Sunteți pe pagina 1din 17

Est-Vest

Hegel despre intelect, raţiune şi devenire


(Hegel about intellect, reason and evolution)

Emanuel COPILAŞ

Abstract. Hegel’s philosophy is characterized, to a great extent, by the Kantian


distinction between intellect and reason. However, Kant’s successor offers new
meaning to both intellect and reason and contradicts the Kantian assumption of
the intellect being a more reliable source of knowledge than reason. For Hegel,
the empirical knowledge provided by the intellect is not enough to know the
world as a process; reason is needed in this case, and by reason Hegel
understands something much more complex and trustworthy than Kant does.
This essay follows Hegel’s acception of intellect and reason and the process of
their becoming as two opposed, but not independent sides of the fulfillment of
human spirit.

Keywords: intellect, reason, concept, dialectics, spirit

Intelect şi raţiune: o empirismului exacerbat, întors


distincţie kantiană împotriva sa – a deschis posibilitatea
unor noi interpretări asupra
Filozofia modernă, şi în special metafizicii şi a relaţiei dintre om,
idealismul german, continuă să sus- societate şi lumea înconjurătoare.
cite numeroase dezbateri în mediile Un mare pas în această direcţie l-
ştiinţifice din întreaga lume. Postu- a constituit originala distincţie
larea omului ca scop al său însuşi şi kantiană între intelect şi raţiune,
a devenirii umanităţii pe coordo- distincţie care a stat la baza re-
natele libertăţii, oricât de vag şi evaluării şi reîmprospătării meta-
imprecis sau chiar determinist a fost fizicii, pe care Kant o numeşte acum
interpretat acest termen, a realizat o raţiune pură – conducând, în
ruptură epistemologică radicală cu filozofia hegeliană, la posibilitatea
ontologiile precedente. Critica împlinirii şi depăşirii metafizicii prin
operată de Immanuel Kant asupra ea înseşi, ca spirit. Pentru Baruch
dogmatismului metafizic, urmaş al Spinoza, filozof preţuit de G. W. F.
scolasticismului medieval, respectiv Hegel, care considera sistemul său
asupra scepticismului, a drept una dintre cele mai înalte

279
POLIS

trepte pe care cunoaşterea umană, ca susţine Kant. Autorul Criticii


spirit încă înstrăinat de sine, raţiunii pure identifică, pe lângă
deoarece totalitatea substanţei senzaţii, care sunt exclusiv empirice,
spinoziste era luată drept imanentă, două „intuiţii pure apriorice”, adică
neproducându-şi astfel propria nerezultând din experienţă: spaţiul şi
contradicţie din care să rezulte timpul. Spaţiul şi timpul nu există
conceptul care să îi ofere ulterior necondiţionat, obiectiv, ci reprezintă
identitatea la sine şi cu sine1 – forme ale intuiţiei noastre, forme
ajunsese în a doua jumătate a prin care ne raportăm şi catalogăm
secolului al XVII-lea – intelectul era experienţele noastre în ceea ce
asimilat vonţei2. priveşte lumea înconjurătoare.
În termeni kantieni, aşa cum vom Astfel, orice experienţă are loc în
constata, aceasta însemna o spaţiu, o intuiţie externă, bazată pe
impardonabilă confuzie între intelect simultaneităţi, respectiv în timp,
şi raţiunea practică. Pentru Kant, intuiţie internă fundamentată pe
cunoaşterea umană „începe cu succesiuni. Spaţiul şi timpul ca atare
simţurile, înaintează de aici spre nu pot fi extrase din experienţă; ele
intelect şi sfârşeşte cu raţiunea, nu sunt însă nici idei abstracte sau
deasupra căreia nu se găseşte în noi realităţi obiective fiinţând în
nimic mai înalt pentru a prelucra exteriorul nostru, ci mijloace care
materia intuiţiei şi a o aduce sub cea condiţionează absolut orice
mai înaltă unitate a gândirii”3. interacţiune pe care o avem cu
Intelectul nu este deci capabil de mediul înconjutător. Cunoaşterea
voinţă, cel puţin nu de voinţă empirică, bazată pe intuiţii, este
conştientă, bazată pe un discer- ordonată de către intelect, în absenţa
nământ rezultat din analiza raţională căruia niciun tip de cunoaştere nu
a împrejurărilor care fac posibil este posibil5. Intelectul observă
actul voinţei ca atare. regularităţile care au loc în natură,
Asta deoarece intelectul este aceasta însemnând, în accepţiune
condiţionat de cunoaşterea sensibilă, kantiană, „suma tuturor obiectelor
intuitivă, empirică, pe când raţiunea experienţei”6 – şi derivă de aici
îşi are sediul în suprasensibil, în anumite reguli de tip cauză-efect
cunoaşterea bazată pe idei pure, în pentru „a le reuni astfel într-o
ciuda faptului că raţiunea, la rândul conştiinţă”7, de care rămâne însă
său, este totuşi dependentă de diferit. Alcătuită „numai din repre-
intelect şi astfel de experienţă, în zentări, adică din determinări
absenţa cărora ajunge la contradicţii inerente ale simţirii noastre în cutare
insurmontabile, numite de Kant sau cutare raport de timp”8,
„antinomii ale raţiunii”, şi se conştiinţa se află într-un raport de
autosubminează4. Posibilitatea orică- interdependenţă cu intelectul. Pentru
rei experienţe este condiţionată de a sistematiza materia cu care intră în
elemente care nu aparţin experienţei, contact, intelectul operează cu aşa-

280
Est-Vest

zisele „concepte pure” sau categorii: mirosim, reacţionăm în anumite


cauză şi efect, activ-pasiv, unitate, feluri, şi nu în altele – cunoaştem
multiplicitate, totalitate, posibil- numai în funcţie de cum suntem
imposibil, existent-non-existent, alcătuiţi, fizic şi mental deopotrivă12.
necesar- contingent, realitate, limită, Acest tip de cunoaştere, axat nu pe
negaţie etc9. Astfel, „categoriile sunt obiecte, ci pe modul nostru de a ni le
condiţii ale posibilităţii experienţei, face inteligibile, este numit de Kant
şi sunt deci valabile apriori şi pentru „cunoaştere transcendentală”13.
toate obiectele experienţei”10. Putem Transcendentă, total disociată de
afirma deci că, deşi la un nivel experienţă, este o cunoaştere de
rudimentar, brut, instinctual, egoist – genul matematicii sau a geometriei,
intelectul gândeşte11. de exemplu, sau cunoaşterea oferită
Intelectul kantian se prezintă deci de către raţiunea pură, la care
ca o expresie a omogenităţii şi urmează să ajungem.
coerenţei experienţei individuale, a Pe cale de consecinţă, intelectul
subiectului. Limitele sale sunt astfel nu are sens decât în raport cu expe-
precis trasate, aplicându-se strict rienţa, ca mijloc prin care o interio-
lumii fenomenale, adică lumii la rizăm şi o personalizăm, integrându-
care avem acces ca fiinţe condi- ne astfel, într-o primă fază, în lumea
ţionate de propriile noastre intuiţii. înconjurătoare. Raţiunea, în schimb,
Astfel, nu putem cunoaşte lucrurile trece de lumea sensibilă pentru a
şi realitatea care le conţine decât ajunge pe terenul lumii inteligibile,
prin intermediul senzaţiilor (intuiţii deconectată de experienţă, sistema-
empirice) şi a intuiţiilor pure tizând la un nivel superior cunoştin-
apriorice (spaţiu şi timp); accesul ţele provenind din intelect14. Raţiunea
nostru la lumea înconjurătoare este kantiană (pură) admite existenţa a
condiţionat şi totodată limitat de doar trei idei fundamentale, transcen-
către acestea. Ce sunt lucrurile în dente, cum nu se poate mai diferite
sine, noumenele, deosebite de de categoriile imanente ale inte-
lucrurile aşa cum ne apar nouă, lectului: Dumnezeu, libertate şi
plasate în diferite raporturi de nemurire15. Ea orientează conştiinţa,
cauzalitate, fenomenele, nu ştim şi dependentă de intelect, spre dobân-
nu vom şti niciodată, deoarece o direa moralităţii (numită de Kant
astfel de cunoaştere ne este şi ne va raţiune practică) în sensul de tratare a
rămâne inaccesibilă prin prisma celorlalţi oameni ca scopuri, nu ca
faptului că propria noastră consti- mijloace, spre adoptarea principiilor
tuţie intelectuală este configurată în conforme cu „binele suveran”, acel
acest fel şi nu în altul. Kant nici nu „imperiu al scopurilor” pe care Kant
insistă de altfel prea mult asupra îl întrezărea, optimist, în mijlocul
lucrului în sine, concentrându-se dezolantei lumi a fenomenelor, spre
asupra a ceea ce putem cunoaşte adoptarea de către subiect a
efectiv: pentru că vedem, simţim, maximelor având capacitatea de a fi

281
POLIS

universalizate, acţionând astfel auto- devine raţiunea un instrument de


nom, din convingere, din conştiinţa cunoaştere lipsit de credibilitate.
datoriei pe care o are faţă de so- Drept pentru care Kant privilegiază
cietate, nu heteronom, adică supu- intelectul în raport cu raţiunea,
nându-se involuntar unor reguli de considerându-l o formă de cunoaştere
teama repercursiunilor cauzate de mai sigură, chiar dacă inferioară
nerespectarea lor. Împotriva inte- raţiunii20.
lectului şi a lumii fenomenale de care Kant introduce, între intelect şi
acesta depinde, raţiunea proclamă raţiune, facultatea de judecată, pe
libertatea subiectului şi desprinderea care o divizează în facultate de
acestuia din fluxul cauzalităţii feno- judecată estetică, respectiv teleolo-
menologice prin intermediul mora- gică. Prima are un rol estetic şi
lităţii care eliberează şi înnobilează. distinge între frumos, respectiv urât,
În baza raţiunii, care este universală, în timp ce ultima are se apropie
oamenii conştientizează comunitatea foarte mult de raţiunea practică,
superioară din care pot şi trebuie distingând între bine şi rău. Cu alte
până la urmă să facă parte, biruind cuvinte, facultatea de judecare
astfel necesitatea, raporturile infle- teleologică trece dincolo de simpla
xibile care structurează, înlănţuie şi diferenţiere între frumos şi urât şi
plasează fenomenele în perspectivă16. funcţionează ca discernământ, uni-
Pe de altă parte, în acest proces ficând şi punând în perspectivă
raţiunea nu poate utiliza alt material experienţa intelectului şi ajugând
decât cel pe care intelectul i l-a pus la astfel să furnizeze material
dispoziţie; îndepărtându-se nepermis indispensabil pentru funcţionarea
de mult de experienţă, raţiunea nu raţiunii practice21. În cuvintele
mai înnaintează pe un teren sigur şi autorului, „dacă intelectul este
devine astfel failibilă;, aşa cum „fără facultatea regulilor, facultatea de
raţiune n-am avea o folosire siste- judecare este facultatea de a găsi
matică a intelectului”, nici raţiunea şi particularul ce reprezintă un caz la
funcţia supremă a acesteia de a care se aplică această regulă, iar
concepe „noi drumuri, pe care raţiunea este facultatea prin care din
intelectul nu le cunoaşte”, nu se poate universal este dedus particularul, cel
plasa „vreodată câtuşi de puţin în din ·urmă fiind şi el reprezentat ca
contradicţie cu legile folosirii necesar şi intemeiat pe principii”22.
empirice”17. Chiar dacă operează cu Pe scurt, intelectul are ca întrebare
idei aflate în afara câmpului posibil şi cardinală „Ce vreau eu?”, facultatea
exprimabil al experienţei şi implicit de judecare „De unde provine?”, iar
al intelectului18 şi este astfel raţiunea „Ce rezultă?”23.
transcendentă19, numai în măsura în
care se încăpăţânează să rămână
raţiune pură, înaintând dincolo de
materia brută oferită de experienţă –

282
Est-Vest

Finitudine şi negativitate sau teleologică, superioară în planul


eul şi sesizarea alterităţii cunoaşterii intelectului. Apoi,
fenomenologice: intelectul în gândirea intelectului hegelian se
accepţiune hegeliană ridică la un nivel superior celui
kantian, nemaioferind o primă şi
Hegel însuşi recunoaşte şi apre- schematică reglementare a materiei
ciază distincţia kantiană între experienţei, ci stabilindu-şi scopuri
intelect şi raţiune24, admiţând de pe care le urmăreşte perseverent.
altfel prompt, fără ezitare, nume- Intelectul hegelian este capabil de
roasele merite filozofice ale prede- urmărirea propriilor interese şi de
cesorului său. Aşa cum am constatat, distincţii imposibile pentru
intelectul kantian este „eul însuşi”, intelectual kantian, cum este mai sus
care gândeşte şi ordonează mate- amintita disociere între formă şi
rialul provenit din cunoaşterea sen- conţinut. Pentru Hegel, forma
sibilă, din experienţă, aceasta fiind fenomenologică a lumii exterioare
indispensabilă pentru existenţa sa25. nu coincide cu esenţa sa, cu propriul
Deşi preia accepţiunea kantiană a său conţinut – libertatea – care se
intelectului ca funcţie de regle- împlineşte pe sine la scară istorică,
mentare a experienţei, Hegel îi într-un orizont temporal indefinit.
conferă noi valenţe, atât pozitive cât De aceea, intelectului hegelian îi
şi negative. este indiferentă o astfel de
În primul rând, Hegel afirmă că metafizică, foarte îndepărtată de
atunci când se apleacă asupra aspiraţiile sale imediate; pentru el,
realităţii exterioare, intelectul distin- forma lumii reprezintă realitatea
ge între „formă şi conţinut”, ultimul lumii, şi doar pe aceasta o are în
fiind indiferent în raport cu prima. vedere atunci când abstrage, adică
Principala activitate a intelectului atunci când ierarhizează elementele
este aceea de „abstragere”, de sepa- realităţii în funcţie de scopurile în
rare din totalitatea lumii exterioare a baza cărora acţionează. La fel,
unor elemente pe care, din diferite atunci când separă accidentalul, sau
motive, particulare, le privilegiază. accidentul ca particularizare a
Apoi, intelectual are tot dreptul să acestuia, „un ce real care, în acelaşi
opereze prin diferenţierea „acciden- timp, este determinat numai ca
talului” de „esenţial” şi, ca individ posibil, un real al cărui alt ceva sau
înzestrat cu inteligenţă şi discer- opus e tot atât de posibil”27 – de
nământ, să îşi urmărească propriile esenţial, adică de esenţialitatea sa
scopuri26. Este vizibilă deja distanţa individuală, de propria sa bunăstare
la care ne aflăm faţă de intelectul şi continuitate, de sinele său pe care
kantian; spre deosebire de acesta, îl recunoaşte ca scop, intelectul este
intelectul hegelian are capacitate de cu totul îndrituit să procedeze în
discernământ, pe care la Kant o acest fel, să se conserve şi să
posedă doar facultatea de judecată prospere, diferenţiind, în ceea ce îl

283
POLIS

priveşte, între chestiunile secundare spaţiul ca fiind obiective, abstracte,


şi cele primare. şi în ce măsură le reduce la
La fel ca intelectul kantian, capacitatea noastră de intuire
intelectul hegelian este condiţionat subiectivă, conferindu-le realitate
de spaţiu şi timp. Numai că Hegel se doar prin intermediul subiectului
desparte de Kant prin înţelegerea pe cunoscător, reprezintă o discuţie
care o oferă acestor doi termeni. separată, asupra căreia nu am să mă
Spaţiul, pentru autorul Ştiinţei aplec aici. Este însă posibil ca Hegel
Logicii, nu reprezintă, ca pentru să fi exagerat referitor la acest
Kant, o experineţă subiectivă, o aspect, timpul şi spaţiul kantiene
intuiţie, ci „abstracţia exteriorităţii nefiind atât de obiective şi de
nemijlocite”28. Timpul, măsură a abstracte pe cât încearcă el să le
finitudinii lucrurilor, este un proces prezinte.
al realităţii la rândul său obiectiv, nu Hegel nu a exagerat însă deloc
„oarecum un recipient în care se află atunci când a contestat deja
situat totul, ca într-un fluviu care menţionata preeminenţă kantiană a
curge, smulgând totul şi ducându-l intelectului în raport cu raţiunea32,
la vale. Timpul este doar abstracţia fapt care echivalează pentru acesta
aceasta a consumării. Fiindcă cu neîncrederea efectivă în
lucrurile sunt finite, de aceea ele posibilitatea cunoaşterii umane a
sunt în timp, şi numai fiindcă ele adevărului. Ca „încredere [...] în sine
sunt în timp de aceea pier; ci nemărginită a gândirii”33, filozofia
lucrurile înseşi sunt temporalul, a fi lui Hegel nu poate decât să trateze
temporale constituie determinaţia lor cu reticenţă mefienţa kantiană
obiectivă”29. Spaţiul şi timpul ca relativ la raţiune, la care ne vom opri
abstracţii goale, aşa cum le mai încolo.
consideră Kant, pe care le umplem, În al doilea rând, intelectul
prin intermediul intuiţiilor noastre, hegelian reprezintă, spre deosebire
cu diferite conţinututi, nu există şi de cel kantian, o limită. Dacă
nici nu pot exista ca atare. Chiar intelectul kantian îşi desfăşura
ideea de spaţiu abstract se anulează activitatea pe terenul naturii ca sumă
pe sine prin simplul fapt că nu integrală a experienţelor posibile,
putem gândi spaţiul pur decât prin intelectul hegelian nu poate gândi
intermediul spaţiului concret, adecvat natura ca totalitate, deoarece
experimentat30. Spaţiul şi timpul nu este incapabil de a sesiza dinamica
există decât ca posibilitate de acesteia şi rolul pe care Ideea
înţelegere a mişcării, ca momente (raţiunea) i-l atribuie în ecuaţia
ale acesteia, mişcarea sub forma spiritului universal34, acesta din
dialecticii, la care ne vom opri mai urmă reprezentând reconcilierea
încolo, fiind principala certitudine a umanităţii cu ea însăşi, cu instituţiile
existenţei şi devenirii lumii31. În ce şi ideile sale, proces în care natura
măsură consideră Kant timpul şi este la rândul său integrată ca

284
Est-Vest

alteritate contradictorie a Ideii în când scria că „acolo unde trebuie să


perspectiva suprimării şi depăşirii ajung propriu-zis, acolo trebuie să
acestei etape tranzitorii. Mai fie de fapt deja”37. Spiritul nu are
departe, intelectul comite o greşeală cum să nu ajungă să fie ceea ce este
fundamentală distingând între deja în realitate, realitatea ca esenţă,
gândire, pe de o parte, respectiv nu ca aparenţă. Şi cum realitatea este
realitate, pe de cealaltă parte, posibilitate oferindu-şi sie conţinut
nesesizând contopirea celor două în în mijlocul abundenţei fenomenale
procesul autoconstituirii spiritului35. condamnată la a fi temporară, tre-
Gândirea este realitate şi este pozi- cătoare – „unitatea esenţei şi a
ţionată în miezul lucrurilor, nu în existenţei; în ea îşi au adevărul
afara lucrurilor, proiectându-le pe un esenţa lipsită de formă şi fenomenul
traseu emancipator. Intelectul nu inconsistent sau subzistarea nede-
reuşeşte însă să observe decât terminată şi instabila diversitate”38 –
aparenţa, superficialul, exteriorul, realitatea ajunge să exprime
coaja lucrurilor, nu estenţa, fiinţa în necesitatea însăşi39.
sine şi pentru sine, umanitatea care O înţelegere de tip superior,
îşi devine sieşi scop şi care înain- raţională, reclamă deci imperativul
tează permanent, chiar dacă încet şi de a nu fi „prizonierul categoriilor
cu reculuri, pe calea raţiunii. intelectului”40. Acesta din urmă se
Intelectul este deci finitul, par- menţine cu obstinaţie în contradicţie
ticularul, limitativul, negativul. Iar cu raţiunea, cu lumea exterioară
„Cine este împotmolit într-o reală, esenţială, cu absolutul, înţeles
particularitate nu vede în alţii decât drept echilibru dinamic, fiinţând
particularităţi”36. Intelectul este o întru spirit, între individ şi societate,
astfel de particularitate incapabilă să între particular şi general, subiect şi
vadă şi să treacă dincolo de sine obiect – luându-şi propria subiecti-
pentru a avea acces la realitate ca vitate drept scop ultim41.
proces, nu ca abstracţie fixă, goală şi Intelectul contrazice deci ra-
lipsită de viaţă. Intelectul este ţiunea. Dar pentru că „Toate
individul incapabil de a înţelege lucrurile sunt în ele însele contra-
altceva decât fenomenul, incapabil dictorii” şi „Contradicţia este (...)
de a se identifica cu şi de a acţiona rădăcina oricărei mişcări şi vieţi;
în baza intereselor percepute ca numai întrucât ceva posedă în el
generale ale unei societăţi, ale unui însuşi o contradicţie, acest ceva se
stat. Intelectul este pur şi simplu mişcă, are impulsuri şi activitate”42 –
negativitatea; pentru spirit, tocmai el este sarcina raţiunii să traverseze
reprezintă o abstracţie vidată de intelectul, să îl ia în posesie, păs-
orice conţinut, pentru că numai trând şi totodată depăşind opoziţie
spiritul este real, devenind ceea ce dintre cele două părţi – şi să îl
deja este. Aşa cum considera de proiecteze în sfera devenirii43.
altfel şi Ludwig Wittgenstein atunci

285
POLIS

„Forţa limitării, intelectul, leagă sine, intelectul s-a depăşit şi în


de edificiul său, edificiu pe care el îl acelaşi timp s-a păstrat în
aşează între oameni şi absolut, tot determinaţiile sale esenţiale, trecând
ceea ce este valoros şi sfânt pentru în concept.
om, şi fortifică acest edificiu cu
toate puterile naturii şi ale talentului,
amplificându-l la infinit. Poate fi Între intelect şi raţiune:
găsită în acest edificiu întreaga conceptul
totalitate a limitărilor, numai însuşi
absolutul nu poate fi găsit; pierdut în Acţionând în calitate de sediu al
părţi, acesta mână intelectul spre conceptului46, de potenţialitate şi
infinita lui dezvoltare a diversităţii, adevăr suprem al acestuia47,
intelect care, străduindu-se să se intelectul se transpune pe sine în
amplifice şi să devină absolut, dar, ceea ce Hegel a numit „intelecţie
producându-se fără sfârşit numai pe pură”, care urmăreşte „să transforme
sine însuşi, se ia în râs pe sine tot ceea ce este real în concept şi în
însuşi. Raţiunea atinge absolutul unul şi acelaşi concept în orice
numai întrucât ea iese din această conştiinţă-de-sine”. Intelecţia pură
colecţie de părţi diverse. Cu cât înseamnă deci negarea gândirii
edificiul construit de intelect este individuale de către ea înseşi,
mai ferm şi mai strălucitor, cu atât trecerea ei în propriul său concept şi
mai intens devine efortul vieţii, identificarea mijloacelor de trans-
împotmolită în intelect ca parte, de a formare a conceptului singular în
se muta din acesta, în lumea concept al realului. Intelecţia pură
libertăţii. În timp ce viaţa păşeşte în este deci în căutarea intelecţiei pure
libertate, totalitatea limitătilor este în universale48.
acelaşi timp nimicită, e raportată în Ce este deci conceptul? O negare
această nimicire la absolut, şi de sine a subiectului în planul
totodată este prin aceasta înţeleasă şi gândirii, în sensul de gândire de
afirmată ca simplu fenomen: ruptura sine; negativitatea este utilizată aici
dintre absolut şi totalitatea limi- nu în sensul social, public, al
tărilor a dispărut”44. termenului, individul fiind negati-
Eliberat de limitele sale, de vitate în raport cu societatea, o
unilateralitatea sa care insista să se abstracţie goală care subzistă izolat,
determine strict în opoziţie cu lumea neavând şansa de a îşi depăşi
încojurătoare şi putând să se condiţia decât în măsura în care
transforme astfel cu uşurinţă în dezvoltă conştiinţă civică şi se
fanatism45 – intelectul se ridică la implică voluntar în activităţile
nivelul conştiinţei, ajungând să societăţii civile, echivalând sco-
perceapă conexiunile complexe purile sale personale cu scopurile
dintre obiectele experienţei. Mai instituţionale ale statului şi invers,
departe, în calitate de conştiinţă de statul având ca scop bunăstarea

286
Est-Vest

individuală numai ca parte a bună- „identitatea sa cu sine”, „liberul


stării generale49 –, ci în sensul de însuşi”55.
reflectare de sine prin exteriorizarea Conceptul hegelian este mult mai
intelectului şi tratarea sa ca obiect de mult decât categoriile intelectului
reflecţie50. Eul care se gândeşte pe kantian, purtând la rândul lor
sine având ca scop perfecţionarea numele de concepte şi identificând
propriilor capacităţi şi atingerea aspecte comune şi repetitive ale
culmilor spirituale spre care simte că realităţii exterioare pentru a siste-
are chemare – reprezintă conceptul matiza astfel cunoaşterea şi a o face
raportându-se la al său altul, posibilă pentru subiect. Conceptul
finitudinea, pe care o neagă şi o hegelian este o universalitate, o
ridică astfel pe o treaptă superioară. totalitate, chiar dacă finită, care,
„Cunoaşterea prin concept este departe de a fi o expresie a expe-
astfel unitatea comportării teoretice rienţei, se particularizează pe sine
şi a celei practice: negaţia singu- sub forma eului gânditor, oferindu-şi
larităţii este, ca negaţie a negării, astfel realitate. Raportul ontologic
universalitatea afirmativă, care dă este complet schimbat: eul real,
determinaţiilor subzistenţă; căci conceptul, se exteriorizează dub
adevărata singularitate este totodată forma eului aparent, subzistând, într-
universalitate în sine însăşi”51. Sau, o primă fază, pentru sine56.
aşa cum a sesizat şi Wittgenstein, „Pentru realizarea sa, conceptul
„individualul se dovedeşte tot mereu nu are nevoie de niciun impuls
lipsit de importanţă, dar posibilitatea exterior.Natura proprie a lui, închi-
fiecărui caz individual ne dezvăluie zând în sine contradicţia simplităţii
ceva despre esenţa lumii”52. şi a diferenţei, şi fiind de aceea fără
Prin concept, gândirea se odihnă, mână conceptul să se
eliberează pe sine şi se ridică realizeze, să dezvolte diferenţa ce se
deasupra constrângerilor fenome- află în el însuşi numai în mod ideal
nale, chiar dacă nu le depăşeşte53. – adică în forma contradictorie a
Sub forma unei universalităţi lipsei de diferenţă – într-o diferenţă
subiective, a unei singularităţi care reală; şi prin această suprimare a
şi-a fructificat potenţialul raţional, simplităţii sale, depăşită ca o lipsă şi
conceptul reprezintă o contradicţie o unilateralitate, să se desăvârşească
existentă şi în acelaşi timp depăşită în chip real, devenind întregul – a
între eul prezent şi eul posibil, eul cărui posibilitate el doar o conţinea
normativ, eul real, în cele din la început”57.
urmă54. Pe cale de consecinţă, con- Celebra dialectică stăpân-sclav,
ceptul este superior intelectului dialectică însemnând pentru Hegel,
deoarece „cuprinde în sine toate aşa cum urmează să vedem, o
determinaţiile anterioare ale gân- succesiune de momente contra-
dirii, ca depăşite”. El devine astfel dictorii care nu au sens şi realitate
neapărat în prezent, cât mai degrabă

287
POLIS

în viitor, ca posibilitate realizată, un nou nivel, atât în ceea ce priveşte


dezvoltată de acesta în natura, suma necesităţilor, cât şi în
Fenomenologia Spiritului şi ceea ce priveşte spiritul, suma
constând în nevoia de recunoaştere a prospectivă a libertăţilor pentru care
fiecărei fiinţe umane, nevoie care nu contradicţia interior (individ) –
se poate împlini decât în societate exterior (lume) a fost depăşită61. Dar
prin eliberarea atât a stăpânului, a conceptele singulare nu contribuie la
cărui recunoaştere oferită de către extinderea cunoaşterii de sine a
sclav nu era una a egalului său, esenţei62. Numai obiectivat sub forma
nefiind astfel valabilă, cât şi a ideii, a raţiunii ca lume a conceptelor,
sclavului, care nu avea cum să fie amintind de acel imperiu al
recunoscut ca egal, şi astfel ca liber, scopurilor teoretizat de Kant,
de către stăpânul său – primeşte, în conceptul fiind la rândul său scop, în
Principiile filozofiei dreptului, o timp ce obiectul, lumea exterioară ca
nouă interpretare. Aici, susţine necesitate, este doar mijlocul63 –
Hegel, existanţa sclavului nu este conceptul se poate depăşi pe sine
una „pe măsura conceptului său”58. într-un calitativ superior.
Extinzând această constatare, fiecare
om, în măsura în care nu îşi dezvoltă
şi nu se lasă dezvoltat de către Ideea care se creează pe sine
propriul său concept este, din acest începând cu sine: raţiunea în
punct de vedere, mai mult sau mai accepţiune hegeliană
puţin sclav, supus mai degrabă
necesităţii decât libertăţii. Destinul Raţiunea este conceptul obiectiv
individului este conceptul său, al întregii realităţi; procesul revenirii
universalitatea sa subiectivă, aşa acesteia la sine după ce s-a înstrăinat
cum destinul realului este, mai întâi, de sine prin concept este numit de
conceptul spiritului, spiritul fiinţând Hegel spirit. „Lupta raţiunii este
în sine, şi de abia mai apoi spiritul în efortul de a înfrânge ceea ce
sine şi pentru sine, nivel al existenţei intelectul a fixat”64. Autorul Ştiinţei
în care realul şi conceptul au fost Logicii insistă asupra transformării
reconciliate, suprimate şi puse într-o conceptului, legat inextricabil de
sinteză nouă, superioară. intelect, în Idee, adică în raţiune,
Conceptul este rezultatul fiinţei gândirea aflată în şi pentru realitate
luată ca esenţă59: „Esenţa e prima şi care încorporează insurmontabila
negaţie a fiinţei, care, prin aceasta, a sa individualitate, finitudine, într-un
devenit aparenţă; conceptul este a proiect nou, bazat pe interdepen-
doua negaţie sau negarea acestei denţă comunicativă şi practică şi
negaţii; el este dei fiinţa restabilită, astfel pe abolirea distincţiei între
dar ca infinită mijlocire şi subiect şi obiect65. Ideea reprezintă
negativitate în sine însăşi a ei”60. În subiectul absolut, pentru care
raport cu intelectul, acesta reprezintă obiectul nu mai reprezintă

288
Est-Vest

exteriorul, ci propria sa interioritate contrariilor. Pe urmele lui Platon,


negată, încorporată şi depăşită. Kant a desconsiderat dialectica, tra-
Astfel, ideea raţională devine tând-o ca pe un produs retoric
universal, un universal a cărui inde- sofistic, bazat pe aparenţă şi
pendenţă depinde de individual, dar înşelăciune. Hegel o reabilitează
pentru care individualul subzistând însă, transformând-o în principiul
pentru sine reprezintă o impo- mişcării întregii vieţi înspre elibe-
sibilitate sau cel mult o contradicţie rarea de sine, înspre raţiune69. Ea nu
temporară66: „deşi ideea îşi are trebuie redusă doar la momentul său
realitatea într-un ansamblu material, negativ, la contradicţia propriu-zisă,
aceasta nu este o fiinţă abstractă, ci trebuie înţeleasă în ansamblul său
subzistentă pentru sine faţă de pozitiv, bazat pe depăşirea şi încor-
concept, ci e numai devenire, porarea negaţiei70. Metoda esenţială
datorită negativităţii fiinţei indi- a sistemului filozofic hegelian o
ferente”, iar „reflectarea procesului reprezintă dialectica, la rândul ei
ei absolut în sine însuşi este fondată pe speculaţie, prin care
suprimarea acestei nemijlocite indi- Hegel înţelege şi îndeamnă la
vidualităţi; prin aceasta, conceptul, înţelegerea unităţii opuşilor într-un
care ca universalitate este în ea context nou, care le este propriu, şi
interiorul, face din exterioritate uni- implicit în mişcare71.
versalitate sau îşi afirmă obiecti- Întregul mers al istoriei trebuie
vitatea ca egalitate cu sine însuşi”67. înţeles ca devenire raţională, susţine
Raţiunea, conceptul realităţii în Hegel, nu ca o colecţie de eveni-
devenire, poate fi interpretată şi în mente disparate. Istoria lumii este
termenii contradicţiei hegeliene între interpretată acum ca „tribunal al
cantitate şi calitate. Aici, cantitatea, lumii”, ţinându-se cont de confor-
conceptele particulare, sunt reunite marea ei graduală la conceptul
prospectiv sub forma conceptului realităţii, la ideea raţională şi la
integral al realităţii şi sunt inserate împăcarea popoarelor cu propriile
astfel într-o nouă calitate, raţiunea. idei şi cu ideile celorlalte: recipro-
Orice cantitate se transpune cu citatea identităţilor colective apare
timpul într-un nou calitativ, pentru astfel ca universal72. Nu trebuie să
că orice cantitate reprezintă o fostă avem însă în vedere la Hegel vreo
calitate: „cantitatea este calitatea finalitatea cosmopolită a istoriei, aşa
devenită deja negativă”68. Noua cum apare ea la Kant: popoarele îşi
calitate nu elimină pur şi simplu păstrează particularităţile culturale şi
cantitatea care a produs-o, ci o instituţionale fără a alcătui o
transmite mai departe sub o formă comunitate globală utopică, neavând
nouă, ameliorată. la bază decât iluzia abstractă a unui
Nu putem înţelege ideea hege- bine golit de orice sens – ci doar
liană de raţiune fără a înţelege comunicând şi conlucrând la un
dialectica, mişcarea prin suprimarea nivel superior faţă de cele

289
POLIS

precedente73. Cum va arăta însă trebuie „să se realizeze”77 sub forma


acest viitor Hegel nu ne spune, din comunităţii. În acest punct putem
simplul motiv că, nefiind deloc un identifica deosebit de clar preferinţa
gânditor determinist, avea oroare de kantiană pentru intelect, şi deci
genul acesta de predicţii74. pentru individ, cum nu se poate mai
Acţionând pe tărâm cultural, distinctă de preferinţa hegeliană
raţiunea contribuie la şlefuirea aspe- pentru raţiune, pentru pozitiv, pentru
rităţilor individuale, la „netezirea dezvoltarea şi împlinirea binelui la
aspectelor particularităţii”. Numai în nivelul eticului, adică al statului,
acest fel poate ajunge raţionalul să instituţia fundamentală a societăţii
semene cu „drumul mare pe care moderne78. Cât de mult contează
merge fiecare” şi „unde nimeni nu comportamentul moral ireproşabil
se distinge”75 şi numai aşa poate după care ne ghidăm când realitatea
încorpora realitatea concretă, spiri- în care trăim este atât de puţin
tuală, nu pe cea existentă temporar, conformă conceptului ei?
aparentă şi superficială – sub forma
spiritului, a totalităţii libere şi con-
ştiente de sine. Realul şi raţionalul Concluzii: intelectul ca
sunt puse deci ca unic proces al moment al devenirii
afirmării spiritului, ca laturi distincte raţionale
şi contradictorii ale acestuia, dar nu
ca laturi independente. În ciuda neajunsurilor sale ma-
Hegel dezavuează ideea kantiană jore, intelectul reprezintă totuşi
de „lucru în sine”, considerând-o o structura fundamentală a raţiunii, aşa
abstracţie nefondată, un produs al cum aceasta reprezintă structura
gândirii înseşi care nu are nicio fundamentală a spiritului. Intelectul
acoperire în realitate76. Mai grav, trebuie înţeles deci ca „moment
lucrul în sine îi sugerează lui Kant necesar al gândirii raţionale”79, nu
failibilitatea cunoaşterii umane şi numai în calitate de obstacol în calea
deci a raţiunii, care ar trebui deci progresului raţional. Negat de către
condiţionată în activitatea ei de către raţiune, intelectul poate pune la
intelect. Deranjat de reducţionismul dispoziţia acesteia întreaga sa
kantian şi de neîncrederea autorului cunoaştere empirică, dinamismul
Criticii raţiunii pure în posibilităţile propriei sale identităţi individuale
de cunoaştere de sine şi pentru sine adus la un nivel superior.
integrale ale umanităţii, Hegel îl În calitate de contrarii, intelectul
consideră pe mentorul său un şi raţiunea nu au sens decât în
moralist subiectiv: nu este suficient procesul devenirii lor pe coordo-
ca binele, scopul suprem al raţiunii natele spiritului, a realităţii pe deplin
care ghidează umanitatea, să fie conştiente, reconciliată cu sine
obţinut pentru şi limitat doar la însuşi, cu propriul său concept. Am
interioritatea individului; acesta ales în mod special conceptul

290
Est-Vest

hegelian de devenire, pentru a Ea este conştientă de personalitatea


sublinia deschiderea sa. Devenirea ei pură şi, cu aceasta, de orice
este avansul pur şi simplu, ne- realitate spirituală; şi orice realitate
existenţa devenită existenţă, nefiinţa este numai ceva spiritual; lumea este
devenită fiinţă, finitul devenit pentru ea, în mod strict, propria sa
infinit, cantitatea devenită calitate, voinţă, şi aceasta este voinţa
intelectul devenit concept, conceptul universală. Şi anume această voinţă
devenit raţiune, raţiunea devenită nu este gândul gol al voinţei care
spirit. Dialectica reprezintă doar este situat în asentimentul tăcut,
forma acestui proces, care în adică reprezentat, ci este voinţa
conţinut este şi rămâne devenire: reală, universală, voinţa tuturor
devenire a ceea ce, în mod esenţial, indivizilor singulari ca atare. Căci
lumea este deja, devenire a libertăţii, voinţa este în sine conştiinţa
a emancipării, a spiritului80. personalităţii, adică a fiecăruia; şi ea
„Cu aceasta spiritul este dat ca trebuie să fie ca această voinţă
libertate absolută: el este conştiinţa- adevărată, reală, ca esenţa con-
de-sine care înţelege că în certitu- ştientă-de-sine a tuturor şi a fiecărei
dinea de sine stă esenţa tuturor personalităţi, aşa încât fiecare să
maselor spirituale ale lumii reale, ca facă, neîmpărţit, totul, şi ceea ce se
şi ale lumii suprasensibile sau, iveşte ca faptă a întregului să fie
invers, că esenţă şi realitate sunt faptă nemijlocită şi conştientă a
cunoaştere a conştiinţei despre sine. fiecăruia”81.

Note
1 5
G. W. F. Hegel, Ştiinţa Logicii, Ibidem, pp.65-80, 215.
6
traducere de D. D. Roşca, Editura Idem, Prolegomene la orice
Academiei Republicii Socialiste metafizică viitoare care se va putea
România, Buureşti, 1966, pp. 576- înfăţişa drept ştiinţă, traducere de
578. Mircea Flonta şi Thomas Kleininger,
2
Baruch Spinoza, Etica (demonstrată Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
după metoda geometrică), traducere Bucureşti, 1987, p. 92. Subl. în orig.
7
de S. Katz, Editura Antet XX Press, Idem, Întemeierea metafizicii
Bucureşti, 1993, p. 76. moravurilor, traducere de Nicolae
3
Immanuel Kant, Critica raţiunii Bagdasar, Editura Ştiinţifică,
pure, traducere de Nicolae Bagdasar Bucureşti, 1972, p. 71.
8
şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Idem, Critica raţiunii pure, p. 213.
Bucureşti, 1969, p. 283. Vezi şi Immanuel Kant, Scrieri
4
Ibidem, pp. 299-300, 363-460. Vezi moral-politice, traducere de Rodica
şi Manfred Kühn, Kant. O biografie, Croitoru, Editura Ştiinţifică,
traducere de Cornelia Eşianu şi Bucureşti, 1991, pp. 278-279.
9
Delia Eşian, Editura Polirom, Iaşi, Ibidem, Critica raţiunii pure, p. 110
10
2009, p. 214. Ibidem, p. 155.

291
POLIS

11
Idem, Logica generală, traducere de Constantin Floru, Editura
Alexandru Surdu, Editura Ştiinţifică şi Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 270;
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. G.W.F. Hegel, Enciclopedia
64-65 ştiinţelor filozofice, partea I,
12
Idem, Critica raţiunii pure, pp. 252- „Logica”, traducere de D.D. Roşca,
260, 276-277. Virgil Bogdan, Constantin Floru şi
13
Ibidem, p. 59. Radu Stoichiţă, Editura Humanitas,
14
Idem, Întemeierea metafizicii 1995, Bucureşti, p. 107.
25
moravurilor, pp. 70-71. Idem, Prelegeri de istorie a
15
Idem, Critica raţiunii pure, p. 46; filozofiei, vol. II, traducere de D. D.
Kant, Prolegomene, p. 147; Roşca, Editura Academiei
Immanuel Kant, Critica facultăţii de Republicii Populare Române, 1964,
judecare, traducere de Vasile Dem. pp. 595-596.
26
Zamfirescu şi Alexandru Surdu, Idem, Filozofia spiritului, op. cit., p.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 270.
27
Bucureşti, 1981, pp. 272-274; Idem, Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., p. 538.
28
Scrieri moral-politice, op. cit., p. Idem, Enciclopedia ştiinţelor
437. filozofice, partea a II-a, „Filozofia
16
Idem, Critica raţiunii practice, naturii”, traducere de Constanin
traducere de Nicolae Bagdasar, Floru, Editura Academiei Republicii
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, Socialiste România, Bucureşti, 1971,
pp. 176, 183-186, 204, 213-216, p. 40.
29
252. Ibidem, p. 49.
17 30
Idem, Critica raţiunii pure, p. 510, Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., pp. 81-
527. 82
18 31
Vezi Kühn, Kant. O biografie, op. Idem, Filozofia spiritului, op. cit.,
cit., p. 221. pp. 52, 240-241.
19 32
Viorel Colţescu, Immanuel Kant. O Viorel Colţescu, Istoria filosofiei,
introducere în filosofia critică, op. cit., pp. 167-168.
33
Editura de Vest, Timişoara, 1999, p. Jaqueline Russ, Panorama ideilor
101. filosofice. De la Platon la
20
Idem, Istoria filosofiei. Vol. II, contemporani, traducere de
„Kant şi idealismul german”, Editura Margareta Gyurcsik, Editura
Brumar, Timişoara, 2006, pp. 167- Amarcord, Timişoara, 2002, p. 190.
34
168. Hegel, Filozofia naturii, op. cit., p.
21
I. Kant, Critica facultăţii de 18.
35
judecată, pp. 60, 88, 91-93, 398-401, Ibidem, p. 174; Idem, Logica, op.
403-404, 406. cit., pp. 42-43, 247.
22 36
Idem, Antropologia din perspectivă Idem, Studii filozofice, traducere de
pragmatică, traducere de Rodica D.D. Roşca, Editura Academiei
Croitoru, Editura Antaios, Oradea, Republicii Socialiste România,
2001, pp. 124-125. Bucureşti, 1967, p. 135.
23 37
Ibidem, p. 156. Ludwig Wittgenstein, Însemnări
24
G. W. F. Hegel, Enciclopedia postume, 1914-1951, traducere de
ştiinţelor filozofice, partea a III-a, Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu,
„Filozofia spiritului”, traducere de

292
Est-Vest

Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, Hegel. A historical introduction to


pp. 26-27. Hegel’s thought, University of
38
Hegel, Ştiinţa Logicii, op. cit., pp. California Press, Berkeley, Los
521, 537. Angeles, 1993, p. 111.
39 56
Ibidem, pp. 542-544, 567; Hegel, Ibidem, p. 275.
57
Filozofia spiritului, op. cit., p. 289. Idem, Filozofia spiritului, op. cit., p.
40
Hegel, Filozofia spiritului, p. 128. 10.
41 58
Idem, Logica, op. cit., p. 80. Idem, Principiile filozofiei dreptului,
42
Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., pp. op. cit., p. 74.
59
425-426. Vezi şi Herbert Marcuse, Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., p. 573.
60
Reason and Revolution. Hegel and Ibidem, p. 593.
61
the Rise of Social Theory, Routledge Ibidem, p. 583.
62
& Kegan Paul, London, 1955, p. Idem, Studii filozofice, op. cit., p.
124. 145.
43 63
Idem, Studii filozofice, op. cit., p. Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., pp.
149. 746-747.
44 64
Ibidem, pp. 137-138. Idem, Logica, op. cit., p. 87.
45 65
Idem, Principiile filozofiei dreptului Terry Pinkard, Hegel. A biography,
sau elemente de drept natural şi de Cambridge University Press, 2000,
ştiinţă a statului, traducere de Virgil pp. 343-351.
66
Bogdan şi Constantin Floru, Editura Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit, pp. 60-
IRI, Bucureşti, 1996, p. 32. 603, 632.
46 67
Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., p. 597. Ibidem, pp. 760-761.
47 68
Idem, Logica, op. cit., p. 268. Vezi şi Ibidem, p. 61.
69
Radu Stoichiţă, Natura conceptului Ibidem, pp.832-837; 842.
70
în Logica lui Hegel, Editura Idem, Principiile filosofiei dreptului,
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 13. op. cit., p. 52.
48 71
G. W. F. Hegel, Fenomenologia Martin Heidegger, Repere pe drumul
Spiritului, traducere de Virgil gândirii, traducere de Thomas
Bogdan, Editura IRI, Bucureşti, Kleininger şi Gabriel Liiceanu,
2000, p. 309. Subl. în orig Editura Politică, Bucureşti, 1988, p.
49
Idem, Principiile filozofiei dreptului, 377.
72
op. cit., pp. 187-189. G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie
50
Stoichiţă, Natura conceptului, op. a istoriei, traducere de Petru
cit., pp. 35-36. Drăghici şi Radu Stoichiţă, Editura
51
Hegel, Filozofia naturii, op. cit., p. 19. Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 32. Vezi
52
Ludwig Wittgenstein, Tractatus şi Peter Singer, Hegel, traducere de
logico-philosophicus, traducere de Cătălin Avramescu, Editura Humanitas,
Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Bucureşti, 1996, pp. 25-46.
73
Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, Idem, Studii filozofice, op. cit., p.
p. 94. 327.
53 74
Hegel, Filozofia spiritului, op. cit., Jaques D’Hondt, Hegel şi
p. 42. hegelianismul, traducere de Nicolae
54
Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., p. 580. Râmbu, Editura Polirom, Iaşi, 1998,
55
Idem, Logica, op. cit., p. 271. Vezi şi p. 107.
Tom Rockmore, Before and after

293
POLIS

75 79
Hegel, Principiile filosofiei Hegel, Filozofia spiritului, op. cit.,
dreptului, op. cit., pp. 193, 41. p. 270.
76 80
Idem, Ştiinţa Logicii, op. cit., p. 44. Vezi Muscă, D.D. Roşca şi Hegel,
77
Idem, Principiile filosofiei dreptului, op. cit, p. 164.
81
op. cit., p. 55. Hegel, Fenomenologia Spiritului,
78
Vezi Vasile Muscă, (ed.), D.D. op. cit., pp. 337-338. Subl. în orig.
Roşca şi Hegel, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 1995, p. 111.

Bibliografie

COLŢESCU, Viorel, Immanuel Kant. O natural şi de ştiinţă a statului,


introducere în filosofia critică, traducere de Virgil Bogdan şi
Editura de Vest, Timişoara, 1999. Constantin Floru, Editura IRI,
COLŢESCU, Viorel, Istoria filosofiei. Bucureşti, 1996.
Vol. II, „Kant şi idealismul german”, HEGEL, G. W. F., Studii filozofice,
Editura Brumar, Timişoara, 2006. traducere de D.D. Roşca, Editura
D’HONDT, Jaques, Hegel şi Academiei Republicii Socialiste
hegelianismul, traducere de Nicolae România, Bucureşti, 1967.
Râmbu, Editura Polirom, Iaşi, 1998. HEGEL, G. W. F., Ştiinţa Logicii,
HEGEL, G. W. F., Enciclopedia traducere de D. D. Roşca, Editura
ştiinţelor filozofice, partea a II-a, Academiei Republicii Socialiste
„Filozofia naturii”, traducere de România, Buureşti, 1966;
Constanin Floru, Editura Academiei HEGEL, G.W.F., Enciclopedia
Republicii Socialiste România, ştiinţelor filozofice, partea a III-a,
Bucureşti, 1971. „Filozofia spiritului”, traducere de
HEGEL, G. W. F., Enciclopedia Constantin Floru, Editura
ştiinţelor filozofice, partea I, Humanitas, Bucureşti, 1996.
„Logica”, traducere de D.D. Roşca, HEIDEGGER, Martin, Repere pe
Virgil Bogdan, Constantin Floru şi drumul gândirii, traducere de
Radu Stoichiţă, Editura Humanitas, Thomas Kleininger şi Gabriel
1995, Bucureşti. Liiceanu, Editura Politică, Bucureşti,
HEGEL, G. W. F., Fenomenologia 1988.
Spiritului, traducere de Virgil KANT, Immanuel, Antropologia din
Bogdan, Editura IRI, Bucureşti, perspectivă pragmatică, traducere
2000. de Rodica Croitoru, Editura Antaios,
HEGEL, G. W. F., Prelegeri de filozofie Oradea, 2001.
a istoriei, traducere de Petru KANT, Immanuel, Critica facultăţii de
Drăghici şi Radu Stoichiţă, Editura judecare, traducere de Vasile Dem.
Paralela 45, Piteşti, 2006. Zamfirescu şi Alexandru Surdu,
HEGEL, G. W. F., Prelegeri de istorie a Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
filozofiei, vol. II, traducere de D. D. Bucureşti, 1981.
Roşca, Editura Academiei KANT, Immanuel, Critica raţiunii
Republicii Populare Române, 1964. practice, traducere de Nicolae
HEGEL, G. W. F., Principiile filozofiei Bagdasar, Editura Ştiinţifică,
dreptului sau elemente de drept Bucureşti, 1972.

294
Est-Vest

KANT, Immanuel, Critica raţiunii pure, PINKARD, Terry, Hegel. A biography,


traducere de Nicolae Bagdasar şi Cambridge University Press, 2000.
Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, ROCKMORE, Tom, Before and after
Bucureşti, 1969. Hegel. A historical introduction to
KANT, Immanuel, Întemeierea Hegel’s thought, University of
metafizicii moravurilor, traducere de California Press, Berkeley, Los
Nicolae Bagdasar, Editura Angeles, 1993.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. RUSS, Jaqueline, Panorama ideilor
KANT, Immanuel, Logica generală, filosofice. De la Platon la
traducere de Alexandru Surdu, contemporani, traducere de
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Margareta Gyurcsik, Editura
Bucureşti, 1985. Amarcord, Timişoara, 2002.
KANT, Immanuel, Prolegomene la SINGER, Peter, Hegel, traducere de
orice metafizică viitoare care se va Cătălin Avramescu, Editura
putea înfăţişa drept ştiinţă, traducere Humanitas, Bucureşti, 1996.
de Mircea Flonta şi Thomas SPINOZA, Baruch, Etica (demonstrată
Kleininger, Editura Ştiinţifică şi după metoda geometrică), traducere
Enciclopedică, Bucureşti, 1987. de S. Katz, Editura Antet XX Press,
KANT, Immanuel, Scrieri moral- Bucureşti, 1993.
politice, traducere de Rodica STOICHIŢĂ, Radu, Natura conceptului
Croitoru, Editura Ştiinţifică, în Logica lui Hegel, Editura
Bucureşti, 1991. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
KÜHN, Manfred, Kant. O biografie, WITTGENSTEIN, Ludwig, Însemnări
traducere de Cornelia Eşianu şi postume, 1914-1951, traducere de
Delia Eşian, Editura Polirom, Iaşi, Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu,
2009. Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
MARCUSE, Herbert, Reason and WITTGENSTEIN, Ludwig, Tractatus
Revolution. Hegel and the Rise of logico-philosophicus, traducere de
Social Theory, Routledge & Kegan Mircea Dumitru şi Mircea Flonta,
Paul, London, 1955. Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
MUSCĂ, Vasile, (ed.), D.D. Roşca şi
Hegel, Editura Viitorul Românesc,
Bucureşti, 1995.

295

S-ar putea să vă placă și