Elefanții sunt mamiferele mari care formează familia Elephantidae din ordinul Proboscidea.

În
prezent sunt recunoscute trei specii: elefantul african Loxodonta africana), elefantul african de
pădure (L. cyclotis) și elefantul asiatic (Elephas maximus). Elefanții sunt răspândiți în Africa
Subsahariană, Asia de Sud și Asia de Sud-Est. Elephantidae este singura familie supraviețuitoare
a ordinului Proboscidea; altele, acum dispărute, sunt deinotheres⁠(d), gomphotheres⁠(d), mamuții și
mastodonții.

Toți elefanții au câteva trăsături distinctive, dintre care cel mai notabil este trompa lungă (numită
și proboscidă), utilizată în multe scopuri, în special pentru respirație, ridicarea apei și apucarea
obiectelor. Incisivii lor devin colți, și pot servi ca arme și ca unelte pentru mutarea obiectelor și
săpare. Pavilioanele mari ale urechilor ajută la controlul temperaturii corpului. Picioarele,
asemănătoare unor piloni, pot susține o greutate mare. Elefanții africani au urechi mai mari și
spinări concave, in timp ce elefanții asiatici au urechi mai mici și spinări convexe sau drepte.

Elefanții sunt erbivori și se găsesc în habitate diferite, printre care savanele, pădurile, deșerturile
și mlaștinile. Preferă să rămână lângă apă. Sunt considerați a fi o specie esențială⁠(d) datorită
impactului asupra mediului înconjurător. Alte animale tind să-și păstreze distanța față de elefanți,
în timp ce prădătorii, cum ar fi leii, tigrii, hienele și câinii sălbatici, vânează de obicei doar puii
de elefant. Elefanții trăiesc în societăți de fisiune-fuziune⁠(d) în care mai multe grupuri familiale se
adună pentru a socializa. Femelele au tendința de a trăi în grupuri familiale, care pot consta dintr-
o femelă cu puii ei sau mai multe femele înrudite cu descendenții lor. Aceste grupuri sunt
conduse de un individ denumir matriarhă, adesea cea mai bătrână femelă.

Masculii își părăsesc grupurile familiale atunci când ajung la pubertate și pot trăi singuri sau cu
alți masculi. Masculii adulți interacționează cel mai adesea cu grupurile familiale atunci când
caută un partener și intră într-o stare caracterizată prin nivelul ridicat de testosteron și
agresivitate cunoscută ca musth⁠(d), care îi ajută să obțină dominație⁠(d) și succes la reproducere.
Puii sunt centrul atenției grupurilor lor familiale și sunt dependenți de mamele lor până la trei
ani. Elefanții pot trăi până la 70 de ani în sălbăticie. Ei comunică prin atingere, vedere, miros și
sunet; elefanții folosesc infrasunetele și comunicarea seismică⁠(d) pe distanțe lungi. Inteligența⁠(d)
elefanților a fost comparată cu cea a primatelor și a cetaceelor. Se pare că ei au conștiință de
sine⁠(d) și dau dovadă de empatie față de indivizii muribunzi sau morți din specia lor.

Elefanții africani sunt pe lista speciilor vulnerabile⁠(d) întreținută de Uniunea Internațională pentru
Conservarea Naturii (IUCN), în timp ce elefantul asiatic este clasificat ca fiind pe cale de
dispariție. Una dintre cele mai mari amenințări la adresa populațiilor de elefanți este comerțul cu
fildeș⁠(d), deoarece animalele sunt sacrificate pentru colții lor din fildeș. Alte amenințări pentru
elefanții sălbatici sunt distrugerea habitatelor⁠(d) și conflictele cu oamenii. Elefanții sunt folosiți ca
animale de povară⁠(d) în Asia. În trecut, au fost folosiți în război; astăzi, ei sunt expuși în grădini
zoologice, practică adesea controversată, sau exploatați pentru divertisment în circuri. Elefanții
sunt ușor de recunoscut și apar frecvent în artă, folclor, religie, literatură și cultura populară.

Etimologie
Cuvântul „elefant“ provine din latinescul Elephas (genitiv elephantis, „elefant“), care este forma
latinizată a grecescului ἐλέφας (Elephas, genitiv ἐλέφαντος, elephantos), [1] probabil provenit
dintr-o limbă neindo-europeană, probabil feniciană.[2] Este atestat în greaca miceneană ca e-re-pa
(genitiv e-re-pa-to) în scriere silabică liniară B [3][4] La fel ca în greaca miceniană, Homer folosea
cuvântul grecesc cu referire la fildeș, dar, după vremea lui Herodot, acesta și-a extins aria
semantică cuprinzând și animalul.[1] Cuvântul românesc actual este pus în legătură și cu vechiul
termen francez olifant (secolul al XII-lea).[2] Loxodonta, numele științific generic pentru elefanții
africani, este termenul grecesc care înseamnă „dinte cu muchie înclinată”.[5]

Taxonomie
Clasificare, specii și subspecii

aparține superordinului Afrotheria⁠(d). Cele mai apropiate rude existente⁠(d) ale lor sunt sirenienii
(dugongi⁠(d) și lamantinii) și hiracșii, cu care împart clada Paenungulata⁠(d) din supraordinul
Afrotheria⁠(d).[7] Elefanții și sirenienii sunt grupați în grupul Tethytheria⁠(d). [8] Sunt recunoscute trei
specii de elefanți: elefantul african (Loxodonta africana) și elefantul african de pădure
(Loxodonta cyclotis) din Africa Subsahariană, și elefantul asiatic (Elephas maximus) din Asia de
Sud și de Sud-Est.[9] Elefanții africani au urechi mai mari, spinare concavă, o piele mai încrețită,
un abdomen înclinat și două extensii asemănătoare cu degetele la vârful trompei. Elefanții
asiatici au urechi mai mici, spinare convexă sau dreaptă, piele mai fină, abdomen orizontal, care
ocazional se scufundă în mijloc, și o singură extensie la vârful trompei. Crestele încovoiate ale
molarilor sunt mai înguste la elefantul asiatic, în timp ce cele ale africanilor sunt mai degrabă
romboidale. Elefantul asiatic are, de asemenea, umflături dorsale pe cap și unele pete de
depigmentare pe piele.[10]

Elefant african de savană în Parcul Național Kruger, Africa de Sud

Elefant african de pădure în Ivindo National Park⁠(d), Gabon

Elefant asiatic în Parcul Național Bandipur, India

Zoologul suedez Carl Linnaeus a descris⁠(d) pentru prima dată genul Elephas și un elefant din Sri
Lanka (pe atunci, Ceylon) sub denumirea binomială Elephas maximus în 1758.[11] În 1798,
Georges Cuvier a clasificat elefantul indian⁠(d) sub binomialul Elephas indicus.[12] Zoologul
olandez Coenraad Jacob Temminck a descris elefantul sumatran⁠(d) în 1847 sub binomul Elephas
sumatranus.[13] Zoologul englez Frederick Nutter Chasen⁠(d) a clasificat toate cele trei ca subspecii
ale elefantului asiatic în 1940. [14] Elefanții asiatici variază geografic în ceea ce privește culoarea
și cantitatea de depigmentare. Elefantul din Sri Lanka⁠(d) (Elephas maximus maximus) trăiește în
Sri Lanka, elefantul indian (E. m. indicus) este originar din Asia continentală (pe subcontinentul
indian și în Indochina) și elefantul sumatran (E. m. sumatranus) se găsește în Sumatra.[10] O
subspecie contestată, elefantul de Borneo⁠(d), trăiește în nordul insulei Borneo și este mai mic
decât toate celelalte subspecii. Are urechi mai mari, coadă lungă și colți mai drepți decât
elefantul obișnuit. Zoologul sri-lankez Paulus Edward Pieris Deraniyagala⁠(d) a descris-o în 1950
sub trinomul Elephas maximus borneensis, luând ca tip⁠(d) o ilustrație din National Geographic.[15]
A fost ulterior subsumat sub fie lui E. m. indicus, fie lui E. m. sumatranus. Rezultatele unei
analize genetice⁠(d) din 2003 arată că strămoșii săi s-au separat⁠(d) de populația continentală acum
circa 300.000 de ani.[16] Un studiu din 2008 a constatat că elefanții din Borneo nu sunt indigeni
pe insulă, ci au fost aduși acolo înainte de 1521 de către sultanul Sulu⁠(d) din Java, de unde
elefanții sunt astăzi dispăruți.[15]
Elefantul african a fost denumit pentru prima dată de naturalistul german Johann Friedrich
Blumenbach în 1797 Elephas africanus.[17] Genul Loxodonta a fost botezat de Frédéric Cuvier în
1825.[18] Cuvier a scris Loxodonte, dar în 1827 un autor anonim a romanizat ortografia la
Loxodonta;[19] Codul Internațional de Nomenclatură Zoologică recunoaște această denumire
drept autoritate propriu-zisă.[9] În 1942, 18 subtipuri de elefant african au fost recunoscute de
Henry Fairfield Osborn [20] dar date morfologice suplimentare au redus numărul de subspecii
clasificate, iar până în anii 1990 doar două au fost recunoscute, elefantul de savană (L. a.
africana) și elefantul de pădure (L. a. cyclotis),[21] ultimul botezat în 1900 de zoologul german
Paul Matschie.[22] Elefanții de pădure au urechi mai mici și mai rotunjite, și colții mai subțiri și
mai drepți decât elefanții de savană, și sunt limitați la zonele împădurite din Africa de Vest și
Centrală.[23] Un studiu din 2000 a susținut ridicarea celor două forme în specii separate (L.
africana și L. cyclotis) pe baza diferențelor din morfologia craniului.[24] Studiile ADN publicate
în 2001 și 2007 au sugerat și ele că acestea sunt specii distincte,[25][26] în timp ce studiile realizate
în 2002 și 2005 au concluzionat că acestea erau aceeași specie.[27][28] Studiile ulterioare (2010,
2011, 2015) au susținut statutul elefanților de savană și al celor de pădure ca specii
distincte.[29][30][31] Se crede că cele două specii s-au despărțit acum 6 milioane de ani[32] și au fost
izolate genetic complet în ultimii 500.000 de ani.[33] În anul 2017, analiza secvențială ADN a
arătat că L. cyclotis este mai strâns legat de specia dispărută Palaeoloxodon antiquus decât de L.
africana, subminând astfel genul Loxodonta în ansamblu.[34] Unele dovezi sugerează că elefanții
din Africa de Vest sunt o specie separată,[35] deși acest lucru este controversat.[28][30] Elefanții
pigmei din bazinul Congo, despre care s-au sugerat că sunt o specie separată (Loxodonta
pumilio), sunt probabil elefanți de pădure a căror dimensiune mică și/sau maturitate precoce se
datorează condițiilor de mediu.[36]

Evoluția și rudele dispărute

Craniul fosil și modelul unui Palaeoloxodon antiquus, posibil cea mai apropiată rudă cunoscută a
elefantului african de pădure actual

S-au consemnat peste 185 de membri dispăruți și trei radiații evolutive⁠(d) majore ale ordinului
Proboscidea.[37] Cele mai timpurii proboscide, Eritherium⁠(d) din Africa și Phosphatherium⁠(d) din
Paleocenul târziu, vesteau primele radiații.[38] În eocen existau Numidotherium⁠(d), Moeritherium⁠(d)
și Barytherium⁠(d) în Africa. Aceste animale erau relativ mici și acvatice. Mai târziu, au apărut
genuri precum Phiomia⁠(d) și Palaeomastodon⁠(d); acestea din urmă probabil au locuit pădurile.
Diversitatea proboscidiană a scăzut în timpul oligocenului.[39] O specie notabilă din această
epocă era Eritreum⁠(d) melakeghebrekristosi din Cornul Africii, care poate să fi fost un strămoș
pentru mai multe specii mai târziu.[40] Începutul miocenului a adus a doua diversificare, cu
apariția deinotherelor⁠(d) și mammutidelor. Primele erau înrudite cu Barytherium și trăiau în Africa
și Eurasia,[41] în timp ce cei din urmă s-ar putea să fie descendenți din Eritreum[40] și s-au
răspândit în America de Nord.[41]

A doua radiație a fost reprezentată de apariția gomphotherelor⁠(d) în miocen, [41] care probabil au
evoluat din Eritreum[40] și își au originea în Africa, răspândindu-se pe toate continentele, cu
excepția Australiei și Antarcticii. Membrii acestui grup cuprind Gomphotherium și
Platybelodon⁠(d).[41] Cea de-a treia radiație a început în miocenul târziu și a condus la sosirea
elephantidelor, care au descins și au înlocuit treptat gomphotherele.[42] Primelephas⁠(d)
gomphotheroides din Africa au dat naștere genurilor Loxodonta, Mammuthus și Elephas.
Loxodonta s-a desprins cel mai devreme, în jurul limitei între miocen și pliocen, în timp ce
Mammuthus și Elephas s-au despărțit mai târziu în timpul pliocenului timpuriu. Loxodonta a
rămas în Africa, în timp ce Mammuthus și Elefas s-au răspândit în Eurasia, iar cel dintâi a ajuns
în America de Nord. În același timp, stegodontidele⁠(d), un alt grup proboscidean provenit din
gomphothere, s-au răspândit în toată Asia, inclusiv pe subcontinentul indian, China, Asia de Sud-
Est și Japonia. Mammutidele au continuat să evolueze în specii noi, cum ar fi mastodontul
american. [43]

La începutul pleistocenului, elefanții au trecut printr-o perioadă cu rată ridicată de speciație.[45]

Pleistocenul a adus și apariția lui Palaeoloxodon namadicus⁠(d), cel mai mare mamifer terestru din
toate timpurile.[46] Loxodonta atlantica⁠(d) a devenit cea mai comună specie din nordul și sudul
Africii, însă a fost înlocuită de Elephas iolensis mai târziu în pleistocen. Abia când Elephas a
dispărut din Africa, Loxodonta a devenit dominantă din nou, de data aceasta sub forma speciei
moderne. Elephas s-a diversificat în specii noi în Asia, cum ar fi E. hysudricus și E. platycephus;
[47]
acesta din urmă este probabil strămoșul elefantului asiatic modern.[45] Mammuthus a evoluat
în mai multe specii, printre care și binecunoscutul mamut lânos.[47] Reproducerea încrucișată
pare să fi fost comună în rândul speciilor de elefantide, și, în unele cazuri, a condus la specii cu
trei componente genetice ancestrale, cum ar fi elefanții cu colțuri drepte.[33] În pleistocenul
târziu⁠(d), cea mai mare specie proboscideană a dispărut în timpul glaciațiunii cuaternare,⁠(d) care a
ucis⁠(d) 50% din genurile cu o greutate de peste 5 kg din întreaga lume.[48]

Proboscidele au prezentat mai multe tendințe evolutive, cum ar fi o creștere a dimensiunii, ceea
ce a dus la apariția a numeroase specii gigantice care se ridicau până la 5 m înălțime.[46] Ca și în
cazul altor megaerbivore⁠(d), inclusiv dinozaurii sauropozi dispăruți, dimensiunea mare a
elefanților s-a dezvoltat probabil pentru că le permitea să supraviețuiască pe baza unei vegetații
cu valoare nutritivă scăzută.[49] Membrele lor au crescut în lungime și labele picioarelor s-au
scurtat și s-au lărgit. [44] Picioarele erau inițial plantigrate și s-au dezvoltat într-o poziție
digitigradă⁠(d) cu susținere în pernițe și oase sesamoide⁠(d).[50] Proboscidele timpurii au dezvoltat
mandibule⁠(d) mai lungi și cranii mai mici, în timp ce cele mai derivate⁠(d) au dezvoltat mandibule
mai scurte, ceea ce a mutat centrul de greutate al capului. Craniul a crescut, în timp ce gâtul s-a
scurtat pentru a oferi un suport mai bun pentru acesta. Creșterea mărimii a dus la dezvoltarea și
alungirea trompei mobile pentru a asigura anvergura. Numărul de premolari, incisivi și canini a
scăzut.[44] Dinții din obraz (molarii și premolarii) au devenit mai mari și mai specializați, mai
ales după ce elefanții au început să treacă de la plante C3⁠(d) la ierburi C4⁠(d), ceea ce a determinat
dinții să sufere o creștere de trei ori a înălțimii, precum și o multiplicare substanțială a lamelelor
începând cu aproximativ acum cinci milioane de ani. Doar în ultimele milioane de ani s-au
reîntors la un regim alimentar compus în principal din copaci și arbuști C3.[51][52] Incisivii
superiori laterali s-au transformat în colți, care aveau o varietate de forme de la drepți, până la
curbați (în sus sau în jos), până la spirale, în funcție de specie. Unii proboscideeni au dezvoltat
colți de la incisivii lor inferiori. [44] Elefanții păstrează anumite trăsături ale strămoșilor lor
acvatici, cum ar fi anatomia urechii medii. [53]

Au existat unele discuții pe marginea relației dintre Mammuthus și Loxodonta sau Elephas.
Unele studii ADN sugerează că Mammuthus este mai strâns legat de primul,[54][55] în timp ce
altele îl indică pe cel din urmă.[8] Cu toate acestea, analiza profilului complet al genomului
mitocondrial al mamutului lânos (secvențiat în 2005) sprijină ipoteza că Mammuthus este mai
strâns legat de Elephas.[25][29][31][56] Dovezile morfologice sprijină ideea că Mammuthus și
Elephas sunt taxoni-surori⁠(d) timp ce comparațiile albuminei serice⁠(d) și colagenului au ajuns la
concluzia că toate cele trei genuri sunt în egală măsură legate între ele.[57] Unii cercetători cred că
un embrion clonat de mamut ar putea fi implantat într-o zi în uterul unui elefant asiatic.[58]

Specii pitice

Scheletul unui elefant pitic cretan

Câteva specii de proboscideeni au trăit pe insule și au suferit nanism insular⁠(d). Aceasta s-a
întâmplat mai ales în pleistocen, când unele populații de elefanți au rămas izolate în urma
fluctuațiilor nivelului mării, deși existaseră elefanții pitici și anterior, în pliocen. Acești elefanți
au scăzut în dimensiuni pe insule din cauza lipsei unor populații mari și viabile de prădători și
din cauza resurselor limitate. Dimpotrivă, mamiferele mici, cum ar fi rozătoarele, dezvoltau
gigantism⁠(d) în aceste condiții. Se știe că proboscideenii pitici au trăit în Indonezia, insulele
Channel din California⁠(d), și câteva insule din Marea Mediterană. [59]

Se crede că Elephas celebensis⁠(d) din Sulawesi ar fi descendent din Elephas planifrons . Elephas
falconeri din Malta și Sicilia avea doar 1 m și probabil a evoluat de la elefantul cu colți drepți. În
Cipru, au existat și alți descendenți ai elefantului cu colți drepți. Elefanți pitici de descendență
necunoscută au trăit în Creta, Ciclade și Dodecanese, și se știe că mamuți pitici au trăit în
Sardinia. [59] Mamtulul columbian a colonizat Insulele Channel și a evoluat în mamutul pigmeu.
Această specie a atins o înălțime de 1,2–1,8 m și exemplarele cântăreau 200–2.000 kg. O
populație de mamuți lânoși mici a supraviețuit pe insula Vranghel, astăzi la 140 km în largul
coastei Siberiei, până acum 4.000 de ani.[59] După descoperirea lor în 1993, au fost considerați
mamuți pitici.[60] Această clasificare a fost reevaluată între timp și, de la cea de-a doua
Conferință Internațională despre Mamuți din 1999, aceste animale nu mai sunt considerate
adevărați „mamuți pitici”.[61]

Anatomie și morfologie

Schelet de elefant african de savană

Elefanții sunt cele mai mari animale terestre vii. Elefanții de savană din Africa sunt cea mai mare
specie, masculii având de obicei 320 cm înalțime la greabăn și 6.000 kg, în timp ce femelele au
260 cm înlățime la greabăn, cu o masă corporală de 3.000 kg. Elefanții asiatici masculi au de
obicei aproximativ 2,75 m înălțime la greabăn și 4.000 kg, iar femelele au 2,4 m și 2.500 kg.
Elefanții africani de pădure sunt cea mai mică specie, de obicei în jur de 2,2 m înălțime la
greabăn și 2.000 kg. Elefanții africani masculi sunt de obicei cu 23% mai înalți decât femelele, în
timp ce elefanții asiatici masculi sunt doar cu aproximativ 15% mai înalți decât femelele.[46]
Scheletul elefantului este alcătuit din 326–351 de oase.[62] Vertebrele sunt legate prin îmbinări
strânse, care limitează flexibilitatea coloanei vertebrale. Elefanții africani au 21 de perechi de
coaste, în timp ce elefanții asiatici au 19 sau 20 de perechi.[63]

Craniul unui elefant este suficient de solid pentru a rezista forțelor generate de pârghia colțuilor
și coliziunilor cap-în-cap. Spatele craniului este aplatizat și întins, creând arcade care protejează
creierul din orice direcție.[64] Craniul conține cavități de aer (sinusuri⁠(d)) care-i reduc densitatea
totală, menținând un raport masă-rezistență favorabil. Aceste cavități dau interiorului craniului
un aspect de fagure de miere. Craniul este deosebit de mare și oferă suficient spațiu pentru
atașarea mușchilor care susțin întregul cap. Mandibula este solidă și grea.[62] Datorită dimensiunii
capului, gâtul este relativ scurt pentru a oferi suport mai bun.[44] Neavând aparat lacrimal⁠(d),
ochiul se bazează pe glanda harderiană⁠(d) pentru a se menține umed. O membrană nictitantă⁠(d)
durabilă protejează globul ocular. Câmpul vizual⁠(d) al animalului este compromis de localizarea și
de mobilitatea limitată a ochilor.[65] Elefanții sunt considerați dicromați⁠(d)[66] și pot vedea bine în
lumină slabă, dar nu în lumină puternică. [67] Temperatura de bază a corpului este de °°°35,9 ºC,
similar cu cea a unui om. La fel ca toate mamiferele, elefantul poate să-și ridice sau să-și scadă
temperatura cu câțiva grade față de medie, ca răspuns la condițiile extreme de mediu. [68]
Urechile

Elefant african de savană cu urechile desfăcute într-o poziție amenințătoare sau atentă; se observă
vasele de sânge vizibile

Urechile elefanților au baze groase și vârfuri subțiri. Pavilioanele, sau pinnae, conțin numeroase
vase de sânge, numite capilare. Sângele cald curge prin capilare, ajutând la eliberarea excesului
de căldură în mediu. Acest lucru se întâmplă și când pavilioanele sunt nemișcate, dar animalul
poate spori efectul mișcându-le. Suprafețele mai mari ale urechilor conțin mai multe capilare și
pot elibera mai multă căldură. Dintre toți elefanții, cei africani trăiesc în cele mai fierbinți clime
și au cele mai mari pavilioane ale urechilor.[69] Elefanții pot să audă la frecvențe joase și sunt cei
mai sensibili la 1 kHz.[70]

Elefant african de savană stropindu-și corpul cu apă

Trompa

Trompa sau proboscida este o fuziune a nasului cu buza superioară, deși în viața fetală timpurie,
buza superioară și trunchiul sunt separate.[44] Trompa este alungită și specializată pentru a deveni
cel mai important și versatil apendice al elefantului. Conține până la 150.000 de fascicule
musculare⁠(d) separate, fără os și cu puțină grăsime. Acești mușchi pereche constau din două tipuri
majore: superficiali (de suprafață) și interni. Primii sunt împărțiți în dorsali, ventrali⁠(d) și laterali⁠(d),
iar cei din urmă sunt împărțiți în mușchi transversali⁠(d) și radianți. Mușchii trompei se conectează
la o deschidere osoasă din craniu. Septul nazal⁠(d) este alcătuit din mici unități musculare care se
extind orizontal între nări. Cartilajul împarte nările la bază.[71] Ca hidrostat muscular⁠(d), trompa se
mișcă prin contracții musculare precis coordonate. Mușchii lucrează atât împreună cât și unul
împotriva celuilalt. Un nerv unic proboscidal — format din nervii maxilari și faciali —
traversează ambele laturi ale trompei. [72]
Elefant african de savană cu trompa ridicată, poziție adesea adoptată atunci când produce sunete

Elefant asiatic bând apă cu trompa

Trompele de elefant au mai multe funcții, inclusiv respirația, olfacția⁠(d), atingerea, apucarea și
producția de sunet.[44] Simțul mirosului animalului poate fi de patru ori mai sensibil decât cel al
unui bloodhound.[73] Capacitatea trompei de a face răsuciri puternice și mișcări de resort permite
colectarea de alimente, lupta cu alți elefanți,[74] și ridicarea a până la 350 kg.[44] Poate fi folosită
pentru sarcini delicate, cum ar fi ștergerea unui ochi și verificarea unui orificiu[74] și poate sparge
coaja arahidelor fără a sparge sămânța.[44] Cu trompa sa, un elefant poate ajunge la obiecte aflate
la înălțimi de până la 7 m și poate săpa după apă sub noroi sau nisip.[74] Indivizii pot prezenta
preferințe laterale atunci când apucă cu trunchiurile: unii preferă să le răsucească în stânga, alții
în dreapta.[72] Elefanții pot suge apă atât pentru a bea, cât și pentru a-și pulveriza corpul.[44] Un
elefant asiatic adult este capabil să rețină 8,5 l de apă în trompă.[71] De asemenea, ei pulverizează
praf sau iarbă pe propriul corp. [44] Când sunt sub apă, elefantul își folosește trompa ca
snorkel.[53]

Elefantul african are două extensii asemănătoare cu degetele la vârful trompei, care îi permit să
prindă și să aducă alimente în gură. Elefantul asiatic are doar unul, și se bazează mai mult pe
înfășurarea trompei în jurul unei bucăți de hrană pentru a o aduce la gură.[10] Elefanții asiatici au
mai multă coordonare a mușchilor și pot îndeplini sarcini mai complexe.[71] Pierderea trompei
pune în pericol supraviețuirea unui elefant[44] deși, în cazuri rare, au existat indivizi care au
supraviețuit cu trompe scurtate. A fost observat un elefant păscând îngenuncheat pe picioarele
din față, ridicându-și pe picioarele din spate și apucând iarba cu buzele.[71] Sindromul paraliziei
trompei⁠(d) este o paralizie a trompei elefanților africani, provocată de degradarea nervilor
periferici și a mușchilor începând de la vârf.[75]

Dinții
Prim-plan cu dinții de obraz ai unui pui de elefant de savană mort
Elefanții au de obicei 26 de dinți: incisivii, cunoscuți drept colți⁠(d), 12 de premolari care cad⁠(d), și
12 molari. Spre deosebire de cele mai multe mamifere, cărora le cresc dinți de lapte⁠(d) care apoi
sunt inlocuiți de un singur set permanent de dinți definitivi, elefanții sunt polifiodonți⁠(d), adică au
cicluri de rotație a dinților pe tot parcursul vieții. Dinții de mestecat sunt înlocuiți de șase ori într-
o viață de elefant tipic. Dinții nu sunt înlocuiți de alții noi care ies din fălci pe verticală, ca la
majoritatea mamiferelor. În schimb, dinții noi cresc în partea din spate a gurii și se mișcă înainte
pentru a-i împinge pe cei vechi. Primul dinte de mestecat pe fiecare parte a maxilarului cade
când elefantul are doi până la trei ani. Al doilea rând de dinți de mestecat cade la patru până la
șase ani. Cel de-al treilea rând cade la vârsta de 9–15 ani și al patrulea pe la 18-28 ani. Al
cincilea set de dinți cade la începutul celui de al cincilea deceniu de viață. Cel de-al șaselea (și,
de obicei, ultimul) rând trebuie să rămână elefantului tot restul vieții. Dinții de elefant au
crestături dentare în formă de buclă, care sunt mai groase și mai romboidale la elefanții
africani.[76]

Colții

Elefant asiatic mâncând scoarță de copac, pe care o îndepărtează cu colții.

Colții unui elefant sunt al doilea incisiv modificat din maxilarul superior. Ei înlocuiesc dinții de
lapte⁠(d) la vârsta de 6–12 luni și se dezvoltă continuu într-un ritm de aproximativ 17 cm pe an. Un
colț nou dezvoltat are un capac de smalț⁠(d) neted, care în cele din urmă se distruge. Dentina⁠(d) este
cunoscută sub denumirea de fildeș, iar secțiunea transversală⁠(d) constă din modele de linii
intersectate, care creează zone în formă de romb. Ca țesut viu, colții sunt relativ moi; duritatea
este similară mineralului calcit. O mare parte a colțului poate fi văzută afară; restul este într-o
priză din craniu. Cel puțin o treime din colț conține pulpa⁠(d) și unii au nervi care se întind până la
vârf. Astfel, ar fi dificil de eliminat fără a răni animalul. După îndepărtare, fildeșul începe să se
usuce și să se spargă dacă nu este păstrat la rece și la umezeală. Colții servesc mai multor
scopuri. Ele sunt utilizate pentru a săpa după apă, sare și rădăcini; decojirea sau marcarea
copacilor; sau pentru mutarea copacilor și ramurilor atunci când se croiește un drum. Când se
luptă, sunt folosiți pentru atac și apărare și pentru protejarea trompei. [77]

Ca și oamenii, care sunt de obicei dreptaci sau stângaci⁠(d), elefanții preferă colțul stâng sau cel
drept. Colțul este, în general, mai uzat și mai scurt, iar vârful mai rotunjit. Pentru elefanții
africani, colții sunt prezenți atât la masculi, cât și la femele, și sunt de aproximativ aceeași
lungime la ambele sexe, ajungând până la 3 m lungime,[77] dar cele ale masculilor tind să fie mai
groase.[78] În trecut, se întâlneau frecvent elefanți cu colți cântărind peste 90 kg, dar astăzi rareori
se întâlnesc unii de peste 40 kg.[79]
La speciile asiatice, numai masculii au colți mari. Femelele de elefant asiatic au colți foarte mici
sau deloc.[77] Există și masculi fără colți, mai ales între elefanții sri-lankezi.[80] Masculii asiatici
pot avea colți la fel de mari ca și ai celor africani, dar de obicei sunt mai subțiri și mai ușori; cel
mai mare a fost măsurat la 3,02 m și cântărea 39 kg. Vânătoarea de fildeș de elefant în Africa[81]
și Asia[82] a condus la o selecție naturală favorizând colții mai scurți[83][84] și chiar lipsa lor.[85][86]

Pielea

Un elefant asiatic după o baie de noroi; noroiul poate acționa ca o protecție solară

Pielea unui elefant este, în general, foarte tare, la 2,5 cm grosime pe spate și pe unele părți ale
capului. Pielea din jurul gurii, anusului și interiorul urechii este considerabil mai subțire.
Elefanții au, de obicei, piele cenușie, dar elefanții africani arată maroniu sau roșiatic după ce se
bălăcesc în noroi colorat. Elefanții asiatici au niște pete de depigmentare, în special pe frunte și
urechi și zonele din jurul lor. Puii au păr brun sau roșcat, în special pe cap și spate. Pe măsură ce
elefanții se maturizează, părul lor se închide la culoare și devine mai rarefiat, dar concentrațiile
dense de păr și de smocuri rămân la capătul cozii, precum și la bărbie, în zona organelor genitale
și în zonele din jurul ochilor și ale deschiderilor urechilor. În mod normal, pielea unui elefant
asiatic este acoperită cu mai mult păr decât a omologului său african. [87]

Un elefant african de pădure acoperindu-și pielea cu noroi

Elefantul folosește noroiul ca protecție solară, protejându-și pielea de lumina ultravioletă. Deși
tare, pielea elefantului este foarte sensibilă. Fără băi de noroi⁠(d) regulate, care să-l protejeze de
arsuri, de mușcături de insecte și de pierderea umidității, pielea unui elefant ar suferi răni
serioase. După scăldat, elefantul își va folosi, de obicei, trompa pentru a-și arunca praf pe corp,
iar acesta se usucă într-o crustă protectoare. Elefanții au dificultăți în eliberarea căldurii prin
piele din cauza raportului redus suprafață-volum, care este de multe ori mai mic decât cel al unui
om. Ei au fost observați chiar ridicându-și picioarele, probabil într-un efort de a-și expune tălpile
la aer. [87]

Picioarele, locomoția și postura

Un elefant asiatic mergând

Pentru a susține greutatea animalului, membrele elefantului sunt poziționate mai vertical sub
corp decât la cele mai multe alte mamifere. Oasele lungi ale membrelor au un os spongios în
locul cavităților medulare⁠(d). Aceasta întărește oasele, permițând în același timp hematopoieza.
[88]
Atât partea din față cât și cea din spate pot susține greutatea unui elefant, deși 60% este
suportată de partea din față.[89] Deoarece oasele membrelor sunt așezate unul peste celălalt și sub
corp, un elefant poate sta în picioare nemișcat perioade lungi de timp fără a folosi prea multă
energie. Elefanții nu sunt capabili să își rotească picioarele din față, deoarece cubitusul și
radiusul sunt fixați în pronace; „palma” manusului se îndreaptă spre spate.[88] Mușchii pătrat
pronator și rotund pronator sunt fie reduși, fie absenți.[90] Picioarele circulare ale unui elefant au
țesuturi moi sau „pernițe” sub manus⁠(d) sau pes⁠(d), care distribuie greutatea animalului.[89] Se pare
că au un sesamoid⁠(d), un „deget de picior” suplimentar plasat asemănător „degetului mare”
suplimentar al unui panda uriaș, care ajută și la distribuția greutății. [91] Atât pe picioarele din
față, cât și pe cele din spate, se află câte cinci unghii.[10]

Elefanții se pot deplasa atât înainte cât și înapoi, dar nu pot alerga la trap⁠(d), sări sau galopa⁠(d). Ei
folosesc doar două moduri de mers atunci când se deplasează pe pământ: mersul normal și un
mers mai rapid, similar alergatului.[88] În timpul mersului, picioarele acționează ca pendulumuri,
șoldurile și umerii ridicându-se și coborând în timp ce piciorul este plantat pe pământ. Fără o
„fază aeriană”, mersul rapid nu îndeplinește toate criteriile pentru a fi numit „alergare”, deși
elefantul își folosește picioarele la fel ca și alte animale care aleargă, cu șoldurile și umerii care
cad și apoi se ridică în timp ce picioarele se află pe pământ. [92] Elefanții în mers rapid par să
„alerge” cu picioarele din față, dar să „meargă” cu picioarele din spate și pot atinge o viteză
maximă de 25 km/h.[93] La această viteză, majoritatea celorlalte patrupede⁠(d) sunt în plin galop,
chiar și ținând cont de lungimea picioarelor. Cinetica similară unui resort ar putea să explice
diferența dintre mișcarea elefanților și a altor animale.[93] În timpul locomoției, pernițele se
extind și se contractă, reducând atât durerea cât și zgomotul pe care l-ar produce un animal foarte
greu în mișcare.[89] Elefanții sunt buni înotători. Au fost consemnați a înota până la șase ore fără
să atingă fundul apei și a călători până la 48 km prin apă cu viteze de până la 2,1 km/h.[94]
Organele interne și cele sexuale

O inimă de elefant african conservată într-un borcan

Creierul unui elefant cântărește 4,5–5,5 kg, față de 1,6 kg cât are un creier uman. Deși în cifre
absolute creierul elefanților este mai mare, el este mai mic când se evaluează proporțional cu
dimensiunile corpului. La naștere, creierul unui elefant cântărește deja 30-40% din greutatea de
la vârsta adultă. Telencefalul și cerebelul sunt bine dezvoltați, iar lobii temporali⁠(d) sunt atât de
mari încât se îndoaie lateral.[68] Gâtul unui elefant pare să conțină o pungă în care poate stoca apă
pentru o utilizare ulterioară.[44]

Inima unui elefant cântărește 12–21 kg. Ea are un apex dublu, o trăsătură neobișnuită printre
mamifere.[68] În plus, ventriculele⁠(d) se despart în partea de sus a inimii, trăsătură comună cu
sirenienii.[95] Când stă în picioare, inima elefantului bate de aproximativ 30 de ori pe minut. Spre
deosebire de multe alte animale, ritmul cardiac accelerează cu 8 până la 10 bătăi pe minut atunci
când elefantul stă culcat.[96] Vasele de sânge din cea mai mare parte a corpului sunt largi și
groase și pot rezista la presiuni sanguine ridicate.[95] Plămânii sunt atașați la diafragmă⁠(d), iar
respirația se bazează mai degrabă pe diafragmă decât pe expansiunea cutiei toracice. [68] Există
țesut conjunctiv în locul cavității pleurale⁠(d), ceea ce poate permite animalului să facă față
diferențelor de presiune atunci când corpul său este sub apă și trompa este ridicată la suprafață
pentru aer[53] deși această explicație a fost pusă la îndoială.[97] O altă posibilă funcție pentru
această adaptare este aceea că ajută animalul să aspire apă prin trompă.[53] Elefanții inspiră mai
ales prin trompă, dar puțin aerul trece și prin gură. Ei au un sistem de fermentație epigastrică⁠(d),
iar intestinele lor mari și mici ajung împreună la 35 m lungime. Majoritatea aportului de mâncare
al unui elefant rămâne nedigerat, deși procesul durează până la o zi.[68]

Testiculele unui elefant mascul sunt situate intern lângă rinichi.[98] Penisul elefantului poate
ajunge la o lungime de 100 cm cu un diametru la bază de 16 cm. Este în formă de S când este
complet în poziție verticală și are un orificiu⁠(d) în formă de Y. Femelele au un clitoris bine
dezvoltat, de până la 40 cm. Vulva este situată între picioarele posterioare, în loc de aproape de
coadă, ca la cele mai multe mamifere. Determinarea stării de sarcină poate fi dificilă din cauza
cavității abdominale⁠(d) mari a animalului. Glandele mamare⁠(d) ale femelei ocupă spațiul dintre
picioarele din față, ceea ce face ca puiul alăptat să se afle în raza de acțiune a trompei femelei.[68]
Elefanții au un organ unic, glanda temporală⁠(d), situată pe ambele părți ale capului. Acest organ
este asociat cu comportamentul sexual, iar masculii secretă un lichid din el când este în
călduri⁠(d).[99] S-au observat astfel de secreții din glandele temporale și la femele.[73]
Comportamentul și parcursul vieții
Ecologie și activități

Redă fișierul media

Elefant asiatic hrănindu-se cu iarbă

Elefant african folosindu-și trompa prehensilă pentru hrănire

Elefant scărpinându-se de un copac pentru a scăpa de paraziți

Elephantul african de savană poate fi găsit în habitate diverse ca savanele uscate, deșerturile,
mlaștinile și malurile lacurilor și la altitudini de la nivelul mării până la zonele montane de
deasupra liniei zăpezii. Elefanții de pădure trăiesc în principal în păduri ecuatoriale⁠(d), dar vor
intra în păduri de galerie⁠(d) și în ecotone dintre păduri și savană.[23] Elefanții asiatici preferă zone
cu un amestec de ierburi, plante lemnoase mici și pomi, locuind în special pădurile țepoase și
spinoase⁠(d) din sudul Indiei și din Sri Lanka, și pădurile permanent verzi⁠(d) din Malaya.[100]
Elefanții sunt erbivori și mănâncă frunze, crengi, fructe, coajă, iarbă și rădăcini.[23] Ei se nasc cu
intestine sterile și necesită popularea lor cu bacterii obținute din fecalele mamei lor pentru a
putea digera vegetația.[101] Elefanții africani se hrănesc în mare parte de la înălțime⁠(d), în timp ce
elefanții asiatici mai mult pasc⁠(d). Pot consuma până la 150 kg de alimente și 40 l de apă într-o zi.
Elefanții au tendința să rămână aproape de sursele de apă.[23] Principalele momente de hrănire au
loc dimineața, după-amiaza și noaptea. La prânz, elefanții se odihnesc sub copaci și pot adormi
stând în picioare. Somnul are loc noaptea, în poziție culcat.[88][102] Elefanții au în medie 3-4 ore
de somn pe zi.[103] Atât masculii, cât și grupurile de familie migrează de obicei câte 10–20 km pe
zi, dar s-au înregistrat și distanțe de 90–180 km în regiunea Etosha din Namibia.[104] Elefanții
pleacă în migrații sezoniere în căutare de alimente, apă, minerale și pentru împerechere. La
Parcul Național Chobe⁠(d), Botswana, turmele călătoresc 325 km să viziteze râul când locurile
locale de adăpat seacă.[105][106]

Datorită dimensiunii lor mari, elefanții au un impact enorm asupra mediilor lor și sunt
considerați specie-cheie⁠(d). Obiceiul lor de a dezrădăcina copacii poate transforma savana în
pajiște; atunci când sapă după apă pe timp de secetă, ei creează locuri de adăpat ce pot fi folosite
și de alte animale. Ei pot mări locurile de adăpat când se scaldă și se bălăcesc în ele. La Muntele
Elgon⁠(d), elefanții excavează peșteri care sunt folosite de copitate, hidraxe, lilieci, păsări și
insecte.[107] Elefanții sunt importanți diseminatori de semințe⁠(d); elefanții africani de pădure înghit
și elimină prin fecale semințele, fie fără efect, fie cu efect pozitiv asupra germinării. Semințele
sunt de obicei dispersate în cantități mari pe distanțe mari.[108] În pădurile asiatice, semințele mari
au nevoie de erbivore gigantice, cum sunt elefanții și rinocerii, pentru transport și dispersare.
Această nișă ecologică nu poate fi umplută de următorul erbivor ca dimensiune, tapirul⁠(d).[109]
Deoarece majoritatea hranei înghițite de un elefant rămâne nedigerată, bălegarul lor poate oferi
alimente altor animale, cum ar fi gândacii de bălegar⁠(d) și maimuțele.[107] Elefanții pot avea însă și
un impact negativ asupra ecosistemelor. În Parcul Național Murchison Falls⁠(d) din Uganda,
excesul populației de elefanți a amenințat mai multe specii de păsări mici, care depind de păduri.
Greutatea lor poate compacta solul, ceea ce face ca ploaia să nu pătrundă în sol⁠(d), ceea ce duce la
eroziune. [102]

Elefant de pădure în habitat. Este considerat a fi un important dispersator de semințe.

Elefanții coexistă de obicei în mod pașnic cu alte erbivore, care, de obicei, se feresc din calea lor.
Au fost înregistrate unele interacțiuni agresive între elefanți și rinoceri. În Parcul Național
Aberdare⁠(d), Kenya, un rinocer a atacat un pui de elefant și a fost omorât de ceilalți elefanți din
grup. [102] În rezervația de vânat Hluhluwe-Umfolozi⁠(d), Africa de Sud, puii de elefanți orfani
introduși s-au lansat într-o serie de ucideri, soldată cu moartea a 36 de rinoceri în anii 1990, dar
au fost opriți după ce au fost introduși și masculi mai în vârstă.[110] Mărimea elefanților adulți îi
face aproape invulnerabili față de prădători,[100] deși există cazuri rare de elefanți adulți care cad
pradă tigrilor. [111] Puii pot fi atacați de lei, de hiene pătate⁠(d) și de câini sălbatici africani,[112]
precum și de tigri în Asia.[100] Leii din Savuti⁠(d), Botswana, s-au adaptat la vânarea puilor de
elefant în timpul sezonului uscat, și o turmă de 30 de lei a fost observată ucigând pui cu vârste
cuprinse între patru și unsprezece ani.[113] Elefanții par să distingă între urletele unor prădători
mai mari, cum ar fi tigrii, și ale prădătorilor mai mici, cum ar fi leoparzii (care nu au fost
observați niciodată omorând pui de elefant); ei reacționeaza la leoparzi cu mai puțină frică și mai
agresiv.[114] Elefanții au tendința de a avea un număr mare de paraziți, în special de nematode, în
comparație cu alte erbivore, din cauza presiunii mai mici pusă de prădători, care altfel ar omorî
mulți dintre indivizii cu mulți paraziți.[115]