Recenzie

Condiţia romă şi schimbarea discursului

Volum coordonat de: Vintilă Mihăilescu şi Petre Matei
Editura Polirom, Iaşi/Bucureşti, 2014

Văzuţi ca o familie extinsă, ca un grup solidar sau ca un popor care nu şi-a găsit
deocamdată locul din punct de vedere geografic şi social, romii fac obiectul multor studii
din diverse domenii. Mentalitatea generalizată cu privire la neintegrarea romilor în
societăţile în care trăiesc a caracterizat multă vreme şi mediul ştiinţific românesc,
problematica acestei minorităţi nefiind încă pe deplin explorată. În încercarea de a defini
elementele caracteristice identităţii romilor şi de a explica modul în care ceilalţi se
raportează la ei, mai mulţi antropologi au efectuat cercetări în comunităţile rome din
România şi din alte ţări. Rezultatele acestor cercetări sunt reunite într-unul din primele
volume de antropologie recentă a culturii şi societăţii rome din literatura autohtonă.
Poveştile de viaţă relatate, completate de descrierea tradiţiilor şi obiceiurilor, a portului şi
muzicii, de la cea a vechilor lăutari până la manele, conturează o imagine realistă a
acestei etnii, precum şi noi perspective şi direcţii de analiză.
În deschiderea cărţii întâlnim o scurtă prezentare a autorilor precum şi o scurtă
bibliografie a acestora privind studiile lor şi contribuţia la diferite volume importante.
Printre aceştia întâlnim nume cunoscute ca Iulia Hasdeu, Petre Matei, Vintilă Mihăilescu,
Imre Nogradi, Martin Olivera, Biljana Sikimic şi Catalina Tesar. Cartea este alcătuită din
opt capitole mari, fiecare având mai multe subcapitole. Capitolele mari se împart în:
Condiţia romă şi schimbarea discursului. O introducere (Vintilă Mihăilescu), Sunt romii o
minoritate etnică? O chestionare a cazului românesc (Martin Olivera), Pahare ascunse
şi bărbaţi de renume, Crearea valorii obiectelor nepreţuite şi a bărbaţilor la romii
cortorari (Catalina Tesar), Corpuri şi veşminte ale femeilor rome din România. O
perspectivă antropologică (Iulia Haşdeu), A fi rom şi a vorbi româneşte în Serbia (Biljana
Sikimic), Izidor. Problema mediatorului patrimoniului ţigănesc (Imre Nogradi), Cum a
devenit ţiganul bau-bau? (Petre Matei), De ce urâm ţiganii. Eseu despre partea
blestemată, manele şi manelism. (Vintila Mihailescu).
Primul capitol se intitulează Condiţia romă şi schimbarea discursului. O introducere şi
este redactat de Vintilă Mihăilescu. Acest capitol se împarte în alte trei subcapitole şi

1
anume O poveste, Condiţia romă: un cronotop aparte, La ce bun o etnografie a romilor
în vreme de restrişte?, iar în final sau regăsim Referinţe bibliografice.
Următorul capitolul intitulat Sunt romii o minoritate etnică. O chestionare a cazului
românesc de Martin Olivera se împarte în patru subcapitole şi anume: Romii din
România şi definiţia primordialistă a etniei, Ontologie roma: direcţii de reflecţie,
Concluzie şi Referinţe bibliografice.
În acest capitol Martin Olivera precizează încă din introducere că obiectul prezentului
studio nu a fost de a aduce un răspuns definitiv la întrebarea Sunt romii o minoritate
etnică?. De asemenea aceasta afirmă că nu a vizat contestarea pertinenţei sau
legitimităţii politice a acţiunilor militante rome aşa cum nu a vizat nici aprobarea ei şi că
în mod incontestabil antropologul se află într-o poziţie inconfortabilă atunci când
discursul său nu hrăneşte discursul susţinut de cei care se exprimă în numele „obiectului
sau de studiu“.
Al treilea capitol al volumului intitulat Pahare ascunse şi bărbaţi de renume. Crearea
valorii obiectelor nepreţuite şi a bărbaţilor la romii cortorari este scris de Cătălin Tesar şi
se împarte în şapte subcapitole şi anume: Paharele, obiecte nepreţuite; Despre
materialitatea paharelor; Paharele, obiecte invizibile; Despre obiecte şi persoane;
Capacitatea oamenilor de a acţiona şi valoarea paharelor; Cum devin oamenii de
valoare; Concluzii: instituie paharele o ierarhie socială? şi în final Referinţe bibliografice.
Paharele din argint aurit au fost manufacturate de breslele meşteşugăreşti din
Transilvania secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ele constituiau un patrimoniu cultural
tangibil şi în acest sens, au valoare „reală“ sau „obiectivă.“ Cortorarii au cumpărat
paharele fie de la „gadje“, fie de la romii gabori, în urmă cu câteva generaţii. Aceştia
consideră că valoarea paharelor depinde, printre altele, de vechimea şi istoria adunate
de respectivele pahare în cadrul comunităţii. În acest capitol, Cătălin Tesar a arătat cum
se creează valoarea obiectelor nepreţuite, paharele, şi renumele bărbaţilor la cortorari,
precum şi felul în care aceste două procese relaţionează.
Următorul capitolul intitulat Corpuri şi veşminte ale femeilor rome din România. O
perspectivă antropologică redactat de Iulia Hasdeu se împarte în cinci subcapitole şi
anume: Genul costumului rom“, „Impuritatea“, „Sexul femeii“, „Sirena“, şi „Corpuri de
femei, corpuri în societate.“
Acest capitol îşi propune o analiză a raportului dintre viaţa socială a costumului
femeilor rome şi practicile şi reprezentările corpului. În contextual social al satelor
cercetate, femeile rome nu deţin magazine şi nici funcţia de „bulibaşa“, poartă aur, dar

2
nu participă la tranzacţionarea lui, nu administrează decât în mod excepţional societăţile
de colectare a aluminiului, sunt mai degrabă traficate decât trafichează, sunt
abandonate, alungate, bătute de soţii lor sau/şi de către familiile în care au intrat şi
suportă povara etnicităţii în obligaţiile şi restricţiile impuse prin doctrina
puritate/impuritate. O femeie fără fustă este o aberaţie din punct de vedere rom pentru
că, înzestrate cu acest accesoriu, femeile sunt dominate într-o ordine dată, dar tot el le
acordă, în acelaţi timp, şi puteri simbolice foarte importante
A fi rom şi a vorbi româneşte în Serbia de Biljana Sikimic se împarte în zece
subcapitole şi anume „Băieşii vorbitori de română din Serbia“, „Băiesii din regiunea
Backa“, „Multilingvismul rom: migraţie şi schimbarea circumstanţelor politice“, „Romii din
banatul sârbesc: traind printer romani“, „Toracu Mic şi Toracu Mare: lideri romi,“ Toracul
Mare: cum se vorbeşte „acasa“, „Straja: multilingivism şi migraţia forţei de muncă“,
„Ratisor: căsătoriile mixte şi multilingvismul romilor“ şi „Remarci finale.“
Această lucrare se bazează pe interviuri de teren cu romi şi băieşi din provincia
Voivodina şi examinează discursurile liderilor romi şi băieşi. Materialul folosit în cadrul
acestui studio este rezultatul unei ample cercetări de teren realizată în Serbia şi în ţările
învecinate de echipa de cercetare a Institului de Studii Balcanice din Belgrad. Ca
remarcă finală, Biljana Sikimic afirmă faptul că acceptarea limbii române standard s-a
dovedit a fi o soluţie adecvată pentru băieşii din Serbia în general şi ca majoritatea
populaţiei băieşe din regiunea Banat beneficiază de un sistem educaţional în limba
română în şcoala primară.
Izidor. Problema meditatorului patrimoniului ţigănesc scris de Imre Nogradi se împarte
în patru subcapitole şi anume: Transmiterea şi/sau medierea folclorului romanesc din
Coduri, transmiterea şi/sau medierea muzicii ţigănesti din Transilvania, Izidor în rolul lui
„Izidor“: medierea filmică şi cyber-meditatizarea.
Izidor Serban a fost ales înainte de filmări pentru rolul bătrânului muzician care
înlesneşte călătoria lui Stephane în universul ţigănesc. Realitatea ţigănească filmată în
Gadjo dilo ajunge la noi prin două mijloace filmice: sunet şi imagine. Dacă în epoca în
care media cu care intra în contact erau reprezentate doar de radio şi televiziune, Izidor
era capabil să controleze sau să cunoască limitele mediatizării ca „subiect-patrimoniu“,
odată cu medierea filmică şi cu ceea ce am numi „cyber-mediatizare“, acesta, ca subiect
uman meditator, rămâne în afara sau în urma propriei sale mediatizări.

3
 Penultimul capitol Cum a devenit tiganul bau-bau de Petre Matei se împarte în trei
subcapitole: Bau-Bau-imaginea copiilor, Tiganul care fura copii-imaginea adultilor şi
Concluzii.
Imaginea ţiganului ca hoţ de copii este abordată din mai multe perspective: istorie a
copilăriei, a disciplinării copilului, dar şi a alterităţii, a fricilor şi a zvonurilor. Petre Matei
afirmă faptul că trebuie făcută distincţia între ţiganul ca bau-bau, poveste menită
cuminţirii copiilor şi zvonurile/fricile despre ţigani, vehiculate şi crezute de adulţi.
Ultimul capitol intitulat De ce urâm ţiganii. Eseu despre partea blestemată, manele şi
manelism“ de Vintila Mihăilescu se împarte în zece subcapitole şi anume: Discursul
public: păcatele manelelor; Contextul social: manelismul; Acumularea primitivă a
dorinţei; Manelism şi manele; De ce iubim manelele: turbo-autenticitatea; Dincolo de
turbo-autencitate: dorinţa de recunoaştere; Carnavelescul: dinamica internă a manelelor;
De ce urâm manelele: partea blestemată şi etica muncii; Cealaltă „parte blestemată“:
Balcanii şi corpul; Înapoi la realitate sau de ce nu e rentabil să-i urâm pe tigani.
Vintilă Mihăilescu afirmă faptul că într-un fel sau altul iubirea şi ura de manele împart
societatea, permiţând o poziţionare efectivă în „lumea a doua“ sau „neoficială“, ca
distinctă de „lumea oficială“ a ordinii instituită şi că dacăa manelele pot fi considerate ca
simptomatice, dar beningne, „manelismul“ este mult mai grav decât îl portretizează cei
mai virulenţi potrivnici ai săi, care nu fac de fapt decât „să mute pisica moartă în grădina
vecinului“. În finalul capitolului scoate în evidenţă faptul că nu este rentabil să-i urâm pe
ţigani, ci este necesar să avem puterea unei „întoarceri la realitate“ pentru a putea, în
final, să îi cunoaştem şi să-i recunoaştem ca atare, atât pe noi cât şi pe ei.