace. Ea se


postă goală în fața lui cu o mână pe șold, făcându-se că-și caută salopeta pe raftul de deasupra. „Se
va uita măcar?” gândi ea trăgând cu coada ochiului spre el. Lumina slabă îi scălda formele trupului
musculos, dezvăluindu-le neclar, insule răzlețe ieșind din oceanul de întuneric, desăvârșite cu
farmecul misterului. Da, se uita. Fără ascunzișuri, cu aceeași expresie cu care-și citea aparatele de
măsură. Nesimțitul!

– Așa am spus. Să nu crezi că nu aș fi tentat, ești o femeie foarte frumoasă, dar eu…

Nemernicul! Cum își permitea? Urma să-i spună că prietenia lor era prea importantă pentru el
sau o altă chestie de-asta de nimic și umilința ei ar fi fost completă. Măcar dacă ar fi fost într-adevăr
interesată de el...

– Eu, continuă Kvarth cu un suspin, sunt monogam.

– Cee? Ce mai e și aia?

– Adică am jurat să procreez cu o singură femeie. Cea cu care am făcut-o deja.

Un hohot de râs o scutură pe Semina, purtându-și ecourile adânc în negrul tunelului.

– Și asta e tot o chestie de-a treziților?

– Nnnuu... E o chestie de-a noastră. A mea și a perechii mele, vreau să spun.

Aha, deci era o chestie de-a treziților, dar auxiliară, putându-se și fără.

– Știi că-i ilegal, nu?

– Nu și dacă procreezi o singură dată în viață.

Oricât de bine își dădea seama că mai bine n-ar fi întrebat, femeia fu totuși învinsă de
curiozitate. Dacă despre celelalte credințe ale treziților știa câte ceva și nu-și dorea să afle mai mult,
dimpotrivă, acest concept de monogamie era total nou pentru ea, deci interesant.

– Care poate fi motivația pentru așa ceva?

Bărbatul zâmbi și o privi drept în ochi. Chiar și în crepusculul vestiarului, scânteierea din ochii
săi era vizibilă.

– Nu e ceva logic. Ține de sentimentalism.

– Adică?

Era rândul ei să fie cea care insistă. Kvarth era evident pus în dificultate. După câteva poticniri

page 23 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

și începuturi de cuvinte lăsate în aer, rosti:

– Ești femeie, ar trebui să-ți fie foarte ușor să înțelegi lucrurile astea. Pur și simplu nu vrem să
ne împărțim dragostea cu nimeni.

Noul val de râsete cristaline îi fu curmat Seminei de imaginea primului ei iubit. Ce simțise când
acesta începuse să curteze altă femeie? Cum îl mai detestase atunci! Cât se simțise de pustie… Da,
ea ca femeie înțelegea. Nu rațional, căci acest comportament nu avea nici o logică. Acceptase asta
de atunci, însă înțelegea. Și deodată privi spre bărbatul din fața ei cu alți ochi. El era dispus să facă
pentru prima sa femeie ceea ce al ei nu făcuse pentru ea. Nu i-o ceruse, nici nu se gândise că așa
ceva ar fi putut fi o opțiune. Îi ceruse doar să mai rămână puțin cu ea. Doar puțin… dar nu era oare
același lucru? Nu aceeași dorință o avusese și ea? Căci după acel puțin, ce-ar fi urmat? Ar fi fost oare
mai bine? Poate că nu. Ea trecuse peste acel episod. Nu o mai afecta. Poate că, de fapt, Kvarth îi
făcea perechii sale rău în felul acesta. Lui însuși, sigur își făcea. Acum îi înțelegea privirea. Nu era
indiferență în ea, ci doar reținere. Dureroasă reținere. Nu mințise deloc când spusese că era tentat.
Dar se forța enorm să se înfrâneze. Subit stingherită, Semina se îmbrăcă în grabă.

Lumina se topea încet, pe măsură ce se afundau tot mai adânc în tunel, ecourile pașilor fiindu-
le singura companie. Din loc în loc, câte un corp de iluminat lucea pe tavan, făcând petele rare de
vegetație și neregularitățile pereților și treptelor vizibile preț de câțiva pași, după care întunericul își
reintra în drepturi. Se obișnuiseră cu el. Străbătuseră astfel de tuneluri cam de când se știau și avea
să o facă tot restul vieților lor. Nu le făcea totuși plăcere. Nimănui nu-i făcea. Ochelarii le proiectau
pe retină imaginea vectorială a ambientului, însă nu compensa lipsa luminii. La un moment dat,
zăriră un punct incandescent ceva mai strălucitor decât celelalte. Acolo era ieșirea. Locul în care
tunelul pietonal dădea în altul, mai larg, dotat cu șine pentru vagonete. Și acesta avea unele lămpi,
însă mult mai rare. Aici nu serveau la nimic, căci vagonetele circulau automatizat, ocupantul fiind
doar nevoit să apese butonul corespunzător stației la care dorea să ajungă. Urcară într-unul și acesta
se puse imediat în mișcare.

Seminase cuibări pe bancheta rigidă și închise ochii.

– Avem ceva de mers, spuse, cred că am să dorm.

– Ai face bine!

Dar nu putu să adoarmă. Legănatul și trăncănitul monoton al roților o deranjau. O deranjau


tocmai pentru că îi induceau somn, iar creierul ei se împotrivea. De ce se împotrivea? În fine,
abandonă ideea pentru moment.

– Știi, chiar ar trebui să dormi, îi spuse Kvarth când o simți ridicându-se.

– Știu. Am să dorm mai mult când ajungem. Am să dorm doisprezece diviziuni!

După o perioadă de mers drept, trecând prin dreptul multor altor guri mici de tuneluri ce
duceau spre suprafață, toate străjuite de luminițe de veghe, vagonetul prinse a coborî abrupt. Se
îndreptau spre citadelă.

– Te-ai gândit vreodată, spuse bărbatul deodată, de ce avem nevoie de somn la intervale
regulate?

– Nu, răspunse ea, nu mi-am pus problema. Pur și simplu avem nevoie de odihnă.

– Da, dar de ce la intervale regulate? De ce cu această cadență?

– Nu cred că e o regulă. Fiecare doarme cum are chef.

page 24 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Dar asta nu e sănătos. Eu vorbesc de ritmul recomandat de anatomiști.

Femeia ridică din umeri.

– Îți dau un indiciu: un interval de veghe plus unul de somn fac exact cât e și perioada de
rotație a planetei… sau a stelelor, dacă vrei neapărat.

Iarăși aducea discuția la teoriile treziților în care credea atât de tare. Ciudat, dar acum nu o
mai deranja atât de tare. Bărbatul însă insistă agasant:

– Rotația durează exact douăzeci de diviziuni, adică o perioadă de veghe și una de somn.

Ei, chiar asta nu putea să i-o lase netaxată:

– Pfoa, și nu te gândești că, de fapt, diviziunile au fost calculate după perioada aia, de la bun
început? E coincidență că-mi încape pe deget inelul pe care l-am făcut pe dimensiunea degetului
meu?

– Corect, corect, spuse el precipitat, nu neg asta! Evident că așa a fost. Dar nu aici voiam să
ajung, ci la faptul că perioadele noastre de somn şi veghe sunt în acord cu ciclul de rotație.

– Și ce dacă? Așa o fi fost mai ușor pentru anatomiști să recomande.

– Noo, e mai complicat de atât. Pe vremea când trăiam la suprafață și steaua principală dădea
suficient de multă lumină și căldură, perioadele de somn se legau de poziția în care te aflai pe
planetă față de ea. Când erai pe partea luminată, era zi și stăteai treaz. Când erai pe partea cealaltă,
umbrită, era noapte și dormeai. Dormeai atunci când nu mai aveai lumină, când era întuneric. Nu ai
observat că nu poți dormi când ai luminile aprinse în apartament?

– Încă o explicație la limita penibilului, spuse femeia amuzată. Însă are un maaare minus: Dacă
e așa cum spui, înseamnă că toți de pe o parte a planetei dormeau deodată, că se făcea, ăăă cum
spuneai tu „noapte” pentru toată lumea, nu?

– Da, exact așa! Pe porțiuni foarte largi, toți dormeau și se trezeau cam în același timp.

– Și nu ți se pare anapoda? Cum ar fi dacă și în citadelele noastre pe toți i-ar apuca somnul
deodată?

– Dacă te gândești la organizarea noastră de acum, ai dreptate, ar fi cam anapoda. Dar pe-
atunci lucrurile mergeau în mod natural. Pe perioada nopții activitățile se reduceau foarte mult și se
reluau când se făcea iarăși zi.

– Mda, spuse Semina într-un târziu, poate fi o explicație. Dar asta nu înseamnă că e neapărat
singura plauzibilă.

– Păi… cum altfel s-ar explica ciclicitatea…

– Uite, îl întrerupse femeia, dormim pentru că avem nevoie de odihnă, pur și simplu. Rotească-
se planeta sau stelele… sau ce-o vrea, perioada de rotație a fost măsurată și împărțită la douăzeci.
Așa am obținut diviziunile. Acum, prin observație, s-a ajuns la concluzia ca avem nevoie de perioade
de somn de cam jumătatea celor de activitate, da? Ei, nimic mai simplu și logic decât să raportezi
perioadele la diviziuni. Deci: avem recomandarea de treisprezece cu șapte. Atât și nimic mai mult.
Dacă vrei să crezi chestia aia cu steaua care lumina feeric, cu viața la suprafață, cu toți dormind
deodată și toate celelalte, n-ai decât! Dar să nu ai pretenția că explicațiile voastre sunt singurele
plauzibile, că nu sunt!

page 25 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Dar cu întunericul cum rămâne? De ce ne e mai firesc să dormim pe întuneric?

– Uite-te în jurul nostru! se trezi ea strigând. Mai e și altceva? Cum altfel să ni se pară firesc să
dormim dacă trăim în întuneric? Și așa o facem dintotdeauna?!

Nici mistica și nici știința nu dădeau răspunsuri clare când erau întrebate despre originea vieții.
Voia planetei, apăruseră odată cu ea. Când ea se născuse din marele abis, îi purtase în pântec. Pe ei,
pe vegetale și bacterii. Tot ecosistemul. De ce să desparți problema apariției vieții de cea a apariției
planetei? Dar nici aici nu aveau răspunsuri. Geneza planetei era de prea puțină utilitate practică,
deci știința nu prea-și bătuse capul cu ea. Mistica o tratase cu larghețe, mulțumindu-se, ca în multe
alte cazuri, la formula „voia Celui ce Este”. Iar cât privește suprafața sau bolta cerească, știința se
limitase la a le cerceta și exploata potențialul energetic, iar mistica se prosternase în fața imensității
și invocase măreția Celui ce Este. Cam atât despre lumea de afară. Plus câteva nume date stelelor
mai ușor vizibile, determinări de axe de rotație și perioade.

Terminalul din camera ei nu-i putea da Seminei prea multe informații. Nu se înregistrase cu
exactitate momentul în care scoarța planetei fusese descoperită sau în ce circumstanțe. Cu
siguranță tot atunci se și introdusese sistemul de referință temporal bazat pe rotații și diviziuni. Și
fusese elaborat conceptul de planetă. Nici rețeaua captatoare de radiație nu se știa când fusese
inventată,prima ei consemnare, într-o formă primitivă, fiind de acum aproximativ trei milioane de
rotații. De-atunci fusese îmbunătățită constant. Însă radiația în sine nu se știa când se descoperise
sau cu ce preț în vieți. Ea fusese atribuită stelelor, însă despre acestea nu se cunoștea mai nimic.
Nici dimensiuni, nici distanțe. Dificultatea pe care ieșitul la suprafață o ridica, îngreunase cercetarea
lor,iar lipsa de utilitate practică a acestui demers îl îngropase de tot. Nici măcar nu se străduiseră
cercetătorii să tragă o concluzie fermă: se rotește planeta sau stelele?

Așadar, în direcția asta, cam atât. Teoria treziților despre steaua principală nu putea fi nici
combătută, nici confirmată. În cealaltă direcție, cercetând cunoștințele documentate despre geneza
vieții, drumul era și mai scurt. Se știa doar că ecosistemul aparținea interiorului, dar dacă apăruse
odată cu însăși planeta sau dacă se formase ulterior, prin cine știe ce mecanisme, nici o informație.
Ideea că fusese construit dintr-un altul, mult mai variat, care existase odată la suprafață, neputând fi
combătută cu argumente, altele decât că nu era de bun simț.

Cât despre anatomie, despre rolul receptorilor oculari sau a pigmenților pielii, nici un cuvânt.
Sigur, medicina cunoștea în detaliu funcționarea organelor precum și modul de tratare eficientă a
fiecărei afecțiuni, însă când era luată la bani mărunți despre necesitatea practică a fiecăruia în
corelație cu mediul natural, uneori ridica din umeri.

Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură
fără nici o referire în știința clasică. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea
coridoarele negre de unul singur? Nu exista nici un pericol logic și totuși, indivizii tindeau să se
grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur… Simpla prezență a altuia oferea un confort
spiritual suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori.

Semina închise iritată terminalul și se ridică de pe fotoliu. Își pierduse vremea scotocind. Nu
realizase până atunci cu câtă larghețe erau tratate de scolastica clasică subiectele care nu aveau
utilitate practică. Nu era de mirare că, pe nișa enormă care se crease, ideologii ca ale treziților
apăruseră și-și luaseră avânt.

page 26 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Tu ce crezi, spuse înghiontindu-l ușor pe bărbatul care moțăia pe pat, am trăit vreodată la
suprafață?

– Hmmm? răspunse acesta puțin buimac și se ridică pe-un cot. Aaa, da, ai umblat cu Kvarth. El
îți pune mereu probleme d-astea…

Apartamentul Seminei era unul confortabil, spațios, dotat cu un pat de două persoane, o
canapea, masă cu șase scaune, fotoliu cu terminal conectat la rețeaua de date, ca să nu mai vorbim
de separeul grupului sanitar propriu. Tehnicienii care lucrau la rețeaua captatoare erau foarte bine
văzuți și își permiteau ceva mai multe. De-asta și Svetl prefera să vină la ea.

– Kvarth. Și ce dacă? Tu zi-mi dacă crezi sau nu!

– Nu știu… nu prea m-a interesat treaba asta. Nu m-am gândit.

– Gândește-te acum!

Se așeză pe pat, lângă el, invitându-l să o cuprindă în brațe și începu să se joace cu mâna prin
părul lui. Bărbatul își așeză capul pe umărul ei.

– Da, de ce nu? spuse.

– De ce nu?!

– De ce nu… E o posibilitate, la fel de bună ca oricare alta.

– Deci…crezi că se poate!

– Da, se poate, de ce nu?

– Cum poți fi atât de indiferent?

Svetl râseși-și ridică încet capul de pe pieptul ei, privind-o în ochi. Apartamentul ei era atât de
bine luminat! Îi putea vedea clar ridurile minuscule, firele sprâncenelor și genelor...

– Ce importanță are de fapt? Dacă au trăit vreodată unii din specia noastră la suprafață sau
nu, oricum aia a fost atunci, demult. Ce mai contează acum? Pentru mine cel puțin, care nu voi ieși
niciodată, nu are nici o însemnătate.

– Ar trebui, totuși, să știm!

– Da, ar trebui. Dar tot nu ne-ar ajuta la nimic.

Semina dădu să protesteze, dar se răzgândi. Motivul pentru care nu se găseau răspunsuri în
știința clasică era în fața ei. Și cum l-ar fi putut condamna? Bietul Svetl! Ca tehnician constructor de
tuneluri, nu avea niciodată să vadă stelele. Nu se trimiteau persoane sus doar ca să se zgâiască la
cer.

– Și ce-i aia specie? întrebă, totuși, deși din context înțelegea despre ce ar fi fost vorba.

– Păi… noi toți suntem o specie. Adică suntem compatibili unii cu alții, nu știu exact cum să
explic. Poți să cauți pe terminal definiția.

– Nu știam că există cuvântul acesta. E cam în plus. Adică ne desemnează pe noi sau pe
vegetale.

page 27 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Da, acum da. Dar, cică,au fost și altele cândva. Pe-atunci avea logică să spui „specie”. Toate
aveau nume. Și noi aveam. Dar s-a pierdut, așa cum se va pierde și acest cuvânt.

– Ei, spuse ea, deci știi și tu ceva din teoria treziților!

– Câte ceva, da. Dar chestia asta nu ține de vorbăria lor. Ei cred că au existat specii doar când
se trăia afară. Nu cred că și-au pus problema relativ la mediul de acum. Noi știm că au existat și alte
specii aici jos, cu noi.

– Voi? Știți? Care voi? De unde știți?

– Noi, săpătorii de tuneluri. Crezi că numai voi, care lucrați la rețeaua captatoare, știți chestii
în plus? Credeți că numai voi vă confruntați cu mistere și tabuuri? Le-avem și noi pe-ale noastre!

Femeia se smuci dintre brațele sale și, ridicându-se în genunchi, îi cuprinse picioarele între ale
sale și i se așeză pe coapse. El își așeză mâinile pe șoldurile ei și-i zâmbi.

– Povestește-mi! Spuse ea aplecându-se și sprijinindu-se de pieptul lui.

– Păi… nu e mare lucru de povestit. Există câteva tuneluri despre care nu știe nimeni. Nu sunt
trecute nici pe hărți. Gurile lor au fost zidite demult, dacă treci pe lângă una nici nu-ți dai seama.
Vegetația răzleață a crescut peste îmbinări și s-au uniformizat. Numai noi le știm, le avem marcate
pe hărțile de interdicție, ca nu cumva să-i vină cuiva ideea să extindă rețeaua și să dea din greșeală
peste unul. Explicația oficială este că sunt zone care au fost contaminate, deci trebuie să rămână în
izolare totală. Cel puțin pentru acum.

Semina îi asculta captivată. De ce să cauți mistere la suprafață sau pe cer, când altele, atât de
fascinante, erau chiar lângă tine?

– Contaminare cu ce?

– Nespecificat. Radiație, gaze toxice… tot ce e posibil!

– Și de ce le țineți secret?

– O precauție în plus. Știi tu, atracția interzisului. Mai bine să nu se știe de ele. Oricum, am
spus că asta e explicația oficială. Dar mai e una, neoficială. O știm cu toții. Unii credem, alții nu. Eu
unul cred… de fapt, ăăă… mă rog, zic: „de ce nu?”.

– Tu la toate zici asta! Nu ești niciodată categoric!

– Am fost când ți-am spus că te vreau!

Îi strânse ușor în palme mușchii lombari și începu să-și plimbe mâinile pe spate în sus, pe sub
bluză. Toată carnea acestei femei era tare se fermă, trădând un tonus perfect.

– Mai târziu, îl apostrofă ea prinzându-l de încheieturi, acum povesteai ceva!

– Mda, ei, ideea e că, ăăă… noi credem că, de fapt, tunelurile zidite duc către citadelele altor
„specii”. Credem că a fost o vreme când trăiam împreună, cu toții, dar la un moment dat ne-am
despărțit. Ceva legat de o decizie. Noi am vrut într-un fel, ceilalți altfel. Și ne-am despărțit. Am
împărțit catacombele și le-am izolat. Fiecare cu treaba lui.

– Câte specii mai erau? Cum arătau?

page 28 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Bărbatul râse înfundat.

– Doar nu crezi că știu?! Habar n-am! Nici nu știu dacă toată chestia e adevărată. Probabil nu
e. E doar o legendă, știi tu…

Da, o legendă. La fel ca cele pe care le propovăduiau treziții. Singura diferență era că Svetl nu
avea pretenția că ar fi un adevăr absolut, ci o accepta ca ceea ce era. Se lăsă ușor la pieptul lui. El o
îmbrățișă.

– Ce zici, spuse ea deodată, ridicându-se în coate pe mușchii lui, ai deveni monogam pentru
mine?

– Ce? De ce? Ai vrea tu așa ceva?

– Dacă aș vrea!

– Nu știu ce să spun... Oricum nu e voie. Procreația trebuie să fie mereu între indivizi diferiți,
altfel…

Știa foarte bine. Indivizii concepuți de aceeași doi părinți prezentau prea multe caracteristici
comune, iar redundanța genetică era de evitat. Ea însăși procrease de trei ori, cu trei bărbați diferiți,
oferind societății trei prunci sănătoși. Și parcă nu-și dorească rămână de-acum doar la unul singur.
Însă i-ar fi plăcut să-l audă pe Svetl spunându-i că ar fi făcut-o pentru ea.

– Dar acum, continuă el, acum este timpul nostru! Îl putem prelungi cât vom dori. E al nostru!

Și îmbrățișarea lor se prelungi hulpavă, iar ei se bucurară unul de celălalt. Și când lumina păli,
iar oboseala o învinse în sfârșit, se regăsi stând pe maldărele de bolovani, sub cerul înstelat, acolo
unde rețeaua nu se întindea, iar Kvarth îi vorbea despre orașul care fusese odată în locul acela,
despre turnurile care se înălțaseră din pietrele pe care călcau, despre aerul care forma curenți,
despre lumina și căldura stelei principale din vremurile în care ea fusese darnică. Și-i vorbea despre
viața de la suprafață, abundând în forme și culori care-ți luau mințile, despre nenumăratele forme de
viață, despre zi și noapte, despre neîmpărțitul dragostei… despre toate câte fuseseră și nu aveau
vreodată să mai fie. Iar ea, pentru că-l credea, își lepădă casca…

– Chiar nu există altă cale? Trebuie să mergem atâta pe jos, cărând de nenorocirile astea?

– Ba da, ar fi. Dar ar trebui să sărim din vagonet. Ce zici?

Kvarth și Svetl se priviră în lumina slabă a lămpii de tunel preț de câteva clipe,
apoi Kvarth continuă:

– Ești tehnician la tuneluri, trebuie să ai tu și o soluție neidioată!

– Aș avea, dar e prea bătătoare la ochi. Sau poate nu te-ai prins că ce facem e ilegal?

Kvarth o privi încruntat pe Semina, iar aceasta ridică indiferentă din umeri. În definitiv, nu-l
trăsese nimeni cu forța. Ea și cu Svetl ar fi putut pune singuri totul la cale. Svetl avea acces la hărțile
zonelor interzise, la sonde și la freze, Semina la costume de protecție. Nu mai era nevoie de nimic

page 29 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

altceva. Se gândiseră însă că ar fi fost și el doritor să li se alăture și nu se înșelaseră. Curiozitatea îl


ardea groaznic, însă perspectiva marșului nu prea-l încânta. Ca să poată ajunge la unul dintre
tunelurile zidite, cei trei luaseră un vagonet. Însă acesta nu putea opri decât în stațiile prestabilite,
iar destinația lor era între. Trebuia, deci, să meargă pe jos o bucată destul de bună, cărând
costumele, tuburile de aer și freza după ei. Dar nu aveau ce face. Se porniră, așadar, cu toții în
direcția indicată de harta lui Svetl. De-aici înainte, doar întuneric.

– Știți, spuse la un moment dat Kvarth gâfâind, chestia asta se potrivește foarte bine cu teoria
vieții la suprafață! Noi mereu am spus că erau foarte multe specii.

Semina ar fi vrut să-l contrazică. Ea prima dată auzise cuvântul acela de la Svetl, Kvarth nu-l
pronunțase niciodată. Vorbise despre o mare varietate a vieții și alte asemenea, dar nu spusese
niciodată nimic despre „specii”.

– Când noi ne-am retras în adâncuri, continuă el, au venit cu noi și alții.

Svetl scutură din cap. Pentru un trezit, chiar și un bolovan venea în sprijinul vieții la suprafață.
Era ciudat cum de abia acum unul aflase despre legendele lor, ale săpătorilor de tuneluri. Probabil că
dintre colegii săi nu era niciunul trezit. Nu prea avea cum, treziți erau doar dintre cei care ieșeau la
suprafață. Ăștia de obicei erau mai curioși, cum era și Semina, care, deși nu era una dintre ei, pusese
totul cap la cap. Ea realizase că, unindu-și resursele, un tehnician săpător de tuneluri și unul de rețea
de suprafață aveau tot ce le trebuia pentru a verifica mitul. Dacă pe cele din cer nu avea nici o
pârghie pentru a le atinge, măcar pe acesta putea să-l exploreze. Lui la început i se păruse prea
periculos și se împotrivise, însă îl convinsese femeia. Nici nu-i fusese greu. Femeilor niciodată nu le
este.

Și ecourile pașilor lor în beznă…

– Cum vom ști când am ajuns, întrebă femeia, când tot tunelul ăsta arată la fel? Ce reper
avem?

– N-ai vrea acum să știi și cum se fac tunelurile? Am să găsesc eu, spuse Svetl, avem niște
marcaje din loc în loc. Deocamdată e prea devreme să mă uit de ele, dar după ce-om mai merge o
diviziune așa…

Și merseră. La răstimpuri, zgomotul roților metalice rulând pe șine și curentul violent le


spunea că pe lângă ei trecea un vagonet. Nu-l vedeau. Ochelarii vectoriali puteau reda doar
suprafețele rigide, statice. Foarte bine, nici cei din vagonet nu-i puteau vedea pe ei. Lămpile din
tavan, oricum foarte rare, abia produceau câte o pată galbenă în jurul lor. Nici un pericol de-acolo.
Trebuia doar să meargă…și merseră, orbecăind… până când Svetl îi opri și începu să pipăie peretele
cu o sculă sonică. Ceilalți, numai după sunetele ritmice de metal lovind piatra urmate de țiuiturile de
frecvențe tot mai înalte, își dădeau seama că prospecta.

– Gata, spuse, am găsit! Sigur vreți să o facem?

Liniște.

– Bun, atunci să ne echipăm!

Semina și Kvarth îl ajutară pe săpătorul care atingea pentru prima dată un costum de exterior,
apoi fură gata ei înșiși în trei mișcări. Svetl făcu câțiva pași, își ridică mâinile, apoi se foi agasat.

– Al meu cred că e defect! Mă ține în toate părțile.

– Obișnuiește-te! îi răspunse Kvarth fără să-și ascundă satisfacția. Asta e frumusețea vieții

page 30 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

celor care muncesc afară! Pentru aste ne invidiați!

Svetl nu ripostă. Se aplecă după freză și fu uimit de efortul de care fu nevoie pentru a se
ridica. Deci, acesta era secretul musculaturii Seminei! Fiecare mișcare cerea forță în îmbrăcămintea
asta care i se opunea din fiecare joncțiune. Făcu câțiva pași și sprijini freza cu vârful în perete.

– Suntem la adăpost? Eu încep!

Simți o mână închizându-i viziera, apoi o auzi cu un fâșâit pe Semina în cască:

– Totul e în regulă, ne-am izolat. Dă-i drumul!

Freza prinse a șuiera și un punct incandescent apăru între vârful ei și perete. Pentru câteva
clipe, văzură deslușit în jur. Siluetele lor lătărețe, tunelul ușor boltit, șinele, toate apărură scăldate în
lumina albă, orbitoare. Un firicel de rocă topită începu să curgă din zona afectată, solidificându-se
repede pe perete în jos. Lumina se diminuă din ce în ce, pe măsură ce forajul se adâncea, până ce
dispăru de tot. Încetă și șuieratul.

– Avem o breșă, anunță Svetl, sondez!

Introduse un baston telescopic în gaura făcută și-l extinse.

– Cum e? întrebară deodată ceilalți doi.

– Răbdare! Analizez.

Un piuit slab și regulat îl informă despre nivelul de radiație din partea cealaltă. Își ridică mâna,
oprind avalanșa de întrebări. Alte clipe trecură. Sunetele se diversificară, apoi o luminiță verde se
aprinse pe mânerul bastonului, iar acesta se retrase automat.

– Aer respirabil, nici urmă de radiație.

Kvarth sări în sus de bucurie, cu tot cu costumul.

– Deci, e de bine! Mergem mai departe!

Emoția îi răzbătea prin voce, ca unui copil.

– Mergem…

Și Svetl porni din nou freza, plimbând-o acum în sus și-n jos. Lumina inundă iarăși tunelul,
odată cu sunetul surd. Semina simți cum un val de emoție o cuprinde, ca atunci când ieșise prima
dată la suprafață. Urmărea cu privirea punctul strălucitor care se plimba pe perete, desenând un
mozaic ciudat și-și simțea respirația îngreunată de emoție. Își strânse pumnii. Punctul se stinse.
Urmă zgomotul unei lovituri puternice, apoi pietre împrăștiindu-se pe jos. Ușa era deschisă. Va păși
în necunoscut!

Însă dincolo era doar un tunel, nimic mai mult. Intrară pe rând prin spărtură și se opriră.
Bastonul sondă continua să piuie liniștit, luminând verde. Nici un pericol. Porniră înainte, ținând
aproape unul de altul, cu ochelarii vectoriali dezvăluindu-le pereții cu nimic speciali.

– Pare un model de-al nostru, spuse Svetl, însă de dimensiuni atipice. Formele și joncțiunile
sunt aproximativ aceleași cu cele cu care lucrăm și noi.

– Nu mă miră, vorbi și Kvarth, deloc descurajat de noua descoperire. E și normal să fie din

page 31 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

perioada în care încă nu ne despărțisem de ceilalți, deci ne e cunoscut.

Mergeau încet, cu precauție. Svetl aprinsese o lanternă. Aici nu risca nimic făcând lumină.
Pereții erau goi, fără pic de vegetație. Solul păstra o pereche de șine metalice, în stare foarte bună.

– De când n-o mai fi fost nimeni pe-aici? se miră Semina privind de jur împrejur.

–Aparent, de ieri, vorbi în șoaptă Svetl. Șinele n-au pic de rugină. Total nepotrivit pentru un
tunel părăsit.

– Poate nu sunt din cele pe care le știi tu, se băgă și Kvarth, or fi din aliaje rezistente.

– E posibil, dar nu prea cred. Recunosc profilul.

Merseră o vreme în liniște, plimbându-și ochii de pe un perete pe altul, urmărind lumina


lanternei. Peisajul rămânea același. După o vreme, femeia vorbi:

–Aici nu e nimic. Poate că nici nu mai e cineva viu…

– E o fundătură, răspunse Svetl, e normal să nu fi trecut nimeni pe-aici, chiar dacă ar fi rămas.

– Și vegetația? De ce a dispărut?

– Nu poate trăi singură. Are nevoie de apă și de bacterii, bacteriile de reziduuri…

Roti câteva butoane de pe bastonul cu sonda și imediat culoarea luminiței se schimbă în


albastru. Un piuit scurt, apoi reveni la culoarea inițială.

– Umiditate zero, traduse, deci n-au apă, nu pot trăi!

– Și-n tunelurile noastre de unde au?

– Vegetalelor care cresc accidental pe pereții tunelurilor le trebuie foarte puțină. O găsesc în
aburii respirației noastre de exemplu.

– Înseamnă că pe-aici...

Nu o completă nimeni. Se părea că, într-adevăr, viața părăsise acele locuri.

– Poate e mai bine așa, vorbi într-un târziu Svetl. Dacă existau într-adevăr alte specii și dacă
ne întâlneam cu ele, nu se știe dacă ar fi fost prietenoase cu noi.

– De ce să nu fie? întrebă mirată femeia, doar nu le făceam nici un rău.

– Dar ele știau asta?

– Păi, le-am fi spus-o de cum i-am fi văzut!

– Și crezi că te-ar fi înțeles? Ești sigură că vorbesc la fel ca noi?

– În câte feluri se poate vorbi?

– Să nu ne batem capul cu asta, interveni Kvarth. Când se trăia la suprafață, chiar și noi
aveam mai multe moduri diferite de a vorbi. Cel puțin două, asemănătoare. Se numeau „limbi”. Dar
când am coborât, am adoptat una singură. Dacă au coborât și alții, cel mai probabil ne înțelegeau.

page 32 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Nu continuară discuția. Doar mersul în costumele de exterior era suficient de greu, încât să nu
le mai ardă de vorbit.

– De ce mai ținem chestiile astea pe noi? Întrebă Svetl când simți că efortul îl secătuia.

– N-am încă încredere în mediul de aici, răspunse încet Kvarth. Poate că e ceva în aer ce n-a
detectat sonda ta.

– De ce spui asta?

– Știe să facă și analiză biologică?

– Ce analiză biologică îți trebuie? Nu pricepi că aerul e perfect uscat?

– Au existat cândva, la suprafață, microorganisme care nu aveau nevoie de apă.

Iarăși cu suprafața! Nu se sătura oare niciodată?

– Știi ceva? Eu mă întorc! Ăsta e doar un tunel abandonat, iar noi suntem ridicoli în costumele
astea! Totul s-a conservat perfect pentru că nu a existat nici un factor alterator. Nu e umiditate, nu e
viață. Nu e umiditate, nu ruginesc nici fiarele. Aici nu e nici un mister! Îmi pare rău, Kvarth, dovezile
tale nu-s aici!

– Băieți, ia, gura amândoi! Ce-i chestia aia în față?

Un alt zid, o nouă incizie, același piuit al sondei telescopice: „Aer respirabil, zero radiații.” Un
curent prinse a străbate spărtura, imediat ce Svetl o crease, invadând tunelul, și umplând conul de
lumină al lanternei de praf strălucitor. Încetă repede, semn că diferența de presiune fusese mică. Iar
când pășiră dincolo…

O izbucnire de lumină galbenă îi întâmpină. Un câmp verde se întindea la picioarele lor,


fremătând de vegetație ciudată, înaltă până la genunchi. Sus, un glob de-o incandescentă orbitoare
inunda totul cu lumina sa, iar în mijlocul câmpului, făpturi gigantice, ciudate, zăceau în încremenire,
în jurul unei calote sferice translucide. Pulberea argintie strălucea peste tot, plutind prin aer.

– Viața la suprafață, îngână Kvarth și lacrimile-l podidiră. Steaua, lumina, căldura!

Dădea din mâini arătând spre tot ce era înaintea sa și rostea cuvinte în aiurare. Își lepădă
casca și costumul și trase cu nesaț în piept aerul plin de sclipiri.

– Viața, spuse, viața!! şi o luă la fugă spre ființele enorme ce păreau că-l așteaptă.

Semina își dezbrăca și ea costumul și alergă în urma colegului ei.

– Haide, vino și tu! îi strigă lui Svetl întorcându-se pentru o clipă.

Și acesta o urmă.

Iar când ajunseră lângă măreața ființă care părea că doarme, un gând străin, dar deslușit, le

page 33 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

străbătu mințile: „Călători din altă lume, vă rugăm, treziți-ne!”

– Trebuie să-i trezim, bolborosi Kvarth.

Gândul străin adăugă: „Sporii somnului nostru adânc vă-nconjoară. Eliberați antidotul și ne
vom deștepta!”

– Dar noi nu suntem din altă lume!

Prima căzu Semina, apoi cei doi bărbați, lângă ea. Visarea cea prelungă îi înghiți subit. Lumina
din înalt pieri, scufundând imensa grotă în bezna de mai înainte. Somnul ei continua, fusese doar un
suspin.

Apoi adormirea profundă puse stăpânire pe întreaga ființă. Eliberați din grota lor, germenii
argintii fură purtați din tunel în tunel și din citadelă în citadelă, până la ultimul cotlon, inundând toate
piepturile. Planeta dormea, iar odată cu ea, toți cei care nu o părăsiseră înainte de colapsul soarelui
ei, ci i se ascunseseră în măruntaie. Copii ei, copii întunericului, scufundați în reveria cea de pe
urmă, în pântecele care-i zămislise.

_______________________________________________

page 34 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele


său, Grigorie, din Craiova
by Adrian Buzdugan

http://fanzin.clubsf.ro/scrisoarea-lui-mil-neajlov-din-deveselu-catre-fratele-sau-grigorie-din-craiova/

Când o s-ajungă rândurile astea la tine, deja cre’că la Rețea o să fie vorba de explozia de-aici.
Cu siguranță te vei întreba ce și cum, așa că am să-ți spun exact cum s-a-ntâmplat de fapt. Dorel,
îl știi pe Dorel, ăla de-a sărit să ne ajute când ne-am bătut la discotecă cu alde Chipciu, ăla de se
lăuda la toată lumea că are-un brici acasă lăsat de bunică-său și-a venit Garda, i-a răscolit casa, l-a
luat la’ncins pe tată-său și el a dormit două nopți la noi în vechea șură... ei, avea o’nțelegere cu unu’,
c-atunci când primește un semn de la el, să acționeze o pârghie ascunsă sub prispa Bocioagăi. Și ce
să crezi, a tras Dorel de manetă și casa Bocioagăi, aia din marginea satului, din văioaga de lângă
Cânsu Gabor, de unde furam gorgoaze când eram mici, s-a căscat în două, tăiată ca cu laseru’ și s-a
ridicat o turelă albă ca neaua, din care, tot albă ca neaua a țâșnit, vuooum, o rachetă telighidată,
care-a mers pe sub radare și pe sub sârme și-a bușit pilonu’ bazei și canci scut antirachetă. După
aia, turela s-a retras la locu’ ei, s-a adâncit și s-a autodistrus cu implozie, iar casa Bocioagăi a revenit
la loc, s-a alipit din bucățile care nici nu par c-au fost tăiate ca cu laseru’, m-am dus și eu și-am
pipăit peretele. Juri că-i o scorneală de-a bețivanului și nu l-aș fi crezut, da’ prea se leagă toate, că
Gicu zice c-au cărat la bază, c-o zi înainte, cadavre de la morgă, de la Caracal, a băut el c-un dințar
care i-a povestit cum a pus plombe și coroane la morți cu fișa dentară-n față și cu pistolu-n coaste.
Bineînțeles că pe dințar l-au omorât, au turnat în el doi litri de whisky și l-au aranjat cu fața-n singura
băltoacă din șanț care era pe o distanță de trei kilometri... Camioanele blindate care-au trecut
as’noapte prin sat, au dus cadavre și-au plecat cu soldații vii, care tre’ să pară c-au fost prinși în
explozie.

Cert este că ăștia chiar cred că noi sîntem proști! Distrugerea bazei americane va părea c-a
fost făcută de-o rachetă balistică rusească, așa vei vedea și tu pe Rețea, că rușii și-așa au declarat
că vor face asta. Bun, declarația e de demult, da’ ea există și le dă apă la moară la alde Sam...
Da’ ascultă-mă pe mine, ăsta-i praf în ochi! La chestia asta de rezervă nu ar fi dat drumu’ americanii,
dacă n-ar fi fost prinși cu Capri Cornu’, dronele alea trimise să lase urme pe Lună ca și cum le-ar fi
lăsat ăia din programu’ Apollo. E manipulare pe față!

Explozia asta a fost pe la șase și ceva, că pe la șase am intrat la afumătoare și-am fumat o
babașcoasă cu Dorel și Costică de la iazuri. Ți-am zis parcă că vechea afumătoare s-a surpat în iarnă,
da’ atuncea n-am avut cum să facem nimic, n-aveai un’ să duci pământu’ în albeața aia. Toată
primăvara am săpat și-am refăcut galeriile după mintea lu’ Hornete, că e tare-n calcule, el zice c-a
făcut stagiu’ la supravegherea aeriană, nimeni din sat nu-l crede, da’, în fine, parcă poți să știi... el
tot povestește că’mprăștia substanțe reflectorizante-n Marea Neagră, că zbura cu radare termo prin
munți... Oricum, a ieșit beton, cazanele de afumat le-am lăsat unde erau, grătarul la fel,
da’ camerele din mijloc le-am mai adâncit, acuma se poate fuma în picioare lejer. Și cum îți
spuneam, fumam o babașcoasă cu ăștia, Dorel a adus două din alea de tutun negru legate-n frunză
de viță, ne durea în pix de fototermica lu’ Stamate (la doi metri sub pământ, îți dai și tu seama, ce
sigur e, nu te umflă nimenea!) și râdeam de sinucigașii ăia de care vorbeai tu c-au făcut grătar la
pădure, sub ceru’ liber, de-a venit garda călare și i-a expediat direct la Canale. Îți dai seama că li se
vedeau cărbunii încinși pe toate camerele termosensibile din zonă. Atunci ne-a zguduit explozia și s-
a prăvălit unu’ din pereți fix lângă basca lu’ Costică.

Prima dată am crezut că Stamate, ăla de patrulează pentru Gardă, ne-a găbjit și-a trimis vreun
detunător peste afumătoare, și zău că mi-ar fi părut rău mai mult de afumătoare decât de Costică, la
cât lucrasem la ea în primăvară. Apoi am ieșit și-am văzut ceru’ roșu și, în depărtare, baza

page 35 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

incendiată.

Acuma când îți scriu rândurile astea, că nu mai am șpicher să-ți trimit, se-aud cum tot trec de
vale tirurile celor de la Rețea care-au venit să filmeze toată tărășenia. Va fi vânzoleală mare și
chestia cea mai nasoală e că ăștia de la Garda Națională o să vină cu tot alaiu’ și cine știe câte
căcaturi n-or să se afle. De afumătoare o să se afle, că sigur o să răsufle vreun netot, știi cum
întorc și împletesc agenții de rangul întâi întrebările. Bun, da’ asta-i crimă de grad C, c-avem la ea
făcute răsuflători din stuf și-am băgat la foc întotdeauna numai vreascuri mărimea 4.

Io am vorbit cu Dorel și zice că unu’ gras, John, i-ar fi dat mălaiu’ să tragă de manetă când îl
sună. Da’ i-am zis să nu-mi mai taie goange, că nu-i mai țiu spate. „Ce spui, Franț?”, i-am zis, parcă
io nu-l văzusem cum tot bea cu unu’ Brad, unu’ înalt și uscățiv, c-o bubă pe nas, de se țineau de
după gât cînd ieșeau de la Vițălaru? A recunoscut, da’ asta-i fix pix. Chiar dacă trece Garda, oricum
ai da-o, americanii e interesați să mătrășească tanăii.

Bun, aș rămâne, la o adică, ce capete de acuzare au? Să se uite în failurile lu’ Stamate. Am
întins o dată folia reflectorizantă pentru albedo, copertina, pe la doișpe, deși sirena sunase la zece și
mi-a dat o mustrare. Am înțeles că la voi s-a băgat dintr-alea extensibile, nu trebuie să te mai chinui
să le înfășori sau să le desfășori după semnalu’ sonor care-ți zboară creierii; bun,

că-n Puțuri, Dăbuleni și Bechet e și mai nasol, am înțeles că au țiuitoare individuale, pe


gospodărie, care te ridică de pe budă-n două secunde. Ei, și-am mai primit o mustrare, da’ aia chiar
că-i pe nedrept, că la simularea pentru Apocalipsă n-a participat nici juma’ de sat și noroc cu ăia de
la blocurile MApN de-au mai făcut ceva figurație, că dacă nu mă zbura de-atuncea prefectu’. Atât.

Bardaș are un frigider funcțional, toți știe de Gorgovan că pune capcane pentru fazani și
iepuri, crimă de grad B, atentat la fondul cinegetic, da’ nimeni nu spune nimic, că tare bine ne-a mai
prins mistrețu’ ăla acu’ două ierni, când n-a reușit Administrația să ne trimită rațiile, plus că
niște bucățele nu strică niciodată, când și când te mai saturi de terciul ăla multivitaminic… Ciupitu
gătește-n beci, văru’ Horică are puse deoparte niște semințe de castraveți, cultură hidrofilă,
interzisă, alde Velișcu au o drujbă cu amortizor, sau, de exemplu, toată lumea știe că Maricica
schimbă napi porcești (ea le zice„topinamburi”) pe alune hibrid și cafea prin sergentul de la bază
care-i aduce maracuia noaptea, că toată lumea ia de la ea cafea.

Când veneam încoace, am vorbit cu ea. Era la poartă, doar ce terminase de-ntins albedoul în
curte. Știi că pe bărbatu-său, când a făcut băut accident cu doi morți, l-au împușcat imediat, pe
marginea șoselei, că provenea dintr-o familie nesănătoasă, și maică-sa și taică-său avuseseră
mașină personală, împreună, peste 17 litri de motorină la sută!, deci postcriminali de grad A, iar pe
soră-sa au ridicat-o acu’ vreo două luni, crimă de grad B. A făcut curățenie în pod și-a aruncat,
printre altele, un laptop, din ăla de pe vremea bunicii, cu ieșiri USB și alea alea și un mixer. Pe
ambele le-a aruncat la coșu’ pentru plastic! Neglijență criminală, distrugere de resurse rare. Canal.
Unii zice că plictisita a vrut să plece din sat, da’s răi. Și i-am zis lu’ Maricica: „Ai grijă, fa, ce faci cu
napii ăia, că ne bagi pe toți în rahat!”. Ce crezi că mi-a răspuns?„Apăi ce, măi, Mile, doar io am
bube? Vrei să te bagi sub fusta mea și nu știi cum?”. Am lăsat-o naibii în pace pe nebună...

Bun, la o adică, io po’ să le spun: „I-auzi, bre, și ce dacă-s primar? Io de un’ să le știu pe toate,
frate?”. Și chiar așa și e, io de un’ să știu ce face tot prostu’n ograda lui? Da’ tot s-o găsi vreun
sifonar, sau, cine știe, poate chiar Bejan, care mă contracandidează, să le-o sufle p-asta cu Maricica
sau cine știe ce altceva, încercând să mă responsabilizeze pe mine!

Vremurile-s tulburi, împuțite și mai coclesc încă, așa că aș rade-o din țară. Uite cu ce-aș vrea
io să mă ajuți. Știi că spunea biata mama de-o carte pe care-o adusese tata când se întorsese de la
Slobozia unde lucrase la demontarea bisericii de lemn, o carte interzisă care n-o mai lăsase să
doarmă noaptea liniștită și noi ziceam că-s povești de-ale ei, baliverne menopauzice. Nu-ți spui,
curățam podeaua de la bucătărie, când am găsit-o! Băi, e în stare perfectă și trebuie că valorează o

page 36 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

groază de unități. E „The Best of Greybeard’s Inventions”, ultima tipăritură de la noi din țară. Imediat
după aia s-a dat Legea Hârtiei și nu s-a mai tipărit nimica. Curios nu este cum de-a scăpat de
Rechiziție, ci de topire, doar știi că sefeurile au fost distruse primele, având cota 10: elucubrații,
aberații, scrieri nocive. În plus, se vede că e ediție de colecționar. Pe a doua filă, e o dedicație:
„Fanului SF nr.1, de la Moshul SF nr.1”. În dreptul autorilor e scris de întâiul posesor sau de vreunul
dintre amicii săi: „Bunăciune!”, „băzăciune”, „falșu”, „chioru’ ”, „Guru”, „mehenghiu’ ”, „Merișor”,
„Ungurulu’ ”, „The King” etc. ceea ce, cred io, că-i sporește valoarea considerabil. N-am citit-o,
da’ nu că-s scorneli, pe copertă scrie că-s scorneli strânse de unu’ Ghidoveanu, de fapt, ele sunt
niște închipuieli bolnave, am răsfoit-o așa... pasager... nave, solzoni și alte goange, da’ n-am avut
timp ioc, că am la strânsu’ recoltei doișpe nuntași încarcerați la primărie și tre’ să stau după ei tot
timpu’.

Deci uite cum poți să m-ajuți, vorbește tu cu ăla de la muzeu, de care-ai zis tu anu’ trecut
că știe unu’ care prăduiește cărți, mașini de cusut și telefoane. Vorbește cu el că știi un tip care are
„Scornelile” și vezi cât dă. Cu 20.000 o tai din țară.

Adevăru’ e că mi-e cam ciudă, vorba aia, se răcise și la mine-n curte, lărgisem camera
vizorului cu doi metri pătrați, așa cum zice legea – acu’ c-a apărut și ăsta micu’, Fănică -, patruj’ de
unități, am băgat conexiune la Rețea de un Terra, șaij’ de unități, bașca încă vreo două sute de
unități, până acum cel puțin, pe care le-am băgat în proiecții holografice cu „Votați Emilian
Neajlov!” și cu „Primarul care trebuie să rămână!”. Și n-aș fi băgat atâta bănet, în mă-sa, da’ Bejan,
Ionel Bejan, ăsta care mă contracandidează, a tot început să ardă fitile că distrug ogrăzile oamenilor
(că el n-ar face-o!) și c-am adus deținuți în sat.

Știi că satul nostru-i pătrat, nu circular, ei, și trebuie rezolvată chestia aia cu ulițele care tre’ să
taie satu’n diagonală, da’ lumea nu că-i căpoasă, c-ar putea să renunțe cu lesnitudine la două-trei
cuibare de cartofi și să pietruiască aleile astea care-ar traversa benefic satul, da’ ei nu vor să umble
la gardu’ din fundu’ curții, mă-nțelegi? Că mai tot omu’ are o buca’ de sârmă-n gard sau niște crengi
nedeclarate. Și asta-i treaba, nu prea se pupă, da’ asta e: pe de-o parte tre’ să suflu și-n iaurt să iau
votu’ prostimii, că fără funcția de primar, la trei mustrări, te trimit ăștia la Canale și aici le iei nitro,
nu-i așa simplu ca la voi la oraș, pe de alta, tre’ să aplicăm și noi legea aia, care-i de-atâția ani!, cu
gardu’ verde. „Tovarășe, așa zice că tre’ să ai gard verde pentru a limita vecinătățile, apăi tre’ să-l
ai!”, așa le zic. „S-au dus timpurile în care, cum spunea bunelu’ Vasile, tot rumânu’ avea lemn în
casă, lemn la ușă, lemn la fereastră, deasupra ferestrei, lemn la poartă și în gard.”. Apropo, i-ai văzut
ieri pe nebunii ăia din Siberia? Ca din oală i-a luat Poliția Resurselor!

Iar cu deținuții, să-mi ba’ picioarele dac-a fost după mine! Doișpe din Amărăștii de Jos se
întorceau de la o nuntă de la Roșiorii de Vede c-un minicar și i-a oprit Garda în raza comunei noastre,
s-au dus câți trebuia, da’ s-au întors mai puțini, c-au lăsat mirele acolo, și au intrat la peste zero trei
la sută de persoană (cică la anu’ e vorba să scadă limita la 0,25 litri la suta de kilometri de persoană,
mi-a zis prefectu’ acu’ o lună). Șoferul a intrat direct la crimă de grad A, iar pe-ăștia mi i-au lăsat în
poarta primăriei. „Trei luni recoltă.”, „Păi, n-am ce să recoltez cu ei trei luni...”, le-am zis eu. „Trei
luni recoltă. După ce termină cu recolta, îi pui s-o care de colo colo, s-o depoziteze ba ici, ba dincolo.
Trei luni recoltă.”. Așa că-i am pe ăștia spânzurați prin sat, tot cărând cartofi.

Băi, frate-meu, da’ știi cum e, binele îți vine cu rău cu tot! Lu’ ăl mai mare, lu’ Dănuț, mare
prostie că i-am arătat cartea. Știi că e a patra, termină școala și ți-am spus parcă, că i-a intrat în cap
că se poate face posteur de când a văzut comentariile la copilăriile alea ale lui. Aseară, obosit, am
intrat în vizuină, m-am conectat și-am auzit pe la mijloc: „ca și cum ai mângâia o carte”. Am dat
înapoi, din nou: „cum ai mângâia o carte”. Poți să intri-n Rețea, e povestirea 417.224 - știi că de vreo
trei luni s-a renunțat și la titlul scrierilor. Că numele autorului n’apare de-atâta timp e fix pix, nu știu
cititorii cine-a scris-o, da’ băieții de la Administrația Rețelei îți pot trimite Garda în secunda doi. E
chestie de timp până se-nțeapă ăștia că bolovanu’ a avut pe mână o carte de hârtie (nu c-ar găsi-o
cineva la Kontrol, am dosit-o bine, în cutia apometrului de la streașină).

page 37 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Și doar i-am zis: „Băi, băiete, bagă-ți mințile-n cap, băi!”. El zice că n-a făcut nimica rău, că e
figurină de stil, comparație admisă, a verificat el pe Rețea. Mi-a zis c-a învățat și el la școală ce-au
pățit tipografii, editorii și scriitorii prolifici pe timpuri, da’ c-acum e altceva, e un cultural rebirth
(auzi!) permis de cea de-a doua ecologizare și că povestirile electronice anonime vor insufla curaj și
tărie nației văduvite de resurse. L-au ideologizat ăștia la școală de l-au tâmpit de tot! Mi s-a
destăinuit într-o seară, de curând, că se bucură enorm că n-a prins Vremurile Negre, „Auzi, tăticule,
să consume smintiții ăia dinainte atâta combustibil fosil pentru drumuri de până-n patru-cinci
kilometri, pe care le puteau face lejer la pas sau c-o biclă! Să distrugă atâța copaci, să arunce plastic
sau metale la gunoi! Trebuiau executați pe loc!” și alte prostii de-astea. În cameră are Marea Cruce
Ecologistă, o fotografie pe hârtie cu Neofil Pușcașu și Emoroid Stoicescu, părinții freecycling-ului
extrem, și o hologramă de aia cu Pământul cum arată acuma, argintiu ca un glob ornamental. Să nu-
mi zici mie, Mil, dacă junioru’ ăsta n-ajunge în doi-trei ani gardist sau activist verde. În fine, tre’ să
suflu și-n iaurt cu puștiu ăsta dat dracului, și să stau cu ochii-n paișpe, cel puțin până plecăm.

Monitorizarea bigbro’ a Rețelei nu-mi dă de ales, și ți-am zis c-a trecut mai bine de-un an de
când nu mai am un șpicher, așa că-ți trimit această scrisoare pe Dorel, care se dă el tare, da’ vine cu
căruța de varză la târg, mai mult ca să iasă din sat, plus că e prost când bea, și vorbește.

Așa că vezi care-i chestia, își oprește ei, îți las ceva și ție, iar dacă partea mea sare de
douăj’de bătrâne, pot să trec la unguri liniștit; HarCov și după aia tu-tu, pa-pa! La țară mă pot
descurca oriunde. Lângă ăia trei nuci, de te lasă să-i pui în curte, mai pun și-un butuc - doi de
viță-de-vie, niscaiva fire de ceapă între copertine, câțiva napi în gard, o mână de ciuperci sub casă...
mă descurc io. De fapt, oriunde te poți descurca, numai să vrei! Plus că la ei legea îți permite să
crești o vacă!

Hai că se face zece și tre’ să ies la ora de sport și sănătate. Salve, Grigoraș! Aștept un semn
de la tine.

Mil

PS: Tu sper c-o duci bine, că umpli vizuina când ești la Rețea...

* **

Bărbatul înalt și uscățiv își zgândări negul de pe nas, înfășură tacticos scrisoarea și o băgă cu
grijă în buzunarul interior al vestonului. Se întoarse spre camaradul său, care încă nu coborâse din
căruța plină de verze:

– John, go to shoot Neajlov too! And get the book, it worth a fortune!

24 - 27 mai 2012

_______________________________________________

page 38 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Moartea pasiunii
by Daniel Pandele

http://fanzin.clubsf.ro/moartea-pasiunii/

Deschisese ochii. Şi-ar fi dat seama că era cel mai tâmpit lucru pe care-l putea face, dacă ar fi
fost condus de raţiune. La naiba, pur şi simplu nu se putuse abţine…

Singura imagine inteligibilă pe care a fost în stare să o perceapă pe măsură ce se îndepărta de


navă a fost aceea a unei mașinării uriaşe metalice care-i penetra casca prietenului său şi apoi îl
cuprindea într-o îmbrăţişare oţelită. Robotul autonom de salvare. Caracatița care-ți făcea respirație
gură la gură. Apoi, ca un om care n-a dormit prea multe nopţi la rând, s-a uitat la display-ul
electronic ce-i pâlpâia pe retină şi a căzut într-un somn adânc.

Era o minune ce puteau să facă oamenii de știință în zilele astea. Fusese destul de norocos ca
unul dintre ingineri să vină cu ideea de a testa sarcosamina în misiunea aceasta spațială. Altfel, ar fi
fost demult oale și ulcele. Sarcosamina, după cum citise în prospect, era o substanță care, odată
eliberată în trup, provoca o încetinire masivă a metabolismului și a temperaturii corporale.
Hibernare, deci.

O vreme a plutit în vid, împins de inerţie. Fără ţintă, fără oprire. Traiectoria lui s-a intersectat
cu cea a unui micro-meteorit a cărui circumferinţă se putea măsura în metri. Probabil era făcut din
fier sau nichel, deoarece bocancii lui magnetici grei s-au lipit imediat de suprafaţa rugoasă a corpului
cosmic.

Se mai trezea din când în când. Deschidea ochii încet şi dureros. Peisajul se schimba în mod
substanţial de la o trezire la alta. Se mira. Nu prea mult. Miratul costă activitate neuronală, iar
activitatea neuronală costă oxigen. Ori oxigenul nu-l dădea afară din casă…

Însă nu era nevoie să se gândească prea mult ca să-şi dea seama că deja ieşise din sistemul
său solar. La naiba, cum o fi reuşit asteroidul ăla care mergea ca melcul să… probabil o fi fost de
vină efectul ăla de praştie al câmpului gravitaţional al lui Jupiter… prea multe gânduri. Şi-a golit
mintea de ele.

De data asta, a deschis ochii puţin mai uşor. Alb. Doar alb. Alb care-i zgâria ochii. I-a închis
printr-un efort supraomenesc, dar tot mai putea să vadă albul.

Încet, încet îşi recăpăta funcţiile. Simţul orientării îi spunea că se afla în poziţie verticală.

Simţea un gol aproximativ în stomac. Golul se lărgea din ce în ce mai mult. Cădea.

„Ce nai…” Era o sarcină aproape supraomenească să-şi pună stavilă cugetului. Gândurile i se
zbăteau în subconştient, durerea pricinuită de ele fiind aproape palpabilă. Deşi senzaţia îi făcea deja
silă, a dat încă o dată drumul mănunchiului conştiintei sale, avântându-se spre negurile somnului.

Ceva nu era în regulă. Nu a putut. N-a putut intra în hibernare. Rezerva de magie se
terminase, deci…

Se aştepta să moară în orice clipă. Orice fărâmă de familiaritate dispăruse. Într-un fel, era deja
mort. Departe de casă, familie, prieteni… departe de propriul sistem solar… departe de Olivia…

page 39 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Olivia. Chipul ei i-a rămas întipărit pe retină, ca o post-imagine care se încăpăţâna să trăiască.
Un meta-tatuaj. Chipul ei angelic, surâsul dumnezeiesc, totul despre ea. Toate îi urlau în timpan că
ar fi trebuit să rămână acasă, lângă ea. Un anonim fericit. Cel mai fericit.

A deschis ochii surprinzător de repede. Albul dureros a dispărut, acum se vedea un soi de
verde translucid. A început să surprindă fragmente de imagine. Ochii s-au focalizat dureros.
Imaginea aceasta era apropiată. După câteva momente, a început să distingă forme. Casca sa...
Încet, imaginea se focaliza. Agonizant de încet.

I s-a părut ca trecuseră ani până a putut să observe crăpăturile de pe suprafaţa căştii. Unele
mai mici, altele mai mari.

„Deci bolul de peşte s-a spart până la urmă…”

Un gând. Un gând conştient. Primul gând conştient după – câte secole? Gândurile i-au zguduit
creierul ca un tsunami. Fir-ar să fie! ce bine era să gândeşti! Acum ideile îi circulau libere şi
nestingherite pe magistralele minţii, fără grijă…

Cum se putea întâmpla aşa ceva? Oxigen? Aici, la ani-lumină depărtare de Pământ…
Crăpăturile. Ele au lăsat oxigenul – sau ce era ăsta – să pătrundă în microuniversul căştii sale. Asta
însemna – că s-a întors pe Pământ? Sigur, acela era singurul loc din Univers unde…

A devenit conştient de senzaţiile sale. Acestea au venit sfios, ca nişte ursitoare şi l-au atins
ușor cu bagheta lor magică. Au lăsat dâre de tăciuni în urmă. Amintirile l-au năpădit. Secundul său
îmbrăţişat de caracatiţă… meteoritul… exospaţiul… căderea… La aceasta s-a oprit. Şi-a pipăit uşurel
arsurile cu marginile minţii. Nu mai simţea nimic. Nu mai cădea. Asta era bine, a presupus. Simțea o
senzație vagă de foame.

Deci nu mai era pe Pământ. Atunci unde era? Departe de Olivia, în orice caz. Mai era măcar pe
asteroidul acela? Poate se ciocnise cu alt asteroid sau altă planetă. Una cu atmosferă. Aşa s-ar fi
justificat supravieţuirea lui de până acum. Dar dacă – să zicem – planeta aceea dispunea de
atmosferă, cum de nu fusese carbonizat din cauza frecării? Poate pur şi simplu asta însemna să fii
mort. Să rămâi blocat înlăuntrul cadavrului tău pentru restul eternităţii şi să te întrebi ce dracu’ s-a
întâmplat cu tine.

Peste 5 secunde – sau secole, în ceea ce-l privea – s-a trezit. Nu se afundase în starea de
hibernare, cum credea el, ci pur şi simplu adormise.

După îndelungi cugetări, hotărâse că este o planetă cu atmosferă subţire şi rarefiată. Cel mult
un kilometru grosime. Nu era sigur că gazul pe care probabil îl respira ca să rămână în viaţă era
oxigen sau altceva.

Un ucigaş mai rapid decât oxigenul, poate.

Şi viteza corpului ceresc pe care-l parazita trebuie să fi fost redusă de ceva – asta dacă nu a
înaintat cu viteza aceea absurdă luni, ani, secole… milenii…

A renunţat să se mai gândească. Erau pur şi simplu prea multe variabile, prea multe
necunoscute. N-avea să se mai întoarcă vreodată pe drumul pe care venise. Atât îi ajungea să ştie. A
închis încă o dată ochii minţii.

După ce s-a trezit pentru ultima oară –a avut impulsul sa gândească „a doua zi” – a încercat să
mediteze la sufletul lui. Ce va face de-acum încolo? Ideea îi dădea o senzaţie de imensitate, i se
părea că se pierde în dimensiunile propriului gând. A încercat să-şi deschidă ochii – acţiunea
contractării muşchilor pleoapelor. Nu a putut. Pierduse iremediabil legătura cu corpul său. Îl simţea

page 40 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

ca pe o noţiune străină, îndepărtată, abstractă.

„Ce se-ntâmplă cu tine? Mişcă! Deschide ochii! Fă ceva, fir-ar al dracu’!”

Se simţea precum un copil care bătea cu pumnişorii lui mici în poarta unui castel ruinat. Mic,
singur şi slab.

Un gând i-a încolţit în minte. Paralizie totală. Separarea minţii de corp… Nu. Nu voia să dea un
nume stării sale. Voia pur şi simplu să treacă. Şi-a lăsat în urmă toate sentimentele, trăirile,
amintirile, trăsăturile, tot ce îl definea ca persoană. Până şi pe Olivia a uitat-o.

A lăsat în urma doar un gând, acela ce marca trecerea în uitare a tuturor celorlalte.

Sufletul său s-a trezit cu faţa îngropată în nisipul negru. A ridicat capul. Un bărbat stătea la
vreo 3 metri în faţa lui, sprijinit într-o vâslă.

„Bun venit în iad, băiete! Ai făcut ochi? Hopa sus, că n-am toată ziua.” și l-a tras în sus cu
braţul lui vânjos. S-a uitat mai bine la faţa lui. „Măi să fie, dar ăi de sus ţi-au împrumutat un avatar
dat dracu’… frumos, aşa ca mine, hehe” a spus el, rânjind. „Charon mă numesc, şi infecţia asta din
spatele meu e râul Styx. Acum o să întreprindem o plimbărică în coaja mea de nucă până în
Tărâmurile de Dincolo. Hmm… văd că n-ai gologani la tine. Bandiţi ce sunteți, am ajuns să vă iau pe
toţi pe datorie!”

Barca înainta molcom contra curentului, pe fluviul de suflete. Avatarul şi-a rotit ochii de-a
lungul boltei. O grotă mare şi lungă . Atât de mare, încât îi putea doar ghici tavanul.

„Bun, fecioraş, acuma, după cum vezi, râul se bifurcă. În dreapta e sediul Alianţei Ordinii care
sunt ăia răi şi-ai dracu’, care vor să distrugă lumea, considerând că asta e singura metodă prin care
sa aducă ordinea printre muritori… dobitoci megalomani… şi cocioaba aia din stânga e sediul Ligii
Haosului care sunt tot răi, şi fac pe dracu-n patru ca să menţină starea de fapt a lucrurilor. Mda, mă
rog… deci zi, care sclavagie îţi face mai mult cu ochiul?”

Un timp, avatarul a privit în gol, lăsându-l pe Charon în aşteptare.

„Ştiţi, dilemele voastre existenţiale… mă lasă rece…”

Şi spunând acestea, s-a lăsat să cadă peste bord, alunecând în masa amorfă de suflete.

_______________________________________________

page 41 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Cel-ce-simte
by Teodora Matei

http://fanzin.clubsf.ro/cel-ce-simte/

O fugă a venit de la sine, Pe fugă a apărut la îndemnul lui Liviu şi Ben, Cel-ce-simte,
încheierea poveştii, e pentru cei cărora le-au plăcut primele două părţi.

Complet dezbrăcată, alerga pe câmpul încremenit. Aşchii de gheaţă i se înfigeau în tălpile


amorţite. Înainta greu, ca prin mâl. Din spate, bărbatul cu torţă se apropia râzând. Hohotele se
spărgeau de pământul străin şi i se întorceau în urechi bubuind. Flacăra îi atinsese spatele, iar pielea
şi părul îi ardeau sfârâind. Lipsită de orice ajutor din afară, se prăbuşi ţipând. Dincolo de strigătul ei,
din crăpăturile solului urca un scâncet de copil: „mama... mama...”

Laura se trezi transpirată şi sări din pat. Avea visul de câteva zile. Parcă trupul păstrase
amintirea terifiantă a flăcării ce-l mistuise în trecut. Se visa ţipând, deşi în urma accidentului glasul îi
amuţise. Se trezea de fiecare dată speriată, cu senzaţia că, în afară de ea acolo, victimă a omului cu
torţa e fiul ei, cel mai mic, cel fără nume şi fără piele. Cel botezat de Răsăriteni Cel-ce-simte. De data
aceasta fusese altfel. Îl auzise strigând-o.

Îndepărtă şuviţele lipite de frunte şi puse mâna pe braţul lui Andi. Bărbatul se întoarse spre ea,
strângându-i degetele.

Andi, trebuie să mergem la Seră... Dar e prea devreme, ce să facem acolo?... Se întâmplă ceva,
nu ştiu ce. Am avut iar visul ăla; de data asta m-a strigat, m-a strigat „mama”... Laura, încearcă să te
linişteşti... Nu pot, e altfel, cu totul şi cu totul altfel...

Doar mama putea să comunice în vreun fel cu fiul captiv în cuva din Seră. Andi era vocea ce
transmitea şi, uneori, mintea ce interpreta viziunile copilului.

Mă duc singură... Ştii că nu te pot lăsa, vin cu tine... Acum, Andi, vino acum... Bine, să mergem,
uită-te la băieţi.

Laura deschise uşa celuilalt dormitor. Luca şi Vlad dormeau liniştiţi. Puteau merge la fiul lor.

***

Bătrânul Astrolog asculta gânditor glasul tremurat al medicului. Îşi stăpânea furia, menţinând
camera într-o ceaţă alb-lăptoasă, deloc încurajatoare pentru invitat, însă mult mai sigură decât furia
vineţie de care acesta se temuse.

– Părinte, am fost luaţi pe nepregătite. Furtuna solară s-a declanşat pe neaşteptate...

– Comandante, „pe neaşteptate” nu înseamnă nimic pentru noi. Răsăritenii prezic şi calculează

page 42 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

de milenii. Ştiu unde va fi o stea peste 100 de ani şi ce temperatură va avea la suprafaţă. Iar tu îmi
spui că una din misiunile noastre de salvare a fost pusă în pericol de ceva „neaşteptat”? Ieşi afară!
Ba nu, stai! Spune-mi de copiii mei!

Ocupanţii Serei erau copiii lui, cei cărora se zbătuse să le creeze auspiciile favorabile naşterii,
apoi dezvoltării. Nu pierduse decât unul din ei, cu sute de ani în urmă. Îşi amintea încă numele lui,
planeta de unde venise şi care, între timp, explodase.

– Sunt bine... Nu sunt nevătămaţi, dar...

Raze fine albastru-purpurii se strecurau de sub mantia Astrologului.

– Defineşte bine. Prognostic !

– Sunt în viaţă... Medicul ştie mai multe...

– Nu medicul i-a dus acolo! Spune-mi tu sau te dezintegrez!

Corpul subţire fusese aruncat de mânia violetă a bătrânului în direcţia uşii. Orificiul ovoidal prin
care comandantul respira şi comunica se deschise şi închise de câteva ori. Aerul era irespirabil chiar
şi pentru el, particule vineţii de furie îl înecau; ochii alungiţi, fără pleoape, lăcrimau încontinuu. N-
avea timp să simtă umilinţă. Chiar şi comandantul flotei Răsăritenilor putea fi dezintegrat de
bătrânul învăţat.

– Toţi medicii sunt acolo. Au dus insectele. Vor supravieţui.

– Dă-mi număr de victime şi durată de recuperare.

–Toţi au câteva arsuri de când pereţii navetei s-au încins. Se repară în câteva zile.
Pământeanul...

– Ce-i cu el? Spune odată!

Cuvintele îl loviseră în pieptul sfrijit, iar comandantul leşină, nu înainte de a şopti:

– Pământeanul... Câteva săptămâni...

Bătrânul deschise uşa şi împinse cu piciorul corpul inert pe hol. Cineva avea să-l ridice de
acolo. Din ochii milenari se scurgeau lacrimi fierbinţi. Pe Pământ, un alt Diavol îşi scosese coarnele.

***

Inspectorul Dancu luă hârtia adusă personal de şeful lui. Inspector-şef Grigorescu se lăsă să
cadă în scaun şi îşi împreună palmele sub ceafă. Fusese trezit de telefonul de la dispecerat. Se
îmbrăcase pe fugă şi declanşase procedura de alarmare. Era la sediul IML când duba adusese mâna
găsită în parc de paznicul de noapte. Trimisese de acolo un echipaj care să încadreze zona şi care să
ridice probe. Aşteptase şi adusese chiar el la sediu raportul preliminar al legistului.

– Ptiu, drace ! O mână… Unde-o fi restul ?

Grigorescu căscă şi răspunse oftând:

page 43 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Îţi dai seama că până nu găsim restul, nu identificăm victima, nu plecăm pe urmele nimănui…
o să cam stăm p-aici…

– Stăm, şefu’, fi-i-ar mămicuţa lui să-i fie...

– Sau a ei !

– Poftim?

– Sau a ei ! Ai uitat cazul din P? Măcelarul a fost femeie şi e printre noi. Cică şi-ar fi ispăşit
pedeapsa.

– Da, aveţi dreptate… Zice că mâna pare să aparţină unei femei, decedată de cel mult 12 ore,
vârsta aproximativă 35-40 de ani. Retezată cu un obiect tăios, cu lamă mare, gen satâr... Sper să fi
fost moartă demult când... Ştiţi ce mă intrigă, şefu’? Litera aia scrijelită pe antebraţ. Pare a fi o
semnătură.

– Mda, sau poate fi o parte dintr-un mesaj. De-aia zic că o să ne cazăm p-aici. Ia zi, merge o
cafea de-aia tare, cum numai Stamate face?

– Merge, şefu’ !

Dancu răsucea între degete fotografia făcută de medicul legist. Pe braţul aşezat pe masa albă
cineva scrijelise destul de adânc litera „V”. Dancu întorcea fotografia, gândindu-se câte posibilităţi
erau: să fie V, să fie un A neterminat, să fie o iniţială sau o parte de mesaj, să fie un simbol sau parte
dintr-unul...

– Şefu’, dacă e un simbol?

– Poate să fie ! Am trimis câteva echipe să cerceteze discret restul parcului. Am suplimentat
patrulele din celelalte parcuri, să vedem dacă mai dăm de ceva. Nu pot s-o iau nici prea tare... Habar
n-am c-o să fie tot acolo... Am instruit toţi oamenii să acorde mai multă atenţie celor cu bagaje
aparent suspecte.

– Apropo, când primim raportul detaliat?

– Mi-au promis că am tot ce-mi trebuie înainte de prânz. Ştii că legiştii se ţin de cuvânt. Mai
rămâne ADN-ul. P-ăla şi să vrei şi n-ai cum să-l ai mai devreme de zece zile.

– Zece zile !

***

Laura coborâse în fugă ultimele trepte. Ignoră becul roşu de deasupra uşii şi tastă codul pe
panoul de comandă. Displayul afişa: „Access denied”. Îl tastă iar şi iar şi iar... Răspunsul era acelaşi.

Ce se întâmplă, Laura?... Nu ştiu ! Pot jura că ăsta-i codul şi totuşi becul de deasupra e roşu,
accesul e interzis... Poate e prea devreme, eu zic să ne întoarcem la ora obişnuită... Nu, nu e asta,
ştiu sigur că nu e asta...

Începu să bată cu pumnii în uşa ermetic închisă, groasă de câteva zeci de centimetri. Striga,

page 44 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

neştiind dacă o aude sau înţelege cineva. Avea în urechi un bâzâit metalic şi un foşnet neregulat, de
roi. Păreau să vină din interior, deşi era greu de crezut. La fel de bine puteau fi doar în mintea ei,
amintire uitată sau vis îndepărtat. Îşi lăsă mâinile cu încheieturi umflate pe lângă corp, se sprijini cu
spatele de uşă şi se lăsă să alunece.

Andi, tu auzi ceva?... Nu, nimic... Ceva aşa, ca nişte insecte? Un foşnet... Nu, Laura, ţi-am spus;
hai să mergem în camere, revenim mai târziu...

Poate că insectele nu erau acolo; poate că nu le auzea, erau doar o iluzie, dar cu siguranţă le
simţise cândva. De data asta veniseră pentru fiul ei. Îşi şterse faţa şi se ridică.

Să mergem, Andi...

Următorul gând: „O să fie bine” îl păstră doar pentru ea.

***

Pe ecranul din Camera Curcubeului, Astrologul privea mama ce abandonase lupta. Se gândea
la renunţarea ei: cât era înţelepciune, cât dragoste maternă şi cât legătura specială cu Cel-ce-simte.

Bătrânul urmărise toate înregistrările de pe navetă din timpul misiunii de salvare. Putea fi
primul lui eşec. Din fericire pierderile erau minime. Cel-se-simte avea să se vindece. Cuva specială
de transport avea dispozitive de reglare şi control a concentraţiei fluidului. Când au fost izbiţi de
suflul exploziei solare, s-a desprins de acestea. Căldura excesivă a dus fluidul până aproape de
punctul de fierbere, iar organele copilului îşi încetiniseră ritmul. Disperarea organismului se
transmisese celorlalţi ocupanţi ai Serei prezenţi pe navetă şi le indusese o stare de furie excesivă.
Aerobi, dependenţi doar de dispozitive minime de control, încercaseră să atace personalul, să
răstoarne cuva. Loveau cu disperare în pereţii navetei care se încinseseră, iar membrele şi aripile lor
fumegau când medicul le-a indus starea de veghe. Astrologul nu era de acord cu acea practică. Le
putea afecta capacităţile. În cazul de faţă o aprobase întru totul. Fusese calea de a lăsa personalul să
restabilească traiectoria şi să-i aducă înapoi în Seră.

***

– Ce zice-acolo?

– Păi zice aşa: femeie, vârsta 30-40 de ani, cel mai probabil din mediul urban. Nu prezintă
semne de luptă cu agresorul. Degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu prezintă zgârieturi fine făcute
de-a lungul unei perioade mai îndelungate. Pare să le fi folosit sistematic, probabil datorită ocupaţiei.
Semnul de pe braţ e cel mai probabil un „V”, e scris dintr-o singură mişcare, începută din stânga-sus.
A fost făcut cu siguranţă după instalarea decesului.

Inspector-şef Grigorescu oftă:

– Slavă Domnului! Atât?

– Cam da... Manichiura îngrijită etc... clasa de mijloc... pot să pariez că era şi frumoasă.

page 45 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Grigorescu plusă:

– Eu pot să pariez că era blondă.

Stamate, care aducea al doilea rând de cafele, rămase cu ochii pe fotografia braţului drept din
mâna superiorului său.

– Serios? De ce credeţi asta?

Grigorescu îl ţintui pe deasupra ochelarilor:

– Ojă de-aia roz n-ar folosi decât o blondă, crede-mă! Deci, ce-avem până acum la
presupuneri? Blondă, frumoasă, aparent tânără... mamă?

Se lăsă tăcerea peste biroul încins de căldura amiezii. Cei trei bărbaţi plecaseră capetele pe
rând. Se temeau de momentul când victima avea să capete o identitate, să aparţină unei familii.
Când părţile anatomice urmau să alcătuiască un întreg denumit fiică, soţie, mamă.

Inspector-şef Grigorescu se ridică şi închise fereastra.

– Gata, eu pornesc aerul condiţionat, îmi bag picioarele în ea de economie!

Aerul se răci instantaneu cu câteva grade. Atmosfera se mai detensionase.

– Bine, atunci hai să ne gândim la meserii! Zgârieturi fine pe degete.... Ce să fie? Ceva gen...
mecanică fină? Asamblări de componente, ambalare?

Stamate se apropie de fotografia mărită cu buricele celor trei degete. Rămase privind în gol,
apoi şopti:

– Croitoreasă. Şi stângace. Ştiţi, la maşina de cusut, aţa se introduce în ac cu mâna stângă, de


la stânga la dreapta. Aşa face orice femeie. Unor stângace le vine greu totuşi să facă operaţiunea
asta. Mama o făcea trecând de partea cealaltă a maşinii de cusut. Cu mâna dreaptă. Aşa arătau
degetele ei, după multe încercări de a băga aţa în ac, de a prinde vârful acului. E drept că semnele i
se înmulţiseră spre pensie, când nici nu mai vedea prea bine şi... nu purta ochelari. Poate că nici
femeia asta nu mai vedea prea bine şi n-avea nici ea ochelari.

Grigorescu îndreptă mâna spre el:

– Dancule, cine zicea că Stamate n-are limbă? Sau că nu face decât cafele? Bravo, băiete, dacă
ai dreptate dau o bere! Ba nu, dau două dacă rămâi la varianta 40 de ani plus/minus 1.

Stamate zâmbi:

– Rămân, şefu’!

Inspector Dancu ridică receptorul telefonului aproape în clipa cînd îl auzise sunând.

– Alo! Bun, cobor imediat! Du-i la camera 7!

Lăsă receptorul în furcă.

– Au adus nişte aurolaci care zic c-ar fi văzut ceva aseară. Vreţi să veniţi?

Grigorescu refuză:

page 46 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Nu, du-te singur! Eu mă gândeam să alertez deja pe cei de la dispariţii. Să ne raporteze dacă
se potriveşte ceva. Doar aşa, de chichi, parcă aş adăuga blondă şi probabil croitoreasă. Că altfel... ce
să caute? Femeie de 40 de ani cu unghiile roz pal? Ce zici?

Dancu ridică din umeri:

– Măcar să găsim ceva la ei! Adăugaţi!

***

Laura a mers singură, zi de zi, la uşa Serei. Becul roşu era aprins ameninţător pe peretele
metalic. Întinsese de câteva ori degetele spre panoul de comandă, însă nu tastase niciodată codul.
Primise un mesaj prin care erau rugaţi să aştepte rezolvarea unor probleme tehnice.

După o săptămână, lumina verde i-a aprins în suflet speranţa şi femeia a apăsat înfrigurată
tastele reci. Uşa s-a deschis şi a fost întâmpinată de medicul german. A condus-o la cuva Celui-ce-
simte. Aparatura conectată se diversificase. S-a aplecat temătoare şi a privit corpul fiului. Fluidul era
galben-verzui, nu transparent cum se obişnuise. A privit întrebătoare medicul. Acesta i-a răspuns:

S-a aplecat în genunchi şi a sprijinit palmele de pereţii cuvei. Pleoapele transparente străbătute
de vinişoare albăstrui acopereau irisurile negre. Nu ştia dacă o poate privi, dacă doarme sau e treaz.
Inima zvâcnea ritmic, iar plămânii se dilatau şi contractau. Era în viaţă. Asta era tot ce conta.

Se ridică şi dădu să plece. Un gând străin o opri şi o întoarse din drum.

Mama...

Recunoştea modul în care comunicase cu fiul ei. Cuvinte străine şi reci, uneori greoaie. Nu
folosiseră nume, deşi ea stătuse uneori ore întregi încercând să-i explice cine era ea, cine era el,
cum erau fraţii lui, ce însemna să fii altfel... nu avea garanţia că el înţelesese. Răspunse timid:
Puiule...

Mama, mama, ma-ma, ma-ma...

Primi apoi un mesaj ca cele din trecut pe care se strădui să-l reţină întocmai şi să-l transmită lui
Andi.

***

– Domnule inspector-şef, avem un mail de la Andi!

– Un mail?

– Da. Cică are probleme cu semnalul video!

– Bine, tipăreşte-mi-l, dă-i un forward lui Dancu şi cheamă-l aici peste vreun sfert de oră.

page 47 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Stamate făcu întocmai, întrebându-se unde era, de fapt, Andi. Contractul lui de colaborare se
derula, iar psihologul trimitea rapoarte scrise sau participa la teleconferinţele iniţiate de şeful lui. La
început, specialistul IT încercase să stabilească locul de unde se loga Andi, însă semnalul părea re-
direcţionat printr-o mulţime de servere. Acesta abandonase căutarea, spunând că probabil softul are
o eroare şi va încerca să-i dea de cap. Nu mai încercase, îşi spusese că era plătit ca un funcţionar al
statului, nu ca un agent special.

Inspector Dancu deschise uşa după exact 15 minute. Se aşeză pe scaunul indicat de
Grigorescu.

– Dacă are legătură cu croitoreasa din parc... e tare!

– Păi cu ce altceva?! Uite şi tu ce scrie el aici: „Din păcate, nu pot accesa serverul pentru video-
chat. Transmit un mesaj primit de la... să spunem cineva care mă ajută. Care nu poate afecta
nicidecum confidenţialitatea contractului. Pentru că nu am mai putut comunica în ultimele săptămâni
şi nu vreau să scriu mai mult, transcriu mesajul aşa cum l-am primit. Sper să vă ajute:

MÂNA V DIN VERDE. FIRE. FOŞNESC. PICIOR T PLUTEŞTE. DIAGONALĂ. PĂMÂNT UD. FRUNZE
ROŞII, ROŞII, ROŞII. PICIOR SE ÎNEACĂ.”

Textul mailului se termina brusc. Ambii bărbaţi citiseră de câteva ori mesajul. Pe de o parte,
lăudau iniţiativa lui Andi de a nu da prea multe amănunte. Pe de altă parte, deşi convinşi că avea
legătură cu mâna găsită în parc, nu prea ştiau cum să interpreteze.

– Ce zici? Mâna V. E clar că-i cazul nostru. Hai să plecăm de la ce avem, ca să descoperim
restul. Ce-i cu firele şi foşneala?

Dancu privea în gol pe fereastra larg deschisă. Traficul era aglomerat, se auzeau frâne şi
motoare ambalate, claxoane şi chiote de copii din parcul alăturat, însă el se izolase de toate. Rosti,
într-un târziu:

– V nu vine de la verde. E mâna din ceva verde, din ceva subţire care foşneşte. Mâna V din
iarbă. Apoi ne spune unde e un picior, cred. De ce T? Habar n-am. Nici ce-i cu diagonala. Cum adică,
pluteşte pe diagonala? Aia cu pământul ud trebuie să fie o zonă noroioasă. Foarte umedă, un sol
unde piciorul se poate afunda ca într-o mlaştină. Frunze roşii? Sper că nu trebuie să aşteptăm
toamna. Deci ori sunt foarte roşii, ori foarte multe.

Agent Stamate se apropie şi îşi drese glasul:

– Dacă îmi permiteţi... Mă gândesc la ceva.

Ambii inspectori îl încurajară:

– Spune!

– Nu pluteşte pe diagonală, e piciorul dispus în diagonală faţă de mâna V. Adică mâna dreaptă,
piciorul stâng. Probabil are scrijelit un „T”.

– Aşa, hai! Zi, că sună bine! Vedem noi ce iese!

– Păi... nu mai ştiu! Nu-mi vine nimic! Decât că... poate frunzele nu-s roşii că-s ruginite, ci asta
e culoarea lor. Ştiţi că sunt nişte arbuşti prin parcuri cu frunze roşii? Aşa sunt ele. Poate de-aia a
repetat. Sau pentru că sunt foarte multe.

Inspector-şef Grigorescu se ridică şi îl bătu pe umăr:

page 48 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Bravo, Stamate! Dacă n-ai ce face ia intră tu şi caută pe net cum se numesc arbuştii ăia, prin
ce parcuri predomină... Hai, că o anchetă în paralel nu strică!

Îi făcu apoi cu ochiul inspectorului Dancu.

– Mie mi se pare că are logică. Măcar încercăm.

Dancu aprobă:

– Bineînţeles! Atâtea zile de bătut pasul pe loc... Mă mai gândeam la ceva: să rugăm şi colegii
din ţară să ne raporteze găsirea vreunui membru sau... cine ştie... Aurolacii ăia spuneau că au văzut
un om care a intrat cu un pachet şi a ieşit fără el. I-au acordat atenţie pentru că voiau să-l
tâlhărească, dar au fost întrerupţi de o patrulă de jandarmi. Unul din ei a zis că bărbatul era „cam
sărăntoc, da’ nu aşa, fără lovele, cam amărăştean de cartier”. Poate fi de la ţară. Tot ei au mai văzut
pe mâna bărbatului un desen albastru. Cel mai probabil, tatuaj, deşi aurolacii n-au zis asta, dar n-am
mai putut să scot nimic de la ei.

Inspector-şef Grigorescu se opri din plimbarea agitată prin birou.

– Ce-ai găsit, Stamate?

– Păi... nu prea, că au toţi nişte denumiri de-astea ciudate... Da’ ştiţi ce? Cică toţi preferă
zonele însorite sau puţin umbroase. De unde atunci, noroiul, pământul ud în care piciorul se îneacă?

– Mda, ai şi tu dreptate! Poate că noroiul ăla e accidental acolo, înţelegi? Poate în urma unei
ploi.

Dancu replică sec:

– Aici n-a mai plouat de-o lună! Şi mesajele lui Andi nu se referă neapărat la momentul ăsta.
Poate o să plouă peste o săptămână şi o să se facă noroiul ăla de care zicea... Ce facem, căutăm prin
toate parcurile pe unde s-ar putea forma noroi dacă ar ploua torenţial?

Grigorescu adăugă sec:

– Păi să reziliem contractul cu Andi, dacă tot nu ne-ajută cu nimic!

– N-am zis asta, şefu’, numai că... e nasol să nu ştim de unde s-o apucăm...

Stamate ţâşni din scaun:

– Şefu’, dacă-mi daţi voie... Aţi zis că noroiul poate fi accidental acolo. Accidental poate fi
chiar... accidental, adică o avarie la vreo conductă, la un hidrant. Ce ziceţi?

Inspectorii se priviră zâmbind.

– Eu zic ca domnul inspector Dancu să-şi pună oamenii să sune pe la regia de apă, să vadă
unde au sau au avut în ultimele săptămâni avarii, în zone care ar corespunde descrierii: parcuri, zone
de joacă, ceva... Hai, decât să stăm degeaba...

Îi strânse apoi mâna agentului Stamate:

– Dacă se verifică şi asta... mai ai o bere!

page 49 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

***

Luca se uita bosumflat în caserolă. Ceruse la replicator îngheţată de ciocolată. Primise o cremă
maronie plină de ace de gheaţă. Doar rece. Şi aproape dulce. Abandonă linguriţa înăuntru şi reluă
discuţia începută tot de el mai devreme:

– Chiar nu vă îngrijorează? Copilul ăsta petrece ore întregi vorbind singur printre jucării, are tot
felul de prieteni imaginari şi voi... Nu ştiu, parcă îl încurajaţi...

Vlad strigă de la măsuţa unde picta un soare imens pe un cer întunecat:

– Dar nu vorbesc singur, ci cu Simi, da? El nu e imaginar, e fratele meu. Şi al tău, dacă ai vrea.
Dar tu eşti... morocănos!

Încheie replica folosind cel mai nou cuvânt care îl fascina. Repeta genul acela de cuvinte până
când plictisea pe toată lumea.

Luca insistă:

– Vedeţi? Insistă! Cică Simi. Cine e Simi? Şi îi mai e şi frate...

Laura încercă să aplaneze conflictul şi îşi apăsă palma pe mâna lui Andi. Acesta rosti greoi:

– O să vorbim cu el, îţi promitem. Ştii că aşa îi spune el Celui-ce-simte. Şi apoi... cum să-ţi
spun... familia noastră nu e chiar una tipică, nu-i aşa? Eu nu văd, dar simt o grămadă de lucruri.
Mama nu poate vorbi, dar mă ajută să văd şi să transmit gândurile Celui-ce-simte. Fratele vostru mai
mic s-a născut cu o problemă gravă dar şi cu un mare dar. Gazdele noastre ne ajută, îl menţin în
viaţă şi încearcă să găsească soluţii. Şi aşa cum e el, e fratele tău, chiar dacă nu accepţi...

Luca se înroşi şi părăsi camera de zi. Vlad strigă în urma lui:

– Da, e fratele tău! Şi a fost până la Soare! Atât de aproape încât s-a fript! Şi s-a întors la noi! Şi
noi stăm pe o Poartă care se învârte. Putem pleca oriunde. Şi Simi mă va lua odata cu el, cu prietenii
lui înaripaţi. Sau ăia cu patru braţe musculoase!

Degetele Laurei se înfipseseră în pielea soţului.

Laura, copiii au fost în Seră?... Nu, niciodată, medicul a spus că e nevoie de timp... Şi atunci, de
unde ştie de ceilalţi din Seră, de Soare... Nu ştiu, poate că ei doi chiar comunică, adu-ţi aminte cum
plângea că fratele lui e dezbrăcat... Crezi că se referea la pielea celui mic?... La ce altceva?

***

– Deci, ce avem până acum?

– Avem o mână dreaptă cu V, un picior cu T şi o descriere sumară de la aurolaci.

page 50 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Mda, ştii ce mă întreb eu, Dancule? Literele alea or fi numele lui sau vreun pseudonim pe care
şi-l atribuie... O fi un mesaj pentru amărâta aia, pentru noi, care găsim trupul... Contează ordinea în
care le găsim sau nu...

– Domnu’ inspector-şef, cam ce să facem cu un V şi un T? Nu cred că ordinea contează, că nu


ne-a dat indicii. Nici nu cred, din descrierea aia, să aibă atâta minte încât să se joace cu noi. Înclin să
cred că desenul ăla albastru e un tatuaj din puşcărie. Aş căuta bărbaţi eliberaţi din penitenciar în
ultimul an, să zicem, cu tatuaj pe mâna stângă.

– Ce fel de tatuaj, Dancule? Că ameţiţii ăia au zis doar desen, atât...

– Ca să nu stăm degeaba, îi luăm pe toţi, mai alegem din ei după aceea...

Agent Stamate intră în biroul şefului de la Investigaţii gâfâind.

– Şefu’, încă un mesaj! L-am printat şi vi l-am adus!

– Dă-l incoace!

Inspector-sef Grigorescu începu să citească numai cuvintele referitoare la caz:

„PUNCT, PUNCTE, PUNCTE ALBASTRE SE ROTESC. DEGETE ALBE PE BARĂ RECE. FURIE. URĂ.
FEMEIE. FEMEIE. FEMEIE. URĂ. STAI. STAI. TAI. TAI. TAI. TAI. TAI”

Ridică privirea de pe foaia abia scoasă din imprimantă.

– Dancule, să-nnebunesc, dacă pe măsură ce citeam, n-am înţeles exact ce ne spune băiatu’
ăsta! Să văd dacă-mi dai dreptate!

– Spuneţi, şefu’!

– De data asta e despre criminal! Cum mama mă-sii s-a potrivit că noi vorbeam de tatuaj! Eu
zic, mai mult ca sigur, că e proaspăt eliberat din penitenciar. Fii atent: are un tatuaj cu un zar, sau
mai multe. Astea sunt punctele albastre care se rotesc. Degetele albe sunt ale lui, strânge o bară sau
gratii. Asta înseamna maximă siguranţă. E furios că a ajuns acolo. Când e liber, e disperat să aibă o
femeie. Prin locurile lui toate il ştiu, are nevoie de o străină. O fi agăţat-o pe amărâta asta, i-a zis să
stea, ea n-a stat şi... a tăiat. Zi, este?

– Sună bine, mai mult, aş zice că finalul dă şi numărul exact de lovituri: cinci. Patru membre şi
capul.

Inspector-şef Grigorescu sări din scaun, mototoli hârtia şi o aruncă furios spre perete.

– Sunt zile când mi-aş fi dorit să mă fac şofer de taxi! Sau vânzător de ziare! Să fiu al naibii! Ce
monstru e ăasta?

Ceilalţi îl urmăreau tăcuţi. Se linişti, ridică hârtia de jos şi o despături.

– Dancule, eu zic să facem o listă cu eliberaţi din penitenciar cu tatuaje pe mâna stângă.
Punem pe lista de priorităţi cei de la maximă securitate şi tatuaje cu zaruri. Legistul mi-a spus că pe
picior a găsit o pată de sânge uscat, cu un fir de păr ce nu pare să aparţină victimei: e gros, scurt şi
negru. ADN-ul, normal, îl avem după zece zile. Şi pentru sânge şi pentru păr. Da’ nu-i nimic, până
atunci lucrăm şi la listă şi poate mergem la punct fix. Ce zici?

– Facem, şefu’!

page 51 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

***

Andi se apropie, pe bâjbâite, de măsuţa unde Vlad desena al patrulea Soare: la fel de mare, la
fel de roşu, pe un cer întunecat. Se aşeză pe jos, lângă scăunelul lui şi îl întrebă:

– Acum ce desenezi, Vlad?

– Fac Soarele. Câteodată e aşa de supărat încât... pocneşte!

– Pocneşte?

– Da, se umflă şi... scuipă foc.

– Aşa, ca balaurii din poveşti?

– Mai rău!

Băiatul lăsă pensula din mână şi se aşeză mai bine în scaun, apoi şopti:

– Pot să-ţi spun un secret?

Andi încuviinţă din cap şi şopti complice:

– Cu siguranţă! Unde e mami?

– A mers după Luca.

– OK, atunci... să auzim!

– Ştii, câteodată fratele meu vine să mă vadă. Mi-a spus că vine doar pentru mine. Şi a mai
adus nişte prieteni. Ca cei din desene animate.

– Aşa, şi?

– Mă crezi?

Andi şopti încurajator:

– Te cred, bărbate! Nu suntem noi prieteni?

Vlad zâmbi.

– Suntem! Deci, fii atent: Simi e tare bolnav, dar Parintele Răsă... sau... nu ştiu cum le zice...

– Răsăritenilor!

– Aşa! Deci, el l-a lăsat să plece altfel, nu ştiu cum să-ţi spun. Să se furişeze şi să-mi ţină de
urât. Ştiu că e el, deşi nu l-am văzut niciodată. Iar el spune că poate nici n-am să-l văd. Aşa cum e,
de adevăratelea.

Vlad se intristă şi era cât pe ce să izbucnească în lacrimi.

page 52 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Vlăduţ, Cel-ce-simte e fratele tău, te iubeşte aşa cum te iubim noi şi aşa cum te iubeşte Luca.
Uneori nu trebuie să vedem oamenii pe care-i iubim. Între noi e o legătură atât de strânsă încât n-
avem nevoie să ne vedem sau să ne atingem. Uite, ţi-o mai aminteşti pe bunica?

– Sigur! Mergeam în parc şi îmi făcea dulceaţă de-aia bună cu bobiţe! Da, dar pe bunica o
vedeam la calculator, după ce am venit aici...

– O vedeai, dar acum, până când se va rezolva problema cu... legătura noastră, cu calculatorul,
n-o mai poţi vedea. Asta înseamnă că n-o mai iubeşti, sau că nu te mai iubeşte?

– Aaaa... nu!

– Vezi? Asa e şi cu Cel-ce-simte. Până când se repară... alte legături, o ai pe cea de suflet.

– Da! Şi să-ţi spun! El mi-a zis că e aşa... ca un erou din desene animate. Are puteri. Dar şi
prietenii lui au. Numai că ei nu sunt chiar atât de bolnavi. I-a adus pe rând. Unul cu aripi. Mi-a plăcut
cel mai mult, m-a lăsat să-i ating aripile, mi-a povestit de casa lui. E tare departe. Poporul lui e
împărţit în tabere care se luptă mereu. Bătrânul acela vrea să facă pace între tabere şi să-i salveze
planeta. Ţi-am zis că e pe altă planetă?

– Nu, nu mi-ai spus!

– Nu mă crezi, nu-i aşa?

– Ba da, numai că... sunt surprins. Tu nu eşti surprins când Luca îţi citeşte poveşti noi? Nu pui
întrebări, nu te miri?

– Ba da... Şi, fii atent: prietenii albaştri ai lui Simi nu-mi plac deloc. Nu vorbesc, se uită aşa, de
la unul la altul şi gândesc. Cam aşa, cum faci tu cu mama. Cei doi care stau cu Simi sunt lipiţi între ei
şi câteodată par aşa... un singur corp cu două capete, patru mâini, patru picioare. Poporul lor nu mai
are de mult ce să mănânce. Vor să plece pe alte planete şi construiesc nave mari şi puternice. Vor să
ia locul altora, să le fure casele. Sunt foarte deştepţi. Bătrânul l-a trimis pe Simi cu toţi prietenii lui pe
planeta albaştrilor. Să vorbească sau... să gândească spre conducătorii lor. Să-i ţină acasă şi să le
dezvăluie comorile din peşteri. Ar fi salvaţi, înţelegi?

– Da, normal...

Andi nu ştia cât să creadă din povestirea băieţelului, dar nu-şi dorea nicicum să se oprească.

– Da, Vlad, mai spune...

– Păi... Când se întorceau de acolo, Soarele a pocnit. Şi nava în care erau Simi şi prietenii lui s-
a... adică... n-a mai mers pe drumul bun. Şi s-a încălzit.

– S-a abătut de la traiectorie?

– Da, da! Aşa a zis Simi! A venit doar aşa, ca o umbră şi mi-a spus că e foarte bolnav şi n-o să
mai vină un timp, că medicul are grijă de el şi de ceilalţi. Că medicul are niste musculiţe
vindecătoare care zboară în jurul pătuţului lui cu apă şi îl fac bine. Da’ de ce are Simi pat cu apă?

– Cel-ce-simte nu poate trăi aşa, ca noi. Nu are piele, adică are, dar e atât de subţire încât n-ar
putea supravieţui. Şi gazdele noastre, oamenii de aici, au găsit o modalitate de a-l ţine in viaţă.

– Nu sunt oameni!

page 53 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Poftim?

– Cei care vin la noi, care au grijă de Simi... nu sunt oameni! Arată aşa doar pentru noi. Ei
seamănă mult cu omuleţii ăia albaştri, numai că sunt mai mari. Şi mai buni. Şi bătrânul ăla... e atât
de puternic! Dacă se supără, îi poate face să dispară! Se uită la ei şi... paf!

Laura intră în cameră, iar Vlad îşi întrerupse, ruşinat, povestirea.

– Şi gata! Asta a fost povestea din seara asta! Să mergem la culcare, că e târziu!

Cei doi adulţi izbucniră în râs când îşi auziră propriile cuvinte în gura puştiului.

După ce copiii au adormit, Laura şi Andi au mers pe platoul din vârful muntelui. Cu mâna Laurei
într-a lui, Andi putea vedea ploaia de stele. Se gândi ce dorinţă să-şi pună: una singură sau câte una
pentru fiecare stea...

Ce zicea Vlad?... Ei, secrete de bărbaţi... Nu ştiu ce să cred, nu vreau ca statul aici să le
dăuneze băieţilor; dacă vrei, pot rămâne eu cu cel mic şi pleci cu ei... Nu, Laura, odată ce-am ales să
fim împreună, aşa rămânem; nu ştiu ce să cred din poveştile lui; ştia că în Seră sunt şi altfel de fiinţe
care nu arată chiar ca noi; ştia că Cel-ce-simte stă într-un pat cu apă, aşa i-a spus el; nouă ni s-a
spus că au fost nişte probleme în Seră care au afectat starea de sănătate a ocupanţilor, însă Vlad
susţine că cei de-acolo sunt luaţi şi duşi prin alte părţi, să-şi unească forţele, sau cam aşa ceva; şi că
o explozie solară a afectat naveta cu care plecaseră; cum îţi explici toate defecţiunile tehnice,
inclusiv cele de comunicare cu exteriorul? Şi a mai zis ceva de nişte musculiţe vindecătoare, care
zboară în jurul patului şi îl fac bine...

Laura îşi desprinse mâna şi se îndepărtă. Poate că zbârnâitul de aripi metalice din urechi nu
fusese chiar vis. Poate că acelaşi fel de insecte o vindecaseră şi pe ea.

Laura... Da... Ce s-a întâmplat?... Nimic, doar că - nu ştiu, s-ar putea să fie adevărat; unde
suntem, Andi, de ce suntem aici, cine sunt oamenii ăştia... Dacă ţi-o mai spun şi pe asta, o să fugi şi
o să mă laşi singur în creierii munţilor... Nu, promit, spune... Vlad zice că nu sunt oameni...

Femeia dădu din cap gânditoare. Mda, poate că nu sunt.

În Camera Curcubeului, bătrânul Astrolog îşi trecea mâinile prin barbă, privind pe ecran la Cel-
ce- vorbeşte şi Cea-ce-vede. Se întreba cum rămăseseră amintirile în mintea femeii, cât mai avea
bărbatul până să intuiască locul şi scopul pentru care erau acolo, cât succes avea să aibă
operaţiunea de înlocuire a memoriei la plecarea lor. Dacă nu era mai uşor să scape de ei atunci când
n-ar mai fi fost utili...

Aerul din cameră căpăta nuanţe albăstrui, iar bătrânul îşi notă în cartea cu coperţi groase de
piele că studiul asupra oamenilor trebuia aprofundat. Îl surprindeau, uneori, chiar şi pe el.

***

Inspector Dancu îşi freca ochii înroşiţi de nesomn. Era de 24 de ore la birou şi simţea că nu
poate încă pleca. Ştia că lista pe care o aştepta nu putea sosi decât în jurul prânzului, dar îşi spusese
că n-avea niciun rost să meargă acasă şi să încerce să doarmă. Gândurile l-ar fi iritat şi i-ar fi sporit
starea de nelinişte. Raportul legistului confirmase că sângele de pe piciorul femeii era al acesteia,
însă nu şi firul de păr. Se agăţase disperat de posibilitatea ca părul să aparţină agresorului. Răsfoi

page 54 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

dosarul cazului. Era al doilea exemplar complet, după cel al şefului sau, inspector-şef Grigorescu.
Dacă Andi ar fi fost acolo, cu ei, ar fi avut şi el un exemplar. Dar nimeni nu ştia unde era Andi, iar
acesta insistase ca, din cauza problemelor tehnice pe care le avea, să nu-i trimită date despre caz.
Părea că se teme. Mailurile de la Andi veneau însă cu regularitate. Ultimul, pe care Dancu îl citise de
zeci de ori, era cel mai ciudat.

„ANA ARE MERE. ANA ARE MERE. AZI PE DEAL. MÂINE SUB DEAL. ANA ARE MERE. OCHI ÎN APA
ADÂNCĂ. APĂ NEAGRĂ. RECE. ANA ARE MERE.”

Inspector-şef Grigorescu dădu uşa de perete şi îi făcu semn subalternului său să nu se ridice.

– Ce faci, Dancule, iar n-ai plecat acasă?

– N-am plecat, că sunt singur, nevastă-mea e cu ăia mici la ţară... Nu m-ar fi luat somnul, poate
aş fi băut ceva şi veneam aici cu ochii cât cepele şi cu dureri de cap... M-am uitat prin dosar, aştept
lista cu puşcăriaşii tatuaţi... Mă tot gândesc ce înseamnă mesajul. Nici prin cap nu-mi trece.

– Lasă, mă, că ne lămurim noi. Să avem mai întâi lista...

Un agent de la Investigaţii ciocăni discret şi intră.

– Bună dimineaţa! Permiteţi să raportez! S-a mai găsit o mână. Stângă. Au prins-o nişte pescari
pe lac acum, de dimineaţă.

Cei doi inspectori săriră în picioare. Dancu dădu ordinele pentru investigaţii la faţa locului şi se
întoarse spre Grigorescu.

– Asta să fie apa? Apa din mesaj...

– Ntz... Nu prea cred. Adâncă, poate, dar neagră şi rece... Nu ştiu, să vedem... Şi ce-i cu
merele? Cu dealul?

Alergă după agentul care părăsea secţia şi îl strigă:

– Are vreun semn? Vreo literă, un semn, orice?

– Are, domnu’ inspector-şef: un „F”.

– Asta e! E croitoreasa! Şi ăia de la dispariţii ce mama naibii fac de nu ne zic nimic?

***

Imaginea de pe ecran era alb-negru, dar toţi participanţii la videoconferinţă erau multumiţi că
se restabiliseră legăturile. Ajutat de Laura, Andi îşi putea vedea superiorii, iar ei i se puteau adresa
ca pe vremuri. Sunetul avea oarecare întârziere, însa fiecare făcea o pauză după propoziţii să se
asigure că fusese auzit.

– Unde eşti, măi Andi? Am crezut că renunţi la colaborarea cu noi...

– Nu renunţ, şefu’, am avut nişte probleme tehnice aici şi... ei, în fine, se pare că s-au
rezolvat... E loc şi de mai bine, dar... Cred că şi eu personal am avut nişte probleme. Nu prea mai...

page 55 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

simţeam, vă trimiteam nişte mailuri numai pentru că cineva m-a rugat să transmit mesajele alea,
dar... habar n-aveam dacă ajung, dacă vă ajută la ceva...

– Oho... şi-ncă cum! Ne-au ajutat, măi baiete!

Inspector-şef Grigorescu îi expuse cazul femeii mutilate, iar Andi ceru să-i transmită prin fax
pozele membrelor găsite. Le primi în câteva minute şi, ajutat de Laura, le văzu. Ar fi vrut să plângă,
însă în urma accidentului îi fuseseră extirpate, odată cu ochii răniţi, şi glandele lacrimale. În zona
aceea cu cusaturi în piele simţea însă usturimea plânsului de neputinţă.

– A mai făcut-o, dar atunci a fost o încăierare; el a fost cel mai violent; a fost închis. Mult, peste
15 ani. S-a înrăit pe dinăuntru, s-a otrăvit. Conduce o maşină prăfuită pe un drum de ţară. A vrut o
femeie, dar nimeni din satul lui nu s-ar fi încurcat cu el. A mai ieşit spre oraşele mari, să agaţe nişte
curve, dar nu i-au plăcut. Voia o femeie frumoasă, cuminte.

Mâna Laurei se răci şi îi părăsi pumnul.

– Mă scuzaţi, şefu’...

Prefăcându-se că nu văd chipul de piatră al femeii, îl încurajară:

– E, nu-i nimic... zi mai departe!

– Nu ştiu, nu mai văd...

– Bine, când poţi tu dă-ne un apel şi stăm de vorbă. Cum sunteţi?

– Suntem bine, mulţumim...

– Bine, hai, păstrează secretul... Mai zi de mesaj. De ultimul... Ce-i cu apa? Are legătură cu
mâna stângă? Ce-i cu literele-alea? E un nume? Un cuvânt? Un mesaj? Şi dacă e, pentru cine?

Andi se relaxă şi aproape zâmbi:

– Cu apa nu ştiu nici eu, deocamdată, ce e. Iar literele au un mesaj. Care e cam... pentru noi
toţi, ăştia de dincoace de gratii...

***

– Astăzi, Vlad mi-a spus o poveste cu o poartă care se deschide spre orice colţ de cer. Cine i-a
spus lui una ca asta? A văzut ceva la televizor?

Laura îl privi uimită. Andi tresări când simţi teama din glas. Luca părea foarte îngrijorat de
fratele lui. Îl speriau poveştile celui mic, iar datoria lor era să găsească echilibrul între inteligenţa şi
pragmatismul băiatului mare şi istorisirile celui mic. Le-ar fi plăcut să ştie unde era graniţa între real
şi imaginar şi cât era de reală viaţa lor acolo.

– Nu, Luca, noi nu i-am spus nimic...

– Şi nu vă îngrijorează? Adică nu poate inventa aşa, la nesfârşit... Asta îl poate afecta, o să-şi
creadă propriile poveşti şi o să-şi creeze propria lume!

page 56 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Andi încercă să-l liniştească:

– Luca, tu eşti un băiat deştept. Uneori, lucrurile nu pot fi neapărat simţite sau verificate
ştiinţific. Dacă nici familia noastră nu-ţi demonstrează asta... nu ştiu ce argument să-ţi mai aduc...

Zâmbiră amândoi. Luca îşi aminti lunile când Laura fusese plecată la clinică, iar Andi avea grijă
de ei, împreună cu mamaie. Vlad erat atât de mic...

– Îţi promit că o să stăm mai mult de vorba cu el. Ok?

Luca luă pumnul lui Andi şi îşi lovi pieptul. Gestul din trecut îi apropie într-o îmbrăţişare.

***

– Domnule inspector, permiteţi să raportez!

– Spune!

– Aici e lista cu bărbaţi eliberaţi din penitenciar în ultimul an. Sunt 36. Lista scurtă, cu cei
tatuaţi, eliberaţi din penitenciare de maximă securitate are doar cinci nume. Din toate cinci, numai
doi au tatuaje cu zaruri.

– Perfect! Începem cu ei! Vedem de ce secţie de poliţie aparţin şi cerem dosarele lor!

– Permiteţi să raportez! Le-am cerut deja! Am promisiuni că, cel mai târziu mâine, le primim.
Ştiţi, un şef de post e în concediu şi... vine abia mâine.

– Nu-i nimic, e bine şi aşa... Avem poze?

– Avem, dar sunt cam de-acum un an...

– Bune, decât nimic...

Inspector Dancu răsuflă uşurat. Simţea că făcuse un pas important în anchetă.

– Şi de la dispariţii? Femei date dispărute în ultimele două luni, să zicem?

– Poftiţi lista. Sunt şapte, dar numai două cu vârsta de aproximativ 40 de ani: una are 38, alta –
42.

– Poze?

– Aici, ataşate la listă!

– Mulţumesc, ai făcut o treabă bună!

Agentul părăsi îmbujorat biroul şefului. Inspector Dancu plecă spre superiorul său cu cele două
liste. Avea de gând să încerce să-l contacteze pe Andi.

page 57 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

***

Se lăsase tăcerea. Andi şi Laura aşteptau transmiterea prin fax a fotografiilor, iar Grigorescu şi
Dancu aşteptau reacţia profilerului.

Andi aşeză pozele femeilor pe masă, încercând să nu le privească. Îşi trecu mai întâi degetele
pe deasupra lor şi se opri asupra uneia. O îndepărtă pe cealaltă şi şopti:

– Ea e! A trecut de 40 de ani, dar nu cu mult. Coase la maşină într-un atelier nu foarte mare.
Croitoreasă. Dar cam departe de casă. Are doi copii, din care unul merge anul ăsta la şcoală.

Dancu şi Grigorescu se priviră, iar propoziţia „Ana are mere” le dădu de înţeles că ultimul mail
era despre victimă.

– Se numeşte...

– Nu, Andi, e de ajuns...

Psihologul se concentră asupra suspecţilor. Alese din prima fotografia unui bărbat brunet, cu
sprâncene groase şi frunte îngustă, ridată.

– El e. A luat-o cu maşina, pe drumul de ţară pe care l-am văzut... autobuzul cu care femeia
venea acasă a făcut o pană. Ea n-a avut răbdare să-l aştepte. S-a urcat în maşina bărbatului. Au
mers în tăcere câţiva kilometri, apoi... Apoi...

– Andi, restul cred că îl ştim, ne-ai putea ajuta dacă ne-ai spune unde... unde s-a întâmplat
grozăvia.

– O clădire părăsită. Mizerabilă. A lovit-o cu pumnul în tâmplă şi a leşinat. A crezut că a murit şi


a vrut s-o îngroape sub nişte paie. Ea s-a trezit şi l-a rugat s-o lase să plece. A jurat că nu va spune
nimănui. El s-a înfuriat şi a dat-o cu capul de un maldăr de cărămizi. A murit pe loc. A vrut să se
răzbune pe corpul ei pentru toate lucrurile care lui i s-au părut nedrepte: anii de puşcărie, umilinţele
de-acolo, refuzul femeilor după eliberare, atitudinea oamenilor în uniformă... A decis s-o taie şi s-o
îngroape în diverse locuri pe drumul spre oraş, acolo unde erau cei pe care-i ura. Şi să le transmită
un mesaj. Mai întâi a dezbrăcat-o şi a scrijelit literele. A luat un topor din maşină şi... Atâta sânge l-a
speriat, a vomat necontrolat şi a leşinat. Când s-a trezit a împachetat fiecare... fiecare parte şi le-a
ascuns sub paie. Hainele le-a luat acasă şi le-a ars. Apoi a revenit, timp de câteva seri, a luat...
părţile şi... le-a îngropat. Câte una pe zi.

Grigorescu mormăi în barbă: „Azi pe deal, mâine sub deal...” Dacă îl localizau, găseau şi restul
trupului.

Andi se opri, epuizat. Revăzuse filmul unei morţi. Atât el, cât şi Laura, se gândiseră la femeia
abandonată în flăcări într-o noapte de iarnă. O luă în braţe şi îşi ceru iertare:

– Şefu’... nu mai văd nimic...

– Stai liniştit, e destul... îţi mulţumim. Sper să ne vizitezi cât de curând. Hai, mai vorbim... aveţi
grijă de voi!

***

page 58 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Şeful de post îşi drese glasul plin de importanţă şi se adresă bărbatului încadrat de doi poliţişti:

– Avem un mandat de reţinere pe numele tău. De la judeţ. Eşti suspect într-un caz de crimă şi
profanare de cadavre. Trebuie să dai probe biologice pentru comparaţie cu cele de la locul crimei şi
cele găsite pe vicimă.

Bărbatul îl privi mânios pe sub sprâncenele înfoiate şi scuipă. Mormăi:

– O curvă! Mă f... pă voi şi pă legile voastre!

Unul din poliţişti îi dădu un cot în coaste. Icni şi îşi înghiţi restul cuvintelor.

***

– E în arest. Aşteptăm avocatul din oficiu. Sper să ne spună unde e capul. E singura parte din
trupul femeii care n-a fost găsită, iar nenororocitu’ ăsta, la interogatoriul preliminar n-a zis nimic...
Repetă că femeia era o curvă şi că ne... mă rog, că ne face ceva...

Dancu zâmbi cu subînţeles. Grigorescu dădu din cap.

– Da, Dancule, ca în mesaj. E, nu-i nimic, sper să i-o tragă alţii lui! La răcoare!

– Care mesaj?

– Fii atent: am aranjat pozele ca şi cum aş fi reîntregit corpul. Citeşte şi tu: mâna dreaptă – V,
trunchi – A, mâna stângă – F, apoi, pe al doilea rând cum ar veni... picior drept – U, picior stâng – T.
Citeşte!

Agentul Stamate trăsese cu urechea şi se ridică de la biroul din colţ. Se apropie de cei doi.

– Şefu’... eu m-am gândit mai demult, de când le-am găsit pe toate, dar... mi-a fost ruşine să vă
spun...

– Ei, altădată să nu-ţi mai fie ruşine, că eşti şi tu pe lista lui. Şi... oricum, nu-ţi dau decât o bere:
are 42 de ani, nu 41, cum susţineai tu.

– De fapt, eu m-am mai gândit la ceva!

– Ia zi, poate mă faci de două beri, până la urmă...

– Ultimul mail era despre victimă. Cred că erau gândurile ei. Ultimul gând, la copilul care urma
să meargă la şcoală. Iar ochii din apă... poate capul e într-o fântână. Apa e adâncă, e neagră pentru
că e departe, cum te uiţi de sus... şi e rece, că aşa e apa de fântână...

Inspector-şef Grigorescu admise:

– E foarte posibil! Să sunăm la şeful de post să-i cerem o anchetă locală. Dancule, te ocupi tu
de asta!

page 59 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

***

În Camera Curcubeului aerul era rece şi proaspăt. Medicul fusese invitat să ia loc. Bătrânul
Astrolog se plimba cu mâinile la spate.

– Deci sunt toţi vindecaţi?

– Absolut toţi! Insectele mele sunt epuizate, dar ocupanţii Serei sunt în parametri normali.

– Asta e bine! Cât crezi că mai durează până când pământeanul nu va mai avea nevoie de cei
doi ca să transmită?

– Asta e greu de spus... Specia lor dezvoltă o legătură specială cu părinţii biologici. Numai în
timp...

Învăţatul oftă adânc şi spuse mulţumit:

– Deocamdată îi păstrăm aici. Vom vedea, la momentul potrivit, ce e de făcut. Mă cam


îngrijorează fratele mijlociu. Trebuie să studiezi natura relaţiei şi să testezi măsura în care amintirile
lui pot fi înlocuite la plecare. Nu ne permitem să riscăm şi să fim deconspiraţi. Dacă nu merge cum
ne aşteptăm...

_______________________________________________

page 60 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Adâncurile inimii
by Gabriela-Beatrice Moisescu

http://fanzin.clubsf.ro/adancurile-inimii/

Insula Kefalonia era cufundată într-o linişte de mormânt. De obicei predomina haosul
poveştilor, dar nimfele erau tăcute, presimţind răul ce se apropia. Nu se auzea niciun glas; vântul
nu bătea, iar apa mării nu se mişca sub nicio formă.

Luna domnea liniştită asupra pământului, spunând stelelor povestea nopţii, deşi ele o ştiau
atât de bine. Totul era straniu de nemişcat.

Câteva clipe mai târziu s-a produs şi inevitabilul dezastru. Marea se învolbură pe dată, apele
pure clocoteau de mania lui Poseidon. O bubuitură puternică sparse liniştea.

Cerul se înnoră, ascunzând luna. Atunci, apele se deschiseră şi din ele se înălţă falnic zeul.
Clocotea de mânie.

Cu o singură mişcare a tridentului său, Poseidon a ridicat valurile mării la înaltele ceruri.
Înaintând sprinten pe spuma mării, lovi insula Kefalonia fără pic de milă, zguduind-o.

Nu a durat mai mult de un moment să se creeze hărmălaia generală. Vântul puternic bătea
de nicăierea, nimicind totul în calea lui. Tunetele furioase şi lumina sclipitoare a fulgerelor începură
să împânzească cerul.

Începu să plouă cu stropi uriaşi.

Copacii de pe insulă se plecau în faţă şi în spate, suferind cumplit în bătaia furtunii cumplite.
Nimfele de pe insulă au început să alerge speriate în toate părţile, căutând să se salveze.

Şi-atunci, un val uriaş, mânat de tridentul lui Poseidon, lovi insula, acoperind-o pentru câteva
momente cu o spumă densă. Apele au pătruns furioase fiece colţişor de piatră, slăbind forţa insulei
care gemea sub greutatea talazurilor.

Atât nimfele, cât şi vietăţile din acel loc mirific pieriră. Insula a avut mult de suferit – la est
de munţii Agia Dynati şi Evmorfia s-a format o grotă.

Poseidon fură inima insulei din această grotă pe care o umplu cu apă. O dată cu ea, zeul luă
cu el viaţa de pe Kefalonia…

Deşi i-a luat mult să se refacă, insula redeveni paradisul de odinioară. Alte nimfe şi vietăţi
luară locul celor moarte. Poseidon era satisfăcut de furtul inimii insulei, aşa că lăsă destinul insulei
să-şi urmeze cursul.

Mii de ani au trecut până ce Poseidon atacă din nou.

Era o dimineaţă însorită şi plăcută când cerul se întunecă din nou. Şi nimfele, care-şi aduceau
aminte de tragedia din trecutul îndepărtat, se îngroziră.

Începu să plouă torenţial. Tuna şi fulgera cum nu se întâmplase niciodată. Zeul era foarte
furios. Se apropie călare pe armăsarul său puternic de insulă, galopând pe spuma mării

page 61 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

învolburate.

Nu a fost nevoie decât de o singură lovitură de trident pentru ca pământul să înceapă a se


cutremura, părând că se rupe. Poseidon se scufundă înapoi în apă, mulţumit.

Dar calvarul continuă pentru nimfele îngrozite. S-a născut un cutremur fioros, care a zguduit
bucata de pământ fără pic de milă, rupând bucăţi de uscat, creând peşteri adânci în interiorul
insulei. La apogeul său, zguduiala făcu tavanul grotei din inima insulei să se surpe.

Au căzut bucăţi imense de rocă în lacul nu foarte adânc ce se formase acolo. Apa uşor călduţă
se învolbură la rândul ei.

Vietăţile se luptară din răsputeri pentru a curăţa ceea ce mai rămăsese din inima insulei
Kefalonia.

Furtuna încetă puţin după, lăsând în urma ei doar tristeţea şi dezamăgirea.

Sirene şi tritoni au început să populeze lacul din inima insulei Kefalonia, pe care îl numiră
Melissani. Fiecare fiinţă ce pătrundea în această peşteră se îndrăgostea.

Mult timp, fiinţele de pe insulă au trăit cu frică de furia lui Poseidon.

Dar au trecut alte mii de ani, ştergând urmele trecutului şi spulberând furia zeului.

***

Calipso era cu prietenul ei, Arion, şi cu un alt amic, se plimbau pe malul unui lac adânc de pe
insulă. Soarele tocmai apunea, dispărând încet, lăsând loc domniei lunii pline în acea noapte.

Tânăra îşi înlătură cu grabă rochiţa vaporoasă pe care o purta, aruncând-o cât colo. Vru să
intre în apă, dar Arion o prinse de mână. O privea grav, pe faţa sa citindu-se doar îngrijorarea.

– Ce faci?

Calipso se uită la el distrată, cu ochi mari.

– Cum adică ce fac? Merg să fac o baie în lac... Nu simţi şi tu chemările apei calde? îl întrebă
ca şi cum să simţi apa cum te cheamă la ea era ceva întâlnit. Într-adevăr, lacul era ademenitor.
Doar că Arion şi amicul lor nu păreau prea încântaţi să intre în apele întunecate.

Băiatul îşi privi curios prietena, cu un zâmbet discret în colţul gurii la vederea costumului de
baie ce-i acoperea formele surprinzător de senzuale. Încercă să-şi ascundă căutătura pofticioasă
printr-o tuse mimată, apoi murmură:

– Nu te las să intri în apă, e mult prea adâncă.

Tonul pe care Arion rostea vorbele era foarte ferm. Calipso, în schimb, îl privi întâi pe el cu
dezamăgire, apoi se uită la lac.

Liniştea de pe întinderea neagră de apă fusese alungată de un murmur de valuri agitate.


Părea că undeva, în adâncuri, se afla un vârtej bolnăvicios. Părea că vine o furtună...

page 62 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Calipso se apropie de marginea lacului. În mod normal, la mal, apele erau doar până la
glezne; dar în situaţia de faţă balta părea că se formase într-un crater adânc. Fundul era departe de
a putea fi atins de o fiinţă umană...

O mână palidă, cu piele rece şi cleioasă o prinse pe Calipso de picior şi o trase în apele
învolburate, înainte ca Arion să poată face ceva.

– Locul tău... E printre noi... Omoară... Omoară...

Calipso simţi cum gura i se umple, apoi plămânii. Apa invada fără pic de milă trupul fetei.

***

Calipso se trezi din somn în miez de noapte. Arion se trezi şi el, speriat de tresărirea bruscă a
prietenei sale, al cărei cap stătuse până atunci pe pieptul său.

– Arion, o să moară cineva! strigă tânăra tremurând, cu ochii bulbucaţi de spaimă.

Atât tatăl, cât şi prietenul ei aveau să plece împreună cu un echipaj pe mare în două zile,
ceea ce pe Calipso o îngrozea. Dacă se împăca greu cu ideea că cei doi bărbaţi trebuiau să
pescuiască prin împrejurimi, ideea ca ei să plece departe, în larg, era de-a dreptul inacceptabilă.

Arion ştiu la ce se referă Calipso. Nu era prima dată când încerca să-l facă să se
răzgândească şi să nu mai plece.

Apele elene erau o adevărată pacoste pentru pescari, fie ei începători sau care lucrau de-o
viaţă pe mare. Imprevizibile şi puternice, puteau scufunda orice ambarcaţiune cât ai clipi.

– Iubito, nu o să moară nimeni, o asigură Arion cu toată bună-voinţa pe prietena lui. O privi
în ochi şi o sărută pe frunte, încercând să o liniştească.

Reuşi în scurt timp. Somnul o fură pe Calipso la fel de repede cum visul aparent prevestitor o
trezise.

***

– Cum se presupune că o să ajung dincolo, dacă eu nu ştiu să înot?! se enervă Calipso.

Se afla pe marginea unui lac foarte adânc. Trebuia să ajungă pe o insuliţă din mijlocul lacului,
unde era îngropat trupul mamei sale. Dar era imposibil fără o barcă.

Deşi locuia de când se ştia pe insula Kefalonia, ea niciodată nu încercase să înoate. Apa în
sinea ei o îngrozea de moarte...

Tânăra grecoaică se apropie încet de mal. Se aşeză în genunchi, privindu-şi reflexia în


oglinda de ape.

page 63 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Din adâncuri, fata văzu cum o copilă palidă se apropie tot mai mult. Se aplecă şi ea, uimită de
această stranie descoperire, până ce vârful nasului ei atinse luciul apei.

Mâna din adâncuri se întinse spre ea şi o prinse de părul lung, castaniu şi ondulat, trăgând-o
în lac. Începu să înoate în adânc mult prea repede, în timp ce plămânii lui Calipso se umpleau de
apă sărată.

***

Calipso se trezi plângând. Era a doua seară la rând când în visele sale apăreau ape adânci şi
învolburate.

– O să moară cineva... Doamne!

De această dată, Arion nu mai înnoptase la ea. Se afla singură în camera ei modestă,
cufundată în întuneric.

Îşi şterse lacrimile de pe faţa palidă, gândindu-se că e nevoie doar de o furtună cruntă pentru
ca viitorul ei soţ şi tatăl ei să nu plece pe mare. Şi ea nu era o persoană prea norocoasă, nu i se
îndeplineau dorinţele prea des.

„Ce-o vrea Dumnezeu...” se gândi oftând cu tristeţe, apoi se lăsă în mrejele somnului,
gândindu-se la fantoma aceea din adâncuri.

Oare era persoana ce avea să moară, care încerca să-i transmită un mesaj? Sau era doar o
biată copilă înecată în apele elene, care cerea ca trupul să-i fie scos la suprafaţă şi înmormântat
creştineşte...?

Prea multe întrebări fără răspuns concret.

***

În ziua următoare a plouat foarte mult. Calipso a răsuflat uşurată când a văzut cerul mohorât
şi plângăcios. Era semnul că plecarea corabiei era amânată. Şi spera în sinea ei să plouă mult şi
bine, ca tatăl şi prietenul ei, viitorul soţ, să se răzgândească. Avea nevoie de timp să-i convingă că
nu trebuie să plece în larg.

Dar ploaia s-a oprit a doua zi, spre disperarea acesteia. Presentimentul că ceva rău se va
întâmpla o cuprinse din nou, cu mai multă putere de această dată. Se întindea precum o boală
incurabilă în mintea ei şi nu îi dădea pace.

– Tată... rosti supărată, privindu-l pe bărbatul între două vârste cu ochii blânzi, care cereau
ascultarea.

Ea şi tatăl ei nu semănau prea mult. Calipso îi semăna mamei ei, aşa spuneau bătrânii. Deşi
ea nu o cunoscuse, dar tatăl ei îi spunea deseori că o vedea pe femeia moartă de foarte mult timp
când o privea pe fiica sa.

page 64 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Da, Cally, răspunse omul care examina corabia cu atenţie.

– Am visat urât două nopţi la rând... Am visat apă, tată. Nu aş vrea să plece Nisse la drum.

Calipso privi corabia cu tristeţe. Era o construcţie foarte veche, uriaşă, moştenită din neam
de pescari. Fata nu ştia cum se numise înainte, ea o ştia drept Nisse încă de când era copil şi-i
pocea numele în Nissse.

– Tată, nu se va întâmpla nimic, o linişti bărbatul. Mereu ai câte un vis dintr-ăsta când trebuie
să plec în larg. Familia noastră cu asta s-a ocupat din moşi strămoşi. De când erai o ţâcă îţi tot spun
că nu avem cum să trăim altfel, dacă nu facem compromisuri. Accidente se pot întâmpla, tată, şi
dacă mi-e scris să mor înecat, pot să mă înec în fântână dacă nu în mare...

Calipso, care-şi plecase în pământ capul cu păr bogat, nu îndrăzni să-şi ridice privirile, pentru
ca bătrânul ei tată să nu vadă că avea lacrimi în ochi.

Încercă să-şi aducă aminte pentru care motiv tatăl ei redenumise corabia Nisse. Pe mama ei
o chemase Nisse. Mereu, Calipso avusese impresia că mama ei moartă îi veghea pe pescarii de
pe Nisse. Acest lucru o alina pe ea de fiecare dată.

În acel moment, gândul ei liniştitor nu mai era aşa de puternic. Şi părea să se îndepărteze,
fiindcă disperarea şi neputinţa o cuprindeau.

Pescarii se pregăteau să plece în larg, când Calipso se pregăti în ultimul moment:

– Merg şi eu cu voi pe mare!

Nu era prima dată când pleca cu el, aşa că bătrânul pescar nu a avut nimic împotriva dorinţei
fiicei sale de a urca la bord. Cu un băgăjel sumar, Calipso urcă şi ea.

Au trecut zilele fără să se întâmple nimic ieşit din comun. Tânăra nu a mai visat nimic altceva
legat de moarte.

Se trezi într-o dimineaţă cu o senzaţie teribilă de vomă şi ameţeală. Se ridică cu greu din
patul ei confortabil de pe corabie, observând că podeaua se mişca. Senzaţia de ameţeală pe care o
aveau musafirii pe o corabie era amplificată de zeci de ori.

Calipso ştiu că se trezise în plină furtună.

Cu inima cât un purice, fata ieşi grăbită din micuţa ei cameră. Abia se ţinea pe picioare din
cauza balansului corabiei.

În inima furtunii, din apă ieşi o femeie. Bustul nu îi era acoperit decât de două scoici, fixate
pe sâni de perle micuţe de culoare albă, care se legau de după gât şi pe după omoplaţii bine
conturaţi. Părul verde şi ud îi cădea pe spate, pierzându-se în apă; era foarte lung.

Femeia privea către Nisse cu nişte ochi mari şi speriaţi, de parcă era întâia oară când vedea
o corabie. La rândul lor, pescarii se uitau spre ea fermecaţi.

page 65 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

„Ce fel de glumă meschină mai e şi asta?” se enervă Calipso, observând că şi viitorul ei soţ
se număra printre spectatorii încântaţi. „Ce fel de femeie în toată firea iese în faţa unor bărbaţi
astfel îmbrăcată?”

Grecoaica luă în mână o portocală şi o aruncă spre apă, în încercarea de a o face pe femeia
străină să dispară.

„Oare cum stă la suprafaţa apei? Suntem la mare adâncime, niciun om nu ar putea ajunge
aici. Cum se poate...?”

Era cuprinsă de uimire, dar şi orbită de gelozie. Se uită la ciudata străină ce prinsese în mână
fructul. Îl muşcase cu coajă cu tot, fără să schiţeze niciun gest cu privire la gustul neplăcut al
acesteia.

Arion se apropie de marginea corabiei. Înainte ca grecoaica să-l oprească, băiatul se aruncă
peste bord. Atinse apa ca un adevărat înotător şi se îndreptă către femeia care plutea fără niciun
efort, aflată în apă doar până sub bust.

Calipso se enervă la culme de îndrăzneala bărbatului. Merse grăbită spre tatăl ei, sperând că
acesta îi va da vreun ajutor. La fel ca toţi ceilalţi pescari, bărbatul părea fermecat de femeia din
apă.

Cally se uită şi ea spre străina care, în acele momente, se rotea în jurul lui Arion, bucuroasă.
Fata mai puse mâna pe o portocală, pe care o aruncă spre rivala ei, în încercarea de a o goni.

Nu mică îi fu disperarea în momentul când străina se apropie de Arion. În groaza ei, se


dezbrăcă şi se aruncă în apă, sperând să-şi salveze viitorul soţ de enigmatica prezenţă.

De pe corabie se auzi o împuşcătură care făcu pe toată lumea să-şi revină.

Grecoaica era o înotătoare excelentă. Se afla la câţiva metri de sirenă în momentul când un
glonţ îi trecu prin picior. Simţi cum o fulgeră durerea şi ţipă. Se opri, făcând eforturi disperate să
se ţină la suprafaţă. Apa sărată era un adevărat chin pentru o rană deschisă!

Obosea... Şi apa din jurul ei se colora tot mai mult în roşu. Nu a primit niciun ajutor. În scurt
timp, începu să se scufunde.

Ultima imagine fu chipul femeii cu părul verde, apoi căzu într-un somn profund...

***

Calipso se trezi speriată din somn. Fusese unul dintre cele mai ciudate vise ale sale. Pentru
un moment, se gândi că e un alt avertisment că cineva avea să moară în curând.

Tânăra grecoaică se ridică în capul oaselor şi privi în jur.

Nu se afla în patul ei... Şi nici măcar pe corabie. Se afla într-un fel de peşteră ciudată, despre
a cărei existenţă nu ştiuse niciodată. Era aşezată pe o piatră acoperită cu alge şi frunze de copaci.
Undeva, pe nisip, într-un coşuleţ împletit, erau câteva fructe. Păreau special puse acolo pentru ea.

– Unde mă aflu? se întrebă privind în toate părţile, dar era pustiu. Era singură.

page 66 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Se afla pe o fâşie de nisip – o mică plajă din interiorul peşterii. La câţiva paşi de ea era un lac.
Nu putea fi într-un vulcan, pentru că nu ar fi fost apă acolo. Probabil că tavanul se surpase cu mii
de ani în urmă.

Oare se mai afla pe Kefalonia? Nu-şi aducea aminte ca vreunul dintre oamenii de pe insulă să-
i fi spus vreodată despre vreun lac situat într-o peşteră. Locul era magnific şi probabil că era bine
ascuns în inima insulei. Cally rămase ceva timp cu ochii pe cerul senin.

Se auzi un pleosc şi privirea fetei se îndreptă către întinderea de apă. În faţa ei stătea aceeaşi
femeie cu părul verde şi lung, târându-se încet în încercarea ei de a ieşi din apă.

Părea normală de la brâu în sus, dar avea o coadă verde şi lungă în loc de picioare. Razele
soarelui făceau ca solzii ei să reflecte mai multe culori, ca un curcubeu. Pentru un moment, Calipso
rămase uimită cu ochii la sirena pe care o analiză atent.

Scutură din cap, gândindu-se că era ireal. Privirea blândă a acelei fiinţe şi instinctul ei îi
spuneau că poate avea încredere. Se ridică, dar o durere cruntă îi săgetă piciorul drept şi simţi cum
cedează sub greutatea sa. Se prăbuşi la pământ.

– Hai să te ajut! spuse prinzând-o cu ambele mâini o femeie înaltă, cu părul lung şi castaniu,
foarte bronzată.

Sirena şi străina din faţa ochilor săi era aceeaşi persoană. Doar părul şi lipsa cozii erau
diferenţa.

– Tu eşti... ? întrebă ea şocată.

– Da, eu sunt. Sunt sirenă, scumpo. Iar tu, tu eşti rănită şi ai nevoie de îngrijire. Stai aici,
spuse pe un ton matern şi-i netezi părul lui Calipso cu blândeţe.

Dispăru fără alte cuvinte printr-o crăpătură pe care fata nu o văzuse până în acel moment. A
aşteptat, şi-a masat braţul încetişor. A încercat să spele sângele uscat de pe piele în apa sărată,
îndurând usturimea..

Se afla pe malul apei, când o voce melodioasă o certă:

– Ţi-am spus să stai într-un loc...

Femeia cu părul şaten se întoarse cu un fel de farfurioară din lemn, în care stătea o pastă
verde. Se gândi că era vreun medicament ciudat, al sirenelor. Probabil că şi ele se râneau uneori.

– De ce mă ajuţi? întrebă Calipso privind-o fix în ochi. Nu voia să-i scape niciun moment când
expresia ar fi putut-o trăda pe femeie.

– Ai încercat să-l opreşti pe tatăl tău când a pus mâna pe armă, să tragă înspre mine. De ce
nu te-aş ajuta, dacă şi tu ai încercat să o faci? Şi acelui băiat care a sărit în apă nu i-aş fi făcut
nimic, rosti sirena trecând de la o vorbă la alta.

– Dar... de unde ştii tu că acela era tatăl meu?

Calipso se uită la ea suspicios. Cu toate acestea, femeia cu păr şaten nu arătă deloc uimită de
întrebare. Ba chiar putu observa o undă de tristeţe aşezându-i-se pe chip.

– E o poveste lungă, tânără fată...

page 67 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Apa clipoci din nou, atrăgându-i atenţia lui Calipso.

– Cine e această fată? întrebă un bărbat ieşind din apă. Vocea sună foarte autoritar, fapt
care o sperie pe grecoaică. Se întoarse înspre el, pregătindu-se să-şi ceară iertare pentru deranjul
pe care îl făcea.

În loc de unul, Calipso putu să numere trei tritoni, însoţiţi de alte cinci sirene. Aveau fiecare
părul de diferite culori, aceleaşi ca şi cozile lor. Părea că cea care o salvase era singura care avea
părul şi coada verde, cel puţin dintre cei prezenţi.

Pe rând, fiecare ieşi din apă, căpătând o formă normală.

Fără măcar a-şi ridica privirea de la rana pe care o ungea cu acea pastă verde, sirena rosti
concentrată:

– Nu contează cine e, atâta timp cât m-a salvat.

„Dar... Nu a fost chiar o salvare”, gândi Calipso uitându-se fix la chipul tritonului cu barbă,
care acum părea un bătrân normal. „Doamne, cum îi putem deosebi de oameni când sunt pe
pământ? Oare sunt periculoşi...?”

– Ei bine, se pare că am cam dat-o în bară cu salvatul, rosti Calipso în încercarea de a alunga
tensiunea din jur.

Femeia ridică ochii spre bărbatul bărbos. Calipso putu să vadă privirile severe ale
amândurora. Tritonul se uita atent la ea, iar cea care o îngrijea se uita la el.

– Tată, dacă am adus-o aici, este pentru simplul fapt că avea nevoie de ajutor şi că am
încredere în ea, murmură sirena ignorându-i spusele grecoaicei.

– De unde vine? întrebă din nou bărbatul, fără să se sinchisească de ceea ce spusese fiica lui
cu puţin timp înainte.

– De pe Nisse.

Pe chipul tritonului se aşternu un nor negru. Ochii severi o priviră pe Calipso ca şi când ea se
afla acolo în scopul de a le face rău. Ca un intrus.

– Nisse, strigă bărbatul enervat. Pentru un moment, grecoaica se gândi că numele corabiei
era cel care îi întunecase chipul. Dar apoi realiză că se referea la sirena de lângă ea. De ce trebuie
să aduci un om în peştera noastră? Se va duce să spună tuturor şi se vor isca probleme între noi,
nimfe şi zei! Poate că, de această dată, Poseidon va scufunda Kefalonia pentru totdeauna!
Cally se îmbufnă. Venirea ei în acele locuri nu provocase decât probleme. Încercă să-şi ia braţul din
mâinile lui Nisse şi să plece, dar aceasta o împiedică.

– Of, parcă aţi fi tatăl meu, catadicsi să spună. Trase o gură mare de aer în piept, apoi
continuă: Şi nimfele şi zeii nu există.

La auzul îndrăznelii fetei, tritonul se înfurie şi mai mult. Chipul lui căpătase o culoare rozalie.

– Ar fi mai bine să-ţi ceri iertare, tata are un caracter foarte vijelios... o sfătui Nisse.

Cally îşi plecă privirea în pământ.

– Îmi pare rău, domnule. Voiam doar să spun că... Ei bine, noi nu mai credem în zei. Acolo,

page 68 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

afară, rosti referindu-se la insulă, lucrurile nu merg deloc bine. Suntem nevoiţi să muncim pe
brânci ca să reuşim să ne întreţinem, apele nu mai dau rodul pe care-l dădeau odată... Oamenii
devin mai răi pe zi ce trece. Şi toţi spun că zeii nu mai există.

O lacrimă i se prelinse pe obraz, fiindcă Nisse apăsă rana în momentul când legă un
pansament improvizat. Fata strânse din buze.

– Dar cum îţi explici existenţa sirenelor şi tritonilor? o întrebă la rândul ei.

– Dacă vă spun că am auzit mii de poveşti cu sirene încă de când eram copil şi e prima oară
când întâlnesc asemenea creaturi, mă credeţi? Vedeţi dumneavoastră, noi credem că sunt poveşti.
Marinarii, în schimb, bagă mâna în foc că au fost ba salvaţi de sirene, ba unii din ei spun că alţii au
murit fiindcă au căzut pradă cântecului lor mortal... Iar eu sper încă să mă trezesc dintr-un vis
straniu.

„Vis, asta este!” exclamă extaziată în gândurile ei. O stafie de zâmbet victorios i se aşternu
pe chip, dar apoi groaza îl izgoni.

Nisse cea din realitate, care tocmai îi pansase rana şi îi oferi un fruct, era însăşi silueta
fantomatică din ape.

– Stai!

Toate privirile se întoarseră către Calipso.

– Taci, rosti în şoaptă Nisse.

– Ce s-a întâmplat? întrebă şi bătrânul cu barbă deasă.

– Vă rog să mă scuzaţi... Am avut un fel de presimţire, să zic aşa. Mă refer la faptul


că... „Doamne, gândeşte-te repede la ceva... Gândeşte-te repede la ceva!” La faptul că barca tatălui
meu poartă numele fiicei dumneavoastră.

Tritonul zâmbi.

– Voi, oamenii... Numele noastre apar prin diferite legende. E şi normal. Am întâlnit la viaţa
mea vase numite Poseidon, Apollo şi multe alte nume ale măriţilor zei.

Calipso îi oferi un zâmbet şters bărbatului, dându-i dreptate. Răsuflă uşurată, fiindcă reuşise
să-l păcălească. Sau cel puţin aşa părea la prima vedere.

– Nisse, îţi poţi conduce prietena înapoi printre oameni.

„Asta sună mai mult a ordin decât a sugestie; ei nu mă vor aici”, constată Cally şi se întoarse
spre Nisse cu un zâmbet recunoscător pe chip.

– La momentul potrivit. Acum fata are nevoie să-şi revină şi...

– Nu mă veţi lăsa să plec, concluzionă Calipso. Aţi spus mai devreme că voi spune tuturor
despre existenţa sirenelor şi tritonilor şi...

– Şi vei fi crezută la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care unul dintre noi i-a cules şi i-a vindecat.
Sau toţi pescarii şi marinarii care ne-au văzut şi au notat în jurnalele lor de bord...

Hotote de râs inundară peştera. Sirenele şi tritonii care-l însoţeau pe bărbos râseră la rândul

page 69 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

lor, dar nu pentru că gluma ar fi fost bună. El părea un fel de conducător căruia toţi ceilalţi i se
supuneau.

– Aveţi dreptate, reuşi să mormăie Cally şi Nisse o luă de mână şi o strânse într-a ei. Privirile
celor două fete se întâlniră. A grecoaicei era temătoare, în timp ce a sirenei era degajată şi
încrezătoare.

– Să scapi de fată! rosti tritonul întorcându-se în apă.

Cally îi urmări pe toţi cu privirea. Îi văzu cum se transformară pe fiecare în parte în


creaturile acelea superbe, cu cozile lor de diferite culori şi solzii sclipitori.

– Se referă la faptul că vrea să mă omori? întrebă Calipso întorcându-se spre Nisse.

– Nu, la faptul că nu te vrea în jur. Şi-l înţeleg, tatăl tău a tras după mine cu arma de foc doar
pentru a mă alunga. Dar tata nu ştie că nu toţi sunteţi la fel.

Calipso îi zâmbi recunoscătoare. Nisse îi întoarse la rândul ei privirea.

– Deci... Voi pleca astăzi?

– Astăzi? zise Nisse şi râsul ei cristalin inundă peştera. Desigur că nu vei pleca astăzi! Ai
nevoie să te recuperezi, şi leacurile pe care le fac sirenele şi nimfele nu sunt la fel ca cele ale
oamenilor. În plus, pe tine nu te va ajuta niciun leac uman. Tatăl tău te-a împuşcat şi ţi-ai putea
pierde braţul, de aceea nu te voi lăsa.

Sinceritatea cu care spuse sirena toate acele lucruri o uimi întrucâtva pe grecoaică. Ultima
veste o îngrozi de-a dreptul.

– Pe mine mă cheamă Calipso, se prezentă ruşinată. Iartă-mă, evenimentele... au decurs


aiurea. Nu mă crede nepoliticoasă.

Nisse râse.

– Mulţi dintre oameni încearcă să mă atace şi să mă captureze, iar tu îţi ceri scuze că nu mi
te-ai prezentat?! Stai liniştită. Aşa cum ai auzit, eu sunt Nisse, iar noi două trebuie să-ţi pregătim
un culcuş peste noapte!

Grecoaica rămase cu privirea aţintită către cerul albastru. Îşi coborî privirea pe lacul din
peşteră, apoi se uită la Nisse.

– Are... are legătură cu marea? se întrebă curioasă.

– Are, altfel nu am fi putut ieşi la suprafaţă. Este un fel de grotă subpământeană. Tu nu poţi
trece înot, e mult prea mare adâncimea pentru un om. Dar eu te-aş putea trece.

– Te-am văzut trecând printr-o deschizătură în stâncă în afară, deci există ieşire şi pe uscat.

Nisse râse cristalin.

– Dar multe mai observi! Da, am trecut, dar este în partea sălbatică a insulei, unde voi încă
nu aţi ajuns. Şi nici nu ştiu dacă veţi ajunge, e protejată de nimfe şi mă gândesc că vă ţin vrăjile
departe... Cred că vei fi singurul om care va ajunge în pădure. Acolo o să dormi. De fapt, o să
dormim, nu îmi permit să te las singură.

page 70 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Calipso o privi încă o dată recunoscătoare.

Fără altă introducere, Nisse o luă pe Calipso de mână şi o conduse la acea deschizătură din
stâncă. Într-adevăr, ieşiră într-o pădure de o desime uimitoare. În partea lor de insulă, oamenii deja
tăiau copacii pentru a-şi construi ori adăposturi, ori bărci de diferite mărimi.

Grecoaica o urmă pe sirenă prin pădure, pe o cărare îngustă. Mergeau pe lângă o pantă
abruptă şi Cally putu deduce că, în interior, era peştera cu lacul.

– Nisse, cum de oamenii noştri nu au descoperit lacul vostru?

– E protejat de nimfe, în primul rând. Lacul ăsta e inima insulei, înţelegi? Nu aveţi cum să
ajungeţi, sunt ceva obstacole până aici.

Tânăra zâmbi uimită.

Tăcerea se aşternu în scurt timp, fiecare gândindu-se departe.

***

Calipso stătea deja de câteva săptămâni în sălbăticie. Nisse îi ţinu rana sub observaţie mult
timp. Dar într-o zi, grecoaica îşi desfăcu singură bandajul sirenei, observând că se vindecase
complet. Putea mişca mâna, ceea ce era semn bun. O ţinea un pic, dar nu atât încât să nu poată
înota sau alte activităţi.

„Mi-aş dori să...” se gândi aceasta şi se ridică în picioare. Până atunci, citise o carte pe care
sirenele o furaseră de pe corabie.

În atâta timp cât stătuse în preajma lor, Cally concluzionase că sirenelor şi tritonilor le plăcea
să citească în mod special poveştile despre ei.

Grecoaica o văzuse deseori pe Nisse intrând în apă şi preschimbându-se la înfăţişarea ei


reală. Cu gândul la intrarea sirenei în apa lacului din peşteră, fetei i se făcu o poftă nebună să se
scalde în adâncurile chemătoare.

Şi urcă. În loc să urmeze bine cunoscutul drum pe potecuţă, ea alese să dea frâu dorinţei
inimii. Urcă ceea ce părea a fi mai mult un deal, până ce ajunse pe marginea prăpastiei.

Era divin modul cum lacul de o adâncime uimitoare se înfăţişa la picioarele ei. Aşa cum putu
să estimeze, erau undeva la treizeci-patruzeci de metri până jos. Apei nici măcar nu i se vedea
fundul, ceea ce, pentru un moment, o îngrozi.

Şi totuşi, dorinţa de a intra în apă era mai puternică decât orice. Trase adânc aer în piept,
convinsă că Nisse spusese adevărul şi niciun om nu putea ajunge pe fundul acelui lac din interiorul
peşterii. Şi sări.

Era un sentiment divin să cadă liberă către apă. Îşi închise ochii, ducându-şi mâinile înaintea
capului şi împreunându-le. Era pregătită să înfrunte natura.

Se gândi la tatăl ei, la Arion şi la Nisse. Simţi că, prin acel salt, o alege pe Nisse ca fiind cea
mai importantă persoană din viaţa ei.

page 71 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Lovi apa cu putere. O simţi cum se despică înaintea sa, primind-o în profunzimea adâncurilor
sale. Presiunea era uriaşă, niciun om nu ar fi rezistat...

Dar Calipso rezistă. Se scufundă mult în lac, începând să înoate până când simţi că gândurile
încep să i se amestece. Abia dacă mai putea să vadă ceva în faţa ochilor, atât era de întuneric.

O coadă verde, puternică şi două braţe ciocolatii şi fine o cuprinseră ocrotitor din spate.
Calipso fu întoarsă cu uşurinţă şi chipul zâmbitor al sirenei Nisse o întâmpină.

Grecoaica o îmbrăţisă pe creatura din adâncuri şi, punându-şi capul în căuşul gâtului ei,
adormi. Dragostea pe care o simţise în acel moment era cea de mamă, care îi lipsise în întreaga sa
viaţă.

***

– Cally, trebuie să mă asculţi cu atenţie! strigă Nisse la ea, din apă.

Ea, Calipso, stătea aplecată mult pentru a o putea auzi pe sirenă. Apele în care stătea erau
învolburate, cerul era întunecat de nori de plumb. Se apropia o furtună..

– Trebuie să faci ceva, altfel cineva o să moară. Trebuie să fa... apucă să mai spună.

Două tentacule uriaşe apucară sirena, trăgând-o brusc în apă. Un fel de caracatiţă uriaşă ieşi
la suprafaţă, cu opt tentacule zbătându-i-se nebuneşte în jur.

Lovea corabia cu forţă. Lemnul era vechi şi putrezit, se rupse imediat sub forţa uimitoare a
acelei creaturi. Dar lui Calipso puţin îi păsa, căci Nisse se afla într-unul din braţele acelea ucigaşe.
Îi văzu coada lungă şi părul verde cum atârnau fără vlagă.

– Nisse! urlă deznădăjduită.

Se uită la creatura fioroasă care o ucisese pe sirenă şi se îngrozi – nu era o caracatiţă, Cel
puţin nu în totalitate. În loc de capul normal al acelui monstru era capul tatălui ei, bătrân şi cu ochii
micşoraţi de ură.

– E numai vina ta! îi strigă fetei.

În acel moment, toate sirenele şi tritonii pe care îi cunoscuse cât stătuse cu Nisse ieşiră la
suprafaţa apei, plutind inerţi.

***

Calipso se trezi ţipând. Chipul vesel al lui Nisse stătea aplecat deasupra ei, cercetând-o.
Buzele mici ale acesteia se deschiseră.

Nu mai era un glas uman care ieşea, ci era un fel de cântec ciudat. Numai sunete melodioase,
care te îmbătau. Dar vraja se rupse în scurt timp.

page 72 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Nisse, am... Am... Am visat că tatăl meu era o caracatiţă uriaşă şi te-a strivit într-un
tentacul, iar toate sirenele şi tritonii de aici au ieşit la suprafaţă şi... Şi mi-a zis că e vina mea că...
Nu ştiu de ce era vina mea! ţipă înspăimântată şi începu să plângă în linişte.

Nisse o şterse de sudoare.

– Micuţo...

– Am visat ape învolburate... Şi te-am visat, îşi aduse ea aminte. De două ori înainte să te
întâlnesc, te-am visat. Am crezut că e veste de moarte, de-aia m-am urcat pe corabie şi... Nisse, ce
se întâmplă?

Toţi tritonii şi toate sirenele stăteau în jurul lor. Inima grecoaicei se făcu mică de spaimă.
Părea că nimerise în toiul unui sacrificiu meschin. Fusese o capcană şi ea căzuse pradă sirenelor,
care poate erau carnivore şi de-aia nu se întorseseră prea mulţi oameni, fiindcă... Fiindcă îi
mâncaseră pe toţi!

– Se întâmplă că... începu Nisse şi trase aer în piept.

Se aflau în apa rece a lacului Mellisani.

– Ce?! ţipă, în timp ce amintirile îi reveneau. Cum putuse să fie atât de proastă, încât să sară
de la acea înălţime în lac? Sau cum putuse să stea alături de acele creaturi fără să bănuiască
nimic?! Era, cu siguranţă, ceva necurat la mijloc.

– Tu nu eşti om, Cally.

– E na! urlă înspăimântată. Dori să se ridice, dar se simţi foarte amorţită.

– Numele corabiei tatălui tău vine de la mine. Te-ai gândit vreodată unde e mama ta...?

Calipso se simţi plină de furie.

– Mama mea e moartă! Să nu îndrăzneşti să...

Dar Nisse o opri, punându-i degetul pe buze.

– Mama ta nu e moartă. E o sirenă, ca noi toţi.

Se auzi un murmur de şoapte în întreaga peşteră. Calipso ar fi vrut să se ridice. Sau măcar să
spună ceva, dar şocul la care fusese supus era mult prea mare.

– De ce mi-o spui acum? De ce aşa? De ce nu m-a căutat... Să-mi spună că e sirenă? Aş fi


iertat-o că am crescut fără mamă!

Calipso izbucni în lacrimi.

– Ai trăit printre noi un timp, Cally, şi apa a început să te cheme. Nu eram sigură că ai
moştenit şi tu gena noastră, de-aceea am preferat să nu îţi spun. Poate că ţie ţi se pare o nebunie că
ai sărit în lac, dar aceea a fost dovada noastră că tu eşti... atlfel decât tatăl tău.

– Te-a atacat ca să nu îmi spui, făcu grecoaica legătura.

Amorţeala din corp începu să se răspândească, aşa că putu să se mişte încetişor într-o parte.

page 73 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Exact, Calipso. Pentru el...

– Nisse, o întrerupse grecoaica, unde e mama? Vreau să o văd...

Nisse o privi cu tristeţe.

– Toate la timpul lor...

Şiroaie de lacrimi începură să curgă iarăşi pe chipul bronzat al grecoaciei. S-ar fi şters, dar
nu avea rost, oricum era în apă. Şi oricum ştiau toţi că plânge.

„Oare mama... oare mai trăieşte?”

Pe măsură ce Nisse povestea, fiecare speranţă că mama ei ar mai putea trăi începu să se
stingă.

– Tatăl tău a întâlnit-o pe mama ta când era tânăr. Era pe mare, cu o bărcuţă mică... Şi
fragilă. Cântecul sirenelor poate fi fatal, nu pentru că ele ar aduce moartea, ci pentru că te îmbată.
Te face să vrei să cânţi cu ele, te face să alungi orice necaz din suflet şi aduce o fericire pe care,
altfel, nu o poţi cunoaşte. În acele momente, tatăl tău s-a apropiat de o plajă îndepăratată. La
apusul soarelui a întâlnit-o pe ea, stând pe o stâncă şi cântând.

– Şi s-au plăcut, şi s-au luat... Şi-a apărut micuţa Calipso, care avea să crească fără mamă
datorită...

– Las-o să termine, ordonă bătrânul triton ce ţinea un fel de trident în mâna stângă.

Nisse începuse şi ea să plângă.

– Vezi tu, Cally, ne-ai întâlnit atât în formă umană, cât şi în forma noastră de sirene. Dar noi
nu suntem decât foarte puţin oameni, avem nevoie să înotăm. Ne cheamă apa, micuţo, şi avem
nevoie să ne întoarcem în apă ori de câte ori simţim acea chemare. Nimic nu ne poate înfrânge să
ne întoarcem în apă.

Calipso o privi cu ochii rugători. Spera să o facă să continue.

– Dar tatăl tău a furat un solz. Unul singur, un solz verde din care şi-a făcut un colier pe care
l-a ascuns.

Grecoaica nu înţelegea. Atunci, o altă sirenă se apropie. Avea coada şi părul roşu ca focul, şi
o faţă micuţă, rotundă, poate şi puţin vicleană.

– Dacă un om îi fură un solz unei sirene şi i-l ascunde undeva în pământ, îi fură coada. O
leagă de solzul ascuns, iar ea îşi pierde magia până ce solzul nu se întoarce în posesia ei.

Calipso vru să spună ceva, dar Nisse o întrerupse:


– Şi aşa, Cally, mama ta a rămas un timp pe pământ. Nefericită, privind apa ori de câte ori avea
ocazia. Visa apă, dorea apă, dar nu se putea atinge de mare. Nu mai era o sirenă... Dar, într-o zi, se
juca cu tine. Eraţi pe plajă, tu săpai în nisip, până ce ai dat peste o cutiuţă.

„De unde ştie?” se întrebă uluită.

– O am şi-acum, rosti ea cu privirea împăienjenită de lacrimi.

– Erai mică... Ai rămas cu ea în mână.

page 74 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Tritonul cu trident continuă povestea. Nisse îşi înăbuşi un suspin.

– Am fost furios, Calipso. Un om furase unul dintre copiii mei, dar nu puteam lăsa un puişor
de om să moară. Mama ta s-a întors în mare, iar tu ai rămas pe plajă. Nu o condamna... A chemat-o
Mama Apă. Atunci, eu am ieşit şi te-am dus acasă.

Bătrânul triton nu mai era deloc înspăimântător. Glasul îi devenise foarte dulce.

– A fost prinsă între năvoade, rosti Nisse aproape plângându-i soarta misterioasei sirene. Dar
nu mai contează acum, fiindcă fiica ei îi poate lua locul. Calipso, ai vrea să asculţi chemarea Mamei
Ape?

Toate creaturile marine din jurul său amuţiră. Aşteptau răspunsul cu sufletul la gură, se
putea citi asta pe feţele fiecăruia.

– Deja am făcut-o când am sărit în lac, rosti Calipso cu hotărâre. Doar că eu nu sunt sirenă...

Nisse îşi ridică fără pic de greutate coada la suprafaţa apei şi îşi smulse un solz de culoare
verde-smarald, pe care i-l întinse fetei înmărmurite.

Aceasta se uită la el. Razele soarelui îl făceau să strălucească într-un mod deosebit.

Se auzi un murmur de voci neliniştite. Calipso se întoarse spre ei, neînţelegătoare. Nu ştia ce
aşteptau ei, nu îi crescuse nicio coadă.

– Înghite-l, o îndemnă un bărbat cu o coadă uriaşă, mov. Părea mai bătrân decât toţi ceilalţi
din lac, avea părul de un alb sidefiu şi faţa brăzdată de riduri adânci.

Calipso înghiţi solzul fără să stea pe gânduri. Îi alunecase pe gât, arzând-o puternic pe
interior. În scurt timp, fiecare părticiă din piele păru cuprinsă de un foc năstruşnic.

– Ce se întâmplă cu mine?! ţipă speriată, privind cu ochii în lacrimi în jurul ei.

Simţi cum degetele de la picioare i se unesc între ele, apoi se lungesc. Durea. Pe urmă, i se
îngroşară picioarele şi i se lipiră, astfel că nu putu să se mai ţină la suprafaţă.

Încercă să strige după ajutor, dar nimeni nu părea să o mai audă. Începu să se scufunde
încet. Luă o gură mare de aer înainte ca nasul şi gura să-i fie acoperite de apă. Se aştepta ca
plămânii să i se umple de apă foarte repede...

Privi în jos. În loc de picioare, avea coadă, una uriaşă, verde. Era grea şi puternică.

„Dacă am coadă, atunci respir în apă” rosti puţin convinsă de concluzia pe care o trăsese.

Şi renunţă să se mai forţeze. Eliberă oxigenul din ea, apoi aşteptă câteva momente. Nu
trecuse niciodată prin aşa ceva. Se aştepta să simtă cum apa îi invadează plămânii, dar nu.

Se simţea normal.

Văzu zeci de cozi strânse în jurul ei şi lumina soarelui cum pătrunde printre ele, prin apa
călduţă, ajungând la ea.

S-a forţat un pic pentru a începe să dea din coadă. Nu era chiar aşa de uşor... Dar nici prea
greu nu era. Aşa că se ridică încet la suprafaţă.

page 75 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

O întâmpină un ropot de aplauze, şi Nisse îi sări în braţe.

– Bun venit printre noi!

Calipso zâmbi fiecăruia dintre ei.

– Bună, mamă!

Un alt murmur de voci inundă peştera, apoi aplauzele se înteţiră.

***

Pe insula Kefalonia, pescarii povesteau de cele două sirene cu coadă verde, izbitor de
asemănătoare şi de frumoase.

Într-o zi, le întâlni şi Nisse. Arion privi cu tristeţe spre mare, la vederea celor două făpturi, şi
le aruncă fiecăreia câte o portocală.

Calipso îşi ridică mâna dreaptă din apă şi o flutură energic, în semn de salut. Fostul ei
logodnic îi răspunse cu acelaşi gest, după care sirena se întoarse şi făcu un salt uriaş.

Se auzi un plici puternic şi dispăru în apă, coada verde rămânând doar un moment , cât Arion
clipi.

– Adio, Calipso, rosti şi o lacrimă i se prelinse pe obraz şi căzu în apă.

_______________________________________________

page 76 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Sesiunea
by Daniel Barbu

http://fanzin.clubsf.ro/sesiunea-2/

Împărţind subiectele, privirea acvilină a profesorului urmărea feţele studenţilor împrăştiaţi


uniform prin amfiteatrul aulei în care se desfăşura examenul. Expresiile întipărite pe figurile lor,
speriate sau relaxate, timorate sau îndrăzneţe, îl ajutau să-şi facă o primă impresie despre nivelul de
cunoştinţe al fiecăruia.

Ştia că are o reputaţie ce-i ţinea la respect pe cei mai inventivi şi mai îndrăzneţi studenţi.
Încă nu-i ajunseseră la urechi – pe căi ocolite, desigur – laudele vreunuia care să-l fi copiat. I se
spunea „Ciclopul”. Cei mai mulţi învăţau ori se străduiau să „prindă” tot ce se putea de la cursuri.
Câţiva – silitori, dar mai puţin dotaţi – toceau, cu speranţa că vor face faţă examenului draconic. De
obicei nu făceau. Subiectele erau concepute pentru cei cu IQ peste medie, nu pentru cei cu memorie
bună. Îi dispreţuia pe tocilari mai mult decât pe puturoşi. Cei care nu erau în sală nu învăţaseră
suficient ştiau că n-are rost să-şi piardă timpul.

Fiind un conservator, un adept al metodelor vechi – în concepţia multor colegi, un retrograd –


ocolea consecvent varianta examenului electronic, preferând scrisul pe hârtie. „Scripta manent”, se
justifica permanent în faţa celor care-l apostrofau încercând să-l convingă de facilităţile noilor
metode de predare şi examinare a tinerilor.

Ultimele coli pe care se aşterneau subiectele tipărite cu litere mici şi boldate le-a aşezat
tacticos pe catedră, după ce toţi cei prezenţi primiseră câte un formular de examinare. Privindu-şi
ceasul, s-a adresat participanţilor la examen:

– Din acest moment aveţi la dispoziţie trei minute pentru a studia subiectele şi a-mi aduce la
cunoştinţă eventualele dumneavoastră neclarităţi!

Cele trei minute s-au scurs în linişte, fără ca cineva să îndrăznească a cere vreo lămurire.

– Iar acum, domnilor, puteţi începe examenul! Vă veţi întrerupe cel târziu la ora treisprezece
şi patruzeci de minute. Succes!

A rămas în picioare, scrutând atent întreaga aulă şi îndreptându-şi privirea, pe rând, către
fiecare din cei prezenţi. Urmau trei ore pe care le considera la fel de solicitante pentru el ca şi pentru
cei ce trebuiau să-şi susţină examenul. După zece-unsprezece minute reuşise să memoreze
expresiile şi ticurile tuturor celor din sală, iar acum îi studia pentru a observa eventuale schimbări de
comportament. Schimbările de comportament din timpul examenului indicau întotdeauna încercări
de fraudă. Metodele pe care le foloseau studenţii pentru a-şi suplinii lipsa cunoştinţelor fuseseră din
ce în ce mai variate în ultimii ani, majoritatea bazându-se pe evoluţia tehnicii. Din fericire, cu cinci
ani în urmă universitatea fusese dotată cu un dispozitiv de detecţie completă a device-urilor de
natură electronică. De cinci ani nu mai putea intra nimeni în sala de examen dacă avea asupra sa cel
mai banal instrument electronic, chiar dacă acesta putea sau nu putea să fie utilizat pentru
transportul informaţiei. Timp de trei ore, toţi cei ce voiau să susţină un examen erau obligaţi să
renunţe la orice fel de gadget.

Aşa cum era de aşteptat, asta dusese la revenirea vechilor metode de copiat. Numai că, la
examenele lui, metodele vechi se dovediseră ineficiente dintotdeauna. Le cunoştea pe toate şi
reuşise până acum să le surprindă de fiecare dată.

page 77 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

După o nouă trecere în revistă a celor din sală, privirea i s-a oprit asupra unui tânăr blond de
pe rândul din mijloc. Atitudinea lui nu prezenta modificările comportamentale caracteristice unuia
care încearcă să se „inspire”, dar părea totuşi suspectă. Individul era de un calm nefiresc, un calm ce
nu defineşte concentrarea din timpul unui examen. Cunoştea calmul acesta, de-a lungul carierei mai
avusese ocazia să-l observe de câteva ori. Era liniştea celor care ştiu şi sunt conştienţi de ştiinţa lor,
a geniilor. Numai că pe cei de felul acesta îi recunoştea de fiecare dată, erau nelipsiţi la cursuri, erau
permanent activi, erau cei care-i atrăgeau atenţia pe tot parcursul anului cu idei şi rezolvări atipice.
Figura celui de acum i se părea vag cunoscută, dar nu şi-l aducea aminte de la ore. Chiar dacă
frecventa cursurile, cu siguranţă nu era un student activ, unul care să fi ieşit vreodată în evidenţă.

Fără să se mai uite la el, îndreptându-şi atenţia în altă parte, a început să urce fără zgomot
scările amfiteatrului către ultimul rând de bănci. Ajuns la peretele opus catedrei, s-a întors şi şi-a
concentrat privirea spre ceafa celui care-i suscitase interesul. S-a îndreptat către el încet, studiindu-i
mişcarea regulată a cotului, mişcare caracteristică unui scris cursiv, fără pauze. Ajuns în spatele lui, l-
a urmărit pentru o bucată de vreme. Individul scria continuu, lăsând impresia că transcrie. Pauzele
necesare formării unei idei pe care să o aşterni mai apoi pe hârtie lipseau. Printr-o metodă pe care
nu putea s-o identifice sau s-o deducă deocamdată, acesta copia. Chiar şi geniile îşi acordă timp
pentru a gândi ceea ce vor să scrie. Studentul din faţa lui părea să nu aibă nevoie de astfel de
pauze. Stiloul lui lăsa în urmă cuvinte care umpleau rânduri ce acopereau pagina fară întrerupere.

Rămas în expectativă, ignorând restul studenţilor, profesorul încerca să-şi dea seama ce
metodă de fraudare foloseşte cel în cauză. După câteva minute în care concentrarea îi formase
broboane de sudoare la rădăcina nasului, surpriza l-a făcut să scoată un icnet abia reţinut. Tupeul cu
care studentul din faţa lui expusese pe masă „materialul informativ” era motivul pentru care
„obiectul” rămăsese ignorat atâta vreme, deşi era căutat cu asiduitate de privirea profesorului, de
minute bune. Pe marginea dreaptă a pupitrului, lângă un stilou de rezervă, într-o stare de nemişcare
suspectă, stătea un animal mic şi necunoscut. Este adevărat că aspectul chitinos al pielii animalului
te ducea cu gândul la o insectă, dar profesorul era convins că e vorba de un mamifer, chiar dacă nu
cunoştea specia respectivă. Numai o vertebrată ar fi putut transporta informaţiile unui curs
desfăşurat pe parcursul unui întreg semestru.

Cu cinci ani în urmă, imediat după interzicerea dispozitivelor electronice în sălile de examen,
inventivitatea studenţilor leneşi atinsese o nouă culme. Foloseau metoda acumulării telepatice. Un
dispozitiv care apăruse deja pe piaţa neagră îţi dădea posibilitatea să imprimi telepatic în memoria
unui animal o cantitate de informaţie proporţională ca mărime cu dimensiunea creierului
respectivului mamifer. Se făcuseră teste cu un creier de caşalot, în care putuseră fi introduse
aproape toate datele din biblioteca Academiei Regale a Marii Britanii. Volumul de informaţie ce putea
fi cuprins scădea totuşi exponenţial cu masa creierului, aşa că un creier de şoarece, de exemplu, nu
putea acumula mai mult de zece-douăzeci de volume.

Din păcate, metoda nu se putea aplica oamenilor, pentru că informaţia se aşeza în creier într-
o ordine aleatoare, impredictibilă, ştergând definitiv vechile informaţii de pe zona respectivă a
memoriei. Umplerea memoriei cu informaţie nouă transforma proprietarul creierului într-o legumă ce
mai avea o singură utilizare: transportul informaţiei noi. Citirea se efectua tot telepatic, de data
aceasta fără ajutorul vreunui dispozitiv, putând fi făcută numai de cel care realizase imprimarea,
restricţie realizată prin implementarea unei amprente genetice. Pentru a preveni amestecul
informaţiilor imprimate cu informaţiile primare aflate în creierul mamiferului, se proceda iniţial la o
ştergere completă a memoriei folosite. Această condiţionare făcuse imposibil de valorificat metoda
acumulării telepatice pentru memorarea pe termen lung, întrucât ştergând toată memoria iniţială
animalul îşi pierdea instinctele de conservare, murind de inaniţie în câteva zile sau cel mult câteva
săptămâni. Odată cu el dispărea şi informaţia pe care o transporta.

Inconvenientul nu-i deranjase câtuşi de puţin pe studenţii care foloseau metoda respectivă
pentru copiat. Cele câteva zile de viaţă care-i mai rămâneau animalului erau suficiente pentru a scrie
tot cursul în memoria lui şi a-l extrage de acolo selectiv în timpul examenului. Metoda funcţionase

page 78 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

neştiută doi ani de zile, până când fusese deconspirată şi se interzisese accesul studenţilor însoţiţi de
mamiferele respective în sălile de examen. Apăruseră apoi animale din ce în ce mai mici şi mai uşor
de camuflat, fapt care a dus la dotarea examinatorilor cu scanere capabile să detecteze orice formă
de viaţă. Ulterior, scanerele fuseseră prevăzute cu filtre care eliminau dintre vieţuitoarele detectate
toate speciile de nevertebrate. Se constatase că memoria acestora era incapabilă să acumuleze mai
mult de şapte-opt mii de caractere, ceea ce nu era suficient nici pentru un rezumat extrem de
succint al unui curs de un semestru. Pe lângă asta, era imposibil să elimini complet dintr-o sală de
examinare muştele, ţânţarii, păianjenii sau alte insecte care activau permanent scanerul, ducând la
situaţii confuze.

Animalul de pe banca studentului blond, chiar dacă părea o insectă, era cu siguranţă o
vertebrată, profesorul nu concepea să fie altfel. Era convins că tânărul din faţa lui copiază. Liniştit
acum, după ce descoperise corpul delict, s-a apropiat de pupitrul pe care micul animal era
caracterizat de o letargie nefirească.

– Cum te numeşti dumneata, tinere?

Cel întrebat s-a oprit din scris şi a întors o faţă mirată către profesor.

– Andreescu Eusebiu, domnule profesor!

Acum, când studentul îl privea în faţă, figura lui i-a părut totuşi familiară, ca şi când l-ar fi
întâlnit recent. Dar asta n-a ştirbit nimic din satisfacţia cu care a pus următoarea întrebare:

– Şi dumneata nu ştiai că nu ai voie cu animale la examen?

Privind la vietatea de pe masă, cu o expresie ce trăda că abia acum înţelege, tânărul şi-a
descreţit fruntea de mirare şi a zâmbit liniştit.

– Vă referiţi la Johnny, gândăcelul meu norocos? E o superstiţie mai veche, domnule profesor.
Prezenţa lui mi-a purtat noroc la toate examenele.

Toată lumea se oprise din scris şi o mulţime de feţe erau îndreptate către cei doi. Simţindu-se
stăpân pe situaţie, convins că va repurta o nouă victorie cu public, profesorul şi-a permis să adauge
o nuanţă ironică noii întrebări.

– Deci, dumneata sugerezi că animalul de pe pupitru este o insectă?

După care şi-a rotit prin clasă privirea pe care strălucea un zâmbet victorios. Era convins că
tânărul din faţa lui copiase, iar acum încerca să scape susţinând că are pe masă o nevertebrată.

Pe faţa studentului s-a aşternut iarăşi mirarea de la prima interpelare.

– Nu sugerez nimic, domnule profesor! Este un gândac cafeniu de Galapagos. Aşa mi-a spus
cel care mi l-a vândut.

Zâmbetul de pe faţa profesorului a căpătat o tentă parşivă. Mai auzise scuza aceasta, şi nu
numai o dată: „Nu ştiu nimic, eu credeam că este o insectă!”. Acum era mai sigur decât oricând că
prinsese un delincvent.

– Şi ai fi dumneata de acord să-ţi scanăm micul prieten?

– Desigur, domnule profesor!

Nu i-au plăcut siguranţa şi rapiditatea cu care răspunsese celălalt. Deja i se părea

page 79 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

impertinentă şi insistenţa cu care tânărul adăuga oricărui răspuns apelativul „domnule profesor”. Cu
o nervozitate greu mascată, a scos din buzunar scanerul, l-a activat şi l-a apropiat de animal. Ecranul
a rămas verde. Concluzia i se părea imposibilă. A repetat scanarea, acelaşi rezultat! Fără să-şi mai
controleze enervarea, a dezactivat filtrul pentru insecte şi a apropiat iarăşi scanerul de mica
vieţuitoare. Era într-adevăr o nevertebrată, se distingeau clar cele trei segmente – cap, torace,
abdomen – caracteristice insectelor. Neîncrezător încă, şi-a apropiat privirea de pupitru, observând
cu atenţie micul animal. Privindu-l de aproape, se distingea bine învelişul chitinos, de un brun mat,
care semăna de la depărtare cu blana fină a unui mic mamifer.

Convins în final, a realizat abia acum atitudinea penibilă pe care o avusese în faţa întregii
clase. Deşi era vorba doar de o insectă, ar fi putut să-l oblige pe blond să renunţe la ea pe timpul
examenului – era dreptul examinatorului – dar acum ar fi fost deplasat să procedeze în felul acesta.
Dusese deja acuza lui nefondată mai departe decât trebuia. În clasă se auzeau murmure, chiar
chicoteli. Pentru a-şi reabilita oarecum poziţia în faţa studenţilor, s-a hotărât să schimbe tactica. A
renunţat să mai studieze vietatea de pe bancă, şi-a îndreptat corpul şi a cuprins întreaga audienţă cu
un surâs îngăduitor.

– Iată unde duce ignoranţa mea în ceea ce priveşte biologia! Pentru această întrerupere veţi
beneficia de zece minute suplimentare. Vă rog să continuaţi!

Cu un mers aparent liniştit, s-a apropiat de catedră, unde a rămas cu privirea îndreptată
către studenţii din amfiteatru. Atenţia lui era totuşi deturnată către tânărul cu insecta. Privindu-l
insistent, şi-a adus aminte de unde i se părea cunoscută figura lui. Da, asta era! Cum de-i venea în
minte abia acum? De dimineaţă, la intrarea pe poarta universităţii, se împiedicase de ceva şi când
era gata să cadă îl sprijinise cineva şi-l ajutase să se redreseze. Era studentul cu insecta. Exact! Îl
întrebase apoi de subiecte, ceva de genul: „Ne-aţi pregătit subiecte complicate, domnule profesor?”.

Da, el era! Cum de nu-şi adusese aminte mai devreme. Ar fi putut evita situaţia asta
neplăcută. De dimineaţă băiatul încercase să fie politicos şi, după cum scria acum răspunsurile, era
evident că e un student silitor. Normal! Numai unui tip care e gândul la învăţătură îi stă mintea la
examen încă de la prima oră. Probabil e un autodidact, de asta nu prea l-a văzut pe la şcoală, deşi...
Andreescu... Andreescu... e posibil să fi fost pe la cursuri, dar să nu-l fi băgat el de seamă. Nici n-are
cum să-i ţină minte pe toţi. Are sute de studenţi.

Profesorul îşi căuta de fapt scuze pentru reputaţia lui ştirbită. Nu-l putuse dovedi pe celălalt,
aşa că acum scormonea după argumente pentru nevinovăţia lui. I-ar fi fost imposibil să accepte c-a
fost tras pe sfoară. Aşa avea s-o ţină până la sfârşitul examenului. Oricum nu se mai simţea în stare
să-i supravegheze pe ceilalţi. După scurgerea timpului, a adunat lucrările studenţilor şi a părăsit
clasa, îndreptându-se către poarta universităţii. Încerca să se gândească la examenul acesta ca la
oricare alt examen, dar un gând supărător se întorcea mereu nechemat şi-i strica buna dispoziţie:
„Insecta aceea... hm!”.

***

A doua zi de dimineaţă, mult mai devreme de începerea examenelor, Eusebiu Andreescu lega
o bucată de nylon pescăresc între stâlpii porţii de la intrarea universităţii. Fixată în partea de jos a
stâlpilor, la şapte-opt centimetri de sol, coarda era legată larg, băltind pe pavelele roşii, practic
invizibilă. Cu o mişcare scurtă de picior, tânărul a întins-o, făcând-o să se ridice la o palmă deasupra
aleii. Totul era în regulă, acum nu-i mai rămânea decât să aştepte.

În minte i-a venit examenul de ieri. Reuşise să-l fenteze pe „Ciclop” exact aşa cum îşi

page 80 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

propusese. Îl lăsase pe Johnny la vedere pentru a-l momii pe celălalt să se expună şi a-l aduce într-o
situaţie jenantă. În felul acesta se asigurase că n-o să-i arunce gândacul. Ştia că „Ciclopul” îşi va da
seama după cursivitatea scrierii că-l copiază. Fluxul continuu în care puteai extrage informaţia abia
imprimată, nesortată, te obliga s-o aşezi pe hârtie aşa cum o primeai, fără pauze. La celelalte
examene îşi ţinea gândacul în buzunar, dar „Ciclopul” şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă – aşa
cum se întâmplase de fapt – şi l-ar fi căutat până l-ar fi găsit. Pentru că era vorba de o insectă, n-ar fi
putut să-l elimine din examen, dar l-ar fi putut lăsa fără copiuţă. Ocolise destul de ingenios o situaţie
de genul acesta, iar acum se putea lăuda că trecuse şi de „Ciclop”. Mai avea un singur examen, fără
complicaţii de data aceasta.

Folosea metoda „Johnny” încă de acum trei ani, de când venise la universitate şi aflase că nu
mai au voie la examen cu mamifere. Ideea îi venise în ziua în care s-au afişat rezultatele de
admitere. Lângă el, fotografia rezultatele afişate un vlăjgan cu o faţă cam tâmpă, dar care s-a
dovedit mai şmecher decât l-ai fi putut bănui. Observase pe ecranul telefonului cu care namila
fotografiase lista cu admişii că individul nu încadrase decât notele, fără nume. Celălalt l-a văzut că se
uită mirat şi i-a explicat cu un rânjet mulţumit pe figură:

– Îi arăt lu’ babacu’ numai notele, îi spun că nu mi-au mai încăput în cadru şi numele.
Subliniez eu cu creionul care note vreau să fie ale mele şi stau la mare toată vara pe banii moşului.
În definitiv, notele contează, astea reprezintă informaţia esenţială, că numele mi-l cunoaşte babacu’,
doar el mi l-a pus!

Lunganul a plecat mulţumit că se lăudase cu farsa pe care urma să le-o facă părinţilor, dar
Eusebiu nu-l mai privea, era deja concentrat la altceva. În minte îi răsunau numai cele două cuvinte
rostite de acesta, „informaţia esenţială”, cuvinte care-i dăduseră o idee genială. De câteva zile căuta
o metodă prin care să se poată folosii de insecte – nu avusese niciodată de gând să înveţe, avea
nevoie doar de diplomă – iar acum găsise cheia problemei. De ce să foloseşti ceva pe care să
imprimi tot cursul, când memoria unei insecte ar fi strict suficientă pentru răspunsurile subiectelor
de la examen.

De aici a pornit tot planul pe care l-a construit mai departe şi pe care l-a utilizat cu succes
timp de trei ani. În fond, după ideea asta salvatoare n-a mai fost nevoit să rezolve decât o problemă
minoră. Să obţină rezultatele subiectelor de examen înainte de începerea acestuia. A avut la
dispoziţie un semestru întreg pentru a găsi o rezolvare la chestiunea asta. A realizat că subiectele nu
le poate obţine decât de la sursă, adică de la profesori. A conchis că imprimarea trebuia făcută în
dimineaţa examenului, pe cale directă: din memoria profesorului în memoria insectei. Device-ul care
se găsea pe piaţa neagră permitea şi modul acesta de imprimare, pe lângă modul clasic, prin
cuplarea la un calculator, telefon sau alt suport electronic pe care aveai memorată informaţia
necesară. Mai trebuiau rezolvate două mici amănunte: trebuia să-l facă pe profesor să se
concentreze pentru o fracţiune de secundă la rezolvările subiectelor, iar înainte de asta să se asigure
că profesorul nu se gândeşte la nimic altceva, pentru a nu se amesteca subiectele cu alte gânduri ce
ar fi umplut inutil memoria insectei.

S-a documentat serios şi după două luni a găsit soluţia. Memoria umană devine pentru scurt
timp tabula rasa, imediat după un şoc: durere, spaimă, sperietură, confuzie bruscă etc. A
experimentat pe câţiva colegi, fără ca aceştia să fi aflat vreodată, şi metoda i-a funcţionat încă de la
primul examen din prima sesiune.

Acum era deja un profesionist, nu-şi punea problema că mai poate greşi ceva. Aştepta cu
răbdare lângă poarta universităţii sosirea profesorului cu care avea examen astăzi. Pe poarta mică,
cea lângă care aştepta el, intrau din când în când numai angajaţii şcolii. Elevii intrau, puhoi deja, pe
poarta mare.

Dar iată că la marginea parcării a apărut profesorul aşteptat. Eusebiu a rămas calm lângă
stâlpul porţii, până când celălalt a vrut să păşească peste firul de nylon aşezat pe jos. În momentul

page 81 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

acela a întins cu piciorul bucata de fir, iar când profesorul s-a împiedicat l-a prins cu mâna stângă şi l-
a ajutat să se redreseze. Mâna dreaptă, în care ţinea device-ul şi gândacul, a pus-o pe umărul
celuilalt. Nu l-a aşteptat să se dezmeticească, l-a întrebat repede:

– Ne-aţi pregătit subiecte complicate, domnule profesor?

Când a văzut cum pe fruntea acestuia – pe care sperietura netezise toate cutele – se
formează o cută verticală la rădăcina nasului, a ştiut că în mintea lui apăruse involuntar imaginea
subiectelor şi a activat device-ul. Partea esenţială luase sfârşit. Avea deja informaţia în memoria
gândacului.

Răspunzând la întrebarea studentului, profesorul a încercat să fie politicos cu cel care-i sărise
în ajutor:

– Nu trebuie să fii mai curios decât e cazul, tinere! Vei avea ocazia să afli subiectele peste o
jumătate de oră.

Apoi s-a îndreptat spre clădirea de la capătul aleii. Eusebiu s-a întors şi a tăiat la ambele
capete firul legat de stâlpii porţii. Practic, terminase şi sesiunea asta. Ultimul examen nu mai era
acum decât o formalitate.

_______________________________________________

page 82 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Ciuma (I)
by Haidamac Florin

http://fanzin.clubsf.ro/ciuma-i/

Nu ştiu cât mai am de trăit. Poate o lună, poate o săptămână, poate o zi, poate câteva clipe.
Febra a pus stăpânire pe mine, necrozele întinse cutanate îmi provoacă dureri feroce, halucinaţiile
îmi vor ţine companie cât de curând. Sunt sigur. Asta până voi fi epuizat complet şi atunci tot ceea
ce înseamnă biologie fragilă se va stinge. Sper, trebuie, să fie ceva după. Dacă nu e nimic, atunci
toată viaţa asta e cea mai proastă glumă a Universului.

***

Norii negri ce se învârteau de câteva zile deasupra castelului, fulgerele imense şi tunetele ce
se ţineau strâns de ele, ploaia ce biciuia fără milă, fără pauze, zgomotul infernal al clopotelor ce
băteau permanent, în încercarea de a întoarce Faţa Domnului asupra domeniului, foametea, revolta
săracilor, nemulţumirea crescândă a soldaţilor, toate astea încruntau fruntea unui bărbat ce privea
spre cer, de la înălţimea turnului de veghe. Era îmbrăcat simplu, avea la mijloc o curea lată de piele,
la gât purta un crucifix din argint, iar pe cap, doar un coif de fier. Gesturile sale însă, modul în care
păşea, felul în care purta sabia grea, de război, lăsată moştenire din generaţie în generaţie, focul din
ochi, glasul puternic, obişnuit să comande, dădeau măsura stăpânului suprem, seniorului, cel care
avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi.

Un zgomot de paşi îl făcu să se întoarcă.

– Iertare, Excelenţă, pentru îndrăzneală, dar trebuie să vorbim. Diavolul şi-a făcut apariţia între
zidurile noastre.

Vocea preotului era stinsă, epuizată, ca întreaga sa făptură.

– Sfinţia Ta, vino mai aproape. Despre ce demon vorbeşti?

– Cel mai cumplit, cel mai rău şi cel mai întunecat din toate cohortele de slujitori ai lui Satan.
Cel care aduce plaga, Milord. Moartea neagră.

– Eşti sigur?

– La început au fost zvonuri. Am trimis slujitorii bisericii să cerceteze cu mare luare aminte
trupurile celor pe care Domnul i-a chemat la El.

– Şi? Spune, Sfinţia Ta, ce au descoperit?

– Acum a ajuns la urechile mele că purtau semnele lui Satan. Am dat ordin să se păstreze
tăcerea, aşa că nimeni nu ştie încă nimic. Am venit să vă avertizez, Milord.

– Vreau să văd cu ochii mei, să nu am nici o îndoială.

page 83 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Stăpâne, e periculos.

– Din generaţie în generaţie, neamul nostru a luptat cu toţi duşmanii şi a ieşit învingător. Tatăl
meu a trecut prin aşa ceva şi a trăit. Ştii foarte bine, Monseniore. Eu, urmaşul lui, sânge din sângele
lui, nu fug din calea răului. Cohortele de demoni, chiar conduşi de Satan însuşi, nu mă vor face
niciodată să mă ascund sau să dau înapoi.

Glasul său părea că acoperă tunetele, ochii săi păreau că sunt mai strălucitori ca fulgerele,
venele ce se zbăteau pe fruntea sa păreau că sunt semnele mâniei lui Dumnezeu. Atâta voinţă şi
măreţie, atâta încredere, l-au făcut pe preot să cadă în genunchi şi să sărute mâna dreaptă a
seniorului.

– Să mergem.

***

Ciuma sau moartea neagră a apărut pe la 1330 în Asia Mică şi de acolo s-a extins în aproape
toată lumea, cea mai afectată fiind, de departe, Europa, cu oraşele ei mizerabile şi aglomerate. Au
murit deopotrivă bogaţi şi săraci, nobili şi sclavi, preoţi, medici, într-o pandemie ce, după unele
studii, a ucis aproape o treime din populaţia planetei la vremea respectivă.

Boala era transmisă de puricii care la început au infestat doar şobolanii, dar, dat fiind
abundenţa lor în aglomerările urbane, aceştia au devenit vectorii perfecţi. Peste acest mod,
hematogen, de transmitere s-a suprapus şi posibilitatea ca boala să fie contactată şi pe cale
aerogenă. Igiena precară a populaţiei, organismele torturate de privaţiuni, mizeria generală în care
se trăia pe atunci, au făcut ca Yersinia Pesti, agentul etiologic, să infecteze exponenţial. Boala avea
trei forme: bubonică, pulmonară şi septicemică. Toate, la fel de letale.

Chestiile astea ne-au fost spuse cândva la un curs, în facultate, dar cine să stea să-şi bată
capul cu boli eradicate? Eu unul, în nici un caz, însă capacitatea creierului de a stoca informaţii şi de
a le scoate la iveală atunci când adrenalina face ravagii în torentul sanguin este uluitoare.

Totul a început când am avut posibilitatea de a lucra într-o misiune voluntară în Africa. A fost o
decizie ce a venit în anumite momente ale vieţii mele, când petreceam multe nopţi pe acoperişul
blocului şi încercam să găsesc trei motive pentru a nu mă arunca în gol. O lună am gasit. Apoi am
început să am dificultăţi. O vreme m-am mulţumit şi cu două, iar într-un final cu unul singur.

Plicul albastru pe care l-am primit de la OMS, unde trebuia să merg să fac anumite cursuri,
obligatorii pentru plecarea mea, mi-a limpezit destinul. Am intrat într-un fel de cantonament. Zi de zi
am fost instruit de către specialişti, atât în domeniul medical, pentru că trebuia să ştiu multe despre
bolile tropicale, cât şi în domeniul supravieţuirii. Asta pentru că acolo unde mergeam, în caz că se
întâmplau chestii nasoale, puteam conta pe ajutor calificat doar în câteva zile, dacă nu chiar
săptămâni. Am fost vaccinat, am fost consultat periodic, am fost forţat să renunţ, o perioadă, la
viciile pe care societatea modernă le aduce cu ea: antidepresive, ţigări, alcool, telefonie mobilă şi
chiar internet. Am fost de asemenea consiliat de către psihologi cu mare experienţă, dar am reuşit
să scufund cumva în oceanul conştiinţei tendinţele mele suicidale.

În schimb, am avut mult timp pentru a cultiva cea mai mare pasiunea a mea: scrima. Sunt
greu de învins în acest sport, iar toţi cei cu care am lucrat, inclusiv performeri olimpici, au trebuit să
recunoască asta. Am avut ocazia, în Japonia, să învăţ ce înseamnă să te contopeşti cu oţelul, să dai
fierului puterea minţii umane. Cel mai mult îmi plac săbiile grele, medievale, de război, pentru că,

page 84 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

dacă ştii să le asculţi, au multe de povestit. Între metal şi sânge e o legătură specială, o dragoste la
prima vedere.

***

Încăperea în care îşi duceau zilele era mică, murdară, slab luminată. Un pat, o masă, două
scaune şubrede, iar într-un colţ, un leagăn în care zăcea trupul minuscul al unui sugar chinuit de
privaţiuni.

O femeie, cândva frumoasă, privea pe geam. Ochii ei, cândva limpezi, inocenţi, scânteind de
viaţă şi curiozitate, erau acum secaţi de lacrimi şi umbriţi de ceva mai înfiorător ca foamea. Părul ei,
cândva negru, era acum plin de fire albe, stigmat al unei îmbătrâniri premature. Faţa ei, cândva fină,
pigmentată gingaş de razele unui soare fecund, era acum ridată, de un galben pământiu, oglindă
fidelă a unei vieţi petrecute doar în suferinţă. Nu mai zâmbise din ziua în care seniorul a hotărât să
îşi pună în fapte, şi cu ea, dreptul pe care-l avea asupra oricărei mirese. În aburi de vin, în miesme
de sudoare şi grajd, i-au fost smulse cu brutalitate atât hainele cât şi bucăţi mari de suflet.

Un geamăt aproape imperceptibil o făcu să se îndrepte către copil. Cu faţa împietrită de


durere a dezvelit trupul minuscul, a privit stigmatele de pe gâtul fragil şi şi-a apropiat urechea de
pieptul lui, însă micul izvor secase.

Imediat au început bătăile în uşă şi în cele două geamuri. Ştia ce va urma. Focul, pedeapsa
divină pentru unii, însă pentru ea, doar calea de eliberare.

Pe străduţa minusculă erau adunaţi soldaţii şi preoţii. În faţa lor, seniorul, purtând în mâna
stângă o făclie. A dat foc tuturor caselor însemnate, apoi, de la distanţă, a aşteptat reacţiilor celor
condamnaţi la moarte.

Au fost doar patru cei care au încercat să fugă prin flăcări. I-a urmărit, s-a apropiat de ei şi
sabia, care a ucis generaţii de duşmani, a eliberat acum suflete. Printre intestine, sânge, creieri.

Ştia că asta era calea pe care trebuie să meargă dacă voia să-l răpună pe Satan.

Dumnezeu era cu el. Altfel, de ce ar fi oprit ploaia?

S-a îndepărtat prea mult de garda personală, iar ceaţa deasă ce acoperea de câteva zile tot
domeniul l-a făcut să-şi piardă orientarea. Începu să alerge spre rugurile pe care el le-a aprins. Se
împiedică. Mânerul sabiei îi scrijeli adânc fruntea. Sângele său nobil păta noroiul, tulburându-i
vederea. Un frig înfiorător i-a pătruns în oase. Tremura.

Printre şiroaiele de sânge văzu însă ceea ce nici un om nu văzuse înaintea sa. O fiinţă imensă,
învelită într-o mantie neagră, cu o glugă ce-i acoperea faţa. Se mişca fără zgomot, părând a nu
atinge pământul.

S-a luat după ea, mai mult târându-se decât păşind. Era sigur că aceea era Moartea, ce
bântuia peste tot. A văzut cum s-a oprit la una din case, a intrat, iar după câteva clipe a ieşit ţinând
un nou născut în unul din braţe.

Inima îi bătea nebuneşte atunci când s-a năpustit asupra ei. A înfipt sabia cu o forţă şi o ură
inumane prin mantia neagră.

page 85 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

***

În lumea asta e foarte multă nedreptate şi cel care a promis acum vreo două mii şi ceva de ani
că va veni clipa judecăţii ar trebui să-şi respecte cuvântul cât mai grabnic. Altfel nu sunt sigur că va
mai găsi aleşi care să poarte aripi.

La începutul acestei aventuri extraordinare pe pământ african, cei care au avut grijă de
pregătirea mea mi-au spus că voi fi oarecum izolat, dar situaţia era mult mai sensibilă, în sensul că
această comunitate nu avea un teritoriu fix, în fiecare zi deplasându-se într-o direcţie necunoscută.
Am ţinut legătura cu civilizaţia, prin staţia cu care eram dotat, timp de o săptămână. Am trimis un
raport complet al situaţiei medicale, plus o listă cu medicamentele şi materialele sanitare de care
aveam nevoie. Am stabilit anumite coordonate, unde, un avion al crucii roşii a paraşutat tot ceea ce
am cerut. Însoţit de trei bărbaţi, care făceau parte din războinicii satului, cel putin aşa mi s-a spus,
am reuşit să recuperez ce mi s-a trimis. Ţin minte că în acea seară a avut loc un fel de ritual, în care
focul, zgomotele de tobă, cântecele, dansurile complicate şi anumite pipe cu nu ştiu ce substanţe
halucinogene m-au făcut să îmi pierd controlul. Am vrut să particip la toată această festivitate, dar
nu am reuşit. Am leşinat la puţin timp după începerea ei. M-am trezit pe o targă. Doi bărbaţi
puternici mă cărau prin deşert. Am încercat să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultau. La intervale
regulate mi se dădeau câteva guri de apă, după care cădeam într-un somn profund. Nu mai ştiam de
mine, nu mai percepeam timpul, distanţele. Singura mea certitudine, în rarele momente de
luciditate, era aceea că nu se dorea ca eu să ştiu drumul până la punctul final al călătoriei.

***

Clipele treceau parcă muşcând din carnea lui slabă. În jur, doar zgomote stinse. Voci şoptite
ce implorau. Ogarii săi de vânătoare, singurele fiinţe vii în care avea încredere, erau lângă el, în
patul mare. Un frig cumplit simţea în tot trupul, un gol atât de imens în minte încât nu era în stare să
îşi amintească toate evenimentele din acea groaznică noapte. Se agăţa de viaţă întocmai ca un
spânzurat de funie.

– Milord, a venit medicul. Din nou.

– Spune-i să plece. De azi nu mai am nevoie de el. Pregătiţi-mi haine, apă fierbinte şi chemaţi
bărbierul. Unde e sabia mea?

– Milord, medicul a lăsat instrucţiuni clare să nu faceţi efort şi să nu vă ridicaţi. Sunteţi încă
foarte slăbit, iar febra ce v-a făcut să zaceţi în pat atâta vreme încă nu e vindecată.

– Sfinţia Ta, apropie- te.

Preotul se conformă, cu toate că nu îşi putea ascunde privirea plină de îngrijorare. Cel care
până acum câteva săptămâni părea a fi alesul Domnului, cel care va birui Satana, era acum doar o
umbră descărnată fără vigoare. De parcă talpa iadului a smuls toată viaţa din el. În schimb, ochii lui
erau neschimbaţi, plini de jar, de ambiţie, de voinţă.

– Sunt aici, Milord.

page 86 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– L-am învins pe Satan?

– Da, Stăpâne. Însă cu preţul bolii voastre, de parcă toate uneltirile diavoleşti s-au abătut doar
asupra trupului vostru, Milord.

– Dumnezeu e cu mine. Mergi şi fă cele ce ţi-am cerut, dar mai întâi adu-mi sabia.

– Milord, trebuie să vă previn. Sabia nu mai este aşa cum a fost.

– Ce înseamnă vorbele astea, Sfinţia Ta?

– În acea cumplită noapte în care v-am găsit mai mult mort decât viu, au avut loc multe lucruri
ciudate. Au fost multe lumini pe cer, multe zgomote înfiorătoare, iar mirosul de pucioasă era peste
tot. Locul în care zăceaţi era ars, de parcă o mie de ruguri au fost aprinse acolo. Tăişul sabiei voastre
e negru, Milord. Armurierii noştri au încercat toate metodele ştiute de ei pentru a o curăţa, dar fără
reuşită. Cel care a lucrat cel mai mult la ea a murit ieri. Trupul său e acoperit de arsuri îngrozitoare.
Nu am mai văzut aşa ceva. Cred că e încă o uneltire mişelească a lui Satan. Milord, poate fi periculos
să atingeţi acum arma asta, mai ales aşa slăbit cum sunteţi.

_______________________________________________

page 87 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Întunericul sinelui (I)


by Aurelia Chircu

http://fanzin.clubsf.ro/intunericul-sinelui-i/

Vreau să scriu o scrisoare. Nu ştiu de ce şi nici către cine, dar vreau să fac asta; dacă n-o scriu,
voi înnebuni sigur.

Nu sunt nici în cartierul, nici în oraşul şi nici măcar în ţara în care m-am născut. De fapt, nu ştiu
unde sunt acum. Nu ştiu dacă sunt treaz sau dacă visez. Nu ştiu nimic. Nu-mi amintesc nimic.

Asa că tind să cred că nu mai sunt… nimic.

Oare am murit ? Asta mi s-a spus acum două zile, când am ajuns aici, dar eu nu pot să cred
asta. Cum am ajuns aici ?... Ei bine, nici asta nu ştiu.

Vreau să scriu o scrisoare. Asta e singura mea conştiinţă.

Ori poate că-mi trebuie un preot. Simt nevoia să mă spovedesc, deşi n-aş prea avea ce să-i
spun. Dar de ce preot? Oare lui vreau să-i scriu?

***

– Cine eşti şi ce cauţi aici?

Vocea piţigăiată a creaturii bondoace din faţă lui îl amuza grozav, dar bărbatul făcea eforturi
considerabile de a se abţine, prin tot soiul de grimase care-l enervau pe interlocutor.

– Cine eşti şi ce cauţi aici?

Darkmound surâse agasat. Nu voia să-i dea satisfacţie bondocului fără creier ce-i adresa zilnic
aceeaşi întrebare stupidă. Şi totuşi, răbdarea are limitele ei; nu mai rezistă şi apucând piticania de
gulerul robei cafenii pe care-o purta, îl trase până în dreptul unui vas adânc, din care ieşeau aburi
fierbinţi şi-l împinse pe marginea lui, făcându-l să tuşească violent.

Apoi se aplecă peste el şi îi vorbi astfel, acompaniându-şi vorbele cu cât un bobârnac în nas:

– Cine sunt eu? Chiar vrei să ştii cine sunt? repetă pe un ton grav. Află aici, că deşi am fost o
fire deschisă, puţini sunt cei care m-au cunoscut cu adevărat. Şi zic “am fost “pentru că acum nu mai
sunt. De fapt, sunt, exist, mă vezi doar, dar într-o altă formă.

Îl lăsă pe netot şi se îndepărtă câţiva paşi, ridicând din umeri.

– Nu mai posed de câteva zile trupul meu cel sexy şi chipul angelic cu zâmbet diavolesc.
Piticania îşi înălţă o sprânceană, suspicioasă. Astea îmi lipsesc cel mai mult, căci pe când trăiam, îmi
plăcea la nebunie să mă laud cu calităţile mele fizice şi mentale. Nu eram un îngâmfat, se disculpă
Darkmound, clătinând din cap, eu căutam mai mult să mă amuz în adorarea asta de sine. La drept

page 88 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

vorbind, mi-ar fi fost de folos aceste calităţi, în locul unde mă aflu în clipa asta, nu crezi?

Piticania scutură din cap, dezaprobator şi încercă să se strecoare pe lângă Darkmound ca să-şi
ia tălpăşiţa. Însă bărbatul îl prinse iar de guler şi-l aduse înaintea sa.

– Fiindcă aici sunt numai feţe urâte, ridate, arse de smoală, continuă el. Văzându-i, mi-am făcut
o idée despre locul unde mă aflu, adăugă cu o grimasă de neplăcere. Ce caut aici? Asta e altă
chestie. Păi, nu ştiu… Eu le-am zis colegilor tăi că e o greşeală, că am nimerit greşit în Iad, dar ei mi-
au râs în nas. Apoi, au adăugat, că însuşi numele meu de botez te trimite cu gândul la această
locaţie, deci e cazul să renunţ la comentarii, că nu-i amuz deloc. Iar tu mă întrebi mai departe ce
caut…

– Scopul şi durata vizitei, vă rog.

Piticania scoase un carneţel şi un pix din buzunarul robei. Darkmound tăcu, prefăcându-se
uimit. Nu numai fiindcă omuleţul îl chestiona pentru întâia oara despre aceste lucruri, dar atunci îi
veni în minte că poate chiar avea asemenea date scrise undeva, că aceste date chiar existau. Zâmbi
cu încântare şi drept mulţumire pentru speranţa întrezărită, îi trase netotului o palmă usturătoare, la
care piticania urlă.

Darkmound se blestemă în gând pentru lipsa de tact, căci acum trebuia să-şi acopere urechile
ca să mai audă zgomotul acela strident.

– Nebuni drăcuşorii ăştia, n-am ce zice, oftă el. Darkmound, alias Dark – aşa mi se spune de
când mă ştiu. „Bine, dracilor... a, adică, dragilor, dar dacă mă intitulam Lightmound, cu toate
păcatele mele, ajungeam în Rai?... Hm? Mânuţa sus! Da, tu cu clopoţelul ăla agăţat de coadă, cu tine
vorbeam. Nu?... Atunci, să nu mă vă legaţi de numele meu. Ciudaţilor!“ Şi hop, mă ridică pe sus spre
cazanul cu smoală. Iar tu vii să-mi vinzi gogoşi, când eu mi-am deschis patiserie; te credeam demon
serios, frate.

Piticania reuşi să-i scape din mâini şi o zbughi spre capătul platoului.

– Frate, parcă am fi în Alice în Iadul Întors pe Dos, îşi zise ca pentru sine. Bine că e un tip pe
aici cu mai multă minte decât ceilalţi şi îi opreşte de fiecare dată, când îi enervez eu. Mi-a zis că dacă
mă gândesc cu atenţie la toate câte le-am făcut şi găsesc o singură chestie bună, care să-mi salveze
sufletul, mă trimit Sus numaidecât. Se pare că tipul e înger şi vrea să mă ia cu el... Mda, cavaleria.
Ăia îmbrăcaţi alb şi cu aripioare. Când văd smoala aia încinsă, îmi doresc să fiu şi eu unul de-al lor.

Mai ales că am ajuns aici din greşeală, aşa cum am menţionat la început. E adevărat, mi-am
zburat creieraşii cu revolverul, dar am făcut-o spre binele comunităţii. Frate, nu ştiu ce-i atât de greu
de înţeles.

Un bărbat îmbrăcat într-o robă albă se apropie cu paşi fermi spre cazanul lui Darkmound.
Văzându-l, doi drăcuşori se speriară şi săriră în cazanele în care amestecau; bărbatul zâmbi şi, cu
ajutorul levitaţiei, îi scoase afară, nevătămaţi.

– Hm, uite-l, continuă Darkmound către un interlocutor imaginar. Îmi face un semn discret cu
ochiul; daca eram pe pământ şi el era bărbat, îl snopeam în bătaie, căci nu mă pretez la asemenea
glume. Dar cum el e un înger distins, iar eu un biet suflet tracasat şi gestul ăsta a fost folosit de
nsprezece ori în ultima vreme, mă conformez subit şi ţopăi fericit la intersecţia cazanului opt cu
zece.

Şi, zicând acestea, bărbatul se îndreptă spre înger. Acesta îşi pusese o mână în şold, clătinând
din cap.

page 89 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Acolo e locul nostru obişnuit de întâlnire, la un pahar de amărăciune. De când sunt aici, am
înghiţit atâtea răutăţi, că mi-am făcut zdrenţe mândria de cât mi-am călcat-o în picioare. Dar n-am
ce să fac. Ahh, şi când s-o întoarce roata aia, fratele meu, o să fac mititei din drăcuşorii ăştia.

În drum spre cazan, întoarse capul peste umăr către cei cei care-l priviseră cu ochi încruntaţi,
pe parcursul monologului său şi le trimise pupici. Aceştia se plânseră ca niste ţânci la superviserul
lor, care nu-i crezu şi îi împunse cu tridentul lui, forţându-i să amestece mai cu spor în cazane.
Darkmound nu se miră, că doar avea relaţii Sus-puse.

Se întreba ce i-o plăcea lui musiu Angel – cum îl numea vânătorul – locaţia aceea extrem de
ciudată. Şi mai apoi, ce se tot plimba pe acolo?... Sincer, începea să-i fie teamă pentru el, ca nu
cumva nu-l confunde cei mici şi negri cu unul de-al lor şi să-l oprească Jos. De-ar fi fost aşa, era sigur
că avea să şi-o fure original şi atunci, pa-pa râuri cu lapte şi miere şi, eventual, fete nurlii.

Ajungând la asta, căută să se abţină, căci Angel citea gânduri şi déjà îl privea cu o faţa d-aia de
„te văd aici şi-n următorii cinci ani “ . Parcă-şi şi imagina:

„Unde aţi fost in ultimii cinci ani ? “ îl întreba prezentoarea de la Raiul Tv.

„În Iad! Ce, nu se vede?... Dante, varianta cu vânător de vampiri sinucigaş.

„Şi dumneavoastră cum v-aţi întors ?... “

„Păi, o spiritistă îşi invoca iubitul mort şi cum neghiobul voia să treacă dincolo, ca spirit, i-am
tras un şut undeva şi am venit eu în locul lui. Dar nu mai spune-ţi nimănui… secret profesional. “

Şi îi afişă un zambet şarmant lui Angel, în acelaşi timp întrebându-se dacă acesta există, odată
ce nu mai avea buze, chip şi… alte chestii mai mărunte ce formează corpul uman. Cu două zile în
urmă, a cerut o oglindă şi i s-a spus că acolo n-o să găsească aşa ceva, iar în scurt timp, îşi va dori să
uite de ştiinţa acestui obiect. Era de acord, căci la cât de pociţi erau, se spărgea oglinda. Era însă
convins că asta n-avea să se întâmple în cazul lui.

Angel zâmbi, clătinând din cap. Da, e mare grădină şi se întrebă dacă erau ceva şanse să intre
şi el în ea.

– Credeam că fiecare oră ce va trece în locul acesta dezagreabil te va determina să-ţi schimbi
modul de a gândi. Dar observ că nimic nu te zdruncină de pe poziţia ta, Darkmound. Îmi place
stăruinţa ta.

– Hm, nu ştiu dacă ar trebui s-o iau ca pe un compliment…

– Eu nu fac complimente, îl întrerupse el, cu blândete. Eu rostesc adevărul. Te-aş sfătui, totuşi,
să nu mai vorbeşti de unul singur şi, de altfel, cât mai puţin, dacă poţi. Şi să nu-ţi faci griji, că nu sunt
nebuni să-şi pună mintea cu mine.

Darkmound se strâmbă.

– Da, ai dreptate. Bine că nu eşti frate de-al lor, căci la cât de mult te plac băieţii ăştia, te-ar
vopsi în alb şi ţi-ar coase aripi de pânză, doar ca să scape de prezenţa ta.

– Îmi place locaţia asta, căci dacă privesc în sus, de aici îmi pot vedea căminul, şopti el,
apăsându-şi mâna pe inimă.

Darkmound ridică o sprânceană, uimit. Angel îşi înălţă fruntea către acei norii încărcaţi de
grindină ce acopereau aşa zisul cer al lumii de dincolo şi îşi închise ochii.

page 90 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Bărbatul nu se mai putu abţine şi pufni în râs, făcându-i să tresară pe dracuşorii ce amestecau
în cazanul opt. Cel de-al nouălea era gol şi nu-l folosea nimeni.

– Frate, dar mare pămpălău mai eşti! Adică, tu poţi vedea prin norii ăştia şi prin lumea
vieţuitoare, tocmai dincolo, în Rai. Şi îţi vezi căsuţa ta dragă şi frăţiorii, nu?... Dacă ţi-e atât de dor de
ei, de ce nu pleci, omule, la ei, acasă?!

– Taci! porunci el, ţintuindu-l cu privirea. Darkmound, tu chiar n-ai auzit de poezie, de
romantism, hm? Ia zii. Că doar ai iubit şi tu, ştiu asta.

Nu ştia de ce îi venea să-l înjure. Oare ce păţeşti dacă înjuri un înger? Te bate?

– N-ai vrea să afli, te asigur, murmură acesta, lăsându-şi privirile în pământ.

De fapt, în cenuşă, căci cu asta era acoperită platforma pe care se aflau. Şi-a lăsat braţele în
jos, aripile învăluindu-i trupul.

– Auzi, nene, eu am iubit şi o iubesc încă pe soţia mea. Şi pe cel mic, pe care n-am apucat să-l
văd. Dar nu m-am lăsat niciodată pradă emoţiilor, adică...

– Nu mai vorbi...

Mda, era inutil să se ascundă de el. Avusese şi el clipele lui de deznădejde şi nu era atât de
tare pe cât voia să pară. Dar îi fusese mai uşor să hoinărească prin viaţă ca un clovn nebun decât să
ia în seamă fiece chestie care i-ar fi putut abate de pe drumul lui.

– Te-ai încăpăţânat să-ţi menţii acest drum şi uite care era destinaţia. Mulţumit?

Se întoarse spre el cu un rânjet pe care Darkmound nu-l aştepta. Apoi, zâmbi cu tristeţe.

– Mă sperii, îngeraş, pe bune, zise Darkmound, examinându-l cu coada ochiului. Ai un uriaş


potenţial să fii mâna mâna dreaptă a şefului din Cercul ăsta...

– Eu vreau să mă întorc acasă, înţelegi?! zise el pe un ton sever şi scăzut, apucându-l cu


brutalitate de cămaşa lungă şi gri pe care o purta.

Asta era culoarea pe care o purtau cei care aşteptau verdictul, dacă vor fi în alb sau în negru.
Ciudat, dar bărbatul trebuise să lase de la el.

– Eşti tare, frate! De ce să te mai întorci sus?... Rămâi aici cu ei! Eu unul o să plec şi îţi voi lua
locul în toate.

– Asta ce vrea să însemne? întrebă el, eliberându-l din strânsoare. Psihologie inversă?

– Nu, amice. Eu nu fac complimente, eu spun doar adevărul, se maimuţări Darkmound,


încercând să-l imite.

– Termină, porunci îngerul.

– Acum îmi spui de ce m-ai chemat? Sau pot să plec? Uite că sună de ora mesei şi ştii bine că
eu pe când eram în viaţă, adoram să mănânc.

– Ştiu, zâmbi el răutăcios. Tocmai d-aia, azi o să lipseşti de la masă. Avem de vorbit şi sper,
repet, Darkmound, sper, că de data asta nu vei mai adormi şi vei reuşi să mă asculţi până la capăt.

page 91 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Off, dar ciufut mai eşti, musiu. De mâncat, n-am voie, de băut n-am voie, de iubit n-am cu
cine. Ce vrei de la viaţa mea?? strigă Darkmound, ridicându-şi braţele exasperat.

– Eşti mort, dragule, zise el, trăgându-l de braţ către marginea platformei. Obişnuieşte-te cu
asta.

– Diavole ce eşti! urlă Darkmound, smulgându-i fulgi din aripa dreaptă.

– Da, asta vei ajunge, dacă nu mă asculţi.

Cu tot plânsetul lui mai mult sau mai puţin real, Angel îl trase după el şi zburară peste buza
prăpastiei, în neant.

***

Nu ştia cum îl chema pe Angel şi, practic, nici nu-l interesa să afle. Asta fiindcă nu-l putea
suferi.

Avea, uneori, impresia, pe când stătea şi-i asculta balivernele cu Salvation and Comp, că vocea
lui îi aminteşte de cineva din trecutul lui, pe care-l cunoscuse pe când trăia. Iar uneori, în vis, – căci
dormea şi aici şi visa, chiar dacă erau nişte coşmaruri teribile– parcă îi recunoştea trăsăturile, dar nu-
şi putea da seama cine era.

Tot ce aflase despre persoana lui era faptul că nu se născuse înger, ci fusese om ca şi el.
Oricum, trebuie să fi fost un tip important în viaţa lui, dacă i se dăduseră aripi şi era trimis în misiuni
d-asta, pe teritoriu duşman.

Impactul împuşcăturii îl împinsese pe Darkmound în sătucul Draculon sau ceva de genul, nume
care îl ducea cu gândul la Dracula şi îl făcea să se spargă de râs, de fiecare dată când îl auzea. Ăştia
mici se prefăceau că nu înţeleg amuzamentul lui, motivându-se că ei ar fi de rasă pură şi nu citesc
ficţiune.

Satul Draculon, peştera a cincea din Cercul al şaptelea. Aici erau cazaţi cei care săvârşiseră
păcatul violenţei. Şi cum sinuciderea este văzută ca o violenţă asupra sinelui, nimerise în locul
potrivit.

Angel însă fiind numai în trecere, deşi Darkmound n-ar fi băgat mâna în foc, locuia în peştera
superviserului.

Dark ura să zboare. Când trebuia să meargă cu avionul, îşi umplea buzunarul cu pungi goale şi,
practic, le scotea fire albe celor care îl însoţeau, până ce aterizau.

Angel părea să-i ştie teama de zbor şi nu se supăra, când Darkmound se agăţă de el, instictiv şi
începea să urle ca un disperat. Când ajungeau jos, se desfăcea repede din braţele lui, scuturându-şi
hainele ostentativ. Îngerul zâmbea, clătinând din cap, iar ăia mici îi puneau întrebări indecente, care
îl făceau să roşească.

Atunci, Angel îşi strângea aripirile în asemenea fel că ridica tot praful pe sus, determinându-i
pe băieţeii să-şi acopere feţele, tuşind sufocaţi. Apoi, îl înşfăca de mâneca şi îl lua cu el către
peşteră.

page 92 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Ce, mă, sunteţi geloşi?... îi apostrofă Darkmound. Dacă n-aţi făcut-o niciodată la înălţime,
degeaba vă mai lăudaţi!...

În clipa aceea, primi o palmă peste cap. Angel îl trase după el, exasperat, în peşteră şi închise
uşa după ei.

– Doamne sfinte!... Dar nu-ţi mai revii odată?! îl certă el. Înţeleg că te porţi aşa pentru a
ascunde că eşti un băiat cumsecade şi cam timid, dar exagerezi foarte mult.

Darkmound se trânti pe un scaun şi-şi acoperi urechile ca să nu-l mai audă.

– Dacă crezi că eşti atent, îţi pregătesc un senviş. Să nu zici că te ţin flămând.

– Da ?... Sărut-mâna! Adică, nu-ţi sărut mâna, vorba vine, înţelegi tu.

În timp ce Darkmound se pierdea în explicatii, Angel pregătise deja un senviş, folosindu-se de o


bucată de şuncă, o pâine, o farfurie şi un cuţit, apărute de niciunde, pe masa din peşteră. Aşeză
senvişul pe farfurioară pe care i-o întinse, zâmbind.

Darkmound apucă brutal farfuria, rânjind, şi din două înghiţuri dădu gata senvişul. Angel oftă
teatral şi îi pregăti încă unul. Bineînţeles că bărbatul îl înfulecă rapid şi pe acela.

Angel oftă şi îl lăsă pe Darkmound să-şi pregătească singur.

– Cu grijă, îl sfătui el, văzând că omul apucă pâinea într-o mână şi şunca în cealaltă şi muşcă
zdravăn din amândouă.

– Ce-i, ţi-e teamă că mă înec şi plec în rai, fără tine ?...

Angel îl privi încruntat şi se aşeză pe marginea patului. Darkmound se întreba ce voia să-i
spună. Era de patru zile în locul acela şi cum, în ziua precedentă aţipise după masa copioasă, deşi
voia cu adevărat să-l asculte, abia atunci urma să afle ce planuri avea cu el.

În timp ce mesteca, privirea îi căzu iar pe peretele din spatelui lui şi simţi cum stomacul i se
revoltă. Imaginile desenate trebuie să fi fost superbe pentru locuitorul acelei case, dar pe el îl
speriau şi îl îngreţoşau la culme. Mda, umor din Iad.

– Nu te mai uita la ele şi vei vedea că o reuşeşti să le ignori, aşa cum fac şi eu.

Îl privi chiorâş şi zâmbi cu înţeles.

– Am zis eu că ai potential… Sau eşti super-nebun, deci una din două. Cât de tare te poţi
detaşa ca să ignori asemenea imagini??...

Darkmound se ridică de pe scaun şi, mestecând cu poftă, se apropie de patul lui Angel. Acesta
îşi ridică ochii spre bărbat, uşor încruntat.

– Uite, zise el cu gura plină, arătând spre primul desen, un leu cu aripi împreunat cu o femeie
goala… Hm, mişto poziţia, dar trebuia să-şi găsească un barbat, ca mine, nu un animal. Câh!

Angel aruncă o privire către desen.

– E un monstru mitologic, despre care se spune că mănâncă oameni, îl lămuri el, plictisit.

– Da ?... Înseamnă că pictorul e un Picasso, că leul asta pare să-şi satisfacă alte pofte decat

page 93 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

cele culinare, dar mă rog.

– Şi e un tigru, nu leu, mai zise el.

– Aha. Dar văd că te pricepi. Şi desenul ăsta, cu diavolul care săruta copila asta, ce reprezintă?
... Bieta de ea. Mai bine, dracuşorul ăsta şi-ar înfăşura coada în jurul grumazului şi s-ar spânzura
singur.

Angel oftă, clătinând din cap.

– Eu am o variantă mai bună. Să-ţi termini mâncarea şi să stai jos că avem multe de vorbit.

Darkmound continuă însă să se uite cu dezgust la imagini.

– Imaginile astea reprezintă desfrâul, nu? Nu cred că-şi au locul aici. Următoarele trei însă se
încadreaza în „peisaj“ , având în vedere că sunt cu oameni ciopârţiţi şi mutilaţi. Vaii, ce urât e ăla cu
ochiul scos… Frate, îţi dau eu bani să te duci la doctor, dar fă ceva că araţi naşpa rău…

– Darkmound ! strigă Angel, exasperat. Treci pe scaun şi ţine-ţi gura închisă!

– Şi cum mai mănânc? întrebă cu inocenţă.

– În linişte. Dacă suntem în Infern, nu înseamnă să ne comportăm necivilizat, îl sfătui el.

– Bine, poţi să începi, ascult, îi spuse, după o mică pauză.

– În primul rând, vreau să reînoiesc propunerea pe care am făcut-o, când am venit aici. Căci,
dacă îţi aminteşti, când ţi-am vorbit prima dată, n-ai vrut să mă asculţi deloc.

– Da, ştiu, zâmbi bărbatul, amuzat. În timp ce-mi explicai, eu tot vorbeam peste tine, zicând că
nu mă interesează şi până la urmă, te-am luat de guler şi te-am dat afară din peşteră.

Angel încuviinţă, cu tristeţe.

– Ţi-am zis că ai apărut prea târziu şi ajutorul tău nu-mi mai e de folos. Să zbori înapoi pe
norişorul tău, iar dacă nu poţi, te trimit eu cu un şut în dos…

Îl privi ruşinat.

– Îmi pare rău acum, chiar nu vreau să stau aici.

– Te înţeleg, zâmbi el cu bunătate.

Era simpatic, când zâmbea, pe bune. Începea să semene cu unul din îngerii aceia zugrăviţi în
icoane.

– Ţi-am mai spus care e preţul acestei izbăviri: o faptă bună făcută pe când trăiai. Eu cred că ai
murit ca să aperi fiinţele dragi ţie de creatura însetata de sânge ce-ai fi devenit, dacă te transformai
în vampir. Dar erau şi alte soluţii, nu trebuia să-ţi ridici viaţa.

– Da?... Şi dacă eşti aşa deştept, de ce n-ai venit să mă îndrumi atunci, până să fac prostia
aia?... îl întrebă, rânjind.

– Poate că am venit, răspunse ca pentru sine. Prezenţa noastră nevăzută e mereu alături de cei
aflaţi în suferinţă…

page 94 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Cu mine, n-a fost nimeni, zise el cu glas surd.

– Nu şti ce spui, murmură el, ridicându-se.

Se îndreptă spre deschizătura în piatră ce trebuie să fi fost fereastra. Drakmound simţi o adiere
uşoară, când îngerul trecu pe lângă el; oricât ar fi încercat, nu se putea obişnui cu aripile lui.

– Da?... Asta s-o crezi tu! M-am luptat singur în clipele alea. Au rămas cu toţii perplecsi când
am întors revolverul spre tâmpla mea şi am tras.

Îngerul tresări violent, ca şi cum zgomotul împuşcăturii ar fi răsunat în mintea lui.

– Ştiu… murmură el, întorcându-se.

– Nu mai spune… îi spuse ironic. De unde, mă rog?...

– Am fost acolo, spuse privindu-l întristat. Eu eram vocea care-ţi cerea să priveşti în sufletul
tău. Dar tu nu m-ai ascultat şi ai apăsat piedicat armei…

Darkmound se ridică de pe scaun şi-l trase de braţ, enervat.

– Ce, mă?! Tu ai fost lângă mine atunci? Şi nu m-ai salvat. Atunci ce naiba cauţi aici, hm? Cum
de ţi-au lăsat aripile? Lasă, că ţi le smulg eu!

După avalanşa asta de întrebari şi ameninţări, de care déjà îi părea rău că le rostise, îl înşfăcă
de aripa stânga şi începu iar să-i smulgă fulgi.

Angel îl privi uşor panicat şi îşi trase braţul, suspinând. Darkmound înţelegea că-l durea, dar şi
pe el îl durea insensibilitatea omului.

– Dacă nu ţi-aş fi mărturisit asta, n-ai fi aflat-o niciodată.

Aici avea dreptate. El n-ar fi avut curajul lui, să spun cuiva că el îl băgase în rahat. De altfel,
dovedise asta, atunci când nu-i putuse spune lui Starkane că îi ucisese logotnica. Dar asta era altă
poveste.

– Du-te acasă, frate ... continuă el, dar îi dispăruse ardoarea de la început.

– În locul tău, aş tace, Darkmound, murmură el, masându-şi uşor aripa. Doamne, dar chiar
doare! exclamă el, aproape nervos, scuturându-şi aripa ca să înlăture durerea. Uitasem cum e să
simţi…

Îl privi cu o grimasă de dezgust. Nu-i plăcea să vadă un bărbat, văitându-se. După părerea lui,
bărbatul trebuie să fie tare ca piatra, că doar d-aia e bărbat.

– Taci, Darkmound !! Ahh…

Se târî înspre pat. O strâmbătură de durere îi încreţi obrazul. Se aşeză, strâgându-şi aripa cu
mâna cealaltă.

Darkmound nu ştia de ce, dar aveam impresia că Angel făcea asta ca să-l enerveze pe el.

– Eşti un fraier, scumpule. Dacă n-ai reuşit să mă salvezi atunci, de ce crezi că vei putea acum?
De ce mai stai aici?...

page 95 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Nu mă pot întoarce. Am făcut… un gest, care deşi părea soluţia ideală pentru salvarea unui
suflet rătăcit, s-a dovedit a fi o greşeală. Să zicem că Fraţii mei sunt un pic cam supăraţi pe mine.

Sinceritatea lui îl făcu să pufnească în râs. Angel îşi ridică faţa spre el, întristat.

– Nu e nimic amuzant aici.

– Stai… stai să înţteleg. Deci, ai făcut o greşeala din pricina căreia ai primit o bilă neagră de la
Big Boss. Şi de ce mai ai aripi?...

– Am încălcat o regula ca să salvez un suflet. Şi, la momentul acela, am reuşit să-l ajut, deşi
metoda mea n-a fost agreată. N-am fost izgonit din Rai, pur şi simplu, sunt puţin în dizgraţie.

– Înseamnă că ai salvat pe cineva important, zise Darkmound, cu un zâmbet şiret.

– Cineva important pentru mine, murmură el, oftând.

– Şi atunci?

– Simplu. Am fost preot.

În clipa aceea, Darkmound avu impresia că peştera se prăbuşise peste ei.

– Preot ? Ai fost… preot ? îl întrebă cu uimire.

Angel se ridică, privindu-l cu un fel de emoţie.

– Da, Darkmound. De ce ma întrebi?

Nu înţelegea ce i se întamplă. Cuvântul acela îi răsunase primejdios în timpan şi continua să


ţopăie prin odaie, în creierul şi inima lui.

Se aşeză pe scaun, răvăşit.

– Ce este, Darkmound?

– Preot… Am cunoscut odată un preot.

– Da ?... răspunse îngerul, într-un târziu.

Darkmound bănuia că Angel vrea să-l tragă de limbă, dar el n-avea chef de povestit.

– A murit şi el, demult, rosti cu un zâmbet trist. Cred că-i déjà Sus şi mă aşteaptă, adăugă,
arătând spre tavan.

– De ce a murit prietenul tău? Vrei să-mi povestesti?

Blândeţea din vocea lui îi amintea de cineva, dar tot nu ştia de cine. Se îndreptă către uşă.

– Eu aştept cina, zâmbi el, ironic.

– Off… Esti incorigibil! Nici n-am apucat să-ţi spun propunerea mea.

– Spune, părinţele, te ascult.

page 96 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Angel nu gustă gluma şi-l privi încruntat.

– Cum poţi să fii atât de inconştient? spuse el, clătinând din cap. Cum poţi să refuzi salvarea
doar fiindcă nu mă placi pe mine? Dark, luptă pentru bucăţica ta de Rai, fă-o acum, cât încă mai poţi!

În mod normal, vorbele lui l-ar fi pus pe gânduri. Dar, în clipa aceea, lui Darkmound îi era prea
foame ca să poată gândi.

– Ce vrei să fac?...

– Ajuta-mă ca să te pot ajuta. Şi dacă te ajut, mergem amândoi în Rai, prietene.

– Mergem amândoi, de mănuţă? râse bărbatul, imaginându-şi. Mai bine, împrumut un trident
de la ăştia mici şi te împung cu el, ca să intri tu primul. Că doar eşti de-al casei.

– Dark, termină şi asculta-mă, se supără el.

– Păi, te ascult, dar văd că tu vrei să-ţi recapeţi locul pe spinarea mea.

Angel îşi trecu mâinile prin păr, oftând.

– Eşti imposibil…

Îl apucă de braţ şi-l trase dupa el, afară din peşteră.

– Heei, ce te-a apucat?! Unde mă duci?

– Am să te fac să-ţi doreşti acea bucăţică de Rai, amice, îi spuse, iritat. Eşti pregătit să vezi
adevăratul Infern? îl ameninţă el. Vino cu mine!

Îşi desfăcu aripile şi îmbrăţişându-l strâns pe Darkmound, se înălţă cu el în aerul îmbibat cu


pucioasă.

– Nuu! Nu mai vreau la cazane!

– Taci sau te arunc în primul pe care-l văd!

– Dacă nu te arunc eu mai întâi…

– Ce-ai zis?! urlă el şi slăbi strânsoarea braţelor.

Am zâmbit cu inocenţă.

– Că mi-e dor de cazanele alea cu miros îmbietor de smoală încinsă…

Angel râse. Darkmound se întrebă atunci dacă nu cumva omul acesta îşi bătea joc de el.

***

De când ajunsese în Cercul Şapte, Darkmound făcuse cunoştiinţă cu platforma cu cazane,


unde se pregătea smoala şi cu peştera liderului din acel Cerc, unde era cazat Angel. El stătea într-o

page 97 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

cavernă pe două nivele, cu cămăruţe mici şi pereţi vopsiţi în negru, care şi din pricina măsurilor
stricte, semăna perfect cu o închisoare.

Nu apucase să viziteze Draculonul şi descoperi că era chiar curios să vadă împrejurimile.

– Prezentarea aceasta trebuia să-ţi fie făcută de Ramiel, atunci când ai venit aici, îi spuse
îngerul.

– Ramiel e tipul în casa căruia am fost noi mai devreme, nu?

Angel încuviinţă.

– Dar ce are, e timid? Nu l-am văzut decât o dată, în treacăt, când m-ai adus tu, în prima zi.
Sau nu-i plac nici lui picturile alea delicate?... chicoti el, scoţându-i din aripă un fulg pe jumătate
smuls.

Îngerul tresări.

– Ho, mă! Îţi dădeam jos fulgul ăsta, ce te sperii? Nu vezi că, de când eşti în Iad, ai început să
cheleşti?

Darkmound suflă fulgul şi, apoi îl urmări, uimit, cum zboară prin aer, dispărând din raza
vizuală. De nervi, Angel îl trase de haină.

– Vezi să nu-mi laşi urme, că după aia iar ne scot vorbe ăştia mici…

Observând că erau la vreo trei metri de sol, Darkmound se desprinse din braţele îngerului.
Acesta scoase un ţipăt scurt, dându-şi seama de gestul lui.

Ştiam că nu se putea lovi, căzând de la acea înălţime şi, într-adevăr, ateriză pe propriile tălpi,
fără nicio problemă. Angel coborî lin, privindu-l cu imputare.

Iar în clipa următoare, îl înşfăcă de braţ şi îi dădu o palmă zdravănă. Văzând una ca asta,
Darkmound îl apucă de aripă, dar îngerul îl călcat pe piciorul stâng.

– Dakmound!!

Pricepeau că sunt jalnici, dar niciunul nu voia să renunţe la încăierare. Darkmound îl împinse de
pe el, iar îngerul îl luă de braţ, cu forţa, trăgându-l după el.

– Angel!! se smiorcăi omul. Pot să merg şi singur, să ştii!

Îngerul începu să râdă, clătinând din cap. Îi eliberă mâna şi îi făcu semn să meargă înainte, pe
o potecă făcută printre cazanele înalte, ale căror margini erau decorate cu oase umane.

– Sunt oase de animal, îl lămuri Angel, fără să-l întrebe.

Ajunseră într-o pădurice cu pomi fructiferi uscaţi, un râu secat, plin de insecte bâzâitoare şi
zeci de lilieci care zburau dezorientaţi prin aerul cu iz de gunoi încins.

– Ahh… Ce-i asta, frate, o copie nereusita a Paradisului? întrebă Darkmound, ferindu-se de o
zburătoare.

– Nu, Infernul în toată splendoarea lui, răspunse îngerul sec.

page 98 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Mda. Ia zii, ce facem aici? Uite colo un rău cu noroi. Vrei să ne bălăcim un pic ? Frate!! Oare
cum ţi-ar sta în negru? Lui Ramiel îi stă bine, să ştii.

– Vezi să nu îndrăgeşti prea tare culoarea asta… se strâmbă Angel. Te-am adus aici ca să-ţi
arăt fiecare Cerc în parte.

– Uah, mergem în excursie!! se veseli omul. De ce nu mi-ai spus? Că îmi luam nişte merinde cu
mine…

– Nu e călătorie de plăcere, amice. Vezi trenul acela care vine spre noi?

Darkmound rămase fără grai şi poate pentru prima oară, văzând cum rămăşiţele unui tren ars,
afumat, tras de patru cai-schelet îşi croieşte drum spre poieniţa lor tristă.

– Trenul ăsta ne asteaptă pe noi?... zise Darkmound, râzând.

– Nu. Noi coborâm scările că e mai simplu.

– Scările?

– O să vezi despre ce vorbesc, zâmbi el.

– Scări, medită bărbatul. Şi sunt multe… scări?

– Nu le-am numărat până acum, răspunse Angel, gânditor.

Cum se uitau înspre tren, acesta a derapat brusc şi căluţii, locomotiva şi vagoanele alunecară
într-un fel de groapă, ivită de niciunde. Darkound scoase un ţipăt de surpriză şi îl trase pe Angel de
mânecă.

– Băi, ai văzut?? Doamne!... Bine că n-am urcat în tren că mureai şi ajungeai înapoi Sus, fără
mine. Îţi dai seama?...

Angel râse şi-l trase după el.

– Vino să-ţi arăt, zise cu blândeţe.

– Ce… ce să-mi arăţi? Ce să văd acolo, fier şi oase? Merci, nu vreau, protestă el, desprinzându-
se din mâna îngerului.

Totuşi, curiozitatea îl împinse să-l urmeze pe înger, deşi continua să se opună verbal. Se aplecă
uşor deasupra „gropii“ şi constă că deschizătura era, de fapt, un soi de chepeng, din dreptul căruia
cobora o scară lungă, pietruită.

Trenul ajunsese deja la câţiva metri buni în afund; puteau să vadă spatele unui vagon şi nişte
aripi mari, scheletice, bătând aerul stătut.

– Caluţii-schelet au aripi şi trenul zboară către centrul pământului. Către ultimul nivel al Iadului,
nu?

Angel încuviinţă, îndreptându-şi spatele.

– Unde suntem acum? Ce e păduricea asta? Că n-am înţeles.

– Suntem în Prag, îl lămuri el. Aici ai fost adus prima dată, dar văd că nu-ţi mai aminteşti.

page 99 / 133
Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Mda, recunoscu Darkmound. Eram prea ameţit după impact, ca să mai înţeleg unde şi de ce
am fost adus. M-am trezit abia în sat.

Îngerul se apropie de un prun şi culese câteva fructe, care în următoarele secunde i se


sfărâmară în palmă, căci erau din cenuşă.

– În mod normal, aici trebuia să stai, nu în cerc, dar Ramiel are nişte treburi şi s-a gândit să te
aduca la el în cerc, până va avea timp să se ocupe de tine.

– De ce nu m-a dus la el acasă? întrebă cu ciudă. Văd că acolo stai tu, în timp ce eu sunt cazat
în hotelul-închisoare.

Îngerul îl privi cu o uşoară imputare.

– O să vorbesc cu Ramiel să te lase să stai cu mine.

– În cameră cu tine sau cum?...

Darkmound făcu o grimasă de neplăcere.

– Sunt înger, nu bărbat, spuse cu glas surd, vizibil jignit. Ţi-am zis să nu te flatezi degeaba.

– Păi, şi dacă eşti înger, înseamna că eşti eunuc? îl întrebă, chicotind.

– Nu mai am corp uman. Dar „aştia mici“ , cum îi numeşti tu, sunt mai dotaţi decât crezi...

Angel zâmbi. Darkmound pricepu că îngerul voia să-l sperie şi era urât din partea acestuia.

– De unde ştii, l-ai surprins pe Ramiel la duş?...

– De ce eşti nesimţit? îl certa el, amuzat.

– Aşa sunt eu, când sunt lihnit, surâse bărbatul.

– Mda. Hai! şi îi făcu semn spre chepeng.

– Ce? întrebă, prefăcându-se că nu înţelege.

– Poţi să începi să cobori.

Darkmound se aplecă peste marginea gropii, încercând să ignore senzaţia de ameţelă pe care i-
o producea adâncimea. Clătină din cap, observând din nou că nu vedea capătul scării.

– Păi… păi, cred că e cazul să o iei tu înainte. Hai, nu te sfii acum că eşti ca la tine acasă, nu?
Binevoieşti să te porţi ca o gazdă şi să-mi arăţi drumul.

– La cât de nebun eşti, ma împingi în gol şi închizi trapa după mine, zise cu glas întunecat.

– Frate, dar aşa tâmpit mă crezi?! tresări, auzindu-l.

– Dacă mă omori, rămâi tot în Cercul şapte, adaugă el.

– Hm, aşa deci, se prefăcu Darkmound că meditează, vreme în care-l măsura din cap până în
picioare.

page 100 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

– Hei, ia vezi! se burzului îngerul şi îl împinse pe scară.

Omul pufni în râs.

– Glumeam…

– Da, cunosc eu glumele astea de Infern, murmură Angel.

_______________________________________________

page 101 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Masca Morţii Roşii


by Edgar Allan Poe

http://fanzin.clubsf.ro/masca-mortii-rosii/

„Moartea Roşie” devasta de o bucată de vreme ţara. Nicio molimă nu fusese vreodată atât de
fatală şi atât de hidoasă. Sângele era avatarul ei, iar sigiliul – roşul şi teroarea sângelui. Erau dureri
ascuţite, ameţeli bruşte şi apoi hemoragii abundente prin toţi porii. Petele stacojii de pe corp şi în
special de pe chipul victimei erau însemnele care-l izolau din faţa ajutorului ori simpatiei celorlalţi
oameni. Şi întregul chin, proces şi finalitate a bolii durau o jumătate de ceas.

Însă prinţul Prospero era fericit şi neînfricat şi perspicace. Când ţinuturile sale ajunseră să fie
pe jumătate depopulate, a chemat în jurul său o mie de prieteni sănătoşi şi voioşi dintre cavalerii şi
damele de la curtea sa şi împreună cu ei s-a retras într-o izolare deplină într-una dintre mânăstirile
sale crenelate. Aceasta era o clădiră întinsă şi magnifică, creaţia gustul său excentric şi în acelaşi
timp maiestuos. Un zid puternic şi măreţ o împrejmuia. Porţile erau clădite din fier. Curtenii, odată
intraţi în curtea mânăstirii, au adus ciocane şi au bătut în poartă cuie. Au decis să nu lase căi nici
pentru a intra şi nici pentru a ieşi, în cazul în care cineva, cuprins de disperare ori frenezie, ar fi avut
de gând să fugă. Mânăstirea avea provizii din belşug. Iar cu asemenea precauţii, curtenii nădăjduiau
că molima n-o să se abată asupra lor. Lumea de afară putea să aibă singură grijă de ea însăşi. Prinţul
se îngrijise ca oaspeţii să aibă parte de toate plăcerile. Fuseseră aduşi bufoni, fuseseră aduşi
dansatori de balet, fuseseră aduşi muzicieni, fuseseră aduşi interpreţi, fusese adusă Frumuseţea şi
fusese adus vin. Şi toate acestea, la care se mai adăuga şi siguranţa, se aflau înăuntru. Afară era
„Moartea Roşie”.

Se întâmpla să fie printr-a cincea ori a şasea lună de izolare, când, în timp ce ciuma bântuia cu
furie pe afară, prinţul Prospero şi-a distrat prietenii cu un bal mascat de-o măreţie neobişnuită.

Era o scenă voluptoasă mascarada. Dar mai întâi să vă spun despre camerele în care se ţinea.
Erau şapte cu totul – o locuinţă imperială. În multe palate asemenea camere formau o lungă şi
neîntreruptă încăpere, cu uşi care se pliau de pereţi pe ambele părţi astfel încât puteai vedea totul
dintr-o singură privire. Aici, însă, lucrurile erau foarte diferite, aşa cum ar fi fost şi de aşteptat din
partea unui duce înclinat către bizar. Camerele erau atât de neregulat dispuse încât cu greu puteai
cuprinde cu privirea mai mult de-o încăpere. Exista o cotitură abruptă la fiecare douăzeci ori treizeci
de paşi, iar la fiecare cotitură efectul unui roman. La dreapta şi la stânga, în mijlocul fiecărui perete,
o fereastră gotică înaltă şi îngustă dădea într-un coridor care înconjura încăperile. Aceste ferestre
aveau vitralii ale căror culori variau în funcţie de nuanţele decoraţiilor din camerele în care se aflau.
Cele din extremitatea estică erau, de exemplu, albastre şi de un albastru profund îi erau ferestrele.
În a doua cameră ornamentele şi tapiţeria erau purpurii, iar aici vitraliile erau şi ele purpurii. Cea de-
a treia avea verde de jur împrejur, tot aşa fiindu-i şi ramele. Cea ce-a patra era mobilată şi luminată
oranj, cea de cincea-n alb, iar a şasea în violet. A şaptea încăpere era strâns învăluită în tapiţerii din
catifea neagră care atârnau din tavan de-a lungul pereţilor, căzând în voaluri grele pe un corvor din
acelaşi material şi culoare. Dar doar în această cameră nuanţa vitraliilor nu corespundea cu cea a
decoraţiilor. Cercevelele erau stacojii – o culoare sângerie şi profundă.

În niciuna dintre încăperi nu exista vreo lampă ori vreun candelabru în mijlocul abundenţei de
ornamente aurii împrăştiate încolo şi încoace ori agăţate de tavan. În toată suita de camere nu exista
niciun fel de lumină care să emane din vreo lampă ori lumânare. Dar în coridorul care le împrejmuia
şedea, pe peretele din faţa fiecărei ferestre un tripod greu purtând cărbuni aprinşi ce-şi proiectau
lucoarea prin vitralii, luminând astfel încăperile. Iar în felul acesta se iscau o mulţime de privelişti
deşănţate şi fantastice. Dar în camera vestică ori neagră, efectul văpăilor cărbunilor era cu adevărat

page 102 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

groaznic, iscând priviri atât de sălbatice pe chipurile celor care intrau în încăpere încât puţini se
aventurau să păşească mai departe înăuntrul ei.

Şi în această cameră, de asemenea, şedea pe peretele vestic un orologiu imens din abanos.
Pendulul său se legăna înainte şi înapoi cu un sunet greoi şi monoton; iar când minutarul termina de
străbătut întregul cadran, iar ora urma să fie anunţată, din plămânii săi de aramă venea un sunet
clar, puternic, profund, şi cu desăvârşire muzical, dar pe o notă atât de stranie şi cu-n accent atât de
bizar încât din oră în oră muzicienii din orchestră erau nevoiţi să-şi întrerupă momentan
reprezentaţia pentru a asculta acel sunet, iar din această pricină dansatorii se opreau şi ei, întreaga
atmosferă veselă fiind adumbrită pentru o clipă; şi, în vreme ce clopoţeii orologiului încă mai sunau,
se putea observa cum zâmbetele deveneau din ce în ce mai pale, iar cei mai în vârstă dintre cei
prezenţi îşi treceau mâna peste frunte ca şi când ar fi fost cuprinşi de-o confuză reverie ori
meditaţie. Dar în momentul în care şi ultimele ecouri se stingeau, un râs subtil cuprindea întreaga
adunare; muzicienii se uitau unii la alţii şi zâmbeau, parcă râzând de propria lor nervozitate şi
prostie, jurându-şi unii altora în şoaptă că următorul dangăt nu va stârni în ei nicio emoţie; dar
atunci, după ce alte şaizeci de minute se scurgeau (care îmbrăţişează trei mii şase sute de secunde
din Timpul care zboară) venea iată un alt dangăt ce producea în ei acelaşi tremur de mai înainte.

Însă, în pofida acestor lucruri, rămânea o vesele şi magnifică desfătare. Gusturile ducelui erau
bizare. A avut un ochi fin pentru culori şi efecte. A ignorat decoraţiile unei mode simple. Planurile
sale erau îndrăzneţe şi ardente, iar concepţiile lui străluceau cu un luciu barbar. Există persoane care
ar fi crezut că este nebun. Adepţii săi simţeau însă că nu este. Era necesar să-l asculţi şi să-l vezi şi
să-l atingi pentru a fi sigur că, într-adevăr, nu este.

S-a preocupat în detaliu de ornamentele din cele şapte încăperi şi propriul său gust era cel
care dădea caracter acestui bal. Puteţi fi siguri că erau groteşti. Era mult sclipici, multe scântei,
multă picanterie şi multe fantasme – mult din ce avea să fie văzut apoi în ,,Hernani’’. Erau figurine
arabeşti, cu membre de mărimi diferite, care nu se potriveau. Erau fantezii delirante precum hainele
croşetate de un nebun. Era mult frumos, mult desfrâu, mult bizar, ceva din teribil şi deloc puţin din
ceea ce putea stârni dezgustul. Încolo şi încoace în cele şapte camere erau, de fapt, o mulţime de
vise. Iar acestea – visele – se zvârcoleau neîncetat, luând culoarea încăperilor şi transformând
muzica în ecoul propriilor lor paşi. Şi apoi venea dangătul orologiului de abanos aflat în camera de
catifea. Iar pentru un moment totul împietrea şi amuţea, evidenţiind sunetul său. Visele îngheţau
atunci. Dar reverberaţiile orologiului se disipau – nu duraseră decât un moment – şi râsete timide le
luau locul pe măsură ce se stingeau. Şi iarăşi muzica se înteţea şi visele trăiau, deplasându-se
încoace şi-ncolo mai vesele ca oricând, colorându-se de la vitraliile prin care cărbunii îşi răspândeau
lucoarea. Dar în încăperea cea mai vestică din cele şapte nicio mască nu se aventura; iar noaptea se
adâncea uşor şi o nuanţă mai deschisă pătrundea printre obloanele de culoarea sângelui. Şi pentru
cel care îndrăznea să păşească în încăpere, un hohot înfundat venea de la orologiul de abanos, mai
solemn decât cel auzit de cei aflaţi în alte încăperi şi care se complăceau în dansuri frivole.

Însă aceste alte încăperi erau aglomerate şi-n ele bătea febril inima vieţii. Şi dansul a
continuat până când orologiul bătu de miezul nopţii. Şi atunci, după cum v-am spus, muzica încetă,
iar dansatorii se opriră şi ei şi neliniştea de mai devreme se aşternu peste toţi. Însă acum orologiul
bătea de doisprezece ori, şi din astă pricină se întâmplă, probabil, ca mulţi dintre cei treziţi din
dănţuit să se-adâncească-n cugetare. Şi tot din astă pricină, poate, se întâmplă, ca-nainte ca
ultimele ecourile ale ultimei bătăi să se scufunde în tăcere, mulţi dintre musafiri să bage de seamă
prezenţa unui personaj mascat care trecuse până-n acele clipe neobservat. Iar zvonul acestei
prezenţe, răspândindu-se şuşotind prin întreaga societate, iscă rumoare şi un stupoare, expresii de
dezaprobare şi mirare – şi, într-un final, de teroare, groază şi dezgust.

Într-o aşa adunare fantasmagorică precum cea pe care v-am descris-o, e lesne de-nţeles că
nicio prezenţă ordinară n-ar fi stârnit o asemenea vâlvă. Cu adevărat balul din acea noapte aproape
că nu cunoştea limite, dar apariţia în cauză îl întrecuse în cruzime pe Irod, depăşind până şi hotarele
decorului imaginat de prinţ. Există acorduri până şi în inimile celor mai nesăbuiţi oameni care nu pot

page 103 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

fi atinse fără a isca emoţii. Chiar şi în cazul celor pierduţi fără scăpare, pentru care viaţa şi moartea-s
treburi de şagă, există lucruri despre care nu se poate glumi. Întreaga adunare, într-adevăr, părea să
simtă acum că-n costumul şi-nfăţişarea străinului nu se găsea nici şagă, nici decenţă: era înalt şi slab
şi învelit din cap până-n picioare în linţolii mormântale. Masca sub care-şi ascundea faţa atât de
meşteşugit era croită să aducă cu chipul unui cadavru încât cea mai atentă cercetare ar fi întâmpinat
dificultăţi în decoperirea înşelăciunii. Iar toate acestea ar fi putut fi la o adică îndurate, poate chiar
aprobate, de petrecăreţii din jurul său. Dar murmurul se răspândise prea departe, presupunând
prezenţa Morţii Roşii. Haina îi era năclăită-n sânge, iar fruntea largă, aidoma trăsăturilor feţei, era
strâmbată de stacojia groază.

Când ochii prinţului Prospero căzură peste această imagine spectrală (care, cu o mişcare lentă
şi solemnă, de parcă şi-ar fi intrat perfect în rol, îi bântuia încolo şi încoace pe dansatori), păru a fi
zguduit în primul moment de un fior puternic de spaimă şi dezgust; dar, în următorul, fruntea i se
încreţi de mânie:

– Cine îndrăzneşte – ceru el răguşit să afle din mijlocul curtenilor – cine îndrăzneşte să ne
insulte prin această blesfemitoare bătaie de joc? Puneţi mâna pe el şi smulgeţi-i masca, să ştim
aşadar cine o să fie spânzurat la răsărit de creneluri!

Era camera estică sau albastră cea în care se afla prinţul Prospero în timp ce rostea aceste
cuvinte. Acestea au răsunat de-a lungul celor şapte încăperi puternic şi clar, pentru că prinţul era un
om îndrăzneţ şi robust, iar muzica amuţea la simplul gest al mâinii sale.

Era camera albastră cea în care prinţul se afla împreună cu un grup palid de curteni de-a parte
şi de alta-a sa. La început, în timp ce vorbea, a existat o mişcare uşoară şi grăbită a acestui grup
înspre intrus, care, în acel moment, se afla aproape, şi acum, cu paşi măsuraţi şi impunători, se
apropia de cel care vorbise. Însă o veneraţie fără nume, cu care nebunele ipoteze murmurate au
aţătaţ întreaga adunare, îi împiedica pe toţi să-şi întindă spre el mâinile pentru a-l prinde; şi astfel,
nestingherit, trecu la un pas de prinţ, iar în timp ce vasta adunare, stârnită parcă de un singur
impuls, se retrase din mijlocul încăperii către pereţi, înaintă neîmpiedicat de nimeni cu acelaşi pas
solemn şi măsurat prin care s-a distins de la-nceput, trecând din încăperea albastră în cea purpurie,
din cea purpurie în cea verde, din cea verde în cea oranj, din aceasta în cea albă, iar de aici în cea
violet, fără ca vreo persoană să-ndrăznească să-l oprească. Dar atunci prinţul Prospero, înnebunit de
furie şi de ruşinea laşităţii sale de moment, se repezi prin cele şase încăperi, în vreme ce, îngroziţi de
moarte, musafirii nu-ndrăzniră a-l urma. Purta, scos din teacă, un pumnal, şi se apropie la doi, trei
paşi de el, când celălalt, ajuns acum în profunditatea încăperii purpurii, se-ntoarse pentru a-l
înfrunta. Se auzi un strigăt ascuţit, iar pumnalul căzu scânteind pe covor, iar în clipa următoare, pa
covor căzu mort şi prinţul Prospero. Apoi, însufleţiţi de curajul sălbatic al disperării, o mulţime de
petrecăreţi intrară de-o dată în încăperea neagră, prinzându-l pe teribilul saltimbanc a cărui siluetă
înaltă şi dreaptă stătea nemişcată în umbra orologiului de abanos, dar icniră cu toţii de groză când,
în spatele sumbrului linţoliu şi a măştii cadaverice, nu aflară nicio fiinţă materială.

Iar în momentul acela recunoscură prezenţa Morţii Roşii. Venise precum un hoţ în noapte. Şi
unul câte unul au început să cadă petrecăreţii în încăperile în care benchetuiseră, fiecare murind în
postură disparată în care cădea. Iar viaţa din orologiul de abanos se scurse odată cu ultima lor
suflare. Şi flăcările cărbunilor se stinseră. Iar Întunericul şi Putreziciunea şi Moartea Roşie şi-ntinseră
nesfârşita-i stăpânire peste toţi.

(în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

_______________________________________________

page 104 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Călătoria în timp
by Adrian Olaru

http://fanzin.clubsf.ro/calatoria-in-timp/

Olaru Adrian

Şcoala GimnazialăNr. 1

Luduş, judeţul Mureş

Specialitatea: Fizică/ Chimie/ Informatică

„Singura modalitate de a descoperi limitele posibilului este să te aventurezi dincolo de ele, în


zona imposibilului”(Sir Arthur C. Clarke)

Considerată de exegeţii genului drept ce-a de-a doua temă ca importanţă în literatura science-
fiction, călătoria în timp este un subiect care, de-a lungul anilor, a aprins deopotrivă şi imaginaţia
oamenilor de ştiinţă.

A. ŞTIINŢA

Timpul este un concept fundamental, o noțiune primară corelată cu cea de eveniment.


Percepția umană sesizează ordinea în timp a evenimentelor. Este o măsură a duratei evenimentelor
și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit.

În jurul anului 400 d.Hr., Sfântul Augustin a scris pe larg despre natura paradoxală a timpului.
„Cum pot exista trecutul şi viitorul, când trecutul nu mai este, iar viitorul nu este încă. Cât despre
prezent, dacă ar rămâne mereu prezent şi nu ar deveni niciodată trecut, n-ar mai fi timp, ci
eternitate .

În filosofie, timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge
decât într-o singură direcție. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la
trecut, prin prezent spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură.
În mecanica clasică se consideră că simultaneitatea a două evenimente este o
proprietate independentă de observator și că ordinea cronologică și duratele fenomenelor
sunt independente de observator sau experimentator. În acest fel, mulțimea momentelor de
timp este izomorfă cu mulțimea punctelor de pe o dreaptă.
În teoria relativității depind de observator simultaneitatea, duratele și ordinea
cronologică a evenimentelor. Transformările Lorentz stabilesc (în teoria relativității restrânse)
relația dintre duratele fenomenelor așa cum sunt percepute de observatori diferiți, în funcție
de viteza cu care se deplasează aceștia față de fenomenele studiate. Ca urmare, timpul nu
mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de
spațiu cvadridimensional, numit „spațiu-timp”, astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia
un punct din spațiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spațiu-timp este văzut
ca un punct având o anumită poziție în spațiu față de sistemul de referință al observatorului
și un anumit moment în timpul observatorului. În teoria relativității restrânse, spațiu-timpul
este modelat ca spațiu Minkowski. Un punct din spațiul Minkowski se numește eveniment;
deoarece cele patru coordonate nu au aceeași dimensiune, direcțiile spațiului Minkowski nu

page 105 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

sunt echivalente, adică acesta este anizotrop.

Călătoria în timp este conceptul de mișcare între diferite momente de timp într-un mod
analog cu mișcarea unui corp între diferite puncte în spațiu, din prezent spre trecut sau spre viitor,
fără a fi nevoie de trăirea experienței în intervalul de timp care survine (cel puțin nu într-un ritm
normal).

Considerată cândva a fi un domeniu de frontieră al ştiinţei, călătoria în timp a devenit dintr-


odată un teren de joacă pentru fizicienii teoreticieni. Fizicianul Kip Thorne de la Cal Tech
scria: „Călătoria în timp a fost cândva doar domeniul scriitorilor de science-fiction. Oamenii de ştiinţă
serioşi s-au ferit de ea ca de ciumă, chiar când au scris ficţiune sub pseudonim sau au citit astfel de
literatură în intimitate. Cum s-au schimbat vremurile! Acum poţi găsi analize pline de erudiţie ale
călătoriei în timp în reviste ştiinţifice serioase, scrise de către fizicieni teoreticieni eminenţi... Cum s-
a produs aceasta schimbare? Pentru că noi, fizicienii, ne-am dat seama că natura timpului este o
problemă prea importantă ca să fie lăsată doar pe mâinile scriitorilor de science-fiction”.

Cum ar putea fi realizată călătoria în timp?

Nu există nicio lege a fizicii care împiedică călătoria în timp. Metodele propuse de oamenii de
ştiinţă ar fi:

Atingerea unor viteze foarte mari.

În celebra sa lucrare despre relativitatea restrânsă din 1905, Albert Einstein a prezis că dacă
două ceasuri sunt puse împreună și sincronizate, iar ulterior unul este îndepărtat și apoi adus înapoi,
atunci ceasul care a călătorit va rămâne în urma celui care a stat pe loc. Einstein considera aceasta
ca o consecință naturală a relativității restrânse, nu un paradox aşa cum se sugera, iar în 1911 a re-
enunțat acest rezultat sub forma: „Dacă punem o ființă vie într-o cutie... se poate aranja ca ființa,
după un zbor de durată arbitrară să poată fi adusă în locul original într-o condiție puțin modificată, în
vreme ce organismele corespunzătoare rămase în pozițiile lor originale vor fi dat naștere de mult
timp la noi generații. Pentru ființa în mișcare, durata călătoriei a fost doar o clipă, dacă mișcarea a
fost făcută cu viteză apropiată de cea a luminii”.

În 1911, Paul Langevin a făcut acest concept mai ușor de înțeles cu al său exemplu cu
gemenii, din care unul e astronaut iar celălalt trăiește doar pe Pământ. Astronautul pleacă într-o
călătorie spațială cu o navă care merge cu viteză apropiată de cea a luminii, pe când celălalt rămâne
pe Pământ. Când fratele călător se întoarce acasă, el descoperă că este mai tânăr decât fratele lui,
cu alte cuvinte, dacă frații ar fi avut fiecare un ceas, cel al astronautului ar fi rămas în urma celui al
fratelui de pe Pământ, ceea ce înseamnă că pentru astronaut a trecut mai puțin timp decât pentru
celălalt. Langevin a explicat vitezele diferite de îmbătrânire astfel: „Doar călătorul a suferit o
accelerație care i-a schimbat direcția vitezei”. Conform lui Langevin, accelerația este aici „absolută”,
în sensul că ea este cauza asimetriei.

Acest rezultat pare neașteptat, deoarece situația pare simetrică, întrucât fratele rămas pe
Pământ poate fi considerat ca fiind și el în mișcare în raport cu celălalt. De aceea se numește
„paradox”. Contradicția aparentă este explicată în cadrul teoriei relativității. Semnificația
„paradoxului gemenilor” se bazează pe acest detaliu crucial al asimetriei dintre frați. Trebuie spus că
nici Einstein, nici Langevin nu au considerat aceste rezultate ca fiind literalmente paradoxale:
Einstein l-a considerat doar „ciudat” iar Langevin l-a prezentat ca dovadă a mișcării absolute. Un

page 106 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

paradox în utilizarea logică și științifică se referă la rezultate inerent contradictorii, adică logic
imposibile, și ambii au susținut că diferența de timp ilustrată de această poveste a gemenilor este un
fenomen natural și explicabil.

Într-un faimos experiment din 1971, doi fizicieni au instalat într-un satelit care urma să se
învârtăîn jurul Pământului două ceasuri atomice. Ele au înregistrat o diferenţă de 59 de nanosecunde
faţă de ceasurile de pe Pământ – exact cum prezicea teoria lui Einstein.

Sateliţii GPS dovedesc că timpul curge mai repede în spaţiu decât o face pe Pământ. În
interiorul fiecărui satelit există un ceas foarte precis. În ciuda preciziei, toate ceasurile aflate în
spaţiu câştigă aproximativ o treime de miliard de secundă în fiecare zi. Sistemul îşi corectează
automat deviaţia pentru că micile diferenţe ar putea deranja întregul sistem.

De fapt, astronauţii fac câte o scurtă călătorie în viitor ori de câte ori ies în spaţiul cosmic.
Când se deplasează cu 29000 de kilometri la oră deasupra Pământului, ceasurile lor bat ceva mai rar
decât ceasurile de pe Pământ. Prin urmare, după un interval de un an petrecut pe nava spaţială, ei
vor fi călătorit, de fapt, o fracţiune de secundă în viitor, în momentul când vor fi aterizat din nou pe
Pământ. Recordul mondial pentru călătoria în viitor este în prezent deţinut de cosmonautul rus
Serghei Avdeiev, care a rămas pe orbită timp de 748 de zile şi, în consecinţă, a fost „aruncat” 0,02
secunde în viitor.

Utilizarea gravitaţiei

„Timpul curge ca un râu şi se pare că fiecare dintre noi este luat de curent. Dar timpul curent
este un altfel de râu: acesta curge cu viteze diferite în locuri diferite, reprezentând cheia călătoriilor
în viitor. Aceasta idee a fost propusă pentru prima dată deAlbert Einsteincu peste 100 de ani în
urmă. El a realizat că ar trebui să existe locuri unde timpul încetineşte şi altele în care viteza sa
creşte. Dovada că el a avut dreptate este chiar deasupra capetelor noastre, sus în spaţiu” (Stephen
Hawking).

Chiar în centrul Căii Lactee, la 26000 de ani-lumină distanţă de noi, există obiectul cu cea mai
mare masă din galaxie. Este o gaură neagră supermasivă, Sagittarius A, în care masa a patru
milioane de sori există ca un singur punct, infinit de dens, cunoscut drept singularitate. Forţa
gravitaţiei este foarte mare, pe măsură ce te apropii. Dacă eşti prea aproape, nici măcar lumina nu
poate scăpa. O gaură neagră ca aceasta are un efect dramatic în timp, încetinindu-l mai mult decât
orice altceva în galaxie. Astfel ia naştere o maşina a timpului naturală.

O posibilitate este să trimitem o navă spaţială rapidă în jurul unei găuri negre sau să creăm
artificial o gaură neagră,cu condiţia ca structura să se rotească foarte repede. „Dacă ar merge în
jurul unei găuri negre, atunci nava ar consuma doar jumătate din timpul pe care îl trăieşte lumea
care se află departe de gaura neagră”,spunea Stephen Hawking în 2010.

Acest efect se numeşte dilatare temporală gravitaţională. Conform teoriei lui Einstein a
relativităţii generale, gravitaţia este o curbă în spaţiu-timp şi astronomii observă în mod regulat
acest fenomen atunci când studiază lumina care se deplasează în apropierea unui obiect suficient de
masiv. Sori deosebit de mari, de exemplu, pot curba un fascicul drept de lumină în ceea ce se
numeşte efectul de lentilă gravitaţională. Întrucât orice eveniment care are loc în univers trebuie
să implice atât spaţiul cât şi timpul, gravitaţia afectează timpul.

Universul rotativ

page 107 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

În 1948 Kurt Gödel a găsit o soluție particulară pentru ecuațiile lui Einstein de câmp
gravitațional privind rotația Universului. Călătorind prin spațiul unui astfel de univers, un astronaut
poate ajunge în trecut. Într-un astfel de univers, lumina (și, în consecință, prin relația de cauzalitate,
și obiectele) vor fi implicate în mișcarea de rotație, care va permite obiectelor materiale să parcurgă
o traiectorie închisă nu numai în spațiu, dar și în timp. Nu există nici o dovadă științifică că universul
nostru se află într-o stare de rotație. Cu toate acestea, rezultatul obținut de Gödel a arătat că teoria
relativității nu exclude o mișcare înapoi în timp. Într-adevăr, Einstein însuși a fost nedumerit de acest
rezultat.

Un univers rotativ este o idee care amintește de astrologia antică, care a imaginat observatori
grupați pe pământ și sfera celestă rotindu-se în jurul lor. Dar, în concepția lui Gödel, galaxiile nu sunt
singurele lucruri aflate în mișcare de rotație. Orice altceva aparținând Universului participă la
această mișcare. Galaxiile se rotesc, și odată cu ele, spațiul și timpul. La fel cum un univers aflat în
expansiune generează spațiu și timp, un univers în rotație întoarce spațiul și timpul în jurul lui în
spirală. Este aceeași idee despre cum funcționează universul, dar cu un efect diferit. Într-un univers
aflat în rotație, de exemplu, călătoria în timp devine posibilă. Prin deplasarea într-un cerc destul de
mare în jurul unei axe, la o viteză apropiată de viteza luminii, un observator şi-ar putea „prinde
coada” temporală, revenind la punctul său de plecare la un moment dat anterior plecării. Căile
necesare sunt cunoscute sub numele de curbe de timp închis (bucle temporale).

Cilindrul Tipler

Willem Jacob van Stockum a imaginat în 1936 un cilindru extrem de lung ce se roteşte în jurul
axei, pentru a găsi unele soluţii la ecuațiile relativității generale. El nu a recunoscut acest cilindruca
o curbă temporală închisă, permiţând deci călătoria în timp. O analiză realizată de Frank
Tipler în 1974 și publicată în lucrarea „Rotating Cylinders and the Possibility of Global Causality
Violation” relevă că cilindrul Tipler (mașina timpului Tipler) este un obiect ipotetic care face
posibilă călătoria în timp: el ar răsuci spaţiu-timpul ca într-un vortex, permiţând astfel aparatului
spaţio-temporal ce navighează în cilindru să se întoarcă în trecut. Rezultatele de mai târziu au arătat
că un cilindru Tipler ar putea permite călătoria în timp numai dacă lungimea lui este infinită.

Stringurile cosmice

O altă metodă implică aşa-zisele stringuri cosmice. Se presupune că aceste legături subţiri
de energie sunt un fel de urme îndepărtate ale Big Bang-ului. Ele ar avea o greutate enormă şi ar
produce efecte gravitaţionale puternice. Matematicianul american J. Richard Gott al III-lea a făcut
următorul calcul: o pereche de stringuri cosmice drepte mişcându-se una lângă cealaltă cu o viteză
foarte mare, pe căi paralele, ar permite scurte salturi in timp. Un astronaut care „înfăşoară“
stringurile pe o traiectorie selectată s-ar putea întoarce în timp. Calculul lui Gott este însă unul ideal,
întrucât presupune că stringurile au o lungime infinităşi sunt perfect drepte.

Găurile de vierme

Majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt de acord că o gaură neagră ne-ar strivi; există însă un
anumit tip de gaură neagră care ar putea fi traversată-Inelul Kerr.În 1963, un matematician din
Noua Zeelandă, Roy Kerr,a propus prima teorie realistă pentru o gaură neagră rotativă. Conceptul
depinde de stelele neutronice. Dacă postulatul lui Kerr este adevărat, oamenii de ştiinţă speculează
că am putea trece printr-o gaură neagră şi am ieşi printr-o gaură albă.

page 108 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

O gaură albă este o ipotetică inversiune temporală a unei găuri negre. Dacă lumina şi
materia sunt atrase într-o gaură neagră de unde nu mai pot scapa, găurile albe emit lumină şi
materie şi nimic nu poate intra. O gaură albă elimină materie din orizontul evenimentului sau.

Einstein a presupus că de cealaltă parte a unei găuri albe ar trebui să se afle un univers în
oglindă. Dacă ne imaginăm o gaură neagră ca o pâlnie cu gât lung pe care o unim cu o a doua pâlnie
poziţionată invers (o gaură albă), se ajunge la o formă care seamănă cu o clepsidră cu cele două
capete unite de un filament foarte subţire. Podul Einstein-Rosen este prima ipoteză teoretică ce
implică o gaură albă.

Până acum nu a fost identificată nicio gaură albă. Potrivit ecuaţiilor relativităţii generale,
găurile albe sunt matematic posibile, însă asta nu înseamnă că acestea există în natură. Ipotetic
vorbind, se spune ca gaura albă ar fi ieşirea găurii negre, rezultatul lor fiind o gaură de vierme prin
care s-ar putea călători în timp.

Potrivit lui Stephen Hawking, „Fizicienii s-au gândit la tuneluri în timp; ne întrebăm dacă
portalurile spre trecut sau viitor ar putea fi posibile din punct de vedere natural. S-a dovedit că ele
există şi se numesc găuri de vierme. Adevărul este că găurile de vierme sunt peste tot în jurul
nostru, dar sunt prea mici pentru a le vedea. Găurile de vierme sunt foarte mici, ele pot apărea în
colţuri şi crăpături de spaţiu şi timp. Nimic nu este perfect plan sau solid. Acesta este un principiu de
bază în fizică şi se aplică chiar şi timpului”.

„O gaură de vierme este o călătorie cu metroul prin spaţiu şi timp. Einstein a fost cel care a
propus în 1935 posibilitatea găurilor de vierme, iar acum descoperim că ecuaţiile lui Einstein sunt
practic pline de găuri de vierme, către viitor şi către trecut”, explică Dr. Michio Kaku.

„Ideea de gaură de vierme înseamnă că intri în ea din universul nostru şi temporar părăseşti
continuumul spaţiu-timp, te întorci înapoi în acest continuum şi ajungi în altă locaţie în spaţiu şi în
timp”, explică astro-fizicianul Charles Liu. Timpul este o dimensiune, dar este neuzuală în sensul că
noi ne putem mişca doar în direcţia înainte, atâta timp cât suntem în universul nostru.

Există multe soluţii la ecuaţiile lui Einstein care leagă două puncte îndepărtate din spaţiu. Dar
dat fiind că spaţiul şi timpul sunt intim interconectate în teoria lui Einstein, aceeaşi gaură de vierme
poate să lege totodată şi două puncte din timp. Coborând printr-o gaură de vierme, am putea
călători (cel puţin din punct de vedere matematic) în trecut. Se poate presupune că am putea apoi
călători până la punctul de pornire iniţial, ca să ne întâlnim cu noi înşine înainte de a fi plecat. Dar,
după cum am menţionat, traversarea unei găuri de vierme în centrul unei găuri negre este o
călătorie cu sens unic. Aşa cum spunea fizicianul Richard Gott: „Nu cred că se pune problema dacă o
persoană ar putea călători înapoi în timp aflându-se într-o gaură neagră. Întrebarea e dacă va putea
vreodată să iasă de-acolo ca să se laude cu asta”.

Probleme ridicate de călătoria în timp

Cauzalitatea

Încercăm să găsim moduri de a călători înapoi în timp, însă prin aceasta afectăm o foarte
importantă partea universului nostru fizic numită cauzalitate. Un eveniment se întâmplă în universul
nostru şi el duce la încă unul şi încă unul într-un şir nesfârşit de evenimente cu un singur sens. În
fiecare caz, cauza apare înaintea efectului. Dacă vrem să călătorim înapoi în timp trebuie să găsim
metode de a preveni violarea cauzalităţii. Un caz extrem al principiului cauzalităţii este „efectul
fluturelui”: bătaia aripilor unui fluture poate determina declanşarea unui uragan într-o altă parte a
Pământului!

page 109 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

În încercarea de a descoperi noi căi de a călători, oamenii de ştiinţă au încercat să reproducă


eventuale părţi componente ale activităţii de călătorie în timp începând cu elemente la nivel
(sub)atomic. Cauzalitatea inversată a fost unul din cele mai comune rezultate ale acestor
experimente. Experimentul lui Lijun Wang (2000) este unul din cele mai concludente pentru că, prin
intermediul acestuia, pachete întregi de unde au fost trimise printr-un bec de gaz cu cesiu rece şi au
părut să iasă din respectivul „recipient” la 62 de nanosecunde înainte de a intra.

Paradoxul bunicului este un paradox ipotetic al călătoriei în timp, fiind prima dată descris de
către scriitorul de ficțiune René Barjavel în cartea sa din 1943, Le Voyageur Imprudent. Paradoxul
presupune ipostaza în care un om călătorește înapoi în timp și își ucide bunicul biologic, înainte ca
acesta din urmă să o întâlnească pe bunica călătorului. Ca rezultat, unul din părinții călătorului (și
prin extensie, călătorul însuși) nu va fi niciodată conceput. Acest fapt implică imposibilitatea ca el să
poată călători înapoi în timp, ceea ce la rândul său implică bunicul fiind încă în viață, iar călătorul
reușind a fi conceput, permițându-i să se întoarcă în timp ca să își ucidă bunicul. Astfel, fiecare
posibilitate pare să implice propria sa negare, un tip de paradox logic.

Principiul auto-consistenței al lui Novikov presupune un mod de călătorie în timp fără pericolul
paradoxurilor. Conform acestei ipoteze, singurele cronologii posibile sunt cele care sunt în întregime
auto-consistente, astfel încât orice lucru făcut de călător în trecut trebuie să fi fost parte din istorie în
tot acest timp, iar călătorul nu poate face nimic pentru a preveni înfăptuirea plecării sale înapoi prin
timp, din moment ce acest lucru ar reprezenta o inconsistență. Acest fapt este considerat deseori a
fi destinul, dar termenul este contestat deoarece contrazice noțiunea de psihologie populară care
afirmă că oamenii își aleg singuri soarta.

Există posibilitatea unui ansamblu de universuri paralele, de exemplu atunci când călătorul își
ucide bunicul, fapta a luat loc într-un (sau a rezultat în urma creării unui) univers paralel în care
corespondentul călătorului nu va fi conceput niciodată, ca și consecință. Totuși, existența sa
precedentă în universul original nu este alterată.

Energia

O altă problemă greu de rezolvat este găsirea unei cantităţi de energie suficient de mari
pentru a face o gaură în timp sau pentru a modela atât de tare spaţiul, încât să ne putem întoarce în
trecut. Ne putem gândi la evoluţia spaţio-temporală a Pământului: acesta se roteşte în jurul Soarelui,
care se roteşte în jurul centrului galaxiei, iar aceasta se îndepărtează de centrul Big Bang-ului.
Pământul descrie o traiectorie spirală. Pentru a ajunge într-un anume moment în trecut, nu este
suficient să parcurgem înapoi axa timpului, deoarece vom ajunge într-un punct gol în spaţiu, unde s-
a aflat Pământul la momentul respectiv.

B. FICŢIUNEA

“SF-ul de azi e de multe ori ştiinţa de mâine.” (Stephen Hawking)

„Atunci când un om de ştiinţă de prestigiu consideră că ceva este imposibil, cel mai probabil el
se înşeală”. (Sir Arthur C. Clarke) „Şi o mulţime de oameni de ştiinţă de prestigiu cred că a
călători în timp este absolut imposibil".(Stephen Hawking)

Călătoriile în timp descrise în literatura SF ar putea fi clasificate astfel:

page 110 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Călătorii involuntare / voluntare


Călătorii în care nu se utilizează / se utilizează o maşină a timpului

Nu există un acord general cu privire la care scriere ar trebui să fie recunoscută ca cel mai
vechi exemplu al unei povestiri despre călătoria în timp, deoarece o serie de lucrări timpurii conțin
elemente ambigue care sugerează călătoria în timp. Prima lucrare cunoscută în care apare noţiunea
de maşină a timpului a fost El Acronopete, scrisă de Enrique Gaspar y Rimbau ca „zarzuela” în 1881
şi apărută ca roman în 1887.

Perioada preclasică

Folclorul antic și unele mituri conțin uneori ceva asemănător cu deplasarea înainte în timp; de
exemplu, în mitologia hindusă, Mahabharata menționează povestea regelui Revaita, care călătorește
în cer pentru a se întâlni cu creatorul Brahma și este șocat să afle că mulți ani au trecut la
întoarcerea sa pe Pământ. O altă povestire veche cunoscută despre călătoria înainte în timp, într-un
viitor îndepărtat, este o poveste japoneză denumită Urashima Tarō, descrisă pentru prima oară
în Nihongi (720). Este vorba despre un pescar tânăr pe nume Urashima Tarō, care vizitează un palat
subacvatic și rămâne acolo timp de trei zile. Când se întoarce acasă în satul său, el ajunge de fapt cu
trei sute de ani în viitor, amintirea lui este uitată, casa lui în ruine și familia sa demult moartă.

O serie de alte lucrări apărute înainte de 1887 ilustrează călătorii în timp. Astfel, în Memoirs of
the Twentieth Century (1733), Samuel Madden povesteşte călătoria în anul 1728 a unui înger păzitor
din 1998, care duce o serie de scrisori ale unor ambasadori către oficiali britanici din trecut; în 1838
apărea în „Dublin University Magazine” lucrarea anonimă Missing One’s Coach: An Anachronism, în
care un călător ce aştepta o diligenţă este transportat înapoi în timp peste un mileniu, iar revenit în
timpul său constată că diligenţa tocmai a trecut; Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), îl
transportă pe Scrooge în trecut şi în viitor pentru a-i arăta cum a trăit şi consecinţele cruzimii sale.
Mai pot fi amintite lucrări ca Paris avant les hommes (Pierre Boiterd, 1861), în care magia unui
demon şchiop îi permite personajului principal să interacţioneze cu viaţa preistorică, sau The Clock
that Went Backward (Edward Page Mitchell, 1881), în care un ceas are puterea de a transporta
oamenii înapoi în timp.

Personajul lui Louis Boussenard din nuvela Zece mii de ani într-un bloc de gheaţă, sau Rip van
Winkle al lui Washington Irving sunt călători involuntari ce ajung în viitor prin hibernare; eroii
din Anul 2440 al lui Sebastien Mercier sau din romanul Când se va trezi Cel-care-doarme scris de
H.G. Wells sar în viitor în somn normal sau cataleptic; Mark Twain îşi duce eroul în trecut cu ajutorul
unui fulger în A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (1889).

Perioada clasică

Epoca clasică a scrierilor despre călătoria în timp începe odată cu H.G. Wells. După The
Chronic Argonauts (1888) în care apare o maşină a timpului, Wells publică în 1895 The Time
Machine, în care inventatorul creează o mașină a timpului și călătorește în anul 82701 AD, unde
descoperă că omenirea a evoluat în două rase diferite,Morlocks și Eloi.

Lucrări remarcabile din această perioadă sunt Tourmalin's Time Cheques (Thomas A Guthrie,
1891), Enoch Soames (Max Beerbohm, 1919), Armaggedon 2149 AD (Philip Francis Nowlan,
1929), By His Bootstarps (Robert A Heinlein, 1941), That Hideous Strenght (C.S. Lewis,
1945), Vintage Season (C.L. Moore, 1946), Experiment (Frederic Brown, 1954), sau povestiri apărute
în deceniile ’40-’50 în All Star Comics.

page 111 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Perioada modernă

Această perioadă este caracterizată de o rigurozitate logică şi ştiinţifică remarcabilă. Mulţi


dintre monştrii sacri ai SF-uluisunt şi respectabili oameni de ştiinţă.

În The End of Eternity (1955), Isaac Asimov propune utilizarea călătoriei în timp pentru
transportul unor bunuri; în Pawley’s Peepholes (John Wyndham, 1956), călători în timp din viitor
perturbă viața unui oraș mic,folosindu-l ca obiectiv turistic; Harlan Ellison povesteşte despre un
soldat din viitor venit să avertizeze despre un conflict global în The Soldier from Tomorrow (1957);
Robert A Heinlein exploatează tema paradoxului circular în All You Zombies (1959), în care eroul îşi
este atât mamă cât și tată şi, în plus, îşi manipulează eul mai tânăr folosind o mașină a timpului
pentru permite propria naștere!

În Hawskbill Station (1968), Robert Silverberg povesteşte despre un guvern opresiv care
utilizează o maşină a timpului pentru a-şi deporta oponenţii politici în Precambrian; eroul se
îndrăgosteşte de propria mamă în Time Enough for Love (1973, Robert A Heinlein); în Bid Time
Return (1975), eroul lui Richard Matheson călătoreşte din 1980 în 1912 prin hipnoză; remarcabilul
fizician şi scriitor Gregory Benford propune utilizarea tahionilor pentru a-i avertiza pe cei din trecut
despre un dezastru ce va să vină în Timescape (1980).

Lista poate continua cu scrierile lui Larry Niven, Douglas Adams, Octavia Butler, Michael
Moorcock, Karl Jetter, Orson Scott Card, John Varley, Tim Powers, Gordon R. Dickson, Dan Simmons,
Harry Turtledove, Connie Willis, Michael Crichton, Terry Pratchett, Gregory Benford…

Regulile călătoriei în timp

Primele reguli cu privire la călătoria în timp şi efectele sale au fost create chiar de scriitorii de
SF. Prima regulă a călătoriei în timp spune că există o singură istorie fixă, care nu poate fi schimbată
şi care este auto-suficientă. Totul se întâmplă în cadrul unei singure linii temporale care nu se
contrazice singurăşi care nu poate interacţiona cu nimic din afara ei. O scriere în care se aplică
această regulă este A Traveler in Time de Alison Uttley (1939), în care un copil e transportat în
Derbyshire în anul 1586; el asistă la complotul de la Babbington, care a adus-o pe tron pe regina
Mary Stuart a Scoţiei.

Cea de-a doua regulă a călătoriei în timp o contrazice pe prima şi spune că istoria este flexibilă
şi se poate supune schimbării. Această regulă nu este susţinută de ştiinţă ca şi prima, însă are
propriile sub-reguli printre care posibilitatea schimbării totale a evenimentelor minore, însa
imposibilitatea schimbării evenimentelor majore în totalitate, sau schimbările istoriei pot afecta atât
lumea cât şi călătorul. Regula a 2-a e exploatată de Poul Anderson în cele 11 povestiri ce alcătuiesc
volumul Time Patrol. Autorul presupune că modificările aduse trecutului îşi pierd din intensitate în
timp până la anulare, fiind nevoie de o intervenţie extrem de energică şi bine gândită pentru a
modifica prezentul. Patrula temporală e alcătuită din membri recrutaţi din toate epocile istorice, care
supraveghează trecutul şi intervin acolo unde este nevoie. Ward Moore, în Bring the Jubilee (1953),
ilustrează aceeaşi regulă prin povestea unui călător în timp dintr-o realitate alternativă care intervine
în timpul bătăliei de la Gettysburg şi transformă realitatea sa în cea cunoscută de noi.

Cea de-a treia regulă a călătoriei în timp şi spaţiu susţine existenţa liniilor temporale
alternative. În această versiune a călătoriilor în timp, istoria existăîn mod alternativ în mai multe lumi
şi coexistă cu acestea, ceea ce înseamnă ca subiectul care călătoreşte în timp ajunge de fapt într-o
linie temporală nouă,în care evenimentele pe care el le ştie s-ar fi întâmplat în mod diferit faţă de
cum le cunoaşte acesta din timpul său. O ilustrare superbă a celei de-a 3-a reguli e făcută de Ray

page 112 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Bradbury în A Sound of Thunder. În viitor, într-o vreme în care călătoriile în timp sunt comune,
acestea sunt utilizate pentru divertisment – mai precis pentru vânătoare în Jurassic. La momentul
acţiunii, pe Pământ aveau loc alegeri în care candidaţii erau un democrat şi un reacţionar, acesta din
urmă fiind creditat cu un număr infim de voturi. Partidele de vânătoare erau organizate foarte atent,
pentru a minimiza intervenţia în trecut: dinozaurii ce urmau să fie ucişi ar fi murit oricum câteva
minute mai târziu din diverse cauze, vânătorii se deplasau pe o bandă suspendată gravitaţional
pentru a nu interacţiona cu mediul. În timpul vânătorii, un participant panicat a călcat în afara
potecii, strivind un fluture; întorşi în prezent, vânătorii constată că alegerile au fost câştigate de
candidatul fascist.

Călătoria în timp prezintă diferenţe în funcţie de universurile care o guvernează, astfel că pot
exista atât linii temporale imuabile, cât şi linii temporale ce se pot schimba în funcţie de acţiunile
aceluia care călătoreşte în timp şi spaţiu. În conformitate cu regulile călătoriilor în timp şi modurile în
care acestea afectează istoria, mai poate fi văzut şi şablonul istoriilor alternative în care călătorul
ajunge de fapt de fiecare dată când trece prin timp într-o altă linie temporală.

BIBLIOGRAFIE

Michio Kaku - Fizica imposibilului, Editura Trei, 2009, ISBN 978-973-707-332-7

Resnick, Robert și Halliday, David (1992) - Basic Concepts in Relativi, Ed.Macmillan,New York

Randles, Jenny - Călătoria în timp,Editura Lucman, Bucureşti,ISBN 973-9439-02-0

Cărăşel, Aurel - Temele literaturii SF, Revista Nautilius, nr. 8/2012

http://mythologica.ro/calatoria-in-timp/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Timp

http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biu-timp

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paradoxul_gemenilor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ma%C8%99ina_timpului

http://www.messagetoeagle.com/timetravelfourthdimendrwho.php#.USiClDdW9Wp

http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4685462-calatoria-in-timp

http://straniu.ro/calatoria-in-timp-fantezie-literara-sau-posibilitate-reala

page 113 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

_______________________________________________

page 114 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Lumea ca vis
by Marcel Gherman

http://fanzin.clubsf.ro/lumea-ca-vis/

Fragment din eseul Hypnos şi Morfeu

Între noţiunea de vis şi cea de iluzie poate fi stabilită o paralelă evidentă. În toate timpurile au
existat visători irecuperabili care, sub impresia experienţelor onirice, au ajuns să pună la îndoială
caracterul obiectiv al realităţii materiale. Astfel de viziuni au stat la originea unei serii de doctrine
filosofice antirealiste.

Cultura indiană a rezervat un spaţiu aparte principiului iluziei Maya. Numeroase doctrine
spirituale hinduse presupun că lumea materială a multiplicităţii este doar o aparenţă şi că unica
realitate o constituie un spirit omniprezent, perfect şi complet, care reprezintă esenţa tuturor
fiinţelor, obiectelor şi fenomenelor din lumea materială, coexistând într-o unitate indivizibilă.

Cea mai categorică din acest punct de vedere este doctrina Advaita Vedanta, cea a
monismului perfect, care neagă cu desăvârşire dualitatea şi multiplicitatea. Această filosofie
stipulează că, în esenţă, lumea este deja perfectă şi că orice acţiune nu are nici un rost, iar suferinţa
vieţii este provocată de ignoranţa şi de iluzia care ocultează imaginea reală a lumii.

Ideile filosofice indiene i-au inspirat pe mulţi gânditori şi artişti din Occident. Există mărturii că
Aldous Huxley ar fi fost iniţiat în doctrina Vedanta, iar Carl Gustav Jung şi-ar fi dezvoltat teoria
inconştientului colectiv, pornind de la concepţia indiană, conform căreia sufletele tuturor oamenilor
coexistă într-un spirit mai profund, care se manifestă în somn. Chiar şi Emil Cioran se referă la
filosofia Vedanta în eseul său „Ispita de a exista”, dezaprobând interpretările superficiale şi
egocentriste ale acestei concepţii spirituale, promovate de unii gânditori occidentali.

Esenţa vălului iluziei Maya este înfăţişată într-un mit indian, în care un maestru îl roagă pe
discipolul său să-i caute şi să-i aducă de prin împrejurimi un vas cu apă. Învăţăcelul pleacă şi, la
foarte scurt timp, întâlneşte în drum o fată frumoasă, care-l face să uite complet de misiunea sa. Ei
se îndrăgostesc unul de altul, după care, pe parcursul multor ani, ei au o familie, cresc copii şi duc o
viaţă liniştită. Într-o bună zi se produce o inundaţie devastatoare în care întreaga familie a
discipolului piere. În timp ce rătăceşte prin junglă, răvăşit de durere, el îşi reîntâlneşte deodată
maestrul, care-l întreabă: „Ei, mi-ai adus apa promisă?” Discipolul constată cu surprindere că în
realitate nu au trecut decât câteva minute din momentul când se despărţise de maestru. Aşa
acţionează forţa Maya.

Un rol decisiv în spiritualitatea hindusă, dar şi în religia buddhistă, care s-a constituit ca o
reformă a hinduismului, îl are procesul de deşteptare din iluzie şi ignoranţă. Un exemplu clasic îl
constituie mitul lui Buddha care ar fi atins iluminarea printr-o experienţă mistică, prin aşa-numita
Nirvana. Astfel s-a eliberat de sub lanţurile forţelor materiale, salvând de la teroarea suferinţei, bolii
şi a morţii milioane de oameni.

Tradiţia indiană susţine că Nirvana poate fi atinsă printr-o metodă foarte simplă ca principiu,
dar extrem de dificil de realizat. Aspirantul spiritual urmează să respingă toate gândurile şi impresiile
care-i parvin în minte şi să se detaşeze în totalitate de forţele lumii materiale. Astfel i se va revela
realitatea ultimă, cel mai adânc nivel al existenţei, asemenea unui trandafir sau unui lotus

page 115 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

dezvăluindu-şi miezul ascuns sub învelişurile aparenţelor.

De fapt, orice persoană poate constata cu uşurinţă că este aproape imposibil să nu gândească
deloc, nici măcar pentru cinci minute. În permanenţă mintea este asaltată de diverse semnale
senzoriale şi de impresii din memorie. Unii Guru le propun discipolilor să observe cu atenţie locul de
unde provin toate gândurile, ceea ce i-ar putea face să înţeleagă că originea impulsurilor mentale
are o existenţă separată de eul lor adevărat.

Cel care ar reuşi să învingă forţele realităţii fizice, rezistând asemenea lui Buddha în faţa
tentaţiilor lui Mara, zeul infernului, ar deveni un adevărat erou. Iniţiaţii mistici indieni compară
această stare de detaşare absolută cu perspectiva de a se trezi deodată în vârful unui munte, înălţaţi
deasupra tuturor manifestărilor materiei. După o experienţă similară, Sri Aurobindo, considerat în
India ca un adevărat sfânt modern, îşi amintea că, odată revenit în lumea obişnuită, realitatea i-a
părut ca un film alb-negru vechi, ca nişte imagini palide lipsite de relevanţă. Pentru Sri Aurobindo,
Nirvana nu a fost decât un veritabil început al unui fantastic periplu spiritual.

De fapt, vechea doctrină a Buddhismului Theravada poate fi considerată drept o „religie


ateistă”, fiindcă aceasta neagă existenţa unui Dumnezeu. Conform unor afirmaţii atribuite lui
Buddha însuşi, acesta nu s-a considerat niciodată un zeu, ci a fost doar un om obişnuit care a avut
un moment de revelaţie. Abia mult mai târziu, din momentul schismei care a condus la apariţia
curentului Mahayana, cel al „Roţii Mari”, Buddha a fost deificat. Adepţii Buddhismului Mahayana
încercau să-şi demonstreze superioritatea faţă de vechile învăţături, numindu-le Hinayana („Roata
Mică”).

Însă dacă este să dăm crezare scripturilor buddhiste ce s-au păstrat până în
contemporaneitate, Buddha ar fi văzut în starea de Nirvana că esenţa lumii este neantul. Adepţii
acestei religii ilustrează concepţia respectivă prin metafora torţei rotite de un jongler, care provoacă
iluzia unui cerc de foc, în pofida faptului că în lume nu ar exista o unitate. Astfel buddhismul
promovează modelul unui univers în care nu există un nucleu, un adevăr ultim. Vidul din centrul
realităţii poate fi descifrat şi ca o indeterminare, care demonstrează la rândul ei caracterul iluzoriu al
lanţurilor cauzale (karma), sursa suferinţelor umane.

Astfel de filosofii antirealiste pot fi identificate în diverse culturi. Un exemplu elocvent în acest
sens sunt ismaeliţii, adepţii unui curent din cadrul islamului, care cred că lumea materială este o
iluzie. Aceştia îşi revendică numele de la cel al personajului Ismael, prezent în textele sacre ale
religiilor islamice, creştine şi iudaice. Legenda spune că Ismael, fiul lui Abraam, a fost părăsit de tatăl
său şi lăsat să-şi ducă întreaga viaţă în pribegie. Există paralele evidente între viziunile antirealiste
ale ismaeliţilor şi concepţiile moniste indiene. Se consideră, de asemenea, că acest curent religios a
supravieţuit până în zilele noastre şi că astăzi în lume trăiesc aproximativ 200.000 de ismaeliţi.

Mitul lui Ismael renegat de tatăl său se asociază cu credinţa vechilor catari respinşi de
Dumnezeu, adepţii unui cult mistic creştin care s-a manifestat în Evul Mediu în sudul Franţei. Catarii
considerau că omul a degradat din momentul când a venit pe lume, părăsind paradisul, şi că viaţa pe
pământ şi corpul uman sunt nişte abjecţii. Ei urmăreau să recupereze acea stare paradiziacă
primordială prin ritualuri de purificare. Misticii catari au avut însă o soartă tragică, la fel ca şi mulţi
alţi adepţi ai unor idei neortodoxe, fiind declaraţi eretici şi exterminaţi cu desăvârşire de o armată
condusă de Biserica Catolică.

În Evul Mediu, în lumea arabă s-a dezvoltat o altă doctrină antirealistă, cea a nominalismului
islamic. Concepută ca o replică la adresa raţionalismului şi materialismului european, această
doctrină nega existenţa aşa-numitelor universalii, termen filosofic care defineşte încadrarea
obiectelor fizice în categorii generale. Prin urmare, nominalismul islamic punea sub semnul întrebării
veridicitatea cunoaşterii ştiinţifice raţionale.

În istorie au existat şi indivizi care credeau până la fanatism că lumea materială este ireală şi

page 116 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

fără relevanţă. Civilizaţia arabă oferă destule astfel de exemple. Între secolele VIII şi XIV, asasinii,
cunoscuţi şi ca haşaşini, au avut un rol decisiv în conflictele sângeroase dintre şiiţi şi sunniţi. Un lider
şiit pe nume Hassan Sabbah obişnuia să apeleze la serviciile unor ucigaşi la comandă pentru a se
răfui cu oponenţii săi religioşi. El sechestra persoane întâmplătoare şi le droga cu doze mari de haşiş,
iar apoi le lăsa timp de trei zile în compania unor femei frumoase. După care viitorii asasini erau
treziţi la realitate şi convinşi că pe parcursul ultimelor trei zile s-au aflat în paradis, şi că pentru a se
întoarce la ceruri, de această dată pentru totdeauna, aceştia trebuie să îndeplinească o misiune, în
timpul căreia urmează să lichideze un duşman al religiei. De regulă, asasinii îşi executau victimele în
locuri publice aglomerate, apoi se predau benevol, fără să opună rezistenţă. Aceştia erau atât de
convinşi că vor ajunge în paradis, încât nu a fost atestat nici un caz ca un asasin să renunţe la
misiunea sa.

În mod similar, preoţii amerindieni îşi induceau victimele sacrificiilor umane în stări aflate la
limita dintre veghe şi vis cu ajutorul unor droguri, astfel încât acestea nu se împotriveau niciodată în
faţa morţii. Cultul apocaliptic al amerindienilor, care desconsidera existenţa materială, a condus la
exterminarea a sute de mii de oameni.

Problema caracterului real al lumii fizice şi a cunoaşterii obiective s-a pus întotdeauna, aflându-
se în atenţia multor minţi luminate.

Specialiştii în epistemologie, ştiinţa procesului cunoaşterii, au analizat-o în amănunt, mulţi


dintre aceştia ajungând la concluzia că, până la urmă, nu putem şti niciodată ceva la sigur.

Rene Descartes a propus faimoasa ipoteză conform căreia cunoaşterea prin intermediul
simţurilor nu garantează veridicitatea ei. Celebrul filosof şi-a ilustrat ipoteza prin modelul „creierului
izolat într-un vas”: dacă simţurile omeneşti sunt doar nişte semnale bioelectrice, atunci, în cazul în
care spre terminaţiile nervoase ale acestui „creier izolat” ar fi transmise nişte impulsuri electrice de
aceeaşi intensitate ca şi a semnalelor senzoriale provenite din lumea reală, generând astfel o
realitate virtuală, rămâne incert dacă omul ar reuşi să distingă realitatea de simulacru.

Rene Descartes a mers şi mai departe, imaginând aşa-numitul experiment al „demonului rău”,
în care un spirit malefic ar captura o persoană într-o lume iluzorie. Acest spirit ar fi în stare să
manipuleze realitatea iluzorie în orice fel, alterând până şi legile logicii. Rămâne incert cum se va
comporta prizonierul acestei iluzii într-o astfel de situaţie. Oare condiţia sa de sclav ar fi atunci lipsită
de speranţă? Sau există metode sigure de a evada din iluzie şi de a distinge lumea reală de
simulacru? Sau poate că anumite principii ale logicii rămân intacte în orice circumstanţe?

Paradoxul cartezian îşi menţine actualitatea în viaţa modernă, dominată de ciberspaţii şi


simulacre mediatice, reprezentând de asemenea un subiect de speculaţii pentru scriitorii de science-
fiction, în special pentru adepţii curentului cyberpunk. În cazul în care teoriile lui Descartes ar fi
juste, aceasta ar însemna că un vis, o realitate virtuală şi chiar un film ar fi pentru orice persoană la
fel de reale ca şi o experienţă din viaţa sa adevărată şi că un vis ar fi suficient pentru ca aceasta să-
şi atingă împlinirea.

Descartes propunea raţiunea ca o soluţie la dilema cunoaşterii şi ca o armă împotriva iluziei,


exemplificând această idee prin celebra expresie cogito ergo sum. La fel ca şi tradiţia spirituală
indiană, el afirma că faptul de a fi conştienţi că existăm este absolut real, indiferent de veridicitatea
semnalelor senzoriale.

Şi Avicena confirma la rândul său independenţa conştiinţei de simţuri, propunând un


experiment cu un individ suspendat în vid şi izolat de orice impulsuri senzoriale. În acest caz, după
părerea lui Avicena, subiectul experimentului ar rămâne în stare să gândească, chiar şi fiind izolat cu
desăvârşire de realitatea fizică. Putem specula că în aceste condiţii mintea subiectului ar tinde să
construiască din neant o lume nouă subiectivă.

page 117 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Procesul dificil al deşteptării din iluzie şi ignoranţă este reprezentat în alegoria peşterii lui
Platon. Strălucitul gânditor elen a imaginat o peşteră în care nişte sclavi imobilizaţi cu lanţuri s-ar
afla mereu orientaţi în direcţia opusă intrării în cavernă. În fiecare zi, ei ar vedea cum soarele le
proiectează umbrele pe peretele peşterii. Dar din momentul când se vor elibera de lanţuri şi vor
părăsi peştera, sclavii nu şi-ar mai privi umbrele de pe perete, simboluri ale aparenţelor şi ale
cunoaşterii parţiale, ci ar vedea soarele adevărului.

Episcopul George Berkeley, filosoful irlandez din secolul XVIII, a lansat o altă doctrină
antirealistă, cea a imaterialismului. Acesta nega caracterul real al materiei şi considera că toate
obiectele percepute de om există doar în mintea sa, dispărând cu desăvârşire din momentul când nu
mai sunt percepute. Berkeley aplica teoria imaterialismului ca un contraargument la ideile
raţionaliste ale lui Locke şi Newton, prefigurând în acelaşi timp unele dintre concepţiile lui Einstein.
Astăzi o universitate prestigioasă din California poartă numele acestui gânditor.

La rândul său, filosoful scoţian David Hume opina în lucrarea sa Tratat asupra naturii
umane că principiile geometriei şi matematicii funcţionează cu un anumit grad de aproximaţie,
atunci când sunt aplicate realităţii fizice. Ideile lui Hume timd să aducă noi argumente în favoarea
caracterului subiectiv al percepţiei lumii.

Transpunându-ne deja în secolul XX, filosoful francez Jean Baudrillard a abordat tema
realităţilor iluzorii dintr-o altă perspectivă. El afirma că civilizaţia modernă europeană s-a înstrăinat
de realitate, devenind astfel captivă într-o lume subiectivă iluzorie. Convenţiile culturale, tehnologiile
mediatice, ideologiile şi propaganda întreţin o iluzie a normalităţii, în timp ce lumea reală a evoluat
mult dincolo de această normalitate. Astfel s-a produs un decalaj imens între lumea subiectivă şi cea
obiectivă. Pentru societatea modernă istoria ca şi cum s-a oprit în loc, cultura europeană rămânând
blocată într-un simulacru perpetuu al secolului XIX. Potrivit lui Baudrillard, astăzi adevărul a devenit
incognoscibil, sau chiar şi-a sistat existenţa, în locul său acum desfăşurându-se un înspăimântător
Deşert al Realităţii. Ideea respectivă aminteşte de viziunea buddhistă conform căreia în centrul lumii
s-ar afla doar un vid, o indeterminare, un haos.

Jean Baudrillard considera, de asemenea, că mass-media a înfăptuit un Masacru al Realităţii,


provocând în acelaşi timp o serie de fenomene îngrijorătoare. Astăzi orice persoană poate să-şi
înceteze existenţa fizică, perpetuându-şi prezenţa mediatică, fără ca dispariţia sa să fie sesizată.
Propaganda şi sistemul educativ sunt capabile să subjuge popoare întregi, cultivând intoleranţa şi
xenofobia, şi în ultimă instanţă declanşând războaie, un exemplu în acest sens fiind Coreea de Nord.

Cineaştii Andy şi Larry Wachowski au încercat să popularizeze teoriile lui Jean Baudrillard în
filmul Matrix, preluând aceste idei ad litteram. În Matrix nu mai avem de a face cu o manipulare
ideologică, ci cu o sclavie cibernetică: întreaga umanitate ajunge să fie branşată fizic la o reţea de
realitate virtuală. Să sperăm că în pofida accelerării continue a progresului tehnologic astfel de
scenarii de coşmar nu vor deveni niciodată o realitate.

Iar paradigma ştiinţifică iniţiată de fizica lui Einstein reprezintă o transgresiune radicală în
raport cu modelul fizicii newtoniene, făcând ca până şi lumea reală să pară alogică. În cartea sa O
scurtă istorie a universului, cunoscutul om de ştiinţă Stephen Hawking a încercat să explice ideile lui
Einstein pe înţelesul publicului larg. Conţinutul acestei cărţi poate să şocheze. Conform fizicii lui
Einstein, forţa gravitaţiei deformează spaţiul şi timpul. La poalele unui munte timpul se derulează cu
o altă viteză decât în vârful acestuia. Concepţia respectivă nu este o speculaţie, ci un adevăr ştiinţific
demonstrat de numeroase experimente. Factorul alterării spaţiotemporale este aplicat curent în
calculul traiectoriei sateliţilor artificiali. Totuşi în şcoli continuă să fie predată doar fizica newtoniană,
pe motiv că aceasta din urmă „este funcţională în majoritatea cazurilor”.

Dacă teoriile lui Einstein par neverosimile, atunci cele ale fizicii cuantice depăşesc imaginaţia
oricărui scriitor de science-fiction. Conform mecanicii cuantice, un electron se poate transpune
instantaneu de pe o orbită a atomului pe alta. De asemenea, o particulă se poate afla în câteva

page 118 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

locuri simultan. În mod ciudat, principiile lui Einstein aplicate la nivel macrocosmic le contrazic pe
cele ale fizicii cuantice funcţionale la nivel microcosmic. Ştiinţa modernă este preocupată intens de
corelarea celor două extreme într-o teorie nouă, integratoare.

Ar fi oportun să menţionăm şi polemica iniţiată între Niels Bohr care considera că la nivel
chimic mişcarea particulelor este imprevizibilă şi Albert Einstein care era de părere că universul este
absolut previzibil şi cognoscibil. Despre Eistein chiar se vorbea că acesta ar fi încercat să „oprească
timpul în loc”. În schimb, modelul indeterminării promovat de Bohr presupunea că de la un punct
universul este incognoscibil. Experienţele ştiinţifice au demonstrat până la urmă corectitudinea
modelului indeterminat.

Miracolul există în viaţa noastră de toate zilele, dar rămâne neobservat. Şi când spun aceasta
mă gândesc la genul de miracol la care se referea Mircea Eliade.

În Europa, în perioada dominată de materialism şi pozitivism, a existat o atitudine deosebit de


ostilă faţă de filosofiile antirealiste, provocată de faptul că acestea subminau statutul de „cele mai
inteligente fiinţe din univers” al elitelor intelectuale şi nega puterea absolută exercitată de acestea
din urmă asupra categoriilor sociale „inferioare”. Materialismul este o formă de dictatură, de sclavie
pentru spiritul uman. Principiul ordinii absolute, pe care se bazează doctrina materialistă, este
inevitabil malefic, pentru că anulează libertatea individuală, autodeterminarea şi capacitatea fiecărui
om de a decide singur ce e bine pentru el. Reproducând o afirmaţie recentă a unui militant
amerindian pentru conservarea junglei amazoniene, „Materialismul distruge lumea”, deoarece
limitarea interesului societăţii la valori mercantile şi ignorarea celor nemateriale conduce spre o
degradare în plan colectiv şi individual.

Este evident caracterul subversiv al ideilor antirealiste, atunci când se manifestă în contextul
unor regimuri autoritare. Întotdeauna visătorii au fost toleraţi de tirani doar până la un punct, doar
atâta timp cât primii construiau utopii alienate, menite să-i menţină pe oameni în sclavia ignoranţei.
Însuşi faptul că suntem în stare să visăm înseamnă deja că puterea lanţurilor materiei, puterea
răului, durerii şi violenţei nu este absolută, ceea ce ne oferă speranţă. Visele ne spun că imperiile se
înalţă şi cad, iar viaţa va continua mereu, nimic nu are început şi nici sfârşit, şi nimic nu se pierde.

Forţele de ocultare ale tiranilor îşi au originea în marea iluzie pe care o reprezintă universul
însuşi, iar după ce „vălul zeiţei Maya” este înlăturat, nimic nu-l mai poate influenţa pe om, nici
suferinţa fizică şi nici chiar moartea. Indienii descriu o astfel de stare prin termenii jivanmukti
(eliberat în viaţă) şi moksha (liber de iluzie). Conform filosofiei Vedanta, adevărata esenţă a lumii şi a
spiritului uman rămâne neschimbată în perfecţiunea sa, indiferent de reuşita procesului de eliberare
a conştiinţei.

Există în acelaşi timp şi opinii conform cărora chiar şi lumea viselor funcţionează după anumite
reguli. Psihologia relevă că în vise este imposibil de exemplu să citeşti texte, fiindcă lectura este
efectuată prin intermediul unei zone a creierului responsabilă de fenomenele ce au o realitate
obiectivă şi care este deconectată în somn. Astfel dacă o persoană ar reuşi să citească în timpul unui
vis, atunci aceasta ar însemna că visul respectiv are o consistenţă materială.

Într-un episod palpitant al serialului de animaţie Batman, Cavalerul Întunecat este capturat de
maleficul personaj Scarecrow, care îl conectează la o maşină ce îl introduce pe Batman într-o lume
virtuală. Această lume este foarte asemănătoare cu viaţa sa reală din Gotham City şi astfel pentru
un timp Batman nu distinge diferenţa dintre realitate şi iluzie. Până în clipa când, cuprins de bănuieli
şi isteţ ca de obicei, el deschide o carte din biblioteca sa şi constată că aceasta conţine un text
alterat, ilizibil, ceea ce-l face să înţeleagă că se află într-un vis.

O serie de principii similare pot fi aplicate şi în analiza lumii reale, ca un mijloc de a distinge
realitatea de iluzie. În acest caz, matematicianul de geniu Kurt Goedel s-a convins spre marea sa
surpriză de irealitatea realităţii, ajungând la această concluzie terifiantă exclusiv prin metodele

page 119 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

logicii.

În căutarea unei soluţii la dilema cunoaşterii, gândirea umană ar putea să apeleze până la
urmă tot la logica cea mai simplă. Construcţiile logice şi sistemele simple nu pot da greş, fiindcă în
ele nu există nici un factor care să provoace erori.

Transpunându-ne deja în zone ale fanteziei, scriitorul science-fiction Alfred Van Vogt, adept al
pseudodisciplinei dianeticii, presupunea în trilogia sa Lumea lui Non-A că în univers nu pot exista
două obiecte absolut identice şi că un obiect nu se poate afla simultan în câteva locuri, ceea ce ar
crea un paradox ce ar încălca principiile de funcţionare a realităţii.

Idei similare au fost vehiculate de un alt scriitor SF, Philip K. Dick. Romanul său Ubik poartă
numele unei substanţe enigmatice cu ajutorul căreia posesorul ei se poate trezi la realitate dintr-o
lume iluzorie. În acelaşi roman este imaginată o stare intermediară între viaţă şi moarte, numită half-
life (semi-viaţă). Persoanele îngheţate în stază criogenică imediat după ce au decedat sunt introduse
într-o astfel de stare, în care trăiesc într-o lume virtuală, creată de propria lor minte. Această
realitate iluzorie seamănă foarte mult cu lumea reală. Persoanele suspendate în stare de half-life
sunt capabile chiar să comunice între ele prin telepatie.

Realităţile multiple, stratificate sunt omniprezente în creaţia lui Philip K. Dick, un autor care a
fost pasionat de speculaţii intelectuale şi de studiul paradoxurilor ce sfidează realitatea, inspirându-
se din tradiţii spirituale precum Taoismul sau doctrina indiană Mayavada. La rândul său, William
Gibson a preluat această pasiune pentru lumile iluzorii, vizibilă în descrierile fascinante ale
realităţilor virtuale din Neuromancer.

Acest model al lumilor multiple are relevanţă şi pentru existenţa fizică a fiecărui individ. Nu e
nevoie de o maşină a timpului pentru a schimba cu desăvârşire perspectiva asupra istoriei şi a vieţii,
este suficient doar să fie aduse la lumină aspecte necunoscute ale trecutului şi prezentului, care sunt
mereu percepute doar în forme incomplete, din perspective subiective.

Un motiv utilizat frecvent în literatura science-fiction, în special în curentele sale cyberpunk şi


post-cyberpunk, este cel al transgresiunii. Personajele unor astfel de ficţiuni depăşesc limitele unor
lumi ireale, pentru a afla dincolo de ele mereu alte realităţi.

Principiul transgresiunii şi al evadării din lumi iluzorii este vizibil şi în creaţia scriitorului
austriac Herbert Franke, considerat drept cel mai talentat autor de science-fiction de limbă germană.
Acesta a fost şi unul dintre pionierii informaticii şi a fondat prestigiosul festival Ars Electronica,
dedicat artelor multimedia. Din bibliografia lui Herbert Franke se disting două romane de excepţie,
publicate la începutul anilor 60. Acţiunea din volumul Reţeaua gândurilor, un fel de proto-cyberpunk,
se desfăşoară într-o societate totalitară. Un personaj culpabil de o crimă necunoscută este testat
pentru a-i fi descifrată esenţa identităţii. Mintea sa este introdusă în lumi virtuale, pentru a observa
cum se va comporta în diverse situaţii şi a dezlega astfel enigma spiritului rebel din om. Peste eoni,
subiectul acestor experimente devine unicul supravieţuitor al civilizaţiei sale.

Un alt roman al lui Herbert Franke, Capcana de cristal, înfăţişează o lume de după un război
nuclear. Supravieţuitorii îşi duc viaţa într-o societate izolată, organizată după modelul unei cazarme
militare. Conducătorul acestei societăţi, cunoscut ca Maiorul, îi droghează pe aceşti „soldaţi” şi le
spală creierul, pentru a reprima instinctele violente din om care au provocat războiul atomic. De fapt,
acesta este sensul existenţei societăţii antiutopice a Maiorului.

Cartea descrie revolta unui personaj ce îşi recapătă luciditatea şi îşi pune în gând să-l ucidă pe
Maior, pentru a elibera întreaga „cazarmă” de sub dictatura acestuia. În personajul central se
manifestă un instinct prezent în orice om, cel de a evada din orice spaţiu închis, de a depăşi
aparenţele şi de a învinge minciuna. De a se trezi din orice iluzie şi a „ieşi afară”, spre un
dincolo necunoscut.

page 120 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Această calitate umană de bază se manifestă în scena când protagonistul ajunge în faţa unui
chepeng ce duce spre exteriorul complexului.

Ceea ce se poate ascunde dincolo de acest portal misterios va rămâne însă o enigmă pentru
cititor.

_______________________________________________

page 121 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Beyond lies the wub


by Laurenţiu Ghiţă

http://fanzin.clubsf.ro/beyond-lies-the-wub/

page 122 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

page 123 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

_______________________________________________

page 124 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Science Fiction în România - Atelier SF pe Atlantykron


by Daniela Mironov Bănuţă

http://fanzin.clubsf.ro/science-fiction-in-romania-atelier-sf-pe-atlantykron/

Privind de pe malul Dunării, din dreptul ruinelor romane de la Capidava, ai putea crede că deslușești
un ostrov sălbatic de 500 de metri pătrați umbriți de sălcii, ancorat în mijlocul fluviului și acoperit de
ape mai bine de jumătate din an.
Dacă însă ajungi pe Insulă, unde timpul are propria sa amprentă, subiectivă, iar spațiul este încă și
mai elastic, vei descoperi un orășel fantastic, cu o istorie de 24 de ani. Se numește Atlantykron și se
animă două săptămâni în fiecare august, cu oameni plini de entuziasm, cu tehnologie de ultimă
generație, cu artiști și scriitori și cu generații după generații de tineri care se reîntorc, fascinați, an de
an.

Clădit pe fundația unei tabere de creație Science Fiction, Atlantykron, acum o Academie de Vară cu
ateliere de știință, artă, comunicare, rămăsese prin 2000 cam lipsit de însăși substanța sa primară,
literatura SF. Veteranii constatau cu regret, dar asta e, vremurile se schimbă, nu mai scrie nimeni, nu
mai publică nimeni, ce-ar fi să ne vedem de alte treburi?
Până în 2004, când un nou venit bătea insistent la ușile corturilor și, în loc de Bună dimineața, zicea
„Unde e cenaclul SF, că nu mai am răbdare?” Păi, nu mai e. „Cum așa? Am venit de la Galați
degeaba? Dacă găsesc o pătură și niște oameni interesați, veniți la cenaclul meu?”
Mulți au râs, dar Lucian Oancea, cu întreaga hotărâre splendidă a celor 26 de ani pe care îi avea pe
atunci, a întins o pătură sub o salcie, iar oamenii s-au adunat. De-a lungul celor aproape zece ani, de
când își ține Păturica rotundă SF și, mai târziu, atelierul Wolf's Pack, au poposit, pe pătura tot mai
extinsă, scriitori precum Roberto Quaglia, Alexandru Mironov, George Lazăr, Dan Doboș, Sebastian A.
Corn, Aurel Cărășel, Valentin Nicolau, Ovidiu Petcu, Marian Coman, Balin Feri, Emanuel Grigoraș. Ei,
și alții, și-au citit creațiile, unele încă în curs de publicare, între prieteni, în după amiezile molcome
de pe Insulă. Discuțiile se poartă după reguli bine instaurate, iar debutanții, amatorii și accidentalii
sunt bineveniți. Seara târziu, de fapt cu un minut înainte de miezul nopții, se adună aceiași pasionați
lângă un foc de tabără printre stânci, pentru a discuta probleme esențiale ale umanității, cu toată
seriozitatea unor vizionari.

Wolf's Pack, cenaclul de sub sălcii

La ediția de anul acesta, începând de vineri, 2 august, și până sâmbătă 10 august, programul
atelierului Science Fiction condus de Oancea a adunat constant în jur de 25 de oameni, la întâlnirile
zilnice de la Wolf's Pack. Au citit: Victor Drăghicescu „Avocatul și tahionii”, „Vânătoarea de zei”
(moderator Florin Ursu); Aurel Cărășel; Sebastian A. Corn - basmul SF „Prințesa din oglindă”; Ovidiu
Petcu cu un poem epic SF în curs de publicare; Florin Ursu - povestirea „Ieri, când încă te plimbai
desculț prin iarbă”; Mugurel Popescu, Șerban Danciu, Sonia Theodora Peltea.

Păturica rotundă SF, un picnic cultural la miezul nopții

Păturica rotundă SF din noapte a debutat având ca invitat pe Andi Caragea și proiectul Anticipația. În
alte nopți, s-au dezbătut la lumina flăcărilor de pe stânci Evoluția democrației, Transformările
omului, Drumul spre stele, Locații stranii românești și străine, Conștiința A.I., Primul marțian.
Să reușești să aduni oameni interesați, zi de zi, an de an, la ora la care cel mai mare succes pe Insulă
îl are „atelierul de baie” de pe plajă, este o performanță. Să convingi scriitori de toate vârstele să ia
loc foarte neceremonios în iarbă, pentru a-și supune textele criticii unor profesioniști, dar mai ales
unor neprofesioniști, este o altă performanță. Chiar și premiile generoase de la sfârșit reprezintă o
performanță.
Dar, mai ales, să devii un reper constant în Academia de Vara Atlantykron, care uitase cândva de SF,
este o imensă reușită.

page 125 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Programul ATLANTYKRON se desfăşoară pe insula Inelul de Piatră, din dreptul localității Capidava, de
aproape un sfert de secol. La desfăşurarea acestui proiect sunt implicate mai multe organizaţii
neguvernamentale de tineret din ţară şi străinătate, precum Centrul pentru Studii Complexe,
Asociaţia Română pentru Sport şi Cultură, Forum IT, World Genesis Foundation.
Academia Atlantykron a găzduit, de-a lungul anilor, numeroase personalităţi, precum scriitorii SF
Norman Spinrad (preşedintele Societăţii Scriitorilor de SF şi Fantasy din SUA la acea vreme), Joe
Haldeman, Robert Sheckley, Alain LeBussy, Ion Hobana, astronomul Harald Alexandrescu, artiştii
Ioan Gyury Pascu, Cristian Grețcu, geneticianul Jonathan Cowie, Bridget Willkinson (Preşedinte al
Societăţii Europene de SF), biologul Alexandru Ecovoiu, Gheorghe Fodoreanu (fost preşedinte al
Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism), Peter Moon (scriitor american), astronautul Dumitru
Prunariu, scriitorul Dan Farcaș. Mai multe detalii pe www.atlantykron.org

_______________________________________________

page 126 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Etapă cu etapă – despre scrierea creativă (4)


by Florin Pîtea

http://fanzin.clubsf.ro/etapa-cu-etapa-despre-scrierea-creativa-4/

4. Scrierea primei versiuni

În numărul trecut al Gazetei SF, v-am prezentat câteva sugestii privind sistematizarea ideilor.
După ce v-aţi sistematizat ideile, sunteţi gata să treceţi la cea mai agreabilă etapă a procesului de
creaţie literară – scrierea primei versiuni. Unele persoane cu care am discutat de-a lungul anilor
despre creaţia literară aveau impresia că puteau începe direct de la această etapă, sperând că
„inspiraţia” avea să îi ajute să scrie o primă versiune a textului literar. (În sinea mea, cred că
abordarea pe bază de inspiraţie e ca şi când am arunca nişte cărămizi, nişte pietre şi nişte bucăţi de
sticlă înspre un teren viran în speranţa că ele, în cădere, vor ajunge să constituie o catedrală.) Alte
persoane cu care am discutat subiectul, precum Sebastian A. Corn, aplicau o metodă de scriere şi
rescriere succesivă, în care o nuvelă sau un roman treceau prin numeroase versiuni.

Revenind la comparaţia cu catedrala, e ca şi când ideile pe care le-aţi generat şi sistematizat


ar reprezenta materialele de construcţie, iar scheletul intrigii ar reprezenta planul de construcţie al
clădirii – cel care vă ajută să înţelegeţi în ce fel trebuie îmbinate componentele. Şi, aşa cum o
catedrală nu se clădeşte de azi pe mâine, nici romanul dumneavoastră nu va fi scris într-o singură zi.

Dar cu siguranţă că îl veţi scrie în mai multe zile... consecutive. (Pentru că secretul succesului
nu constă în eforturi mari, sporadice, pe termen scurt, ci în eforturi sistematice pe termen mediu şi
lung.) E de dorit să vă fixaţi un obiectiv zilnic de atins şi să îl atingeţi. Autori precum Graham Greene
sau Cory Doctorow au scris o pagină sau două pe zi – zi de zi, fără excepţii. Emile Zola scria câte trei
pagini pe zi. Anthony Trollope, funcţionar, se trezea dimineaţă devreme şi scria două ore înainte de a
pleca la birou. Stephen King a ajuns să scrie cincisprezece pagini pe zi. Iar Isaac Asimov, după ce a
devenit scriitor cu normă întreagă, a scris timp de zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, până în
ultimele luni de viaţă. Şi, înainte să protestaţi că Stephen King sau Isaac Asimov sunt scriitori de
profesie, în vreme ce pentru dumneavoastră scrierea ficţiunii e un hobby, aş vrea să vă amintesc că
Graham Greene avea altă profesie (era jurnalist internaţional), iar din acel hobby căruia nu îi dedica
prea mult timp (dimineaţă scria o pagină de ficţiune, seara o corecta) au rezultat două volume de
versuri, douăzeci şi şapte de romane, patru volume autobiografice, patru cărţi de călătorie, opt piese
de teatru, zece scenarii, cinci volume de povestiri şi patru cărţi pentru copii.

Ca urmare, nu e obligatoriu să scrieţi mult, însă e necesar să scrieţi zilnic, fără excepţii. Poate
veţi scrie pe laptop sau pe desktop – ori într-o agendă cu hârtie de bună calitate, pe care să vă facă
plăcere să aşterneţi fraze. Poate veţi dori să aveţi un loc special amenajat unde să scrieţi prima
versiune a romanului dumneavoastră – un birou, un fotoliu comod, o cameră separată, un şezlong pe
balcon sau în grădină. Poate veţi dori să schimbaţi locul – să scrieţi la o masă dintr-o bibliotecă
publică, unde atmosfera de studiu să fie propice concentrării atenţiei şi evitării întreruperilor, ori într-
o cafenea, unde conversaţiile dimprejur vă vor ajuta să daţi ritm şi însufleţire dialogurilor dintre
personaje. Sau poate veţi proceda precum Cory Doctorow şi veţi scrie oriune, oricând, în reprize
scurte de câte 20-30 de minute. Experimentaţi, vedeţi care loc e mai propice scrisului – şi scrieţi.

Isaac Asimov spunea că, dacă tot petrecem timpul zilnic scriind, cel puţin să facem activitatea
aceasta agreabilă. Unii se aşază la scris cu o ceaşcă de cafea sau cu o cană de ceai. Alţii apreciază
un anumit moment al zilei, când lumina soarelui li se aşterne pe birou, sau orele târzii, când

page 127 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

zgomontele ambientale se reduc mult, iar transa scrierii nu e întreruptă aşa des. Poate veţi dori să
aveţi muzică în surdină, sau poate veţi prefera intervale ale zilei în care ceilalţi membri ai familiei
sunt plecaţi, iar în locuinţă domneşte liniştea. (Aici aş aminti cazul lui J.G. Ballard, care, după
pierderea soţiei, şi-a crescut singur cei trei copii. Dimineaţă îi ducea la şcoală, apoi revenea acasă, îşi
punea un pahar de scotch şi scria. Când reveneau copiii, se ocupa de ei – iar scrisul se relua în
dimineaţa următoare.)

Un factor crucial în scrierea primei versiuni a proiectului dumneavoastră literar îl reprezintă


motivaţia – şi domnul redactor-şef Eugen Lenghel e cel care mi-a atras atenţia asupra acestui aspect.
Pe de o parte, proiectul în sine e de preferat să fie structurat în aşa fel încât să vă captiveze şi să vă
motiveze să îl continuaţi. Dacă romanul e atât de plictisitor încât nu doriţi să îl scrieţi, cât de
captivant credeţi că va fi pentru cititori? Sau, dimpotrivă, dacă romanul e captivant chiar şi când vi
se dezvăluie în ritm de o pagină sau două pe zi, ce efect va avea asupra celor care îl vor parcurge în
ritm de o sută de pagini pe zi? (Referitor la motivarea scrierii, Cory Doctorow recomandă să vă lăsaţi
de fiecare dată o margine frântă – să vă întrerupeţi în mijlocul unei fraze, chiar în mijlocul unui
cuvânt, pentru a aştepta cu nerăbdare ca în ziua următoare să duceţi povestea mai departe.)

Pe de altă parte, probabil că unele persoane vor încerca să vă demotiveze, venind cu


argumente de genul: „Dacă nu te îmbogăţeşti din asta, e timp pierdut – mai bine faci altceva.” Acest
gen de argument poate fi combătut cu cel puţin trei contraargumente: Numai dumneavoastră puteţi
scrie romanele dumneavoastră. Activitatea de creaţie în sine e agreabilă, pentru că îi ridică pe
creatori dincolo de statutul de consumatori pasivi. Şi nu toate lucrurile de pe lume pot fi măsurate în
bani. (Fireşte, e de dorit să cultivaţi compania altor persoane care scriu literatură şi să vă motivaţi
unii pe alţii.) Dacă s-ar fi lăsat demotivat cu argumente de tip „mai bine faci altceva”, Van Gogh,
care a vândut două tablouri toată viaţa, s-ar fi ocupat cu cine ştie ce activitate banală, iar creaţiile
sale nu ar fi existat – spre disperarea negustorilor de artă care le vând la licitaţie pentru sume
astronomice.

O ultimă remarcă referitoare la prima versiune a proiectului dumneavoastră literar este că,
pentru a evita blocajul scriitoricesc, trebuie să ţineţi minte că rostul primei versiuni nu este să fie o
capodoperă. Menirea ei este să fie „un document de uz intern”. Un text pe care nu îl va vedea
nimeni altcineva. O poveste pe care puteţi s-o scrieţi oricât de bună sau de slabă doriţi (sau sunteţi
în stare) pentru că, oricum, numai dumneavoastră o veţi citi în această formă. Un pretext pentru a
corecta, revizui, ameliora.

Căci, după scrierea primei versiuni, urmează revizuirea. Însă despre aceasta vom discuta în
următorul articol din seria „Etapă cu etapă”.

(P.S. Vă recomand să mergeţi la cele două adrese de mai jos pentru a vedea locurile
amenajate pentru scris de mai mulţi scriitori consacraţi: http://www.whereiwrite.org/, respectiv
http://www.theguardian.com/books/series/writersrooms.)

_______________________________________________

page 128 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Scriitorii sunt o marfă la bucată, nicidecum produse de


serie (interviu cu Boris Strugatski)
by Florin Dan Prodan

http://fanzin.clubsf.ro/scriitorii-sunt-o-marfa-la-bucata-nicidecum-produse-de-serie-boris-strugatki/

Arkadi Strugatki (1925-1991) şi Boris Strugatki (n. 1933) se numără printre cei mai cunoscuţi
scriitori şi scenarişti SF. În anii '60, ei au revigorat, prin scrierile lor, antiutopia, devenind extrem de
populari în fosta URSS. La începutul anilor '80 li s-a interzis să mai publice.

FDP: Cărțile dumneavoastră ne spun ceva despre viitor, dar, cred eu, în aceeași măsura ne
sugerează cam ce ar trebui să facem cu prezentul. E adevărat?

BS: Da, desigur. Aş spune chiar că prezentul reprezintă tema principală din majoritatea
creațiilor noastre. Cât despre viitor, acesta nu e decât decorul în care se derulează evenimente pe
deplin reale din zilele noastre.

FDP: Aveți mai multe romane care au fost ecranizate. Mulţi scriitori își doresc asta. Mai multă
faimă, mai mulţi bani. Ce se va întâmpla cu literatura? Credeți că va deveni o artă minoră?
Narațiunea va însemna imagini pe un ecran cât mai mare și mai rar mici semne pe o hârtie?

BS: Cinematograful n-a dus la dispariția teatrului. Ma gândesc că nu va duce nici la dispariția
literaturii. Des sunt gata să accept ca procentul de cititori de beletristica va scădea în raport cu masa
comună de consumatori de hrană spirituală. La urma urmei, cititul e o ocupație pentru elită, necesită
un consum important de energie spirituală, o încordare a capacității intelectuale, o pricepere
specifică de a retrăi cele narate. Lectura, spre deosebire de imagini, necesită efort. Ca să nu mai
vorbim de faptul că lectura serioasă nu este deloc compatibilă cu îndobitocirea de sine, prin
narcotice sau alcool.

FDP: Şi în România, Călăuza e un mit descoperit de fiecare nouă generație. Mulţi se intreabă
despre povestea acestei colaborări a dumneavoastră cu Tarkovski...

BS: Am scris despre acest lucru. Răsfoiţi cartea mea ,Comentarii la cele (pe)trecute. O găsiţi
pe Internet, pe site-ul fraţilor Strugatki. În ea se povesteşte amănunţit acest lucru.

FDP: În cărţile dumneavoastră abordaţi uneori o temă care nu este neapărat legată de science-
fiction: puterea politică, modalitatea de a guverna un stat, un imperiu, o lume. A imagina, a scrie în
acest fel nu înseamnă numai noi tehnologii, întâlniri cu alte lumi, ci şi a schimba ceva în sisteme
politice, sociale reale. Asta vreţi să sugeraţi?

BS: Am abordat asemenea teme nu „uneori", ci, aş spune, aproape tot timpul. În genere, ne-a
interesat prea puţin literatura ştiintifico-fantastică propriu-zisă, ci, mai ales, politica, sociologia,
istoria. Majoritatea nuvelelor noastre tratează asemenea subiecte. Cu toate acestea, niciodată nu ne-
am ocupat cu previziunile. Am scris fie despre lumi în care ne-ar fi plăcut să trăim, fie despre
universuri în care sub nici un chip n-am fi dorit să nimerim. Utopii şi antiutopii. Dar, înainte de orice,
ne-a interesat, şi repet acest lucru, prezentul: utopiile şi antiutopiile nu erau decât decoruri ale
realităţii care ne înconjoară. Conducerea ne-a considerat „mânjitori cu noroi" (mai exact, „mânjitori
cu dohot" – n. trad. L. Ivanov), „indivizi care denaturează realitatea noastră sovietică", în vreme ce
noi nu făceam, la o adică, altceva decât să descriem lumea din jur în modul în care noi o percepeam.

page 129 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

FDP: Credeţi că e posibil să devină realitate acel concept de „univers la amiază" aşa cum îl
descrieţi?

O asemenea lume va deveni posibilă doar după ce va fi modelată şi pusă în practică Teoria
Supremă a Educaţiei. Principala ei sarcină ar sta în formarea Omului Instruit, pentru care esenţial în
viaţă ar fi munca creatoare făcută cu pasiune şi succes. În momentul de faţă, o asemenea sarcină
pare absolut ireala, dar aceasta este singura cale de a „intrerupe şuvoiul timpului" şi de a-l
transforma pe sălbaticul aruncător de grenade cu reacţie într-un purtător al înaltei moralităţi.

FDP: Afirmaţi „În general, un individ preferă să locuiască într-un stat puternic. Câteodată ma
întreb: cum reuşesc ceilalţi să se descurce fără acel sentiment? Luxemburghezii, de exemplu?". Mă
întreb dacă aceasta este valabil, şi important, în cazul scriitorilor născuţi in culturi mici.

BS: În Danemarca a trăit Andersen. În Elveţia, Durenmatt. Ţările de rangul doi ale Americii
Latine au dat lumii o pleiadă de scriitori excepţionali. De aceea nu cred că mărimea şi „grandoarea"
unei ţări ar juca aici un rol prea important. Scriitorii sunt o marfă la bucata, nicidecum produse de
serie. Apariţia lor nu se supune legii numerelor mari.

FDP: Va schimba lumea Internetul? „Bitii", poetic vorbind, sunt oare codul universului sau doar
cel mai nou? V-a schimbat cumva reţeaua de telefonie globală?

BS: Într-o anume măsura, probabil că da. Însă motorizarea ne-a influenţat într-un grad cu mult
mai mare. Revoluţia produsă de megabiţi, dar nu doar aceasta, a făcut ca lumea să nu mai arate ca
înainte. Secolul XX a fost bogat în revoluţii, ori a o scoate în evidenţă pe cea mai „importantă" e un
lucru pe care nu l-aş încerca.

_______________________________________________

page 130 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Stephen Hunt, „The Kingdom Beyond the Waves”


(2008)
by Florin Pîtea

http://fanzin.clubsf.ro/stephen-hunt-the-kingdom-beyond-the-waves-2008/

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la


Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din cel de-al doilea roman al seriei Jackelian
de Stephen Hunt, The Kingdom Beyond the Waves (Colecţia Harper Voyager, Grupul Editorial Harper
Collins, Londra, 2008). De parcurs, l-am parcurs abia în august 2013. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din acest roman este plasată la câţiva ani după cea din The Court of the Air. Unul
dintre personajele principale este profesoara Amelia Harsh, care a moştenit de la tatăl său un interes
deosebit pentru civilizaţia pierdută Camlantis, un subiect privit ca excentric de către mediile
academice „ortodoxe” din regatul Jackal. Un alt personaj principal, magnatul Abraham Quest, se
arată dornic să îi finanţeze o expediţie de căutare a acestei civilizaţii dispărute – dar nu în locuri
unde alte expediţii arheologice au explorat fără succes, ci în junglele din Liongeli, la izvoarele
fluviului Shedarkshe, în lacul Ataa Naa Nyongmo. Expediţia se va desfăşura la bordul submarinului
căpitanului Jared Black, iar echipajul este însoţit de un detaşament de mercenare aduse de către
Quest din Liga Catosiană.

Un fir narativ secundar urmăreşte aventurile unui justiţiar mascat, Cornelius Fortune, care,
împreună cu o creatură înaripată, Septimoth, trece periodic graniţa în Quartérshift pentru a-i ucide
pe reprezentanţii regimului revoluţionar comunitarian.

Expediţia trece prin numeroase aventuri, mai întâi printre roboţi acţionaţi cu abur, apoi într-o
junglă unde plantele şi animalele trăiesc în simbioză, iar intruşii sunt asimilaţi cu forţa. Când capitala
pierdută a Camlantisului este regăsită, Abraham Quest îşi dezvăluie planurile de dominaţie mondială,

page 131 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

iar Cornelius Fortune şi agenţii Tribunalului din Aer trebuie să intervină pentru a-l opri. Iar finalul
romanului este spectaculos şi înţesat de lovituri de teatru care de care mai neaşteptate.

Ca şi The Court of the Air, The Kingdom Beyond the Waves se încadrează într-un subgen de
dată relativ recentă pe care unii l-au etichetat ca elfpunk, iar alţii steampunk fantasy – alături de
lucrări ca The Iron Dragon's Daughter de Michael Swanwick sau Perdido Street Station de China
Miéville. Pe de o parte, recuzita ţine de subgenul steampunk – dirijabile, submarine, batiscafuri,
heliografe, roboţi cu aburi. Pe de altă parte, destule elemente sunt fantastice, precum masca
vorbitoare pe care o foloseşte Cornelius Fortune, balenele zburătoare skrayper, spiritele Steam Loa
ori sabia vrăjitorească, cu formă schimbătoare, folosită de personajul secundar Billy Snow. Şi, pentru
cine citeşte cu atenţie, sunt şi unele elemente cyberpunk, precum nanomecanismele din Camlantis,
cu care organismele pot fi dezasamblate în atomii componenţi, ori maladia informaţională, transmisă
prin cântec, cu care roboţii acţionaţi cu aburi pot fi făcuţi să-şi piardă minţile.

Dar bună parte din farmecul acestui roman se află în ţesătura de conexiuni intertextuale care
îl întâmpină pe cititor pe aproape fiecare pagină. Profesoara-arheolog Amelia Harsh aminteşte de
eroina de bandă desenată Adèle Blancsec (dar şi de Indiana Jones sau de Alan Quatermain),
comandantul Jared Black pare o combinaţie de Sir John Falstaff şi căpitanul Nemo, Abraham Quest
aminteşte de unii antagonişti din romanele cu James Bond, iar călătoria cu submarinul în căutarea
unei civilizaţii pierdute duce cu gândul la 20 000 de leghe sub mări de Jules Verne şi la Inima
întunericului de Joseph Conrad.

Am remarcat şi modul expert în care scenele din planurile narative sunt intercalate pentru a
crea suspans, cârligele narative care încheie fiecare scenă şi care îi atrag pe cititori să mai parcurgă
o pagină, apoi încă una, precum şi doza de umor care condimentează povestea pe alocuri. Cu toate
că romanul are dimensiuni respectabile (556 de pagini în ediţia Harper Voyager), timpul pe care îl
veţi petrece cu lectura lui va fi bine folosit.

Cum The Kingdom Beyond the Waves este abia al doilea volum dintr-o serie de şase, sunt
tentat să încep cât de curând lectura celui de-al treilea roman din ciclul Jackelian, The Rise of the
Iron Moon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

_______________________________________________

page 132 / 133


Gazeta SF - http://fanzin.clubsf.ro

Gazeta SF

Revistă electronică de artă și literatură speculativă

(c) Gazeta SF 2013

page 133 / 133

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)