Sunteți pe pagina 1din 2

Formarea deprinderilor artistico-plastice

Coordonarea ochi-mână

Coordonarea ochi-mână reprezintă un aspect important a coordonării oculomotorii


generale. Studiile au demonstrat faptul că există încă de la naștere o coordonare ochi-
mână. Prin urmare, Bower (1987) demonstrează faptul că sugarii, când se află în raza
unor obiecte interesante, aceștia realizează mișcări grosiere cu mâinile și brațele,
eventual, vor lovi obiectul văzut, astfel născându-se reacțiile circulare. În pragul vârstei
de 4 luni, copilul reușește prin mișcările lui să atingă și chiar să apuce obiectul care se
află în raza sa de acțiune. Acțiunile vizuale de căutare și apucarea condusă tactil devine
coordonată, iar gestul de apucare este ghidat cu ajutorul feedback-ului vizual. Copilul are
mișcări de anticipare a obiectului, iar înainte de atingerea obiectului respeciv, mâna
acestuia se deschide.
În jurul vârstei de 5 luni, copilul deține gesturi de căutare și apucare realizate prin
control vizual. În cadrul acestui stadiu al vârstei, copilul întinde mâna spre obiectele din
jurul său, gestul acesta este interpretat diferit de cercetători. Prima interpretare este că
întinzând mâna spre obiect, copilul arată interesul față de acesta, asteptând ca adultul să-i
aducă obiectul. Cea de-a doua interpretare ar fi că el analizează distanța până la obiect,
fapt ce duce la perfecționarea vederii în adâncime.
Copilul devine capabil să transfere un obiect din mâna stângă în cea dreapta, în
momentul în care acesta stabilește controlul vizual pe gesturile sale de apucare ale celor
două mâini. În timp acesta va putea să mânuiască simultan mai multe obiecte. Din acest
moment, se integrează gestul de apucare, îndrumat vizual, cu ajutorul memoriei.
În primul an de viață, se dezvoltă componenta abilității motoare complexe, și anume
coordonarea ochii-mână. Însă aceasta se realizează prin câteva achiziții de bază, cum ar
fi: la naștere mișcările corpului sunt declanșate de ținta vizuală; la stadiul de 4-5 luni,
copilul își descoperă mâinile, explorează vizual mâinile și este ghidat de ținta vizuală în
căutarea unui obiect. La 6-8 luni, integrarea acțiunilor se realizează prin memoria vizuală
și transferă obiecte dintr-o mână în alta, iar în stadiul de 9-12 luni, copilul apucă simultan
cu ambele mâini mai multe obiecte diferite.
Abilitățile oculomotorii complexe stau la baza tuturor gesturilor apărute în primul an de
viață, acestea se dezvoltă în paralel cu maturizarea mentală și neurologică.
Gestul ce stă la baza desenatului și al scrisului este cel al pensatului, acesta se formează
în primul an de viață, între vârsta de 6-8 luni. Chiar dacă coordonarea ochi-mână nu este
deplină în primul an de viață, gesturile relatate mai sus reprezintă baza activitățiilor
ulterioare ce cuprinde o bună coordonare ochi-mână.
Prin urmare, coordonarea ochi-mână asigură integrarea senzorială și senzoriomotorie.

Formarea deprinderilor artistico-plastice

Activitatea artistico-plastică sau desenul reprezintă un proces complex, ce depinde de


coordonările senzoriomotorii, dar și de capacitatea de reprezentare mentală a individului.
Munteanu A. (2009) susține faptul că aceste deprinderi procese ce țin de dezvoltare, iar
desenul este un proces psihomotor ce parcurge, începând de la mâzgălituri și creații
artistice, mai multe etape de dezoltare, în care sunt combinate ereditatea și mediul.
Privind subcapitolul „Conceptul de deprindere”, termenul implicat a fost definit de
mulţi autori şi axat în zona psihologiei, ca un rezultat al învăţării, însă autori
precum..................sunt de părere contrarie, susţinând faptul că deprinderile sunt un
rezultat al.................... Astfel, Radu I. oferă ca exemplu deprinderile de desen, ce implică
activităţi practice, acestea angajând în final „cu precădere doar canalul chinestezic.”
(1991, p. 339)
Jaqueline Royer, descrie desenul prin cinci stadii de dezvoltare, și anume:
1. Stadiul mâzgălelilor motorii apare între 1 și 3 ani. Copilul încearcă să deseneze, iar
aceste încercări crează o stăpânire și o abilitate în utilizarea creionului. Copilul nu acordă
nici o semnificație urmelor lăsate de creion, ci doar se bucură de ele.
Acest stadiu se sfârșește în momentul în care copilul descoperă faptul că mâzgălelile
sale reprezintă ceva pentru el și cei din jurul său.
2. Desenul răspândit pe toată suprafața foii, reprezintă cel de-al doilea stadiu, în care
desenele sunt realizate în mod intenționat, copiii își crează în minte reprezentarea
desenului. În această perioadă apar producțiile schematice, ce se aseamănă cu realitatea
pe care o reprezintă.
Primele reprezentări apărute în acest stadiu sunt oamenii, realizați doar prin conturul
capului și membre, case, reprezentate printr-un dreptunghi. Pe foaie pot apărea și
mâzgăleli din stadiul anterior.
Spre sfârșitul stadiului, copilul deține o spontaneitate în alegerea culorilor și a formelor,
devine mai creativ. Copilul, în reprezentarea acestuia, el nu ține cont de realitate, ci se
ghidează după simțul său estetic. De exemplu, în desenul copilului, mama sa poate avea
părul lung și roșu, deși, în realitate, părul acesteia este scurt.

Bibliografie:
Muntean A.- Psihologia dezvoltării umane, Editura POLIROM, Iași, 2009
Radu I. (coord) – (1991) – Introducere în psihologia contemporană. Editura Sincron. Cluj-Napoca. (p.339)