VOCAȚIA E CHEIA.

VOCAȚIA te eliberează de suferință

VOCAȚIA te face fericit și împlinit
VOCAȚIA te va ajuta să faci bani din ce îți place
Acum mi-e clar și mie și pot explica matematic, biologic, neuro-psihologic pentru orice sceptic de
ce vocația este atât de șmecheră.
Pentru că este pe același loc cu îndrăgostirea și drogurile cele mai puternice.
DAR, spre deosebire de droguri și îndrăgostire, vocația nu înseamnă să strici echilibrul neuro-
chimic din corpul tău și nici să te căsătorești și să faci copii, casă și credite ca peste 3 ani să îți dai
seama că te-ai trezit din vrajă și nu te mai regăsești în acea relație pe care ți-ai pariat toată viata.
VOCAȚIA este relația dintre tine și sufletul tău.
Nu te va trăda, nu te va dezamăgi, nu te va îmbolnăvi.
Dimpotrivă, te va face fericit, împlinit, te va vindeca și poate chiar te va îmbogăți.
VOCAȚIA este propria ei recompensă pentru că STAREA DE FLUX este propria recompensă.
Starea de flux este atât de plăcută, utilă și sănătoasă încât să fii în stare de flux este un scop în
sine care merită tot efortul tău.
Așadar.
Entuziasmul este regăsit și reînoit legat de vocație și îmi doresc să reîncep de azi materialele noi
despre descoperirea, dezvoltarea și valorificarea vocației tale.
Exista 5 hormoni importanți pentru orice ființă umană atunci când vine vorba de plăcere, de fericire,
de acțiune, de starea de bine, de alinarea durerii fizice și emoționale.
Noradrenalina - mobilizează omul pentru acțiune
Serotonina - starea de bine și fericirea
Endorfinele - elimina durerea ( fizică și emoțională)
Dopamina - motivația, plăcerea și dorințele
Anandamide - euforie, satisfacție, plăcere
Și fiecare din acești hormoni este produs de corpul nostru în mod natural.
TOTUȘI, există substanțe chimice sau naturale care stimulează producția acestor hormoni
în cantități mai mari:
Noradrenalina - este stimulată de cocaină, amfetamine, stimulente
Serotonina - este stimulată în cantități mari de boabe (ecstasy, MDMA pur)
Dopamina - este stimulată în cantități mari de cocaină
Anandamide - este stimulată de marijuana și opioide
Endorfine - sunt stimulate de majoritatea principalelor droguri de mare risc (MDMA, marijuana,
cocaină)
Privind lista asta, devine evident de ce trăim o perioada în care consumul de stimulente și
substanțe care să ne ofere aceste stări este cel mai mare din istoria omenirii.
Și este evident de ce este atât de ușor sa devii dependent odată ce descoperi o cale să obții
aceste stări și eliberări hormonale atunci când îți dorești tu.
Vocatia este parte componenta a fericirii, a unei vieti extraordinare, pentru ca atunci cand iti urmezi
vocatia dai frau liber pasiunilor tale, talentelor si abilitatilor tale si atunci munca devine o parte din
tine, devine o joaca continua, prinde ea insasi viata, devenind un mod de a trai si a
experimenta. Vocatia te ajuta sa treci de bariera psihologica a locului de munca unde mergi strict
pentru a-ti castiga existenta, a-ti plati ratele si de unde abia astepti sa evadezi in week-end sau
vacanta.
Cuvantul vocatie vine din latinescul “vocare” care inseamna chemare. Denota o voce care te
cheama catre un scop unic. Vocatia este cea care scoate la iveala tot ce este mai bun din tine.
Respectiv acea combinatie unica de talente si abilitati pe care le ai si pe care le poti dezvolta. Ele
sunt si vor fi stalpul tau de sprijin indiferent de ceea ce se intampla in lumea exterioara. Ele sunt
puterea ta si poti apela la ele ori de cate ori ai nevoie.
Ti-ai imaginat vreodata cum ar fi sa te trezesti in fiecare dimineata cu un zambet mare, nerabdator
sa inceapa o noua zi, sa te bucuri ca traiesti, ca poti sa experimentezi si sa te exprimi facand ceea
ce-ti place? Sa stii ca ai devenit cea mai bogata, adanca si completa expresie a valorilor pe care le
pretuiesti?
David A Shapiro in cartea sa “Choosing the right thing to do” defineste termenul de “viata buna”
prin lumina urmatoarelor 4 componente: locul, dragostea, munca si scopul.
Mai exact, o viata buna presupune sa faci cele mai bune alegeri privind munca pe care o desfasori,
potrivita tie, cele mai bune alegeri in ceea ce priveste relatiile personale, privind locul unde traiesti
si scopul vietii tale, si toate aceste alegeri sa le faci intentionat, constient. Sa fii constient de
alegerile tale, de consecinte si de modul cum le interpretezi si sa-ti imbunatatesti permanent viata,
modul cum traiesti.
Cati dintre voi ati stiut sau stiti inca din timpul anilor de liceu ce profesie sau in ce domeniu vreti sa
va desfasurati activitatea, ce va atrage, ce ocupatie ar fi potrivita pentru voi? Sau cati nu-si aduc
aminte de frecventa intrebare pusa de familie, cunoscuti, profesori “Ce vrei sa te faci cand vei fi
mare?”
In ceea ce ma priveste, raspunsul la aceasta intrebare a ramas destul de vag o perioada mare din
viata mea. Atat de vag incat familia a considerat necesar sa ma ajute si sa-mi propuna tot felul de
meserii, dintre care eu sa aleg una. Imi amintesc ca, in momentul respectiv imi era mai usor sa
spun ce anume nu doresc sa fac, ce nu mi se potriveste decat ce este potrivit pentru mine.
Simteam ca exista o multitudine de posibilitati si tocmai aceasta multitudine imi facea dificila
alegerea. Totusi, in liceu aveam o idee, stiam unde vreau sa ajung dar nu aveam habar cum
anume, ce trebuie sa fac. Si atunci am inceput sa intreb, iar raspunsurile nu au intarziat sa apara,
doar ca nu erau asa cum ma asteptam. In loc sa aflu care sunt pasii ce trebuie urmati, auzeam “e
greu, e complicat, e nevoie de relatii ca sa reusesti….”. Si atunci am ales altceva, mai exact m-am
orientat catre cea de-a doua optiune din lista, cum s-ar spune. Si ghici ce: a fost greu, a fost
complicat si am invatat ca relatiile conteaza si astazi doar ca in alta forma si cu o alta denumire
“networking”.
Ceea ce am descoperit insa, prin propria mea experienta, a fost cat este de important sa-ti alegi o
meserie care sa-ti placa, avand in vedere ca o buna parte din timp o petrecem la serviciu. Poate
chiar mai mult decat cu familia si prietenii. Iata de ce tot mai multi adulti se intreaba care este totusi
vocatia lor si sunt dispusi sa o ia de la inceput chiar daca au deja in spate o cariera construita.
Tu ce iti doresti? Vrei sa ai un simplu loc de munca sau vrei sa faci acea activitate in care sa-ti
utilizezi talentele si sa te simti implinit fara sa simti ca faci un efort deosebit, ca muncesti? Daca
raspunsul este pozitiv in ceea ce priveste partea a doua a intrebarii, atunci ceea ce vrei este sa iti
explorezi si sa-ti urmezi chemarea, vocatia. Iar pentru asta ai nevoie sa stii care anume este
vocatia ta!
Profesia de cadru didactic este însă mult mai profundă, solicită calităţi speciale, care se pot forma
şi dezvolta doar dacă persoana respectivă doreşte, cu adevărat, să fie profesor. 1 Aceasta pentru
că a fi profesor înseamnă să te dedici celor pe care-i educi, să ai sentimente pozitive faţă de ei, să
le oferi respectul tău, să fii conştient că le influenţezi viaţa şi eşti răspunzător pentru asta în faţa lor,
a părinţilor, a societăţii. Un profesor adevărat nu se gândeşte numai la stăpânirea disciplinei lui, ci,
în primul rând, la felul în care studentul sau elevul foloseşte în mod independent ceea ce
profesorul l-a învăţat. 2 Sunt multe persoane care vor să devină profesori doar dacă nu se
descurcă într-o variantă, profesoratul să fie una din alternative. Aceştia fac o mare greşeală.
Cariera didactică nu este o „manta de vreme rea“, o urmezi numai dacă îţi place, dacă ai vocaţie,
nu doar atunci când viaţa te refuză în alte locuri. Este adevărat că, în multe domenii de activitate,
eşti răsplătit în mod egal cu efortul depus. În educaţie nu este aşa; dai întotdeauna mai mult decât
poţi obţine. Ai în faţă 20-30 de suflete sau mai multe, de minţi, de perechi de ochi şi urechi, toate
îndreptate cu încredere spre tine. Totuşi, oamenii din păcate, se simt mult mai în siguranţă vizavi
de certitudine şi nu faţă de cunoaştere.(Tudorel Butoi) Iată de ce după ce ajungi profesor nu te
preocupi numai de predare, mai ai şi alte îndatoriri, în special relaţiile cu elevii şi studenţii. Astfel,
eşti preocupat să sădeşti în sufletele lor sentimente care să-i motiveze să abordeze învăţarea cu
mai multă deschidere. Unul din aceste sentimente este încrederea în sine, fără de care elevul nu
poate avea succese în învăţare. Acest sentiment pare să fie mai important decât coeficientul de
inteligenţă. Procesul de educaţie îl solicită pe elev/student şi, dacă nu are încredere în forţele sale,
se opreşte la fiecare greutate şi i se reproşează că „nu învaţă“, deşi cauzele sunt altele. Specialiştii
au demonstrat ca şcoala „produce“ învăţare3, dar „producţia“ ei nu se realizează ca în celelalte
domenii. Răspunderea este cu mult mai mare pentru că lucram cu oamenii. În fabrică, o piesă
turnată greşit se retopeşte şi se toarnă din nou. În educaţie, un elev pierdut devine o problemă
pentru societate, de aceea toţi ochii sunt îndreptaţi spre sistemul educaţional şi cerinţele faţă de
acest sistem sunt mai mari. Societatea apreciază un profesor 1 Vasile Molan - A fi sau a nu fi
profesor – Vezi: http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?id=614&cat=69 2 Ibidem. 3 Ibidem.
bun dacă „ştie carte“. Aceasta este o condiţie fără de care nu poţi fi considerat profesor, dar este
important şi cum exerciţi profesia didactică, în ce fel transmiţi ceea ce ştii, cât de mult antrenezi
elevii în proces, cum îi transformi din obiecte asupra cărora se exercită actul educaţional, în
participanţi activi la propria formare şi educare. Un bun profesor modelează mintea celor cu care
lucrează. Ii formează, le aranjează gândirea, îi învaţă cum, iar nu ce să gândească. Pentru aceasta
profesorul are nevoie nu doar de răbdare, ştiinţă şi inteligenţă, dar, mai ales, de dăruire. Tinerii
lumii contemporane sunt pretenţioşi, poate mai pretenţioşi decât generaţia noastră, pentru că, spre
deosebire de noi, ei au la dispoziţie mai multe informaţii. Astfel că, tinerii noştri nu au nevoie să li
se ofere informaţii (căci le găsesc şi singuri pe Internet), ei au nevoie de acei oameni care să
descopere comorile ascunse în sufletele lor şi să le scoată la suprafaţă. Apoi să le folosească
pentru binele tuturor tinerilor şi al ţării lor. Cei care sunt hotărâţi să îmbrăţişeze cu sufletul şi mintea
această profesie sunt aşteptaţi cu braţele deschise, dar ei nu trebuie să uite că ceea ce au învăţat
în facultate este doar începutul. Profesia aceasta cere învăţare permanentă, având mereu în minte
cuvintele lui Nicolae Iorga: „Un secol de trăieşti, un secol învaţă, dar nu mereu în aceeaşi clasă“. A
fi un dascăl bun înseamnă să nu uiţi că ai fost cândva tânăr. Trebuie să ştii să treci diplomatic
peste micile greşeli ale celor ce învaţă, să te bucuri împreună cu ei de succesele lor, să-i încurajezi
continuu dându-le mereu aripi spre viitor. Trebuie să ştii să aprinzi în sufletul fiecărui învăţăcel şi
bucuria cunoaşterii, dar şi bucuria creaţiei!
Ideea de învăţare pe tot parcursul vieţii consolidează rolul școlii, instituţie situată la temelia
procesului, deopotrivă pe treptele superioare sau în ramificatele deschideri spre viaţa
social-economică a epocii. Abilitată să producă competenţe și să le ateste în derularea
ciclurilor de școlarizare, școala, de fapt, se autoevaluează, în confruntare cu propriile-i
rigori, stabilite nu în abstract, ci în concordanţă cu comandamentele vremii: civice, sociale,
economice, culturale. Ba mai mult decât a se situa în contemporaneitate deţine virtutea de a
prefigura ziua de mâine, viitorul, chiar în condiţiile în care dinamica accelerată a
evenimentelor generează schimbări imprevizibile.
Mai mulţi factori educaţionali contribuie la formarea tinerei generaţii în drumul ei spre maturizare,
dar forţa diriguitoare, elementul coagulant rămâne profesorul. Folosesc denumirea de profesor în
accepţia generalizatoare de acum, sub a cărui umbrelă regăsim tradiţionalele funcţii didactice:
educator, învăţător, maistru-instructor, profesor, din învăţământul preuniversitar. Extinderea
titulaturii de profesor incumbă, de bună seamă, componenta pedagogică unitară a profesiei, dar și
ștacheta unei pregătiri universitare în stadiul de formare iniţială a tuturor. Va putea însă acest
trunchi comun de formare teoretică iniţială să asigure o prestaţie didactică atât de diferenţiată
pentru absolventul chemat să profeseze, conform ofertei, fie în învăţământul preprimar, fie primar,
fie gimnazial sau cel liceal?
Povestea cu vrabia din mână
Privitor la pregătirea iniţială a cadrelor didactice, am abandonat după 1990 un sistem tradiţional
oportun și pragmatic, ca să adoptăm pe parcurs unul de tranziţie și să rămânem din 2014, conform
LEN, la unul totalmente de împrumut. Formula noastră tradiţională se baza pe finalităţi precise, nu
avea carenţe funcţionale și era în concordanţă cu ciclurile de școlarizare din învăţământul
preuniversitar. Treptelor parcurse succesiv: grădiniţa, școala primară, ciclul gimnazial și, în fine, cel
liceal, le corespundeau în ordine funcţiile didactice de educator, învăţător și profesor, acesta din
urmă diferenţiat: nivel 1 sau 2, după categoria de învăţământ superior absolvită: institut pedagogic
de trei ani sau universitate, de 5 ani. Funcţia de educator și învăţător se dobândea prin frec-
ventarea și absolvirea secţiilor de profil de la școlile normale în perioada interbelică, sau
echivalentul acestora, liceele pedagogice, după reforma din 1948. La liceele pedagogice studiile
aveau o durată de cinci ani.
Deși după 1990 ciclurile de școlarizare preuniversitară au rămas aproximativ aceleași, formarea
iniţială a cadrelor didactice a fost supusă unor neașteptate reforme, calchiate după modele ale
spaţiului comun european, adoptate programatic în scopul integrării cât mai depline. Tatonările
prelungite în privinţa formării iniţiale a cadrelor didactice au devenit păguboase, încât acum ne
confruntăm cu o reală criză a competenţelor pedagogice, relevată la concursurile de titularizare și
la celelalte examene din circuitul perfecţionării profesionale succesive absolvirii. Atuurile principale
ale sistemului tradiţional de pregătire a personalului din învăţământ sunt cel puţin două: selecţia
riguroasă a candidaţilor și curriculumul, în care componenta pedagogică avea o pondere substan-
ţială. Reiterăm adevărul că liceele pedagogice erau licee de elită în orașele în care funcţionau.
Concurenţa era mare, iar examenul de admitere propriu-zis era precedat de probe selective elimi-
natorii, care evaluau calităţile native necesare viitoarei cariere didactice: dezvoltare psiho-
somatică, dicţie, abilităţi muzicale și euritmice. Nu numai aici, dar și la admiterile în institutele
pedagogice și universităţi, orizontul de a deveni un dascăl de valoare capacita un interes major din
partea factorilor implicaţi. Ca urmare, pregătirea pedagogică se simţea a fi sine qua non într-o
prealabilă calificare didactică. Atât la liceele pedagogice, cât și la institute și universităţi aceasta se
concretiza în cursuri de pedagogie generală, de psihologie pedagogică și metodică, cu examenele
corespunzătoare de semestru sau de an. Metodica predării disciplinelor de învăţământ ocupa o
bună parte din programa anilor terminali, iar cursurile teoretice, secondate de practica pedagogică,
cu un anumit număr de lecţii concrete, culminând cu o lecţie finală, evaluată cu notă, constituiau un
prim prag în drumul spre absolvire. A fi licenţiat însemna nu numai a cunoaște o disciplină de
învăţământ, ci și a ști să o predai la clasă.
Se poate licenţă universitară fără atestare pedagogică?
„Cu toată nostalgia după liceele pedagogice, îmbrăţișăm ideea că pregătirea profesorilor, indiferent
de nivelul la care aceștia vor preda (primar, gimnazial, liceal), se cere a fi realizată, în prezent, la
nivel de studii universitare” (Constantin Cucoș, Tribuna învăţământului, nr. 1218). Dar în ce
perioadă a studiilor va fi adăugată această pregătire? Separat sau integrată parcursului de licenţă?
Infuzată anemic studiilor de licenţă, ca în prezent, printr-un nivel de profil, pregătirea pedagogică a
licenţiaţilor s-a dovedit precară și puţin competitivă în tentativele de titularizare și definitivare
didactică.
Dar dacă aceasta va fi scoasă din programa de licenţă ca să fie plasată ulterior la masteratul
pedagogic, cum se preconizează din 2014, ea își câștigă autonomie și relevanţă, însă șubrezește
licenţa universitară, lăsând-o fără finalitate. Absolventul devine licenţiat în limba română, istorie,
fizică și oricare alt obiect didactic fără posibilitatea de a-și exercita profesia. Așadar, o licenţă fără
nicio competenţă! Un parcurs ulterior devine astfel obligatoriu și costisitor pentru o profesie și așa
modest retribuită. Acest parcurs ulterior, sub forma masteratului, se dublează de fapt, căci licenţa
în sine reclamă pe de-o parte masterul pedagogic, doi ani, plus masterul profesional, alţi doi ani,
pentru ca pregătirea de specialitate să fie completă, iar respectivul absolvent să îndeplinească
cerinţele de a preda inclusiv la liceu. După cum calculează prof. univ. Constantin Cucoș, se
cumulează șapte ani de studii, ceea ce este exagerat de mult, cu suprapuneri redundante.
O formulă mai simplă, mai limitată în timp și mai accesibilă candidaţilor ar putea fi concretizată în
două variante, inovative faţă de șablon.
Prima vizează curriculumul de licenţă în care să se includă substanţial, teoretic și practic cursurile
de pedagogie, psihologie și metodică. Acestui parcurs i-ar urma doar masterul profesional.
A doua variantă ar preconiza licenţa fără modulul pedagogic, cum se prevede din 2014, caz în care
ar trebui să se cupleze masterul profesional cu cel pedagogic în același parcurs de doi ani, cu
toată atenţia spre disciplinele didactice.
Toate acestea integrate firesc atestă dreptul absolventului de a intra în sistem ca un specialist
prezumtiv, generator de instruire și educaţie. Însă adevărata vocaţie, dincolo de atestatul
academic, se dobândește pe parcurs, în preajma colegilor de cancelarie, în faţa generaţiilor mereu
proaspete de elevi.