CURS 2

Sistemul social
 Conceptul de sistem social.
 Modelul metodologic al abordării societăţii ca sistem.
 Tipologia sistemelor sociale.
 Analiza structurală şi funcţională a sistemului social.
 Subsistemele sistemului social.

Obiectivele cursului:

- să definească conceptul de sistemul social;

- să identifice caracteristicile definitorii ale sistemului sociale;
- să stabilească legături dintre tipurile sistemului social;
- să analizeze subsistemele sociale ale sistemului social global;
- să generalizeze specificul analizei structurale şi funcţionale a sistemului social;
- să proiecteze funcţionalitatea subsistemului economic în dezvoltarea societăţii contemporane.

2.1. Conceptul de sistem social

Laureatul premiului nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, referindu-se la sistemele sociale
spunea că ordinea socială cum ar fi legea, limba şi pieţele sunt nişte „rezultate ale acţiunii umane, ci nu un
proiect uman”. Această afirmaţie ne duce cu gândul la ideea că, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu
stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de
complex cum este societatea.
Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic care se autoreglează. Sistemul este un
întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o unitate distinctă,
cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. La modul general spus, prin sistem se înţelege o
mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente,
modificarea unuia ducând la modificările determinate în toate celelalte.Viaţa socială prezintă
caracteristici de sistem la toate nivelurile sale de organizare: grupul de muncă, familia, intreprinderea,
localitatea, societatea globală, umanitatea.
Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cunoaşterea interdependenţelor, a
modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor interdependenţe şi a regularităţii socialului.
Se consideră sistem acel ansamblu organizat acea clasă de fenomene care satisfac următoarele
exigenţe:
a) poate specifica un set de elemente identificabile;
b) printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
c) anumite relaţii implică alte relaţii.
Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului sistemului, alţii s-au
ocupat în special de componentele şi autoreproducerea sistemului, alţii de analiza subsistemelor.
Page 1 of 6
 Uneori definirea sistemului este dificilă, deoarece aceasta se face prin intermediul noţiunii de
structură şi invers, aşa cum susţine Piaget că structura este un sistem de transformări, iar Parsons – că
sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională.
Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat simultan cu cibernetica, teoria informaţiei şi a
comunicaţiei, progresele matematicii, teoria deciziei, cercetarea operaţională şi utilizarea mai intensă a
calculatoarelor. Premisele acestei teorii au fost formulate la început de către Ludwig von Bertalanffy în
lucrarea Theorie generale des systemes (1930), care a demonstrat că teoria generală a sistemelor
intenţionează să elaboreze proprietăţi, principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general,
indiferent de varietatea lor, de natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.
Cei care au purces la o teoretizare explicită a sistemului social sunt V.Pareto şi T.Parsons.
V.Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit conceptul de sistem social şi l-a
dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a caracteriza „forma generală a societăţii”, Pareto porneşte de
la premisa că aceasta este determinată de toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca urmare, ea
reacţionează asupra elemetelor. În majoritate, elementele sunt reciproc dependente constituind, astfel,
sistemul social.
Parsons a continuat intenţia lui Pareto utilizând o nouă abordare – nivelul structural-funcţional de
analiză. El s-a orientat către analiza ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale sistemelor considerate.
Sistemul este definit, în general, ca un ansamblu dinamic şi complex a cărui elemente se află într-un
raport de interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste elemente aflate în interrelaţie
reprezintă obiecte sau, cel mult, elemente vii, organice, pe când în societate aceste elemente care intră în
relaţie unul cu celălalt în cadrul unui ansamblu sistemic sunt oamenii. De aici se desprinde complexitatea
sistemului atunci când elementele lui sunt fiinţe umane, deoarece ei înşişi sunt sisteme de sine stătătoare,
cu valori proprii de autoconducere, de orientare şi feedback propriu.
Dacă am încerca să punctăm deosebirile dintre comportamentul sistemic din viaţa socială şi cel
strict cibernetic, am constata esenţiale următoarele momente:
 elementele de acţiune în mediul social sunt indivizii umani;
 valorile de comandă ale sistemului nu subordonează subiectul, decât parţial şi temporal, în măsura
în care să nu-l dezorganizeze;
 relaţiile ce se stabilesc în sistemul social sunt mai complexe şi de alt tip, fiind stabilită atât o
interacţiune materială, cât şi una spirituală;
 subiecţii din sistemele sociale au capacitatea unică de a conştientiza, ceea ce implică un nou
parametru. Această capacitate poate contribui esenţial fie la creşterea caracterului aleatoriu al
comportamentului, fie la creşterea nivelului integrator;
 comportamentului sistemic social nu i se poate aplica viziunea homeostatică a echilibrului ci cea
adaptativ procesuală, transformatoare.
Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi, precum:
1. totalitatea – elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele căpătând însuşiri noi conferite de
raporturile cu celelalte elemente ale întregului; individualitatea este atributul întregului şi nu al
elementelor componente;
2. integrativitatea – dobândeşte dimensiuni distincte când se are în vedere proprietatea de
ierarhizare;

Page 2 of 6
 3. autoreglarea – autocorectarea, autostabilizarea, homeostaza, menţinerea stabilităţii sistemului, a
capacităţii lui de a-şi restabili echilibrul, structura şi funcţionalitatea, indiferent de acţiunea unuia
sau a mai multor factori de perturbare;
4. ierarhizarea – un sistem este simultan şi suprasistem pentru componentele sale, şi subsistem în
componenţa altor sisteme;
5. structurarea – fiecare sistem are a anumită configuraţie de raporturi dintre elementele
componente.
Societatea ca sistem. În general, este cunoscut faptul că societatea nu este un agent mecanic, ci o
totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadrate într-un ansamblu în care elementele se
condiţionează reciproc. Astfel, societatea apare ca un ansamblu hipercomplex, cu puternice calităţi
sistemice, iar eficienţa acţiunii sociale este dependentă de modul de organizare sistemică, care permite
simultan atât realizarea sarcinii generale a sistemelor, cât şi manifestarea fiecărui element care formează
sistemul.
Premisele care stau la baza definirii societăţii ca sistem sunt:
 Arealul geografic - în care are loc consolidarea relaţiilor sociale. Fiecare comunitate şi-a conturat
în baza teritoriului său anumite caracteristici specifice: activităţi, ramuri ale industriei şi
agriculturii, cultură şi obiceiuri.
 Universalitatea - societatea cuprinde multitudinea relaţiilor şi legătruilor sociale, toate instituţiile
şi comunităţile sociale statuate la hotarele unui anumit areal.
 Autonomia - prin care se înţelege capacitatea de a exista independent, caracteristică ce se
fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare internă asigurând susţinerea şi reproducerea
continuă a sistemului complex de relaţii.
 Integritatea - care se evidenţiază prin faptul că societatea reuşeşte să-şi subordoneze fiecare
generaţie incluzându-o într-un context unic al vieţii sociale şi prin faptul că societatea posedă
mecanisme interne nu doar pentru susţinerea structurilor formate ci şi pentru includerea în aceste
structuri a noilor formaţiuni sociale create de oameni prin activitate practică.

2.2. Subsistemele sistemului social

O tipologie a subsitemelor sistemului social este propusă de Pavel Apostol. El consideră că într-un
sistem social oarecare distingem:
- subsistemele care formează activitatea economică, politică, etc. ca funcţii ale sistemului global;
- subsisteme parţiale, efectuând tipuri de activităţi distincte ce formează părţi ale activităţilor
sistemului global.
Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de componente (subsisteme) între care există raporturi
dinamice de tipul dependenţelor funcţionale. Componentele (subsistemele) sistemului social sunt de
natură materială (cadrul geografic, cadrul demografic, cadrul tehnologic), de natură ideală (simboluri,
tradiţii, valori, obiceiuri şi reguli) şi psihice (atitudini, credinţe, prejudecăţi, idei, sentimente, opinii,
trăiri).
Corespunzător diverselor necesităţi prezentate de societate, în interiorul sistemului global apar unele
organizaţii, sisteme care promovează un tip adecvat de relaţii capabile să răspundă acestor necesităţi.
Necesităţile materiale (bunuri de consum) au prilejuit apariţia unor ansambluri în care se manifestă un tip
Page 3 of 6
de relaţii specifice realizării acestor necesităţi şi anume: relaţii economice, de muncă, de producţie. Acest
tip de relaţii pot forma un subsistem al sistemului global.
Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea menţionăm:
- Subsistemul condiţiilor material-naturale care este reprezentat de mediul cosmic şi geografic al
existenţei diferitor forme de comunitate umană şi o serie de alţi factori ca cei demografici şi ai
resurselor naturale cu rol important în formarea, dezvoltarea sistemelor sociale şi în stabilirea
echilibrului între acestea.
- Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societăţii vizând satisfacerea trebuinţelor vitale
ale membrilor ei. Sistemul nevoilor are un caracter dinamic şi nelimitat, fiind dependent de
dorinţele, aşteptările, aspiraţiile, idealurile indivizilor, grupurilor şi ale societăţii în ansamblul ei.
Activitatea economică se realizează ca acte de comportament conştient, deliberat orientate spre
sfera producţiei, consumului, circulaţiei şi repartiţiei de bunuri. Aceste forme de activitate
economică au la bază, în principal, trei factori: munca, natura şi capitalul.
- Subsistemul administraţiei şi conducerii sociale cuprinde instituţii administrative, statale, ale
conducerii, integrate într-un ansamblu de activităţi impuse de necesităţile menţinerii ordinii şi
echilibrului social. Menţionăm următoarele grupuri mari de instituţii:
 Instituţii politice;
 Instituţii juridice;
 Instituţii economice;
 Instituţii cultural-educative;
 Instituţii familiale.
- Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor, valorilor, principiilor etico-juridice,
concretizate în drepturile şi obligaţiile pe care le au indivizii, elaborate în scopul reglementării
raporturilor dintre ei.
- Subsistemul cultural se referă la diversitatea valorilor ştiinţifice, artistice, religioase a activităţilor
şi instituţiilor, care permit crearea şi comunicarea lor, în scopul satisfacerii unor trebuinţe mai
complexe, rezultate din gradul de dezvoltare a societăţii şi amplificarea dimensiunilor spirituale ce
caracterizează fiinţa umană.

2.3. Tipologia sistemelor sociale

Conform criteriului de diferenţiere şi integrare sistemele şi subsistemele sociale pot fi:

- diferenţiate şi integrate;
- integrate, însă slab diferenţiate;
- sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu nivele variate în ceea ce priveşte interacţiunea
lor cu alte sisteme;
- sisteme cu nivele diferite de acomodare, asimilare, competiţie şi cooperare în relaţie cu alte
sisteme.
Tipurile de relaţii din cadrul sistemelor. Se deosebesc două tipuri de relaţii în configurarea
sistemelor:
1. relaţii de subordonare, care privesc raportul dintre dintre întreg şi parte, dintre sistem şi
elementele componente;

Page 4 of 6
 2. relaţii de coordonare, care privesc raporturile dintre elementele în cadrul sistemului, fie
raporturile dintre sistemele unui context dat sau dintre elementele unor sisteme diferite.
Sistemul social, ca şi celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr-o stare de echilibru intern
care poate fi static sau dinamic. Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări ale elementelor
sistemului care sunt reciproc compatibile, reprezentând o puternică stabilitate. Sistemele dinamice sunt
caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a ajunge la forme de echilibru înalt
stabile.
Din punct de vedere metodologic, există o distincţie între sistemele finaliste şi sistemele de
interacţiune sau suprasisteme. Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul că întreaga lor structură şi
dinamică este determinată de realizarea unei finalităţi, pe când sistemele de interacţiune nu sunt finaliste,
ci sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează tinzând să realizeze un
anumit echilibru ce reprezintă o rezultantă a acestor interacţiuni.

2.4. Mecanismul structurării şi funcţionării sistemului social

Analiza structurală şi funcţională a sistemului social contribuie la o înţelegere mai adecvată a

determinismului cauzal în desfăşurarea vieţii sociale. Obiectivele sistemului se pot împlini prin
funcţionarea tuturor subsistemelor lui unitare şi interdependente.
În viziunea actuală asupra structurii, distingem două sensuri ale acesteia:
a) Structura în calitate de complex unitar de interacţiuni, care integrează elementele într-un tot unitar,
asigurând sistemului identitatea, stabilitatea calitativă, caracterul omogen şi continuu.
b) Structura în calitate de model abstract care explică schema funcţionării şi principiile ce stau la
baza coeziunii interne a sistemului.
Fizionomia şi dinamica unui sistem nu pot fi explicate nici pornind de la întreg spre parte, ca în
modelele organiciste, şi nici de la parte spre întreg ca în cele atomiste, ci numai de la constelaţia de
raporturi invariante care le caracterizează, adică de la structura sistemului.
În acest context funcţia ne apare ca un atribut sau complex de proprietăţi esenţial unui sistem care
se exercită în condiţiile raportării sistemului la alte sisteme. Funcţia are rolul de a integra elementele unui
sistem sau sistemul în context, exprimând relaţiile de acţiune prin intermediul cărora se realizează
trecerea de la starea de potenţă la act în diacronia structurală.
Problema determinării exacte a mecanismului de funcţionare a sistemului ca un complex de procese
şi fenomene impune utilizarea principiului organizării sistemice cu ajutorul căruia aflăm că orice sistem
cu stabilitate relativă, pentru a-şi realiza sarcina, îşi creează o capacitate proprie de reglare cu care este
capabil să intervină în momentul în care rezultatele sistemului sunt pe cale să se depărteze de la valoarea
de comandă dată. Astfel se asigură autoorganizarea.
Autoreglarea sistemului. Procesele autoreglării în cazul oricărui sistem solicită următoarea schemă
logică operaţională:
a) „blocul de recepţie” a informaţiilor privind funcţionalitatea diferitor componente ale sistemelor;
b) „blocul de analiză” prelucrarea şi interpretarea informaţiei recepţionate pentru „emiterea
comenzilor” sau a unor mesaje care să permită funcţionarea pozitivă a sistemului;
c) „blocul de execuţie” adică de transformare a informaţiilor de comandă în acţiuni sau reacţii de
răspuns;

Page 5 of 6
 d) „blocul conexiunilor inverse”ce permit estimarea calităţii operaţionale executate, autocontrolul şi
autocorectarea împlinirii lor.

2.5. Modelul metodologic în analiza sistemelor sociale

Analiza pertinentă a societăţii implică considerarea tuturor comportamentelor sale ca formând un tot
unitar-dinamic, de care depinde explicaţia ce poate fi dată fiecăreia dintre ele. A caracteriza un sistem
înseamnă a avea în vedere următoarele :
a) Identificarea obiectivelor, adică a relaţiilor din cadrul sistemului;
b) Observarea sau măsurarea valorilor specifice atributelor obiectului;
c) Considerarea valorilor din perspectiva unei referinţe spaţiale şi temporale date;
d) Specificarea activităţii sau a comportamentului sistemului;
e) Organizarea sistemului, adică ansamblul de proprietăţi care sunt specifice comportamentului
acestuia;
f) Structura sistemului, adică acel aspect al sistemului care rămâne constant în timp;
g) Divizarea comportamentului integral în activităţi mai simple, ceea ce duce la identificarea
subsistemelor;
h) Starea unui sistem care este determinată de analiza valorilor specifice caracteristicilor unui sistem
la un moment dat.
Analiza sistemică presupune stabilirea unor raporturi preferenţiale între elemente, între diferite
tipuri de relaţii exitente între ele. În dinamica unui sistem complex nu toate elementele şi relaţiile au
aceeaşi valoare. Analiza de tip sistemic explică legăturile reciproce dintre elementele componente
sistemului social şi pune în evidenţă corelări de o deosebită complexitate, întrucât societatea nu este o
sumă de indivizi ci un ansamblu extrem de complex de legături social-istorice, un sistem de relaţii
reciproce între oameni.

Bibliografie:
1. Dimitriu P. Sistem. structură. Metodă structurală. Iaşi, 1996.
2. Haralambie E. Teoria reglării sistemelor sociale. Bucureşti, 1972.
3. Vlăsceanu L. Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme. Bucureşti, 1982.

Page 6 of 6