SUBIECTUL 3

Rezistenţa totală la înaintare, RT, este dată de componenta după axa orizontală a
rezultantei forţelor hidrodinamice şi aerodinamice, exercitate asupra corpului navei la
deplasarea acestuia cu o anumită viteză. Obţinerea unor calităţi de marş superioare presupune,
în mod deosebit, proiectarea formelor hidrodinamice ale carenei astfel încât, în condiţiile de
exploatare impuse, să rezulte o rezistenţă la înaintare minimă.
Rezistenţa la înaintare a navei este influenţată de o serie de factori dintre care
amintim:
− regimul de curgere al apei în jurul carenei (laminar sau turbulent), care este determinat
de viteza navei, starea suprafeţei udate, etc.;
− adâncimea apei;
− viteza de deplasare;
− poziţia navei (asieta, înclinarea transversală, oscilaţiile navei, etc.);
− caracteristicile şenalului de navigaţie (adâncimea, lăţimea, etc.);
− situaţia de încărcare a navei;
Având în vedere cele menţionate mai înainte, se poate presupune că rezistenţa la
înaintare este formată din mai multe componente, determinate de cauze diverse şi care
interacţionează între ele într-un mod foarte complex. Aceste componente sunt următoarele:
− Rezistenţa la înaintare principală;
− Rezistenţa la înaintare suplimentară.
Rezistenţa la înaintare principală, R, reprezintă o fracţiune din rezistenţa totală la
înaintare şi este definită de componenta după axa orizontală a rezultantei forţelor
hidrodinamice exercitate asupra carenei nude (fără apendici), la deplasarea acesteia cu o
anumită viteză în apă liniştită. Rezistenţa la înaintare principală are două componente şi
anume:
Rezistenţa de frecare.
Rezistenţa de frecare, RF, reprezintă o fracţiune din rezistenţa totală la înaintare
principală şi este definită de componenta după axa Gx a rezultantei forţelor de frecare
exercitate de apă pe suprafaţa udată a carenei nude.

Rezistenţa de frecare este dată de relaţia:

ρv 2
RF = C F S [kN] (2.1)
2
unde ρ este densitatea apei în t/m3, v viteza navei în m/s, S aria suprafeţei udate a carenei
nude în m2 iar CF este coeficientul rezistenţei de frecare.
Rezistenţa de presiune (rezistenţa reziduă).
Rezistenta de presiune, Rp, sau rezistenţa reziduă, reprezintă o fracţiune din rezistenta Ia
înaintare principală şl este definită de componenta după axa orizontală a rezultantei forţelor
hidrodinamice ale presiunii suplimentare exercitate de apă pe suprafaţa udatã a carenei nude.
Rezistenţa de presiune este dată de relaţia
ρv 2
RP = C P S [kN] (2.2)
2
unde CP este coeficientul rezistenţei de presiune.
Distribuţia presiunii dinamice suplimentare p’ pe suprafaţa udată a carenei nude are două
consecinţe:
− formarea valurilor la mişcarea corpului prin apă;
− formarea de vârtejuri la pupa, ca urmare a desprinderii stratului limită de suprafaţa
udată a carenei.
În aceste condiţii se spune că rezistenţa de presiune are două componente şi anume:
− Rezistenţa de val, Rw, care este definită ca forţa care se opune mişcării datorită
formării valurilor de către navă. Rezistenţa de val este dată de relaţia:
ρv 2
RW = CW S[kN ] (2.3)
2
− Rezistenţa de presiune datorată vâscozităţii (turbionară sau de formă), Rpv, care
este definită ca forţa care se opune mişcării datorită desprinderii stratului limită de suprafaţa
udată a carenei şi formarea vârtejurilor. Rezistenţa de presiune datorată vâscozităţii este dată
de relaţia:
ρv 2
R PV = C PV S[kN ]
2
(2.4)
unde: CW si CPV reprezintă coeficientul rezistenţei de val, respectiv rezistenţei de presiune
datorată vâscozităţii.
Prin urmare, se pot scrie relaţiile:
RV = RF + RPV (2.5)
RP = RW + RPV (2.6)
unde Rv este rezistenţa totală de vâscozitate.
RPV se consideră în componenţa lui RP dar vâscozitatea este implicată aici numai ca un
fenomen care determină modificarea distribuţiei presiunii. Componenta frecării este inclusă în
RF. Prin urmare, rezistenţa totală se poate scrie:

R = RP + RF = RF + RW + RPV = CR [kN] (2.7)

unde: CR = CF + CP = CF +CW + CPV — este coeficientul rezistenţei la înaintare principale.

Calculul rezistenţei la înaintare principale presupune cunoaşterea valorii
coeficientului CR. Determinarea lui pe cale teoretică este complicată, din acest motiv
recurgându-se la diferite metode de determinare experimentală a acestuia.

DETERMINAREA PUTERII DE REMORCARE

Deplasarea navei prin apă, cu o anumită viteză constantă, se realizează cu ajutorul

instalaţiei de propulsie care, prin forţa ce o dezvoltă, trebuie să învingă rezistenţa la înaintare
totală.
Puterea instalaţiei de propulsie reprezintă lucrul mecanic realizat de aceasta, în
unitatea de timp, pentru a învinge rezistenţa la înaintare totală.
Puterea de remorcare este produsă de elice şi are relaţia de definiţie:
Pr = RT ⋅ v [kW]
în care :RT este rezistenţa la înaintare totală în kN,iar v viteza navei în m/s.

Astfel au fost obținute următoarele valori în urma calculelor:

CALCUL PUTERII MAŞINII DE PROPULSIE

Puterea de remorcare (de împingere) este puterea realizată la nivelul propulsorului;

pentru a determina puterea necesară la nivelul flanşei maşinii termice de propulsie, se
efectuează un calcul în care se ţine seama de randamentul mecanic al propulsorului, al
cuplajelor şi mecanismelor care alcătuiesc instalaţia după cum urmează:
- randamentul propulsorului: ηp ≈ 30-70 %;
- randamentul mecanic al liniilor de axe: ηla ≈ 96-98 %;
 Se determină următoarele valori:
Pr
- puterea necesară la nivelul propulsorului: Pp = [kW]
ηp
Pp
- puterea necesară la nivelul liniilor axiale: Pla = [kW]
η la
La nivelul maşinii termice de propulsie se ia în calcul şi o rezervă de putere de 10%
pentru a acoperi necesarul de putere la funcţionarea în suprasarcină, pentru a evita
suprasolicitarea maşinii termice.
Din cele de mai sus, rezultă: Pnec = Pla + Pla ⋅ 0.1 [kW]