Morfosintaxa Pana Dindelegan Oct 2010 PDF

Morfosintaxa limbii române.
Sinteze teoretice şi exerciţii

Gabriela Pană Dindelegan
Adina Dragomirescu Isabela Nedelcu
Morfosintaxa limbii române

Sinteze teoretice şi exerciţii
2010
editura universităţii din bucureşti
Şos. Panduri, 90−92, Bucureşti − 050663; Tel./Fax: 021.410.23.84
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PANA DINDELEGAN, GABRIELA
Morfosintaxa limbii române : sinteze teoretice şi exerciţii / Gabriela Pană
Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu. – Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-737-783-8
I. Dragomirescu, Adina
II. Nedelcu, Isabela
811.135.1´366´367
Coperta: Alexandru Nicolae

Tehnoredactare computerizată: Constanţa Titu
4
CUPRINS
Introducere ................................................................................................................. 13
Abrevieri .................................................................................................................... 17
Simboluri .................................................................................................................... 18
Sigle ........................................................................................................................... 18
I. Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri .............................................................. 19

1. Definiţia enunţului ........................................................................................... 19
2. Clasificări ale enunţurilor ................................................................................ 21
2.1. [Enunţuri structurate şi nestructurate] ................................................................ 21
2.2. [Enunţuri gramaticale şi agramaticale] .............................................................. 21
2.3. [Enunţuri asertive, interogative, imperative şi exclamative] ............................. 22
3. Relaţia dintre enunţuri şi actele de vorbire ...................................................... 24
Exerciţii ............................................................................................................... 25
II. Predicatul şi predicaţia .......................................................................................... 29

1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării ........................................................... 29
1.1. [Predicatul semantic (logic)] .............................................................................. 29
1.2. [Predicatul sintactic] .......................................................................................... 29
1.3. [Predicatul enunţării] ......................................................................................... 29
2. Predicat simplu/complex ................................................................................. 30
2.1. Structura predicatului simplu ............................................................................. 31
2.2. Structura şi tipologia predicatului complex ....................................................... 31
3. Particularităţi ale limbii române ...................................................................... 32
Exerciţii ............................................................................................................... 32
III. Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare .................................... 35

1. Relaţia de coordonare ...................................................................................... 35
1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii ..................................... 35
1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare .......................................... 35
1.3. Valori contextuale ale conjuncţiilor coordonatoare ........................................... 37
1.4. Marcarea relaţiei de coordonare prin conjuncţii cu elemente corelative ............ 38
2. Relaţia de subordonare .................................................................................... 38
2.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii ................................................ 38
2.1.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii necircumstanţiale/
complementizatori .............................................................................. 39
2.1.2. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii circumstanţiale .......... 40
2.1.3. Marcarea relaţiei de subordonare prin conjuncţii cu elemente corelative 40
2.2. Relaţia de subordonare marcată prin prepoziţii ................................................. 40
2.3. Relaţia de subordonare marcată prin relative ..................................................... 41
2.4. Relaţia de subordonare marcată prin caz ........................................................... 41
2.5. Relaţia de subordonare marcată prin acord ........................................................ 42
5
3. Apoziţionarea .................................................................................................. 42
3.1. Tipuri de apoziţii ............................................................................................... 42
3.1.1. [Apoziţii nominale: I. ecuativă, calificativă, de identificare; II.
categorizantă] ...................................................................................... 42
3.1.2. [Apoziţii simple şi complexe] .............................................................. 43
3.2. Apoziţia şi modificatorul restrictiv denominativ ............................................... 43
4. Particularităţi ale românei ................................................................................ 44
Exerciţii ............................................................................................................... 44
IV. Verbul şi grupul verbal ........................................................................................ 47
1. Definiţie şi caracteristici generale ................................................................... 47
1.1. [Definiţia verbului] ............................................................................................ 47
1.2. [Definiţia grupului verbal] ................................................................................. 47
2. Mod, timp, aspect; număr şi persoană ............................................................. 47
2.1. Categoriile gramaticale ale verbului .................................................................. 47
2.2. Analitic vs sintetic în paradigma verbului românesc ......................................... 48
2.3. Mijloace analitice de formare a modurilor şi a timpurilor ................................. 49
2.4. Probleme speciale ale unor forme din paradigma verbală ................................. 51
2.5. Exprimarea aspectului în limba română ............................................................ 53
2.6. Particularităţi ale românei .................................................................................. 54
Exerciţii ......................................................................................................... 54
3. Clasificarea flexionară ..................................................................................... 57
3.1. Verbele cu flexiune regulată .............................................................................. 57
3.2. Verbe cu flexiune neregulată ............................................................................. 61
Exerciţii ......................................................................................................... 62
4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor .................................. 64
4.1. Criteriile de clasificare sintactică ....................................................................... 64
4.2. Clase sintactice .................................................................................................. 65
4.2.1. [Clasificare în funcţie de numărul de complemente] ............................... 65
4.2.2. [Clasificare în funcţie de restricţiile formale impuse complementelor] ... 66
4.2.2.1. [Verbe monovalente] ................................................................. 66
4.2.2.2. [Verbe bivalente] ....................................................................... 66
4.2.2.3. [Verbe trivalente] ........................................................................ 66
4.2.3. [Clasificare în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii sintactice strâns
legate de verb] ........................................................................................ 67
4.2.3.1. Poziţia complementului direct ................................................... 67
4.2.3.2. Poziţia subiectului ...................................................................... 68
4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului
predicativ al obiectului ........................................................................... 69
4.2.4. [Clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul formantului/
morfemului reflexiv] ......................................................................................... 69
4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe
care verbul le atribuie argumentelor .................................................................. 70
4.3.1. Roluri tematice atribuite de verb ............................................................. 70
4.3.2. Clase semantice şi semantico-sintactice de verbe .................................... 71
4.3.2.1. [Verbe agentive şi nonagentive] ................................................ 71
6
4.3.2.2. [Verbe inacuzative şi inergative; verbe tranzitive agentive şi
nonagentive] ............................................................................. 71
Exerciţii ......................................................................................................... 73
5. Variaţii în structura argumentală a verbului .................................................... 75
5.1. Operaţii care modifică tranzitivitatea ................................................................ 75
5.1.1. Tranzitivizarea ......................................................................................... 75
5.1.1.1. Adăugarea şi ştergerea complementului intern .......................... 75
5.1.1.2. Tranzitivizarea unor verbe impersonale ..................................... 76
5.1.2. Detranzitivizarea ..................................................................................... 77
5.1.2.1. Pasivizarea ................................................................................. 77
5.1.2.2. Anticauzativizarea ..................................................................... 77
5.2. Impersonalizare vs personalizare ....................................................................... 78
5.2.1. Impersonalizarea ..................................................................................... 78
5.2.2. Personalizarea .......................................................................................... 79
5.3. Păstrarea numărului de argumente ..................................................................... 79
5.3.1. Reflexivizarea .......................................................................................... 79
5.3.2. Variaţia sintactică „liberă” ...................................................................... 80
Exerciţii ......................................................................................................... 81
6. Forme verbale nepersonale/nonfinite: infinitiv, supin, participiu, gerunziu .... 83
6.1. Trăsături comune ............................................................................................... 83
6.1.1. Îndepărtarea de comportamentul verbal .................................................. 83
6.1.2. Trăsături sintactice şi sematico-sintactice de tip verbal ........................... 84
6.1.3. Includerea în paradigma verbală .............................................................. 85
6.2. Diferenţa dintre forme ....................................................................................... 86
6.2.1. Trăsături nominale ale infinitivului şi ale supinului ................................ 86
6.2.2. Trăsături adjectivale ale participiului ...................................................... 86
6.2.3. Trăsăturile gerunziului ............................................................................. 86
6.2.4. Gradul de îndepărtare de verbul prototipic .............................................. 86
6.3. Poziţii sintactice în care apar formele verbale nonfinite (tablou comparativ) .... 87
Exerciţii ......................................................................................................... 89
7. Structura şi funcţiile GV .................................................................................. 93
7.1. Ierarhia sintactică a argumentelor ...................................................................... 93
7.1.1. [Complementul direct] ............................................................................. 94
7.1.2. [Complementul secundar] ....................................................................... 94
7.1.3. [Numele predicativ] ................................................................................. 94
7.1.4. [Complementul indirect] ......................................................................... 94
7.1.5. [Complementul prepoziţional] ................................................................. 94
7.1.6. [Complementul predicativ al obiectului] ................................................. 95
7.1.7. [Circumstanţialul obligatoriu] ................................................................. 95
7.1.8. [Subiectul] ............................................................................................... 95
7.1.9. [Realizări comune] .................................................................................. 95
7.2. Poziţii sintactice apărute prin reorganizare ........................................................ 96
7.2.1. [Complementul posesiv] .......................................................................... 96
7.2.2. [Complementul de agent] ........................................................................ 97
7.2.3. [Predicativul suplimentar] ....................................................................... 97
7.3. Complemente. Tabel recapitulativ ..................................................................... 97
7
7.4. Ierarhia sintactico-semantică a adjuncţilor/circumstanţialelor ........................... 99
7.5. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GV ............................................. 102
7.5.1. [Coeziunea sintactică] ............................................................................. 102
7.5.1.1. [Mărcile de actanţă] ................................................................... 102
7.5.1.2. [Acordul] ................................................................................... 103
7.5.2. [Coeziunea sintactico-referenţială, semantică şi lexico-selecţională] ...... 103
7.6. Distribuţia GV ................................................................................................... 104
Exerciţii ......................................................................................................... 105
V. Interjecţia şi grupul interjecţional ......................................................................... 111

1.1. [Definiţia interjecţiei] ........................................................................................ 111
1.2. [Definiţia grupului interjecţional] ...................................................................... 111
2. Tipologia interjecţiilor ..................................................................................... 111
3. Structura GInterj ............................................................................................. 112
4. Adjuncţii GInterj ............................................................................................. 112
Exerciţii .............................................................................................................. 112
VI. Substantivul şi grupul nominal ............................................................................ 115

1.1. [Definiţia substantivului] ................................................................................... 115
1.2. [Definiţia grupului nominal] .............................................................................. 115
2. Marcarea cazurilor ........................................................................................... 115
2.1. Marcarea cazurilor nominativ (N) şi acuzativ (Ac) ........................................... 115
2.2. Marcarea cazurilor oblice: genitiv (G) şi dativ (D) ........................................... 116
2.2.1. Marcarea flexionară ................................................................................. 116
2.2.1.1. [Flexiunea nearticulată] ............................................................. 116
2.2.1.2. [Flexiunea articulată hotărât] ..................................................... 116
2.2.1.3. [Alternanţe fonetice] .................................................................. 117
2.2.2. Marcarea mixtă: al de la genitiv .............................................................. 117
2.2.3. Marcarea analitică ................................................................................... 118
2.2.3.1. Marcarea prepoziţională ............................................................ 118
2.2.3.1.1. [Relaţia de genitiv] ..................................................... 118
2.2.3.1.2. [Relaţia de dativ] ........................................................ 119
2.2.3.2. Marca proclitică lui .................................................................... 120
2.3. Marcarea vocativului ......................................................................................... 121
2.4. Poziţia limbii române, între sintetic şi analitic .................................................. 121
Exerciţii ......................................................................................................... 122
3. Contextele şi funcţiile sintactice ale cazurilor ................................................. 124
3.1. Nominativul ....................................................................................................... 124
3.2. Genitivul ............................................................................................................ 125
3.3. Dativul ............................................................................................................... 125
3.4. Acuzativul şi cazul nonmarcat/cazul „direct”/„neutru” ..................................... 126
3.4.1. Acuzativul ............................................................................................... 126
3.4.2. Cazul „direct”/„neutru” ........................................................................... 126
3.5. Vocativul − cazul adresării ................................................................................ 127
Exerciţii ......................................................................................................... 127
8
4. Tipologia substantivelor .................................................................................. 129
4.1. Clasificarea flexionară ....................................................................................... 129
4.1.1. Substantivele cu flexiune (declinare) regulată ......................................... 129
4.1.2. Substantivele cu flexiune neregulată ....................................................... 130
4.2. Clasificarea lexico-semantică ............................................................................ 131
4.2.1. Substantivele comune .............................................................................. 131
4.2.2. Substantivele proprii ................................................................................ 131
4.2.3. Substantivele masive ............................................................................... 133
4.2.4. Substantivele abstracte ............................................................................ 133
4.2.5. Substantivele colective ............................................................................ 134
4.2.6. Substantivele „personale” ........................................................................ 135
4.2.7. Substantivele relaţionale .......................................................................... 135
4.2.8. Substantivele postverbale ........................................................................ 137
4.2.9. Substantivele postadjectivale ................................................................... 138
Exerciţii ......................................................................................................... 139
5. Structura şi funcţiile GN .................................................................................. 141
5.1. Structura GN. Ierarhia constituenţilor [determinanţi, cuantificatori,
modificatori, complemente] ............................................................................... 141
5.2. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GN ............................................. 146
5.2.1. [Coeziunea sintactică] ............................................................................. 146
5.2.1.1. [Acordul] ................................................................................... 146
5.2.1.2. [Morfeme de caz] ....................................................................... 146
5.2.1.3. [Conectori prepoziţionali] .......................................................... 146
5.2.1.4. [Conectori conjuncţionali] ......................................................... 147
5.2.1.5. [Topică fixă] .............................................................................. 147
5.2.2. [Coeziunea semantică] ............................................................................. 147
5.3. Distribuţia şi funcţiile GN .................................................................................. 147
Exerciţii ......................................................................................................... 150
VII. Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume ............................................... 155
1. Definiţie ........................................................................................................... 155
1.1. [Definiţia pronumelui] ....................................................................................... 155
1.2. [Definiţia grupului nominal cu centru pronume] ............................................... 155
2. Tipuri de pronume ........................................................................................... 155
2.1. Clasificare în funcţie de categoria gramaticală a persoanei ............................... 155
2.1.1. Pronumele personale ............................................................................... 155
2.1.1.1. Pronumele personale propriu-zise .............................................. 155
2.1.1.2. Pronumele de politeţe ................................................................ 156
2.1.1.3. Pronumele de întărire ................................................................. 157
2.1.1.4. Pronumele reflexive ................................................................... 157
2.1.1.5. Pronumele posesive ................................................................... 158
2.1.2. Pronumele nepersonale ............................................................................ 159
2.1.2.1. Pronumele demonstrative .......................................................... 159
2.1.2.2. Pronumele nehotărâte/indefinite ................................................ 159
2.1.2.3. Pronumele negative ................................................................... 160
2.1.2.4. Pronumele interogative .............................................................. 160
2.1.2.5. Pronumele relative ..................................................................... 161
9
2.2. Clasificare în funcţie de modul de obţinere a referinţei ..................................... 161
2.2.1. Pronumele cu utilizare deictică ................................................................ 161
2.2.2. Pronumele cu utilizare anaforică ............................................................. 162
2.2.3. Pronumele cu referinţă variabilă .............................................................. 162
3. Determinanţi şi cuantificatori .......................................................................... 162
4. Grupul nominal cu centru pronume ................................................................. 164
4.1. Structura grupului .............................................................................................. 164
4.2. Specificul grupului ............................................................................................ 165
Exerciţii .............................................................................................................. 166
VIII. Adjectivul şi grupul adjectival .......................................................................... 169
1.1. [Definiţia adjectivului] ...................................................................................... 169
1.2. [Definiţia grupului adjectival] ........................................................................... 169
2. Flexiune şi clase flexionare ............................................................................. 169
3. Tipologia adjectivelor ...................................................................................... 171
3.1. Tipologie semantico-gramaticală ....................................................................... 171
3.1.1. [Adjective calificative şi categoriale] ...................................................... 171
3.1.2. [Adjective situaţionale/de modificare a referinţei] .................................. 173
3.2. Clasificare în funcţie de relaţia derivativă cu alte clase, în special cu verbul .... 174
3.2.1. [Adjective derivate cu sufixe] .................................................................. 174
3.2.2. [Adjective participiale] ............................................................................ 174
4. Poziţiile ocupate de grup în organizarea propoziţiei ....................................... 174
5. Structura internă a grupului ............................................................................. 175
5.1. Structura extinsă a grupului adjectival ............................................................... 175
5.2. Particulele focale ............................................................................................... 176
5.3. Modificatorii ...................................................................................................... 177
5.3.1. [Tipuri de modificare] ............................................................................. 177
5.3.2. [Realizarea modificatorilor] .................................................................... 177
5.3.3. [Topica modificatorilor] .......................................................................... 177
5.4. Complementarea ................................................................................................ 177
5.4.1. Clasificarea adjectivelor după cum autorizează sau nu complemente ..... 177
5.4.2. Clasificarea adjectivelor după tipul de complement ................................ 178
5.5. Adjuncţii/circumstanţialele ................................................................................ 180
5.5.1. Adjuncţii adjectivelor prototipice ............................................................ 181
5.5.2. Adjuncţii adjectivelor de provenienţă verbală ......................................... 181
6. Specificul limbii române ................................................................................. 181
Exerciţii .............................................................................................................. 182
IX. Adverbul şi grupul adverbial ............................................................................... 185
1. Definiţie ........................................................................................................... 185
1.1. [Definiţia adverbului] ........................................................................................ 185
1.2. [Definiţia grupului adverbial] ............................................................................ 185
2. Tipologia adverbelor ........................................................................................ 185
2.1. Clasificarea semantică ....................................................................................... 185
2.1.1. [Adverbe lexicale şi adverbe gramaticalizate] ......................................... 185
2.1.2. [Adverbe pline semantic, deictice şi anaforice] ....................................... 186
2.1.3. [Adverbe modale, de cuantificare, situative] ........................................... 186
10
2.2. Clasificarea sintactică ........................................................................................ 188
2.2.1. Adverbe cu autonomie sintactică şi fonetică ........................................... 188
2.2.2. Adverbe fără autonomie, depinzând de un suport sintactic şi fonetic
(Semiadverbele) ...................................................................................... 188
2.2.2.1. [Caracteristici generale] ............................................................. 188
2.2.2.2. [Inventarul şi eterogenitatea clasei] ........................................... 189
2.3. Clasificarea în funcţie de structura internă şi de relaţia cu alte clase lexico-
gramaticale ........................................................................................................ 190
3. Poziţia ocupată de GAdv în organizarea propoziţiei şi a frazei.. ...................... 190
4. Structura internă a GAdv ................................................................................. 192
4.1. [Modificatori şi particule focale] ....................................................................... 192
4.2. [Complementarea] ............................................................................................. 192
4.3. [Adjuncţia] ......................................................................................................... 193
5. Specificul limbii române ................................................................................. 193
Exerciţii .............................................................................................................. 194
X. Prepoziţia şi grupul prepoziţional ......................................................................... 197

1.1. [Definiţia prepoziţiei] ........................................................................................ 197
1.2. [Definiţia grupului prepoziţional] ...................................................................... 197
2. Clasificarea prepoziţiilor [lexicale, funcţionale, semilexicale] ....................... 197
3. Poziţiile ocupate de GPrep în organizarea propoziţiei ..................................... 199
4. Structura internă a GPrep ................................................................................ 200
4.1. [Particule focale] ............................................................................................... 200
4.2. [Modificatori] .................................................................................................... 200
4.3. [Complemente] .................................................................................................. 201
4.3.1. Complementul realizat prin nominal ....................................................... 201
4.3.2. Complementul realizat prin adjectiv ........................................................ 202
4.3.3. Complementul realizat prin formă verbală nonfinită ............................... 202
4.3.4. Complementul realizat prin adverb ......................................................... 202
4.3.5. Complementul realizat prin GPrep .......................................................... 202
4.3.6. Complementul realizat prin propoziţie .................................................... 202
Exerciţii .............................................................................................................. 203
Glosar ........................................................................................................................ 207
Bibliografie .............................................................................................................. 217
11
INTRODUCERE
1. Cartea de faţă vine în continuarea colaborării noastre – a celor trei autoare – la

elaborarea GALR (2005/2008) şi a Dinamicii limbii române actuale – aspecte
gramaticale şi discursive (2009) şi este rodul activităţilor comune de curs şi de seminar
(cursul şi seminarul de Sintaxă şi de Morfologie a limbii române din cadrul Facultăţii de
Litere a Universităţii din Bucureşti). Am simţit nevoia unui instrument de lucru
suplimentar, intermediar, între prelegerea oferită studenţilor şi bibliografia fundamentală,
constituită, în ultimii ani, din cele două volume (mult prea ample, aproximativ 2000 p.)
ale GALR. Lucrarea este o sinteză a unor părţi semnificative din GALR, dar şi o
completare a acesteia cu analize mai recente.
2. Morfosintaxa limbii române are destinaţie primordial didactică, adresându-
se următoarelor categorii de cititori:
(a) studenţi filologi de la Facultăţile de Litere şi de Limbi Străine, care urmează
cursurile fundamentale de Sintaxă a limbii române şi de Morfologie a limbii române,
precum şi alte cursuri opţionale şi de master destinate tratării unui aspect sau a altuia din
gramatica limbii române;
(b) profesori de limba şi literatura română, angajaţi în pregătirea examenelor de
perfecţionare profesională (cursuri de perfecţionare, examene de definitivat şi de gradul al
II-lea);
(c) profesori de limba şi literatura română din sistemul preuniversitar care, în
activităţile lor cu elevii (cursuri opţionale, cercuri ştiinţifice), utilizează GALR
(2005/2008).
3. Destinaţia didactică a avut consecinţe imediate de organizare şi de redactare,
dintre care cele mai importante sunt:
● Pentru capitolele de bază, s-au propus sinteze teoretice (vezi şi subtitlul cărţii),
incluzând numeroase scheme, comparaţii şi tablouri recapitulative.
● Cartea cuprinde numai capitolele importante de gramatică, renunţându-se, cu
bună ştiinţă, la fenomene marginale, precum şi la fenomenele discursive şi
pragmastilistice, iar descrierea şi redactarea sunt sintetice, fără multe detalii.
● S-a folosit o punere în pagină mai „aerisită”, în care marcarea structurii interne
a capitolelor şi a ideilor s-a realizat prin ierarhii grafice corespunzătoare (vezi, de
exemplu, distincţiile ierarhice dintre semnele „●”/ „■”/ „–”).
● S-au introdus „arborii” din gramatica de tip generativ, care ajută la indicarea
(vizualizarea) ierarhiilor sintactice şi a diferenţelor ierarhice dintre structuri.
● Pentru exemplificarea fenomenelor, s-au propus exemple simple, clare, de cele
mai multe ori construite, care să nu ceară un efort suplimentar de înţelegere.
● S-a introdus glosarul, care include termeni din teoriile gramaticale cele mai
recente; în cazul celor cu accepţii multiple, glosarul oferă definirea acestora în modul în
care au fost trataţi şi prezentaţi în lucrare. Pentru restul termenilor, se recomandă folosirea
DSL-ului.
● În analiza situaţiilor dificile, controversate sau atunci când s-a simţit nevoia
unor completări, s-au propus „note” interne, marcate şi spaţiate în text cu alt corp de
literă; în general, aceste „note” evidenţiază mai clar deosebirile de tratare faţă de GALR,
13
justifică suplimentar unele interpretări propuse în carte, iar, în cazuri de evoluţie
sintactică evidentă, subliniază diferenţele dintre stadiul actual de limbă şi cel din limba
veche.
● În finalul fiecărui capitol, iar, dacă un capitol este mai mare, în finalul fiecărui
subcapitol, s-a introdus câte un set de exerciţii diversificate, menite să asigure
continuitatea activităţii de curs (de predare) cu cea de seminar: exerciţii de recunoaştere şi
de analiză, exerciţii de construcţie pe o schemă sintactică dată, exerciţii „teoretice”,
pentru a compara şi/sau a argumenta unele opţiuni de interpretare ale cărţii.
4. Teoretic, Morfosintaxa limbii române reflectă, în mare parte, concepţia din
GALR. Cum relaţia dintre cele două cărţi este cea dintre „amplu/detaliat” şi „sintetic”1,
am adăugat într-un chenar, la finalul fiecărui capitol/subcapitol, o indicaţie bibliografică
referitoare la părţile corespunzătoare din GALR. Această trimitere la GALR „se traduce”,
în esenţă, prin recomandarea expresă făcută cititorilor de a asocia la lectura noii cărţi şi
descrierea mai amplă, mai detaliată pe care o oferă GALR.
5. Inovaţiile în raport cu GALR (atât în ce priveşte teoria generală, cât şi în ce
priveşte descrierea de detaliu a limbii române) se bazează pe o serie de articole şi de cărţi
apărute în ultimul timp, fie posterioare lucrului la GALR, fie neintrate atunci în sfera
noastră de interes. Majoritatea noilor lucrări sunt teze de doctorat finalizate în ultimii ani,
precum şi articole şi cărţi care au dus cercetarea din domeniul gramaticii mai departe,
aprofundând şi detaliind descrierile existente. În acest sens trebuie înţeleasă „Bibliografia
selectivă” a cărţii, care cuprinde numai acele studii şi cărţi neintrate în bibliografia
anterioară a GALR.
● Dintre modificări, cele mai semnificative vizează, pe de o parte, introducerea
unei perspective mai accentuat morfosintactice, iar, pe de altă parte, modul de concepere
a sintaxei grupului nominal (GN).
– Astfel, în Morfosintaxă grupurile sunt urmărite, în acelaşi timp, sub
aspect strict sintactic (organizarea internă a grupului şi locul de inserare a
fiecăruia în ansamblul propoziţiei) şi sub aspect flexionar (sunt examinate
trăsăturile flexionare ale centrelor de grup, în ipostaza acestora de centre
flexibile). Se evită, astfel, repetiţiile, precum şi separările prea categorice dintre
morfologie şi sintaxă.
– În privinţa organizării grupului nominal, în Morfosintaxă se renunţă
definitiv2 la funcţia sintactică de atribut din gramatica tradiţională. Ca tip de
funcţie, atributul este totalmente nereprezentativ3, acoperind, în absenţa
ierarhizărilor sintactice şi sintactico-semantice, componenţi dintre cei mai diverşi:
1
Pentru relaţia „general/detaliat” vs „didactic/sintetic”, am avut un model admirabil în cele două
cărţi englezeşti datorate lui R. Huddleston şi G. K. Pullum (ca autori şi ca editori): prima – 1842 de
pagini (2002: The Cambridge Grammar of the English Language), iar a doua – 312 pagini
(2008/2005: A Student’s Introduction to English Grammar, Cambridge University Press).
2
În GALR, deşi descrierea structurii GN avea în vedere, diferenţiat, funcţiile „determinare”,
„cuantificare”, „modificare”, în prezentarea funcţiilor se păstra, conform tradiţiei, clasa atributului,
clasă reunind, indiferent de funcţie, toţi componenţii aflaţi în „subordinea” formală (acord,
subordonare prin caz, prepoziţie, conector relativ sau conjuncţional) a centrului de grup.
3
Vezi şi observaţii asemănătoare în GALR, Introducere, II: 10.
14
determinanţi, cuantificatori, modificatori, complemente sau, mai în detaliu,
acoperind modificatori posesivi, restrictivi şi nonrestrictivi, iar, în cazul
complementelor, complemente de diverse feluri4.
– În consecinţă, în Morfosintaxă se ajunge la o diferenţiere mai
categorică a grupului verbal de grupul nominal, primul caracterizat prin clasa
complementelor, iar al doilea, prin clasa determinanţilor şi a modificatorilor.
Numai în cazul grupurilor nominale neprototipice (fie cu centre de provenienţă
verbală şi adjectivală, fie cu centre substantivale „de relaţie”5), pot apărea,
simultan, determinanţi, modificatori şi complemente; altfel, determinanţii şi
modificatorii, pe de o parte, şi complementele, pe de alta, sunt în distribuţie
complementară.
Şi alte aspecte din carte s-au bucurat de detalieri, îmbogăţiri, îmbunătăţiri în
raport cu materialul faptic din GALR (clasele de verbe şi relaţiile lor cu structura
argumentală şi cu variaţiile acestei structuri; tipologia adjectivelor; tipologia adverbelor
modale; clasa semiadverbelor; tipurile de prepoziţii funcţionale, lexicale şi semilexicale
etc.).
6. Dar, poate, cea mai importantă noutate de orientare priveşte introducerea
interesului pentru „specificul”/„individualitatea” limbii române, reluându-se, astfel, o
tradiţie mai veche a gramaticii româneşti6 şi anticipându-se, sub unele aspecte, cercetări
legate de perspectiva comparativă şi tipologică în studiul limbii române.
Într-o lucrare de tipul acesteia (restrânsă ca număr de pagini şi ca destinaţie),
noua orientare s-a făcut vizibilă doar în chenarele de la sfârşitul capitolelor, chenare
strângând inventarul cel mai reprezentativ (aşa cum apare el din cercetări anterioare) al
acestor trăsături. „Sintezele de specificitate” trebuie privite numai ca puncte de plecare şi
ca „îndemnuri” pentru cercetări ulterioare mai detaliate, mai aprofundate, urmând să intre
în sfera de interes a cursurilor de masterat şi de doctorat.
ianuarie 2010 Gabriela Pană Dindelegan
4
În descrierea GN, am adoptat punctul de vedere teoretic prezentat şi detaliat, în lucrări recente, de
Camelia Stan (vezi Stan, 2007, 2009a, 2009b), punct de vedere concordant cu lucrări din
lingvistica străină a momentului.
5
Pentru tipologia substantivelor, vezi capitolul VI, Substantivul şi grupul nominal, 4.
6
Vezi Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I–III,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică (I–II), 1965, 1978, Editura Clusium (III), 1999, unde apare şi o
bibliografie a lucrărilor anterioare.
15
ABREVIERI
Ac = acuzativ GFocus = grupul focus

adj = adjectiv GInterj = grup interjecţional
adv = adverb GN = grup nominal
art. = articol GPrep = grup prepoziţional
CAg = complement de agent GV = grup verbal
cap. = capitol hot. = hotărât
CD = complement direct impf. = imperfect
CI = complement indirect inf. = infinitiv
circ. = circumstanţial interj. = interjecţie
Comp = proiecţia comparaţie masc. = masculin
CComp = complement comparativ mmcp = mai-mult-ca-perfect
CPos = complement posesiv modif. = modificator
CPO = complement predicativ al n. = neutru
obiectului N = nominativ
conj. = conjunctiv nehot. = nehotărât
CPrep = complement prepoziţional nelit. = neliterar
CSec = complement secundar NP = nume predicativ
cuant = cuantificator part. = participiu
D = dativ perf. = perfectiv
des. = desinenţă pf. = perfect
Det = determinant pf. s. = perfect simplu
fem. = feminin pl. = plural
Flex = proiecţia flexiune pop. = popular
G = genitiv prep = prepoziţie
GAdj = grup adjectival prez. = prezent
GAdv = grup adjverbial P = propoziţie
GComp = grupul comparaţiei PS = predicativ suplimentar
GComplementizator = grupul S = subiect
complementizatorului sg. = singular
GCuant = grupul cuantificatorului Spec = specificator
GDet = grupul determinantului v. = vezi
ger. = gerunziu V = verb
GFlex = grupul flexiunii
17
SIMBOLURI
/ bara oblică separă variantele libere sau alternanţele fonetice

// bara oblică dublă separă variante complementare (nerealizabile concomitent)
* asteriscul plasat înaintea unei secvenţe indică agramaticalitatea acesteia
? semnul întrebării plasat înaintea unei secvenţe marchează acceptabilitatea redusă
a acesteia
?? semnul întrebării dublu, plasat înaintea unei secvenţe, marchează un grad foarte
redus de acceptabilitate a acesteia
[] parantezele drepte delimitează constituenţii din grupurile sintactice; în structurile
eliptice, indică secvenţa recuperată din elipsă
() în schemele grupurilor, parantezele rotunde marchează posibilitatea
nelexicalizării unor constituenţi
(…) trei puncte între paranteze rotunde, în citate, indică absenţa unei secvenţe
x sublinierea unei litere marchează locul accentului
ĭ, ǔ semnul [ˇ] notează realizări semivocalice (ale desinenţelor)
X un simbol tăiat cu o linie marchează faptul că acesta a ocupat poziţia respectivă
într-un moment al derivării, dar apoi s-a deplasat într-o altă poziţie
xi indicii i, j etc. reprezintă (co)referenţialitatea
Ø semnul indică nerealizarea fonetică a unui component/a unei secvenţe
Pentru reprezentarea ierarhiilor sintactice, se folosesc configuraţii arborescente în acord

cu teoriile generative recente.
SIGLE
CORV = Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eşantioane,

Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002
DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, coord. Ioana
Vintilă-Rădulescu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005
DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, [ediţia a II-a],
Bucureşti, Nemira & Co., 2005
GALR = Gramatica limbii române, coord. Valeria Guţu Romalo, vol. I, Cuvântul, vol. II,
tiraj nou, revizuit, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 [2005]
18
I. ORGANIZAREA SINTACTICĂ. TIPURI DE ENUNŢURI
1. Definiţia enunţului
Din punct de vedere strict lingvistic, enunţul este o secvenţă sonoră (sau grafică)
cuprinsă între două pauze, dotată cu o anumită semnificaţie. Din perspectivă comunicativ-
pragmatică, enunţul reprezintă produsul enunţării, actul (individual) de folosire concretă a
limbii.
Reflexul sintactic al acestui act poate fi o propoziţie (Ion cântă la pian), o frază
alcătuită din propoziţii principale coordonate (Ion cântă la pian şi bea vin roşu), o frază
alcătuită din una sau mai multe propoziţii principale şi una sau mai multe propoziţii
subordonate (Lui Ion îi place să cânte la pian şi să bea vin roşu când nu are altceva de
lucru), un grup sintactic nonverbal (Bietul Ion!), o interjecţie (Au!).
Schema organizării sintactice a unui enunţ de tipul Chiar/[am aflat] că Ion a
primit o casă astăzi este următoarea:
GComplementizatorului
3
Spec
(particule focale/ GFlex
complementizator) 3
Chiar/...că GDet − Spec Flex
(S) 3
Ion Flex GV
a 3
Spec V
(S) 3
Spec V
(S) 3
V GAdv − Adjunct
3 astăzi
V GDet − Complement
primit o casă
În organizarea sintactică a unui enunţ se includ proiecţii/categorii lexicale (V, N,

Adj, Adv) şi proiecţii/categorii funcţionale (Complementizator, Flexiune, Determinant,
Comparaţie, Prepoziţie1). Specifice pentru organizarea sintactică a unei propoziţii finite
sunt GComplementizatorului şi GFlexiunii. Categoria Det apare în organizarea GN, iar
categoria Comparaţie, în organizarea GAdj şi a GAdv.
1
Prepoziţia are un statut special, putând fi atât o categorie funcţională, cât şi una lexicală.
19
GComplementizatorului este proiectat în toate propoziţiile, indiferent dacă sunt

principale sau subordonate. În propoziţiile subordonate, poziţia de specificator al
GComplementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui o particulă focală (Nu ştiam
tocmai că Ion a fugit − vezi (a))1. În propoziţiile principale, poziţia de specificator a
grupului complementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui constituenţi dislocaţi
la stânga (tematizaţi, focalizaţi: Pentru prima dată, Ion a pierdut meciul − vezi (b)) sau
adverbe propoziţionale (de tipul: Astăzi, Ion a câştigat pentru prima dată − vezi (c)).
(a) GComplementizatorului
3
Spec Complementizator
tocmai 3
că GFlex
3
GDet − Spec Flex
(S) 2
Ion Flex GV
a 2
Spec V
(S) fugit
(b) GComplementizatorului
3
GPrep − Spec Complementizator
Pentru prima dată 3
Ø GFlex
3
Spec Flex
(S) 2
Ion Flex GV
a 2
Spec V
(S) 2
Spec V
(S) 2
V GDet − Complement
pierdut meciul
(c) GComplementizatorului
1
În ceea ce urmează, în mod convenţional, nu vom mai reprezenta în schemele arborescente
proiecţia GComplementizator atunci când specificatorul său este neocupat. În general, ne vom opri
cu detalierea schemelor arborescente la aspectele relevante pentru problema discutată.
20
Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri
3
GAdv − Spec Complementizator
Astăzi 3
Ø GFlex
3
Spec Flex
(S) 2
Ion Flex GV
a 2
Spec V
(S) 2
Spec V
(S) 2
V GPrep − Adjunct
2 pentru prima dată
V Complement
câştigat Ø
GFlexiunii este proiecţia cea mai importantă dintr-o propoziţie, care găzduieşte
informaţiile de flexiune a verbului (mod, timp, aspect şi, prin acord cu subiectul,
persoană, număr), şi este proiectat exclusiv de formele verbale finite. Poziţia de
specificator al GFlex este rezervată subiectului, care ajunge în această configuraţie (din
specificatorul proiecţiei V, trecând prin specificatorul GV) pentru a primi cazul
nominativ.
2. Clasificări ale enunţurilor
2.1. După criteriul modului de realizare lingvistică, enunţurile sunt:

● structurate (Scriu un capitol scurt, Plouă, Vii la noi?, Hai cu mine!);
● nestructurate (Măi!, Au!, Tăcere!, Sus!).
2.2. Din punctul de vedere al respectării normelor şi a constrângerilor gramaticale

(al competenţei lingvistice), enunţurile pot fi:
● gramaticale (Ion este vărul meu, Nu ştia dacă va putea veni);
● agramaticale − pot încălca norme la niveluri diferite, de natură strict sintactică
(structura frazei, acord, selecţia complementizatorilor: *Ion se bazează cu Gheorghe, *Nu
ştia că dacă va putea veni) sau de natură semantico-sintactică (reguli
selecţionale/compatibilităţi: *Calul scrie pantofi).
Gramaticalitatea unui enunţ (concept al gramaticii generative) nu este

echivalentă cu corectitudinea acestuia (concept al gramaticii normative).
Gramaticalitatea unui enunţ nu este echivalentă nici cu acceptabilitatea pragmatică şi
stilistică: enunţuri care sunt agramaticale în afara contextului pot fi acceptate în anumite
condiţii pragmatice sau stilistice: Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare
(Nichita Stănescu, Emoţie de toamnă); În burta lor sunt numai minciuni (M. Sorescu,
Marin a lui Pătru).
21
2.3. După scopul comunicării/intenţia de comunicare, există mai multe tipuri de

enunţuri.
● Enunţurile asertive comunică o aserţiune legată de lumea reală, în legătură cu

care se poate stabili o valoare de adevăr (Plouă, Ion vine sunt adevărate dacă faptele din
lumea reală corespund acestei descrieri şi sunt false în caz contrar).
Enunţurile asertive sunt, în general, structurate (Ne uităm la film, Ne uităm la
filmul pe care l-aţi văzut şi voi, Am vrut să ne uităm la film).
În transpunerea în vorbirea indirectă, enunţurile asertive sunt introduse, în mod
tipic, prin conectorul că (I-am spus că plouă/că vine Ion).
Valoarea asertivă sau nonasertivă a subordonatei depinde de:
■ tipul de regent
− factiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este adevărată (Se
ştie că Ion a învăţat „Luceafărul”);
− contrafactiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este falsă
(Ion pretinde că a învăţat „Luceafărul”);
− nonfactiv, care nu influenţează valoarea de adevăr a propoziţiei (Se
poate ca Ion să fi învăţat „Luceafărul”);
■ complementizatorul selectat
− că este semnul aserţiunii (Se bucură că ne-am întâlnit);
− să este semnul nonaserţiunii, exprimând posibilitatea (Se bucură să mă
întâlnească).
● Enunţurile interogative sunt structuri sintactice specializate pentru a formula

întrebări, pentru a solicita o informaţie.
În funcţie de comportamentul în cadrul perechii întrebare − răspuns, de
organizarea sintactică, de conturul intonaţional şi de particularităţile trecerii din vorbirea
directă în vorbirea indirectă, se disting:
■ interogative totale
− solicită un răspuns de tipul da/nu (− Ai mâncat?/− Nu);
− au o structură comună cu a enunţurilor asertive (A venit Ion. [asertiv] vs
A venit Ion? [interogativ total]);
− au contur intonaţional ascendent;
− la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este
complementizatorul dacă (− Ai mâncat?/L-am întrebat dacă a mâncat);
■ interogative parţiale
− solicită un răspuns legat de orice alt component în afara predicatului
propoziţiei principale: subiectul (Cine vine?, Ce se aude?), complementul
direct (Ce ai făcut azi?), complementul secundar (Ce-a te-a învăţat doamna
educatoare?), complementul indirect (Cui îi dai cartea?), complementul
prepoziţional (La cine te gândeşti?), circumstanţiale (Unde pleci?, Când te-ai
născut?, De ce ai venit? etc.), modificatori din GN (Ce fel de ciocolată îţi
place?) etc.
− au contur intonaţional descendent;
22
− la trecerea în vorbirea indirectă, se păstrează elementele interogative

din vorbirea directă, care, ca elemente subordonatoare, devin pronume sau
adverbe relativ-interogative (− Cine a plecat?/A întrebat cine a plecat; − Când
vii?/M-a întrebat când vin);
■ interogative alternative
− solicită un răspuns de tipul unei selecţii între două sau mai multe
elemente prezente în întrebare (Vrei cafea sau ceai?, Pleci sau rămâi la noi?);
− din punct de vedere sintactic, sunt organizate din două sau mai multe
secvenţe coordonate disjunctiv;
− au contur intonaţional ascendent−descendent;
− la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este
complementizatorul dacă (− Vrei zahăr sau miere?/M-a întrebat dacă vreau
zahăr sau miere).
● Enunţurile imperative, structurate (Du-te la cumpărături!) sau nestructurate

(Sst!), urmăresc (prin ordine, porunci, rugăminţi, interdicţii) să-l determine pe alocutor să
acţioneze în felul dorit/cerut de locutor.
Enunţurile de acest tip pot fi organizate în jurul unei forme verbale finite
(imperativ: Vino!; conjunctiv: Să vii repede!, Să mergem!; indicativ: Pleci acum!) sau al
unei forme verbale nonfinite (infinitiv: A se agita înainte de desfacere!; supin: De citit
neapărat!) care funcţionează ca predicate ale enunţării (vezi cap. II, Predicatul şi
predicaţia).
La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile imperative îşi pierd caracterul
imperativ şi este selectat obligatoriu complementizatorul să (Pleacă!/I-am spus să
plece/L-am obligat să plece).
● Enunţurile exclamative, structurate (Citea atât de repede! − complet; Urâtă

femeie! − eliptic) sau nestructurate (Ajutor!, Ah!), sunt construcţii de tip afectiv, care
exprimă emoţii, sentimente ale locutorului în legătură cu un anumit fapt.
Adesea, enunţurile exclamative se asociază cu mărci specifice: ce (adverbial sau
adjectival − Ce frumos!, Ce casă mare!), cât (de) (adjectival sau adverbial: Câte artificii!,
Cât de repede aleargă!), că (Că mare s-a mai făcut!) etc.
La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile exclamative (care, din punctul de
vedere al locutorului, redau aserţiuni) îşi pierd caracterul exclamativ şi este selectat
obligatoriu complementizatorul că (Ce casă mare ai!/S-a mirat că am o casă foarte
mare).
3. Relaţia dintre tipurile de enunţuri şi actele de vorbire1
1
Nu există un consens în privinţa numărului, a denumirii şi a definiţiei actelor de vorbire. Am
folosit lista din GALR II: 25 − reprezentative, directive, întrebări, comisive/promisive, expresive,
declarative.
23
Tipurile de enunţuri pot fi puse în relaţie cu actele de vorbire (acte complexe,

realizate prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete).
Tipul de Actul de vorbire Exemple

enunţ
asertiv reprezentativ1 Vine Ion., A început să ningă.
promisive/comisive Mă angajez să termin până mâine.
declarativ Vă declar căsătoriţi.
expresiv Îţi stă foarte bine în roşu.
directiv Poate scrii tu capitolul în locul meu.
interogativ întrebare Vrei plăcintă?, Când pleci la mare?
reprezentativ Cine te-a pus să faci asta? „Nu te-a pus nimeni să faci
asta”
▪ interogaţii retorice Cine să facă asta în locul tău? „Nu are cine să facă
asta în locul tău”
▪ interogative Pot să te ajut la ceva?
ofertă/sugestie
▪ interogative reproş Ţi-am zis eu că nu-i aşa?
▪ interogative de − Azi am muncit toată ziua /− Când ai muncit tu azi?
respingere
▪ interogative de Mai vezi tu vreodată ceva de la mine?
ameninţare
directiv Vrei să pleci odată acasă?
▪ întrebări-ecou − Am mâncat dulceaţă de vinete/− Ce ai mâncat?
▪ întrebări de M-ai păcălit, nu-i aşa?
confirmare
comisiv Cum să te las la greu? „Nu te las la greu”
expresiv Ce te uiţi la mine ca la maşini străine?
imperativ directiv Închide uşa!, Vino!
întrebare Spune-mi tot ce ştii! „Ce ştii?”
exclamativ expresiv Ce bine că ai venit!
directiv Ce bine ar fi dacă te-ai duce tu la cumpărături!
întrebare Cum de n-ai spus până acum!?
reprezentativ Mare casă ţi-ai mai făcut!
GALR 2008 II: 25−44, 859−868
1
Pentru fiecare tip de enunţ, numai unul dintre acte (marcat cu bold în tabel) reprezintă realizarea
prototipică, celelalte fiind acte indirecte de vorbire.
24
Exerciţii
1. Se dau textele:
„CJ: Săracu’ Titu!
LDJ: Ştiţi ce?
CJ: Şi ştii cum mânca când i-am dus astea? Săracu’! Vaaai, Doamne! Aşa, cu lăcomie,
cu... cu foamea aia.
VJ: Profundă.
CJ: Foaia. Ancestral, aşa-zicând, ştii? Ce... ce i-au chinuit pe oamenii ăştia şi cum! Şi
uite, ca şi cum nimic n-ar fi fost.
LDJ: Şi ce... ce făceau ei?
CJ: Şi-acuma mai... mai... mai... mai... au neobrăzarea să spuie că «bătrânii» şi
«ăştia». După ce i-au chinuit aşa şi i-au...
LDJ: Erau obligaţi să muncească acolo? Sau nimica? Nu li se cerea nimic decât să
stea-n condiţii proaste.
CJ: Păi, vara... vara munceau. Da’ iarna ce să munceşti?
VJ: Trebuia să munceşti ca să obţii ceva, adică era o gospodărie colectivă, ce-o fi fost
acolo, I.A.S.
CJ: Da. Ce-o fi fost acolo vara nu ştiu... În orice caz, era balta aproape, aşa-zisa Baltă
a Dunării.” (transcriere adaptată după CORV)
„Maşina cobora pe Calea Griviţei, spre oraş. În dreptul Gării de Nord, Paul
făcu semn şoferului să oprească.
− Pleacă vreun tren la ora asta?
Şoferul întoarse capul spre ciudatul său client.
− De ce?
− Întreb dacă pleacă vreun tren.
− La ora asta nu. Primul tren este la 5 şi 40. Personalul de Timişoara.”
(M. Sebastian, Accidentul)
(a) Identificaţi enunţurile asertive, exclamative şi imperative şi stabiliţi

dacă sunt structurate sau nestructurate.
(b) Identificaţi tipurile de enunţuri interogative, justificând încadrarea
fiecăruia.
(c) Transpuneţi textele din vorbire directă în vorbire indirectă.
(d) Faceţi o listă cu modificările (tipurile de enunţuri, introducerea unor
verbe, conectorii, modul şi timpul verbelor, persoana verbelor şi a pronumelor)
pe care a trebuit să le operaţi.
2. Se dau textele:
„− Ştii să citeşti în palmă?, întrebă Nora.
− Nu. Dar îmi place să privesc. (...)
25
− Nu-mi spui şi mie ce ai aflat?

− Nu e nimic de aflat. E mâna dumitale. Îţi seamănă. O mână gravă. Calmă... şi
totuşi...
− Totuşi? (...)
− Ce curios spui dumneata «întâlnirea noastră». Este o aventură?
− Ce?
− Această întâlnire.
− O aventură, nu. O întâmplare.” (M. Sebastian, Accidentul)
„− (...) N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a
venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoli a învăţat, de
ştie a spune atâtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n
cap, nu-i, şi pace bună!
− Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu?”
(I. Creangă, Amintiri din copilărie)
„− Nene − zic − te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru

că...
− Pentru că?
− Pentru că... mi-e frică...
− Frică?... bravo!”
„Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână?

− Mii!
− Vezi că eşti prost?
− Nene Anghelache!
− Mii, ai?... Sute de mii, boule!
− Nene Anghelache!
− Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?... Ţal! Ţal! Ţal!
− Nene Anghelache, spargi paharul!
− Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie mizerabilul!... Ţal!”
„− Bună seara, băieţi.

− Bună seara, domnule inspector!
− Îmi daţi voie?
− Mai încape vorbă!...” (I. L. Caragiale, Momente)
(a) Ce tip de acte de vorbire reprezintă enunţurile interogative din textele

de mai sus?
(b) Stabiliţi dacă este vorba despre interogative totale sau parţiale.
Transpuneţi propoziţiile interogative în vorbire indirectă. Ce diferenţe observaţi
în legătură cu tipurile de conectori?
26
3. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli semantico-

sintactice.
4. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli sintactice şi

două enunţuri incorecte gramatical. Explicaţi diferenţele dintre cele două tipuri
de enunţuri. Este posibil ca un enunţ agramatical să fie şi incorect gramatical, şi
invers?
5. În exemplele de mai jos, verbele din propoziţiile principale sunt factive,

contrafactive sau nonfactive. Stabiliţi, pentru fiecare verb, categoria în care se
încadrează şi comentaţi valoarea de adevăr a propoziţiei subordonate:
Ion fabulează că a câştigat la loto
Este de la sine înţeles că Ion a câştigat la loto
Se pare că Ion a câştigat la loto
Se zice că Ion ar fi câştigat la loto
Se ştie sigur că Ion a câştigat la loto
E posibil ca Ion să fi câştigat la loto.
6. Căutaţi în DSL definiţia stilului indirect liber (s. v. stil). Folosindu-vă de

aceasta, stabiliţi dacă următoarele fragmente aparţin sau nu acestui tip de
procedeu.
„Farmacista îl întreabă ceva şi el răspunde cu destulă voie bună. E mai
vorbăreţ înăuntru, la căldură, decât afară. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l
mai aştepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar şi ce sentiment de uşurare ar
avea, impertinentul!”
„... Se trezi târziu, cu o tresărire de alarmă. Câtă vreme pierduse oare visând?
Nu îndrăzni să se uite la ceas. Privi în jur şi nu-şi dădu seama unde se afla. Nu mai era
în Grădina Icoanei, strada îi era necunoscută, casele − străine.” (M. Sebastian,
Accidentul)
27
II. PREDICATUL ŞI PREDICAŢIA
1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării
Noţiunile de predicat şi de predicaţie sunt analizabile la nivelurile: semantic,

sintactic şi enunţiativ.
1.1. Predicatul semantic (logic) este acel component al propoziţiei care asociază
unei entităţi o proprietate (predicate cu un singur argument: Există o soluţie, El este
Dan, El este atent, El este mecanic, Copilul fluieră, Floarea se ofileşte); în cazul
predicatelor cu două sau trei argumente (Ion este prieten cu Maria, Ion este gelos pe
Maria, Ion îi este fidel Mariei, Ion seamănă cu tatăl lui, Ion are o maşină roşie, Ion îl
faultează pe Dan, Ion îi trimite Mariei o felicitare de Crăciun, Mă destinde vacanţa/să
plec în vacanţă) este vorba de o proprietate de tip relaţie între două sau trei entităţi.
Pot funcţiona drept predicate semantice cuvinte din diferite clase lexico-
gramaticale:
● verbe (Copilul aleargă, Ion o iubeşte pe Maria, iubind-o pe Maria, a o iubi pe
Maria, de citit romane);
● adjective (Ion este harnic/discret/loial familiei/sigur pe el);
● substantive în poziţia de nume predicativ, complement predicativ al obiectului,
predicativ suplimentar, apoziţie izolată (Ion este bebeluş, a fi bebeluş, Pe Ion l-au ales
preşedinte, alegându-l preşedinte pe Ion, Îl consider pe Ion profesor (bun), Ion, foarte
bun profesor, a avut rezultate excelente);
● prepoziţii lexicale1 (Ion locuieşte lângă mall, Ion a plecat cu/fără Maria);
● adverbe (Ion locuieşte aproape de şcoală, Ion se comportă identic mamei sale).
1.2. Din perspectivă sintactică, aceleaşi elemente care reprezintă predicate

semantice sunt şi predicate sintactice. Predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic
aşezat într-o poziţie semantic predicativă, poziţie în care se manifestă capacitatea
predicatului de a-şi atrage argumentele (semantic)/complementele (sintactic) şi de a le
impune restricţii de rol tematic şi de caz şi/sau de prepoziţie.
1.3. Predicatul enunţării se caracterizează, în plus faţă de predicatul semantico-

sintactic, prin trăsătura predicativităţii, legată de enunţare, deci de domeniul pragmatic,
trăsătură responsabilă de stabilirea unei relaţii între grupul predicativ (care are o anumită
valoare modală) şi un eveniment extralingvistic, ancorat spaţio-temporal. Calitatea de
predicat al enunţării conferă secvenţei lingvistice autonomie enunţiativă (Am o casă la
mare, De dus hainele la curăţat!, A se agita înainte de folosire!).
Predicatul enunţării corespunde noţiunii tradiţionale de predicat.
1
Se poate vorbi de predicat semantic numai în cazul prepoziţiilor lexicale, nu şi al celor
funcţionale şi semilexicale.
29
De obicei, predicativitatea se obţine prin ataşarea la un predicat semantico-

sintactic a informaţiei de Flexiune (mod, timp, aspect − trăsături conţinute de proiecţia
Flexiune; persoană, număr − trăsături obţinute prin acord cu Subiectul, aflat în poziţia de
Specificator al GFlex).
În cazul predicatului semantico-sintactic de tip verbal, diferenţa dintre calitatea de
predicat semantico-sintactic şi cea de predicat enunţiativ este vizibilă configuraţional: un
predicat care este numai semantico-sintactic se reprezintă ca un GV (a spune o poezie),
iar un predicat care este şi enunţiativ se reprezintă ca un GFlex (Ion spune o poezie).
Prezenţa unui GFlex este asociată cu statutul de propoziţie al unei secvenţe de
constituenţi.
GV GFlex
3 3
V GDet Spec Flex
a spune 3 Ion 3
Det GN Flex GV
o poezie spune 3
Spec V
Ion 3
V GDet
spune 3
Det GN
o poezie
2. Predicat simplu/complex
Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate direct (flexionar) verbului, se obţine un

predicat simplu al enunţării (Ion spune o poezie/citeşte/face sarmale).
Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate unui component exterior verbului principal,
adică unui operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ, se obţine un predicat
complex al enunţării (Ion se apucă de citit, Ion poate citi, Ion poate să citească, Romanul
este citit de toţi, Dorinţa lui Ion este a citi, Romanul este util cititorilor, Romanul acesta
este asemenea celuilalt, Ion este împotriva regulilor).
GFlex GFlex
3 3
GDet − Spec Flex GDet − Spec Flex
Ion 3 Romanul
3
Flex GV Flex GV
poate 3 este 3
Spec V Spec GV
Ion 3 romanul 3
V GV V GPrep
poate 3 citit 3
V GDet − Complement Prep GDet
citi Ø de toţi
2.1. Structura predicatului simplu
30
Predicatul şi predicaţia
În afara mărcilor de predicativitate, a căror prezenţă este obligatorie, predicatul

simplu poate să mai conţină:
● negaţia (Ion nu scrie nimic), trăsătură cuprinsă în GFlex, alături de mod, timp,
aspect;
● clitice pronominale nonsintactice (care nu îşi proiectează grupuri), în diferite
ipostaze (acuzativ neutru: Ion a apucat-o la dreapta, dativ neutru: Să-i dăm înainte, dativ
etic: Unde mi-ai fost până acum?, reflexiv obligatoriu/inerent: Ion se gândeşte la Maria,
Ion îşi dă seama de greşeli, marcă pasivă: Cartea se citeşte înainte de culcare, marcă
impersonală: În Olanda se merge mult pe bicicletă);
● semiadverbe (Ion a mai scris o pagină, Ion chiar scrie), aflate în Specificatorul
unei proiecţii funcţionale de tip Focus, între GFlex şi GV.
2.2. Structura şi tipologia predicatului complex

Predicatul complex conţine, pe lângă suportul semantic, cel puţin un operator
verbal de predicativitate (aspectual, modal, pasiv, copulativ).
În funcţie de clasa morfologică a suportului semantic, se disting:
● predicate cu suport verbal (Ion poate să cânte/poate cânta; Ion se apucă de
cântat);
● predicate cu suport adjectival, nominal, adverbial (Ion este prostănac/bucătar;
Ion este asemenea unui copil);
● predicate cu suport participial, în condiţiile unui participiu pasiv (Ion este
înjurat/aclamat de toţi).
După valoarea operatorului, se disting:
● predicate complexe cu operator aspectual (Ion se apucă de cântat; Ion începe
să cânte);
● predicate complexe cu operator modal (Ion poate să cânte/trebuie să plece);
● predicate complexe cu operator copulativ (Ion devine medic; Medicina
înseamnă devotament);
● predicate complexe cu operator pasiv (Ion este lăudat de Maria).
În afara coeziunii semantice, există şi semne ale unei coeziuni sintactice a
grupului operator + suport semantic: control al subiectului (Ioni poate Øi pleca/Øi să
plece), deplasări de clitice (Ion îşii poate Øi permite o vacanţă la mare, Romanele lei
termină de citit Øi), participarea grupului în ansamblu la opoziţii de diateză (Ei
recuperează casa printr-un proces/Casa se poate recupera printr-un proces). Uneori,
structura internă a grupului devine mai puţin transparentă, semn al unei tendinţe de
gramaticalizare a operatorului (Stă să plouă, Ion dă să plece).
În grupul operator + suport semantic, numai suportul semantic impune restricţii de
rol tematic. În ce priveşte structurarea sintactică, există o structurare internă a grupului,
determinată de regimul operatorului (trebuie să citesc, continuă să citească, începe a citi/să
citească, se apucă de citit, se pune pe plâns, cu o structură internă tranzitivă sau
netranzitivă, reflexivă sau nereflexivă), dar şi o structurare sintactică a propoziţiei, impusă
de predicatul semantic (Se apucă de trimis anonime şefilor [+ CD + CI], trebuie să ajungă
deputat [+ NP], începe să-i înveţe tabla înmulţirii [+ CD + CSec]).
31
3. Particularităţi ale limbii române
● numărul mare de operatori aspectuali (în special de verbe folosite contextual ca

operatori aspectuali − vezi cap. IV, Verbul şi grupul verbal, 2.) şi posibilităţile lor
variate de construcţie: infinitiv cu sau fără marca a, supin, conjunctiv;
● funcţionarea supinului ca predicat al enunţării (De citit neapărat!);
● negaţia dublă − prezenţa unui cuvânt negativ într-o propoziţie (pronumele nimeni,
nimic, niciunul, adverbele niciodată, nicicând etc.) impune prezenţa negaţiei verbale
(N-a venit nimeni).
GALR 2008 II: 241−266
Exerciţii
1. Se dau textele:
„Nu trebuie să uităm de asemenea că toată această şcoală a lui Zeno vorbeşte
despre raportul care poate fi stabilit, în ultimă instanţă, între mesajul politic al lui
Quintillus şi cel exprimat de filosoful numit de-a lungul întregii dezbateri Maestrul şi
deconspirat în final ca nefiind altcineva decât Plotin.”
„Dar poate că aşa a trebuit să fie; poate că dacă am crezut în Esenin fără a
cerceta trebuia să revin la el după ce uit tot ce am învăţat între timp, atunci când pot să
privesc din nou poezia nu prin ceea ce ştiu despre ea, ci numai din apropierea morţii
sau în apropierea morţii.”
„Vocea stinsă, aproape imperceptibilă, părea să fie a tatei, dar îmi făceam curaj
spunându-mi că nu se poate să fie a lui. Întâi, fiindcă el mă rugase să nu mai vin şi a
doua zi, spunându-mi că nu-l mai pot ajuta cu nimic. Apoi pentru că eu coborâsem prea
multe scări ca să-l mai pot auzi de acolo de unde l-am lăsat.” (I. Mălăncioiu, Călătorie
spre mine însămi)
(a) Identificaţi predicatele semantice şi precizaţi în ce clase lexico-

gramaticale se încadrează.
(b) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi stabiliţi numărul de
argumente pe care şi le-au atras.
(c) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi precizaţi ce
restricţii sintactice impun acestea argumentelor.
(d) Subliniaţi predicatele enunţării. Verificaţi dacă toate verbele
identificate la (a) ca fiind predicate semantice sunt şi predicate ale enunţării iar,
dacă există diferenţe de inventar, explicaţi-le.
32
Predicatul şi predicaţia
(e) Stabiliţi care dintre predicatele subliniate la (d) sunt simple şi care sunt
complexe şi descrieţi structura fiecărui predicat.
(f) Ce diferenţe de structură observaţi în cazul predicatelor complexe cu
operator modal identificate în textele de mai sus?
(g) Există, în textele de mai sus, predicate complexe care nu sunt şi
predicate ale enunţării? Dacă da, arătaţi care este structura acestora.
2. „Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vreo două-trei ori cu bulgări

în mine, dar nu mă chiteşte (...). Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, şi odată fac zup!
în nişte cânepă.” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
(a) Folosind textul de mai sus, comentaţi următoarea afirmaţie din GALR
II: 245: „În cazuri rare, predicatului enunţării poate să nu-i corespundă un
predicat semantico-sintactic”.
(b) Analizaţi construcţiile sintactice în care se includ interjecţiile
onomatopeice din textul de mai sus, folosindu-vă de următorul citat din GALR II:
252: „(...) interjecţiile onomatopeice (...) numai accidental îndeplinesc rolul de
predicat, substituind un verb pe care îl sugerează şi preluând toate caracteristicile
verbului înlocuit, şi anume: construcţia acestuia (inclusiv posibilitatea de
combinare cu un subiect), precum şi trăsătura predicativităţii”.
3. Construiţi cinci propoziţii în care predicatul simplu (al enunţării) să fie

alcătuit din verb şi alte elemente (diferite).
4. Cum influenţează distincţia predicat simplu vs predicat complex analiza

sintactică de tip tradiţional? Ce statut credeţi că au locuţiunile verbale?
33
III. RELAŢII SINTACTICE:
COORDONARE, SUBORDONARE, APOZIŢIONARE
În procesul îmbinării cuvintelor în grupuri, propoziţii şi fraze, se stabilesc diverse

raporturi sintactice, de coordonare, de subordonare sau de apoziţionare.
1. Relaţia de coordonare
● Se stabileşte prototipic între două unităţi sintactice aflate la acelaşi nivel

ierarhic în cadrul structurii unei unităţi sintactice superioare (între două propoziţii, în
cadrul frazei; între constituenţii similari dependenţi de acelaşi centru, în cadrul
propoziţiei).
● Se realizează fie prin juxtapunere, când relaţia este exprimată numai de
conţinutul semantic al membrilor conectaţi (Schimbau locul, istoria se repeta), fie cu
ajutorul conjuncţiilor coordonatoare (Schimbau locul, dar istoria se repeta).
1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii

Relaţia de coordonare cunoaşte trei tipuri marcate prin conjuncţii specializate1;
cele trei tipuri se disting în funcţie de sensul conexiunii şi de restricţiile sintactico-
semantice:
● Coordonarea copulativă exprimă ideea de asociere, de cumul, şi este marcată
prin conjuncţia şi şi prin locuţiunile conjuncţionale cât şi, precum şi, ca şi.
● Coordonarea disjunctivă presupune alegerea sau alternanţa termenilor
conectaţi prin conjuncţiile: sau, ori, fie (fie... fie).
● Coordonarea adversativă situează termenii conectaţi într-un raport de
opoziţie cu ajutorul conjuncţiilor dar, iar, însă, ci, or şi al locuţiunilor conjuncţionale
numai că, doar că.
1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare

În marcarea relaţiilor de coordonare, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale
coordonatoare cunosc anumite restricţii, unele generale, care le separă de clasa
conectorilor subordonatori, altele particulare, privind fie numai un tip de coordonare, fie
numai un singur element al clasei.
1
Tradiţional, se distinge şi un al patrulea tip, coordonarea concluzivă, care însă nu şi-a
gramaticalizat conectorii. Întrucât elementele concluzive aşadar, deci, carevasăzică, vasăzică, ca
atare, aşa că, în concluzie, în consecinţă, prin urmare au un statut morfosintactic asemănător cu al
adverbelor, acestea se separă de clasa conjuncţiilor coordonatoare, dar au rol conectiv la nivel
pragmatico-discursiv, introducând o concluzie, un rezultat, o explicaţie sau o deducţie în raport cu
un enunţ anterior.
35
● Restricţii generale
■ Conjuncţiile coordonatoare se disting de cele subordonatoare sub
câteva aspecte de ordin sintactic:
se pot asocia se pot asocia apar pe primul admit se combină cu

cu un cu o loc într-un antepunerea propoziţii
semiadverb conjuncţie răspuns la o propoziţiei
coordona- întrebare cu care se
toare combină
Conjuncţiile – – – – ±2
coordona- (*Am căutat (*I-am (Ce ai făcut? (*Şi te-am (Am ascultat o
toare numai şi nu explicat şi – *Şi am văzut am sonată şi un
am găsit) dar nu a ascultat, m-am venit) concert de
înţeles) gândit) Beethoven; A
citit cartea şi
i-a făcut o
recenzie)
Conjuncţiile + + + + +
subordona- (Mi-a răspuns (A plâns (De ce ai (Ca să te (Dacă vei
toare3 numai/şi pentru că venit? – Ca să văd, exersa mai
fiindcă avea era obosită te văd, am am venit de mult, vei cânta
nevoie de şi pentru că venit) departe) mai bine la
mine) nu o asculta pian)
nimeni)
Un statut aparte are căci, care, în limba actuală, se apropie de statutul

conjuncţiilor coordonatoare, cum se vede din aplicarea testelor indicate în tabel: ??Mi-a
răspuns numai/şi căci avea nevoie de mine; ??A plâns căci era obosită şi căci nu o
asculta nimeni; De ce ai plecat? – *Căci voiam să evit întrebarea (faţă de Pentru că
voiam să evit întrebarea); *Căci nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de
tine (de comparat cu Fiindcă nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de tine).
De asemenea, frecvenţa apariţiei lui căci la începutul unui enunţ izolat pledează pentru
statutul ei de conjuncţie coordonatoare.
■ Conjuncţiile coordonatoare impun ca termenul cu care se combină să

repete, cel puţin parţial, informaţia gramaticală a termenului anterior. Astfel, nu
este posibilă relaţia de coordonare între un centru de grup şi un termen
subordonat (*Am aşteptat şi trenul o oră), între un complement şi un
circumstanţial (*Citesc o carte şi de două săptămâni; excepţional, când sensul le
permite, este acceptabilă combinaţia – E dispus să răspundă oricui şi oricând la
2
Conjuncţiile coordonatoare pot apărea şi între constituenţi, la nivelul propoziţiei, şi între
propoziţii, la nivelul frazei.
3
Nu toate conjuncţiile subordonatoare răspund la testele din tabel (de exemplu, deşi nu acceptă
asocierea cu semiadverbul numai; conjuncţia încât nu se asociază cu şi, deoarece nu poate fi
repetată la al doilea membru al coordonării – *L-am aşteptat atât de mult, încât am îngheţat şi
încât m-am enervat; locuţiunea conjuncţională cu valoare cauzală odată ce nu poate apărea pe
primul loc într-un răspuns la o întrebare – De ce a venit? – *Odată ce a promis).
36
Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare
întrebările care i se pun), între o formă verbală personală şi alta nepersonală

(*Vreau să mă odihnesc şi a mă plimba prin parc; se pot asocia însă două forme
verbale personale la timpuri diferite: Ne-am odihnit şi/dar vom pleca îndată),
între un substantiv şi un adjectiv (*Mama şi frumoasă...) etc.
● Restricţii particulare
Subclasa conjuncţiilor adversative se distinge atât prin nuanţele semantice ale
fiecărui component, cât şi prin restricţiile sintactice de utilizare.
− Semantic, s-a propus o scară a gradelor de opoziţie pe care le exprimă
conjuncţiile adversative. În această ierarhie, ci marchează cel mai puternic relaţia
opozitivă (şi datorită asocierii, în propoziţia principală, cu morfemul de negaţie), dar,
însă şi or se află pe o treaptă intermediară, iar conjuncţia iar are un sens adversativ mai
slab, apropiindu-se în unele contexte de conjuncţiile copulative. Din punct de vedere
pragmatic, s-a arătat că cele trei „trepte semantice” pot fi asociate cu următoarele
raporturi adversative: contrazicerea aşteptărilor (dar, însă, or), corectarea şi substituirea
unei ipoteze negate explicit (ci), contrastul tematic (iar).
− Sintactic, toate conjuncţiile adversative conectează propoziţii. Faţă de
conjuncţiile dar, însă şi ci, conjuncţiile iar şi or nu permit elipsa predicatului, întrucât
presupun predicate diferite pentru subiecte diferite:
Părinţii au plecat, iar copiii s-au dus pe stadion vs *Părinţii, iar copiii...
Popescu era cunoscut drept un bun diplomat, or gestul acesta l-a descalificat vs
*un bun diplomat, or gestul.
Conjuncţiile dar, însă şi ci permit elipsa predicatului, evident, când acesta este
identic în ambele părţi ale relaţiei (compară exemplele de la (a) şi (b) cu cele de la (c) şi
(d)):
(a) Este apreciat ştiinţific, dar/însă [este] nerespectat ca om, Era frumoasă,
dar/însă [era] rea, Îl consideră inteligent, dar/însă [(îl) consideră] leneş
(b) Nu Maria [a întârziat], ci Ioana a întârziat
(c) A venit, dar/însă a plecat repede vs *A venit, dar/însă repede
(d) Nu s-au bătut Ion şi Gheorghe, ci s-au certat vs *Nu Ion şi Gheorghe, ci s-au
certat.
■ Alte restricţii sintactice în interiorul clasei conjuncţiilor adversative:

– Însă se deosebeşte de celelalte conjuncţii adversative prin topica liberă: I-am
povestit Mariei prin ce am trecut în ultima vreme. Ea m-a ascultat însă doar pe
jumătate/Însă ea m-a ascultat doar pe jumătate/Ea m-a ascultat pe jumătate însă.
– Conjuncţia ci presupune obligatoriu un termen negat anterior: Sindicaliştii nu
vor renunţa la drepturile lor, ci vor protesta în continuare.
– Or funcţionează la nivel transfrastic, asociindu-se cu valori pragmatico-
discursive ce trimit la ideea de contrazicere a unei aşteptări: Îşi doreşte mult să devină
actor. Or, pentru asta ai nevoie de talent şi de şansă.
1.3. Valori contextuale ale conjuncţiilor coordonatoare

Contextual, conjuncţia sau poate marca o relaţie de coordonare copulativă, pentru
că termenii conectaţi nu se exclud, ci se adaugă, dovadă fiind acordul cu predicatul la
37
plural al sintagmei coordonate prin sau în poziţia de subiect: O carte sau o floare sunt
cadouri potrivite pentru o studentă la Litere.
Uneori, relaţia de coordonare adversativă poate fi marcată prin şi (însoţit adesea
de morfemul negativ nu): A muncit, şi nu a aşteptat mila altora.
1.4. Marcarea relaţiei de coordonare prin conjuncţii cu elemente corelative

Pentru întărirea sensului relaţiei de coordonare, se folosesc şi construcţii
conţinând un conector copulativ şi un termen-pereche/corelativ.
● Conjuncţia fie cere exprimarea obligatorie a corelativului identic (conform
normei literare): Îţi alegi ce îţi convine: fie redactezi scrisoarea, fie o duci la destinaţie.
● Pentru exprimarea mai puternică a excluderii sau a alternanţei se folosesc
conjuncţiile perechi sau... sau, ori... ori: Sau vii, sau pleci; Ne vedem negreşit ori mâine,
ori poimâine.
● Locuţiunea conjuncţională cât şi presupune (cel puţin, potrivit normei literare)
termenul corelativ atât: Îi apreciază atât pe coechipieri, cât şi pe adversari.
● Perechile nici... nici, şi... şi, formate din câte două semiadverbe, exprimând
asocierea (în sens negativ sau pozitiv), au rol conectiv, de aceea pot fi asimilate
conjuncţiilor coordonatoare copulative. Prezenţa elementelor şi... şi, nici... nici este
necesară mai ales când temenii conectaţi sunt numai doi, ceea ce dovedeşte că structura
lor este fixată, grupul neputând fi separat în analiză. Compară exemplul (a) cu exemplul
(b) şi cu exemplul (c):
(a) Maria, Ioana, Alexandra, Cristina (nu) sunt colege cu mine
(b) ??Maria, Ioana (nu) sunt colege cu mine
(c) Şi/Nici Maria, şi/nici Ioana (nu) sunt colege cu mine.
● Structura cu elemente corelative nu numai... ci (şi) exprimă o valoare
copulativă obţinută pe baza unei relaţii adversative negate/anulate de opoziţia dintre
semiadverbul restrictiv numai şi un element cu sens cumulativ (şi, toţi): Nu numai ei, ci şi
ele au lucrat, Nu numai ei, ci toţi au lucrat.
2. Relaţia de subordonare
● Se stabileşte între două unităţi sintactice, dintre care una este dependentă de
cealaltă; unitatea dependentă/subordonată faţă de termenul ierarhic superior, respectiv de
centru, are fie statut de complement (Ion este prietenul Mariei, Ion citeşte cărţi, Vrea să
plece), fie statut de adjunct/modificator (Merge la munte, Copilului îi plăcea povestea cu
vânătorul).
● Curent, se exprimă prin mărci ale subordonării: în propoziţie – prepoziţia,
cazul, acordul; în frază – conjuncţia subordonatoare, pronumele, adjectivul şi adverbul
relativ. Mai rar (iar la nivelul frazei foarte rar), se exprimă şi prin juxtapunere (Înveţi, iei
examenul; nu înveţi, nu-l iei).
2.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii

Diferenţa dintre subordonările de tip complemente şi subordonările de tip
adjuncţi este marcată prin utilizarea conjuncţiilor necircumstanţiale/a
complementizatorilor, respectiv a conjuncţiilor circumstanţiale.
38
2.1.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii necircumstanţiale/

complementizatori
Conjuncţiile necircumstanţiale/complementizatorii sunt selectate(ţi) de termenii
regenţi (verbe, interjecţii, adjective, substantive de origine verbală sau de tipul ideea,
faptul):
Se gândeşte să plece din ţară
Iată că a reuşit până la urmă
Ioana era capabilă să facă orice de dragul lui
Dorinţa să scrie o carte s-a împlinit
Ideea că intenţiile au fost bune nu o scuză.
Conjuncţiile că şi să, fiind impuse de regent, nu sunt substituibile (consider că vs

*consider să, vreau să vs *vreau că). Atunci când este posibilă înlocuirea uneia cu
cealaltă, acestea se asociază cu valori modale distincte: că pentru „real”, să pentru
„posibil” (de comparat în acest sens enunţul Mă bucur că ne revedem cu Mă bucur să ne
revedem).
Uneori, selecţia unei anumite conjuncţii necircumstanţiale este impusă de
structura subordonatei. În construcţia Vrea ca mâine să plece din ţară, verbul a vrea cere
conjuncţia să (Vrea să plece mâine din ţară), dar, în condiţiile antepunerii unui element
din subordonată, apare gruparea cu elementele disociate ca... să.
Conjuncţiile necircumstanţiale sunt impuse şi de tipul de enunţ transpus în
vorbire indirectă:
A spus că va veni la conferinţă (transpunerea unui enunţ asertiv în vorbire
indirectă)
Se întreba dacă/de va termina referatul (transpunerea unui enunţ interogativ total
în vorbire indirectă)
Mi-a spus să citesc mai repede (transpunerea unui enunţ imperativ în vorbire
indirectă)
S-a mirat că am fumat atâtea ţigări (transpunerea unui enunţ exclamativ în
vorbire indirectă).
Conjuncţia necircumstanţială/Complementizatorul este centrul propoziţiei
subordonate, al grupului complementizator. În această calitate, impune restricţii de
asociere cu modurile verbale. Astfel, niciuna dintre conjuncţiile necircumstanţiale nu
acceptă combinarea cu imperativul, mod specific propoziţiilor nesubordonate.
Într-o construcţie precum Du-te de te spală!, este discutabil dacă de este

subordonator. Pentru că de conectează două verbe la imperativ, mod specific propoziţiilor
principale, se poate considera că de are, într-o asemenea construcţie, rol de conector
coordonator.
De asemenea, conjuncţia că şi conectorii care o includ (cum că, precum că) nu se

combină cu subjonctivul.
Să este conjuncţie necircumstanţială/complementizator numai în situaţiile în care

nu se asociază cu alt conector, fiind singurul element capabil să stabilească relaţia dintre
verbul regent şi propoziţia subordonată: Sper să îmi îndeplinesc visul. Când elementul să
este precedat de un conector, acestuia din urmă îi revine rolul de a introduce propoziţia
subordonată: M-a întrebat dacă să plece sau nu, Nu ştiu unde să mă duc. Construcţiile
neliterare care conţin un complement propoziţional introdus prin că să, precum Ne-a spus
că să mai venim pe la ea (unde că este marca trecerii vorbirii directe în vorbire indirectă,
39
iar să aparţine vorbirii directe, verbul component exprimând o valoare de imperativ),

explică nevoia de a avea un conector, altul decât să. În astfel de construcţii, că este
interpretabil drept conjuncţie, iar să, doar marcă a conjunctivului.
Construcţiile neliterare cu un complement marcat de conectorul compus ca să
(Am vrut ca să salvăm situaţia) susţin, de asemenea, analiza separată a celor doi
componenţi, primului revenindu-i rolul de conjuncţie, iar celuilalt, rolul de marcă a
conjunctivului4.
2.1.2. Relaţia de subordonare marcată de conjuncţii circumstanţiale

Conjuncţiile circumstanţiale sunt specializate pentru o singură valoare semantică
ori nespecializate. Din clasa conectorilor specializaţi fac parte:
● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale cauzale căci, deoarece, fiindcă,
întrucât, din cauză că, din pricină că, pentru că, de vreme ce, din moment ce;
● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale concesive deşi, cu toate că, chiar
dacă, chiar de, măcar că;
● conjuncţia consecutivă încât;
● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale temporale imediat ce, îndată ce, abia
ce, (ori) de câte ori;
● locuţiunea conjuncţională opoziţională în loc să;
● locuţiunile conjuncţionale cumulative după ce că, pe lângă că, plus că, lasă
(las’) că.
Celelalte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, deşi marchează cu predilecţie
anumite subordonate, au capacitatea de a introduce mai multe tipuri de propoziţii. De
exemplu, dacă introduce mai ales o condiţională (Dacă pleci, pierzi ocazia care ţi se
oferă aici), dar şi alte subordonate: cauzală (Dacă i-a dispărut cheful de distracţie, nu a
mai stat la petrecere), opoziţională (Dacă acum este zâmbitoare, ieri era tristă),
concesivă (Dacă îl rogi, tot nu se mişcă). Conjuncţia circumstanţială să poate marca, de
asemenea, mai multe subordonate: de scop (Mă duc în bibliotecă să citesc), condiţională
(Să fi avut şansa ta, nu o pierdeam), concesivă (Să îl rogi, şi tot nu pleacă), consecutivă
(A căutat cheile să înnebunească, nu alta). Mai mult de un tip de circumstanţial introduc
şi conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale de, că (circumstanţial), în timp ce, în vreme
ce, odată ce, în afară că etc.
2.1.3. Marcarea relaţiei de subordonare prin conjuncţii cu elemente corelative

Unele conjuncţii circumstanţiale se „corelează” cu alţi termeni pentru a marca
mai puternic relaţia de subordonare dintre unităţile conectate. Astfel de perechi sunt aşa
de/atât de... încât, pentru că... de aceea, ca să... de aceea, deşi/cu toate că/chiar
dacă/măcar că... totuşi/tot (Ca să te ajut, de aceea am venit; Deşi a fost avertizat, tot nu a
ţinut seama de regulile de circulaţie).
2.2. Relaţia de subordonare marcată prin prepoziţii

Se manifestă la nivelul propoziţiei, în cadrul grupurilor sintactice: GV (Merge la
teatru; depinzând de tine), GN (casa de vânzare), GAdj (bun de citit), GAdv (înainte de a
veni), GPrep (Ajunge până la noi), GInterj (vai de ei). Prepoziţia se combină cu orice tip
4
Este vorba de norma literară actuală; norma veche accepta astfel de construcţii.
40
de complement, în afară de formele verbale finite, spre deosebire de conjuncţia

subordonatoare, care cere numai forme verbale de acest tip (*A renunţat la studiază vs A
renunţat la a o mai studia; Crede că a studiat suficient vs *Crede că a studia suficient).
Vezi şi cap. X, Prepoziţia şi grupul prepoziţional.
2.3. Relaţia de subordonare marcată prin relative

● Apare la nivelul frazei, mărcile relative – pronume, adjective şi adverbe
relative – introducând modificatori, adjuncţi sau complemente realizate propoziţional (Am
ajuns în locul care mi-era atât de familiar, Mergem unde ne-am propus, Ne gândeam
cum vom proceda).
● Spre deosebire de conjuncţii, mărcile relative, în calitate de substitute, au
funcţii sintactice în propoziţiile pe care le introduc: subiect (Am aflat cine ne va vizita),
complement direct (Am văzut pe cine ai chemat la ziua ta), circumstanţial de loc (Vom
vedea unde se va ajunge), circumstanţial de timp (Nu vom şti când se va împlini acest vis)
etc.
● Tipuri de propoziţii relative
– Se disting relativele cu antecedent, în care relativul este anaforic,
procurându-şi referinţa de la un antecedent (La ora când toată lumea este la serviciu, se
circulă uşor) şi relativele fără antecedent, în care relativul are referinţă variabilă
(Mănâncă ce i se dă).
− În construcţiile cu relative fără antecedent, poate să apară fenomenul de
împletire a subordonatei cu regenta (imbricarea): relativa ocupă o poziţie sintactică cerută
de regent, iar conectorul relativ, care se „acomodează” la forma impusă de regentă, are o
anumită funcţie sintactică în interiorul relativei: O să dau cartea cui are nevoie de ea
(relativul are formă de dativ şi funcţia sintactică de subiect), Dorinţa oricui foloseşte
acest produs este să arate mai bine (relativul are formă de genitiv şi funcţia sintactică de
subiect), Ascultă pe cine te iubeşte (relativul are formă prepoziţională şi funcţia sintactică
de subiect), Se gândea la ce i-a spus mama ei (relativul este însoţit de prepoziţia la,
impusă de verb, şi are funcţia de complement direct). Relativa fără antecedent apare şi în
construcţii fără imbricare: A venit cine a vrut, Doreşte ce nu are.
– Un tip special de relativă este reprezentat de propoziţia interogativă parţială
transpusă în vorbire indirectă (Nu mi-a spus când va lipsi de la serviciu, Ne-a întrebat
cine doreşte o ciocolată).
2.4. Relaţia de subordonare marcată prin caz

Se exprimă la nivelul grupurilor sintactice, în cadrul cărora centrele de grup
impun nominalelor strâns legate de acestea (deci celor necircumstanţiale) restricţii de caz.
În GV, verbul impune acuzativul (l-am întâlnit) sau dativul (le-a dat); în GN, centrul
nominal impune genitivul (spitalul oraşului, gustul succesului; specific pentru GN este
cazul genitiv) sau dativul (acordare de premii câştigătorilor); în GAdj, adjectivul impune
dativul (util studenţilor); în GAdv, adverbul impune dativul (conform planului); în
GPrep, prepoziţia impune acuzativul (spre tine), genitivul (împotriva duşmanilor) sau
dativul (graţie mamei).
41
2.5. Relaţia de subordonare marcată prin acord

● Se realizează între două componente dintre care unul (subordonatul) preia de la
celălalt (regentul) informaţii gramaticale (de gen, de număr, de caz): articol dificil, carte
grea, unei fete sensibile, oamenilor inteligenţi.
● Acest tip de relaţie se stabileşte în cadrul grupului nominal între centru şi
componenţii de tip adjectival (casă nouă, plecarea mea, casa mea).
● În grupul nominal, se pot realiza două tipuri de acord:
− acordul formal (femeie frumoasă, animal deştept);
− acordul prin atracţie (limba şi literatura română, cartea şi caietul meu).
3. Apoziţionarea
● Reprezintă o relaţie de echivalenţă discursivă şi referenţială între doi
constituenţi ai enunţului, dintre care unul este baza, iar celălalt apoziţia (Maria, prietena
mea).
● Din punct de vedere semantic, baza reprezintă o entitate căreia i se asociază o
denotaţie de tip individ, iar apoziţia este un predicat logic/semantic care se „referă” la
individ.
● Se realizează prin juxtapunere (Ion, colegul nostru) sau cu ajutorul unor
apozeme (S-a vorbit mult despre problema actuală, respectiv/şi anume despre criza
politică) ori chiar al unor conectori subordonatori (Şi-a dorit un singur lucru, să ajungă
la Paris).
● Este obligatoriu izolată: prozodic, prin pauze, iar grafic, prin virgule.
● Are topica obligatoriu postpusă bazei.
3.1. Tipuri de apoziţii

3.1.1. Realizările prototipice ale apoziţiei sunt apoziţiile nominale, care cunosc
subtipuri în funcţie de relaţia dintre bază şi apoziţie – de echivalenţă referenţială (apoziţia
ecuativă: România, ţara lui de origine; Igor, colegul nostru; apoziţia calificativă: Ioana,
blonda înaltă; apoziţia de identificare: unul din grup, mai exact el), respectiv, de
apartenenţă la o categorie:
Apoziţii Relaţia dintre bază şi apoziţie

nominale schimbare a posibilitate a marcare prin caracter
ordinii acordului în caz apozeme suprimabil
I. Apoziţia + + + +
ecuativă, (România, ţara lui (I s-a dat premiul (Unul din grup, mai (Igor, colegul
apoziţia de origine, l-a Ioanei, blondei exact/respectiv/adică nostru, a ajuns
calificativă, primit cu mare înalte) el, nu a respectat scriitor – Igor
apoziţia de cinste – Ţara lui regulile) a ajuns
identificare de origine, scriitor)
România, l-a
primit cu mare
cinste)
42
II. Apoziţia – – – +
categorizantă5 (Alexandru, (I-a făcut urări (Maria, mamă (A scris o
căpitan al prietenului său, responsabilă, îşi lucrare despre
echipei de jurnalist – *I-a urmăreşte atent Camil
fotbal, a făcut urări copiii – *Maria, Petrescu,
declarat că este prietenului său, adică mamă scriitor
optimist – jurnalistului7) responsabilă, îşi interbelic – A
*Căpitan al urmăreşte atent scris o lucrare
echipei de copiii) despre Camil
fotbal, Petrescu)
Alexandru a
declarat că este
optimist6)
3.1.2. După structură, apoziţiile pot fi:

● simple: Maria, sora mea; Ioana, vecina;
● complexe (când apoziţia este realizată prin mai multe grupuri predicative)
Ioana, vecina noastră, mamă a doi copii, face sport zilnic; Parisul, capitala Franţei,
oraşul luminii şi al modei, are foarte mulţi vizitatori în fiecare an.
3.2. Apoziţia şi modificatorul restrictiv denominativ8

● În gramatica tradiţională modificatorul restrictiv denominativ este analizat
drept un tip de apoziţie (medicul Popescu).
● Cele două categorii se apropie prin faptul că ambele completează cu explicaţii
baza (Ioana, profesoara noastră vs profesoara Ioana).
● Spre deosebire de apoziţie, modificatorul restrictiv denominativ se
caracterizează astfel din punctul de vedere al relaţiei cu substantivul regent:
− nu este echivalent din punct de vedere referenţial cu substantivul regent
(substantivul este un nume de clasă, iar modificatorul este numele unui membru al
clasei);
− nu poate fi omis fără a afecta conţinutul semantico-referenţial al grupului
nominal, modificatorul denominativ participând la denotaţia substantivului pe care îl
însoţeşte (Planeta Saturn se învârte în jurul Soarelui);
− nu se acordă în caz cu substantivul (*Aprecierile filmului Titanicului au fost
nenumărate);
− nu poate fi antepus (Poezia „Luceafărul” are 98 de strofe – *„Luceafărul”
poezia are 98 de strofe);
− nu este însoţit de apozeme pentru a marca legătura cu substantivul (*Cazul,
adică nominativ, este impus de verb);
− nu este izolat (*Revista, „Ioana”, se adresează femeilor).
5
Apoziţiei categorizante îi corespunde apoziţia atributivă în GALR.
6
Posibilitatea schimbării topicii antrenează schimbarea de statut a apoziţiei, locul acesteia fiind
luat de o funcţie sintactică.
7
Posibilitatea acordului în caz (I-a făcut urări prietenului său, jurnalistului) este o dovadă că
avem, de fapt, o apoziţie ecuativă.
8
Modificatorul restrictiv denominativ corespunde atributului categorial din GALR.
43
4. Particularităţi ale românei
● O serie de conjuncţii prezintă o ambiguitate semantico-sintactică în anumite contexte

(vezi valoarea copulativă sau adversativă a lui şi, valoarea disjunctivă sau copulativă a
lui sau, rolul de conector coordonator sau subordonator al lui de).
● Relaţia de coordonare adversativă poate fi marcată prin mai multe conjuncţii,
repartizate în trei tipuri graduale, care se disting în funcţie de rolul lor semantico-
pragmatic, dar şi de condiţiile sintactice de utilizare.
● Româna şi-a creat un sistem bogat de complementizatori specializaţi pentru anumite
uzuri. De exemplu, complementizatorii că şi să au o distribuţie cel mai adesea
complementară; când sunt substituibili, aceştia marchează valori modale: că – „real”,
să – „posibil”. Româna şi-a creat varianta sintactică a complementizatorului să – ca...
să, utilizată pentru tematizarea unor componente (aşezarea preverbală a unor
componente din subordonată).
● Acordul prin atracţie în GN (abatere de la acordul formal), în construcţii precum:
mâna şi umărul meu, cultura şi civilizaţia românească, a devenit normă.
● Apoziţia poate repeta forma cazuală sau pe cea cu prepoziţie a bazei: I-am trimis lui
Ion, colegului meu, o carte; Radu îşi petrece sărbătorile cu prietena lui, cu Maria.
GALR 2008 I: 631−655, II: 16−24,

655−668
Exerciţii
1. Ce statut au componentele aflate în raport de coordonare (sunt propoziţii

sau sunt componente de grup)?
O ştiau toţi ambiţioasă, dar lipsită de talent
Era frumoasă, dar nespus de rea
A luat valiza şi ce i-au trimis părinţii
Pentru că a căzut şi şi-a rupt piciorul este imobilizat mai multe zile
Deşi l-a ameninţat şi l-a speriat, tot nu a renunţat la insistenţe
Greutatea noastră fluctuează mult din cauza alternanţei de hiper- şi hipo-
consum alimentar (www.tonica.ro)
Analiza bunurilor imobiliare între supra şi subevaluare
(www.media.imopedia.ro)
2. Arătaţi ce funcţii sintactice au unităţile aflate într-o relaţie de

coordonare. Cum explicaţi relaţia dintre funcţiile sintactice diferite?
44
Ion şi cine a mai trecut prin experienţa aceasta pot înţelege ce simt eu acum
Nu ştie de ce a plecat şi nu a lăsat nicio vorbă
Am mers în sat şi prin împrejurimi
Nu poţi să spui aşa ceva oricum şi oricui
Am avantajul că lucrez cum vreau şi când pot
S-a îngrăşat pentru că a mâncat ce a poftit şi cât a vrut
În generozitatea sa, le dădea orice le cerea şi oricât voiau ei.
3. Arătaţi în ce contexte conectorii subliniaţi au statut de conjuncţie

necircumstanţială/de complementizator şi în ce contexte sunt conjuncţii
circumstanţiale:
Dacă ai promis, trebuie să mergi la film – Mă întreb dacă situaţia economică se
va redresa curând – Dacă mă va ierta, asta nu poate să ştie decât ea
Sunt curios de vom înscrie din faze fixe sau şuturi de la peste 16 m
(www.tempo-poli.ro) – De mă va căuta, îi voi spune ce va vrea să audă
La următorul meci cred că vom avea noroc – Îl detestă, că o deranjează tot
timpul cu lătratul – Casa era atât de veche, că ţi-era teamă să nu se dărâme
Este dornic să plece de acasă – A strâns bani să plece de acasă.
4. Alcătuiţi câte patru exemple în care fiecare dintre următorii conectori să

introducă tipuri diferite de propoziţii (completive şi circumstanţiale): că, dacă, de,
să, ca... să, ca să.
5. Precizaţi statutul morfologic al conectorilor din următoarele perechi:

Unde îl certau tot timpul, câinele a fugit de acasă – Nu am aflat unde va pleca
în concediu
Nu ştiu cum se comportă în altă parte decât la serviciu – Cum nu este interesat
de politică, Ion nu urmăreşte emisiunile pe această temă
Nu poţi fi prieten cu ea, când ea nici nu salută oamenii – Când nu ai inspiraţie,
nu scrii uşor
Câinele de a fost alungat nu se găseşte nicăieri – De îl va chema, va răspunde
– Casa de lângă râu este vizitată de mulţi turişti.
6. Rescrieţi în formă corectă enunţurile în care descoperiţi greşeli de

utilizare a conjuncţiilor:
Cunoştea foarte bine regulile jocului. Ori, n-am înţeles de ce a procedat aşa
Am aşteptat ca să se oprească ploaia
M-am oprit ca să văd mai bine ce se întâmplă pe stradă
A venit la noi pentru ca să ne mulţumească
M-a întrebat că ce vreau să spun cu asta
I-a spus că să nu se mai amestece în treburile ei
L-a lovit fie din glumă, cum s-a mai întâmplat, sau din neatenţie
Mă va însoţi pe drum sau mama, sau tata
Ion şi inclusiv familia lui sunt rezidenţi în Italia.
45
7. Indicaţi tipurile de apoziţii, în funcţie de relaţia dintre bază şi apoziţie

din următoarele enunţuri. Spuneţi care sunt criteriile de diferenţiere a lor:
Fraţilor săi, adică lui Mircea şi lui Vasile, nu le-a ascuns adevărul
Directoarea, doamna din dreapta, va face un anunţ important
Ioana, frumoasa serii, era înconjurată de admiratori
Prietenul meu, fan al lui Michael Jackson, a colecţionat foarte multe albume
ale acestuia
Ioana i-a mulţumit într-un mod special mamei sale, prietena ei cea mai bună
Protagonistul filmului, actor puţin cunoscut, a jucat excelent, după aprecierea
criticilor
Cele două mari echipe de fotbal, respectiv Steaua şi Dinamo, vor avea un meci
important.
8. Analizaţi statutul cuvintelor subliniate (modificator restrictiv

denominativ sau apoziţie):
Mircea, prietenul nostru, va susţine diseară un concert
Profesorul Popescu va ţine joi o conferinţă despre efectele stresului
Prietenul meu, doctorand în anul al doilea, a obţinut o bursă de studii în Franţa
Ana, Maria şi George, echipa susţinută de noi, au pierdut jocul
Ion, un biet copil, a ajuns până acasă pe jos
Pisicuţele Whiskas au preferinţe culinare
Partidul Comunist este de tristă amintire pentru mulţi români.
9. Indicaţi relaţiile de subordonare din construcţiile de mai jos şi modul

cum se marchează. Comentaţi eventualele greşeli.
Apelează la tine oricând are nevoie de ceva
Trăsăturile intrinseci ale substantivului sunt relevante pentru analiza lor
gramaticală
Castelul a fost construit de acel grup entuziast de copii
Unei colege ale mele i-a dispărut geanta
Rişti, ai o şansă; nu rişti, nu ai nimic
Oferă oricui participă la concurs o diplomă
Mă întreb ce voi găsi unde mă voi duce
Cartea al cărui autor este un american nu mi-a plăcut.
10. Arătaţi ce tipuri de relative se întâlnesc în enunţurile următoare şi

mijloacele prin care se subordonează regentului:
„Am scos cu greutate obiectul aşezat cruciş pe tunelul meu, şi, când l-am şters de
noroiul nisipos, mi s-a tăiat respiraţia: era un mare, greu şi strălucitor pistol de cow-boy,
cu butoiaş, cu mânerul curbat care abia îmi intra în pumn, cu ţeava nichelată ca oglinda.
Nici prin cap nu mi-a trecut să mă-ntreb al cui era, cine l-o fi pierdut acolo. Eu avusesem
până atunci vreo două ordinare pistoale cu apă, de doi lei, de plastic moale şi roz, din care
tot sugeam apă ce căpăta gust de cauciuc.” (M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă)
46
IV. VERBUL ŞI GRUPUL VERBAL
1. Definiţie şi caracteristici generale
1.1. Verbul reprezintă o clasă lexico-gramaticală deschisă care se distinge prin

următoarele caracteristici:
● sintactico-semantic, reprezintă nucleul enunţului, având capacitatea de a
atrage complemente/actanţi, cărora le atribuie caz şi rol tematic;
● morfologic, prezintă flexiune specifică, numită conjugare; categoriile
gramaticale ale verbului sunt: modul, timpul, aspectul, numărul şi persoana;
● semantico-pragmatic, exprimă acţiuni, evenimente, stări şi este componentul
enunţului care înglobează numeroase categorii deictice (mod, timp, persoană), prin
intermediul cărora se realizează ancorarea deictică a enunţului.
1.2. Grupul verbal este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unui

centru/cap verbal, grupând verbul-centru (la formă finită sau nonfinită) şi toţi
constituenţii legaţi sintactic de acesta, adică pe cei care ocupă o poziţie argumentală a
verbului (Citesc un roman de dragoste; Vânzând casa de curând, n-am mai avut unde
locui). În absenţa altor constituenţi, GV poate fi reprezentat numai de un verb impersonal
(Plouă) sau de un verb personal şi de subiectul neexprimat al acestuia (Alerg).
2. Mod, timp, aspect; număr şi persoană
2.1. Categoriile gramaticale ale verbului

Categoriile gramaticale care diferenţiază verbul de celelalte clase lexico-
gramaticale sunt modul, timpul şi aspectul; categorii gramaticale nespecifice sunt
persoana şi numărul. Proiecţia funcţională Flex este cea care conţine informaţiile de mod,
timp, aspect şi, prin acord cu subiectul, de număr şi de persoană.
● Modul şi timpul sunt categorii deictice, redând, primul, implicarea vorbitorului

în enunţ, pe care îl consideră − în funcţie de selecţia modului − real (indicativ) sau
posibil/nonreal (condiţional, conjunctiv, imperativ, prezumtiv) şi, al doilea, momentul
desfăşurării unui proces în raport cu momentul enunţării. Selecţia unuia dintre moduri are
implicaţii asupra organizării întregului enunţ.
În afara indicativului, a cărui valoare modală prototipică este „real, sigur”, cu
diverse nuanţe, în funcţie de timp, celelalte moduri au următoarele valori:
■ condiţionalul exprimă procese considerate probabile sau realizabile (în
funcţie de o anumită condiţie), dorite, false sau nonreale (Aş veni cu plăcere dacă
m-ai invita, De-aş termina mai repede!, Se comportă ca şi cum ar fi vreun geniu);
■ conjunctivul exprimă valori modale din sfera „posibilitate”, variind în
funcţie de apariţia în propoziţii principale sau în subordonate (Să cumpăr casa, să
n-o cumpăr?; Era obsedat de ideea să ajungă la timp);
47
■ imperativul este mijlocul de exprimare a semnificaţiilor „ordin”,

„interdicţie”, „recomandare”, „rugăminte” (Fugi!; Nu pleca!; Dă-mi, te rog,
creta!);
■ prezumtivul are o semnificaţie modală mai restrânsă, exprimând
procese considerate ca probabile, virtuale, nesigure (Ce-o fi făcând Ion?, Nu ştiu
să fi reuşit vreodată ceva).
Spre deosebire de moduri (indicativ, conjunctiv, condiţional, imperativ,

prezumtiv), caracterizate prin autonomie enunţiativă, formele verbale nepersonale/
nonfinite (infinitiv, gerunziu, supin, participiu) se caracterizează prin lipsa autonomiei
enunţiative (nu pot forma, în general, enunţuri autonome). În plus, formele nonfinite nu
au semnificaţii modale, adică nu redau atitudinea vorbitorului faţă de enunţ.
● Aspectul este o categorie nondeictică şi priveşte modul de conceptualizare a

intervalului temporal în care se desfăşoară procesul denotat de verb. În română, trăsăturile
aspectuale (dintre care relevantă pentru întreaga paradigmă verbală este distincţia
perfectiv/imperfectiv: am scris vs scriam) sunt redate prin intermediul formelor
temporale. Alte trăsături aspectuale sunt redate lexical (vezi infra, 2.5.).
Categoriile gramaticale comune cu alte clase lexico-gramaticale sunt persoana şi

numărul.
● Verbul are în comun cu pronumele categoria persoanei, ca urmare a

specificului semantico-pragmatic al acestor clase lexico-gramaticale de a reda o situaţie
de comunicare cu unul sau mai mulţi participanţi.
Categoria persoanei se manifestă, în cazul verbului, ca formă de acord cu
subiectul, având diferite valori (1−6) în cazul subiectului pronominal (eu cânt, tu cânţi, el
cântă, noi cântăm, voi cântaţi, ei cântă), dar formă unică:
− de persoana 3, în cazul subiectului exprimat prin nominale care nu cunosc
categoria persoanei (Copilul cântă) sau prin propoziţie subordonată (Cine învaţă
reuşeşte), precum şi în cazul verbelor fără subiect (Plouă, Se înserează);
− de persoanele 2 şi 5, în cazul imperativului (Cântă!, Cântaţi!).
● Categoria numărului, comună cu substantivul, cu adjectivul şi cu pronumele,

apare tot ca formă de acord cu subiectul (Copilul citeşte − Copiii citesc), aşa cum, în
cazul adjectivului, apare ca o formă de acord cu regentul.
2.2. Analitic vs sintetic în paradigma verbului românesc

Paradigma verbului românesc conţine atât forme analitice, cât şi forme sintetice
(în funcţie de care se realizează clasificarea flexionară a verbului − vezi infra, 3.), fiecare
tip de formă acoperind, în stadiul actual de limbă, anumite zone ale paradigmei, aşa cum
se poate vedea din tabelele de mai jos.
48
Verbul şi grupul verbal
Timp Prezent Viitor

propriu-zis anterior
Mod sint. anal. sint. anal. sint. anal.
Indicativ + − − + (3 forme − +
ar paralele) voi fi arat
voi ara
o să ar
am să ar
Timp Trecut
Impf. Pf. compus Pf. simplu Mmcp
Mod sint. anal. sint. anal. sint. anal. sint. anal.
Indicativ + − − + + − + −
aram am arat arai arasem
Timp Prezent Perfect

Mod sintetic analitic sintetic analitic
Condiţional − + − +
aş ara aş fi arat
Conjunctiv − + − +
să ar să fi arat
Prezumtiv − + (3 forme − + (3 forme
paralele) paralele)
să fi arând să fi arat
aş fi arând aş fi arat
voi fi arând voi fi arat
Imperativ + − − −
stai!, nu sta!
2.3. Mijloace analitice de formare a modurilor şi a timpurilor

Pe lângă realizarea sintetică (prin sufixe specializate pentru anumite moduri şi
timpuri) şi prin desinenţe (de număr şi de persoană), în limba română există diverse mărci
analitice pentru realizarea formelor verbale.
● Auxiliare
Auxiliarele sunt verbe care şi-au pierdut (într-o măsură mai mare sau mai mică)
autonomia lexicală şi gramaticală, ajungând să funcţioneze ca mărci pentru realizarea
unor moduri şi timpuri. Pierderea autonomiei se poate asocia cu modificări în paradigma
verbului, în sensul „scurtării” formelor. Să se compare, de exemplu, paradigma verbului a
avea lexical (a) cu cea a verbului a avea auxiliar de perfect compus (b) şi auxiliar de
condiţional (c):
49
(a) am, ai, are, avem, aveţi, au;

(b) am, ai, a, am, aţi, au;
(c) aş, ai, ar, am, aţi, ar1.
Auxiliarul a avea folosit pentru formarea viitorului se dovedeşte a fi mai puţin
gramaticalizat decât cel de perfect compus şi cel de condiţional, deoarece numai primul
păstrează flexiunea verbului lexical, celelalte suferind o simplificare/modificare a formelor.
În limba română, auxiliarele intră în alcătuirea următoarelor moduri şi timpuri:
Auxiliarul Modul şi timpul Exemple

A FI conjunctiv perfect să fi cântat
condiţional perfect aş fi cântat
viitor anterior voi fi cântat
prezumtiv prezent să fi cântând, aş fi cântând, voi fi
cântând
prezumtiv perfect să fi cântat, aş fi cântat, voi fi
cântat
A AVEA perfect compus am cântat
viitor am să cânt
condiţional prezent ai cânta
condiţional perfect ai fi cântat
A VREA viitor propriu-zis voi cânta
viitor popular oi cânta
condiţional prezent aş cânta
condiţional perfect aş fi cântat
Formantul invariabil o din structura de viitor o + conjunctiv are la origine

auxiliarul a vrea.
Auxiliarul a fi participă şi la formarea infinitivului perfect (a fi cântat, a fi mers),
infinitivul fiind singura formă verbală nonfinită care admite şi o formă de perfect.
● Conective transformate în mărci verbale

Conjunctivul se formează cu ajutorul mărcii să. Aceasta are, în propoziţiile
subordonate, şi funcţia de conector propoziţional (vezi şi cap. III, Relaţii sintactice,
2.1.1.). De altfel, conjunctivul este modul tipic al subordonării (Doreşte să cânte la pian)
şi al vorbirii indirecte (Mi-a spus să vin la ora cinci).
În anumite condiţii de topică (dacă un constituent al enunţului avansează înaintea
verbului din subordonată), apare o variantă poziţională scindată ca... să, cu disocierea
celor două valori: ca preia rolul de conector propoziţional, iar să, rolul de marcă a
conjunctivului: Aş vrea să vină − Aş vrea ca Ion să vină/Aş vrea ca acum să vină Ion.
În propoziţiile independente − incidente (A făcut tot ce a putut, să zicem),
interogative directe (Să-l invit, să nu-l invit?), imperative (Să vină secretara!) − şi în
subordonatele în care subordonarea se realizează prin alt conector (Îmi cumpăr o casă în
1
Ca etimon al auxiliarului de condiţional, cel puţin pentru unele persoane, a fost invocat şi verbul a
vrea; un stadiu intermediar de evoluţie ar fi forma reaş, prezentă în Banat până în secolul al XIX-lea.
50
care să mă simt bine), să are numai rolul de a marca morfologic conjunctivul (prezent
sau perfect).
Să poate fi omis la persoana 3, în propoziţii principale cu structură fixată:
Ducă-se!, Ferească Sfântul!.
Într-o situaţie asemănătoare se află:

■ marca de infinitiv a, care are şi rol sintactic de conector: E uşor a renunţa;
dacă infinitivul este introdus prin altă prepoziţie, a păstrează numai rolul morfologic:
speranţa de a găsi petrol; într-un număr mic de construcţii (după a putea şi în
construcţiile relative infinitivale), a poate lipsi din structura infinitivului (Poate pleca,
N-are ce face);
■ marca de supin de, care are şi rol sintactic de conector (E greu de terminat).
2.4. Probleme speciale ale unor forme din paradigma verbală

Dincolo de diversitatea flexionară, există anumite forme verbale − mai ales cele
temporale − care ridică şi unele probleme de utilizare.
● Valorile prezentului
În funcţie de plasarea pe axa temporală şi de relaţia cu procesul denotat, prezentul
poate avea mai multe valori:
■ poate descrie actualitatea (prezentul instantaneu): Acum scriu la
capitolul „Mod, timp, aspect”;
■ poate specifica un interval temporal al cărui punct de pornire se află în
trecut: De când mă ştiu, îmi place să citesc;
■ poate descrie un proces permanent (prezentul generic): Pământul se
roteşte în jurul Soarelui;
■ se poate referi la trecut (prezentul retrospectiv): În GALR se discută
problema analizei sintactice; În 1850 se naşte Mihai Eminescu;
■ se poate referi la viitor (prezentul prospectiv): Plec mâine în vacanţă.
● Utilizarea perfectului simplu

■ În limba literară actuală, perfectul simplu este limitat la naraţiunea
beletristică.
■ Dialectal, în aria sudică, în special în Oltenia, perfectul simplu apare cu
o valoare temporală specială, de trecut apropiat.
● Utilizarea diverselor forme de viitor

În limba română există numeroase forme, toate analitice, de realizare a viitorului:
■ forma literară, compusă din auxiliarul a vrea (în forma voi, vei, va,
vom, veţi, vor) + infinitivul verbului: voi cânta;
■ o formă regională şi familiară, compusă din formele aferezate (cu
căderea lui v iniţial, însoţită de alte modificări fonetice: oi, ăi/ei/îi/oi, o/a, om,
ăţi/eţi/îţi/oţi, or) ale auxiliarului a vrea + infinitivul verbului: oi cânta;
■ o altă formă literară, folosită cu precădere la singular, compusă din
indicativul prezent al auxiliarului a avea + conjunctivul verbului: am să cânt;
51
■ o formă cu circulaţie generală, care pare să fie din ce în ce mai

frecventă, în defavoarea formei „oficiale” (cea cu voi), alcătuită din formantul
invariabil o + conjunctivul verbului: o să cânt.
● Omonimia prezumtiv − conjunctiv perfect/condiţional perfect/viitor anterior

Prezumtivul are forme proprii numai pentru prezent: Mă îndoiesc să fi făcând
parte din fanclub; De parcă alţii ar fi făcând mai multe!; Peste trei ani, voi fi terminat
liceul şi voi fi făcând facultatea.
La perfect, diferenţa dintre prezumtiv şi formele omonime se poate stabili numai
contextual, prezumtivul, care exprimă incertitudinea, probabilitatea, apărând, de obicei, în
absenţa unui reper temporal. Să se compare:
(a) Ion poate să cânte la chitară fără să fi făcut cursuri (conjunctiv perfect) vs E
posibil să fi făcut o greşeală (prezumtiv perfect)
(b) Ioana ar fi avut încă de lucru, dacă nu se certa cu şeful (condiţional perfect)
vs Se aude că ar fi câştigat la loto (prezumtiv perfect)
(c) Îmi doresc să termin mai repede de 2 ianuarie, când va fi trecut deja
Revelionul (viitor anterior) vs Ce va fi făcut numai el ştie (prezumtiv perfect).
● Relaţia imperativ − conjunctiv/infinitiv/supin

Imperativul (Vino!, Pleacă!, Nu sta!) este concurat de:
■ conjunctiv (ca urmare a semnificaţiei „ordin”, „rugăminte” etc., pe care
acesta o are): Să nu pleci înainte de prânz!, Să veniţi imediat la mine în birou!;
■ infinitiv, care, în această utilizare, capătă autonomie enunţiativă;
infinitivul înlocuieşte imperativul în construcţii cu un grad mare de generalitate,
în care se evită adresarea directă: A nu se călca pe iarbă!, A se păstra în
ambalajul original!;
■ supin, în construcţii eliptice: [Ai] De pus scrisoarea la poştă!, [Este]
De ţinut minte!.
● Sinonimia conjunctiv − infinitiv

În limba română (actuală), există numeroase situaţii în care conjunctivul
concurează infinitivul, cele două moduri apărând în structuri sinonime sintactic. Cele
două forme verbale pot fi dependente de regenţi diferiţi:
■ un verb operator modal sau aspectual: poate vorbi − poate să
vorbească; continuă a lucra − continuă să lucreze;
■ un adjectiv: Nu e capabil a se sacrifica − Nu e capabil să se sacrifice;
■ o prepoziţie: Fără a citi nu poţi face nimic − Fără să citeşti nu poţi
face nimic.
Concurenţa apare şi în alte contexte: în poziţia de S (E uşor a sta/să stai
degeaba), de NP (Dorinţa noastră este a sta/să stăm degeaba), de complement în GN
(dorinţa de a sta/să stăm degeaba); chiar în propoziţii principale de tip imperativ,
infinitivul şi conjunctivul se pot concura în calitate de predicate ale enunţării (A se agita!/
Să se agite!).
52
O situaţie specială este reprezentată de construcţiile relative infinitivale,

concurate de propoziţii finite cu subjonctiv: Nu-i cine răspunde − Nu-i cine să răspundă;
Nu are cine veni − Nu are cine să vină.
Deşi există numeroase cazuri de variaţie, în unele contexte, conjunctivul a
înlocuit total infinitivul, cel puţin în limba standard: ştie să cânte − ştie (a) cânta.
2.5. Exprimarea aspectului în limba română

Distincţia aspectuală relevantă pentru limba română, care foloseşte ca mijloace
gramaticalizate de exprimare formele temporale ale verbului, este perfectiv (proces
încheiat) vs imperfectiv (proces în desfăşurare): Ion a mâncat vs Ion mânca.
Celelalte trăsături se manifestă prin mijloace lexicale: semnificaţii intrinsece ale
unor verbe (a continua, a sfârşi), adverbiale (în două luni, brusc), prefixe (re-):
■ durativ vs momentan (Ion a parcurs distanţa asta în trei ore − Ion a
ajuns imediat);
■ individual vs generic (Ion ascultă o romanţă − Lui Ion îi place muzica);
■ unic vs iterativ (Ion a fost în Tunisia o singură dată − Ion se duce în
Tunisia în fiecare an, Ion a recitit romanul);
■ linear vs progresiv (Ion înoată − Ion înoată tot mai repede);
■ incoativ vs continuativ vs terminativ (în cazul unor verbe care
încorporează lexical informaţia aspectuală: a cădea vs a alerga vs a muri).
● Trăsături aspectuale ale timpurilor indicativului

Formele temporale ale verbelor, asociate cu anumite valori aspectuale, reprezintă
mijloace gramaticale de exprimare a aspectului.
Prezent Trecut Viitor

Impf. Pf. compus Pf. simplu Mmcp pr.-zis anterior
[− perf.] [− perf.] [+ perf.] [+ perf.] [+ perf.] [− perf.] [+ perf.]
● Verbele de aspect (operatorii aspectuali) − mijloace lexicale de exprimare a

aspectului
Reprezintă o modalitate frecventă şi tipică românei pentru exprimarea valorilor
aspectuale. Se caracterizează prin:
■ una dintre trăsăturile semantice incoativ, continuativ, terminativ;
■ capacitatea de a forma, împreună cu un verb lexical (la conjunctiv, la
supin, la infinitiv), precum şi cu substantive postverbale un predicat complex;
■ flexiune completă în raport cu modul, timpul, persoana şi numărul.
Verbele aspectuale se împart în:
■ intrinsec aspectuale (propriu-zise): a începe, a continua, a conteni, a
isprăvi, a înceta, a sfârşi, a termina: Începe să cânte, Continuă a plânge,
Termină de mâncat;
■ verbe contextual aspectuale: a ajunge la, a apuca să, a se apuca de, a
se lăsa de, a se opri din, a se pune pe etc.
Verbele aspectuale reprezintă o clasă instabilă:
53
■ verbele intrinsec aspectuale alunecă uşor spre exprimarea unei configuraţii

spaţiale:
Ion începe să scrie un roman − Autostrada începe la Bucureşti;
Discuţia continuă − Drumul asfaltat continuă cu o cărare;
Discuţia se termină brusc − Plaja se termină în apropiere de hotelul nostru;
■ verbe din alte clase semantice (mai ales cele de mişcare direcţionată) pot
deveni, contextual, aspectuale:
Ion ajunge la Bucureşti − Ion ajunge să înţeleagă această problemă;
Ion (se) porneşte spre casă − Furtuna se porneşte brusc.
2.6. Particularităţi ale românei
● crearea unei forme modale „tinere”, prezumtivul, cu o paradigmă proprie, mod

specializat pentru a marca incertitudinea, probabilitatea, care dispune de distincţia
prezent/perfect şi, în cadrul acesteia, de câte trei forme paralele;
● existenţa unui număr mare de forme analitice (distribuite în anumite zone ale
paradigmei), comparativ cu latina şi cu celelalte limbi romanice, şi varietatea
mijloacelor analitice (auxiliare, verbe-operator, prepoziţii-morfem, conjuncţii-
morfem);
● existenţa a trei auxiliare − a fi, a avea şi a vrea −, ultimul fiind specific românei în
context romanic;
● utilizarea a două auxiliare de viitor, a vrea şi a avea;
● tendinţa generală şi veche de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv, care apropie
româna de limbile balcanice; tendinţa limbii culte de a prefera (din nou) infinitivul,
care (re)apropie româna de limbile romanice;
● marcarea gramaticală a aspectului exclusiv prin formele temporale şi realizarea
preponderent lexicală a categoriei aspectului, printr-un număr mare de verbe
aspectuale, care reprezintă o clasă cu inventar instabil;
● existenţa şi marcarea acordului în număr şi persoană între verb şi subiect.
GALR 2008 I: 323−332, 358−480
Exerciţii
1. Se dau textele:
„Şi atunci, ca un omagiu, ca un prinos de respect pentru marele şi eternul
feminin care zace în Domnia Ta Lucia, şi pe care numai eu am ştiut să-l văd şi să-l
iubesc, şi pe care numai eu îl voi vedea fie şi numai în vis, şi-l voi iubi întotdeauna,
pentru acest mare şi etern feminin eu ţi-am dezvăluit toate secretele şi ţi-am promis că
voi veni asemenea unui Mesia − nu râde − pentru a te scoate din mocirla în care fără
doar şi poate ai să cazi, fie că vei ajunge jucăria gustului pervertit al vreunor aristocraţi,
54
fie că vei ajunge bucătăreasa, concubina şi mama copiilor vreunui burghez pântecos şi
împuţit.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste)
„− Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Când

tragi sorcoveţii de musteaţă de ce nu te olicăieşti atâta? Petre Todosiicăi, crâşmaru
nostru, aşa-i că ţi-a mâncat nouă sute de lei? (...) Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui
Onofreiu găseşti să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda,
dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Şi pentru băiet n-ai de unde da? Măi omule,
măi! Ai să te duci în fundul iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu ti-i sili să-ţi
faci un băiet popă! De spovădanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paşti
în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?”
„Înşfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de

cuvânt, şi pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu.”
(I. Creangă, Amintiri din copilărie)
(a) La ce moduri şi timpuri apar verbele din cele trei texte?

(b) Care sunt valorile lui să?
(c) Observaţi particularităţi speciale (de structură sau de utilizare) ale
unor forme de conjunctiv din textele de mai sus?
(d) Câte tipuri de viitor apar şi care este structura lor? Observaţi
diferenţe între cele două tipuri de texte?
2. Care sunt valorile prezentului în textele de mai jos?

„În martie, fac întâia mea tranzacţie la Sionu: arendez societăţii Molda terenul
de vânătoare pentru iepuri, abia acum reluat în posesie − tarlaua trebuie însă minuţios
lucrată, mii de mărăcini au prosperat acolo într-un deceniu de paragină. Primăvara lui
1925 începe însă promiţător, îmi îmbogăţesc garderoba cu trei costume (...). Parcurg
Podul ţanţoş, în ţinută schimbată zilnic, gândind savant accesoriile. Iar în data de 25,
serbez a patruzecea aniversare a zilei mele de naştere (sic!) (...); nu lipseşte Margot,
vine şi pianista, care gafează vorbind cu maică-sa, prietena de-o viaţă a Marichii.”
(Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale)
„Teoriile sintactice moderne insistă asupra situaţiilor în care prepoziţia

funcţionează drept cap lexical de grup, ceea ce înseamnă, din punct de vedere logico-
semantic, calitatea de a-şi atrage complementele, cărora le atribuie rolul tematic şi
cazul.” (DSL)
3. Se dau textele:
„Se însenină şi reveni seara asupra patului meu, continuă să mă închine şi eu o
lăsai. Curând însă îi dădui o lovitură care o răni adânc. Nici nu ştiu dacă această rană
s-a mai închis vreodată.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, I)
55
„− Acu câteva zile, nimerii io fără să vreau, aşa, fusei martor la o ceartă, la o
ceartă între nepotu-meu Sucă şi prietenu’ lui, Sache a lu’ Zăpăcitu. (...) Mă, din ce să
luară ei, nu prea ştiu io bine, că nimerii tocma’ la mijlocu’ hărmălăii, când striga Sache
cât îl ţinea gura: «Bă Sucă, bă, bă, tu vorbeşti, bă, faci pe deşteptu’? Parcă nu-mi spusă
mie Marghioala lu’ Tălăposu că te-apucaşi şi udaşi prunii din capu’ vii cu vitriol, ca să
iese (sic!) ţuica tare!»” (Nea Mărin, interpretat de Amza Pellea, transcriere)
(a) Care este valoarea perfectului simplu în cele două tipuri de text?
(b) Folosindu-vă de cel de-al doilea text, comentaţi următoarea afirmaţie:
„În româna actuală, perfectul simplu este un timp viu mai ales în Oltenia, unde
redă un proces încheiat de curând (24 de ore), aşadar în trecutul apropiat”
(GALR I: 422).
4. Transpuneţi în vorbire indirectă următorul dialog şi explicaţi

modificările privind, pe de o parte, modul, timpul şi persoana verbului, iar, pe de
altă parte, conectorii propoziţionali. Care dintre aceşti conectori funcţionează şi
ca mărci morfologice?
„Pentru prima oară, bătrânul Grodeck îşi pierdu răbdarea.
− Eu nu am timp să aştept până în martie.
− Mă mir, zise Gunther, un Grodeck are totdeauna timp să aştepte. E singurul
lucru pe care l-am învăţat de la voi. Pe mama n-aţi aşteptat-o douăzeci de ani până a
murit? Pe mine mă veţi aştepta mai puţin poate.
− Să nu vorbim despre asta, spuse bătrânul Grodeck. Orice s-a întâmplat,
memoria mamei tale este pentru noi venerată. Eu am uitat tot.
− Pentru că eşti generos, râse Gunther. Eu însă n-am uitat nimic. Mă înţelegi?
Nimic.” (M. Sebastian, Accidentul)
5. Exemplele următoare ilustrează câteva dintre posibilităţile de apariţie a

infinitivului în limba veche (până în secolul al XIX-lea). Comentaţi felul în care
infinitivul a fost înlocuit, parţial şi treptat, prin conjunctiv. Stabiliţi care este
regentul fiecărei forme de infinitiv. Cum ar arăta aceste exemple în limba
actuală?
„ajunge să ştie citi”
„încât să poată citi şi a scrie”
„unde nu este copil, măcar de şălar, măcar de ştrengar, a nu merge spre
câştigarea luminii”
„făr’ de a mai rămânea şi pe seama lui”
„Apoi întocmirea şi împărţirea popoarelor ce are poliţia spre a îngriji pentru
siguranţiia norodului, pentru întâmplătoarele gâlcevuri, de a le despărţi până a nu
ajunge într-o aşa supărare încât să nu-i poată a-i folosi.”
„nu pot a ş-o agonisi”
„va fi mare păcat de a nu scăpa din moarte pe acei prunci” (D. Golescu,
Însemnare a călătoriii mele)
56
6. Identificaţi operatorii aspectuali din textul de mai jos şi analizaţi

structura predicatelor complexe pe care le formează.
„Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă
de însemnat la greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la douăzeci şi
nouă. «Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi
câte au să mai fie!» Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a
tremura de mânios...” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
* *
*
3. Clasificarea flexionară
Clasificarea flexionară a verbului are în vedere formele sintetice, care marchează

categoriile gramaticale prin sufixe (modul şi timpul) şi prin desinenţe (persoana şi
numărul).
3.1. Verbele cu flexiune regulată

● Reprezintă cea mai mare parte a formelor verbale care se repartizează în mai
multe subclase de flexiune (conjugări).
● Faţă de clasificarea tradiţională, care deosebeşte 4 tipuri de conjugări în funcţie
de sufixul de infinitiv, o clasificare mai riguroasă distinge mai multe tipuri subordonate
celor 4 în funcţie de flectivele relevante (sufixe şi desinenţe) din paradigma verbală şi,
implicit, de omonimiile pe care acestea le stabilesc. Astfel, chiar pe baza sufixului de
infinitiv, se deosebesc 5 tipuri, separându-se verbele cu sufixul -i de cele cu sufixul -î. În
interiorul subclaselor cu acelaşi sufix de infinitiv, relevante pentru clasificare sunt: pentru
verbele cu infinitivul în -a, în -i şi în -î, sufixul de prezent, iar pentru verbele cu
infinitivul în -e, sufixele de perfect simplu şi de participiu. Pentru verbele cu infinitivul în
-i, apar ca relevante şi omonimiile formelor de prezent.
Distincţiile flexionare sunt marcate suplimentar, în anumite condiţii fonetice, de
alternanţele vocalice sau consonantice din radical, care se manifestă mai mult sau mai
puţin regulat (verbele din fondul vechi prezintă alternanţe regulate). De exemplu,
alternanţa consonantică marchează, împreună cu desinenţa -i (asilabic), pers. 2 prez. ind.
şi conj.: cânt – cânţi; alternanţa vocalică (şi consonantică) marchează, împreună cu
desinenţa -ă, modul conjunctiv: începe – să înceapă, treče – să treacă; alternanţa
consonantică marchează, împreună cu sufixul, gerunziul: arde – arzând.
57
Conjugarea I tradiţională
Subclase Trăsături Flective şi omonimii1 Exemple
flexionare distinctive
Subclasa I ● Inf.: -a Inf.: -a a ara, a
● Ind. prez., conj. a- cânta, a
prez.: – [-ez] -----l detesta, a
Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -ăm, -aţi, -ă îndopa, a
Pf. s.: -ai, -aşi, -ăØ, -arăm, -arăţi, -ară zbura
Impf.: -am, -ai, -aØ, -am, -aţi, -au
a------l
Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -ăm, -aţi, -e
Ger.: -ând
Part.: -at
Subclasa ● Inf.: -a Inf.: -a a avansa, a
a II-a ● Ind. prez., conj. divorţa, a
prez.: + [-ez] a--------l lansa, a
Ind. prez.: -ezØ, -ezi, -ează, -ăm, -aţi, -ează lucra
Pf. s.: -ai, -aşi, -ăØ, -arăm, -arăţi, -ară
a-_-_______-l
Conj. prez.: -ezØ, -ezi, -eze, -ăm, -aţi, -eze
Ger.: -ând
Part.: -at
■ Verbe precum a afla, a intra, a umbla, a apropia, a mângâia, a tăia

aparţin subclasei I de conjugare, chiar dacă prezintă în flexiune alte desinenţe
decât cele prototipice. Acestea reprezintă, de fapt, variante fonetice (alomorfe
fonetice) determinate de finala radicalului: eu aflu/umblu (finala radicalului este
reprezentată de grupul muta cum liquida), eu tai/apropii/mângâi (radicalul se
termină în vocală). Realizările diferite ale flectivelor pot avea ca efect crearea
unor omonimii suplimentare: eu/tu apropii/mângâi/tai, el/ei apropie/mângâie/taie
= el/ei să apropie/să mângâie/să taie.
■ Verbe precum a sublinia, a îngenunchea, a veghea se încadrează în
subclasa a II-a. Sufixul -ind de gerunziu, diferit de cel întâlnit la verbele subclasei
a II-a, se explică fonetic (radicalul se termină în vocală palatală sau în consoană
palatală): subliniind, veghind, îngenunchind.
■ În limba actuală, clasa verbelor cu sufixul -a de infinitiv (mai ales
subclasa cu sufixul -ez la indicativ prezent) este cea mai productivă (faţă de limba
veche, unde mai productivă era clasa verbelor în -i).
1
În tabel, liniile indică omonimiile desinenţiale relevante, iar sublinierea marchează locul
accentului.
58
Conjugarea a II-a tradiţională

Subclase Trăsături Flective şi omonimii Exemple
Subclasa I ● Inf.: -ea Inf.: -ea a părea, a plăcea,
a--------- a şedea, a tăcea,
-l a vedea, a zăcea
Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -em, -eţi, -Ø
Pf. s.: -ui, -uşi, -uØ, -urăm, -urăţi, -ură
Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau
a------l
Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -em, -eţi, -ă
Ger.: -ând
Part.: -ut
Conjugarea a III-a tradiţională

Subclasa I ● Inf.: -e Inf.: -e a aşterne, a face,
● Pf. s.: -u a--------- a începe, a întrece
● Part.: -ut -l
Pf. s.: -ui, -uşi, -uØ, -urăm, -urăţi, -ură
a------l
Ger.: -ând
Part.: -ut
Subclasa ● Inf.: -e Inf.: -e a arde, a drege,
a II-a ● Pf. s.: -se a--------- a merge, a prinde
● Part.: -s -l
Pf. s.: -sei, -seşi, -seØ, -serăm, -serăţi,
-seră
a------l
Ger.: -ând
Part.: -s
Subclasa ● Inf.: -e Inf.: -e a coace, a fierbe,
a III-a ● Pf. s.: -se a---------- a frige, a înfige,
● Part.: -t l a rupe, a suge
59

Pf. s.: -sei, -seşi, -seØ, -serăm, -serăţi,
-seră
a------l
Ger.: -ând
Part.: -t
■ Verbul a scrie se încadrează în subclasa a II-a: desinenţa -u pentru

pers. 1, 6 ind. prez., ca şi omonimia pers. 3 ind. prez. = pers. 3 conj. prez. (el
scrie = el să scrie) se datorează vocalei palatale finale a radicalului.
■ Din cauza faptului că diferenţele dintre clasa verbelor cu infinitivul în
-e (subclasa I) şi cea cu infinitivul în -ea sunt foarte puţine, este favorizată
trecerea verbelor dintr-o clasă în alta (vezi formele neacceptate de norma literară:
a (dis)place, va apare, tacem, bătem, făcem etc.).
Conjugarea a IV-a tradiţională

● Inf.: -i Inf.: -i a adormi, a fugi,

Subclasa I ● Ind. prez., a----------l a sări, a veni
conj. prez.: Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -im, -iţi, -Ø
– [-esc] Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră
● Des. pers. Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau
1 ind. prez.
= des. pers. a-----l
6 ind. prez. Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -im, -iţi, -ă
=Ø Ger.: -ind
Part.: -it
Subclasa ● Inf.: -i Inf.: -i a acoperi, a
a II-a ● Ind. prez., a--- descoperi, a
conj. prez.: ---l diferi, a referi
– [-esc] Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -im, -iţi, -ă
● Des. pers. Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră
3 ind. prez. Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau
= des. pers.
6 ind. prez. a-----l
=ă Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -im, -iţi, -e
Ger.: -ind
Part.: -it
Subclasa ● Inf.: -i Inf.: -i a citi, a cuceri,
a III-a ● Ind. prez., a---------- a fugări, a
conj. prez.: ----l frunzări, iscăli
+ [-esc] Ind. prez.: -escØ, -eşti, -eşte, -im, -iţi, -escØ
60
Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră

a_---______-l
Conj. prez.: -escØ, -eşti, -ească, -im, -iţi, -ească
Ger.: -ind
Part.: -it
Subclasa ● Inf.: -î Inf.: -î a coborî, a
a IV-a ● Ind. prez., a-- doborî, a omorî,
conj. prez.: ----l a vârî
– [-ăsc] Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -âm, -âţi, -ă
Pf. s.: -âi, -âşi, -âØ, -ârăm, -ârăţi, -âră
a------l
Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -âm, -âţi, -e
Ger.: -ând
Part.: -ât
Subclasa ● Inf.: -î Inf.: -î a hotărî, a urî, a
a V-a ● Ind. prez., a-------- pârî
conj. prez.: -------l
+ [-ăsc] Ind. prez.: -ăscØ, -ăşti, -ăşte, -âm, -âţi, -ăscØ
Pf. s.: -âi, -âşi, -âØ, -ârăm, -ârăţi, -âră
a-___-----l
Conj. prez.: -ăscØ, -ăşti, -ască, -âm, -âţi, -ască
Ger.: -ând
Part.: -ât
■ Verbele a contribui, a îngădui, a sui aparţin subclasei I, flectivele

speciale -ia de la imperfect (contribuiam, îngăduiam, suiam), -i de la pers. 1 ind.
prez. (contribui, îngădui, sui), -e de la pers. 3 conj. prez. (să contribuie, să
îngăduie, să suie) reprezentând alomorfe fonetice condiţionate de finala vocalică
a radicalului. Variantele fonetice creează, în cazul acestor verbe, omonimii
suplimentare precum: eu/tu contribui/îngădui/sui, el contribuie/îngăduie/suie = el
să contribuie/să îngăduie/să suie.
■ Verbe precum a pietrui, a tăgădui se încadrează în subclasa a III-a,
variantele fonetice pietruiesc, pietruiam; tăgăduiesc, tăgăduiam fiind determinate
de finala vocalică a radicalului.
3.2. Verbe cu flexiune neregulată

O serie de verbe prezintă neregularităţi ce privesc realizările radicalului şi ale
flectivelor sau/şi omonimiile. Neregularităţile se pot explica:
● etimologic
■ forme supletive ale radicalului: a fi (sunt, eşti, este, e, eram, fi, fiind,
fost etc.), a lua (iau, iei, luăm etc.);
61
■ forme ale radicalului cu reduplicare: a da (dădeam, dădeai), a sta

(stăteam, stăteai, stătui);
■ forme de imperativ moştenite din latină: zi!, du!, fă!;
● prin asocierea unor forme încadrabile în subclase diferite de flexiune sau chiar
prin asocierea unor verbe diferite rezultând paradigme hibride
■ paradigma trebuie – să trebuiască;
■ paradigma hibridă conţinând forme ale verbelor a vrea şi a voi: vreau,
vrei, vrea; vrând; vrut; vrui vs voiam, voiai, voia;
● prin înlocuirea unei forme din paradigmă cu o variantă atipică (recomandată de
DOOM2)
■ a continua are desinenţa -i la pers. 1 ind. prez., ca şi a tăia, a mângâia,
dar diferă de acestea la alte forme flexionare: continuă, să continue (faţă de taie,
să taie; mângâie, să mângâie);
■ a azvârli prezintă desinenţa -e la pers. 3 ind. prez. şi la pers. 3 conj.
prez. (el azvârle – să azvârle, ca şi el contribuie – să contribuie, el suie – să suie),
dar desinenţa -ă la pers. 6 ind. prez. (ei azvârlă, ca şi acoperi, referi); la pers. 1
ind. prez. are desinenţa proprie -Ø (azvârl);
● prin apariţia în flexiune a unor flective proprii
■ a avea: desinenţele -m (eu am), -u (ei au);
■ a bea: desinenţa -u (eu/ei beau);
■ a fi: sufixul -a de imperfect (eram, faţă de veneam);
■ a şti: sufixul de pf. s. -u (ştiui, faţă de sării);
● prin prezenţa unor omonimii particulare
■ a vrea: pers. 3 ind. prez. = pers. 3, 6 conj. prez. = -Ø (el vrea – să vrea,
faţă de el tace – să tacă);
■ a lua: pers. 3 ind. prez. = pers. 3, 6 conj. prez. = -Ø (el ia – să ia, faţă
de el cântă – să cânte).
● Româna şi-a creat a 5-a clasă de verbe cu sufix propriu de infinitiv: -î. În cadrul
claselor cu sufixele de infinitiv -a, -i şi -î, româna distinge câte două subclase în funcţie
de sufixul de indicativ prezent: cu sau fără -ez pentru verbele în -a (zbor, lansez), cu sau
fără -esc pentru verbele în -i (vin, citesc), respectiv cu sau fără -ăsc pentru verbele în -î
(cobor, hotărăsc).
● În limba actuală, sub influenţă romanică, cea mai productivă clasă a devenit cea a
verbelor cu infinitivul în -a (faţă de limba veche unde era mai extinsă clasa verbelor în
-i), iar, în cadrul acesteia, subclasa tipic românească a verbelor cu sufixul -ez la indicativ
prezent.
● Variaţiile foarte mici dintre clasa verbelor cu infinitivul în -e şi cea cu infinitivul în -ea
favorizează trecerea verbelor dintr-o clasă în alta (vezi formele paralele: a plăcea vs
(nelit.) a place, va apărea vs (nelit.) va apare, tăcem vs (nelit.) tacem, facem vs (nelit.)
făcem).
● Verbele româneşti prezintă, mai mult sau mai puţin regulat, alternanţe fonetice ale
radicalului, care, asociindu-se mijloacelor flexionare, dobândesc funcţie de marcare
62
morfologică (a persoanei: port – porţi – poartă; a gerunziului: cred – crezând; a

conjunctivului: treče – să treacă etc.).
GALR 2008 I: 544−571
Exerciţii
1. Demonstraţi importanţa sufixului de infinitiv în clasificarea flexionară
a verbelor româneşti.
2. Indicaţi criteriile care stau la baza clasificării verbelor în mai multe

subclase de conjugare decât în gramatica tradiţională.
3. Se dă textul:
„Şi tu, Ali Paşa, amărâtule, prăpăditule, ai uitat când te luptai cu paşalele
turceşti în ceata lui Andruţu Veruşiu Muciană şi cum le-ai cerşit alor noştri să-ţi
tocmească, pentru că erau mari şi tari, postul de dervengui paşa? Ei te-au crezut, or fi
avut în minte istoria vizirului protejat de Floca, probabil că şi tu ai pretins că le vei
respecta privilegiile şi apoi ce ai făcut? Degeaba am luptat lângă tine împotriva lui
Ibrahim Paşa din Berat şi a paşei din Epir de te-ai pomenit în 1784 paşă al Tesaliei şi
satrap al Epirului cu titlul de Rumili Valisi, titluri pe care le-ai obţinut, pretinde
Hughes şi o fi ştiind ce spune, cu firmane măsluite… Şi chiar mai târziu Vlahava,
Bucuvală şi Hristachi din Preveza te-au ajutat să-i înfrângi pe bajbuzucii răzvrătiţi.
Mai bine te-ar fi lăsat să cazi în mâinile lor, mânca-te-ar omizile!” (I. Nicolau, Haide,
bre!)
(a) Arătaţi în ce subclasă de conjugare se încadrează verbele cu flexiune

regulată din textul de mai sus.
(b) Există în text forme aparţinând unor verbe cu flexiune neregulată? În
ce constă neregularitatea lor?
(c) Analizaţi toate verbele din textul dat morfologic şi morfematic.
4. Indicaţi trei verbe care să prezinte în flexiune câte un tip diferit de

neregularitate.
5. În ce subclasă/subclase de conjugare se încadrează verbele a grăi şi a

sforăi? Argumentaţi răspunsul.
6. Verbele a atinge şi a ascunde aparţin aceleiaşi subclase de conjugare?

Argumentaţi răspunsul.
63
7. Cărei/căror subclase de conjugare aparţin verbele a şovăi şi a tăbărî?

Pentru verificarea răspunsului, consultaţi şi DOOM2.
8. Verbele a descuia şi a urla prezintă în flexiune unele flective proprii în

raport cu subclasa de conjugare în care se încadrează. Care sunt aceste flective şi
cum se explică? Pentru a răspunde, comparaţi cele două verbe cu verbele a
anunţa, a striga, a explica.
9. Corectaţi, unde este cazul, formele verbale scrise cu aldine din

următoarele enunţuri:
Vecinul lui a încercat în zadar să-l resuscite
Poliţistul bănuie că vânzătoarea a fost ameninţată cu o armă
Nu l-a lăsat să copie la examen
Ce făcui de ai întârziat?
Când ai venit tu, noi deja plecasem de la locul întâlnirii
Nu le-ar displace să obţină un profit mai mare din această afacere
Nu ne dorim să făcem caz de acest lucru
De ce nu taceţi?
Ar vrea să aibe mai mult timp pentru citit
Scenele se succed într-un ritm alert
Nu-i zii ce ai aflat de la mine!
Nu fă ce zice el!
Vroiau să plece în concediu în august
Nu mă înşală niciodată prima impresie
Când avem musafiri, pisica se aşează cuminte pe scaun.
10. Alegeţi varianta corectă din fiecare dintre perechile: cheltuie –

cheltuieşte, chinuie – chinuieşte, stăruie – stăruieşte, trebuie – trebuieşte, ignoră –
ignorează, înfiripă – înfiripează, perturbă – perturbează. Pentru verificarea
răspunsului, consultaţi DOOM2. Căutaţi în DOOM2 alte 10 verbe care cunosc în
flexiune variante libere (acceptate).
* *
*
4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor
Verbele româneşti sunt variate nu numai sub aspect flexionar, ci şi sub aspect
sintactic, ele fiind responsabile, prin restricţiile sintactice şi semantico-sintactice pe care
64
le impun cuvintelor vecine (nominalelor în primul rând), de organizări sintactice (grile

sintactice) şi sintactico-semantice (grile tematice) extrem de diverse.
În funcţie de amploarea şi organizarea sintactică şi semantico-sintactică diversă a
structurilor generate de verb, s-a propus şi o clasificare sintactică a verbului românesc,
care o completează pe cea flexionară.
4.1. Criteriile de clasificare sintactică

● Clasificarea verbului se face în funcţie de complemente (= complinirile
obligatorii, strâns/intim legate de verb, cuprinse în matricea semantico-sintactică a
fiecărui verb).
● Obligativitatea sintactico-semantică nu înseamnă şi obligativitate de
actualizare a complinirii; sunt verbe tranzitive care, prin „folosire absolută”, nu-şi
actualizează contextual obiectul direct (Ion citeşte, scrie, desenează, mănâncă, bea), după
cum verbele „de atribuire” pot, contextual, să nu-şi actualizeze rolul Ţintă (Am dat
[cuiva] banii, Am trimis [cuiva] banii, Am donat [cuiva] casa) etc.
● Clasificarea priveşte numai structurile primare, nu şi pe cele reorganizate
(rezultate din operaţii sintactice de modificare a structurii argumentale), precum
pasivizarea şi impersonalizarea.
● Drept compliniri obligatorii, apar, în ordinea frecvenţei:
(a) componentele argumentale (argumente interne şi argumentul extern, în
oricare dintre apariţiile lor: Ion oferă flori colegelor, El mă învaţă înmulţirea, Muzica
mă predispune la visare);
(b) complinirile predicative (numele predicativ şi complementul predicativ al
obiectului: El devine director, Ei l-au desemnat director);
(c) compliniri circumstanţiale (mult mai rare, prezente în ipostaza în care
verbul atribuie un rol tematic de tip circumstanţial: Ajunge la şcoală [+ Ţintă], El provine
din Moldova [+ Sursă locativă], Scrisoarea datează din secolul trecut [+ Sursă
temporală], Sacul cântăreşte cincizeci de kilograme [+ Măsură], Copilul se comportă
agresiv [+ Mod] etc.
● Există posibilitatea ca unele verbe să prezinte variaţie sintactică, oscilând, fără
modificare de sens, între două tipare de construcţie: a succeda cuiva/pe cineva, a spera
ceva/la ceva, a anunţa pe cineva ceva/cuiva ceva, a-şi aminti ceva/de ceva, a-i plăcea
cineva/de cineva, a colinda prin sate/satele, a-i sta bine ceva/cu ceva etc.
● Dacă oscilaţia sintactică se asociază cu o modificare de sens, metaforică sau
nemetaforică, verbul este atras spre altă clasă sintactică, cele două apariţii sintactic
distincte constituind un caz de omonimie lexicală, adică de realizare a două verbe diferite
(modificare metaforică: a fulgera1, zerovalent: În lunile de iarnă tună şi fulgeră rar vs a
fulgera2, monovalent cu nominativ: Directorul tună şi fulgeră vs a fulgera3, monovalent
fără subiect, cu dativ: Îi tună şi-i fulgeră vs a fulgera4, bivalent tranzitiv: Mama îl fulgeră
cu privirea; modificare prin încorporarea unei predicaţii suplimentare: Preţul creşte
– Vânzătorul creşte preţul „face să crească”).
● Clasificarea priveşte, succesiv, următoarele două criterii sintactice: (a) numărul
de complemente (de compliniri obligatorii); (b) restricţiile de formă (regimul cazual sau
prepoziţional) impuse complinirii/complinirilor.
65
4.2. Clase sintactice
4.2.1. În funcţie de numărul de compliniri obligatorii/de complemente, se

disting:
(a) verbe zerovalente (Plouă, Ninge, Tună, Fulgeră, Viscoleşte, Geruieşte,
Burează etc.);
(b) verbe monovalente (Copilul aleargă/înoată/munceşte/plânge/oftează/cade/
transpiră; Se întâmplă/Survine/Apare o schimbare; Vine/Se lasă frigul);
(c) verbe bivalente (El citeşte o carte/ară ogorul/scrie un roman, Mă
doare/ustură/arde stomacul, Mă indignează/uimeşte minciuna, Îmi convine/place/
repugnă situaţia, Îmi pasă/arde/pare bine de tine, El depinde/se sinchiseşte/se teme de
tine, El este/devine/iese/rămâne profesor);
(d) verbe trivalente (El îmi trimite/oferă/recomandă o carte, El mă
învaţă/întreabă rezultatul, Ei l-au uns/ales/numit mitropolit).
4.2.2. În funcţie de restricţiile formale (de caz/de prepoziţie) impuse

argumentelor, se disting mai multe subclase.
4.2.2.1. Pentru verbele monovalente:

(i) V + Nominalnominativ / V + S1 (vezi supra, toate exemplele de sub 4.2.1.b);
(ii) V + Nominalacuzativ / V + CD (Mă plouă, Mă ninge2);
(iii) V + Nominaldativ / V + CI (Îi tună şi-i fulgeră3).
4.2.2.2. Pentru verbele bivalente:

(i) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ / V + S + CD (El îl citeşte/
explică/înţelege, Mă doare/ustură/mănâncă spatele, Mă indispune/interesează situaţia);
(ii) V + Nominalnominativ + Nominaldativ / V + S + CI (El îmi vorbeşte/mi se
adresează, Banii îmi plac/convin/trebuie);
(iii) V + Nominalnominativ + GPrep / V + S + CPrep (El depinde de tine/se bazează
pe tine/se gândeşte la tine/se sinchiseşte de tine/se căsătoreşte cu tine);
(iv) V + Nominaldativ + GPrep / V + CI + CPrep (Îmi pasă/arde de tine, Mi s-a
urât de tine);
(v) V + Nominal1 nominativ + Nominal2 nominativ / V + S + NP (El este/devine/iese
medic);
(vi) V + Nominal1 acuzativ + Nominal2 nemarcat / V + CD + CPO (Mă cheamă
Popescu)4;
1
Sunt două modalităţi de exprimare a aceleiaşi organizări sintactice: prima priveşte restricţiile
formale, iar a doua, funcţiile atribuite.
2
În raport cu verbele zerovalente du sub 4.2.1.a, apare aici un argument suplimentar (în structuri
rare, marginale sintactic), indicând orientarea procesului spre o anumită Ţintă, realizată ca nominal
cu restricţie de acuzativ.
3
Aceeaşi observaţie de la nota 2, cu precizarea că argumentul suplimentar indică implicarea unui
Experimentator, cu formă de dativ.
4
Prin Nominalnemarcat desemnăm complinirile nominale cu formă „nemarcată” de N−Ac, acoperind
situaţiile în care complinirea legată direct nu suportă substituţia cu un clitic pronominal în acuzativ.
66
(vii) V + Nominal1 dativ + Nominal2 nemarcat / V + CI + CPO (Îmi zice Popescu);

(viii) V + Nominalnominativ + GPrep/GAdv / V + S + Circ (Ajunge la şcoală,
Locuieşte aici, El provine din Iaşi, Scrisoarea datează din secolul trecut, Sacul
cântăreşte cincizeci de kilograme, Copilul se comportă agresiv).
4.2.2.3. Pentru verbele trivalente:

(i) V + Nominalnominativ + Nominaldativ + Nominalacuzativ / V + S + CI + CD (El îmi
oferă/dă/vinde/trimite o carte);
(ii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + GPrep / V + N + CD + CPrep (Ea mă
predispune/îndeamnă la ceva);
(iii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + Nominalnemarcat / V + S + CD +
CSec/CPO (El mă întreabă rezultatul, El m-a desemnat ministru1).
4.2.3. O altă clasificare se poate face în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii
sintactice strâns legate de verb.
4.2.3.1. Poziţia complementului direct
● Verbe tranzitive:
■ cu tranzitivitate forte;
■ cu tranzitivitate slabă.
Tranzitive sunt verbele care cer poziţia CD, fie că această poziţie este saturată
(complementul fiind lexicalizat) sau nesaturată în context.
Verbe cu tranzitivitate forte sunt toate verbele cu obiect direct a cărui realizare
este fie o formă pronominală de clitic în acuzativ (O văd, Îl aştept), fie un grup nominal
complet sau o propoziţie substituibil/ă printr-o formă de clitic pronominal în acuzativ,
admiţând, implicit, dublarea prin clitic. Se includ aici verbele din construcţii ca:
(i) Îl accept, Îl ascult, Îl întreb, O privesc, O refuz, Îi verific;
(ii) Îl accept pe Ion, O îndrum pe Maria;
(iii) Citesc cartea – O citesc, Admir peisajul – Îl admir;
(iv) Accept că s-a greşit – Asta o accept, Nu doresc să plec/a pleca – Asta n-o
doresc.
Verbe cu tranzitivitate slabă sunt toate verbele (şi formele verbale) al căror
obiect direct este (sau a ajuns contextual) nesubstituibil printr-o formă specifică de
clitic pronominal, neadmiţând, implicit, dublarea prin clitic, precum şi verbele al căror
obiect direct este nelexicalizat în context (aşa-numitele tranzitive folosite absolut). Se
includ aici:
1
La nivelul restricţiilor formale, se includ în acelaşi tipar sintactic atât tipul: El mă întreabă
rezultatul, cât şi tipul: El m-a desemnat ministru, deşi se deosebesc sub aspectul funcţiilor: primul
include un complement secundar, al doilea, un complement de tip predicativ .
67
(a) verbe care admit un grup nominal incomplet (fără determinant), nesubstituibil
printr-o formă de clitic pronominal (tipul: Cumpăr casă, Alegem/Numim preşedinte, Are
avere; vezi cap. VI, Substantivul şi grupul nominal, 3.4.2.);
(b) verbe cu obiectul direct nelexicalizat (Îi place să mănânce şi să bea);
(c) verbe care primesc complement intern, imposibil de dublat printr-o formă de
clitic pronominal (A luptat o luptă dreaptă, A dansat un dans lent, A vorbit o vorbă
înţeleaptă);
(d) forme verbale care şi-au pierdut capacitatea de a primi clitic pronominal
(supinele tranzitive: Termină de citit lecţia, Mi-e greu de procurat cartea, maşină de
spart nuci).
De remarcat mulţimea structurilor cu tranzitivitate slabă, prezente:

● în condiţiile în care apar perturbări ale structurii primare, fie prin ştergerea
unui CD dintr-o construcţie tranzitivă (b), fie, dimpotrivă, prin inserarea unui complement
intern într-o construcţie intranzitivă (c);
● în construcţiile în care nominalul substantival nu admite substituţia cu o formă
de clitic pronominal în acuzativ (a, d).
● Verbe intranzitive
Intranzitive sunt verbele care nu admit legarea directă a unui nominal, exceptând
nominalul-subiect, numele predicativ sau circumstanţialul neprepoziţional. Se includ aici
şi construcţii ca:
(a) Ion aleargă noaptea, Munceşte zile întregi, unde, în afara subiectului,
nominalul/grupul nominal neprepoziţional este substituibil printr-un adverb (Când
aleargă?, Cât munceşte?);
(b) Sportul înseamnă sănătate, unde nominalul nonsubiect nu permite realizarea
printr-un clitic pronominal şi, implicit, dublarea prin clitic, căci funcţionează ca NP, şi nu
ca obiect direct (CD).
4.2.3.2. Poziţia subiectului
● Verbe personale
Sunt personale verbele care primesc poziţia Subiectului, fie că acesta este
actualizat sau neactualizat în context; ele constituie majoritatea verbelor (Copilul citeşte,
Tu citeşti, Citesc şi scriu zilnic).
● Verbe impersonale
■ cu poziţia Subiectului imposibil de acoperit
■ cu poziţia Subiectului saturată, dar realizată prin propoziţie
conjuncţională sau prin formă verbală nepersonală.
Sunt impersonale verbele din următoarele subclase:
68
(a) Tună, Plouă, Ninge, Fulgeră, Burniţează, Geruieşte, Viscoleşte;

(b) Îmi pasă de tine, Îmi pare bine/rău de tine, Îi arde de plimbare, I s-a urât de
viaţă, Îi stă bine cu rochia, Îi căşunează pe cineva;
(c) Mă doare în gât, Mă arde la stomac, Mă mănâncă în spate, Mă ustură la cot;
(d) Se vorbeşte mult, Se râde mult, Se aleargă prea încet,
unde (a−b) sunt verbe care nu admit poziţia subiectului, iar (c−d) sunt verbe care,
contextual, apar în structuri fără subiect (structuri impersonale de la verbe intranzitive (d)
sau verbe ale căror structuri impersonale variază cu unele personale (c: Mă doare în
gât/Mă doare gâtul);
(e) Trebuie să accept, Merită să lupt, (Mi) Se întâmplă să greşesc, (Mi) Se
cuvine să fiu plătit, Mă doare că a fost aşa, Mă miră că te porţi neelegant, E greu să
accepţi asta;
(f) Rămâne de văzut/a vedea, E greu de acceptat/a accepta, Se aude tunând,
unde (e−f) sunt verbe care cer acoperirea poziţiei subiectului, dar acesta este realizat
propoziţional (e) sau prin forme verbale nonfinite (f).
4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului predicativ al

obiectului
În funcţie de aceste poziţii sintactice se disting:
● verbe copulative – care cer în mod necesar ataşarea unui nume predicativ,
complinire, semantic, predicativă (exprimă o proprietate referitoare la entitatea din poziţia
subiectului), iar, sintactic, neomisibilă, păstrându-se indiferent de tipul de formă finită vs
nonfinită a verbului:
■ forme finite (El este inteligent/devine inspector/ajunge deputat/iese
preşedinte/rămâne neschimbat/se face mare/se numeşte Popescu);
■ forme nonfinite (Fiind inteligent, a înţeles numaidecât; Devenite peste
noapte capitaliste, ţările şi-au schimbat greu mentalitatea; N-a fost uşor a
ajunge/a rămâne preşedinte);
În mod curent, copulativele sunt, ca structură sintactică, verbe bivalente

intranzitive (cu S + NP), construcţie în care subiectul poate fi şi propoziţional sau formă
verbală nonfinită (E util să câştig/E util de câştigat trofeul/a câştiga trofeul). Ca
organizare sintactico-semantică, sunt verbe nonagentive inacuzative/ergative (vezi şi
satisfacerea testului de adjectivizare a participiului: ţară fostă/devenită/ajunsă
comunistă).
● verbe atributive – care cer în mod necesar ataşarea unui complement predicativ
al obiectului, complinire, semantic, predicativă (exprimă o proprietate referitoare la
entitatea din poziţia obiectului), complinire păstrată şi în formele nonfinite:
■ forme finite (L-au ales/numit/desemnat preşedinte);
■ forme nonfinite (N-a fost uşor de a-l alege/numi/desemna preşedinte).
Verbele atributive au multe trăsături comune cu verbele copulative, ca urmare a

naturii predicative comune a complementului (CPO exprimă, ca şi NP, o proprietate). Se
deosebesc de copulative prin grila sintactică, fiind verbe trivalente şi, adesea, tranzitive (S
69
+ CD + CPO; rar, S + CI + CPO) şi prin trăsăturile sintactico-semantice, fiind, frecvent,

verbe de tip agentiv.
4.2.4. Se poate face o clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul

formantului/morfemului reflexiv, distingându-se:
● Verbe inerent reflexive – care au ca formant obligatoriu un clitic reflexiv, fie
că acesta are formă de acuzativ (a se bosumfla, a se căina, a se cuveni, a se întâmpla, a se
mândri, a se sinchisi, a se teme, a se văita), fie, mai rar, de dativ (a-şi bate joc, a-şi da
seama, a-şi închipui).
● Verbe contextual reflexive – care acceptă context reflexiv numai în unele
apariţii:
■ cu clitic reflexiv se ca morfem pasiv sau impersonal (Drepturile se
obţin cu luptă, În ţările sărace se trăieşte puţin, Se aleargă după avere);
■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ ca semn de
coreferenţialitate între S şi CD (Mamai sei apără, Ioanai sei cruţă) sau între S
şi CI (Ioni îşii impune ceva, Radui îşii propune ceva);
■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ cu dublă funcţie: ca semn
de coreferenţialitate S – CD sau S – CI şi, suplimentar, ca marcă de
reciprocitate (Ioni şi Gheorghej seij sprijină reciproc; Eiij seij cunosc unul pe
altul; Fraţiiij îşiij trimit veşti unuli altuiaj);
■ cu clitic reflexiv de dativ ca semn de coreferenţialitate între S şi
posesor, implicit ca marcă a posesiei (Ioni îşii uită obligaţiile Øi, Eai îşii admiră
mama Øi).
● Verbe imposibil de inclus în structuri reflexive (a beneficia, a consta, a
depinde, a durea, a ninge, a ploua, a ustura etc.).
4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe

care verbul le atribuie argumentelor
4.3.1. Roluri tematice atribuite de verb

● Agent – entitate animată (mai ales umană), iniţiatoare voliţională a procesului
sau care are capacitatea de a controla procesul (Copilul aleargă, desenează, înoată,
mănâncă, scrie, vorbeşte; Animalul latră, miaună, oftează, sforăie, şchiopătează,
tuşeşte);
● Temă/Pacient/Rezultat – entitate indicând, pe de o parte, obiectul asupra
căruia acţionează Agentul, fie că obiectul rămâne exterior acţiunii şi nemodificat de
aceasta (Temă: Citeşte o carte, Priveşte un tablou), fie că se modifică prin efectele ei
(Pacient: Adânceşte un şant, Înroşeşte ouăle), fie că apare numai ca Rezultat al acţiunii
(Scrie un roman, Compune o simfonie), iar, pe de altă parte, obiectul posesiei (Temă:
Am o carte, Cartea îmi aparţine);
● Instrument – entitate nonanimată prin intermediul căreia Agentul acţionează
asupra obiectului (Deschide cu cheia, Medicul l-a vindecat cu medicamente,
Medicamentele l-au vindecat, Se foloseşte de cuţit, Cuţitul îi foloseşte);
● Comitativ – entitate care se asociază Agentului, participând, alături de acesta,
la realizarea acţiunii (Colaborează cu directorul, Se asociază cu sportivul);
70
● Beneficiarul – entitate, de obicei animată, în beneficiul sau în detrimentul

căreia se realizează acţiunea (Medicamentul (nu) i-a folosit bolnavului, Pregăteşte de
mâncare copiilor);
● Experimentator – entitate animată, implicată într-un proces afectiv şi
exprimâmd fiinţa afectată de stare, fără a o fi declanşat şi fără a o controla (stare psihică:
Mă indispune, Îmi pasă, Îmi place, El iubeşte cu pasiune; stare fizică: Mă doare, Mă
ustură, Mi-e frig; percepţie: El simte frigul, El vede flacăra);
● Stimul – iniţiatorul unui act de cauzare afectivă (Frigul/Trivialitatea mă
indispune);
● Posesor – entitate implicată într-o relaţie de posesie, alienabilă (când posesia
este temporară, fiind posibilă înstrăinarea obiectului posedat: Ion are/deţine o grădină,
Grădina îi aparţine) sau inalienabilă (când posesia este permanentă, obiectul posedat
fiind imposibil de separat de posesor: Ion are ochi negri şi păr creţ, El are temperament
vulcanic);
● Ţintă/Locativ/Sursă/Parcurs – roluri circumstanţiale implicate de verbe de
mişcare, exprimând fie direcţia şi punctul final al mişcării (Ajunge la Facultate), fie
punctul iniţial al deplasării (Iese din cameră, Vine de la Cluj), fie parcursul (Trece
strada, Urcă scara/pe scară, Colindă satele/prin sate, Pătrunde prin zid), fie locul
procesului, fără deplasare (Locuieşte la Cluj, Cartea include patru capitole).
4.3.2. Clase semantice şi semantico-sintactice de verbe

4.3.2.1. În funcţie de prezenţa în grila de roluri a Agentului, se disting:
● Verbe agentive – care primesc rolul Agent, asociat sau neasociat cu alte roluri
tematice:
■ V + Agent (Copilul aleargă/dansează/înoată/merge/vorbeşte);
■ V + Agent + Temă (+ Instrument)1 (El taie pâinea cu briceagul,
mănâncă supa cu lingura);
■ V + Agent + Temă + Ţintă (El mă întreabă rezultatul, El îmi trimite
rezultatul, El îmi spune câteva cuvinte);
■ V + Agent + Pacient (+ Instrument + Beneficiar) (El îmi adânceşte o
groapă cu hârleţul, El îmi usucă o jucărie, El îmi prepară o omletă, El îmi
cumpără o jucărie).
● Verbe nonagentive – care nu acceptă rolul Agent, admiţând fie
Experimentatorul sau Posesorul, roluri aflate în distribuţie complementară cu Agentul, fie
Tema/Pacientul sau unul dintre rolurile locative (Ţintă, Sursă), roluri posibil coocurente
cu Agentul:
■ V + Experimentator (I-e frig, I-e teamă);
■ V + Experimentator + Temă (Îi pasă de Ion, El îşi adoră fratele, El
vede flacăra);
■ V + Experimentator + Locativ (Mă doare capul, Mă ustură în
gât/gâtul);
1
Se includ în paranteze rolurile frecvent nelexicalizate, aflate într-o relaţie adesea prepoziţională,
mai puţin strânsă cu verbul.
71
■ V + Posesor + Temă (El are avere, El deţine un teren, Casa îi

aparţine);
■ V + Temă + Locativ (El stă pe pat, El este în cameră);
■ V + Temă + Ţintă/Sursă (El ajunge la şcoală, El fuge (de) la şcoală);
■ V + Pacient (+ Sursă/+ Locativ/+ Parcurs) (Fântâna seacă, Criza se
adânceşte, Copilul se îngraşă, El slăbeşte, El cade din pat/pe pat, Mingea se
rostogoleşte pe covor).
4.3.2.2. Corelând clasificarea semantică (4.3.2.1.) cu cea sintactică (4.2.), se

detaşează:
(A) două subclase de verbe intranzitive:
● verbe inacuzative (sau ergative) – verbe intranzitive şi nonagentive care aşază
în poziţia subiectului Pacientul sau Tema (Pâinea s-a uscat, Carnea s-a stricat, Râul a
secat, Hârtia se aprinde, Copilul cade din pat, Copilul se rătăceşte, Apa se prelinge pe
covor, Situaţia se repetă etc.; se includ aici şi toate verbele copulative)
Semantic, clasa este extrem de eterogenă, adunând: (a) verbe de schimbare de

stare (tipul reflexiv: a se părăgini, a se zbârci; tipul reflexiv/nereflexiv: a (se) mucegăi,
a (se) rugini); tipul nereflexiv: a aţipi, a degera, a deveni); (b) verbe de configuraţie
spaţială (tipul reflexiv: a se afla, a se apleca; tipul nereflexiv: a apune, a avansa, a
răsări); (c) verbe de mişcare direcţionată (tipul nereflexiv: a ajunge, a aluneca, a
cădea, a pătrunde, a veni); (d) verbe de existenţă, de apariţie/dispariţie (tipul reflexiv:
a se ivi, a se rătăci; tipul nereflexiv: a apărea, a deceda, a dispărea); (e) verbe
exprimând emisia de sunete, de mirosuri, de substanţe (tipul reflexiv: a se prelinge;
tipul nereflexiv: a asuda, a curge, a exploda).
● verbe inergative – verbe intranzitive şi agentive care aşază în poziţia

subiectului Agentul (Copilul aleargă/dansează/înoată/lucrează/merge/râde/vorbeşte).
Pentru distingerea celor două subclase de verbe intranzitive este concludent

„testul adjectivizării participiului”:
■ verbele ergative admit, ca şi cele tranzitiv-agentive, adjectivizarea
participiului (pâine uscată, carne stricată, râu secat, hârtie aprinsă, copil căzut,
copil rătăcit, apă prelinsă, situaţie repetată);
■ verbele inergative nu admit adjectivizarea participiului (*copil dansat,
*copil înotat, *copil lucrat, * copil râs, *copil vorbit).
(B) două subclase de verbe tranzitive:

● verbe tranzitive agentive (Elevul citeşte cartea, El udă florile);
● verbe tranzitive nonagentive – care aşază în poziţia subiectului fie Posesorul
(El are avere), fie Experimentatorul (El detestă situaţia), fie Locativul (Mă doare gâtul,
Butoiul conţine apă), fie Tema (Mă preocupă politica), iar, în poziţia complementului
direct, Experimentatorul (Mă doare capul, Mă preocupă politica), Locativul/Parcursul
(Umezeala pătrunde hainele) sau Tema (El are avere).
72
Pentru distingerea celor două subclase de verbe tranzitive este semnificativ

„testul pasivizării”:
■ verbele tranzitive agentive admit, fără excepţie, pasivizarea (Cartea
este citită de profesor);
■ numai când aparţin subclasei tranzitivelor nonagentive e posibil ca
verbele, deşi tranzitive, să nu admită pasivizarea (*Averea este avută de el, *Sunt
durută de cap, *Apa este conţinută1 de butoi, *Sunt preocupată2 de politică).
Sunt caracteristice românei:

● structurile 4.2.1.(a), 4.2.2.1.(ii), (iii), 4.2.2.2.(iv), (vi), (vii), în care nu apare poziţia
S, indicând posibilitatea românei de a avea construcţii sintactice complete (enunţuri) în
absenţa subiectului;
● structurile 4.2.2.3.(iii), unde apar simultan două complemente (cu CD şi CSec), unul
cu formă cazuală marcată de acuzativ (realizată prin clitic pronominal), celălalt cu
formă nemarcată (situaţia de caz „neutru”);
● mulţimea şi varietatea sintactică a structurilor impersonale (4.2.3.2.), incluzând atât
structuri de bază (a, b, c, e, f), cât şi structuri reorganizate, obţinute printr-o operaţie de
impersonalizare de la verbele intranzitive (d), atât structuri cu poziţia Subiectului
neacoperită (a, b, c, d), cât şi structuri cu poziţia Subiectului actualizată prin propoziţie
conjuncţională (e) sau formă verbală nonfinită (f);
● limitarea, pentru română (în raport cu alte limbi romanice şi neromanice, pentru care
fenomenul ergativităţii s-a studiat), a testelor de ergativitate la unul singur, cel al
„adjectivizării participiului”;
● diversitatea de grile sintactice caracterizând verbul românesc, ca reflex al
contrângerilor cazuale pe care le impune complementelor (capacitatea verbului de a
impune trei forme cazuale distincte, N, D, Ac), dar şi ca reflex al restricţiilor
prepoziţionale impuse acestora, româna oscilând între o marcare a complementelor de
tip flexionar (sintetic) şi una de tip prepoziţional (analitic).
GALR 2008 I: 332−358
Exerciţii
Se dau fragmentele:
1
Construcţia e posibilă, dar nu cu sens pasiv.
2
Aceeaşi observaţie de la nota 1, cu specificarea că, în asemenea construcţie, participiul este
totalmente adjectivat.
73
„Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la1 toate, a învăţat

bine în şcoală, a fost dintre «premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi
înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să
ţie ce promite. Îl urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăşi după câţiva ani. Ce a făcut de
atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu
succes? Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi
lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A
rămas credincios idealului din tinereţe? (...)
De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu câte idei
felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este
legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii: dacă nu-ţi aduci
aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu
trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, amplificarea şi
ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate
în partea ascunsă a sufletului.” (T. Maiorescu, Critice)
1. Extrageţi, din text, verbele tranzitive şi pe cele intranzitive.

2. Extrageţi verbele impersonale şi arătaţi tipul de impersonalitate.
3. Stabiliţi tipul de verbe reflexive din text.
4. Indicaţi, pentru primele opt verbe din text, cărei scheme sintactice îi
corespunde fiecare.
5. Extrageţi, pe două coloane, verbele agentive şi pe cele nonagentive.
6. Există în text verbe cu Experimentator? Dacă da, selectaţi-le şi justificaţi
alegerea.
7. Există în text verbe ergative? Dacă da, indicaţi-le şi explicaţi în ce constă
ergativitatea.
8. Caracterizaţi sintactic structurile subliniate şi raportaţi-le la schema

sintactică (prototipică) a fiecărui verb:
(a) După ce ni s-au trimis cei doi inspectori, a început lupta de culise
(b) Cei doi inspectori s-au dovedit incapabili să facă faţă situaţiei actuale
dificile
(c) Rezultatele trebuiau predate până azi-dimineaţă
(d) Salariaţii au decis să-şi ofere o parte din beneficii sinistraţilor.
9. (a) Construiţi câte două enunţuri care să actualizeze următoarele grile

de roluri tematice:
(1) V + Agent + Temă + Instrument + Ţintă
(2) V + Agent + Pacient + Instrument
(3) V + Agent + Tema + Sursă
(4) V + Agent + Temă + Beneficiar
(5) V + Agent + Pacient + Rezultat
(6) V + Experimentator + Locativ
1
În limba actuală, am spune de toate.
74
(7) V + Experimentator + Temă

(8) V + Temă + Locativ
(9) V + Posesor + Temă
(10) V + Agent
(11) V + Pacient
(b) Indicaţi care dintre grile corespund: (i) verbelor tranzitive, (ii) verbelor
intranzitive, (iii) verbelor agentive, (iv) verbelor nonagentive, (v) verbelor
psihologice şi de senzaţie fizică, (vi) verbelor ergative, (vii) verbelor inergative.
10. (a) Construiţi câte două enunţuri care să actualizeze următoarele

scheme sintactice:
(1) V + Subiect
(2) V + Subiect + CD
(3) V + Subiect + CI
(4) V + Subiect + CPrep
(5) V + Subiect + NP
(6) V + CI + CPrep
(7) V + Subiect + CD + CSec
(8) V + Subiect + CI + CD
(9) V + Subiect + CD + CPO
(10) V + Subiect + Locativ
(b) Indicaţi care dintre scheme corespund: (i) verbelor tranzitive, (ii)
verbelor intranzitive, (iii) verbelor dublu tranzitive, (iv) verbelor copulative,
(v) verbelor impersonale.
(c) Indicaţi, justificând soluţia, în care dintre schemele sintactice indicate
se încadrează: (i) verbele ergative; (ii) verbele inergative.
* *
*
5. Variaţii în structura argumentală a verbului
Structura argumentală (subiect şi complementele „obligatorii”) a verbului nu este

rigidă. Aceasta poate varia de la o apariţie a verbului la alta, în urma aplicării unor
operaţii de reorganizare a structurii de roluri tematice (la nivelul Lexiconului), corelate cu
reorganizări ale ierarhiei şi ale poziţiei argumentelor (la nivelul Sintaxei). Aceste operaţii
pot avea ca rezultat eliminarea unui rol tematic, respectiv a unei poziţii sintactice
(detranzitivizare, impersonalizare) sau, invers, mai rar, adăugarea unui rol tematic,
respectiv a unei poziţii sintactice (tranzitivizare, personalizare). Este posibilă şi păstrarea
numărului de roluri tematice şi de poziţii sintactice, într-o configuraţie reorganizată.
75
5.1. Operaţii care modifică tranzitivitatea
5.1.1. Tranzitivizarea
Apare mai rar decât detranzitivizarea şi priveşte posibilitatea inserţiei
suplimentare a unui complement direct, care, iniţial, nu era inclus în structura
argumentală a verbului.
5.1.1.1. Adăugarea şi ştergerea complementului intern

În română, complementul intern (un complement direct, nonprepoziţional, care
are acelaşi radical ca verbul sau care este foarte apropiat semantic de verb), poate apărea
în mai multe situaţii:
(a) pe lângă un verb tranzitiv: Ion mănâncă mâncarea preferată, Ion a băut trei
pahare de vin;
(b) pe lângă un verb inergativ: a dormi un somn, a dansa un dans, a visa un vis;
(c) pe lângă un verb inacuzativ, în limba veche: Adormi Adam somnul cel amar
(Coresi, C2, 69, apud Creţia 19561: 129); Au vedeai furii, curreai cunrusulu şi cu
curvarul partea ta puneai (Psaltirea Hurmuzaki, 129);
(d) pe lângă verbele cu Experimentator, în limba veche: Şi se veseliră toţi veselie
îngerească (Ispirescu, L., 70, apud Creţia 1956: 118); Şi să scârbi mare scârbă
(Alexandria, 91).
În limba veche, construcţia cu un complement intern era mult mai frecventă şi era
acceptată de un număr mai mare de verbe decât în limba actuală. Astfel, situaţiile de la (c)
şi (d), posibile în limba veche, nu mai sunt reperabile în limba actuală.
Din punct de vedere sintactic, statutul acestui complement este diferit.
● Verbele tranzitive (a) acceptă un obiect specific sau indefinit, care poate fi
şters prin saturarea rolului tematic al obiectului2 (acest fenomen a fost descris ca „folosire
absolută” a verbului tranzitiv): Ion mănâncă mult, Ion a băut. În absenţa complementului,
sensul verbului se schimbă, trecând de la un sens de tip eveniment („În acest moment, Ion
mănâncă ceva anume”; „De când suntem aici, Ion a băut trei pahare de vin”), la un sens
de tip proprietate („Ion este mâncăcios”, „Ion a fost băutor (de vin)”).
● Complementul intern tranzitivizează verbele inergative (b), actualizând o
poziţie argumentală existentă, dar inactivă în mod obişnuit (încorporată). Graniţa dintre
verbele tranzitive (mai ales în cazul folosirii absolute) şi cele inergative se dovedeşte
astfel a fi foarte laxă, diferenţa majoră constând în actualizarea frecventă (pentru
tranzitive) vs neactualizarea/încorporarea frecventă (pentru inergative) a complementului
direct.
● Pe lângă verbele inacuzative şi pe lângă cele cu Experimentator (c, d),
complementul intern produce o falsă tranzitivizare, deoarece aceste verbe nu au
disponibilă poziţia sintactică a obiectului; în aceste cazuri, funcţionarea „complementului
1
Petru Creţia, 1956, Complementul intern, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura
Academiei, p. 115−120.
2
Ştergerea complementului nespecific se diferenţiază de pasiv, care şterge rolul subiectului.
76
intern” este asemănătoare cu cea a unui adjunct/circumstanţial, informaţia pe care o aduce

fiind de natură modală, cantitativă („a (a)dormit suficient”, „s-au veselit mult”). În
situaţiile de acest tip, „complementul” se asociază, de obicei, cu un modificator de tip
cantitativ-apreciativ (vezi: cel amar, îngerească, mare), şi, probabil, cu o intonaţie
specifică.
5.1.1.2. Tranzitivizarea unor verbe impersonale

O situaţie specială este reprezentată de anumite verbe impersonale (mai ales cele
care denotă fenomene naturale) care, deşi sunt zerovalente, pot primi un complement
direct. Adăugarea unui complement direct determină orientarea procesului într-o anumită
direcţie: Plouă − Mă plouă; A nins − Pe Ion l-a nins toată ziua; A fulgerat − L-a
fulgerat.
În exprimarea metaforică, aceste tranzitivizări sunt frecvente:
M-a fulgerat cu privirea; L-a trăsnit Dumnezeu cu acest necaz1.
5.1.2. Detranzitivizarea
Este o operaţie care presupune eliminarea complementului direct. Se poate realiza
prin două mecanisme: pasivizarea şi anticauzativizarea.
5.1.2.1. Pasivizarea
Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) care afectează majoritatea
verbelor tranzitive şi, mai ales, pe cele cu tranzitivitate forte, având următoarele efecte
sintactice:
(a) structura tranzitivă devine intranzitivă;
(b) nominalul complement direct este externalizat şi ajunge să ocupe poziţia
subiectului;
(c) nominalul subiect este marginalizat şi ajunge într-o poziţie postverbală, cu
realizare prepoziţională, complementul de agent, sau este eliminat complet;
(d) structura pasivă are o marcare specifică:
Ion o sărută pe Ioana − Ioana este sărutată (de Ion); Ion şi-a bătut nevasta −
Nevasta a fost bătută (de Ion).
Pasivul poate avea două realizări morfologice:
● în mod prototipic, prin operatorul a fi, care poartă mărcile predicativităţii +
participiul verbului, care are comportament de tip adjectival: Ioana este cea mai căutată
din România (de către Poliţie);
● pasivul cu se, deşi echivalent din punct de vedere semantic cu pasivul cu
operator, apare în condiţiile neexprimării complementului de agent (În România, se caută
femei-interlop), ale unui subiect pasiv neindividualizat (În Deltă, se pescuieşte ştiucă),
ale impersonalizării construcţiei prin neexprimarea „subiectului pasiv” (Copilul aşteaptă
surpriza atunci când i se promite) sau prin apariţia unui subiect propoziţional (Se crede
că nimeni nu va câştiga la loto).
1
În aceste exemple, tranzitivizarea este asociată şi cu personalizarea verbului (vezi infra, 5.2.2.) şi
cu o lectură de tip factitiv − „a făcut să-l trăsnească”.
77
Spre deosebire de pasivul cu a fi, care are paradigmă completă, pasivul cu se este
limitat la persoana 3, singular şi plural: Se cumpără multe cadouri/măcar un cadou de
Crăciun.
5.1.2.2. Anticauzativizarea
Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) care derivă numeroase verbe
ergative şi verbe cu Experimentator din corespondentele lor tranzitive; are următoarele
efecte sintactice:
(a) structura tranzitivă devine intranzitivă (detranzitivizare);
(b) nominalul complement direct este externalizat şi ajunge în poziţia subiectului;
(c) nominalul subiect cu rolul Agent este eliminat complet, fără a fi recuperat
semantic (punct în care diferă esenţial de pasiv);
(d) facultativ, se asociază cu o morfologie specifică (marca se):
Ion începe discuţia mai devreme (tranzitiv) − Discuţia începe mai devreme
(ergativ) − *Discuţia începe pentru a obţine [Ion] rezultatele dorite; dar: Discuţia se
începe mai devreme/este începută mai devreme pentru a obţine [Ion] rezultatele dorite
(pasiv);
Ion îngălbeneşte hârtia cu o lumânare ca să-i trimită o scrisoare Ioanei
(tranzitiv) − Hârtia se îngălbeneşte de la soare (ergativ) − * Hârtia se îngălbeneşte de la
soare ca să-i trimită o scrisoare Ioanei; dar: Hârtia se îngălbeneşte/este îngălbenită cu o
lumânare (pasiv);
Situaţia de la şcoală îl îngrijorează pe Ion (tranzitiv) − Ion se îngrijorează
(intranzitiv cu Experimentator).
Uneori, pentru acelaşi verb, sunt posibile ambele operaţii (pasivizare şi

anticauzativizare): Ion a deschis uşa − Uşa a fost deschisă (pasiv) − Uşa s-a deschis ca
să intre aer (pasiv) − Uşa s-a deschis singură (ergativ).
Anticauzativizarea diferă de pasivizare prin faptul că numai prima operaţie

elimină complet (sintactic şi semantic) Agentul, pe când cea de-a doua poate elimina
Agentul, dar acesta este întotdeauna recuperabil semantic; numai pasivizarea presupune
marcare obligatorie (structura cu a fi sau cea cu se: Cartea este citită de studenţi/Cartea
se citeşte în facultate), pe când anticauzativizarea se asociază numai uneori cu marca se.
Verbele care participă la alternanţa cauzativă (ergativ sau cu Experimentator vs
tranzitiv) reprezintă unităţi lexicale distincte, fapt susţinut prin:
● asocierea frecventă cu marca se a corespondentului ergativ (se abureşte, se
accidentează, se acreşte, se ciobeşte, se cojeşte etc.) sau a celui cu Experimentator (se
amuză, se bucură, se distrează, se întristează, se înveseleşte, se necăjeşte, se supără etc.);
● numărul mai mic de restricţii semantice impuse de verbul tranzitiv decât de
corespondentul său: Ion a rupt creanga de cireş − Creanga s-a rupt; Ion a rupt
contractul cu firma de salubritate − *Contractul s-a rupt (prezenţa Agentului este absolut
necesară pentru realizarea acţiunii, şi astfel nu este posibilă decât pasivizarea).
5.2. Impersonalizare vs personalizare
78
5.2.1. Impersonalizarea
Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) aplicabilă majorităţii verbelor
nereflexive inergative şi inacuzative primare (care nu intră în alternanţa cauzativă, deci nu
au un corespondent tranzitiv) care acceptă subiect personal, uman; efectele sintactice ale
impersonalizării sunt:
(a) eliminarea unei poziţii argumentale a verbului;
(b) suprimarea nominalului din poziţia subiectului;
(c) marcarea specifică:
Oamenii dansează − Se dansează; Ei merg repede − Se merge repede; Toţi
angajaţii ajung târziu − Se ajunge târziu (dar: Apa ajunge la mal − *Se ajunge la mal),
Copiii cad pe gheaţă − Se cade pe gheaţă (dar: Ploaia cade − *Se cade).
Marca specifică impersonalizării este se (care are formă unică de persoana 3). De
aceea, verbele inerent reflexive nu pot apărea în construcţia impersonală. Nu acceptă
construcţia impersonală nici verbele copulative: Copiii sunt cuminţi − *Se este cuminte.
Impersonalizarea se aseamănă cu pasivizarea prin absorbţia rolului tematic al

subiectului, dar diferă de pasiv prin lipsa externalizării argumentului corespunzător
obiectului.
Pasivul şi impersonalul sunt cele două valori de diateză recunoscute de GALR,

având o distribuţie complementară:
● pasivul se aplică verbelor tranzitive: Ion citeşte romane (activ) − Romanele
sunt citite de Ion/Romanele se citesc cu interes (pasiv);
● impersonalul se aplică verbelor intranzitive: Ion merge pe jos la şcoală
(personal) − Se merge pe jos la şcoală (impersonal).
Nu intră în opoziţii de diateză următoarele clase de verbe:
● verbele intrinsec impersonale (trebuie, tună);
● verbele cu reflexiv inerent (se ramoleşte, se înserează);
● verbele copulative (a fi, a deveni);
● verbele cu subiect nonanimat (expiră, răsare).
5.2.2. Personalizarea
Se realizează prin apariţia pe lângă un verb zerovalent (sau un verb care acceptă
numai subiect propoziţional) a unui subiect personal. Personalizarea se poate produce în
două situaţii:
● avansarea subiectului din subordonată în regenta conţinând un verb impersonal
(care se şi acordă uneori cu subiectul avansat):
Se pare că Ion este vesel − Ion pare (că este) vesel; (Mi) se pare că fetele sunt
vesele − Fetele (mi) par vesele;
Trebuie ca Ion să fie atent − Ion trebuie să fie atent; Trebuia ca romanele să fie
citite − Romanele trebuiau citite.
● adăugarea unui subiect pe o poziţie sintactică ocupată în alte limbi de elemente
expletive, în cazul verbelor zerovalente care denotă fenomene naturale:
Dumnezeu plouă peste noi; L-a trăsnit Satana.
79
5.3. Păstrarea numărului de argumente
5.3.1. Reflexivizarea
Este o operaţie care se poate aplica atât în Lexicon, cât şi în Sintaxă, punând sub
semnul identităţii (coreferenţialitate) cele două argumente ale unei relaţii; afectează deci
atât subiectul, cât şi obiectul, dar fără a reduce o poziţie sintactică sau un rol tematic (cele
două roluri, frecvent Agent şi Temă, se „concentrează” în nominalul lexicalizat, iar cazul
acuzativ al obiectului este preluat de reflexiv):
Ion îl spală pe copil − Ion îl spală pe Ion − Ion se spală (pe sine)
Eu mă spăl pe mine − Eu mă spăl.
În aceste situaţii, apare un reflexiv propriu-zis, analizabil ca având funcţie

sintactică.
Reciprocizarea este o formă specială de reflexivizare, care presupune atât

coreferenţialitatea, cât şi o reorganizare mai profundă a tiparului sintactic, transformând
un verb bivalent nonsimetric într-unul bivalent simetric; efectele sintactice ale
reciprocizării sunt:
(a) prezenţa subiectului multiplu sau cu formă de plural: Ion îl înjură pe
Gheorghe, Gheorghe îl înjură pe Ion − Ion şi Gheorghe (Ei) se înjură;
(b) apariţia cliticului reflexiv, eventual dublat de un grup pronominal
dezambiguizator: Ei se înjură unul pe altul.
5.3.2. Variaţia sintactică „liberă”

Este rezultatul unor operaţii prin care se păstrează numărul de argumente, dar
diferă rolurile tematice (ceea ce înseamnă că are loc o operaţie la nivelul Lexiconului) şi
realizarea sintactică a acestora (ceea ce înseamnă că are loc o operaţie la nivel sintactic).
(De)tranzitivizarea priveşte alternanţa dintre complementul direct şi complementul
indirect sau cel prepoziţional: Ajut pe cineva/Ajut cuiva; Sper ceva/Sper la ceva; Îmi
amintesc ceva/Îmi amintesc de ceva; Glonţul străpunge zidul/Glonţul străpunge prin zid.
Acest tip de alternanţă apare şi în alte situaţii, privind:

● subiectul şi circumstanţialul de loc: Ţipetele răsună pe stradă/Strada răsună
de ţipete; Mă mănâncă palma/Mă mănâncă în palmă, Mă arde stomacul/Mă arde la
stomac;
● subiectul şi instrumentalul: Citricele combat oboseala/Ion combate oboseala
cu citrice.
● În privinţa alternanţelor în structura argumentală, româna are o poziţie moderată,

între limbile care nu acceptă treceri între tranzitiv şi intranzitiv (latina, dyirbal) şi cele
care acceptă ca aproape orice verb să fie folosit atât tranzitiv, cât şi intranzitiv (fijiană,
jarawara).
● În română, există numeroase construcţii reflexive cu valori diferite: reflexiv propriu-
80
zis (Ion se spală), reflexiv obligatoriu (Ion se vaită, Se întunecă), reflexiv factitiv
(Ioana se operează, se coafează), reflexiv pasiv (Cartea se citeşte uşor), reflexiv
impersonal (Se merge pe jos), reflexiv ergativ, obligatoriu (Peretele se fisurează) sau
facultativ (Ion albeşte/se albeşte la faţă).
● Româna are o mare uşurinţă de a accepta variaţiile de tranzitivitate, chiar verbe
ergative primare (care nu au disponibilă poziţia obiectului direct) putând accepta
complementul direct, în anumite contexte: Ion fermentează vinul mai repede („face să
fermenteze”), Ion şi-a părăginit casa ca să se poată muta la Ioana („a lăsat-o să se
părăginească”); acest tip de tranzitivizare apare frecvent în limbajul poetic.
● În foarte multe situaţii, vorbitorul are posibilitatea alegerii între o structură personală
şi una impersonală, în funcţie de interesul comunicativ.
● Fiind o limbă pro-drop (care acceptă neexprimarea subiectului), în structurile
impersonalizate, româna nu are nevoie de introducerea unui subiect expletiv, ca în
franceză (On danse) sau ca în engleză (It is dancing).
GALR 2008 I: 480−483, II:

133−187
Exerciţii
1. Care este statutul complementului intern în următoarele exemple. În
care dintre aceste exemple se poate vorbi de „tranzitivizare”?
Ion şi Maria au jucat jocul preferat
Acest dans îl dansam la club (Pro TV, 2006)
Cântaţi Domnului cântec nou (Psaltirea Hurmuzaki)
Şi mirosi mirosul hainilor lui (BB, apud Frâncu 20091)
Iară eu aş rămâne aicea cu voi şi aş vie viiaţă îngerească (Alexandria)
Şi pohtiră pohtă în pustinie (Psaltirea Hurmuzaki)
Grăi-va limba mea cuventele tale (Psaltirea Hurmuzaki)
A ceti şi a nu înţelege iaste a vântura vântul sau a fiiarbe apa (M. Costin,
Viiaţa lumii)
2. Se dă următorul text:
„A. este indicat în tratamentul simptomatic al sindroamelor algice (...). De
asemenea, este recomandat în tratamentul durerilor postoperatorii (...). Reacţiile adverse
1
Constantin Frâncu, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521−1780), Iaşi, Casa Editorială
Demiurg.
81
pot fi reduse la minimum prin utilizarea celei mai mici doze (...). Deşi nu au fost
raportate interacţiuni în cazul administrării A. cu alte medicamente, se recomandă
prudenţă atunci când se administrează concomitent cu antiparkinsoniene (...). Datorită
prezenţei pitofenonei, se va utiliza cu prudenţă în caz de hipertrofie de prostată (...). La
pacienţii cu antecedente de hipertensiune arterială şi/sau insuficienţă cardiacă
congestivă uşoară până la moderată, sunt necesare monitorizare şi recomandări
adecvate, deoarece raportările au arătat că tratamentul cu AINS se asociază cu retenţie
lichidiană şi endeme (...). Nu s-au efectuat studii care să excludă riscurile administrării
A. în timpul sarcinii. De aceea, A. se va administra în timpul sarcinii numai după
evaluarea atentă a raportului beneficiu terapeutic matern/risc potenţial fetal.” (Prospect
de medicament)
(a) Care sunt mijloacele de „impersonalizare” folosite în acest prospect de

medicament?
(b) Analizaţi tipurile de pasiv din text.
(c) Care sunt valorile lui se în acest text?
3. Comparaţi verbele cu se din următoarele contexte. Există ambiguităţi de

interpretare? Explicaţi-le!
Ion încălzeşte ciorba − Ciorba se încălzeşte la foc mic − Ciorba se încălzeşte −
Vremea se încălzeşte.
Ioana îşi înnegreşte pielea cu cremă autobronzantă − Pielea se înnegreşte cu
cremă autobronzantă − Pielea se înnegreşte vara, de la soare.
Ion îşi decolorează o pereche de blugi cu înălbitor − Blugii se decolorează cu
înălbitor − Blugii se decolorează dacă sunt lăsaţi prea mult la soare.
Ion coace un măr − Mărul se coace la microunde − Mărul se coace vara.
4. În care dintre exemplele de mai jos se poate vorbi de opoziţii de diateză şi

care sunt acestea? Justificaţi răspunsul!
Ce se întâmplă, doctore?; Nu se pune problema majorării TVA-ului; În noaptea
aceea, se înecase în alcool; Lumea se va confrunta cu o nouă criză financiară; Ion se
îmbracă numai cu haine chinezeşti; Ordinul se execută, nu se discută; Copiii se ceartă
din cauza jocului; Se ia pătrunjelul, se toacă mărunt.
5. Analizaţi perechile de verbe din exemplele de mai jos sub aspectul

posibilităţii de a participa la opoziţii de diateză. Comentaţi eventualele ambiguităţi.
Discuţia se sfârşeşte rapid − Ion sfârşeşte tragic
Uşa se trânteşte din cauza vântului − Ion trânteşte uşa
Mirosul de parfum se răspândeşte în toată camera − Ion răspândeşte miros de
parfum.
6. Analizaţi sintactic şi morfologic secvenţele subliniate în textul de mai jos:

„Atâta vreme cât critica şi istoria merseseră în paralel (Ibrăileanu mai credea că
«una e critica estetică ori psihologică şi alta istoria literară», iar Lovinescu era prea sigur
82
de separarea obiectelor lor, părându-i-se incontestabil că istoria se ocupă orgolios cu

operele vechi, iar critica, mai failibilă, cu cele noi), această tensiune nu exista şi
lucrurile păreau mai puţin complicate.” (N. Manolescu, Istoria critică)
7. Pornind de la exemplele de mai jos, comentaţi disponibilitatea specială a

limbii române de a accepta variaţiile în structura argumentală:
„În timp ce glezna mi-era ninsă/Cu dinţi din cerul muşcător” (Nichita Stănescu,
Trecere...)
„Până când vine calul ceresc/şi mă paşte/cu dinţii, lungi meteoriţi” (Nichita
Stănescu, Ultima şi „adios”)
„Şi începe să plouă cu aer/până când plouă cu tot aerul,/torenţial, până când
plouă tot aerul” (Nichita Stănescu, Moartea păsărilor)
„Hai, respiră-mă odată, poate te sufoci cu mine” (Nichita Stănescu, Mirosind a
înger)
„Mă las locuit de o impresie sumară/beată poate” (Nichita Stănescu, Mă las
locuit)
„Stilul nu îl ai, ci îl eşti” (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile).
8. Folosindu-vă de următorul citat − „Trecerea continuă de la pasiv-

reflexiv la impersonal este asigurată de întreaga clasă a verbelor tranzitive folosite
absolut (Se mănâncă mult, Se citeşte şi se scrie incorect), verbe care, contextual, nu-
şi actualizează valenţa de acuzativ, comportându-se asemănător intranzitivelor”
(GALR II: 145) −, comentaţi relaţia dintre pasivizare şi impersonalizare în cazul
verbelor tranzitive folosite absolut şi al verbelor inergative care acceptă
complement intern.
* *
*
6. Forme verbale nepersonale/nonfinite1: infinitiv, supin, participiu, gerunziu
6.1. Trăsături comune
Dincolo de diferenţele de formă flexionară, de valoare semantică şi de utilizare

sintactică, există, pentru toate acestea, trăsături comune, care, de altfel, au permis
cuprinderea lor sub eticheta de „forme nonfinite ale verbului”. Caracteristicile lor comune
constau în:
1
Ne deosebim de gramatica tradiţională, care le subordona categoriei modului, considerându-le
moduri nepersonale. Separarea de moduri se justifică prin absenţa oricărei semnificaţii modale:
niciuna dintre formele nepersonale nu exprimă atitudinea vorbitorului în legătură cu acţiunea/
starea exprimată de verb.
83
6.1.1. Îndepărtarea de comportamentul verbal
Se îndepărtează de comportamentul verbului prototipic1 prin:

● pierderea flexiunii de număr şi persoană, de mod şi timp2, deci a mărcilor
deictice ale verbului;
■ Chiar şi atunci când se raportează la un subiect, nu diferenţiază flexionar

persoana şi numărul: Plecând eu/tu/el/noi spre Facultate, a început ploaia; Dorinţa de a
câştiga chiar eu/tu/el/noi e puternică.
■ Combinarea cu un subiect lexicalizat, deşi posibilă, este mult mai rară decât în
cazul formelor personale (în mod curent, formele nonfinite se acomodează la subiectul
predicatului enunţării).
■ Sub aspectul timpului, formele nonfinite nu cunosc variaţie temporală,
acomodându-se, în mod curent, la valoarea temporală a regentului sau a propoziţiei
(Termin de învăţat „prezent” vs Am terminat de învăţat „perfect” vs Am să termin de
învăţat „viitor”; dorinţa de a câştiga astăzi „prezent” vs dorinţa de a câştiga la anul
„viitor”).
■ Date fiind aceste caracteristici, se poate spune că formele nonfinite proiectează
GFlex, dar un GFlex „deficient”, care are trăsătura de timp, deci poate atribui cazul
nominativ, dar nu are şi celelalte trăsături de mod, persoană, număr.
● pierderea autonomiei în comunicare (a predicativităţii), ceea ce înseamnă

incapacitatea grupurilor pe care le formează în calitate de centre de grup de a constitui un
enunţ de sine stătător3 (grupuri precum: Plecând eu spre Facultate, A pleca spre
Facultate, Plecat spre Facultate, De plecat spre Facultate sunt insuficiente pentru a
forma, singure, comunicări autonome);
● includerea numai ca grupuri dependente în alte grupuri sintactice, neapărând şi
în calitate de nucleu al enunţului;
● imposibilitatea de a realiza legarea de regent prin conectori conjuncţionali
(legătura cu regentul se realizează fie prepoziţional, în cazul infinitivului şi al supinului:
Ion speră a realiza ce şi-a propus, dorinţa de a realiza ce şi-a propus, Studentul termină
de pregătit examenul, dorinţa de pregătit examenul, fie prin ataşare directă, în cazul
gerunziului şi al participiului: Se aude tunând, ajutoare trimise sinistraţilor);
● caracteristica de a prezenta trăsături duble, de verb şi de altă parte de vorbire,
formele nonfinite alunecând spre comportamentul altor clase (substantiv, adjectiv sau
adverb), fără ca această conversiune să se realizeze integral (vezi infra, 6.2.).
1
Prin verb prototipic se desemnează formele modale propriu-zise (personale).
2
Face excepţie infinitivul, care, formal, diferenţiază un infinitiv perfect (a reuşi – a fi reuşit), iar,
ca sens, diferenţiază, în unele contexte, o valoare de perfect (Îşi doreşte a reuşi [atemporal]/a fi
reuşit [+ Perfect] la examen). Sunt şi contexte în care distincţia temporală se neutralizează (înainte
de a reuşi = înainte de a fi reuşit, până a reuşi = până a fi reuşit).
3
Fac excepţie infinitivul şi supinul, care, în anumite situaţii de comunicare bine precizate, pot avea
valoare predicativă, constituind, singure, centre de enunţ (vezi infra, 6.3., calitatea lor de centre de
enunţ).
84
6.1.2. Trăsături sintactice şi semantico-sintactice de tip verbal

Formele nonfinite au trăsături de tip verbal, manifestate mai ales în plan
sintactic şi semantico-sintactic prin:
● Prezintă aceeaşi grilă de roluri tematice cu a verbului prototipic, chiar dacă, în
cazul formelor nepersonale, nelexicalizarea unor roluri este mai frecventă (Plecând
profesorul spre şcoală [+ Pacient + Ţintă], şi-a amintit de promisiune; Trimiţând
ajutoare sinistraţilor [+ Agent neexprimat + Temă + Ţintă], am vrut să-mi exprim
compasiunea; Plăcându-mi engleza [+ Experimentator + Temă], m-am înscris la
Facultatea de Limbi Străine).
● Prezintă aceleaşi vecinătăţi sintactice ca şi verbul prototipic, şi anume:
■ păstrează argumentul extern – subiectul (Ion ajungând acasă, a şi
început ploaia; Dorinţa mea este de a reuşi Ion, şi nu Gheorghe; Odată plecat
profesorul, elevii au şi început joaca; E dificil de acceptat situaţia de întrega
comunitate);
■ păstrează argumentele interne – complementul direct1, indirect,
prepoziţional şi secundar (CD: Ascultându-l pe student, mi-am dat seama că nu
înţelesese nimic; Dorinţa lui Ion de a termina studiile este enormă; Mi-e greu de
parcurs bibliografia; CI: Atribuindu-se diplome olimpicilor, li s-a făcut o mare
surpriză; Se gândeşte la a atribui diplome olimpicilor; Mi-e greu de trimis bani
părinţilor; S-au creat premii destinate olimpicilor; CPrep: Depinzând de părinţi,
s-a simţit tot timpul protejat; Şi-a manifestat dorinţa de a se debarasa de colegi;
Este demn de comparat cu înaintaşii; Profesorii sunt mulţumiţi de rezultate;
CSec: Învăţându-l înmulţirea, m-am substituit învăţătorului; Doresc a-l anunţa
rezultatul examenului; E greu de învăţat pe altul ceea ce singur nu ştii bine;
Învăţat scrisul şi cititul de la grădiniţă, acum, copilul se plictiseşte);
■ păstrează complementele de tip predicativ – numele predicativ şi
complementul predicativ al obiectului (NP: Fiind medic, nu putea să renunţe la
spital; Încă de mic a simţit dorinţa de a ajunge medic; Nu e uşor de ajuns medic;
Devenite peste noapte ţări capitaliste, au mari dificultăţi de adaptare; CPO:
Alegându-l director, colegii l-au supraestimat; Plăcerea de a-l desemna director
i-a revenit lui Ion; X e demn de ales preşedinte; Numit preşedinte, a uitat de
promisiuni);
■ păstrează opoziţii de diateză sau numai valori de diateză2, având, în
consecinţă, posibilitatea de a primi un complement de agent (Ion a plecat la Iaşi,
fiind trimis de director [+ Pasiv]; E important a fi trimis chiar de director
[+ Pasiv]; Fata trimisă de director [+ Pasiv] n-a făcut faţă; E greu de înţeles
situaţia de întreaga clasă politică [+ Pasiv]);
■ păstrează restricţiile prepoziţionale3 şi conjuncţionale ale verbului
(Insistând pe detalii, a pierdut prea mult timp; Depinzând tot timpul de ai săi, a
1
Face excepţie participiul, care, fiind adesea pasiv, pierde capacitatea de a primi complement
direct.
2
Participiul şi supinul, deşi exprimă valori de diateză (activ vs pasiv), nu primesc şi mărci
specifice de diateză.
3
Este cazul formelor nonfinite provenite de la verbe construite cu un complement prepoziţional.
85
rămas un timid; Întrebându-l dacă va reuşi, răspunsul i-a fost nesigur; Crezând
că a terminat, a ieşit din platou; Năzuind să câştige, s-a pregătit asiduu etc.);
■ păstrează capacitatea de a primi, separat sau coocurent, circumstanţiale
temporale, aspectuale, locative sau modale (Mergând astăzi/zilnic spre Facultate,
ştie toate detaliile drumului; Încerc să-mi respect promisiunea de a ajunge zilnic,
la ora 8 fix, la Facultate; E imposibil de ajuns zilnic, la oră fixă, la Facultate;
Întâlnesc elevi ajunşi zilnic la şcoală cu întârziere).
6.1.3. Includerea în paradigma verbală

Deşi fiecare formă nonfinită prezintă, în afara trăsăturilor verbale, şi trăsături din
altă clasă lexico-gramaticală, ele rămân (cu excepţia participiului1) în cadrul flexiunii
verbale, date fiind:
● absenţa flexiunii de caz;
● absenţa contextului de genitiv (argumentele formelor nonfinite nu stau
niciodată în genitiv; să se compare: plecând/a pleca profesorul, primind/a primi
rezultatul cu plecarea profesorului, primirea rezultatului).
6.2. Diferenţa dintre forme
6.2.1. Trăsăturile nominale ale infinitivului şi ale supinului

Infinitivul şi supinul prezintă următoarele trăsături (sintactice) de tip nominal:
● legătura cu regentul este obligatoriu prepoziţională;
● se aşază în poziţii sintactice argumentale (S, CD), tipice substantivului;
● intră în raporturi sinonimice cu substantive postverbale: cu infinitivul lung şi
supinul substantivizat (E dificil a învăţa pe de rost = E dificil de învăţat pe de rost = E
dificil/ă învăţatul/învăţarea pe de rost).
6.2.2. Trăsăturile adjectivale ale participiului

Participiul prezintă trăsături flexionare şi sintactice de tip adjectival2:
● primeşte desinenţele de gen, număr şi caz ale adjectivului cu patru forme (pom
tăiat – pomi tăiaţi – pâine tăiată – pâini tăiate – unei pâini tăiate);
● participă obligatoriu la acordul de tip adjectival.
6.2.3. Trăsăturile gerunziului

Gerunziul prezintă şi trăsături de tip adverbial3:
● în calitatea sa de adjunct al verbului funcţionează ca modal sau ca
instrumental (Merge şchiopătând, Ajunge pe celălalt mal înotând);
● în calitatea de circumstanţial al propoziţiei funcţionează ca temporal (Intrând
în casă, a sunat telefonul; cauzal: Lipsind de la şcoală, a pierdut şirul cunoştinţelor;
1
Vezi infra, 6.2.2.
2
E vorba numai de unele trăsături adjectivale, şi nu de toate trăsăturile adjectivale. De exemplu,
sunt numeroase participii care nu admit mărcile şi contextele de gradare (*avere mai administrată
decât altele/*foarte administrată).
3
Nu este şi cazul gerunziului „argumental” (vezi infra, 6.3.).
86
condiţional: Ajungând la timp, ar putea găsi bilet; concesiv: Neînvăţând aproape

nimic, şi tot a luat examenul; de modalitate: Sincer vorbind, nu sunt fericit).
6.2.4. Gradul de îndepărtare de verbul prototipic

Îndepărtarea de verbul prototipic variază de la o formă nonfinită la alta, şi anume:
● Infinitivul este singura formă nonfinită care păstrează o opoziţie temporală,
distingând, în unele contexte, infinitivul perfect de infinitivul propriu-zis, atemporal1
(Dorinţa de a reuşi [atemporal]– de a fi reuşit [perfect, anterior momentului enunţării]).
● Infinitivul şi gerunziul păstrează forme specifice de diateză, în timp ce supinul şi
participiul prezintă numai valori de diateză (vezi opoziţiile de diateză activ − pasiv, marcate
formal în cazul infinitivului: dorinţa de a iubi şi de a fi iubit de ceilalţi, şi al gerunziului:
Citind bibliografia – Bibliografia fiind citită, elevul a luat notă mare; vezi absenţa mărcilor
de diateză în cazul supinului şi al participiului2: Mi-e greu de urmat această cale [+ Activ]
– E imposibil de urmat această cale de întreaga populaţie [+ Pasiv]).
● Infinitivul şi supinul se leagă de regent prepoziţional (GN: dorinţa de a pleca,
fată de măritat; GV: Nu ştie a învăţa, Secretul lui constă în a învăţa continuu, Termină
de învăţat), în timp ce legarea prepoziţională a gerunziului şi a participiului este aproape
absentă3 (GN: un intelectual utilizând forţa cuvântului, un intelectual implicat în
politică; GV: Se aude tunând, Trebuie spus adevărul).
Cel mai îndepărtat este participiul, care, şi sub aspect flexionar, are trăsături
adjectivale. Şi între participii există diferenţe: participiile pasive (de la verbe tranzitive
agentive) sunt „mai verbale” decât participiile de la verbe tranzitive cu Experimentator (o
casă *mai scoasă la vânzare azi de către proprietar vs o fată mai dezgustată şi mai
plictisită decât oricând).
Cel „mai verbal” este gerunziul.
O poziţie intermediară au infinitivul şi supinul, iar, dintre ele, supinul este mai
îndepărtat de verb decât infinitivul (infinitivul păstrează cliticele pronominale, în timp ce
supinul nu: dorinţa de a da copiilor cartea – dorinţa de a le-o da, E greu de dat copiilor
cartea – E greu de *le-o dat).
6.3. Poziţii sintactice în care apar formele verbale nonfinite (tablou comparativ)
*
Grupul
Poziţia
sintactic Infinitiv Supin Gerunziu Participiu
ocupată
în care se
1
Vezi supra, nota 3, p. 83.
2
Participiul încorporează, fără mărci speciale, valori de diateză: fie numai „pasiv”: cărţi citite, film
văzut, fie numai „activ”: om umblat, fie, în construcţii ambigue, ambele valori: drum ocolit, om
mâncat.
3
Gerunziul acceptă vecinătatea unei singure prepoziţii (ca-ul „calităţii”), apărând numai în
contexte unde exprimă proprietăţi (Îl consider ca făcând parte din elita universitară). Participiul
prepoziţional apare într-un număr mic de contexte, fie ca adjunct cauzal (De prost administrată ce
era, averea s-a risipit), fie ca exprimând proprietăţi în vecinătatea prepoziţiilor calităţii (O
consideră ca bine adaptată la situaţie).
*
87
include
GV argument + + + +1
extern (S) E greu a E greu de Se aude tunând Trebuie spus
tăcea spus
argument + + +4 –
intern (CD) Ştie a citi Termină Aud tunând
de citit
argument + + – –
intern (CPrep) Se Se apucă
gândeşte a de citit
pleca
argument + + – +
predicativ Dorinţa Cartea e Pâinea e arsă
(NP) este a de citit
învinge
adjunct la – – + Instrumental: –
verb A scăpat fugind
(circ.)
P adjunct la P – + + +2
(circ.) Circ. de Timp/cauză/ Cauză: Plecată
relaţie: condiţie/concesie/ de aici, n-a
De plâns, modalitate: asistat la
a plâns Ieşind pe uşă, a sunat ceremonie
destul telefonul;
Începând ploaia, a
rămas acasă;
Încercând, ar putea
câştiga;
Neînvăţând, tot a luat
examenul;
Sincer vorbind, nu
are şanse.
GPrep complement + + –3 +/ –4
al Prep până/fără Se
a ajunge gândeşte
la plecat
1
Participiul argument este extrem de rar, fiind limitat la vecinătatea unor verbe impersonale.
4
Gerunziul argument apare rar, fiind circumscris la clasa verbelor de percepţie.
2
Participiul, ca adjunct propoziţional, apare extrem de rar, limitându-se la construcţii eliptice.
3
Singura prepoziţie admisă de gerunziu este ca-ul „calităţii”, acceptat rar şi numai în poziţii
predicative.
4
Singurele prepoziţii care acceptă participiu sunt de (De arsă, nu putea fi mâncată) şi prepoziţiile
calităţii (O consideră ca şi măritată), dar grupurile prepoziţionale, în ansamblu, se includ în alte
poziţii sintactice decât în cea de complement.
88
GAdj complement + + – –
al Adj gata a bun de
pleca însurat
GAdv complement + – – –
al Adv înainte de
a pleca
GN modificator + + + +
(restrictiv ideea de maşină de soluţii vizând criza case văruite
sau a pleca spălat
nerestrictiv)
Centru de predicat al + + – –
enunţ enunţării A nu se De scris
copia! toată
pagina!
● S-au înmulţit şi diversificat formele verbale nonfinite, creându-se o formă nouă −

supinul −, omonimă cu participiul şi sinonimă, în cele mai multe apariţii, cu infinitivul.
● S-a creat o scară diversificată a gradelor de nominalizare (vezi scala: verb
prototipic – infinitiv verbal (scurt) – supin verbal – infinitiv nominal (lung) –
supin nominal – substantiv prototipic), în care infinitivul şi supinul ocupă câte două
poziţii: un infinitiv, respectiv un supin „verbal” şi un infinitiv, respectiv un supin
„nominal”.
● În evoluţia limbii, s-a manifestat tendinţa de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv,
ceea ce a însemnat, implicit, concurenţa infinitiv – conjunctiv, cele două construcţii
continuând (şi în uzul actual al limbii) să funcţioneze paralel (pot cânta – pot să cânt,
dorinţa de a cânta – dorinţa să cânt, până a pleca – până să plec).
● S-au lărgit contextele şi valorile de utilizare a gerunziului, care e folosit atât
circumstanţial, cât şi argumental, chiar dacă folosirea argumentală este mult redusă (la
clasa verbelor de percepţie).
● Formele nonfinite pot primi, deşi în mai mică măsură decât cele finite, şi argument
extern (S).
GALR 2008 I: 483−543
Exerciţii
1. Se dau următoarele fragmente:
89
„A face etimologie în sensul ştiinţific al cuvântului (...), a discerne în limba

română amestecul primar, care i-a dat naştere, şi multiplele amestecuri secundare, a
dezvăli adevărata fizionomie a graiului românesc, aceasta este ţinta pe care şi-o
propune Etymologicum Magnum Romaniae.” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum
Romaniae)
„S-au gândit vreodată neologiştii ce însemnează a dezvăţa pe cineva de o a

treia parte din limba lui zilnică şi a-l învăţa a treia parte dintr-o altă limbă?”
(T. Maiorescu, Critice)
„Suficienţa aceasta, înclinaţia de a inventaria păcatele altora pentru a le

camufla pe ale noastre, nu e un semn al iubirii de ţară, ci orgoliu prostesc şi slavă
deşartă.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului)
(a) Alegeţi infinitivele, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac parte, care
este structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează grupul.
(b) Indicaţi care sunt semnele lingvistice ale naturii duale a infinitivelor,
verbală şi nominală.

„Invoc ospitalitatea noastră, sugerez că nu se cade să oferi oaspetelui vin (şi ce
vin!) vorbindu-i în acelaşi timp despre cât e de nătâng şi de păcătos.”
„Când ajungi în fotolii ministeriale, e inevitabil să vezi multiplicându-se, în

jurul tău, lingăii.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului)
„MASIV – Substantiv aparţinând subclasei substantivelor nenumărabile (...).

Sub aspectul unor trăsături gramaticale, se apropie de substantivele abstracte,
amândouă tipurile opunându-se substantivelor numărabile.” (DSL)
(a) Alegeţi gerunziile, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac parte, care este
structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează grupul.
(b) Indicaţi care sunt, pe de o parte, semnele îndepărtării lor de
comportamentul verbului prototipic, iar, pe de alta, semnele lingvistice ale naturii
lor verbale.

„Nu e vorba, de învăţat, se învaţă întruna psihologie (sau «ştiinţa sufletului»)
în şcoalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universităţi. Dar ceea ce
ni se dă aici drept ştiinţă este în cea mai mare parte lipsită de folos practic.”
„De meritat, toate merită să fie cunoscute şi, după părerea noastră, lăudate –
toate fără excepţie.”
90
„Dar mai sunt rezerve de făcut şi în privinţa celor zise de d-ta despre Creangă,
Popovici-Bănăţeanul şi d-l Slavici. Ai introdus însuţi deosebirea între aceşti trei autori.
Însă atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori în republica
poporanismului.” (T. Maiorescu, Critice)
„Această nătângă şi vulgară insinuare a fost una dintre marotele bietului VT,
azi ca şi dispărut. Oricum, e deprimant să constaţi că dragostea de ţară se reduce la a
vorbi de bine. «De rău» i-au vorbit «pe ai noştri» şi Eminescu, şi Caragiale, şi Cioran şi
alţii, toţi buni de dat – după domnul O. – pe mâna poliţiei.” (A. Pleşu, Comèdii la
Porţile Orientului)
(a) Alegeţi participiile şi supinele, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac

parte, care este structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează
grupul.
(b) Indicaţi care sunt semnele lingvistice ale îndepărtării participiilor şi a
supinelor de comportamentul verbului prototipic.
(c) Comparaţi formele omonime (participiul şi supinul) şi indicaţi
deosebirile dintre ele.
4. Se dă următorul fragment:
„Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei
despărţiri de tine pe drumul împlinirii «performanţei culturale», a topirii eului în
spaţiul impersonal al «spiritului obiectiv».” (G. Liiceanu, Uşa interzisă)
(a) Extrageţi din text substantivele postverbale abstracte şi specificaţi
grupurile sintactice al căror centru îl constituie.
(b) Transformaţi centrul de grup într-o formă verbală de infinitiv (scurt)
şi urmăriţi ce modificări sintactice suferă grupul.
5. Se dă următorul fragment:
„Revocarea eliberării provizorii se dispune de către procuror prin ordonanţă,
iar de instanţă prin încheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de apărător. Revocarea
se dispune şi în lipsa inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la
chemarea instanţei. În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului
are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (...).”
(Luncan, Duculescu, Drepturile omului)
(a) Stabiliţi ce este comun, din punct de vedere lingvistic, pentru cuvintele
subliniate.
(b) Delimitaţi grupurile sintactice în care se includ cuvintele subliniate şi
indicaţi structura fiecărui grup.
(c) Transformaţi centrul de grup într-o formă verbală de infinitiv scurt şi
examinaţi modificările sintactice produse.
91
6. În ce constă ambiguitatea următoarelor construcţii:

(a) L-am văzut venind spre Facultate
(b) Aduce de băut, Caută de băut, Cumpără de băut, Dă de băut, Doreşte de
băut, Oferă de băut
(c) E dificil/greu/important/de ştiut greşeala, E dificil/greu/important/de ştiut
cine a greşit
(d) Ăsta e un drum ocolit, Merele sunt coapte, Sportivul e bine antrenat,
Drumul este pavat.
7. Comparaţi următoarele construcţii:

(a) Am terminat de citit bibliografia, Am de citit o bibliografie imensă
(b) M-am săturat de citit atâta bibliografie, Mă pregătesc de citit bibliografia
(c) Mi-e imposibil de citit bibliografia în aşa scurt timp, Mi-au mai rămas de
citit două lucrări
(d) E dificil de citit întreaga bibliografie de către toţi studenţii
(e) E important de citit şi de înţeles bibliografia, E greu de procurat toate
cărţile
(f) Bibliografia e greu de procurat, Toate cărţile sunt greu de procurat.
A. Grupaţi exemplele (a−e) după soluţia de interpretare a grupului

subliniat: (i) are funcţia de complement direct; (ii) are funcţia de subiect; (iii) sunt
posibile ambele interpretări.
B. Comparaţi (e) şi (f) şi comentaţi diferenţa dintre ele.
8. Se dau următoarele construcţii:

(a) „De mult s-a zis, şi s-a zis cu drept cuvânt, că lucrurile simple sunt cele
mai grele de priceput şi de primit.” (T. Maiorescu, Critice)
(b) „Viaţa lui externă e simplă de povestit” (T. Maiorescu, Critice)
(c) „dânsul însă (...), pe acel «crai Mihail», care n-a domnit niciodată, îl
confundă cu regele serbesc Milutin, socrul lui Litean-vodă – o eroare de altmintrea
uşoară de îndreptat, şi iată cum.” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae)
(i) Raportaţi construcţiile anterioare la normele sintactice literare ale

limbii actuale.
(ii) Alegeţi supinele şi analizaţi-le din punct de vedere sintactic.
9. Aduceţi trei argumente în sprijinul ideii că formele nonfinite nu

funcţionează ca moduri.
* *
92
7. Structura şi funcţiile GV
GV este alcătuit din centrul verbal, la care se ataşează:
● argumente, care pot fi complemente (Cumpăr o îngheţată, Îl rog ceva pe Ion,
Îi spun adevărul lui Ion, Mă aştept la un succes etc.) şi, în câteva cazuri,
circumstanţiale obligatorii (Cursul ţine două ore, Inscripţia datează din Antichitate);
● adjuncţi sau circumstanţiale (care se raportează la verb): Ion vorbeşte tare cu
bunicii săi.
Adjuncţii (circumstanţialele) care se raportează la grupul verbal în ansamblu sau la
întreaga propoziţie nu se includ în GV: Ion a mâncat prăjitura repede, Imediat, Ion a
mâncat toate prăjiturile.
7.1. Ierarhia sintactică a argumentelor

GV are o organizare complexă, la care participă numeroase tipuri de
complemente (supuse principiului unicităţii: un singur tip de complement atribuit de
fiecare verb), a căror organizare este ierarhică:
● pe prima treaptă se află complementul direct, complementul secundar şi numele
predicativ;
● pe treapta a doua, complementul indirect şi cel prepoziţional;
● pe treapta a treia, complementul predicativ al obiectului, şi „circumstanţialul”
obligatoriu.
GFlex
3
S GV
(argument 3
extern) S V
(Spec.) 3
V (adjunct − circ.)1
3
S V
(Spec.) 3
1
Această poziţie corespunde numai adjunctului care se raportează la verb şi deci care face parte
din GV.
93
V CPO // Circ. oblig.

3
V CPrep
3
V CI // CD (coocurent cu CSec)
3
V CD // CSec // NP
Schema generală a GV 1
7.1.1. Complementul direct (CD) este cel mai strâns legat sintactic şi semantic
de verb: Mănânc un măr, Scriu o carte. Verbul tranzitiv impune acestui complement
cazul acuzativ (structural), într-o configuraţie sintactică specifică. În situaţii speciale
(legate de apartenenţa la subgenul personal şi de definitudine), complementul direct se
construieşte cu pe: Îl văd pe Ion. Acest complement este caracterizat de dublarea clitică,
cele două segmente care realizează dublarea ocupând o poziţie sintactică unică (O ascult
pe mama, Cartea am citit-o de trei ori). În absenţa complementului direct, se vorbeşte
despre „folosirea absolută” a verbului tranzitiv (Citesc trei romane − Citesc).
7.1.2. Complementul secundar (CSec) este un tip de complement cerut de o

clasă limitată de verbe tranzitive (a întreba pe cineva ceva, a învăţa pe cineva ceva, a
ruga pe cineva ceva), care îi atribuie un caz lexical (numit şi „direct”/„neutru”). CSec
este obligatoriu coocurent cu CD: Îl învăţ pe Ion tangou, participând, astfel, la o relaţie
ternară, în care este implicat şi verbul.
Apariţia unui CSec determină „marginalizarea” CD, CSec ocupând poziţia
sintactică cea mai apropiată de verb şi purtând şi rolul tematic cel mai strâns legat de verb
(Tema). CSec nu poate apărea în prezenţa unui CI − compară exemplele: Ion mă (CD)
anunţă ora plecării (CSec) şi Ion îmi (CI) anunţă ora plecării (CD). În configuraţia
arborescentă de mai sus, CI şi CD coocurent cu un CSec se află pe aceeaşi treaptă
ierarhică, fiind în distribuţie complementară.
7.1.3. Numele predicativ (NP) este un complement de tip special, la fel de strâns
legat sintactico-semantic de verbul copulativ cum este complementul direct legat de
verbul tranzitiv. Din punct de vedere semantic, numele predicativ exprimă, de obicei, o
proprietate, având o semnificaţie predicativă, şi nu una individualizantă (Vali este
băiat/cuminte, Ion devine înţelept). Efectul acestei trăsături semantice este antrenarea NP
în relaţii ternare, implicând, pe lângă relaţia cu verbul, şi raportarea la subiect.
7.1.4. Complementul indirect (CI) este un complement căruia verbul îi atribuie

cazul dativ. Ca şi CD, CI acceptă dublarea clitică (I-am spus lui Ion tot ce ştiam) şi este
suprimabil sintactic (Am spus tot ce ştiam), cu puţine excepţii (Mi-e foame, Norocul ne
surâde, Se dedică studiului). În condiţii speciale, de invariabilitate (Le vorbesc la doi
copii) sau de registru stilistic (Dau de mâncare la copii), CI se poate realiza prin
construcţia prepoziţională cu la, care impune nominalului forma de acuzativ.
1
Această schemă este pur orientativă, subliniind existenţa unei ierarhii a complementelor, care, de
fapt, aparţin în majoritate primei proiecţii a verbului (stând în poziţia de „soră” a verbului lexical).
94
Complementul indirect este o poziţie sintactică instabilă, putând alterna cu

uşurinţă:
− cu cel prepoziţional: a fura ceva cuiva/a fura ceva de la cineva; a zice cuiva
ceva/a zice ceva către cineva; carte utilă studenţilor/pentru studenţi;
− cu cel direct: a ajuta cuiva/pe cineva; a anunţa cuiva/pe cineva ceva; a
succeda cuiva/pe cineva; a urma cuiva/pe cineva etc.
7.1.5. Complementul prepoziţional (CPrep) se supune restricţiilor de prepoziţie

impuse de verb (Apelez la ajutorul tău, Mă bazez pe tine, Efectele se repercutează
asupra noastră, Vorbesc mult despre Ion) şi celor de caz (acuzativ, genitiv), impuse de
prepoziţie. Este suprimabil numai atunci când prepoziţia nu este cerută obligatoriu de
verb (*Apelez, *Se repercutează, dar Vorbesc mult).
7.1.6. Complementul predicativ al obiectului (CPO) este un tip de complement

a cărui apariţie este limitată la clasa verbelor „atributive” din seria a alege, a angaja, a
boteza, a desemna, a numi etc., care îi atribuie caz lexical („direct”/„neutru”). Din punct
de vedere semantic, CPO are o semnificaţie predicativă, cel mai frecvent de
„denominaţie” sau de „categorizare”. Sintactic, CPO este obligatoriu coocurent fie cu un
CD (Au angajat-o pe Ana secretară), fie cu un CI (Îi spun Gigi, deşi nu-l cheamă aşa),
fiind implicat, alături de verb, într-o relaţie ternară.
Există contexte în care acelaşi verb lexical se construieşte fie cu NP, dacă al
treilea membru al relaţiei este subiectul (El se numeşte Ion), fie cu CPO, dacă al treilea
membru al relaţiei este un complement (Ei îl numesc Ion).
7.1.7. „Circumstanţialul” obligatoriu este un tip de argument care se

caracterizează printr-o semnificaţie de tip circumstanţial: modală (Ea se comportă
admirabil), cantitativă (Averea lui valorează mult), locativă (Locuieşte în mansardă),
sursă temporală sau locativă (Inscripţia datează din secolul I; Ion provine dintr-o familie
bună). Uneori, apariţia circumstanţialului obligatoriu este asociată cu un anumit sens al
verbului: Ion ţine în mână o prăjitură vs Pauza ţine puţin; Femeia ne arată cu degetul vs
Femeia arată bine; Ion cântăreşte sacul de cartofi vs Sacul de cartofi cântăreşte mult.
7.1.8. Subiectul (S) este un tip special de complement, generat în interiorul GV,
dar care ajunge să ocupe poziţia unui argument extern (în Specificatorul proiecţiei
GFlex), pentru a primi cazul nominativ de la verb. La rândul lui, subiectul impune
verbului finit restricţii de acord (Copilul citeşte − Copiii citesc). Subiectul poate apărea
însă şi pe lângă forme verbale nonfinite, în absenţa acordului (Citind Ion poezia cu voce
tare, toţi au râs). Faptul că subiectul ajunge să ocupe o poziţie exterioară GV este susţinut
şi de apariţia subiectului, cu rare excepţii, numai în prezenţa verbului finit; spre deosebire
de subiect, complementele veritabile, care rămân în interiorul GV, pot apărea cu uşurinţă
pe lângă forme verbale nonfinite: a mânca un măr, a vorbi despre orice, a apela la
prieteni etc.
95
7.1.9. Se cuvine remarcat că, în afara realizării comune prin nominale, S, CD,
CSec şi CPrep au şi alte posibilităţi de realizare comune1.
Posibilităţi de S CD CSec CPrep

realizare
forme verbale A recunoaşte Ion poate pleca M-a învăţat a Se gândeşte a
nepersonale este primul pas vorbi renunţa
spre iertare
E uşor de găsit o Termină de S-a săturat de
soluţie vorbit la telefon citit romane
Se aude trosnind Am auzit
trosnind
Trebuie spus
numai adevărul
propoziţii Trebuie să Ion vrea să plece M-a rugat să vin Mă tem să vin
conjuncţionale reuşim
Trebuie ca Ion Ion vrea ca M-a rugat ca azi Mă tem ca astăzi
să reuşească altcineva să să nu vin să nu plouă
plece
Este sigur că Recunoaşte că ai Te anunţ că plec Mă tem că
vom reuşi greşit timpul a expirat
Nu se ştie dacă Ion verifică dacă Îl întreb dacă El se gândeşte
vom reuşi a închis lumina vine sau nu dacă a procedat
bine
Nu se ştie cum Ion întreabă Ion mă întreabă El se miră cum
de am reuşit cum de s-a cum de am reuşit de am ajuns la
întâmplat asta timp
propoziţii relative Nu se ştie Ion întreabă Ion mă întreabă Nu s-a gândit
interogative cine/ce/când va cine/când/ unde cine/ce/când va unde şi când va
câştiga va veni câştiga pleca
Ion m-a anunţat
unde pleacă
propoziţii relative Cine munceşte El cunoaşte pe Îl învăţ ceea ce El s-a gândit la
propriu-zise reuşeşte cine a venit trebuie să ştie ce se întâmplase
ieri
propoziţii relative N-are ce se Ion nu are ce − −
infinitivale întâmpla mânca/cu cine
Nu-i ce mânca veni la masă
7.2. Poziţii sintactice apărute prin reorganizare

În urma unor reorganizări sintactice în care este implicat GV apar poziţii
sintactice nonargumentale, numite complemente numai prin tradiţia terminologiei
gramaticale. Aceste poziţii sintactice nu reprezintă criterii de clasificare sintactică a
verbului (vezi supra, 4.), iar operaţiile sintactice în urma cărora sunt create nu sunt
obligatorii.
1
Posibilităţile de realizare a CI sunt mai limitate, ca urmare a restricţiei de caz dativ impuse de
centru.
96
7.2.1. Complementul posesiv (CPos) este un component al GV care exprimă

Posesorul, rezultat din amalgamarea unui GV cu un GN: Ion o iubeşte pe nevasta lui >
Ion îşi iubeşte nevasta. CPos trebuie deosebit de complementul verbelor posesive, în
cazul cărora Posesorul se realizează ca S (El are o casă) sau ca CI (Casa îmi aparţine).
Este realizat, de obicei, printr-un clitic pronominal (personal sau reflexiv) în dativ,
implicat într-o relaţie ternară cu un nominal: subiect (I-au venit copiii), complement
direct (Ion îţi vede defectele), complement indirect (Ion şi-a pus capăt vieţii), complement
prepoziţional (Ion îşi plânge de milă), circumstanţial de loc (I-a sărit în faţă) etc. Nu
există restricţii în privinţa verbelor care acceptă prezenţa unui CPos, acesta putând apărea
chiar în prezenţa unor verbe care nu acceptă un alt complement în dativ (Ion îşi vede
viitorul în roz) şi putând fi coocurent cu un CI în dativ (Ion îşi trimite jucăriile copiilor
orfani). În anumite situaţii, mai ales în structuri fixate prin uz, ocurenţa CPos este
obligatorie: Nu-şi crede ochilor şi urechilor (*Nu crede ochilor şi urechilor), Îşi vede de
treabă (*Vede de treabă). Din punct de vedere semantic, CPos priveşte atât posesia
alienabilă (Îmi vin colegii), cât şi posesia inalienabilă (Mi-am rupt mâna).
7.2.2. Complementul de agent (CAg) este un constituent rezultat în urma

reorganizării pasive, fiind echivalentul (semantic al) subiectului din structura activă: Hoţii
au spart seiful > Seiful a fost spart de (către) hoţi/de către cine a ştiut de existenţa
banilor. Complementul de agent ocupă o poziţie neargumentală şi este uşor suprimabil
sintactic (Seiful a fost spart), dacă nu se insistă asupra entităţii care a cauzat/efectuat
acţiunea.
7.2.3. Predicativul suplimentar (PS) este o poziţie sintactică neargumentală,

rezultată în urma reorganizării a două propoziţii (GV finite): Ştiam că eşti acasă > Te
ştiam acasă; Ion vine şi cântă > Ion vine cântând; S-a dovedit că Ion este vinovat > Ion
s-a dovedit vinovat; Ion s-a însurat când era tânăr > Ion s-a însurat (fiind) tânăr.
Reorganizarea sintactică determină dispariţia verbului din propoziţia a doua sau trecerea
lui la o formă nonfinită, eliminarea elementului de relaţie (coordonator sau subordonator),
avansarea unor componente din propoziţia a doua înaintea verbului din prima propoziţie.
7.3. Complemente. Tabel recapitulativ
Tipul de Structură Cazul Regentul Structură binară ± Dublare

comple- primară vs (situaţia vs ternară clitică
ment reorgani- prototipică)
zată
S primară N verb care admite binară/ternară, −
poziţia de subiect dacă enunţul
conţine un NP
CD primară Ac verb tranzitiv binară +
L-am văzut
pe Ion
CSec primară „neutru”/ verb tranzitiv: a ternară (prezenţa −
97
„direct” anunţa, a obligatorie a

asculta, a unui CD)
întreba, a învăţa,
a ruga
NP primară N verb copulativ: a ternară − relaţie −
ajunge, a arăta, cu verbul şi cu
a se da, a subiectul (Ion
deveni, a se erija este copil)
în, a se face, a
ieşi, a face pe, a
fi, a se numi, a se
chema, a rămâne
CI primară D verb tranzitiv sau binară +
intranzitiv I-am spus
lui Ion
CPrep primară impus de verb cu regim binară −
prepoziţie prepoziţional,
tranzitiv,
intranzitiv
CPO primară „neutru”/ verb trivalent: a ternară − relaţie −
„direct” alege, a angaja, cu verbul şi cu
a boteza, a CD (Îl cheamă
califica, a Ion) sau, mai rar,
caracteriza, a cu CInd (Îi
categorisi, a spunem CPO)
chema, a
denumi, a
desemna, a lua
de/drept, a
porecli, a numi,
a unge, a taxa
Circ. primară impus de a cântări, a data, binară −
obliga- prepoziţie a locui, a
toriu (dacă e realizat măsura, a
ca nominal proceda
precedat de
prep.)
„neutru” (dacă
e realizat ca
nominal
neprep.: Pânza
măsoară un
metru)
CPos reorgani- D − ternară − relaţie ± (acceptă
zată cu verbul şi cu dublarea
un nominal S numai în
(Îmi vin rudele), anumite
CD (Îşi urăşte situaţii)
soacra) etc. Lui Ion i-au
98
venit
părinţii,
*Lui îşi
cunoaşte
aptitudinile
CAg reorgani- Ac impus de verb tranzitiv binară −
zată prepoziţie devenit,
contextual,
intranzitiv
PS reorgani- N (dacă e − ternară − relaţie −
zată realizat prin cu verbul şi cu
nominal un nominal S
neprep., prin (Maria vine
elipsa verbului supărată), CD
a fi copulativ: (Mă consideră
Ea s-a întors incompetentă),
profesoară) CI, CPrep etc.
Din perspectivă semantică, se disting complementele predicative (NP, CPO şi

realizările completive ale PS), care nu primesc rol tematic, de celelalte complemente care,
în majoritatea apariţiilor, sunt referenţiale şi poartă un rol tematic.
7.4. Ierarhia sintactico-semantică a adjuncţilor/circumstanţialelor

Circumstanţialele sunt poziţii sintactice cu un comportament neunitar,
caracterizate în primul rând semantic, realizarea prototipică a acestora fiind cea
adverbială. Spre deosebire de complemente, circumstanţialele nu se supun principiului
unicităţii, fiind posibilă apariţia, pe lângă acelaşi verb, a mai multe circumstanţiale de
acelaşi tip, dar care detaliază informaţia oferită de primul: Alergase până aici, aproape,
la doi paşi de casa Ioanei şi pe urmă renunţase; Demult, acum vreo 15 ani, i se
întâmplase să-şi întâlnească perechea. Ca şi argumentele, circumstanţialele sunt diferite
ierarhic, după cum se raportează la verb (A1: Cei doi [se întâlneau] în fiecare zi la
Universitate), la GV în ansamblu (A2: Cei doi [apelau la medicamente] în fiecare zi) sau
la întreaga propoziţie (A3: În fiecare zi, [cei doi apelau la medicamente]).
GComplementizatorului
3
A3 GFlex
3
arg. ext. GV
3
V A2
3
V A1
3
V Complemente
Ierarhia sintactică a adjuncţilor/circumstanţialelor
99
În afară de această ierarhie, care priveşte locul adjuncţiei circumstanţialului, se

poate stabili şi o ierarhie semantică, în funcţie de tipul de relaţie stabilit între verb şi
circumstanţiale:
● cel mai strâns legate semantic de verb sunt circumstanţialele de loc, de timp, de
mod, cantitativ, instrumental, sociativ şi de relaţie, care situează, descriu sau modifică
evenimentul denotat de verb;
● pe treapta următoare se află circumstanţialele de cauză, de scop, condiţional,
concesiv, consecutiv, care redau raporturi logice stabilite de vorbitor între două
propoziţii;
● pe ultima treaptă se află circumstanţialele opoziţional, cumulativ şi de excepţie,
provenite, în general, din structuri bipropoziţionale.
Clasificarea circumstanţialelor
Circ. Clasa Structură binară vs ± Meta- Realizare Observaţii

seman- ternară discursiv prototipică
tică /Conectori
specializaţi
de loc situative binară − unde, aici Ion locuieşte în Iaşi
(circ. obligatoriu) vs
Ion învaţă în Iaşi (circ.
de loc)
Acul pătrunde pânza
(CD) vs Acul pătrunde
prin pânză (circ. de
loc)
de timp binară − când, Documentul datează
acum din 1800 (circ.
obligatoriu) vs
Documentul a fost scris
în 1800 (circ. de timp)
de mod proce- binară + Sincer, îţi cum, aşa Ion procedează corect
propriu- suale place (circ. obligatoriu) vs
zis romanul Ion vorbeşte corect
meu? (circ. de mod)
cantita- binară + M-am cât, mult Sacul cântăreşte mult/2
tiv supărat pe kg (circ. obligatoriu) vs
el, ba mai Ion învaţă mult/2 ore
mult, nu mai (circ. cantitativ)
vreau să-l
văd
instru- binară + Prin cu (ce), cu subordonat unui verb
mental deducţie, nu (ceva) agentiv (Scriu cu
poate fi ăsta pixul), nonagentiv (Ion
rezultatul adoarme cu somnifere)
sau de percepţie (El
vede cu ochelarii)
100
sociativ ternară − este − cu Se asociază cu Ion

obligatoriu coocurent (CPrep) vs Merge cu
cu alt component al Ion la mare (circ.
enunţului: Ion a venit sociativ)
cu Maria
de restric- binară + Teoretic din punct mijloc de tematizare:
relaţie tiv vorbind, de vedere, De poet, îl ştiam poet;
asta se în ce De scris, scrie, dar nu
poate priveşte prea bine
realiza
de redau binară + Cred că e fiindcă, A plecat pentru bani
cauză rapor- supărat, pentru că, (circ. de scop) vs
turi pentru că din cauza O admiră pentru curaj
logico- nu-şi (circ. de cauză)
seman- găseşte
tice locul
de scop între binară + Ion a ca să subordonat unui verb
propo- întârziat azi, agentiv;
ziţii ca să nu Se duce la piaţă (circ.
mai spun că de loc) vs Se duce la
ieri nu a cumpărături (circ. de
venit deloc scop)
condiţi- binară + Dacă pot în caz că, În locul lui, eu aş fi
onal să spun aşa, dacă făcut altfel (circ.
Ion nu e bun condiţional) vs În locul
de nimic lui Ion, a venit Gigi
(circ. opoziţional)
conce- binară + Deşi chiar dacă, Deşi este urât, toată
siv părerea mea deşi lumea îl place (circ.
nu concesivă) vs Este urât,
contează, nu dar îl place toată lumea
cred că e (propoziţii coordonate
bine aşa adversativ)
conse- binară + Era aşa de încât cere prezenţa (implicită
cutiv urât, încât sau explicită a) unui
nu există un GAdv sau GAdj cu
termen modificatori graduali:
potrivit să-l Plângea (atât de mult)
descrie de leşina
opozi- provin ternară − este − în loc de/în reorganizare: Ion a
ţional din obligatoriu coocurent loc să venit în locul tău > Ion
reorga- cu un alt element −: a venit. Tu n-ai venit
nizarea În loc de fructe, a
a două mâncat prăjituri;
propo- binară, dacă opoziţia
ziţii se realizează între
două centre verbale:
Stă degeaba, în loc
să muncească
101
cumu- ternară − este − pe lângă reorganizare:

lativ obligatoriu coocurent (că) A mâncat mere. A
cu un alt element −: mâncat şi prăjituri > În
În afară de fructe, a afară de mere, a
mâncat şi prăjituri; mâncat şi prăjituri
binară − cumulul
priveşte două centre
verbale: Pe lângă că
plouă, mai e şi frig
de ternară − este − cu excepţia reorganizare:
excepţie obligatoriu coocurent A mâncat mere. N-a
cu un alt component mai mâncat nimic > În
al enunţului: Au venit afară de mere, n-a mai
toţi, în afară de Ion mâncat nimic
Eterogenitatea nu se manifestă numai la nivelul clasei circumstanţialelor în

ansamblu, ci chiar în cazul unui tip de circumstanţial.
Exemplul cel mai relevant este circumstanţialul de mod, care poate fi propriu-zis
sau de modalitate. Circumstanţialul de mod propriu-zis poate preciza modul de
desfăşurare a unui eveniment (Aleargă repede), poate modifica/restrânge predicaţia
(Ioana este bolnavă psihic), poate funcţiona metadiscursiv (Cum am mai spus, Ion nu
are nicio vină). O situaţie specială o reprezintă circumstanţialul de modalitate, care
indică o evaluare modală a propoziţiei − epistemică (Sigur s-a întâmplat ceva),
apreciativă (Din păcate, nu putem veni azi) sau deontică (Obligatoriu vom termina de
scris astăzi). În legătură cu circumstanţialul de modalitate se discută şi despre
circumstanţialul enunţării (Serios, chiar trebuie să iei o decizie1), care descrie anumite
acte de limbaj, şi pseudocircumstanţialul conector (Credeam că s-a schimbat. În
realitate, nu e nimic nou în comportamentul lui2).
Şi circumstanţial de relaţie are un comportament diferit de la un subtip la altul:
poate funcţiona asemenea modificatorilor restrictivi din GN, limitând sfera de aplicare a
predicaţiei (Este bun la fizică, Este util din punct de vedere teoretic, E pricepută în ale
bucătăriei), poate fi un mijloc de tematizare (De cuminte, e cuminte; De mâncat,
mănâncă) sau poate funcţiona metadiscursiv (Matematic vorbind, nu are nicio şansă).
7.5. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GV
7.5.1. În funcţie de componenţa grupului, coeziunea sintactică a GV se

realizează prin mai multe mijloace.
7.5.1.1. Prin mărci de actanţă:
1
Funcţionează ca circumstanţiale ale enunţării şi conectorii discursivi de tipul: cu alte cuvinte,
altfel spus, mai precis; de pildă, de exemplu.
2
Acelaşi statut îl au şi conectori discursivi ca: în primul rând, apoi, mai ales; pe de o parte... pe de
altă parte; pe scurt.
102
● cazul, pentru complementele nominale: Ion este prietenul meu (N), Am văzut
filmul (Ac), Le-am spus copiilor o poveste (D), L-au ales pe Ion preşedinte (cazul
„direct”/„neutru”);
● prepoziţia:
■ pentru complementele nominale: Îl vizitez pe tata (CD), Li se atribuie
medalii la trei sportivi (CI), Mă aştept la o reuşită (CPrep);
Unele complemente cu realizare nominală pot varia între mărci cazuale şi mărci
prepoziţionale:
− realizarea complementului indirect poate varia în funcţie de registrul stilistic
(Trimite cărţi copiilor/la copii) sau ca urmare a unor restricţii în interiorul GN: Trimite
cărţi copiilor/la doi copii;
− complementul direct poate purta ambele tipuri de mărci, fie în distribuţie
complementară (Îl ascult pe Ion/Ascult ştirile), fie ca variante a căror utilizare se supune
unor criterii semantico-pragmatice, precum animarea, individualizarea, tipul de citire etc.
(Ei îl caută pe Ion/Îl strig pe Grivei/Ei caută bonă/Ei îl caută pe „dar” din text).
■ pentru complementele realizate prin forme verbale nonfinite se folosesc

mărci prepoziţionale specializate (morfologic, pentru a marca o anumită formă
verbală nepersonală şi, sintactic, pentru a lega un tip de complement): Nu ştie a
scrie corect (infinitiv), Termină de citit repede (supin);
1. Spre deosebire de infinitiv şi de supin, gerunziul se poate ataşa direct verbului

(Aud trecând nişte copii pe stradă), cu excepţia situaţiei în care are funcţia de CPO, când
apare cu prepoziţia „calităţii” ca: L-au considerat ca fiind cel mai bun. Participiul nu
poate apărea în poziţia unui complement, exceptând cazurile de argument extern al
verbelor impersonale (Trebuie spus).
2. În cazul supinului, marca de poate avea valori diferite:
(a) marcă a complementului realizat prin supin (Mă apuc de citit, dar şi Mă apuc
de treabă; S-a lăsat de băut, dar şi S-a lăsat de băutură);
(b) marcă de actanţă specializată pentru supin, nelegată de regimul verbului (Este
important de ştiut, Este uşor de văzut, Termină de învăţat).
● conectorii conjuncţionali şi relativele (pronominale şi adverbiale) sunt mărci

de actanţă pentru realizările propoziţionale ale complementelor: „extern”/subiectul
(Rezultă că nu putem pleca acum, Nu se ştie dacă vom pleca acum, E imposibil să plecăm
acum), direct (Ştiu că plouă, Ştiu să gătesc, Ştiu dacă apare ceva nou, Ştiu cine a făcut
greşeala, Ştiu cum să procedez), secundar (L-a întrebat ce a făcut, L-a învăţat cum să
pescuiască), indirect (Trimit cărţi cui are nevoie), prepoziţional (Mă aştept să reuşim, Mă
gândesc cui să-i scriu).
7.5.1.2. Prin acord − dintre complemente, numai subiectul poate impune verbului
(sau participiului din structura pasivului) restricţii de acord: Copilul citeşte repede −
Copiii citesc repede; Ion a fost lăudat − Ioana a fost lăudată − Copiii au fost lăudaţi.
103
7.5.2. În afară de coeziunea sintactică, în GV este asigurată şi coeziunea

sintactico-referenţială, cea semantică şi cea lexico-selecţională.
● Coeziunea sintactico-referenţială se realizează prin dublarea clitică a
complementelor direct (O întâlnesc pe Maria) sau indirect (Ion le dă sfaturi prietenilor,
Le-am spus copiilor/la trei copii). Rolul coeziv al dublării se manifestă şi prin transferul
asupra verbului (prin intermediul cliticelor pronominale) al unor informaţii gramaticale
ale celor două complemente care acceptă dublarea.
În cazul complementului direct, dublarea este şi un indiciu al individualizării/

specificării nominalului: Filmul l-a urmărit cu mare atenţie (dar: Urmăreşte filme cu
mare atenţie).
● Coeziunea semantică este determinată de constrângerile de rol tematic impuse

de verb complementelor (inclusiv subiectului), determinând astfel tiparul de structurare a
enunţului: a înota impune rolul Agent, a căuta presupune un Agent şi o Temă, a creşte
presupune fie numai un Pacient (Copilul creşte), fie un Agent şi un Pacient (Mama creşte
copilul)1, a ajunge are nevoie de o Ţintă etc.
● Coeziunea lexico-selecţională este controlată de centrul verbal prin restricţiile
lexicale/selecţionale pe care le impune complementelor şi explică agramaticalitatea unor
enunţuri precum: *Cartea zboară, *Ion germinează, *Profesorul citeşte cartofi.
7.6. Distribuţia GV
Grupul verbal cu centru finit este nucleul enunţului, căruia îi conferă
autonomie, şi îndeplineşte funcţia de predicat al enunţării: Ion ascultă muzică, Ieri ne-am
plimbat pe malul Dunării.
Grupul verbal cu centru nonfinit apare în două ipostaze:
● rar, funcţionează ca predicat enunţiativ: A se agita înainte de a fi consumat!,
De plătit telefonul!
● în majoritatea situaţiilor, funcţionează ca predicat sintactic, care păstrează
capacitatea de a avea argumente, dar nu şi pe aceea de a conferi autonomie enunţiativă:
dorinţa lui Ion de a nu pleca Ioana niciodată acasă; graba lui Ion de spus cât mai multe
lucruri; spunând zilnic acestea. În această ipostază, GV poate ocupa toate funcţiile
sintactice specifice formelor verbale nonfinite (vezi supra, 6.3.).
● posibilitatea neexprimării subiectului pronominal (parametrul pro-drop);

● posibilitatea (rară a) apariţiei subiectului pe lângă forme verbale nonfinite, care
apropie româna de portugheză, dar o diferenţiază de celelalte limbi romanice: Înainte
de a pleca mama, am dat o petrecere, Plecând mama, am dat o petrecere;
● existenţa obiectului secundar, moştenit din latină, şi absent din celelalte limbi
romanice (vezi fr. enseigner quelque chose à quelqu’un) şi extinderea tiparului şi la
alte verbe decât cele din latină;
1
Cele două apariţii ale verbului constituie unităţi lexicale distincte (omonime).
104
● construcţia cu pe a obiectului direct exprimat prin nominal cu trăsăturile [+ Uman],

[+ Definit];
● existenţa dublării clitice a complementelor direct şi indirect, fenomene cu relevanţă
sintactică;
● numeroase situaţii de variaţie sintactică: te anunţ/îţi anunţ (CD/CI); sper ceva/sper
la ceva (CD/CPrep); îţi ajut mama/o ajut pe mama ta (CPos/complement al numelui),
te urmez/îţi urmez (CD/CI);
● diversificarea sintactică şi utilizarea frecventă, atât pentru posesia alienabilă, cât şi
pentru cea inalienabilă, a structurilor cu un complement posesiv, în defavoarea
mijloacelor adnominale de exprimare a posesiei (genitivul posesiv, posesivul acordat
meu, tău);
● numărul mare de conectori-tip utilizaţi pentru introducerea complementelor realizate
propoziţional (că, să, dacă; ca... să; de, cum că, precum că, cum de); existenţa a trei
forme conjuncţionale − că, să, ca... să −, la care se adaugă forma ca să, literară în
secolul al XIX-lea, care au drept corespondent romanic o singură conjuncţie;
● posibilitatea marcării paralele, prin mărci sintetice (de caz) şi analitice
(prepoziţionale) a aceluiaşi tip de complement: CD (Pe tine te aştept), CI (Le-am dat la
trei copii/copiilor);
● posibilitatea exprimării S (şi a CD) prin nominal nearticulat, asociată cu o citire de
tip „proprietate”, indiferent de tipul de verb (Vin oameni; Lucrează oameni în acest
loc, nu animale; Caut profesor);
● ambiguitatea mărcilor de actanţă, care pot atât să introducă mai multe tipuri de
complemente, cât şi să aibă dublă specializare, morfologică şi sintactică (vezi situaţia
lui a de la infinitiv sau a lui să de la conjunctiv);
● topica relativ liberă a complementelor, modificarea ordinii canonice a acestora fiind
posibilă cu uşurinţă, prin diverse mecanisme de tematizare; topica sintactică frecventă
este V − obiect; topica S − atât antepunerea, cât şi postpunerea faţă de V − este supusă
unor constrângeri.
GALR 2008 II: 47−73, 241−626
Exerciţii
1. Se dau textele:
„În căutarea cunoştinţei, nu este încă decât bucuria voinţei, bucuria de a
adopta şi de a deveni «ceea ce simt în mine»; şi dacă există nevinovăţie în cunoştinţa
mea este pentru că există în ea voinţa de a adopta.”
„Datorită unui avocat celebru pe atunci, am putut câştiga procesul şi primi
sentinţa prin care se adeverea că eu nu sunt copilul jidovului, ci al nimănui: «din
flori», cum se mai spune. Am venit bucuros înapoi, m-am înscris imediat în mişcare şi
105
numai cu mare greutate m-au putut împiedica mama şi bunica să nu iau parte la
rebeliunea din Ianuarie de unde poate nu m-aş mai fi întors pentru a face mai departe
umbră pământului şi pentru a te amărî şi pe tine.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste)
(a) Identificaţi grupurile verbale cu centru verb finit din textele de mai
sus, stabilind componenţa acestora.
(b) Care sunt diferenţele de structură între GV care au drept centru
verbul a fi?
(c) Identificaţi GV cu centru nonfinit şi analizaţi componenţa acestora.
(d) Stabiliţi care sunt poziţiile sintactice ocupate de GV cu centre
nonfinite.
2. Se dau textele:
„Şi când te-am văzut azi, liniştită şi veselă chiar, m-am gândit că întreaga
problemă s-a rezolvat şi fără intervenţia mea de altfel ridicolă şi inoportună.”
(L. Dimov, Scrisori de dragoste)
„Deodată o străpunsese o senzaţie ascuţită de frig şi în acelaşi timp îşi simţi

genunchiul drept gol în zăpadă, ca şi cum el singur din întreg corpul s-ar fi trezit
dintr-o profundă anestezie.”
„Se simţi ridicolă, trântită cum era − cine ştie de când? − în plină stradă,
într-un grup de trecători curioşi. Ar fi vrut să se ridice, dar singură ştia bine că nu va
putea.”
„Frumoasă cravată, dar nu ştie să şi-o facă. Nodul e prea strâmb. Am să-l
învăţ eu cum se face un nod ca lumea. (...) Îşi opri respiraţia şi ascultă cu urechea
aţintită spre odaia cealaltă, ca să prindă şi ea vocea din receptor. O auzi într-adevăr
vibrând metalică, îndepărtată ca pe un minuscul disc de patefon.” (M. Sebastian,
Accidentul)
„Documentele erau considerate ca făcând parte dintr-o structură − un

ansamblu de evenimente − care alcătuia o biografie sau o epocă.”
„Balzac pare a-l regândi pe Rousseau prin intermediul citirii acestuia de către
Sainte-Beuve, iar Flaubert scrie declarat pentru acesta din urmă.”
„Un model este o ipoteză de lucru. El nu se identifică niciodată cu fenomenul

real, ci doar cu aceea dintre proprietăţile lui pe care a ales-o drept cea mai
caracteristică.” (N. Manolescu, Istoria critică)
(a) Analizaţi sintactic şi morfologic subiectele.

(b) Analizaţi sintactic şi morfologic complementele (argumentale).
(c) Analizaţi sintactic şi morfologic complementele rezultate prin
106
reorganizare sintactică şi precizaţi în ce constă reorganizarea.
3. Se dau textele:
„Eu locuiesc aici aproape, pe Bulevardul Dacia, şi tramvaiul 16 nu opreşte
decât ori la Dacia, ori la Vasile Lascăr. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia
pe Orientului.”
„De ce durează aşa mult? Trebuie să fie înăuntru o căldură dulce de seră.
Balanţele de metal stau nemişcate. Lichidele grele, somnoroase, dorm în rafturi, în
sticle solemne de cristal.” (M. Sebastian, Accidentul)
„Şi tocmai când spunea banalele cuvinte altfel nu te văd bine, pe care
probabil că le spusese tuturor celor ajunşi vreodată în faţa sa, cel care ne cerceta a fost
nevoit să constate că într-adevăr nu-l mai vedea bine şi a început să se clatine.”
(I. Mălăncioiu, Călătorie spre mine însămi)
„Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la

odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în
toate părţile despre bunătatea şi bogăţia sa. Până şi Vodă cic-ar fi tras o dată în gazdă
la Ciubuc, şi întrebându-l cu cine mai ţine atâta amar de bucate, el ar fi răspuns: «Cu
cei slabi de minte şi tari de virtute, Măria Ta». Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de
mirare, spuind: «Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dânsul în domnia mea,
puţină lipsă ar duce ţara la nevoi!». Şi l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i:
„Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa
orişicând».” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
(a) Analizaţi sintactic şi morfologic circumstanţialele.

(b) Scoateţi, pe trei coloane: (1) circumstanţialele obligatorii; (2)
circumstanţialele metadiscursive; (3) circumstanţialele prototipice (adjuncţii).
Pentru coloana (3), precizaţi dacă este vorba despre adjuncţi la verb sau la GV
în ansamblu.
(c) Există, în textele de mai sus, mai multe circumstanţiale de acelaşi tip
dependente de un singur regent? Dacă da, în ce tip de relaţie sintactico-
semantică se află acestea?
4. Pornind de la următoarea descriere − „După tipul de relaţie sintactică,

se disting complemente angajate în relaţii binare, deci definindu-se în
exclusivitate în raport cu centrul de grup, şi complemente angajate în relaţii
ternare, care includ în definiţie, pe lângă centrul de grup, şi alt component al
grupului” (GALR II: 323) −, stabiliţi care sunt complementele implicate în cele
două tipuri de relaţii şi care sunt ceilalţi participanţi la aceste relaţii.
5. Folosind cele două tabele recapitulative, stabiliţi inventarul poziţiilor

sintactice (complemente, circumstanţiale) care participă la structuri ternare.
Descrieţi natura relaţiei dintre aceste poziţii şi celălalt component implicat în
107
relaţia ternară, în afara verbului.
6. Care sunt mijloacele de realizare a coeziunii sintactice în GV, folosite

în textele de mai jos?
„Mai târziu, profesorul de istorie (...) a binevoit să explice copiilor cum că eu
«nu sunt cel ce sunt», că părintele meu este ofiţer în marină şi că deci erau nedrepte
acuzările lor.”
„Rămâne ca să ştii cum să mă legi din nou − remorcă − de maşina vieţii tale.”
„Mi s-a părut că sunt mânat de acel insondabil destin care îi goneşte pe eroii
din operele lui Dostoievski. Şi că niciodată fatalitatea nu mă va aduce înapoi. Nu
credeam că voi putea fi încercat de un asemenea gând şi nici nu eram pregătit.”
(L. Dimov, Scrisori de dragoste)
7. Cum se realizează legarea de centrul verbal a complementelor

nominale în fragmentele următoare?
„Am chef să-l recitesc pe Stendhal, să redescopăr aceste detalii şi nuanţe, să
compar.” (N. Manolescu, Cititul şi scrisul)
„În bisericuţa afumată popa îi pomenea pe toţi pe cât de des cu putinţă, iar
lumânările de seu de vită ardeau necontenit, afumând tavanul scund ca pe fundul unui
ceaun.”
„De Mona, sora lui Simfonia, le era frică la toţi ca de dracu.”
„Cei mai mari jucau fotbal cu o mingică de tenis şi zbierau la toţi cei care
treceau în fugă peste terenul lor.”
„Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile.”
(M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă)
8. Cum se realizează legarea de centrul verbal a complementelor

exprimate prin forme verbale nepersonale în fragmentul următor? Se pune
problema coeziunii GV pentru toate formele verbale nepersonale din text?
„A citi şi a scrie mi s-au părut întotdeauna îndeletniciri fondatoare ale omului
care trăieşte în universul culturii verbale.”
„Asta-i de neînţeles... pare a fi în versuri.”
„Şi Lejnev îi reproşează lui Rudin că, amestecându-se într-o dragoste a lui din
tinereţe şi tot lămurindu-i lui şi iubitei lui relaţia care îi unea, vârându-se, cu alte
cuvinte, între ei (fără, desigur, intenţia de a-i răpi iubita, pur şi simplu dintr-un interes
cazuistic), sfârşise prin a-i face odioşi pe unul în locul celuilalt.” (N. Manolescu,
108
Cititul şi scrisul)
„Când termina de mâncat, alerga şi el din răsputeri printre sute de alţi copii,
strigând şi cântând în gura mare.” (M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă)
9. Care este greşeala din exemplele de mai jos, auzite la televizor?

Explicaţi mecanismul de producere a acesteia. Care este diferenţa dintre cele trei
serii de exemple?
e nepermis ca să se scrie în actul normativ; e posibil ca să se lase prost
sfătuit; este nevoie ca să-l aducem; este prematur ca să ne pronunţăm
toţi am vrea ca să ne trezim mâine-dimineaţă; nu-i permite ca să aibă o viaţă
normală; nu vreau ca să vă întrerup; ieri am reuşit ca să intru
cu câteva secunde înainte ca să vină unda.
10. Care sunt erorile de realizare a coeziunii sintactico-referenţiale în

exemplele de mai jos? Există diferenţe între cele două serii de exemple?
personalului auxiliar din Bucureşti li s-au alăturat şi...; însă o participare
importantă la acest program îl va avea şi sectorul privat; vreţi să-i faceţi o bucurie
Andreei şi lui Sebi
din partea partidelor parlamentare pe care îi reprezintă; ascunde opt
miliarde, pe care ulterior îi va împărţi cu...; Conducerea grădiniţei încearcă (...) şi
susţine că nu le-a fost precizat...
11. Folosind exemplele de mai jos, comentaţi următorul citat din GALR
II: 54: „Pentru complementele realizate nominal, este relevantă, în ansamblul
limbii române, ambiguitatea unor mărci prepoziţionale, care, de la un verb la
altul, de la un registru stilistic la altul sau în funcţie de trăsăturile nominalului,
pot introduce complemente diferite”.
Îl cunosc pe Ion de trei ani; Mă bazez pe simţul lui de orientare; Nişte
oameni ai străzii locuiesc acum pe terasa blocului; Am lăsat cărţile pe masă
Am apelat la un medic specialist; Le-am spus secretul la trei colegi; Am
mâncat la restaurant
Ion este antrenat de tatăl lui; Ion se teme de tatăl lui; Ion nu s-a mai antrenat
de trei luni.
12. Comentaţi felul în care se realizează coeziunea lexico-selecţională în

GV, în următoarele fragmente:
„Mă dor florile, muzica picăturilor ce cad din streşini, mă doare chiar hârtia
pe care scriu, pentru că mă simt în toate aceste lucruri.” (L. Dimov, Scrisori de
dragoste).
„Şi-am zis verde de albastru/Mă doare un cal măiastru.” (Nichita Stănescu,
Frunză verde de albastru)
„Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat/ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.”
(Nichita Stănescu, Viaţa mea se iluminează)
109
„Şi soarele se scufunda în orizont,/şi arborii-l priveau îndrăgostiţi,/cu

frunzele.” (Nichita Stănescu, Copilărosul amurg).
110
V. INTERJECŢIA ŞI GRUPUL INTERJECŢIONAL
1.1. Interjecţia este o clasă eterogenă de cuvinte, caracterizate:

● morfologic, prin invariabilitate (cu excepţia câtorva interjecţii imperative,
dintre care unele provenite de la verbe: poftim/poftiţi, uite/uitaţi, haide/haideţi);
● sintactic, prin posibilitatea de a funcţiona drept predicate ale enunţării, în
propoziţii independente nestructurate, fără a forma grup sintactic (Au!, Pac!) sau în
propoziţii structurate, formând grup sintactic (Vai de Ion!, Uite curcubeul!);
● semantic, printr-o semnificaţie vagă, exprimând senzaţii, sentimente etc. sau
imitând sunete, zgomote;
● fonetic, printr-o intonaţie exclamativă (rar, interogativă).
1.2. Grupul interjecţional este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unei

interjecţii, grupând centrul interjecţional şi complementele acestuia (Uite o ciocănitoare!,
Iată-l pe Ion!).
2. Tipologia interjecţiilor
Interjecţiile pot fi clasificate după mai multe criterii.

● Din punct de vedere semantic, interjecţiile pot fi:
■ propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii afective etc. (au, ei, of,
uau, vai);
■ onomatopeice, care imită sunete şi zgomote sau sugerează mişcări
(miau, hapciu, gâl-gâl; buf, cioc, pac, trosc).
● În funcţie de origine, interjecţiile propriu-zise pot fi:
■ primare, a căror valoare iniţială este de interjecţii (vezi exemplele de mai
sus: au, ei...);
■ secundare, create în limba română prin convertirea unor secvenţe frecvent
întrebuinţate cu valoare afectivă (Doamne, multă minte îi mai trebuie
copilului ăstuia!, Un politician care, vezi Doamne, este cinstit);
● În funcţie de rolul pragmatic şi discursiv, se disting:
■ interjecţii expresive/emotive (au, brr, sâc, ura);
■ interjecţii injonctive (dii, ho, marş, stop);
■ interjecţii adresative (cuţu-cuţu, fă(i), măi, pis-pis);
■ interjecţii cu valoare fatică (ei, îhî);
■ interjecţii prezentative (ia, iată, uite);
■ interjecţii discursive (aş, nţ, păi, zău);
■ interjecţii de politeţe (adio, bună, pa, mersi, pardon) etc.
111
Interjecţia şi grupul interjecţional
3. Structura GInterj
Deşi toate interjecţiile pot forma enunţuri independente, funcţionând ca predicate

ale enunţării, numai unele dintre ele pot fi centre de grup, funcţionând şi ca predicate
sintactice:
● interjecţii propriu-zise (hai, na, uite, iată, mersi, bravo, halal, vai), care se pot
construi cu:
■ CD (Uite-l pe Ion!, Na un măr!/ce vrei!);
■ CI (Na-ţi-o!, Bravo copiilor!/cui câştigă!);
■ CPrep (Halal de omul ăsta!, Vai de Ion!, Mersi pentru flori!);
■ CPos (Na-ţi cartea!, Uite-ţi ochelarii!);
■ PS (Iat-o impecabilă);
● interjecţii onomatopeice, care se construiesc asemenea verbelor
corespunzătoare (boc, hop, poc, pleosc, trosc, ţuşti) cu:
■ Subiect (Şi băiatul ţuşti în căruţă! „s-a urcat, a sărit”, Şi omul buf pe
jos! „a căzut”);
■ CD (Apoi haţ prăjitura de pe masă! „a luat, a furat”);
■ PS (Câinele ham-ham, turbat după mine! „lătra”).
4. Adjuncţii GInterj
Numeroase interjecţii se pot construi cu diverse tipuri de circumstanţiale:

● de mod (Hai mai repede!);
● de timp (Şi buf pe jos toată ziua);
● de loc (Iată-l pe Ion pe stradă);
● instrumental (Trosc cu pumnul în masă);
● sociativ (Hai cu noi la film!) etc.
GALR 2008 I: 657−685;

II: 119−123.
Exerciţii
1. Se dau textele:
„Vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne,
bine vom mânca!”
„Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea. Hai,
fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese
cântând: Vai, săracul omul prost,/Bun odor la cas-a fost!”
113
„Biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la
pat bolnavă de moarte.”
„Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!” (I. Creangă, Soacra cu
trei nurori)
„Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga! Ia! băieţi, zise cel mai mare,
săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. Sărăcuţul de mine! zise cel mic.
Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi!” (I. Creangă, Capra cu trei
iezi)
(a) Subliniaţi interjecţiile şi precizaţi dacă sunt propriu-zise (primare sau
secundare) sau onomatopeice.
(b) Scoateţi, pe două coloane, interjecţiile care nu formează grup
sintactic şi pe cele care formează grup sintactic; pentru ultima categorie,
analizaţi componenţa GInterj.
(c) Dacă există, analizaţi adjuncţii GInterj.
2. Analizaţi structura şi poziţia ocupată de GInterj format în jurul

interjecţiei halal. Dacă mai există şi alte interjecţii, analizaţi-le!
„De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie!” (I. Creangă,
Capra cu trei iezi)
„Halal de nepoţi ce are!” (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
„N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Halal pe la noi!” (I. Creangă, Amintiri
din copilărie)
„Medicii, halal «exemplu»!” (www.aradon.ro)
3. Construiţi încă trei tipuri de circumstanţiale raportate la un GInterj,

în afara celor exemplificate în text.
114
VI. SUBSTANTIVUL ŞI GRUPUL NOMINAL
1.1. Substantivul reprezintă o clasă lexico-gramaticală deschisă delimitată prin

● semantico-referenţial, denumeşte obiecte, în sens larg, fie neindividualizate,
organizate în clase pe baza unor particularităţi semantico-referenţiale comune
(substantivele comune), fie unice (substantivele proprii);
● morfologic, prezintă flexiune în raport cu numărul şi cu cazul, nu şi cu genul,
acesta din urmă fiind o trăsătură inerentă a substantivului; valorile de număr sau/şi de caz
(oblic) pot fi exprimate sintetic, dar şi analitic (cu ajutorul mărcii lui sau al prepoziţiei);
● din punct de vedere sintactic, reprezintă centrul grupului nominal,
combinându-se în această calitate cu determinanţi, complemente sau modificatori de
diverse tipuri.
■ După modul cum se manifestă caracteristicile substantivului sub raport
semantico-referenţial şi gramatical, se disting:
– substantivele prototipice care denotă un referent concret, având o flexiune
regulată în raport cu numărul şi cu cazul (carte, student, telefon);
– substantivele neprototipice al căror sens special are relevanţă în plan
gramatical, categoriile gramaticale cunoscând restricţii în realizarea opoziţiilor
semnificative (Maria, apă, cunoaştere, familie etc.).
1.2. Grupul nominal este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unui

centru/cap nominal, grupând nominalul-centru, realizat, prototipic, ca substantiv, şi toţi
constituenţii legaţi sintactic şi semantic/funcţional de acesta (o nouă carte interesantă de
istorie, acest eficient medicament românesc antigripal). În absenţa altor constituenţi, GN
poate fi realizat numai prin substantiv (Citesc romane).
2. Marcarea cazurilor
2.1. Marcarea cazurilor nominativ (N) şi acuzativ (Ac)

Pentru substantiv, indiferent de clasa lui flexionară, de număr, de articulare/
nearticulare, cazurile nominativ şi acuzativ sunt omonime şi, în acelaşi timp, sunt cazuri
nemarcate1, distingerea lor făcându-se numai contextual, prin funcţiile sintactice diferite
pe care le ocupă şi prin contextele diferite în care apar.
Trebuie subliniat că acuzativul substantival este, ca şi nominativul, un caz

nemarcat sub aspect flexionar, căci îşi păstrează aceeaşi formă cu nominativul, indiferent
de construcţia lui prepoziţională sau neprepoziţională (Maşina e albă, Spală maşina,
1
Numai în flexiunea pronumelui personal cele două cazuri se disting ca formă.
115
Substantivul şi grupul nominal
M-am deplasat cu maşina). Construcţia cu pe pentru substantivele personale cu trăsătura

[+ Definitudine] (L-am întâlnit pe director) nu priveşte cazul acuzativ, ci funcţia
acuzativului de complement direct, căci substantivul apare cu aceeaşi formă şi în prezenţa
altor prepoziţii (Mă gândesc la director, Discut despre director, şi niciodată *Mă gândesc
la pe director, *Discut despre pe director). Ca atare, pe este o marcă a complementului
direct (în anumite circumstanţe lexicale şi semantice), şi nu o marcă a acuzativului.
2.2. Marcarea cazurilor oblice: genitiv (G) şi dativ (D)

În română, există, pentru cazurile oblice, două posibilităţi de marcare: o marcare
sintetică (flexionară – prin desinenţă specifică de caz sau/şi prin articol enclitic fuzionat)
şi o marcare analitică (prepoziţională – substantivul îşi ataşează o prepoziţie, fără a-şi
schimba forma de N−Ac; să se compare: cartea elevilor şi cartea a cinci elevi). Cele
două modalităţi se află, în funcţie de context şi de registru stilistic, fie în distribuţie
complementară, fie în alegere sintactic liberă, dar stilistic marcată.
2.2.1. Marcarea flexionară
Exceptând cazurile în care apare marca sintactică al (vezi infra, 2.2.2.), genitivul
şi dativul se marchează identic, româna caracterizându-se, pentru substantiv, prin
omonimia generală G = D: vocea elevului (G) – dau elevului (D), asupra profesorului
(G) – graţie profesorului (D).
Substantivul distinge o flexiune nearticulată şi una articulată hotărât.
2.2.1.1. În flexiunea nearticulată, substantivul este însoţit de componenţi
antepuşi (determinanţi, cuantificatori, modificatori) care preiau informaţia de caz şi
exprimă, singuri, forma cazuală:
cartea [acestui elev], cumpărarea [acestor cărţi], contra [câtorva profesori],
plecarea [primului copil], cuvintele [simpaticei Maria].
În flexiunea substantivului nearticulat hotărât, dacă se face abstracţie de vocativ
(vezi infra, 2.3.), numărul maxim de forme cazuale distincte este două, cele două
nedistingându-se decât la substantivele feminine la singular, singurele care deosebesc câte
două forme de caz (N = Ac) ≠ (G = D): (această) casă – (acestei) case, (această) poartă
– (acestei) porţi, (această) lalea – (acestei) lalele.
Desinenţele de caz oblic ale substantivelor feminine la singular sunt identice
(omonime) cu cele de plural: (acestei) case – (aceste, acestor) case, (acestei) porţi –
(aceste, acestor) porţi, lalele – (aceste, acestor) lalele1.
2.2.1.2. În flexiunea articulată hotărât, substantivul îşi ataşează enclitic

articolul, care se angajează în flexiune. Articolul fie dublează desinenţa de G−D a
substantivului, dacă substantivul aparţine clasei femininelor la singular (a), fie exprimă
singur valoarea de caz, preluând şi rolul unei desinenţe de caz, dacă substantivul este
masculin sau neutru la singular şi plural şi feminin la plural (b):
(a) înălţimea fetei (fet- + des. specifică2 -e + art. hot. -i), în dosul macaralei
(macara- + des. specifică -le + art. hot. -i);
1
Pentru inventarul de desinenţe şi subclasele de flexiune, vezi infra, 4.1.1.
2
Este specifică, fiind diferită de cea de N−Ac.
117
(b) culoarea peretelui/pereţilor/tabloului/tablourilor/florilor (peret- + des.

nespecifică1 -e + art. -lui, pereţ- + des. nespecifică -i + art. -lor etc.).
În prezenţa articolului enclitic (legat), indiferent de genul şi de numărul

substantivului, se disting câte două forme cazuale:
(N sg. = Ac sg.) ≠ (G sg. = D sg.): calul – calului, casa – casei, numele –
numelui
(N pl. = Ac pl.) ≠ (G pl. = D pl.): caii – cailor, casele – caselor, numerele –
numerelor.
2.2.1.3. La marcarea cazului participă şi alternanţele (vocalice şi consonantice),

modificări ale radicalului care se asociază, în anumite condiţii fonetice, mai mult sau mai
puţin regulat2, flectivului: a/ă (cracă – unei crăci); a/e (masă – unei mese); ǒa/o (coardă
– unei corzi); a/ă, l/Ø (vale – unei văØ-i); ă/e, î/i (sămânţă – unei seminţe); sc/şt
(mască – unei măşti); şc/şt (cuşcă – unei cuşti) etc.
Alternanţele consonantice se produc la jonctura radicalului cu desinenţa (cuşcă +
-ĭ → cuşti); cele vocalice se produc, mai ales, sub accent (noapte – unei nopţi, cracă –
unei crăci); rar, pot apărea şi în silabă neaccentuată (sămânţă – seminţe, tabără – tabere).
2.2.2. Marcarea mixtă: al de la genitiv

Spre deosebire de dativ, genitivul cunoaşte atât o marcare exclusiv sintetică,
„scurtă”, cât şi o marcare „lungă”, substantivul, cu formă flexionară de genitiv,
adăugându-şi proclitic marca sintactică al3 (cartea elevului vs o carte a elevului).
Combinarea unei marcări sintetice cu o marcă suplimentară proclitică ne permite să
vorbim, în cazul genitivului, despre posibilitatea unei marcări mixte (analitice şi
sintetice în acelaşi timp).
Al este o marcă „sintactică”, fiind cerută obligatoriu în toate contextele în care
genitivul nu este vecin imediat la stânga cu articolul hotărât fuzionat (inclus în forma
substantivului regent), altfel spus este neadiacent acestuia. Asta înseamnă că marca al
apare în oricare dintre contextele:
● substantiv nearticulat hotărât, inclusiv nume propriu masculin4 (elev al
profesorului, acest elev al profesorului, un elev al profesorului, doi elevi ai profesorului,
Ion al Mariei);
1
Este nespecifică dată fiind identitatea cu cea de N−Ac.
2
În româna actuală, se accentuează natura neregulată a alternanţelor, existând, în aceleaşi condiţii
fonetice, forme substantivale, mai ales neologice, la care nu intervin alternanţele şi altele la care
intervin: barcă – bărci, dar remarcă – remarci (ultima formă este acceptată în DOOM2. în locul
mai vechiului remarce).
3
Al este o notare simbolică, acoperind toate formele flexionare ale acestuia: al, a, ai, ale.
4
În cazul numelui propriu feminin, terminaţia -a este asimilată unui articol, ceea ce face inutilă
apariţia mărcii suplimentare a (Maria lui Ion).
118
● substantiv articulat hotărât, în condiţiile în care articolul şi, implicit,

substantivul nu este imediat vecin genitivului (caietul nou al profesorului, caietul de
istorie al profesorului);
● pronume şi numeral-substitut (acesta al profesorului, câţiva ai profesorului,
niciunul al profesorului, doi ai profesorului);
● verb copulativ (este al profesorului, rămâne al profesorului);
● adjectiv de provenienţă verbală, derivat sufixal dintr-un verb tranzitiv (copil
purtător al virusului HIV, medicament aducător al speranţei);
● în coordonare, precedând cel de al doilea termen (contra mamei şi a tatei,
plecarea mamei sau a tatei).
2.2.3. Marcarea analitică
2.2.3.1. Marcarea prepoziţională

În română, există, pentru ambele cazuri oblice (G, D), o marcare analitică prin
excelenţă, constând în utilizarea mărcilor prepoziţionale în absenţa oricărei mărci
flexionare. În vecinătatea mărcii al, forma substantivului este de genitiv (carte a elevului,
carte a elevelor); în cazul marcării prepoziţionale, forma substantivului este omonimă cu
N−Ac (dorinţa a ditamai profesorul, în faţa a doi copii).
2.2.3.1.1. Pentru relaţia de genitiv, prepoziţiile selectate în limba actuală sunt a

şi la1, distribuite după următoarele reguli de sistem şi preferinţe de uz:
(a) În registrul cult, alegerea prepoziţiei a este obligatorie, atunci când primul
element (sau unicul element) al grupului nominal este invariabil sub aspectul cazului
(numeral cardinal, alţi cuantificatori invariabili, adjective antepuse invariabile, mărci
graduale invariabile):
în prezenţa a doi martori;
transmitere către site a orice dispoziţie (www.destinatiaromania.ro);
aşteptările a toată suflarea;
Răspunsul a ditamai profesorul m-a tulburat;
chemarea a astfel de oameni;
Mă înclin în faţa a asemenea prieteni;
prin apariţia independentă a foarte multe şi importante fenomene.
(b) Alegerea lui a este facultativă, când pe prima poziţie a grupului apare un
cuantificator variabil sub aspectul cazului:
plecarea a câţiva colegi – plecarea câtorva colegi;
plecarea a mulţi colegi – plecarea multor colegi;
plecarea a anumiţi colegi – plecarea anumitor colegi.
(c) În registrul popular şi familiar, se extinde şi construcţia cu la:

o fi ştiut mă-sa la fata asta unde vine? (G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută);
1
Pentru statutul actual al prepoziţiei funcţionale de, care în limba veche era utilizată şi ea ca marcă
analitică a genitivului, vezi infra: 119.
119
Să fiu io în locu la fetile astea, nu m-aş duce (idem);

Că-n partea la Ivona s-a aruncat (idem).
În limba veche, printre mărcile prepoziţionale pentru relaţia de genitiv poate fi

inclusă şi prepoziţia de, cele două construcţii, flexionară şi prepoziţională cu de, putând
apărea în variaţie liberă (casa Domnului – casa de Domnul)1.
În stadiul actual de limbă, construcţia cu de nu mai funcţionează ca echivalent
al formei sintetice (flexionare) de genitiv. Construcţia cu de s-a specializat astfel:
(a) Regentul este un substantiv sau un adjectiv de provenienţă verbală, prepoziţia
introducând un complement al substantivului (al adjectivului), în condiţiile nondefinirii
acestuia (distribuirea de ajutoare, plata de taxe, plătitor de taxe, căderea masivă de
zăpadă, soluţii aducătoare de profit, lovitură cauzatoare de moarte);
(b) Nominalul introdus prepoziţional, având obligatoriu trăsătura [– Definit],
primeşte citirea „proprietate” şi funcţia de modificator restrictiv (obraz de copil, zâmbet
de mamă). Există un argument sigur că tipul (b) de construcţie prepoziţională nu este
echivalent cu un genitiv, şi anume: coocurenţa acestei construcţii cu un genitiv flexionar
(obrazul lui de copil, zâmbetul ei de mamă);
(c) Nominalul introdus intră într-o relaţie de apartenenţă, diferită de posesia
prototipică prin prezenţa trăsăturii [– Definit] pentru Posesor (uşă de biserică, poală de
rochie, mijloc de codru, streaşină de casă).
Toate cele trei construcţii au în comun trăsătura [– Definit] pentru nominalul
prepoziţional. Sub acest aspect, se deosebesc fundamental de genitivul flexionar,
caracterizat obligatoriu prin trăsătura [+ Definit]; vezi diferenţa de definitudine dintre:
plătitor al taxelor de poluare [+ Definit] vs plătitor de taxe [– Definit], obrazul copilului
[+ Definit] vs obraz/obrazul de copil [– Definit], uşa bisericii [+ Definit] vs uşa/uşă de
biserică [– Definit].
În consecinţă, putem spune că structurile flexionară şi prepoziţională nu mai sunt
în variaţie liberă şi că, în limba actuală, de-ul a încetat să funcţioneze ca marcă analitică
pentru relaţia de genitiv.
2.2.3.1.2. Pentru relaţia de dativ, prepoziţia selectată este, în cele mai multe
situaţii, la.
(a) Este selectată obligatoriu, indiferent de registru stilistic, când primul
component al grupului este invariabil sub aspectul cazului:
Dau la cinci copii, Trimit la ditamai profesorul, Cărţile aparţin la tot felul de
oameni.
(b) Are utilizare facultativă, când primul component al grupului este variabil sub
aspectul cazului, iar regentul atribuie rolul tematic Ţintă:
A trimis la aceşti copii – acestor copii, A dat/A aruncat la păsări – păsărilor, A
atribuit premii la mulţi copii – multor copii.
(c) În registrul cult, după prepoziţiile cu regim de dativ, în locul prepoziţiei la,
se extinde, uneori, a, atunci când primul component al grupului este invariabil:
graţie a cinci directori, datorită a zece directori.
1
Pentru exemple şi bibliografie, vezi Pană Dindelegan (2009a: 230–231).
120
(d) În registrul neliterar, la apare şi dincolo de utilizările (a–b):

– când complementul este realizat dublu, existând şi un clitic pronominal în dativ:
De câte ori i-am zis astea la lighioana bătrână! (G. Adameşteanu, Dimineaţă
pierdută);
– când complementul exprimă Experimentatorul:
Nu-i place la bărbat să iasă în oraş lefter şi cu buzunarul gol! (idem);
Ce-i păsa la lighioana mea de mine? (idem).
2.2.3.2. Marca proclitică lui

În cazuri limitate, genitivul şi dativul se exprimă cu ajutorul mărcii proclitice
lui. Spre deosebire de al proclitic, care se asociază cu forma flexionară (sintetică) de
genitiv a substantivului, lui proclitic se asociază cu o formă substantivală nemarcată de
N−Ac (adresa nouă a şefei vs (nelit.) adresa lu’ şefa, cartea nouă a Mariei vs (nelit.)
cartea lui Maria).
Extinderea, în stadiul actual al limbii, a procliticului lui de la o marcare restrânsă
a masculinului singular la o marcare mai generală (vezi infra) permite interpretarea
mărcii lui ca marcă analitică, pierzând legătura cu provenienţa sa „sintetică” (şoseaua
Iancului, cartea elevului).
Regulile actuale de uz sunt diferenţiate în funcţie de registrul cult sau
popular/familiar al limbii, fiind legate, indiferent de registru, de trăsăturile numelor
personale/ale „genului personal”1:
(a) În registrul cult, mult mai conservator, se manifestă două direcţii de utilizare:
(i) ca marcă a unui genitiv−dativ pentru substantivele personale, mai ales pentru numele
de persoană masculine, dar şi cu lărgiri de uz dincolo de clasa masculinelor, (ii) ca marcă
a unui genitiv−dativ rezultat dintr-o substantivizare accidentală de tip autonimic.
● Ca marcă a unui G−D personal:
– precedă un nume propriu masculin de persoană (meritele lui Alecsandri,
moartea lui Vianu);
– precedă nume comune de rudenie (mai ales, masculine, dar şi feminine
invariabile), desemnând persoane unice (lui nenea, lui tata, lui papa, lui moş Gheorghe,
lui tanti), însoţite, uneori, de clitice posesive (banii lui socru-su, plecarea lu’ ta-su);
– se extinde şi la alte categorii: nume proprii feminine, în mod special la cele a
căror finală vocalică (alta decât a) face imposibilă adăugarea terminaţiei -eĭ (lui Jeni, lui
Mimi, lui Meri, lui Cati).
● Ca marcă a unui G–D nonpersonal:
– precedă numele invariabile ale lunilor anului (zilele lui ianuarie);
– apare în cazul autonimicelor şi al altor substantivizări accidentale:
Misterului lui „de unde?” îi corespunde cel al lui „încotro”? (G. Liiceanu, Uşa
interzisă);
1
Extinderea şi dincolo de clasa de substantive aparţinând genului personal este mult limitată (vezi
infra).
121
Şi, iată, acum a făcut-o ca pe o variantă extremă a lui „tenir sa promesse”

(idem).
(b) În registrul neliterar, construcţia cu lui proclitic se extinde mult dincolo de

uzul fixat sub (a), şi anume se lărgeşte:
– la nume proprii feminine cu finala a (cartea lui Maria/lui Corina);
– la nume comune de persoană, masculine şi feminine, care, într-un context
situaţional sau discursiv dat, se comportă ca proprii, „trimiţând” la persoane unice (cartea
lu’ mama, lu’ naşa, plecarea lu’ nevastă-sa, plecarea lu’ şefa, reţeta lu’ doctora, ăştia
[este vorba de „ochelari”] e a lu lighioana bătrână (G. Adameşteanu, Dimineaţă
pierdută).
2.3. Marcarea vocativului

Vocativul, caz al adresării, este puternic marcat în planul formei, fie exclusiv
printr-o marcare suprasegmentală (intonaţie specială, când forma este identică cu cea de
N−Ac: Dragi prieteni din copilărie,/Prietenul meu drag din copilărie,/Prietenii mei
dragi, Dragi copii ai clasei noastre), fie, simultan, prin mărci desinenţiale proprii şi
marca suprasegmentală a intonaţiei.
Vocativul primeşte desinenţe speciale: -e, -ule, pentru masc. sg., -o, pentru fem.
sg., -lor, pentru masc. şi fem. pl. (Prietene drag,/Prietenule drag,/Mario,/Frumoaso,/
Prietenilor dragi, am multe să vă/să-ţi spun), diversificate ca uz stilistic, atât între ele, cât
şi în raport cu forma omonimă de N−Ac.
2.4. Poziţia limbii române, între sintetic şi analitic
● Româna prezintă omonimia substantivală generală G = D, exceptând marca sintactică

al, proprie, în anumite contexte, genitivului.
● În marcarea cazuală, româna ocupă o poziţie intermediară, posedând atât mărci
sintetice (flexionare), cât şi mărci analitice (prepoziţionale).
● Româna şi-a diversificat mărcile flexionare, adăugând la desinenţele de caz (mult
restrânse) formele de articol hotărât, care, fuzionate enclitic cu substantivul, pe lângă
funcţia de determinant, o au şi pe aceea de marcare a cazului.
● Româna şi-a creat o marcă nouă (lui proclitic), care, schimbându-şi poziţia (din
enclitic în proclitic) şi extinzându-şi contextele de apariţie, a evoluat de la o marcă
flexionară spre una analitică şi de la o marcare restrânsă a genului personal spre una cu
utilizare mai generală.
● Româna şi-a creat, în cazul genitivului, o marcă sintactică suplimentară, ceea ce, în
anumite contexte, permite o marcare simultan mixtă (flexionară şi analitică) a
genitivului.
● Româna actuală poate folosi, pentru marcarea genitivului, prepoziţiile a, la, iar, pentru
marcarea dativului, prepoziţia la şi, cu totul excepţional, a; fiecare prepoziţie are reguli
proprii de utilizare, unele obligatorii (de sistem), altele facultative (legate de un anume
registru stilistic).
● În trecerea de la perioada veche la cea actuală, româna şi-a diferenţiat cele două
construcţii sinonime de genitiv (construcţia sintetică şi cea prepoziţională cu de),
122
specializându-şi construcţia cu de pentru introducerea complementului şi a

modificatorului nondefinit, ceea ce aşază cele două construcţii în distribuţie
complementară.
● Româna, limbă caracterizată prin acord gramatical, poate transmite, prin acord în
grupul nominal, marca de caz de la primul component la întregul grup: asigurarea
[acestei prime importante şi necesare tranşe] a împrumutului de la FMI.
● Româna marchează puternic şi diversificat cazul vocativ, adăugând, la marcarea
suprasegmentală (prin intonaţie), şi marcarea desinenţială. Româna a conservat şi a
extins desinenţa -e din latină, a împrumutat desinenţa -o din slavă, dar şi-a creat şi
desinenţe proprii în interiorul limbii (vezi desinenţele -ule, pentru singular, şi -lor,
pentru plural), ajungând să posede desinenţe paralele, pe care le utilizează stilistic
diversificat.
GALR 2008 I: 70−73, 83−84
Exerciţii
1. Separaţi, din textele următoare, genitivele şi dativele, indicând tipul de

marcare şi condiţiile de utilizare a fiecărui tip:
(a) „Toate religiile lumii, în măsura în care presupun un «cult al morţilor»,
nu s-au îndoit o clipă că există un «pe urmă» şi un «dincolo». Toate presupun
desprinderi ale sufletului de trup, apoi călătorii ale sufletului, halte şi etape. Există o
morfologie a peisajului străbătut, o cronologie a acestei călătorii, un punct terminus al
ei. Pe scurt, toate religiile dezvoltă o scenografie a lui «apoi» şi a lui «dincolo».”
(b) „Asta înseamnă că ne lipseşte mai întâi temeiul lui «de unde?» (de unde
venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte
«aruncare». (...) Absenţa lui «de unde?» întemeiază nimiccitatea, iar viaţa noastră este
direct instalată pe neantul acestei explicaţii. (...) Misterului lui «de unde?» îi
corespunde cel al lui «încotro?» În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul
credinţa (aşa cum pentru «de unde?» nu ia în calcul ipotezele ştiinţei).”
(c) „Răsfoiesc paginile albumului roman. Suita şi combinaţia imaginilor îi

aparţin lui Bernea (...). Şi totuşi nu performanţa privirii sale, a celei mai autentice şi
cultivate priviri pe care a produs-o lumea noastră, este cea care creează stranietatea
cărţii.” (G. Liiceanu, Uşa interzisă).
2. Comparaţi cele două apariţii ale formei a, încercând: (a) să stabiliţi

diferenţa de statut morfologic; (b) să indicaţi dacă există şi o diferenţă de caz:
123
– contra a cinci profesori de română şi a tuturor celorlalţi profesori de limbi

străine
– Această soluţie a profesorului m-a mirat, mai ales că nu poţi să vociferezi
împotriva a ditamai profesorul!
– Această decizie a destituirii a cincizeci dintre directori e surprinzătoare,
mai ales că, graţie a zece dintre ei, cuprinşi în programe europene, s-au obţinut mulţi
bani.
3. Stabiliţi statutul morfologic al formei lui din următoarele fraze:

Alegerea lui I.I. n-a surprins pe nimeni, căci lui i se dăduseră cele mai multe
şanse.
M-au surprins diferenţele de grafie dintre „lui” şi „lu’”. Am încercat să fac o
analiză statistică a celor două apariţii şi să stabilesc o diferenţă între ele. Am
constatat că „lui” e literar, în timp ce apariţiile lui „lu” sunt limitate la fragmentele
scrise în registru popular.
4. Construiţi două propoziţii în care să apară o marcare prepoziţională

obligatorie de genitiv şi una prepoziţională obligatorie de dativ. Indicaţi, pentru
fiecare, care este condiţia de obligativitate.
5. Construiţi câte două propoziţii în care genitivul, respectiv dativul să se

marcheze, succesiv, atât flexionar, cât şi prepoziţional.
6. Comparaţi următoarele construcţii şi indicaţi care este diferenţa

dintre ele:
trimiterea ajutoarelor – trimiterea de ajutoare
plecarea profesorilor de la ţară – plecarea de profesori de la ţară
colectarea laptelui de care avem nevoie – colectarea de lapte
numirea profesorilor suplinitori – numirea de profesori suplinitori.
7. (a) Comentaţi, cu exemple, partea subliniată din următorul fragment

teoretic:
„În română, există, pentru cazurile oblice, două posibilităţi de marcare: o
marcare sintetică (flexionară – prin desinenţă specifică de caz sau prin articol enclitic
fuzionat) şi o marcare analitică (prepoziţională – substantivul îşi ataşează o prepoziţie,
fără a-şi schimba forma de N−Ac; să se compare: cartea elevilor şi cartea a cinci
elevi). Cele două modalităţi se află, în funcţie de context şi de registru stilistic, fie în
distribuţie complementară, fie în alegere sintactic liberă, dar stilistic marcată.”
(b) Comentaţi următorul text privind marcarea cazurilor oblice:

„Variaţia de caz a articolului a permis limbii române să evite soluţia
prepoziţională [la care au recurs limbile romanice de vest − nota ns.] în exprimarea
raporturilor sintactice (V. Guţu Romalo, în Studii şi cercetări lingvistice, XIV, 1994,
1−2, p. 35).
124
8. Încercuiţi greşelile din următorul text, corectaţi-le şi indicaţi în ce

constă greşeala:
În jurul Universităţii şi a Teatrului Naţional, s-au semănat flori rezistente
Graţie ajutorului primit şi a banilor daţi de părinţi, Ion a reuşit să-şi achite
garsoniera
Articolele sunt răspândite în paginile revistelor şi altor publicaţii filologice
În urma sesizărilor şi reclamaţiilor primite, a trebuit să luăm atitudine
Casa nu este a mea, ci a mamei şi tatei.
* *
*
3. Contextele şi funcţiile sintactice ale cazurilor
3.1. Nominativul
(a) În grupul verbal (GV), apare ca argument extern, ocupând poziţia de Subiect:
● fie subiect al unei forme verbale personale/finite (Copilul aleargă, Ion
citeşte, Elevul îşi rezolvă temele, Cade zăpadă, Bate vântul),
● fie subiect al unei forme verbale nepersonale/nonfinite
■ Subiect al infinitivului (Înainte de a începe ploaia, primisem
rezultatul);
■ Subiect al gerunziului (Plecând copiii la joacă, mama şi-a văzut de
treburile ei);
■ Subiect al supinului (E important de ştiut adevărul de întreaga
comunitate);
■ Subiect al participiului (Odată plecat directorul, toată lumea s-a
relaxat).
(b) În GV, în relaţie cu un verb copulativ:
● nume predicativ
■ al unei forme verbale finite (El este student, El este fiu de profesor,
El este directorul, El este Ion);
■ al unei forme verbale nonfinite (Rămânând student şi anul acesta,
Ion şi-a căutat un serviciu, E greu a fi profesor, Odată ajunse profesoare, au
uitat de cei de acasă);
(c) apoziţie, cu suport în nominativ (Ion, colegul nostru, a obţinut locul întâi).
În poziţiile a, b, c (S, NP, apoziţie), apare un GN, cu o structură mai

largă sau mai restrânsă, ceea ce înseamnă că substantivul-centru poate primi
determinanţi (Copilul aleargă, Acest copil aleargă), cuantificatori (Câţiva copii
aleargă, Doi copii aleargă), modificatori restrictivi sau nonrestrictivi (Copilul de
profesor aleargă ca şi ceilalţi, Un copil blond aleargă după tramvai) şi
125
modificatori posesivi (Maşina directorului este roşie). De reţinut că numai

centrul GN apare în cazul nominativ (eventual, şi adjectivele acordate); ceilalţi
componenţi au alte forme de caz, depinzând fie de regentul prepoziţional
([Discuţia asupra examenului] m-a speriat – prepoziţia asupra cere genitivul),
fie de poziţia sintactică faţă de centrul grupului subiect ([Maşina directorului]
este roşie – constituentul în genitiv directorului ocupă poziţia unui modificator
posesiv).
3.2. Genitivul
(a) În GN prototipic, ocupă poziţia unui modificator posesiv (cartea fiului
nostru, cartea lui Ion).
(b) În GN având drept centru un substantiv de provenienţă verbală sau unul
relaţional, ocupă poziţia unui complement al numelui (plecarea elevului, păstrarea
averii, păstrătorul tradiţiilor, fiul lui Ion).
(c) În GAdj cu centru un adjectiv de origine verbală, ocupă poziţia unui
complement al adjectivului (substanţe producătoare ale bolii).
(d) În GV cu centru un verb copulativ, ocupă poziţia de nume predicativ
(Cartea este a profesorului).
(e) În GPrep având drept centru o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională cu
regim de genitiv, ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (S-au năpustit [asupra
copiilor], Se vor căsători [în jurul Crăciunului]). GPrep, în ansamblu, este fie
adjunct/circumstanţial (în jurul Crăciunului), fie argument (S-a năpustit asupra copiilor).
(f) Apoziţie, cu suport în genitiv (cartea profesorului, a lui Ion Popescu).
3.3. Dativul
(a) În GV, ocupă poziţia de complement indirect
● al unei forme verbale finite (Trimit copiilor bani, Aparţine statului, Se dedică
studiului);
● al unei forme verbale nonfinite (E important a trimite copiilor bani, Cartea e
gata de dat copiilor, Banii trimişi copiilor sunt insuficienţi);
(b) În GAdj, ocupă poziţia de complement indirect al adjectivului (substanţe
[folositoare vieţii], idei [dragi contemporanilor]).
(c) În GAdv, ocupă poziţia de complement indirect al adverbului (El se
comportă [asemenea părinţilor lui]).
(d) În relaţie cu o interjecţie cu regim verbal, ocupă poziţia unui complement
indirect (Bravo învingătorilor!).
(e) În GN având drept centru un substantiv de provenienţă verbală, ocupă
poziţia de complement al substantivului (distribuire de ajutoare sinistraţilor, predarea
limbii române străinilor).
(f) În GN având drept centru un substantiv relaţional, ocupă poziţia de
complement al substantivului (Ion este [cumnat surorii mele]).
(g) În GPrep având drept centru o prepoziţie cu regim de dativ, ocupă poziţia de
complement al prepoziţiei (A reuşit [graţie profesorilor]).
(h) Apoziţie cu suport în dativ (A reuşit graţie prietenului meu, adică lui Ion).
126
Tiparul sintactic (f) este arhaic, fiind înlocuit, în româna actuală, fie cu un
complement prepoziţional (El este cumnat cu soră-mea), fie cu un complement în genitiv
(El este cumnat al surorii mele).
3.4. Acuzativul şi cazul nonmarcat/cazul „direct”/„neutru”

3.4.1. Acuzativul
(a) În GV având drept centru un verb tranzitiv, funcţionează ca argument intern
şi ocupă poziţia de complement direct
● al unei forme verbale finite (Aprinde becul, Trimite copiii la culcare);
● al unei forme verbale nonfinite (Mi-e greu de spus adevărul, Încerc a spune
numai adevărul, Spunând adevărul, poţi să dai de bucluc).
(b) În relaţie cu o interjecţie cu regim tranzitiv, ocupă poziţia de complement
direct (Iată profesorul!, Na-ţi cartea!).
(c) În GPrep având drept centru prepoziţii şi locuţiuni cu regim de acuzativ,
ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (Merge [cu prietenul], Locuieşte [lângă
Universitate], Au venit toţi,[în afară de Ion]).
Grupul prepoziţional, în ansamblu, ocupă, la rândul lui, fie poziţia de
complement prepoziţional (Mă gândesc la copii), fie pe cea de complement indirect (Dau
ajutoare la doi copii), fie pe cea de adjunct circumstanţial (Învaţă la Paris) sau de
argument circumstanţial (Locuieşte la Paris).
Să se facă distincţia: (i) între adjunct circumstanţial, care reprezintă situaţia

curentă, şi argument circumstanţial, o situaţie mult mai rară; (ii) între argument (sau
complement), situaţia prototipică, şi argument circumstanţial. Adjunctul
circumstanţial este un component sintactic şi semantic facultativ, necuprins în grila de
roluri a verbului. Argumentul, dimpotrivă, este obligatoriu, fiind cerut de structura
sintactică şi de roluri a verbului. Argumentul circumstanţial priveşte o clasă restrânsă
de regenţi, care atribuie roluri „circumstanţiale”, circumstanţialul dobândind statut de
component semantic obligatoriu (să se compare: Locuieşte la Paris, Ajunge la Paris –
argumente circumstanţiale vs Desenează la fereastră, Ascultă muzică la fereastră –
adjuncţi/circumstanţiale).
3.4.2. Cazul „direct”/„neutru”

Prin caz „direct”/„neutru” se acoperă toate situaţiile în care substantivul cu
formă de N−Ac nu poate fi substituit printr-un clitic pronominal de acuzativ. Este un caz
„nonmarcat”, căci, nefiind posibilă substituţia cu o formă pronominală, singura care
distinge N şi Ac, în poziţia dată nu există niciun semn distinctiv al cazului. Pe de altă
parte, nu suportă nici substituţia prin forma de nominativ a pronumelui personal.
(a) În GV având drept centru un verb dublu tranzitiv, ocupă poziţia de
complement secundar
● al unei forme verbale finite (Mă învaţă gramatică, Mă anunţă ora plecării);
● al unei forme verbale nonfinite (E greu de a-l învăţa gramatică, Învăţându-l
gramatică, mi-am dat seama de dificultăţi).
(b) În GV, ocupă poziţia de complement predicativ al obiectului (L-au
ales/L-au numit preşedinte, L-au botezat Ion, Îi zice obiect secundar).
127
(c) În GV având drept centru un verb cu tranzitivitate slabă, ocupă poziţia de

complement direct (Caută bucătar, Numeşte director, Cumpără casă, Are avere). Dacă
în structură apare şi un complement direct (realizat prin clitic), atunci nominalul legat
direct de verb ocupă fie poziţia de complement predicativ al obiectului (vezi b), fie pe cea
de complement secundar (vezi a).
(d) În GV sau în GAdj, ocupă
● poziţia unui adjunct/circumstanţial (Învaţă noaptea, Lucrează două ore,
Aleargă zece kilometri, E bolnavă numai vinerea);
● poziţia unui argument circumstanţial, dacă verbul atribuie un rol tematic cu
realizare circumstanţială (Casa valorează o avere, Şedinţa durează două ore).
De remarcat tendinţa de adverbializare a grupului nominal de sub (d), fără ca

această conversiune să fie completă. Grupul se substituie prin adverb: valorează mult,
Cât valorează?, dar păstrează componenţi specifici numelui: Durează o vară întreagă.
3.5. Vocativul – cazul adresării

Vocativul este un caz nonsintactic, neîncadrat în organizarea sintactică a
propoziţiei.
El poate constitui centrul unui grup nominal complet (cu modificatori şi
complemente, chiar cu determinant, dacă acesta este un articol fuzionat urmat de
posesiv1: Dragi prieteni din copilărie,/Iubite prietene,/Prietenul meu drag din
copilărie,/Fraţii mei dragi,/Dragi copii ai clasei noastre, am multe să vă/să-ţi spun), dar
nu se poate angaja în poziţii argumentale, tipice substantivului.
GALR 2008 I: 70−73, 83−84
Exerciţii
1. Se dau textele:
„Domnilor membri,
Ortografia cu care au fost scrise acum publicările Academiei Române se
întemeiază pe o decizie luată de Societatea Academică în anul 1869 şi formulată de
aşa-numitul mod de scriere pentru publicarea Analelor şi a altor lucrări ale Societăţei
Academice Române (...). Modul de scriere, chiar aşa provizoriu cum era, a fost
rezultatul a multe şi înfocate dezbateri încinse în sânul Academiei.” (T. Maiorescu,
Critice)
1
Nu acceptă însă şi alţi determinanţi (*Dragă acest prieten, vino mai repede!, *Celălalt prieten,
când ne mai vedem?, *Prietenul meu acesta drag!).
128
„Săptămâna trecută, Guvernul României a găsit răgazul să se ocupe de

fineţuri. El a decis că un român adevărat nu poate fi botezat oricum (...) Cine s-ar fi
aşteptat ca, în puzderia de necazuri cu care se vede confruntat, Guvernul să aibă timp
şi chef de asemenea inefabile griji? O primă concluzie se impune: Guvernul are nervi
buni. A doua concluzie: Guvernul are simţ metafizic. Alegerea numelui pune rafinate
probleme speculative: a da nume potrivit lucrurilor şi vieţuitoarelor e o competenţă şi
un privilegiu pe care omul le deţine prin delegaţie de la Dumnezeu însuşi.” (A. Pleşu,
Comèdii la porţile Orientului)
(a) Extrageţi substantivele în cazul genitiv şi indicaţi căror grupuri

sintactice le aparţin şi ce funcţie ocupă în cadrul grupului.
(b) Extrageţi substantivele în cazul dativ şi indicaţi căror grupuri
(c) Extrageţi substantivele în cazul acuzativ şi indicaţi căror grupuri
(d) Extrageţi substantivele în nominativ care fac parte din grupul
subiectului.
(e) Extrageţi celelalte nominative şi stabiliţi-le funcţia sintactică.
2. Construiţi patru genitive, unul complement al numelui postverbal,

unul complement al numelui relaţional, unul complement al prepoziţiei şi unul
modificator posesiv.
3. Construiţi patru dative, unul complement indirect al verbului, unul

complement indirect al adjectivului, unul complement al numelui şi unul
complement al prepoziţiei.
4. Construiţi două acuzative, unul complement direct, celălalt

complement prepoziţional.
5. Ce asemănări şi deosebiri constataţi între construcţiile: lângă

Universitate, din cauza Universităţii, graţie Universităţii.
6. Comparaţi sub aspectul cazului şi al funcţiei componentele subliniate

din următoarele construcţii:
atribuirea de ajutoare studenţilor – Guvernul atribuie ajutoare studenţilor
Spitalul adăposteşte copii purtători ai virusului HIV – Ne-am pus mari
speranţe în tratarea virusului HIV
El este frate lui Gheorghe – El este frate cu Gheorghe, El este fratele lui
Gheorghe
Rezultatul îl ştiam de mult, căci am fost anunţat rezultatul imediat după
concurs
Cumpăr casa vecinului – Vreau să-mi cumpăr casă
trimitere de ajutoare străinilor – ajutorarea străinilor
129
Depind de copii – Angajarea de copii nu e permisă

Contează pe copii – I-a întâlnit pe copii la teatru – Pentru a ajunge la sertar,
s-au suit pe copii, mai precis pe spatele lor.
* *
*
4. Tipologia substantivelor
Clasificarea substantivului se poate face după diverse criterii, flexionare sau

lexico-semantice.
4.1. Clasificarea flexionară

Clasele de flexiune a substantivelor se stabilesc ţinând cont de realizarea, în
formă sintetică, a opoziţiilor de număr şi de caz (genul nu reprezintă un criteriu de
flexiune).
4.1.1. Substantivele cu flexiune (declinare) regulată

● Cuprind majoritatea formelor substantivale (variabile), care, la rândul lor, se
împart în mai multe subclase de flexiune (mai multe declinări).
● Declinările se subordonează genului şi se deosebesc după numărul de forme
distincte şi tipul de omonimii, precum şi după desinenţele specifice.
● Formele distincte/opoziţiile gramaticale de număr şi de caz se marchează prin
desinenţe, iar, uneori, redundant, şi prin alternanţe vocalice sau consonantice condiţionate
fonetic. De comparat, pentru distincţia de număr, formele bradØ – brazi, cal – caØi,
ministru – miniştri, sfântØ – sfinţi, măr – meri, cuvânt – cuvinte, umăr – umere şi, pentru
distincţia de număr şi de caz, formele masă – mese, floare – flori, poartă – porţi, dungă –
dunği, puşcă – puşti; pentru marcarea cazului prin alternanţe fonetice, vezi şi supra,
2.2.1.3.
● Clasificarea flexionară a substantivului include şi clasa neutrelor, distinsă de
celelalte clase de gen, pe de o parte, prin corelaţii desinenţiale specifice: Ø – -e, respectiv
Ø – -uri, iar, pe de altă parte, prin corelaţia specifică a formelor de articol enclitic: -(u)l –
-le (creionul – creioanele, exerciţiul – exerciţiile).
Deosebirea neutrului de celelalte clase de gen se vede şi în manifestarea specifică

a acordului, acesta impunând adjectivelor şi articolelor o formă de masculin la singular şi
o formă de feminin la plural (creion ieftin – creioane ieftine).
130
Subclase de Număr de forme distincte şi omonimii Subclase de substantive în

gen funcţie de realizarea
morfofonetică a desinenţelor
Masculine 1. (N = Ac = G = D) sg. ministru, miniştri
2. (N = Ac = G = D) pl. bou, boi
studentØ, studenţi
munte, munţi
Feminine 1. (N = Ac) sg. casă, case

2. (G = D) sg. = (N = Ac = G = D) pl. macaraØ, macarale; ziØ, zile
poartă, porţi; vară, veri
floare, flori
familie, familii
baie, băiØ
1. (N = Ac) sg. lipsă, lipse, lipsuri
2. (G = D) sg.
3. (N = Ac = G = D) pl. treabă, trebi, treburi
vreme, vremi, vremuri1
Neutre 1. (N = Ac = G = D) sg. registru, registre

2. (N = Ac = G = D) pl. frâu, frâie
creionØ, creioane
exerciţiu, exerciţii
titlu, titluri
stilou, stilouri
taxiØ, taxiuri
4.1.2. Substantivele cu flexiune neregulată

● Cuprind forme izolate în limbă, fie sub aspectul afixelor care marchează
diversele categorii gramaticale, fie sub aspectul omonimiilor, fie sub aspectul variaţiei
radicalului, fie sub aspectul poziţiei accentului.
● Explicaţii posibile ale neregularităţilor:
■ evoluţia de la latină la română a unor forme (om – oameni, soră –
surori, noră – nurori);
■ corelaţia dintre sensul substantivului şi forma lui (neregularitatea
tata/tatăl, tatei/tatălui, unde forma în -ă a substantivului, nespecifică genului
masculin, se orientează spre o formă mai „normală” pentru acest gen, ataşându-şi
forma de articol proprie masculinelor: tatăl – tatălui); aceeaşi explicaţie se poate
da omonimiei (un) tată – (unui) tată, ce caracterizează substantivele masculine
(băiat – unui băiat), nu pe cele feminine cu desinenţa -ă (casă – unei case);
1
În DOOM2 sunt indicate două forme de plural: vremuri/vremi, ultima fiind omonimă cu cea de
G–D sg.
131
■ evoluţia sistemului însuşi, unde desinenţe mai productive le înlocuiesc

pe altele mai puţin productive, determinând, pentru un anume interval de timp,
apariţia formelor oscilante (vezi nenumărate variante libere acceptate de DOOM2,
precum: sg. alică/alice – pl. alice, sg. cireaşă – pl. cireşe/cireşi, sg. copertă – pl.
coperte/coperţi, sg. hamac – pl. hamacuri/hamace, sg. nivel – pl. niveluri/nivele
etc.);
■ asocierea în flexiune a două forme aparţinând, la origine, unor
substantive diferite (cel mai tipic exemplu de neregularitate de acest fel îl
constituie paradigmele hibride bucăţică – bucăţele, floricică – floricele, păturică
– păturele, rândunică – rândunele, care asociază, la singular, o formă derivată cu
sufixul diminutival -ică, iar, la plural, o formă nesufixată, provenind dintr-un
tipar flexionar mai vechi: sg. -ea – pl. -ele);
■ invariabilitatea formelor sub aspectul numărului şi al cazului (pui, ochi;
învăţătoare, supraveghetoare; nume, codice);
■ variaţia radicalului constând în alternanţe fonetice particulare pentru
marcarea unor opoziţii gramaticale: î/îi (mână – mâini, faţă de săptămână –
săptămâni, stână – stâni);
■ schimbarea accentuării odată cu ataşarea desinenţei de plural (soră –
surori, noră – nurori; radio – radiouri, trio – triouri, zero – zerouri).
4.2. Clasificarea lexico-semantică

În funcţie de relevanţa lor în plan gramatical, se reţin mai multe subclase lexico-
semantice.
4.2.1. Substantivele comune

Reprezintă cea mai numeroasă clasă de substantive, o clasă „deschisă”, în
continuă mişcare, fie în sensul creării sau al pătrunderii de noi forme, fie în sensul ieşirii
din uz a altora mai vechi.
Date fiind frecvenţa şi „reprezentativitatea” clasei, substantivul comun constituie
reperul semantic şi gramatical al substantivului prototipic, distins de substantivul
neprototipic (propriu, masiv, abstract, colectiv, „personal”, relaţional, postverbal,
postadjectival).
Substantivul comun se defineşte prin câteva caracteristici semantice şi
gramaticale.
● Semantic, desemnează obiecte, în sens larg, organizate în clase pe baza unor
particularităţi semantico-referenţiale comune (ex.: masă, frate, birou).
● Morfologic, are o flexiune „normală” sub aspectul categoriilor gramaticale de
număr şi caz (clasificarea flexionară prezentată mai sus a privit clasa substantivelor
comune; vezi supra, 4.1.).
● Sintactic, prezintă o serie de particularităţi combinatorii care reies din
comparaţia cu substantivele neprototipice (vezi infra, 4.2.2.–4.2.9.).
4.2.2. Substantivele proprii

Se disting de cele prototipice printr-o serie departicularităţi.
● Semantic, sunt autoreferenţiale, denumind indivizi unici (Maria, Ion, Marte,
Ceahlău, Dicţionarul explicativ al limbii române).
132
● Morfologic, se caracterizează prin:

(a) în mod prototipic, nu cunosc opoziţii de număr, apărând fie cu formă de
singular (Blagoveştenie, Braşov), fie cu formă de plural (Carpaţi, Rusalii)
Contextual, în situaţii speciale de comunicare, substantivele proprii pot desemna

mai mulţi indivizi cu acelaşi nume, rezultând forme numărabile: Câteva Mihaele din
grupa noastră au organizat o petrecere, O Mihaelă a lipsit de la petrecere.
(b) la cele mai multe nume proprii de persoană genul este motivat (Ioana –
feminin, Ion – masculin), pe când la alte tipuri de nume proprii genul se poate stabili în
context, în funcţie de forma substantivului (această Craiova, aceşti Carpaţi);
(c) prezintă unele afixe specifice; vezi desinenţa -ă la unele masculine (Costică,
Lică), desinenţa -a neaccentuat (şi variantele -ea, -ia) la multe substantive feminine
animate sau inanimate (Ana, Floarea, Felicia; Craiova, România) şi la unele masculine
(Toma, Luca);
(d) păstrează radicalul nealterat de alternanţe fonetice (vezi formele oblice Ancăi,
Olgăi, Floarei, faţă de băncii, slugii, florii).
● Sintactic, prezintă restricţii de combinare, dintre care cele mai caracteristice
sunt:
(a) incompatibilitatea cu articolul hotărât şi nehotărât, numele proprii fiind
inerent determinate
Când desemnează mulţimi de indivizi, este posibilă asocierea cu articolul hotărât

şi nehotărât la plural: Mihaelele/Nişte Mihaele vor organiza o petrecere.
N.B. O situaţie diferită apare la formele de singular, unde ataşarea
determinantului nehotărât un/o, care nu intră în opoziţie cu articolul hotărât (altfel spus,
nu se realizează opoziţia Mihaela vs o Mihaelă) este posibilă numai în condiţiile în care
se presupune o mulţime din care se extrage o parte. În asemenea situaţie, rolul lui un/o
este de cuantificator, nu de articol, cum se vede în exemplul: Mihaelele se vor distra la
petrecerea lor; o Mihaelă însă nu va participa la eveniment, întrucât este bolnavă.
În utilizări metaforice şi metonimice, care apropie substantivul propriu de cel
comun, este posibilă asocierea cu articolul hotărât sau nehotărât: Eminescul vremii
noastre (www.luciaolarunenati.wordpress.com), Picassoul va fi expus la Finala
Naţională EMMA 2008 (www.hi-fi.ro), Colegul nostru se crede un Eminescu, Am
admirat un Picasso.
Formele de vocativ Ioană, Marie nu sunt nearticulate, ci sunt forme populare,
create prin analogie cu cele nearticulate ale substantivului comun (fata – fată; femeia –
femeie).
(b) imposibilitatea combinării cu oricare cuantificator definit şi nedefinit
În contexte speciale, substantivele proprii indică mulţimi de indivizi purtând

acelaşi nume, fapt ce permite combinarea cu unii cuantificatori definiţi sau nedefiniţi:
Câteva Mihaele din grupa noastră au organizat o petrecere de ziua lor/O Mihaelă nu a
participat la petrecere, Avem în grupă două Ane.
În utilizări metaforice şi metonimice, ce generează schimbări de sens, numele
proprii se pot asocia cu elemente aparţinând clasei cuantificatorilor: Acolo au pus ochii pe
133
cei doi Grigoreşti şi l-au întrebat cât costă (www.anticartmagazin.ro), Pe pereţi – şi

acolo – câţiva Grigoreşti – (www.ziarulialomita.ro)
(c) combinarea cu un genitiv numai în condiţiile inserţiei mărcii al (Ion al

Mariei);
(d) combinarea cu un modificator nonrestrictiv postpus de tip adjectiv în
condiţiile inserţiei determinantului slab cel (Ion cel harnic);
(e) posibilitatea combinării cu modificatori reprezentaţi numai de relativele
nonrestrictive, nu şi de cele restrictive (Ion, care răspunde totdeauna primul, e cunoscut
de tot anul, dar *Ion care este blond nu a fost acceptat la concursul de frumuseţe).
4.2.3. Substantivele masive

Se disting de substantivele comune prototipice prin sens şi prin comportament
gramatical.
● Semantic, prezintă trăsăturile „continuitate” (imposibilitatea de divizare în
unităţi discrete) şi „omogenitate” (fiecare parte separată din întreg are trăsăturile
întregului: o bucată de unt/carne/brânză/aur este tot unt/carne/brânză/aur), trăsături care
au clare reflexe morfosintactice (vezi infra).
● Morfologic, au următoarele caracteristici:
(a) sunt substantive nonnumărabile (defective de număr), fiind utilizate, de
preferinţă, cu formă de singular (Bea cafea/vin/apă/ţuică, Mănâncă pâine/
carne/fasole/mazăre/miere), sau, mai rar şi numai convenţional, cu formă de plural
(Mănâncă tăieţei, Are nevoie de câlţi);
(b) fiind defective de număr, substantivele masive se încadrează în clasele de gen
după contextele în care sunt acceptate: în contextele specifice de feminin (această) sau de
masculin (aceşti) sunt feminine (această miere), respectiv masculine (aceşti câlţi); în
schimb, în contextele nespecifice acest (comun masculinului şi neutrului la singular –
acest aur) sau aceste (comun femininului şi neutrului la plural – aceste spaghete),
substantivele masive nu-şi pot preciza genul (aparţin arhigenului masculin-neutru sau
arhigenului feminin-neutru).
● Sintactic, se caracterizează prin restricţii de tipul:
(a) nu acceptă combinarea cu articolul nehotărât (orice combinare cu acesta, în
condiţiile coocurenţei unui modificator, deplasează sensul substantivului spre citirea
nonmasivă de „sort dintr-o anumită materie”: Cumpără un zahăr fin/un vin bun);
(b) în poziţia de obiect direct şi în cea de subiect (în construcţii impersonale),
poate apărea nud, adică fără determinant (Văd vin/carne/brânză pe masă; La magazinul
din colţ, se vinde vin/carne/brânză, faţă de *Văd casă, *Se vinde pălărie);
(c) nu se combină cu clasa cuantificatorilor definiţi, ci numai cu cea a
cuantificatorilor nedefiniţi cu formă de singular (Cumpără ceva/multă/puţină/destulă
carne/brânză); cuantificarea definită se obţine prin grupuri substantivale plasate în
antepunere, incluzând un substantiv care cuprinde inerent ideea de cantitate (kilogram,
tonă), asociat cu un cuantificator numeric (2 kilograme, 2 tone): Cumpără 1 kilogram
de/2 tone de carne/brânză/lapte).
4.2.4. Substantivele abstracte

Prezintă, pe de o parte, o serie de trăsături care le separă de substantivele comune
prototipice, pe de altă parte, similitudini cu clasa masivelor.
134
● Semantic, se caracterizează, ca şi masivele, prin trăsătura „continuităţii”, dar se

disting de acestea prin imposibilitatea de a-şi asocia referenţial (extensional) un obiect
material; referenţii substantivelor abstracte sunt însuşiri (bunătate, tenacitate,
perseverenţă), relaţii (egalitate, rudenie, vecinătate), acţiuni şi activităţi, ocupaţii (înot,
plecare, plimbare, vânătoare), discipline ştiinţifice (chimie, fizică), domenii ale vieţii
sociale (economie, finanţe, politică) etc.
● Morfologic, se caracterizează prin câteva aspecte, care le apropie, de
asemenea, de substantivele masive.
(a) Unele abstracte sunt nonnumărabile, ca şi masivele, fiind utilizate ca
singularia tantum (pace, curaj) şi foarte rar ca pluralia tantum (antimemorii, funeralii).
■ Deşi frecvent substantivele abstracte au formă de singular (care este
compatibilă cu trăsătura „continuităţii”), multe dintre acestea cunosc şi formă
corespondentă de plural: idee – idei, opinie – opinii.
■ Trecerea de la singular la plural implică modificări de sens ale
substantivului, acesta alunecând în grade diferite de la abstract spre concret:
amabilitate – amabilităţi „fapte, vorbe amabile”, ambiguitate – ambiguităţi
„expresii cu caracter ambiguu”, bunătate – bunătăţi „mâncare sau băutură bună”.
(b) Abstractele defective de număr au genul neprecizat când apar în contextele
nespecifice acest, respectiv aceste, aparţinând, prin urmare, arhigenului (acest trend,
aceste antimemorii).
● Sintactic, presupun restricţii de construcţie asemănătoare masivelor, dar numai
în ipostaza de substantive nonnumărabile:
■ nu acceptă articolul nehotărât decât în prezenţa unui modificator şi fără
a contribui la individualizarea referentului (Lucrul acesta mi-a adus o pace
adâncă); în schimb, abstractele numărabile acceptă combinarea cu articolul
nehotărât, care are rol de individualizare (Ion are o idee);
■ nu admit cuantificarea definită prin numerale cardinale (Se
caracterizează prin *două tenacităţi/timidităţi) şi nici nehotărâtele cu valoare
distributivă (*fiecare tenacitate/timiditate), în timp ce abstractele numărabile sunt
compatibile cu astfel de cuantificatori (două idei, fiecare/oricare idee);
■ admit, ca şi masivele, cuantificatori nedefiniţi cu formă de singular
(destulă/multă/puţină/atâta timiditate/indiferenţă), dar, spre deosebire de masive,
nu acceptă indefinitul nişte (*nişte timiditate, *nişte tenacitate, *nişte indiferenţă,
*nişte alergare); abstractele numărabile se deosebesc parţial de cele
nonnumărabile sub aspectul cuantificării (destule/multe/puţine/atâtea atitudini;
*destulă idee, *multă părere, dar destul interes, multă ambiţie).
4.2.5. Substantivele colective

● Semantic, desemnează ansambluri formate din indivizi, şi nu indivizi izolaţi
precum substantivele prototipice, caracterizându-se printr-o referinţă cumulativă
eterogenă (mai multe flori formează un buchet, mai mulţi copaci formează o pădure).
● Morfologic, se caracterizează prin:
■ spre deosebire de masive şi de abstracte, satisfac opoziţiile de număr
(cireadă – cirezi, clasă – clase, echipă – echipe, mănunchi – mănunchiuri,
135
mulţime – mulţimi, stol – stoluri), dar, la singular, exprimă un ansamblu, având

trăsătura inerentă [+ Pluralitate];
■ pot fi de genul feminin (trupă, turmă) sau neutru (popor, grup).
● Sintactic, este relevant că efectul morfosintactic al „pluralităţii” şi, implicit, al
contradicţiei dintre „pluralitatea” semantică şi „unicitatea” formei apare în planul
acordului – substantivul colectiv, aşezat în poziţie de subiect, impune predicatului sau
numelui predicativ fie un acord gramatical (O grupă a început examenul, O cireadă este
periculoasă), fie unul semantic (În faţa Procuraturii Generale, un grup au agresat
manifestanţii – www.publictv.md, Am vizitat site-urile indicate de alţii, dar am văzut
până acum că o mulţime au fost mulţumiţi – www.forum.softpedia.com1); tot ca efect al
„pluralităţii”, substantivele colective pot fi coocurente cu modificatori de tipul numeros,
eterogen, unanim, în unanimitate (grup numeros, votarea în unanimitate de către
Parlament).
4.2.6. Substantivele „personale”

● Semantic, substantivele „personale” prezintă trăsătura [+ Personal/+ Uman];
româna se caracterizează prin prezenţa aşa-numitului gen personal, un gen „lexical” care
leagă, prin manifestări gramaticale comune, substantivele asociate inerent cu
trăsătura [+ Personal/+ Uman].
● Morfologic, genul personal se caracterizează prin:
■ realizarea analitică, cu ajutorul mărcii proclitice lui, a cazurilor oblice
la singular: Cartea lui Ion, (Îi) dau lui Ion, cartea lui tata, (Îi) trimit lui tata;
■ realizarea vocativului, construcţie proprie substantivelor „personale”,
printr-o flexiune bogată: vocativul cunoaşte forme flexionare multiple, care, cu
mici diferenţe de uz stilistic, funcţionează paralel/sinonimic: Doctore/Doctorule,
ce trebuie să fac?, Ion/Ioane, unde ai fost?, Maria/Mario, ce ne-ai adus?
● Sintactic, este specifică exprimarea cu pe a numelui-complement direct în
condiţiile individualizării acestuia: Îl chem pe Ion, Îl chem pe student.
Totuşi, caracteristicile morfologice şi sintactice menţionate nu se manifestă
regulat la toate numele de persoană, contraargumentele fiind:
– genitiv-dativul poate fi exprimat cu ajutorul articolului enclitic (tatei, popii);
– vocativul poate fi omonim cu nominativul (tată, Ion, Maria);
– complementul direct poate fi construit şi fără pe: Îl caut pe copil/Caut copilul.
4.2.7. Substantivele relaţionale

● Semantic, se definesc în cadrul unei relaţii pe care o induc: relaţie de rudenie
(frate, mamă, văr), socială (prieten, vecin) sau profesională (vânzător, şef), parte – întreg
(parte, fragment, segment; mână în raport cu corp, acoperiş în raport cu casă, minut în
raport cu oră).
1
Construcţii ca acestea, preluate de pe internet, sunt izolate. Un asemenea acord este acceptat
numai în situaţia în care substantivul colectiv este însoţit de un genitiv la plural sau de un grup
prepoziţional care include un substantiv la plural: Un grup al studenţilor/Un grup de studenţi şi-au
spus nemulţumirile.
136
Unele sunt simetrice (cele al căror termen „corelativ” este de acelaşi rang: văr,
frate, vecin, coleg), altele sunt asimetrice (al căror termen „corelativ” nu este de acelaşi
rang: bunic, unchi, parte)
Simetria termenilor implicaţi într-o relaţie este probată prin faptul că într-o
structură copulativă sunt interşanjabili (Ion este vecin cu Gheorghe – Gheorghe este vecin
cu Ion) şi pot fi redaţi ca un plural sau ca o structură coordonată (Ion este frate cu
Gheorghe → Ei sunt fraţi/Ion şi Gheorghe sunt fraţi).
● Morfologic, este relevantă posibilitatea exprimării analitice a cazurilor oblice,

când numele relaţional este personal (lui tata, pop. lui şefu’).
● Sintactic, se caracterizează prin:
■ construcţia cu un complement corespunzător termenului „corelativ”:
genitiv/posesiv acordat (tatăl Mariei/său), grup prepoziţional cu centru cu (Ion e
văr cu Gheorghe), dativ adnominal, în construcţii vechi sau populare (domn Ţării
Româneşti, Ion este cumnat lui Gheorghe);
– de cele mai multe ori, substantivele relaţionale cer obligatoriu
exprimarea complementului (*Ion este vecin, *Ion este coleg, *Am măsurat
partea);
– neexprimarea complementului se poate explica fie prin posibilitatea
recuperării acestuia din contextul (extra)lingvistic (Îţi prezint un coleg, Am avut
pe drum un accident cu maşina. Pur şi simplu roata √ a căzut şi ne-am trezit într-
un şanţ), fie prin prezenţa unui modificator (Fratele bun este Mihai, Am măsurat
partea care trebuia vândută), fie prin citirea categorizantă a numelui relaţional
(Ion este tată);
– complementul exprimat prin genitiv este substituibil cu posesivul
acordat (fata ei/Mariei/sa); posesivul clitic are însă un statut sintactic diferit de al
genitivului în asociere cu un nume de rudenie nearticulat (cumnată-mea, noră-sa,
fiică-sa, taică-tău), situaţie în care, în absenţa articolului, are rol de determinant;
– complementul realizat prin GPrep nu este acceptat decât de numele
relaţionale simetrice (Ion e văr/cumnat/vecin/prieten/coleg cu Gheorghe, dar
*bunic/tată cu, *parte/mână cu) şi nu apare decât când numele relaţional se află
în poziţie predicativă (Ion este cumnat cu Gheorghe, Toţi se dau prieteni cu tine,
Reporterul a stat de vorbă cu câţiva angajaţi, colegi cu persoana dată în
urmărire, dar *A fost invitat un prieten cu Maria);
■ restricţii de articulare
– numele relaţionale unice, fără complement exprimat, nu sunt
compatibile cu articularea nehotărâtă (*El are un tată, *El are un cap, faţă de El
are un coleg); articolul nehotărât poate fi acceptat însă în următoarele situaţii: (a)
dacă numelui relaţional unic i se ataşează un modificator sau dacă modificatorul
este subînţeles, fapt care anulează condiţia unicităţii (El are un tată darnic, El are
un tată!…, El are un cap bun, El are un cap!); (b) dacă referinţa este arbitrară
(Profesorul a cerut să participe şi un tată la discuţiile cu elevii);
137
– numele relaţional construit cu un complement prepoziţional introdus

prin cu nu acceptă articolul (*Ion este un cumnat cu Gheorghe, *Ion este
prietenul cu Gheorghe);
■ ocurenţa în construcţii posesive
– construcţia cu dativ posesiv (Mi-au venit în vizită nişte veri, Clădirea
şi-a închis uşile cu nu mai puţin de un deceniu şi jumătate în urmă –
www.gandul.info);
– construcţia cu acuzativ posesiv, numai în cazul numelor relaţionale care
indică partea, în cadrul unei relaţii de posesie inalienabilă (Mă doare capul, Mă
supără ochii);
– construcţia cu nominativ posesiv (Eu nu am văzut-o pe mama, Ion a
ridicat mâna).
4.2.8. Substantivele postverbale

Sunt obţinute din baze verbale prin derivare progresivă (plecare, învăţare,
luptător) sau regresivă (înot, trai) ori prin conversiune (supine substantivate: citit,
coborât).
Unele substantive stabilesc contextual legătura cu un verb subiacent, de aceea
sunt asimilate postverbalelor (gândul la Ion, drumul spre Bucureşti, masa zilnică la ora
cinci).
Indiferent de faptul că sunt abstracte (coborâtul scărilor, cititul cărţilor,
alergarea pe nisip, atribuirea de burse elevilor) sau sunt concrete (substantivele-nume de
agent: vânzătorul de suveniruri, iniţiatorul proiectului etc.), prezintă, în raport cu cele
prototipice, trăsături proprii de natură semantică şi sintactică, derivând din natura lor
„verbală”.
● Semantic, indică acţiuni, activităţi sau stări şi se disting prin capacitatea de a
atribui aceeaşi grilă de roluri tematice cu a verbului de bază, chiar dacă în construcţia
substantivului postverbal anumite roluri pot rămâne neexprimate (citire, vânzare + Agent
+ Temă; construcţie + Agent + Rezultat, atribuire + Agent + Temă + Destinatar; alergare
+ Agent; cădere + Temă; plăcere + Experimentator + Temă etc.).
● Sintactic, se disting prin amestecul de vecinătăţi tipic verbale şi tipic
nominale:
■ au capacitatea de a primi subordonări verbale şi, implicit, de a impune
restricţii de caz, de prepoziţie sau de conjuncţie tipic verbale, precum:
(a) construcţia cu dativul (atribuirea de burse elevilor, predarea limbii
române străinilor);
(b) construcţia cu un nume predicativ sau cu un complement predicativ al
obiectului (devenirea profesor, alegerea lui Ion deputat);
(c) determinări prepoziţionale, impunând aceeaşi prepoziţie pe care o cere
şi verbul (dependenţa de, participarea la, militarea pentru, coabitarea cu);
(d) propoziţii conjuncţionale, impunând acelaşi conectiv conjuncţional ca
şi verbul (speranţa că, dorinţa să, întrebarea dacă);
(e) determinări temporale şi aspectuale (plecarea dis-de-dimineaţă/în
fiecare noapte, vânzarea zilnic/zilnică de ziare);
138
■ au şi trăsături proprii substantivului (capacitatea de a primi

determinanţi şi cuantificatori, precum şi capacitatea de a atribui genitiv sau de a
primi modificatori adjective propriu-zise): această goană/goana frecventă după
avere, fiecare alergare a sportivilor pe nisip dimineaţa, atâta mers pe jos etc.
● Morfologic, apar mai ales la singular.
4.2.9. Substantivele postadjectivale

Provin din adjective derivate cu sufix (tristeţe, bunătate).
● Semantic, exprimă însuşiri sau stări şi au capacitatea de a atribui aceleaşi roluri
tematice ca ale adjectivului de origine (tristeţe + Experimentator; prezenţă + Temă +
Locativ; importanţă + Beneficiar).
● Morfologic, se folosesc frecvent la singular, fiind abstracte.
● Sintactic, se caracterizează prin amestecul de trăsături adjectivale şi nominale:
■ impun aceleaşi restricţii precum adjectivul de bază, şi anume:
(a) aceeaşi prepoziţie pe care o cere şi adjectivul (egalitatea cu, gelozia
pe, atenţia la);
(b) acelaşi conectiv conjuncţional ca şi adjectivul (siguranţa că,
curiozitatea să, curiozitatea dacă);
(c) determinări temporale şi aspectuale (Au ajuns în schimb până la noi
multe monumente provinciale şi piese aparţinând artelor minore care ne atestă
existenţa acum a unei renaşteri – www.preferatele.com, prezenţa în fiecare zi);
■ au trăsăturile proprii substantivului (vezi posibilitatea de a se combina
cu determinanţi şi cuantificatori, precum şi capacitatea de a atribui genitiv sau de
a primi ca modificatori adjective propriu-zise): curiozitatea/o curiozitate/orice
curiozitate, importanţa permanentă a sănătăţii, atâta tristeţe etc.
● Substantivul şi-a ataşat enclitic (postpus şi legat de radical) articolul definit, ceea ce a
permis participarea lui la flexiune.
● În română există o clasă de gen distinctă de masculin şi de feminin – neutrul –,
caracterizat semantic, prin trăsătura nonanimat (puţinele substantive animate de gen
neutru sunt generice: animal, trib, star, vip), flexionar, prin corelaţii desinenţiale
specifice: Ø – -e, respectiv Ø – -uri, şi prin corelaţii specifice ale formelor de articol
enclitic: -(u)l – -le (scaunul – scaunele, consiliul – consiliile), rar, -le – -le : numele,
toracele (acesta) – numele, toracele (acestea) şi sintactic, prin acordul specific pe care îl
impune adjectivelor şi articolelor: formă de masculin la singular şi formă de feminin la
plural (scaun frumos – scaune frumoase).
● În română se evidenţiază clasa aşa-numitului „gen personal” care se corelează cu o
serie de particularităţi gramaticale relevante mai ales la nivel sintactic.
● Substantivele masive şi abstracte (nonnumărabile) pot apărea în poziţia de argument
(complement direct sau subiect) nearticulate (Beau cafea, Are curaj, Se cere seriozitate).
139
GALR 2008 I: 87−91, 102−129
Exerciţii
1. Se dă textul:
„Limbajul modei este în primul rând o colecţie de termeni tehnici – care
pătrund destul de uşor în vorbirea curentă, o parte din ei având o existenţă efemeră.
Unele neologisme recente sunt adaptate rapid şi adesea neglijent. Există mai multe
categorii de termeni specifici din sfera vestimentaţiei: piese de îmbrăcăminte, părţi ale
costumului, tehnici de croitorie, nume de materiale, nume de culori etc.
Rubricile de modă din presă oferă uneori o combinaţie ciudată de snobism,
familiaritate şi sentimentalism banal; în afara vocabularului tehnic şi a neologismelor
moderne, apar unele trăsături prin care e caracterizat în diverse studii ipoteticul «limbaj
feminin»: abundenţa de diminutive – «se poartă mult botine de lac sau pantofi gen
ghetuţă cu şireţele şi toc mosorel» (TF 13, 1992) –, descrierea nuanţelor de culori:
«mătase bleu-gheaţă»; «alb vanilie» (Cotidianul 157, 1992, 7); afectivitatea artificială,
convenţională – «Aşadar, bomboanelor, purtaţi flori şi veţi arăta ca florile» (LF 28,
1996, 13).” (R. Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală)
(a) Indicaţi structura morfematică a substantivelor din citatul de mai sus.
(b) Există în textul de mai sus substantive cu flexiune incompletă? Dacă
da, cum se explică acest fapt?
2. Analizaţi numele proprii din următoarele enunţuri sub aspectul

articulării (sau al nearticulării). Care sunt contextele în care articolul are rol de
determinant? Argumentaţi răspunsul.
Maria şi-a cumpărat o maşină
Mărie, ce făcuşi?
Locuiesc într-un apartament cu Ana
Ană, de ce plângi?
Am privit îndelung un Picasso impresionant
X este un Eminescu al zilelor noastre
Bucureştiul este în sărbătoare
Imaginea Bucureştiului seamănă cu cea a Parisului.
3. Căutaţi în Dicţionar de cuvinte recente (Florica Dimitrescu, ediţia a II-a,

Bucureşti, Logos, 1997) 10 substantive neologice nonnumărabile (5 defective de
singular şi 5 defective de plural) şi creaţi enunţuri cu acestea.
4. Scrieţi pe două coloane câte 4 caracteristici (semantice şi gramaticale)

comune şi 4 caracteristici diferite ale substantivelor masive şi abstracte.
140
5. Analizaţi din punctul de vedere al articulării şi al cuantificării

substantivele masive din reţeta culinară dată:
„Învârtită
Pentru foaia de plăcintă, vezi reţeta; 2 linguri de unt, 2 linguri de zahăr.
Siropul: 250 g zahăr, 4dl apă, vanilie sau apă de flori.
Se face o foaie de plăcintă. Se stropeşte bine cu unt, se presară cu zahăr şi se
face sul, dinspre partea lungă a mesei. Se unge o tavă rotundă cu unt, se aşază sulul în
tavă, învârtindu-l în formă de melc. Se dă la cuptor. Se face un sirop potrivit de gros,
cu puţină vanilie sau apă de flori şi când plăcinta începe să se rumenească, se toarnă
deasupra o parte din sirop şi se mai lasă la cuptor până se pătrunde bine aluatul cu
zahăr şi se rumeneşte. Se aşază pe o farfurie rotundă, se taie în raze ca un tort şi se
serveşte fierbinte cu sirop de zahăr.” (S. Marin, Carte de bucate)
6. Indicaţi substantivele colective din textul de mai jos. Analizaţi-le din

punct de vedere morfologic şi sintactic.
„Elite profesionale trăiesc în toate straturile/categoriile sociale: slujitori ai
catedrei şi culturii, ţărănime, lucrători/meseriaşi industriali, în corpurile medical,
ingineresc, ofiţeresc, funcţionărime ş.a. Aceste elite sunt purtătoare – aşa-zicând, la
vedere – ale modelelor, ideilor, proiectelor marilor născocitori din elita intelectuală.
(…) Dincolo de excepţii (în general, dominate de idei fixe devoratoare, de frustrări şi
utopii distructive), elita nu consonează decât cu gupurile raţionale, evident, restrânse,
păstrându-şi cu cerbicie individualitatea. (O excepţie, care atât prin demersurile sale
teoretice, atitudini publice, experimentate şi-n scrisul publicistic, cât şi prin acţiuni
practice de organizare a unor grupuri revoluţionare sectare, este Marx. «Ideologul
suprem al mobilizării maselor la revoltă», care, expulzat din Paris, Bruxelles, Köln,
iarăşi, din Paris, a trăit ca un burghez sadea, în Londra regală şi mult tolerantă, dar în
răspăr cu toată lumea aşezată pe valori tradiţionale. Un ateu tulburat, incitator perpetuu
la răzmeriţe şi răsturnări spectaculare.) Poporul (uneori, primejdios metamorfozat în
populaţie), în sensul de mulţime psihologică, este mânat mai ales de instincte. De
altfel, linguşitorii de profesie ai poporului, demagogii şi vorbesc, la modul laudativ, de
instinctul maselor. Nu îndrăznesc, însă, nicio clipă, să rostească un alt adevăr, mult mai
evident: că mulţimea reacţionează deseori iraţional. Ca o stihie. S-a glosat ceva pe
tema asta. Când aducem în discuţie conceptul de mulţime, avem în vedere, în principal,
acea masă cu specificităţi proletare la care se referă şi Hannah Arendt, la gloată, care
«nu e identificabilă cu clasa muncitoare în dezvoltare şi, în mod sigur, cu poporul
întreg».” (V. Iancu, Elite şi mase, www.convorbiri-literare.dntis.ro)
7. Indicaţi două caracteristici gramaticale ale numelor proprii de

persoană comune cu ale numelor relaţionale şi exemplificaţi-le prin enunţuri
(pentru fiecare caracteristică comună se vor construi 2 exemple, câte unul pentru
fiecare tip de substantiv).
141
8. Analizaţi substantivele relaţionale din textul de mai jos sub aspect

sintactic (combinarea numelor relaţionale cu determinanţii, exprimarea
complementului, poziţii sintactice în care apar):
„Unchiul tatălui meu era verişor primar cu Raluca Iuraşcu, mama lui
Eminescu, adică Raluca a avut un verişor primar, iar acesta a fost unchiul tatălui său.
«Unchi» înseamnă că este fratele sau cumnatul unuia dintre părinţi, nu? Înseamnă că:
verişorul primar Ralucăi era fratele sau cumnatul unui bunic al lui Marius Cristian
Iuraşcu. Dacă ar fi fost frate, însuşi bunicul ar fi fost verişor primar al Ralucăi şi nu
mai era nevoie de «unchiul» care să lege lanţul. Dacă a fost doar cumnat cu un bunic,
înseamnă că era rudă de sânge cu Raluca, nu şi cu bunicul lui Marius Cristian Iuraşcu.
Rezultat: ori e un unchi în plus în poveste, ori nu există rudenie de sânge aici, ci doar
prin a n-a spiţă de alianţă.” (www.presaonline.com, comentariu)
9. Selectaţi substantivele postverbale şi postadjectivale din următorul text,

apoi indicaţi pentru fiecare, pe de o parte, trăsăturile nominale, pe de altă parte,
trăsăturile verbale, respectiv adjectivale:
„Studenţii au avut performanţe semnificativ mai bune sau mai proaste, în ceea
ce priveşte creativitatea sau atenţia la detalii, în funcţie de culoare, a declarat prof. Zhu.
Cercetătoarea canadiană a declarat că utilizarea culorii roşu poate îmbunătăţi
performanţele obţinute în timpul activităţilor care necesită vigilenţă, deoarece oamenii
o asociază cu semnalele de oprire, cu cele de urgenţă, cu ambulanţele şi cu pericolul.
Culoarea albastru stimulează creativitatea, deoarece oamenii îl asociază cu «oceanul,
cerul, libertatea, spaţiile deschise şi cu starea de pace şi de linişte», a explicat Zhu. Un
mediu liniştit «îi determină pe oameni să adopte un comportament de explorare şi le
îmbunătăţeşte creativitatea», a adăugat aceasta.” (www.gandul.info)
* *
*
5. Structura şi funcţiile GN
5.1. Structura GN. Ierarhia constituenţilor

Structura GN are o organizare ierarhică, cuprinzând:
● determinanţi, care ocupă poziţia cea mai înaltă (caietul, un caiet, acest caiet,
acelaşi caiet, celălalt caiet, soră-mea);
● cuantificatori (doi copii, câţiva copii, fiecare copil);
● complemente (plecarea lui Ion, mama lui Ion);
● modificatori restrictivi (urs polar), nonrestrictivi (urs frumos) şi posesivi
(cartea mea, casa lui Ion, casa-ţi);
● (facultativ) particule focale (chiar aceşti elevi, doar elevii mei);
● (facultativ) circumstanţiale păstrate din structura de bază verbală, cu statut de
modificatori nonrestrictivi (plecarea devreme, mersul copiilor de-a buşilea).
142
GDet
3
(Spec − Det
particule adv.) 3
chiar Det GN
copilul 3
N modificator nonrestrictiv/posesiv
3 frumos
N complement
3 al Mariei
N modificator restrictiv
copil din flori
Schema generală a GN1
Legătura mai strânsă dintre centru, pe de o parte, şi complemente şi modificatorii

restrictivi, pe de altă parte, este subliniată prin ataşarea acestora, în configuraţia
arborescentă, direct la centrul nominal, spre deosebire de ceilalţi constituenţi, ataşaţi la
GN, care sunt mai puţin strâns legaţi de centrul nominal.
În teoriile generative mai noi, centrul grupului (numit grupul determinantului)
este, de fapt, determinantul, acesta luând drept complement grupul nominal organizat în
jurul substantivului. Prin urmare, folosirea sintagmei generice, mai apropiate de tradiţie,
GN, trimite, de fapt, la GDet.
Exemple:
[GDet [chiar] [GDet această [GN muzică]] [GAdj frumoasă] [GPrep de [GDet Ø2 [GN petrecere]]]]]
particulă focală determinant nume modif. nonrestr. modificator restrictiv
[GDet venirea [GAdj grăbită] [GDet a lui [GN Ion]] [GAdv aici]]
nume modif. nonrestr. complement modificator nonrestrictiv
[GDet maşina [GPrep de spălat] [GDet a [GN mamei]]]

nume modif. restr. modificator posesiv
Centrul grupului nominal poate fi reprezentat şi de un substitut al substantivului

(vezi cap. VII, Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume), situaţie în care
posibilităţile de construcţie a grupului sunt mai limitate decât în cazul în care centrul este
un substantiv:
1
Schema este pur orientativă şi nu se poate actualiza integral într-un singur GN, ca urmare a
faptului că anumite componente nu pot fi coocurente (genitivul complement şi modificatorul
posesiv, vezi infra), prezenţa lor fiind condiţionată şi de natura centrului de grup.
2
Apariţia prepoziţiei determină ceea ce se numeşte restricţie de articulare, altfel spus,
încorporarea determinantului.
143
● pronume (cel vechi, unul dintre colegi, tu de lângă Ion, acesta de acolo, asta
de mătase, acela care a muncit o viaţă întreagă);
● numeral (trei dintre cei de acolo, primul sosit la destinaţie, doi care au ajuns
ieri).
În GN apar următoarele componente:

● articolul1 (enclitic fuzionat şi proclitic nefuzionat: elevul, un elev);
● alţi determinanţi (antepuşi, aflaţi în distribuţie complementară cu articolul (a),
sau postpuşi, coocurenţi cu articolul, în situaţii de supradeterminare (b)):
(a) demonstrative (acest/acel/celălalt elev), interogative şi relative (care femeie,
ce rochie), posesive postpuse clitice, care determină un substantiv nearticulat (soră-mea,
frate-su); a se compara cu posesive acordate nonclitice (sora mea, fratele său), care apar
în prezenţa articolului;
(b) cel, un determinant „slab”, fiind mijlocul tipic de realizare a supradeterminării
(omul cel bun, fetiţa cea mică); şi alte demonstrative pot apărea ca supradeterminanţi
(copilul acesta/acela/celălalt); în aceste situaţii, grupul este scindat, având doi
determinanţi, cu valori diferite: articolul realizează integrarea sintactică, iar
demonstrativul aduce o informaţie semantică suplimentară (apropiere, depărtare,
identitate, diferenţiere);
● cuantificatori, numerici sau nonnumerici, posibil coocurenţi cu alţi

determinanţi: (aceşti) cinci elevi, mulţi elevi, câţiva elevi, fiecare elev; în absenţa altui
determinant, cuantificatorul preia şi funcţia acestuia, de integrator enunţiativ, care se
adaugă la funcţia semantică cuantificatoare specifică; în cazul apariţiei simultane a
cuantificatorului şi a determinantului, cuantificatorul este postpus determinantului: aceşti
[patru copii]/*patru aceşti copii;
● complemente, care au ca regent substantive capabile de a atribui rol tematic −

substantive de provenienţă verbală (plecarea copiilor, pregătirea temelor) sau
substantive relaţionale (mama lui, nepotul Ioanei, vecinul lui Ion) − şi se pot realiza prin:
■ genitive: sosirea musafirilor (complementul numelui corespunde
subiectului din structura verbală), cumpărarea maşinii (complementul numelui
corespunde complementului direct din structura verbală), fiul Mariei, tatăl lui;
■ posesive acordate: plecarea sa, unchiul său;
■ dative: acordarea de premii elevilor (complementul numelui
corespunde unui complement indirect din structura verbală), nepot lui Ion,
fratele-ţi;
■ grupuri prepoziţionale: cumpărare de maşini (complementul numelui
corespunde complementului direct din structura verbală), gelozia pe nevastă
1
Articolul fuzionat are o situaţie intermediară între statutul de component sintactic şi flectiv/marcă
morfologic/ă, ocupând, sintactic, poziţia unui determinant (căci apare în distribuţie
complementară cu alţi determinanţi: Elevul/Acest elev/Celălalt elev), iar, morfologic, preluând
mărcile de flexiune (cartea elevului).
144
(complementul numelui corespunde complementului prepoziţional al

adjectivului), frate cu Maria;
● modificatori de trei tipuri:
(a) restrictivi, strâns legaţi sintactic şi semantic de centru, realizaţi prin:
■ adjective categorizante: elev bucureştean, uniformă şcolară;
■ grupuri prepoziţionale cu funcţie categorizantă, incluzând:
− un nume prototipic (Un copil de preot primeşte mai des o educaţie
religioasă decât un copil de profesor);
− un nume aspectual sau care denotă situarea spaţială (început de zi,
margine de drum), nume care se poate combina şi cu un genitiv (începutul zilei,
marginea drumului);
− un supin (fier de călcat, maşină de spălat);
■ substantive funcţionând ca modificatori restrictivi denominativi
(medicul Popescu, cazul nominativ) − vezi cap. III, Relaţii sintactice:
coordonare, subordonare, apoziţionare, 3.2.;
(b) nonrestrictivi, realizaţi prin:
■ adjective calificative: elev frumos, inteligent;
■ adjective situaţionale/de modificare a referinţei: fost elev, actual
profesor, aşa-zise cărţi;
■ participii adjectivale, caracterizate prin trăsături duble, adjectivale
(trăsături flexionare şi de acord: contra soluţiei adoptate, femeie dezamăgită) şi
verbale (trăsături sintactice – primesc complemente şi circumstanţiale: cartea
trimisă azi/frecvent copiilor);
■ grupuri prepoziţionale: Are un păr lung, de mătase, şi ochi blânzi, de
catifea; cărarea din munţi;
■ adverbe − în construcţiile nominalizate: sosirea aici, trezirea devreme
Este posibilă combinarea tipurilor de modificatori: frumos [elev bucureştean],

neinteresantă [discuţie parlamentară].
Diferenţa dintre modificatorii restrictivi şi cei nonrestrictivi este mai uşor vizibilă
dacă se compară următoarele situaţii:
■ fier de călcat vs fier încins: de călcat este un modificator restrictiv, pentru că asocierea
constituentului de călcat schimbă denotaţia pe care substantivul fier o are dacă este folosit
singur, pe când asocierea adjectivului încins, un modificator nonrestrictiv, nu schimbă
denotaţia substantivului fier;
■ rochie de plajă vs rochie roşie: de plajă este un modificator restrictiv, pentru că
asocierea constituentului de plajă schimbă denotaţia obişnuită a substantivului rochie, pe
când adjectivul frumoasă este un modificator nonrestrictiv şi nu participă la denotaţia
substantivului.
Din punct de vedere sintactic, pentru a diferenţia modificatorii restrictivi de cei
nonrestrictivi se pot folosi câteva teste (care însă nu trebuie considerate ca fiind reguli
absolute):
■ posibilitatea gradării caracterizează numai modificatorii adjectivali nonrestrictivi (vezi
cap. VIII, Adjectivul şi grupul adjectival, 3.1.):
urs foarte frumos/mare
*urs foarte polar/carpatin
145
■ posibilitatea de a apărea în poziţia de NP caracterizează modificatorii nonrestrictivi, nu

şi pe cei restrictivi:
Copilul este frumos, Părul ei este de mătase
*Uniforma este şcolară, *Copilul este de preot, *Marginea este de drum
■ în stadiul actual de limbă, apariţia determinantului cel caracterizează modificatorii
nonrestrictivi:
copilul cel inteligent, femeia cea dezamăgită, ochii cei de catifea
*elevul cel bucureştean, *începutul cel de zi.
(c) posesivi, care pot apărea pe lângă orice tip de substantiv, cu excepţia celor
care permit apariţia complementului numelui (astfel, poziţia de complement şi cea de
modificator posesiv sunt în distribuţie complementară); se exprimă prin:
■ genitive: cartea elevului, cartea lui Ion, cartea ei;
■ grupuri prepoziţionale echivalente cu genitivul: cartea a doi elevi,
(pop.) uşa la casă;
■ posesive acordate: cartea sa, apartamentul meu;
■ posesive clitice în dativ, a căror utilizare este limitată: cartea-ţi,
casa-mi.
Denumirea tradiţională „dativ posesiv” acoperă, de fapt, ipostaze sintactice
diferite ale cliticului pronominal în dativ:
● în GN, cliticul (dativul adnominal) ocupă fie poziţia de complement al numelui
(nepotu-ţi, fiica-i), fie pe cea de modificator posesiv (casa-ţi);
● în GV, cliticul ocupă poziţia de complement posesiv (Îşi iubeşte copiii, Îmi
mângâie pisica).
În GN este posibilă apariţia unor constituenţi propoziţionali şi a formelor verbale

non-finite:
● propoziţia relativă:
■ pentru care regentul nominal este antecedent, oferind sursa
referenţială prin mecanisme anaforice (Cartea/aceeaşi pe care mi-ai
trimis-o/Cartea despre care mi-ai vorbit este interesantă);
■ pentru care referentul nominal nu este antecedent −
corespunzătoare unei poziţii de complement (în genitiv), a cărui prezenţă este
cerută de un substantiv „verbal” (Dorinţa (ori)cui este în sală este să ia
examenul, Urmările a ce s-a spus sunt enorme), sau unui complement
prepoziţional (gândul la cine mi-e drag, atenţia la ce se spune);
● propoziţia conjuncţională apare în condiţii speciale, dacă centrul este un
substantiv postverbal sau un substantiv abstract, adesea de tipul ideea, faptul (faptul că a
plecat, credinţa că a procedat corect, întrebarea dacă va reuşi);
● forme verbale nonfinite: infinitiv (dorinţa de a spune adevărul); supin
(dorinţa de spus numai adevărul); gerunziu (soluţii urmărind îndreptarea lucrurilor).
Dintre componentele GN, sunt definitorii articolele şi ceilalţi determinanţi. Aşa

se explică faptul că apariţia oricărei forme în contextul unui articol sau al unui
determinant are ca efect „recategorizarea” formei ca substantiv (acest „pe”, acest „du-te-
vino”, acelaşi „hai-hai”, un „de ce” ezitant, într-un târziu, Un vreau arogant
deranjează mai mult decât un vreau sincer, oful meu).
146
Fac excepţie cazurile de asociere a articolului hotărât cu un adjectiv, în condiţiile

antepunerii adjectivului, respectiv ale aşezării centrului substantival după adjectiv
(frumosul meu câine), unde, din raţiuni sintactice, articolul fuzionează cu adjectivul, şi nu
cu substantivul.
5.2. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GN
5.2.1. În funcţie de componenţa grupului, coeziunea sintactică din interiorul GN

se asigură prin diverse mijloace.
5.2.1.1. Prin acord (în gen, număr şi caz):

● acordul se propagă dinspre centru/cap spre toţi subordonaţii adjectivali, inclusiv
cei participiali şi gerunziali acordaţi, indiferent de tipul de adjectiv şi de funcţia semantică
a acestuia: carte interesantă – cărţi interesante; caiet roşu – rochie roşie; cartea aleasă
– cărţii alese; mâncare aburindă – mâncăruri aburinde;
● acordul este impus, de asemenea, articolului fuzionat şi nefuzionat (steaua –
stelei, o stea – unei stele), precum şi determinantului demonstrativ „slab” (fetei celei
cuminţi) şi mărcii de genitiv, care precedă, în anumite condiţii sintactice, genitivul şi
posesivul (o carte a Mariei/a mea, cărţile noi ale Mariei/ale mele);
● acordul se poate propaga, simultan, spre mai mulţi subordonaţi, ajungându-se la
„legarea” sintactică a 4−5 componente, învecinate: toate aceste noi cărţi ale Mariei,
aceleaşi două noi cărţi ale Mariei sau neînvecinate: toate cărţile cele noi, de curând
aduse în biblioteci şi puse în circulaţie, toate noile cărţi de istorie ale Mariei etc.
5.2.1.2. Prin morfeme de caz (prototipic, prin morfeme de genitiv; rar, în cazul
unui cap substantival de provenienţă verbală sau al unui substantiv relaţional, şi prin
morfeme de dativ), indiferent de tipul de realizare a celor două cazuri:
● sintetică, prin:
■ desinenţă de caz: mărimea acestei stele;
■ articol hotărât enclitic legat: cartea elevului/elevilor;
■ desinenţă + articol hotărât: cartea profesoarei;
● analitică, prin prepoziţii: cartea a doi elevi, (pop.) curtea la biserică.
5.2.1.3. Prin conectori prepoziţionali, în cazul unor subordonaţi realizaţi

prepoziţional, indiferent de funcţia acestora:
● semantică
■ de categorizare (copilul de profesor);
■ de calificare (piele de catifea, ochi de peruzea);
● sintactico-semantică:
■ de complement (cumpărare de acţiuni);
■ de modificator nonrestrictiv (casa din deal).
147
5.2.1.4. Prin conectori conjuncţionali, în cazul special al unor capuri abstracte

sau de provenienţă verbală şi adjectivală, singurele care acceptă subordonate
conjuncţionale: faptul că, ideea să, dorinţa să, credinţa că, întrebarea dacă.
5.2.1.5. Prin topică fixă, în cazul restrâns al unor subordonaţi invariabili, cu

topică fixă:
● antepunere: aşa/asemenea om, ditamai/cogeamite omul;
● postpunere: (colocvial) casă mişto, fată sexy, filme porno, fustă mini.
Importanţa acestor mijloace este diferită, unele dintre ele apărând şi în alte
grupuri sintactice. Specifice pentru GN sunt: (a) acordul; (b) morfemele de genitiv;
(c) dintre mijloacele prepoziţionale, conectorul de, a cărui „specificitate” este pusă în
evidenţă de transpunerea subordonaţilor dintr-un GV într-un GN, care cere obligatoriu
ataşarea prepoziţiei funcţionale de: casa de lângă munte, cuvintele de atunci, hotărârea
de acum zece ani, moda de după război.
Specifică pentru asigurarea coeziunii în GN este şi posibilitatea „reluării” la
distanţă a capului de grup prin elemente de tip „pronominal” (forme pronominale „slabe”,
create în interiorul limbii române), fără ca această reluare să fie de tip apozitiv. Să se
compare: M-am întâlnit cu [profesorul de istorie], [altul decât cel de anul trecut], unde
„reluarea” reprezintă, semantic, o „adăugare” de tip predicativ, iar, sintactic, o construcţie
obligatoriu izolată, cu structurile: toate cărţile de fizică cele noi; unde „reluarea” nu aduce
semantic o informaţie nouă predicativă, iar, sintactic, este obligatoriu neizolată.
5.2.2. Coeziunea sintactică este dublată de una semantică, ultima rezultând din
diversele relaţii semantice stabilite între centrul nominal şi subordonaţii acestuia:
● relaţia de „calificare” (caiet mare, copil firav);
● de „modificare” (vin românesc, obiceiuri de provincie);
● de „determinare” (acest copil, acelaşi copil, copilul acela, copilul cel din
dreapta);
● de „cuantificare”, definită şi nedefinită (cinci copii, mulţi copii, unii copii);
● „posesivă” (cartea elevului);
● „relaţii tematice”, în cazul unui regent de provenienţă verbală (roluri tematice:
trimitere de ajutoare sinistraţilor, unde centrul substantival selectează rolurile Temă +
Ţintă).
5.3. Distribuţia şi funcţiile GN (vezi şi supra, 3.)

Având capacitatea de a primi formă de caz şi rol tematic, GN se include în
organizarea propoziţiei, în relaţie cu alt/alte centru/e de grup, şi anume:
● În relaţie cu un centru verbal sau cu o interjecţie predicativă integrată
sintactic, ocupă poziţiile de:
■ argument extern − subiect: Ion aleargă, Sportivul nostru aleargă,
Căţelul aleargă);
■ argumente interne
− complement direct: Cumpăr această carte, Citesc o nouă carte de
istorie, Iată-l pe profesor!;
148
− complement indirect: Trimit lui Ion o carte, Îi zâmbesc acestui copil,

Bravo copiilor!;
− complemente predicative: Ion este elev, Ion este profesor de română,
L-au ales ministru de Externe).
GFlex
3
GDet GV
(argument extern) 3
3 V GDet
Det GN cumpăr (argument intern)
Eu Eu 3
Det GN
această carte
● În relaţie cu un centru adjectival, ocupă poziţia de complement indirect al

adjectivului (cărţi [utile studenţilor], soluţii [dragi nouă], trăsături [caracteristice unui
GN]).
GAdj
3
Adj GDet (complement)
util 3
Det GN
colegilor colegilor
● În relaţie cu un centru adverbial, ocupă poziţia de complement indirect al

adverbului (El este [asemenea colegilor],[Contrar celorlalţi colegi], opiniile lui sunt de
dreapta).
GAdv
3
Adv GDet (complement)
asemenea 3
Det GN
colegilor colegilor
● În relaţie cu un centru prepoziţional, ocupă poziţia de complement al

prepoziţiei (Stă [lângă fereastră], Discută [despre examen], Priveşte [spre Ion], [Ca
director], Ion este foarte eficient).
GPrep
149
3
Prep GDet (complement)
lângă 3
Det GN
fereastră fereastră
● În relaţie cu alt substantiv, ocupă poziţia de:

■ modificator posesiv (cartea acestui nou elev);
■ complement al numelui, dacă centrul este de provenienţă verbală
(plecarea elevilor noştri, administrarea drumurilor publice) sau dacă este un
substantiv relaţional (şeful lui Ion).
GDet
3
Det GN
administrarea 3
N GDet (complement)
administrarea 3
Det GN
drumurilor drumurilor
GDet
3
Det GN
şeful 3
N GDet
şeful 3
Det N
lui Ion
GN ocupă, prototipic, poziţia unui complement argumental, trimiţând la

entitate/la individ. Totuşi, în funcţie de trăsăturile matriciale ale centrului, poate apărea şi
în calitate de complement predicativ, exprimând proprietăţi ale entităţii/ale individului;
vezi complementele predicative ale verbelor copulative şi atributive: El este ministru, El
iese profesor, Pe Ion l-au ales ministru de Externe, precum şi complementele
prepoziţiilor „calităţii” (Ca profesoară, îşi cunoaşte bine elevii).
Distincţiei semantice complemente predicative vs complemente argumentale i se

asociază şi importante manifestări morfosintactice, precum:
− capacitatea numelui de a apărea nud, neînsoţit de articol sau de alţi
determinanţi (El este profesor, L-au numit profesor);
− capacitatea numelui de a apărea în exact aceeaşi poziţie sintactică cu un
adjectiv (El este profesor/este inteligent, A luat-o de nevastă/de bună);
− capacitatea numelui, în aceste poziţii sintactice, de a se „adjectiviza” uşor,
primind mărci de gradare (Mai mamă decât tine nu este nimeni altcineva).
150
Citire „predicativă” are şi GN din poziţie apozitivă: Ion, prietenul meu din
copilărie, nu mi-a trădat niciodată aşteptările; Ion, profesor, a fost mai agreabil decât
Ion, ambasador.
Rar, GN poate apărea şi ca adjunct (în poziţii circumstanţiale), fiind sintactic

suprimabil; în aceste contexte, grupul prezintă o tendinţă de advebializare:
● parţială (A citit zile întregi, A alergat zeci de kilometri, Călătoreşte noaptea/
nopţile);
● definitivă, cu schimbarea contextuală a statutului morfologic în adverb (A
strâns florile mănunchi, Doarme covrig, S-a supărat foc, Este supărat nevoie mare, Este
gol puşcă).
GN poate apărea şi în poziţie nonsintactică, discursivă, aşa-numita „poziţie

vocativă”, o poziţie alocutivă, de adresare (Dragul şi iubitul meu prieten, ce crezi că
trebuie făcut?, Ioane, vino imediat!), unde se poate asocia şi cu interjecţii alocutive: Hai,
dragul meu prieten!
● existenţa articolului cu particularitatea sa de poziţie – encliza articolului hotărât:

elevul, elevului − şi cu particularitatea sa de inventar – numărul mare de articole;
● „hipertrofia” determinanţilor hotărâţi; vezi prezenţa simultană a doi determinanţi:
articolul hotărât gramaticalizat şi demonstrativul slab (Elevul cel nou mă şochează);
prezenţa seriei duble de determinanţi, în antepunere vs postpunere (acest elev/elevul
acesta, acel elev/elevul acela, celălalt elev/elevul celălalt);
● apariţia supinului, ca subordonat nonfinit al numelui (fată de măritat, cărţi de citit,
maşină de spălat);
● topica variabilă a adjectivului calificativ, care, în situaţiile de antepunere faţă de
substantiv, preia articolul (frumoasa călătorie).
GALR 2008 I: 96−102, II: 74−96
Exerciţii
1. Se dă textul:
„Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izmă şi miros dulceag, în fine,
n-am să-l descriu, am să spun doar că noi patru ne-am aşezat pe scaune − erau patru
151
scaune în cameră −, iar tânărul acela cu sâni ca de femeie, despre care am aflat mai
apoi că se numea Iason (ţinea ceaşca de ceai în mâna stângă) s-a instalat peste omul
mort sau peste păpuşa de ceară lungită acolo, părea că nu-l vede.” (G. Naum,
Zenobia)
(a) Segmentaţi cu ajutorul parantezelor drepte grupurile nominale din

secvenţele subliniate în textul de mai sus. Arătaţi în ce alte grupuri sunt incluse
grupurile nominale pe care le-aţi detaşat.
(b) Care este componenţa grupurilor nominale pe care le-aţi identificat?
2. Se dă textul:
„Anton nu avea soră, dar avea o verişoară mai mare cu câţiva ani, nepoată din
partea mamei, cred, rămasă orfană din primul război şi crescută în aceeaşi casă.”
(G. Adameşteanu, Întâlnirea)
(a) Ce tip de citire are substantivul soră în text? Există o diferenţă de

funcţionare între substantivele soră şi verişoară din text?
(b) Segmentaţi cu ajutorul parantezelor drepte grupul nominal al cărui
centru este substantivul verişoară.
(c) Care sunt caracteristicile de tip verbal şi cele de tip adjectival ale
participiilor rămasă şi crescută?
3. Care este funcţia semantică (calificativă vs categorizantă) a grupurilor

prepoziţionale introduse prin de:
(a) „De altfel, nu voi mai fi autor de cărţi. Tot aşa cum nu voi fi nici părinte
de copii.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale)
(b) pastă de dinţi, pantofi de damă
(c) nisip de aur, vacanţă de vis, ochi de peruzea.
4. Care este funcţia determinanţilor în contextele de mai jos?

„Vremea Brătienilor, a gudurelii la Florica, e pe ducă (...). În sfârşit,
Hohenzollernul nostru se arată a fi un monarh pentru care nobleţea contează.”
„Vecina, dă-i un zece lei, că ţi-i dau diseară.”
„Acum nu mai e nimic, era o chestie fantastică această Mariana.” (E. Istodor,
Cartea vieţii mele)
5. Care este funcţia determinanţilor şi care este principiul de realizare a

acordului dintre determinant şi „substantiv” în textul de mai jos?
„Nu puteam scrie despre uitare. Ci despre miturile mele, despre acel
«dincolo» şi despre acea «afară», despre ascultare şi tânjire.” (E. Istodor, Cartea
vieţii mele)
152
6. În care dintre contextele de mai jos genitivul are valoare de

complement al substantivului? Care este natura centrului substantival în aceste
situaţii?
„Universul prezice înlocuirea lui Tătărescu la întoarcerea regelui din
Basarabia.”
„Comentez cu Marica, la ceai, întoarcerea reginei Maria de la botezul
principesei Alexandra, fiica arhiducesei Ileana şi arhiducelui Anton de Habsburg.”
„Contele izbutise să desprindă natura de sălbăticia ei, îmblânzise un întreg
ţinut păcătos, subjugase creşterea oarbă a rămurişurilor până acolo încât tot peisajul
senioriei îi urma gândul.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale)
7. În ce grupuri sintactice se includ substantivele în dativ din

următoarele exemple şi care este funcţia sintactică a acestor substantive:
„De unde îngâmfarea asta că vorbele puse-n cărţi sunt aidoma faptei?”
Ce facem noi nu este util oamenilor
Efectele poluării nu sunt prielnice vieţii.
8. Pentru secvenţele subliniate din textul de mai jos, explicaţi ce tipuri de

acord contribuie la coeziunea GN. În afară de acord, mai apar şi alte mijloace de
coeziune?
„Potrivit altei poveşti a Christei, americanul este cel care a adus, de
nenumărate ori, în casa tinerei văduve carne şi unt şi cafea, şi a primit, drept amintire,
preţioasele ediţii Freud ale bunicului.” (G. Adameşteanu, Întâlnirea)
9. Exemplele de mai jos sunt greşite. Indicaţi forma corectă şi explicaţi în

ce constă greşeala. Ce tip de realizare a cazului genitiv este ilustrat în aceste
exemple? Care sunt morfemele care marchează genitivul?
la orele amiezei, calmul dinaintea furtunei, pe poarta închisoarei, în special
din cauza ceţei, asupra ochilor, a pielei, cu excepţia lunei septembrie, tranzitare a
carnei de pasăre, preţul pieţii, libertatea presii, în zona medicinii, scad răspunsul
insulinii, meciurile ligăi întâi.
10. Există greşeli de marcare cazuală în exemplele de mai jos? Dacă da,
care este cauza lor?
A fost eliberat datorită vârstei înaintate şi a comportamentului exemplar
A acţionat aidoma eroilor din romane şi a celor din filmele de aventuri.
11. Acordul mărcii de genitiv este unul dintre mijloacele de realizare a

coeziunii în interiorul GN. În exemplele de mai jos, acordul este greşit. Care este
substantivul care ar fi trebuit să impună acordul şi care este cauza greşelii?
cel mai cunoscut motor de căutare al cărţilor
lucrările de modernizare ale şinelor
153
liderul ramurii irakiene al organizaţiei

gradul de ocupare al pensiunilor
procedura de suspendare al preşedintelui
un discurs de condamnare al comunismului.
12. Explicaţi tipul de greşeală care apare în următoarele contexte:

ca urmare a educaţiei mele făcută în perioada comunistă
suntem la finalul unei zile agitată
au ca limbă una dintre limbile neoficială
unei lovituri libere executată de...
acestei probe extrem de importantă.
13. Substantivul neologic mass-media are un statut special. În lucrările

normative mai vechi, era considerat ca fiind un substantiv plurale tantum, însă
DOOM2 îl înregistrează ca substantiv feminin, cu flexiune cazuală. Pornind de
la exemplele de mai jos, explicaţi cum se reflectă aceste oscilaţii de încadrare a
substantivului neologic în realizarea coeziunii grupurilor nominale din care face
parte.
(a) specificul românesc al mass-media, responsabilitatea mass-media în
acest caz
(b) impactul mass-mediei asupra publicului
(c) necesitatea de a răspunde mass-mediei
(d) cine face legea în mass-media româneşti?
(e) mass-media are obligaţia să fie modestă, credibilă; mass-media
românească.
14. Construiţi două exemple în care coeziunea grupului să se realizeze

numai prin topică.
15. Exemplele de mai jos conţin substantive „verbale”. Reconstituiţi,

după modelul dat, structura verbală corespunzătoare şi explicaţi care este
specificul GN faţă de GV în privinţa coeziunii sintactice şi semantice şi
eventualele ambiguităţi de interpretare. Stabiliţi corespondenţele dintre genitivul
din structurile nominale şi alte cazuri din structurile verbale.
citirea primei pagini a articolului < cineva citeşte prima pagină a articolului
urmărirea principalului suspect
acordarea cetăţeniei române scriitorului moldovean
lovirea din spate a unui autovehicul
trimiterea bugetarilor în concediu fără plată
aprobarea mai rapidă a dosarelor
convingerea lui Ion că presa este liberă.
154
16. Comparaţi, sub aspectul conectorilor, perechile de exemple de mai

jos. Ce observaţi?
Ion trăieşte la ţară vs traiul de la ţară
Ion locuieşte în Bucureşti vs locuinţa din Bucureşti
Ion îşi sărbătoreşte ziua de naştere la Crăciun vs sărbătorirea de la Crăciun
Ion a plecat la ţară peste vară vs plecarea de peste vară.
155
VII. PRONUMELE ŞI GRUPUL NOMINAL CU CENTRU PRONUME
1. Definiţie
1.1. Pronumele sunt proforme (substitute) care îşi procură referinţa fie din
situaţia de comunicare (pronumele cu utilizare deictică), fie din contextul lingvistic
(pronumele cu utilizare anaforică), fie îşi iau orice valoare din domeniul de discurs
(pronumele cu referinţă variabilă).
1.2. Grupul nominal cu centru pronume strânge în jurul unui pronume toate
elementele dependente sintactic de acesta (nimic interesant); în absenţa acestor elemente,
GN este reprezentat numai de centrul pronominal (nimic).
2. Tipuri de pronume
2.1. Clasificare în funcţie de categoria gramaticală a persoanei
În funcţie de categoria persoanei, pronumele se împart în personale şi
nepersonale.
2.1.1. Pronumele personale

2.1.1.1. Pronumele personale propriu-zise
● Exprimarea persoanei
■ Pronumele personale de persoanele 1 (eu) şi 2 (tu) se deosebesc de
pronumele personal de persoana 3 (el, ea) prin faptul că nu pot substitui un
substantiv şi nu pot funcţiona decât ca deictice, indicând locutorul, respectiv
alocutorul (vezi infra, 2.2.1.).
■ Persoana 4, noi, care nu reprezintă pluralul lui eu (eu + eu + … eu ≠
noi), include persoana 1 şi alte persoane: eu + tu, eu + el/ea, eu + voi, eu +
ei/ele.
■ Persoana 5, voi, include persoana 2 şi alte persoane, mai puţin persoana
1: tu + tu (+ … tu), tu + el/ea, tu + ei/ele.
■ Persoana 6, ei/ele, include persoana 3 şi alte persoane, mai puţin
persoanele 1, 2, 4, 5: ei = el + el, el + ea, el + ei, el + ele, ei + ei, ei + ele; ele =
ea + ea, ea + ele, ele + ele.
● Forme cazuale
■ Pronumele personale nu au formă de genitiv la persoanele 1, 2, 4 şi 5.
În locul genitivului se foloseşte posesivul, care se acordă în gen şi în caz cu
nominalul reprezentând obiectul posedat: (al) meu, (a) mea, (ai) mei, (ale) mele;
(al) tău, (a) ta, (ai) tăi, (ale) tale; (al) nostru, (a) noastră, (ai) noştri, (ale)
noastre; (al) vostru, (a) voastră, (ai) voştri, (ale) voastre. Formă de genitiv
(omonimă cu cea de dativ) au numai pronumele de persoanele 3 şi 6, care nu se
acordă cu nominalul desemnând obiectul posedat (lui, ei, lor).
155
Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume
■ Spre deosebire de substantiv, pronumele personal are forme marcate de

acuzativ la persoanele 1 şi 2 (mine, tine) şi de dativ la persoanele 1, 2, 4 şi 5 (mie,
ţie, nouă, vouă). La celelalte persoane, apar omonimiile nominativ – acuzativ,
formă accentuată (el, ea; noi; voi; ei, ele) şi genitiv – dativ (lui, ei; lor).
● Forme clitice
La cazurile acuzativ şi dativ, pronumele cunoaşte forme clitice sau neaccentuate:
Caz Persoana Persoana Persoana Persoana Persoana Persoana

1 2 3 4 5 6
masc. fem. masc. fem.
Ac m(ă) te (î)l o ne v(ă) (î)i le
D (î)mi (î)ţi (î)i (î)i ne, ni v(ă), vi le, li le, li
■ Cliticele pronominale sunt forme neaccentuate din punct de vedere

fonetic şi dependente de un suport fonetic şi sintactic (te aude, o ştie, mi-i cere,
le-o anunţă, spunându-i, daţi-ne, găsitu-m-aţi, duce-l-ar, iată-l, împotriva-ţi).
Uneori, suportul sintactic este diferit de cel fonetic (trista-i privire, că-i dai,
unde-l pui). Atât modul de legare de suport a cliticelor, cât şi forma acestora se
supun unor reguli stricte de distribuţie şi de topică (vezi, de exemplu, să îmi dai şi
să-mi dai vs *îmi să dai, mi-a dat vs *îmi a dat, văzându-i vs *văzându-îi, l-am
văzut vs văzându-l).
■ Cliticele sunt implicate în procesul gramaticalizat de dublare (L-am
văzut pe Ion, I-am dat lui Ion o carte), fiind obligatorii în anumite situaţii
(compară Mie îmi place şi Îmi place cu *Mie place, Bucureştiul îl cunosc cu
*Bucureştiul cunosc).
■ Din punct de vedere semantico-referenţial, cliticul poate apărea în
următoarele ipostaze:
– îşi precizează referinţa prin raportare la un termen „plin” într-un
context dat (A ascultat-oi pe femeiei până la capăt, Ii-am adus cartea lui Ioni);
– are valoare posesivă în construcţiile cu dativ posesiv (Mi-au venit
copiii) sau cu acuzativ posesiv (Mă doare capul);
– are valoare neutră la persoanele 3 şi 6, în anumite contexte (Că nu ai
avut intenţii rele, o ştiu; E inutil s-o mai spui; Dacă le faci, trebuie să îţi asumi
consecinţele);
– este constituent al unor expresii, neraportându-se la un termen
referenţial şi neavând sens (Tot îi dă cu gura, A luat-o la sănătoasa).
2.1.1.2. Pronumele de politeţe

■ Au numai persoanele 2, 3, 5 şi 6.
■ Persoana 2 se distinge de celelalte, prezentând câte două forme:
dumneavoastră – la toate cazurile, şi dumneata – la N, Ac, V, respectiv dumitale
la G−D. La persoana 3, formele de N−Ac sunt omonime cu cele de G−D şi sunt
distinse în funcţie de gen: dumnealui, dumneaei, la persoana 5, forma unică de
157
caz este dumneavoastră, iar la persoana 6, la N−Ac, G−D şi V, este o singură

formă: dumnealor.
● Gradele de politeţe
■ La persoana 2, se poate stabili o diferenţă de grad de politeţe între forma
dumneavoastră şi dumneata, prima indicând un grad de politeţe mai ridicat.
■ Ca formă de adresare politicoasă este utilizat şi pronumele personal
dânsul, situat ierarhic mai jos decât pronumele de politeţe de persoana 3 sau 6.
■ Cel mai înalt grad de politeţe au locuţiunile pronominale cu uz special
Domnia Voastră, Domnia Sa, Domniile Voastre, Domniile Lor, Excelenţa
Voastră, Înălţimea Voastră etc.
2.1.1.3. Pronumele de întărire

■ Cunosc forme pentru toate persoanele (însumi, însămi, însemi, însuţi,
însăţi, înşine, însele etc.), pe care le diferenţiază prin cele două componente.
Astfel, primul component marchează genul, numărul şi cazul (însu-, însă-, înşi-,
înse- etc.), iar al doilea (-mi, -ţi, -şi, -ne etc.), persoana şi numărul.
● Comportamentul sintactic
■ Însoţesc, în antepunere sau în postpunere, un grup determinant
reprezentat de un pronume: personal (Povestea era scrisă de el însuşi), de politeţe
(Dumneavoastră însuşi ne-aţi învăţat acest lucru), demonstrativ (Uneori aceştia
înşişi se temeau de întuneric), reflexiv (Numai datoriile către sine însuşi nu erau
achitate) ori de un substantiv propriu (Însuşi Ion mi-a relatat întâmplarea) sau,
mai rar, comun (O competiţie cu însuşi talentul lor – www.pro-saeculum.ro,
Personajul citeşte însăşi cartea care îl conţine – www.aol.ro).
■ În limba actuală se întâlnesc foarte rar fără un grup determinant: Şi de
data asta nu a mai trimis un lucrător, ci a venit însăşi în persoană
(www.krizatu.blogspot.com), După cum însuşi a recunoscut, e doar o clonă a
unui oarecare Ştefan (www.forum.realitatea.net).
Când apare singur, pronumele de întărire este analizabil ca grup determinant, iar
când însoţeşte un grup determinant, este specificator al acestuia.
● În unele combinaţii, se supun unor restricţii de topică. Astfel, când se asociază

cu un pronume în alt caz decât nominativul, apar numai în postpunere (ca în: Şi-a promis
lui însuşi că nu mai fumează, De fapt tu te revolţi împotriva ta însuţi, nu împotriva unei
clase conducătoare – www.politikolukulblogspot.com).
● Din punct de vedere pragmatic, au rol focalizator.
2.1.1.4. Pronumele reflexive

■ Au forme proprii de acuzativ şi de dativ numai la persoanele 3 (sine,
s(e), sieşi, sie, (î)şi) şi 6 (s(e), (î)şi); la persoanele 1 şi 2 au forme omonime cu ale
pronumelui personal: mine, mă, mie, (î)mi; tine, te, ţie, (î)ţi; noi, ne, nouă, ne, ni;
158
voi, v(ă), vouă, v(ă), vi (compară Tu te consideri un om neîmplinit, unde te este

pronume reflexiv, cu Eu te consider un om împlinit, unde te este pronume
personal).
■ Disting, ca şi pronumele personale, forme clitice şi nonclitice.
● Formele clitice (mă, (î)mi; te, (î)ţi; ne, ni; v(ă),vi; s(e), (î)şi) pot avea diferite
valori:
■ Ca anaforic gramatical, coreferenţial cu nominalul subiect, cliticul
reflexiv poate fi:
– propriu-zis (S-a întrebat dacă a reacţionat bine, Şi-a promis sieşi că nu
va mai repeta greşeala);
Reflexivul propriu-zis anaforic poate însoţi un verb factitiv (Ion merge în fiecare
lună la frizerie pentru a se tunde, Maria îşi face rochii numai la croitoreasa ei).
– posesiv (Ion şi-a găsit cartea, Îmi aştept colegii);
– reciproc (Ion şi Gheorghe se ajută unul pe altul, Prietenii îşi transmit
urări).
■ Ca formant, cliticul reflexiv intră în structura unor verbe: a se
bosumfla, a se căciuli, a se lamenta, a se preta (la), a-şi închipui, a-şi bate joc,
a-şi aminti etc.
Reflexivul inerent intră în structura verbelor eventive (Ioana s-a îngrăşat, Ion
s-a întristat la aflarea veştii), impersonale (Se cuvine să aştepţi să-ţi vină rândul, S-a
întâmplat un accident) sau a verbelor simetrice (România se învecinează cu Bulgaria, Ion
şi Gheorghe s-au certat).
Unele verbe cunosc o variantă fără reflexiv şi alta cu reflexiv: a gândi vs a se
gândi, a îngălbeni vs a se îngălbeni, a râde vs (pop.) a se râde.
■ Ca marcă sintactică, se întâlneşte în ipostazele de:

– reflexiv pasiv (Cursurile se recitesc în sesiune);
– reflexiv impersonal (În Bucureşti se călătoreşte mult cu metroul, Se
doarme mult, În ţările sărace se trăieşte puţin).
2.1.1.5. Pronumele posesive

■ Au forme pentru toate persoanele, în afară de persoana 6, unde se
foloseşte forma de genitiv a pronumelui personal – lor.
■ Faţă de pronumele personale la genitiv singular (lui, ei), posesivele nu
disting genul posesorului: meu/tău/său indică un posesor de gen masculin sau
feminin (compară copilul tău/cartea ta cu copilul lui/ei).
● Formele clitice
Apar pe lângă numele de rudenie: frate-meu, soră-ta, noră-sa, taică-său; numai
în această combinaţie, posesivul se ataşează unui substantiv nearticulat, uneori cu formă
fonetică modificată (Soră-sa l-a ajutat să depăşească acel moment greu, dar Sora sa l-a
ajutat).
Posesivul clitic se analizează ca determinant, în timp ce posesivul nonclitic, care
se ataşează unui grup determinant, are rol de modificator.
159
● Ipostaze sintactice
■ Când este adiacent la un nume articulat hotărât, grupul posesiv apare
fără marca al (ceasul meu).
■ Când nu este adiacent la un nume articulat hotărât, grupul posesiv
prezintă marca al/a/ai/ale (ceasul nou al meu, un ceas al meu, două ceasuri ale
mele).
■ Când nu însoţeşte un nominal, al substituie obiectul posedat aflat în
contextul lingvistic (Erau mai multe ceasuri pe masă, însă al său era cel mai
frumos) sau situaţional (Dă-mi-l, te rog, pe al său!); în astfel de contexte, al este
pronume semiindependent, urmat obligatoriu de o complinire exprimând
posesorul.
2.1.2. Pronumele nepersonale

2.1.2.1. Pronumele demonstrative
● Semantic, se deosebesc patru tipuri:
– de apropiere: acesta (ăsta), aceştia (ăştia), aceasta (asta), acestea (astea)
etc.;
– de depărtare: acela (ăla), aceia (ăia), aceea (aia); pronumele
semiindependente cel, cea etc.;
– de identitate: acelaşi, aceiaşi, aceeaşi etc.;
– de diferenţiere: celălalt, ceilalţi, cealaltă etc.
● Demonstrativele de diferenţiere disting formele de număr şi de gen prin ambii
componenţi (cel, cei, cea etc. + alt, alţi, altă etc.), iar formele de caz numai prin primul
(celălalt, celuilalt).
● Demonstrativele au rol de determinanţi; în absenţa capului lexical
(complementul determinantului), acestea sunt categorizate ca pronume (compară Acest
animal este inteligent cu Acesta este inteligent, Studentul cel din faţă era mai atent cu Cel
din faţă era mai atent); vezi infra, 3., 4.
■ Dintre determinanţii demonstrativi se distinge determinantul slab cel,
care apare fie în structuri cu nume articulat hotărât, realizându-se cu ajutorul lui o
supradeterminare (studentul cel bun), fie cu elipsa numelui, când se
recategorizează ca pronume (cel bun).
■ Demonstrativele de apropiere şi de depărtare acesta, acela, aceea,
acelea, aceştia, aceia etc. apar în postpunere pe lângă un substantiv articulat
hotărât (studentul acela); structura realizată prin scindarea determinanţilor, dintre
care unul este demonstrativ, se caracterizează prin supradeterminare.
2.1.2.2. Pronumele nehotărâte/indefinite

● Se diferenţiază după sens mai multe tipuri:
(a) cuantificatorii existenţiali: unul (una, unii, unele), vreunul (vreuna, vreunii,
vreunele), mult (multă, mulţi, multe), puţin (puţină, puţini, puţine), câtva (câtăva, câţiva,
câteva), atât (atâta, atâţia, atâtea), cineva, careva, ceva, nişte, niscai, niscaiva;
(b) cuantificatorii universali: toţi, fiecare, oricine, oricare, orice, oricât (oricâtă,
oricâţi, oricâte);
160
(c) alternativele: altul (alta, alţii, altele), altcineva, altceva;

(d) elementele de raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare.
Puţine nehotărâte sunt specializate pentru a indica persoane (oricine, cineva) sau
obiecte (ceva, orice); cele mai multe trimit la referenţi şi umani, şi nonumani.
● Sintactic, unele indefinite au numai statut pronominal (sunt analizabile ca grup
determinant), neputându-se asocia cu substantivul: oricine, altcineva, altceva, iar altele,
numai statut adjectival (analizabile ca modificatori sau ca determinanţi): atare, anume,
alde, nişte, niscai (vezi infra, 3., 4.).
2.1.2.3. Pronumele negative

● Semantic, se apropie de indefinite, dar, spre deosebire de elementele de la
2.1.2.2., indică absenţa oricărui individ din universul de discurs. Pentru a indica absenţa
persoanei/persoanelor se foloseşte nimeni, iar pentru a indica absenţa lucrurilor, nimic.
Spre deosebire de nimeni şi nimic, negativul niciunul, care distinge forme de gen
şi de număr (niciuna, niciunii, niciunele) se utilizează şi pentru persoane, şi pentru
lucruri.
● Sintactic, nimeni şi nimic sunt întotdeauna pronume, iar niciunul are şi varianta
adjectivală niciun.
Pronumele nimeni, nimic şi niciunul sunt analizabile ca grup determinant, iar
niciun ca determinant, cerând obligatoriu un nume drept complement.
Construcţiile cu pronume negative se caracterizează prin dublă negaţie, cerând

coocurenţa morfemului negativ la verb: Nimeni nu a citit, Nu aţi făcut nimic.
2.1.2.4. Pronumele interogative

● Semantic, elementele clasei, cine, care, ce, cât, se înrudesc cu pronumele
indefinite prin faptul că nu substituie o entitate cunoscută, dar cer o informaţie despre
aceasta. Interogativele indică anumite trăsături ale respectivei entităţi. Astfel, cine
orientează spre un referent cu trăsătura [+ Persoană], cât, spre o entitate măsurabilă, care
se foloseşte atât pentru persoane, cât şi pentru obiecte, iar ce se foloseşte mai ales pentru
obiecte.
Faptul că pronumele interogative se apropie de indefinite este probat şi de
posiblitatea lor de apariţie în construcţia partitivă, în grupul care exprimă partea,
caracterizat în mod prototipic prin indefinitudine: Care dintre ei va ajunge primul?, Câţi
dintre aceştia au înţeles despre ce s-a vorbit?
● Sintactic, apar în propoziţii interogative parţiale: Cine m-a căutat?, Ce s-a
întâmplat?, Care va fi sfârşitul?, Al câtelea era pe listă? În transpunerea în vorbire
indirectă a interogativelor parţiale, pronumele interogativ se păstrează, schimbându-şi
doar statutul gramatical (devine pronume relativ-interogativ): Şeful a întrebat-o cine l-a
căutat, A întrebat ce s-a întâmplat, Se frământa care va fi sfârşitul, Se interesa al câtelea
era pe listă.
În afară de cine, care este numai pronume (deci GDet), celelalte interogative
cunosc şi varianta adjectivală, funcţionând ca determinanţi: care om, ce om, cât timp, al
câtelea examen.
161
2.1.2.5. Pronumele relative

● Sensul pronumelui relativ se decodează prin raportare la un antecedent prezent
în contextul lingvistic sau are referinţă variabilă, când nu este pus în legătură cu un
antecedent (vezi infra, 2.2.3.). La aceste „sensuri”, relativul poate adăuga o indicaţie
proprie: [+ Persoană] pentru relativul cine, [+ Cantitate] pentru relativul cât (câtă, câţi,
câte). Între pronumele care şi ce diferenţa persoană – nonpersoană se neglijează (Fata pe
care/ce ai văzut-o este violonistă). Nici forma populară de nu este specializată,
substituind fie nume de persoane, fie nume de obiecte.
Faţă de celelalte pronume, compusul ceea ce are valoare neutră şi apare în
structuri emfatice: Ceea ce v-a spus nu este adevărat.
Gruparea ceea ce ar putea fi analizată ca asociere a demonstrativului ceea, cu

valoare neutră, şi a pronumelui relativ ce (posibilitate ce ar avea şi avantajul de a unifica
analizele grupărilor cel ce, cei ce, cele ce).
● Din punct de vedere sintactic, se distinge relativul cine, care, la fel ca

interogativul omonim, nu se poate asocia cu numele (*cine om), faţă de ceilalţi termeni ai
clasei, mai puţin ceea ce, care pot funcţiona ca determinanţi (care adresă, ce adresă, cât
interes).
● O clasă specială este cea a relativ-interogativelor, care apar numai în
transpunerea enunţului interogativ parţial în vorbire indirectă (pe lângă un verb dicendi
sau dubitandi ori un substantiv provenind din acestea): L-am întrebat ce ne-a adus, Se
gândea ce să spună, întrebarea ce ne-a adus, gândul ce să spună. Inventarul relativ-
interogativelor nu se suprapune perfect peste cel al relativelor pure. Astfel, al câtelea nu
este relativ pur, iar ceea ce nu este interogativ. Relativele pure apar în propoziţiile relative
fără antecedent: Depinde de ce va fi, Mă gândeam la cine a intrat. Un test care separă
relativul pur de relativul-interogativ este chiar posibilitatea de înlocuire a relativului cu
ceea ce: Depinde de ceea ce va face, Mă gândesc la ceea ce a spus, Mănâncă ceea ce i se
cere.
2.2. Clasificare în funcţie de modul de obţinere a referinţei

Ceea ce au în comun diversele subclase de pronume este modul de obţinere a
referinţei. Fiind substitute, pronumele nu au referinţă proprie, ci şi-o procură dintr-un
context (extra)lingvistic. În funcţie de modul de procurare a referinţei, pronumele pot fi
deictice, anaforice sau variabile.
2.2.1. Pronumele cu utilizare deictică

● Îşi procură referinţa din situaţia de comunicare: Vii tu să mă ajuţi?, Acesta din
dreapta mea mă deranjează.
● Sunt întotdeauna deictice: pronumele personale de persoanele 1, 2, 4 şi 5 (eu,
tu, noi, voi), pronumele de politeţe de persoanele 2 şi 5 (dumneata, dumneavoastră),
posesivele de persoanele 1, 2, 4 şi 5 ((al) meu, (al) tău, (al) nostru, (al) vostru). Celelalte
forme de persoană ale pronumelor indicate, precum şi pronumele demonstrative pot fi
deictice sau anaforice în funcţie de context.
162
2.2.2. Pronumele cu utilizare anaforică

● Îşi iau referinţa de la un element din discurs: Tocmai am citit o cartei carei
descria secolul al XIX-lea; Pentru că şii-a uitat banii acasă, Ioni nu a mâncat nimic toată
ziua; Am vorbit de mai multe ori cu Ioanai. Aceastai/Eai îmi explica întotdeauna că nu
poate să înţeleagă atitudinea Mariei.
Între sursa referenţială şi anaforic se stabileşte obligatoriu numai acordul în gen,
celelalte informaţii gramaticale (de număr şi de caz) putând fi nonidentice: I-am întrebat
pe copiii ce vor să le aducă Moş Crăciun. Unuli a spus că vrea un trenuleţ, celălalti, un
laptop.
● Pronumele utilizate întotdeauna ca anaforice sunt reflexivele (anaforice
gramaticale) şi relativele (cu antecedent). Posesivul de persoana 3 (său), pronumele de
politeţe de persoanele 3 şi 6 (dumnealui, dumnealor) şi pronumele demonstrative sunt
anaforice sau deictice în funcţie de context.
2.2.3. Pronumele cu referinţă variabilă

Sunt nondeictice şi nonanaforice, dar pot lua orice valoare din domeniul de
discurs. Au această posibilitate interogativele cine, ce, care, cât/câtă/câţi/câte (Cine ar
putea să ne aştepte la aeroport?) sau indefinitele oricine, orice, oricât, cineva (Oricine
poate să aibă parte de norocul ei, Cineva să aprindă lumina!). Când introduc propoziţii
relative, aceste pronume nu au un antecedent care să le precizeze referinţa total sau cel
puţin parţial: Mă gândesc la cine ar fi putut câştiga concursul, Aşteptăm să mâncăm ce ni
se pune în farfurie.
3. Determinanţi şi cuantificatori
Corespondentele „adjectivale” ale pronumelor au rolul sintactico-semantic de

determinant sau de cuantificator (cu excepţia alternativului altul şi a elementelor de
raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare). Formele adjectivale pot fi
diferite de cele pronominale, care încorporează numele (compară acest om cu acesta, un
om cu unul, alt om cu altul, dar câţiva/mulţi copii – câţiva/mulţi).
● În clasa determinanţilor intră, pe lângă articol, adjectivele pronominale
formate cu articolul nehotărât – negativul niciun şi indefinitul vreun, indefinitele nişte şi
niscaiva (O să găsim niscai călători interesaţi de oferta noastră), demonstrativul (Acest
om nu este de acord cu nimeni), posesivul conjunct/cliticul posesiv (Maică-mea este o
femeie aprigă), relativul şi interogativul (Ne întrebăm care om ar pleca pe vremea asta la
munte).
Din punct de vedere semantic, determinanţii pot fi definiţi (acest om, frate-său)
sau indefiniţi (vreun individ, nişte cuvinte, niscaiva bani).
În accepţie largă, în clasa determinanţilor intră, de asemenea, cuantificatorii,

alternativul alt şi elementele de raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare,
în virtutea faptului că pot avea aceeaşi distribuţie ca determinanţii:
aceste/nişte/câteva/multe/alte/atari probleme. Spre deosebire însă de determinanţi,
cuantificatorii (cu excepţia lui fiecare) alternativul alt şi elementele de raportare indirectă
163
la referent pot apărea şi după determinant (acei puţini cercetători vs *puţini aceşti
cercetători, aceste alte condiţii vs *alte aceste condiţii, aceste anume poveşti vs *anume
aceste poveşti). În asocierea determinant + cuantificator/alternativ/element de raportare
indirectă la referent + nume, al doilea component are un rol diferit de cel al
determinantului, pentru că în GN nu este acceptat decât un singur determinant.
GDet
3
Det GCuant
aceşti 3
Cuant GN
puţini cercetători
● În clasa cuantificatorilor intră nehotărâtele şi negativele, care indică o

cantitate nedefinită sau nulă.
Cuantificarea definită se realizează prin numeral (cinci bile) sau prin construcţii
cu rol de specificator (un kilogram de mere, 2 litri de apă).
■ Se disting cuantificatorii universali (toţi, fiecare, oricare, orice) şi

cuantificatorii existenţiali (mulţi, puţini, destui, câţiva etc.).
În logica formală, cuantificatorii universali sunt reprezentaţi prin simbolul „”,

iar cei existenţiali prin „”.
■ Cuantificatorul universal toţi se deosebeşte de ceilalţi cuantificatori

universali, fiecare, oricare, orice, atât semantic, prin faptul că se „referă” la
întreg/totalitate într-o manieră globală, în timp ce ceilalţi termeni conturează
întregul într-o manieră distributivă, cât şi sintactic, prin faptul că cere un nume
articulat hotărât (articolul hotărât indică o totalitate definită, deci este tot
cuantificator universal).
■ Unele indefinite se asociază cu o lectură partitivă. Au această lectură
unii, câţiva, iar, contextual, şi interogativul/relativul care, întrucât pot participa la
o relaţie anaforică, reluând o parte dintr-un ansamblu introdus (Ei au răsfoit cu
mare curiozitate cărţile de pe raft. Câteva cărţi erau foarte rare) şi presupun
existenţa unui ansamblu complementar (Unii studenţi vor să devină profesori →
Alţii vor să se facă altceva, Care va primi trofeul? → Ceilalţi nu vor primi
trofeul). Indefinitele unii, câţiva cer un complement partitiv realizat ca GPrep cu
centru una dintre prepoziţiile partitive din sau dintre (câţiva dintre studenţi). Alte
indefinite, precum mulţi, puţini, nişte, doar la nivel discursiv pot avea citire
partitivă, atunci când sunt corelate cu un element ce indică partea complementară
(ceilalţi, restul): Puţini participanţi au avut intervenţii interesante, ceilalţi au
vorbit despre lucruri deja ştiute. Astfel de indefinite se pot construi, de asemenea,
cu un complement partitiv realizat ca GPrep cu centru din/dintre (mulţi dintre
studenţi).
164
4. Grupul nominal cu centru pronume
Apariţia pronumelui în calitate de centru de grup se explică prin procese

semantico-sintactice complexe, constând, semantic, în preluarea şi încorporarea a două
funcţii (a centrului substantival + a determinantului/a cuantificatorului1/a alternativului),
urmată de suprimarea centrului substantival (fenomenul sintactico-semantic al capurilor
fuzionate: [Ceilalţi elevi]/[Mulţi elevi]/[Alţi elevi] au citit romanul → Ceilalţi/Mulţi/Alţii
au citit romanul.
GDet
3
Det GN
ceilalţi elevi
GCuant
3
Cuant GN
mulţi elevi
În esenţă, capul fuzionat combină funcţia determinantului (sau a

cuantificatorului/a alternativului) cu aceea de centru de grup.
Un fenomen similar se produce în prezenţa modificatorilor adjectivali (restrictivi

sau nonrestrictivi/calificativi), care, spre deosebire de capurile integrând un determinant,
un cuantificator sau un alternativ, preiau numai accidental calitatea de cap de grup: Unii
guvernanţi pledează pentru [[alegeri] anticipate] → pledează pentru anticipate, Pentru
filmare caut numai [[copii] blonzi] → caut numai blonzi; războiul [[reţetelor]
compensate] → războiul compensatelor.
Sunt întotdeauna pronume/capuri fuzionate elemente precum nimic, nimeni, cine,

cineva, altcineva, oricine, altceva, care nu acceptă lexicalizarea substantivului: *nimic
obiect, *cine om.
4.1. Structura grupului

În calitate de centre de grup, pronumele prezintă trăsături asemănătoare cu ale
substantivului, şi anume:
■ apariţia grupului în aceleaşi poziţii sintactice şi cu aceleaşi funcţii
sintactice ca şi grupul substantivului (poziţii argumentale, de argument extern sau
intern: Aceştia nu sunt bine primiţi, I-am aşteptat pe aceştia);
■ apariţia (limitată) a grupului în poziţii de complement predicativ, în
contextul verbelor copulative sau al prepoziţiilor calităţii (El a rămas acelaşi, Ei
sunt toţi, L-au luat drept altcineva, Drept cine mă iei?);
■ posibilitatea de a primi, limitat, cuantificatori (toţi aceştia, toţi ceilalţi);
1
Ne referim aici numai la cuantificatorii realizaţi prin adjective pronominale. În mod similar însă
se pot analiza şi cuantificatorii definiţi realizaţi prin numerale utilizate adjectival.
165
■ posibilitatea de a primi modificatori, realizaţi:

(a) prin adjective (Nu vreau creionul roşu, ci pe cel/pe acela/pe celălalt
verde, Nu aştept de la tine nimic bun, Vreau să citesc ceva mai interesant,
Niciunul important n-a lipsit), inclusiv prin participii (cineva plecat de curând);
(b) prin genitive/posesive (obligatoriu în forma „lungă”, cu marca al):
unul al Mariei/său, acela al profesorului/său, niciunul al copiilor, câţiva ai
profesorilor;
(c) prin grupuri prepoziţionale (aceia/cei din clasă, aceia/cei cu bani);
(d) prin propoziţii relative, cu antecedent (aceia/alţii care vor obţine
examenul, ceva ce mă interesează) sau fără antecedent (nimic/ceva/puţin din ce
s-a spus);
(e) limitat, prin forme verbale nonfinite (supin: cele de măritat, orice de
mâncat şi gerunziu: cei/aceia suferind de inimă), iar, în condiţii speciale (adică
un pronume demonstrativ cu valoare neutră sau profrază), pot primi infinitiv şi
propoziţii conjuncţionale (Dorinţa lor este aceea de a reuşi, Importanţa
discuţiilor constă în aceea că se verifică rezultatele).
4.2. Specificul grupului

Observaţia generală este că, în calitate de centre de grup, pronumele îşi limitează,
în comparaţie cu centrul substantival, posibilităţile combinatorii. Pronumele reprezintă
prin excelenţă grupul determinantului, prin urmare nu se poate combina cu alţi
determinanţi (*aceşti mulţi, *acei alţii).
Dintre toate pronumele, pronumele personal prezintă cele mai numeroase
restricţii, acceptând numai: forme acordate de întărire (Tu însuţi mi-ai declarat asta),
relative izolate (Tu, care m-ai neglijat toată viaţa, ...), construcţii izolate, cu rol
explicativ (Vino tu, din dreapta!, Tu, din fotografie, eşti altfel decât în realitate). Să se
observe că, în raport cu un centru pronume personal, niciuna dintre vecinătăţile tipic
nominale nu mai este posibilă (*tu al Mariei, *tu frumos, *acest tu).
● omonimia generală G–D, exceptând pronumele personale de persoanele 1, 2, 4 şi 5,

care nu au genitiv;
● paradigma cazuală cea mai bogată la pronumele personal;
● prezenţa formelor clitice distincte de acuzativ şi de dativ şi inventarul lor extrem de
bogat şi de diversificat, cu serii paralele (cu î protetic şi fără î protetic);
● flexiunea ambelor componente ale unor subtipuri de pronume (de întărire,
demonstrativ de diferenţiere);
● existenţa, alături de forma „tare” a demonstrativului de depărtare (acela), a unei forme
„slabe” (cel);
● crearea unui sistem pronominal de politeţe, care distinge grade de politeţe;
● marcarea unor distincţii speciale din sfera demonstrativului: demonstrativul de
identitate şi demonstrativul de diferenţiere;
● interferenţa paradigmelor pronumelui personal şi a posesivului;
● existenţa unor paradigme paralele: pronominale şi adjectivale;
166
● trăsătura dublei negaţii: utilizarea pronumelor negative cere coocurenţa morfemului de

negaţie la verb.
GALR 2008 I: 181−288, II: 96−105
Exerciţii
1. Analizaţi din punct de vedere morfologic şi sintactic pronumele din

textul următor:
„I-am surâs şi după ce s-a aşezat pe un scăunel m-a rugat să nu le spun
părinţilor mei nimic din ceea ce se întâmplase, fiindcă cei doi, a repetat, sunt nişte
proşti. Cum n-aveam de gând să povestesc, mi-a fost uşor să-i promit tot ce-mi cerea
şi i-am surâs din nou. Era foarte bătrân sau cel puţin aşa mi se părea mie şi nu ştiam
cum îl cheamă. Când s-a convins că sunt din nou calmă şi că mi-am terminat vinul,
s-a ridicat şi a ieşit din odaie şi nu după multă vreme a apărut cu o cană de pământ
plină cu apă şi în pragul casei mi-a turnat să mă spăl.” (Ş. Agopian, Sara)
2. Arătaţi ce rol morfosintactic şi semantic au cliticele pronominale din

textul următor:
„Umilinţa este un hotar impus: în locul unei limite pe care pot să mi-o dau din
interior, primesc, fără să consimt, una din afara mea; în loc să mă hotărăsc, deşi aş
putea să o fac, sunt hotărât. Eu încetez să fiu, în privinţa mea, instanţa deciziei în
punctele în care aş putea să fiu. De aceea, umilirea este cel mai teribil atentat la adresa
libertăţii. Ce este bine şi ce este rău pentru mine, când trebuie să fiu apărat şi când
expus, ce se cuvine să fac şi ce nu – sunt lucruri pe care nu eu le hotărăsc. Întrucât mi
s-a retras dreptul de a hotărî în privinţa mea, întrucât tot ce fac şi sunt cade sub
recompensă şi pedeapsă – sunt infantilizat.” (G. Liiceanu, Despre limită)
3. Analizaţi valorile pronumelui reflexiv (anaforic gramatical, formant

sau marcă a pasivului/impersonalului) din enunţurile de mai jos:
Ne-am gândit să îi facem cadou o carte
V-aţi uitat mult la acea imagine şi tot nu aţi înţeles ce semnifică
Îşi dă seama că a făcut greşeli în trecut
S-a deschis un magazin de îmbrăcăminte
În această firmă, se lucrează şi sâmbăta
Îşi permite să se coafeze săptămânal la un salon modern
Ion şi Gheorghe s-au căutat la Paris, după ce în România se certaseră
Ne-am strâns mâna şi apoi ne-am despărţit
Se aud în fiecare zi ştiri despre situaţia economică
Participările studenţilor la discuţiile din cadrul cursului se consemnează
167
Mi-am găsit cheia sub un teanc de cărţi

Şi-au adus în noua locuinţă toate cărţile de care nu puteau să se despartă.
4. Arătaţi ce statut morfosintactic are a în enunţurile:

Pe scaun am văzut două genţi, dintre care una era a Mariei
A Mariei are coperta roşie
Are trei fete; a mai mică este studentă
A de acolo a înţeles cu siguranţă altceva
Prezentările a doi studenţi au avut ca subiect pronumele
Politicianul a ascultat părerile a mulţi oameni
Datorită a numeroase informaţii ce le primesc, mulţi cititori cumpără acea
revistă
Din cauza a ce mi-ai spus mi-am retras cererea
O analiză a ceea ce a spus dovedeşte că se contrazice
O prietenă a mamei este pasionată de pălării
Unei colege a mele i s-a reproşat că a tratat subiectul superficial
O ambiţie a lui este să nu depindă de nimeni.
5. Arătaţi ce statut morfosintactic are cel în enunţurile:
Dă-mi-l, te rog, pe cel din stânga!
Îl doresc pe cel din faţă
Erau două ceasuri pe masă. Cel mic era al lui Ion, iar cel mare al Mariei
Cel ce a greşit o dată este mai prudent a doua oară
Spre surprinderea tuturor, Ion cel vesel lipsea de la petrecere
Cel mai bun prieten ţi se confesează.
6. Se dă textul:
VJ: Eu nu ştiu ce se-ntâmpla, mamă, şi cred că aia trebuia făcut... şi acuma,
privind retrospectiv, tot mai mult se pare că de fapt noi trebuia să ne opunem la
graniţă să se petreacă lucrul ăsta. Cu armele. Cum a spus tata şi-au spus atâţia
intelectuali care-au fost.
CJ: Păi da, atâta lume.
VJ: Aveam o armată mult mai puternică decât ungurii.
CJ: Vineri...
VJ: Nu era nicio problemă să-i barăm.
CJ: Vineri, vineri...
LDJ: Asta spun. Cum au simţit ardelenii, s-au simţit părăsiţi, trădaţi?
CJ: Vai, disperaţi, şi armata.
VJ: A fost o mare trădare, să ştii. Şi armata vroia să lupte.
CJ: Şi, şi, şi vineri a fost vinerea neagră, noi luni am plecat, da’ până luni,
deşi tata... nu ştiu, nu era rector atuncea.
VJ: Nu, nu era.
CJ: Dar trebuia să să ocupe totuşi de... cu Academia, că era...
VJ: Era şi el profesor acolo, da.
CJ: Da, şi era preocupat, că trebuia, nu ştiu dacă nu era rector.
168
VJ: Nu era, mamă. Numa’ la Braşov a fost rector. În patruzeci şi trei a fost.
CJ: Da’ cine, cine era rector atunci?
VJ: Nu ştiu cine era.
CJ: Cred că nu era cineva aşa de nume, că aş fi ştiut. Aş fi ţinut minte.
VJ: Nicolau? Era cineva Nicolau?
LDJ: Staţi, nu vă împiedicaţi. (transcriere adaptată după CORV)
(a) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu utilizare deictică.

(b) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu utilizare anaforică.
(c) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu referinţă variabilă.
7. Se dă textul:
„Cei care vor să viziteze rezervaţia trebuie să ştie că accesul costă 4
RON/adult. Nu am înteles deloc pentru ce sunt acei 4 RON, clar este că rezervaţia
este «administrată» de SC Vulcanii Noroioşi SRL care, în afară de un gard care
barează drumul spre rezervaţie, nu pare a fi făcut altceva. În plus, dacă informaţiile de
pe site-ul Doing Business sunt corecte, această firmă are ca domeniu principal de
activitate «Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare
predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun», având anul trecut un număr
total de angajaţi egal cu 5!!! Mă întrebam, văzând atâta spirit antreprenorial,
bineînţeles în beneficiul celor mulţi şi dornici să-şi cunoască ţara, prin modul în care
o asemenea firmă, desigur, nesusţinută din spate de satrapia care i-a concesionat
rezervaţia, pardon, autoritatea respectivă, locală sau centrală, are mare grijă de locul
acela unic, pentru care patronul acela nu face nimic decât să-l ia prizonier, de parcă i
l-ar fi lăsat taică-său moştenire, deci, mă întrebam, dacă nu pot încerca să copiez cu
umilinţă iniţiativa şi să pun mâna pe Casa Poporului să-i dau afară pe parlamentarii
ăia care stau degeaba şi să iau, în treacăt, şi Sfinxul din Bucegi… dar, desigur, eu
n-am credibilitate, şi, până una-alta, ia să nu dau idei, poate că unii băieţi deştepţi şi
descurcăreţi vor fi în stare să-mi transforme elucubraţia în realitate… orice are un
început, iată, a început la Vulcanii Noroioşi”. (Vulcanii Noroioşi,
www.crampeiedinromania. wordpress.com)
(a) Analizaţi sintactic şi semantic determinanţii.

(b) Analizaţi sintactic şi semantic cuantificatorii.
8. Construiţi două enunţuri în care:

(a) un pronume nehotărât să primească un complement partitiv
(b) un pronume negativ să primească un modificator adjectival
(c) un pronume demonstrativ (formă „slabă”) să primească un
modificator restrictiv
(d) un pronume demonstrativ să primească drept modificator o
propoziţie relativă cu antecedent.
169
VIII. ADJECTIVUL ŞI GRUPUL ADJECTIVAL
1.1. Adjectivul este o clasă deschisă de cuvinte flexibile, caracterizate:

● semantic, prin calitatea de a exprima proprietăţi ale indivizilor, funcţionând ca
predicate semantice ([este] inteligent, sensibil, fragil), precum şi de a acţiona asupra
extensiunii substantivului, funcţionând ca modificatori restrictivi (restrâng clasa
referenţială a substantivului la subclase: uniformă şcolară, în raport cu uniformă, proiect
regional, în raport cu proiect) sau ca modificatori ai referinţei (cu determinare temporal-
deictică: viitoare mamă, fost preşedinte, în raport cu mamă, preşedinte);
● morfologic, prin flexiune în funcţie de categoriile gen, număr şi caz;
● sintactic, prin necesitatea de a se raporta la un substantiv (sau la un pronume),
cu care se acordă şi pe care, semantico-sintactic, îl modifică.
1.2. Grupul adjectival (GAdj) strânge un cap/un centru adjectival împreună cu

toate componentele legate sintactic de acesta: copil [GAdj foarte drag părinţilor],
medicament [GAdj dătător de speranţe]. GAdj poate apărea şi ca realizat numai prin
cap/centru, în condiţiile absenţei altor constituenţi dependenţi de centru: copil
[GAdj frumos].
2. Flexiune şi clase flexionare
Adjectivul prototipic (variabil) îşi schimbă forma în funcţie de gen, număr şi caz,
categorii impuse prin acordul adjectivului cu substantivul-centru sau cu un substitut al
acestuia (carte rară – cărţi rare – unei cărţi rare – uneia rare).
Marcarea acestor categorii se realizează: (a) prin desinenţă, care exprimă simultan
genul, numărul şi cazul (casei frumoas-e); (b) prin articolul enclitic, care intervine numai
în anumite contexte, când adjectivul precedă substantivul şi preia articolul, acesta
reprezentând fie o marcă flexionară unică (interesant-ului studiu), fie o marcă
suplimentară, ataşată desinenţei (frumoas-e-i case); (c) prin alternanţe fonetice, care apar
numai la unele adjective (o/oa : copil frumos – fată frumoasă; ea/e, z/j: copil treaz –
copii treji; â/i, ă/e: om tânăr – oameni tineri; e/ea : românesc – românească, sc/şt:
românesc − româneşti etc.).
169
Adjectivul şi grupul adjectival
După numărul de forme pe care le primesc în flexiune, adjectivele se împart în:
Număr de forme omonimii desinenţe

adjective cu Prezintă omonimiile de caz generale, Ø-ă-i(asilabic1)-e: alb – albă –
patru forme comune tuturor adjectivelor: albi – albe
masc. sg. (N = Ac = G = D)
masc. pl., fem. pl. (N = A = G = D)
fem. (G sg. = D sg. = pl.)
adjective cu trei fem. sg. = fem. pl. Ø-e-i(asilabic)-e : următor –
forme următoare – următori – următoare
(o omonimie masc. pl. = fem. pl. (i)ŭ/(ĭ)u-(i)e-(i)ĭ-(i)ĭ: cenuşiŭ/
suplimentară) stranĭu2 – cenuşie – cenuşii –
cenuşii
Ø-ă-i(asilabic)-i(asilabic):
românesc– românească –
româneşti – româneşti; drag –
dragă – dragi3 – dragi
masc. sg. = fem. pl. e-ă-i(asilabic)-e: june – jună –
juni − june
adjective cu (masc. sg. = fem. sg.) ≠ e-i(asilabic): mare – mare – mari
două forme (masc. pl. = fem. pl.) – mari
(două omonimii (masc. sg. = masc. pl.) ≠ ĭØ-ĭe-ĭØ-ĭe: greoi – greoaie –
suplimentare) (fem. sg. = fem. pl.) greoi – greoaie
(masc. sg. = masc. pl. = ĭØ-ĭe-ĭØ-ĭØ: gălbui – gălbuie –
fem. pl.) ≠ fem. sg. gălbui – gălbui
(masc. sg. = fem. sg. = e-e-i(asilabic)-e: atroce – atroce –
fem. pl.) ≠ masc. pl. atroci – atroce
adjective masc. sg. = fem. sg. = bleu, cool, cumsecade, ditamai,
invariabile masc. pl. = fem. pl. mini, mişto, naşpa
● Clasa prototipică este cea a adjectivelor cu patru forme, care include şi

întreaga subclasă a participiilor (ars – arsă − arşi – arse, muncit – muncită – munciţi –
muncite).
● Celelalte clase variază numeric, de la unele realizate extrem de rar (vezi
subclasa cu trei forme şi cu omonimia masc. sg. = fem. pl., prezentă în flexiunea unui
singur adjectiv (june), sau subclasa cu două forme şi omonimiile (masc. sg. = fem. sg. =
1
Indicaţia „asilabic” priveşte modul de realizare fonetică a desinenţei -i, deosebind-o de realizarea
vocalică, nemarcată grafic, şi de realizarea ca semivocală, realizată grafic prin „căciulă” (-ĭ).
2
Adjectivele derivate postsubstantivale (arămiu, cărămiziu, cenuşiu, grijuliu, pământiu etc.) se
deosebesc de altele împrumutate (straniu şi întreaga clasă în -toriu: obligatoriu, peremptoriu,
reparatoriu) ca realizare a finalei diftongului (descendent, în primul caz, dar ascendent, în al
doilea).
3
Sub influenţa desinenţei de plural -i, adjectivele terminate în -c, -g (adânc, drag) îşi modifică
consoana finală, care suferă fenomenul de alternanţă (c/č, g/ğ), ceea ce atrage dificultăţi de
segmentare a noii realităţi fonetice.
171
fem. pl.) ≠ masc. pl., reprezentată de câteva împrumuturi), la altele mai numeroase,
pentru care există uneori şi o circumscriere morfologiccă (vezi subclasa adjectivelor cu
desinenţa -e: mare, verde).
● Clasa adjectivelor invariabile, deşi include adjective cu vechimi diferite
(formaţii vechi, împietrite, obţinute, uneori, prin compunere – cumsecade, alături de
numeroase împrumuturi recente şi foarte recente, pentru care invariabilitatea este, adesea,
un semn al neadaptării lor morfologice – bleu, cool, lila), rămâne, totuşi, o clasă
marginală, supusă presiunii sistemului de a-şi adapta formele (vezi forme recente precum:
eşti coolă, sunteţi coole). Pentru unele adjective din această clasă (cele care admit
antepunerea şi care, fonetic, măcar pentru unele forme, acceptă preluarea articolului
hotărât), invariabilitatea este rezolvată parţial, căci articolul devine o marcă de gen,
număr şi caz (cumsecadele profesor, cumsecadelui profesor, dar *cumsecazii profesori,
*cumsecadea profesoară).
● Toate adjectivele flexibile, dacă acceptă antepoziţia şi primesc articol hotărât,
îşi multiplică mărcile flexionare, adăugând la desinenţa adjectivului şi forma flexionată a
articolului (tânărul profesor – tânărului profesor – tinerii profesori – tinerilor profesori).
În contextul articolului hotărât, se actualizează, ca şi la substantiv, desinenţa arhaică -u,
de mult amuţită (un tânărØ – unui tânărØ, dar tânăr-u-l, tânăr-u-lui).
3. Tipologia adjectivelor
3.1. Tipologie semantico-gramaticală

3.1.1. O primă clasificare distinge între adjectivele calificative şi cele
categoriale/relaţionale. Celor două subclase, deosebite semantic, le corespund importante
diferenţe de comportament morfosintactic, caracteristicile gramaticale constituind teste de
recunoaştere a fiecărei subclase.
Adjective calificative Adjective categoriale/relaţionale

● exprimă proprietăţi ale indivizilor ● exprimă relaţii între două
substantive autonome referenţial
● formează perechi antonimice ● nu intră în relaţii antonimice
(frumos – urât, slab – gras, activ –
Trăsături inactiv, ieftin – scump, înalt – scund)
semantice ● sunt intersective ● sunt nonintersective, subsective
X este N Adj (El e un scaun (Asta e o carte lingvistică
confortabil) → Asta e o carte
→ X este N (El e un scaun) → *Asta e lingvistică)
→ X este Adj (El e confortabil)
● sunt de tip subiectiv ● sunt de tip obiectiv
● ocupă poziţia NP ● în general, nu ocupă, singure,
(este confortabil, frumos, ieftin, înalt, poziţia NP (Acidul e *clorhidric,
scund) Cartea e *lingvistică/*botanică,
Magazinul este *sătesc, Nava e
*maritimă)
172
● sunt gradabile ● nu acceptă gradarea

(mai frumos, foarte liber, din ce în ce (*foarte clorhidric, *mai chomskyan,
mai bătrân, prea sincer) *mai maritim, *mai regional, *mai
Trăsături sătesc)
morfosintactice ● au topică liberă, acceptând ● au topică fixă, în postpunere
antepunerea şi izolarea (*clorhidricul acid, *lingvisticul
(interesantul studiu, copleşitoarele studiu, *regionalul congres,
gânduri; *săteasca primărie)
Copleşitoare, gândurile nu-mi
dădeau pace)
● stau la baza creării, prin derivare, a ● nu admit derivarea numelor de
substantivelor exprimând nume de proprietăţi (*militaritate,
proprietăţi *clorhidricitate, *sătescitate,
(frumuseţe, libertate, bătrâneţe, *regionalitate)
sinceritate)
● apar în structuri exclamative ● nu apar în structuri exclamative
(Ce frumos!, Ce inteligent copil!) (*Ce clorhidric! *Ce stradă
sătească!)
● suportă construcţii ● nu suportă construcţii
hiperdeterminate cu demonstrativul supradeterminate cu demonstrativul
slab cel slab cel1
(omul cel frumos, copilul cel (*profesorul cel universitar, *ziarul
inteligent, fratele cel mare) cel clujean, *proiectul cel regional)
● intră în coordonare cu adjective ● nu apar în coordonare, ci numai în
calificative, niciodată cu adjective relaţii de supraordonare fie cu alte
categoriale adjective categoriale ([[[curent
(copil frumos, inteligent, spontan; lingvistic] structuralist] european]),
*lingvist serios şi chomskyan) fie cu adjective calificative ([[lingvist
structuralist] serios şi muncitor])
Dar, după cum s-a subliniat adesea2, opoziţia calificativ vs categorial/relaţional

este departe de a fi foarte rigidă, în sensul că, pe de o parte, testele fixate suportă excepţii
(să se compare: *Sistemul e solar, *Această grupă e sanguină, unde adjectivele
relaţionale nu admit poziţia NP, cu Vinul este românesc, Decizia e politică, şi nu militară,
unde alte adjective categoriale acceptă poziţia NP), iar, pe de altă parte, există numeroase
adjective care au un comportament dublu, funcţionând de la un context la altul (şi de la un
sens la altul) când calificativ, când categorial (vezi: sistem nervos vs om nervos, rocă
vulcanică vs comportament vulcanic, lucrare maioresciană vs atitudine maioresciană).
1
Regula de neacceptare a hiperdeterminării prin cel priveşte numai româna actuală, căci în limba
veche (chiar până târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea) structurile cu cel erau mult mai extinse,
suportând şi clasa adjectivelor categoriale (vezi construcţii de limbă veche ca: „pre omul cel
bisericesc”, Antim Ivireanul, Predici, 193, „dragostea cea creştinească” (idem, 186), „moartea
cea sufletească” (idem, 192); vezi construcţii de sfârşit de secol al XIX-lea ca: „se mănţine între
elementele cele constitutive” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, III, 335), „cu
finalul -u cel flexionar românesc” (idem, 451), „instrucţiunea cea câmpulungeană” (idem, 661).
2
Vezi, pentru detalii, Brăescu (2009).
173
3.1.2. În afara celor două subclase, s-a separat, în ultima vreme, o a treia subclasă,
denumită a adjectivelor situaţionale/de modificare a referinţei, care se caracterizează
prin următoarele trăsături:
Trăsături Partiţie semantică Trăsături morfosintactice

semantice Ante- Post- Ocupă Gra-
punere punere poziţia dare
NP
● unele nu sunt ● adjective deictice + −/+1 −/ +2 −
de tip ■ temporale (fost, actual,
intersectiv; sunt următor, viitoare [mamă];
subsective anual, bianual, lunar)
(Ea este o simplă ■ spaţiale (anterior,
cunoştinţă [plămânul] drept, [lobul]
→ Ea este o inferior, posterior, stâng)
cunoştinţă ● adjective modalizatoare + − +/ −3 −
≠ Ea este (metadiscursive) (aparent,
simplă) adevărată [minciună], aşa-zis,
● altele sunt curat [plastograf], eventual,
nonintersective posibil, potenţial, probabil, pură
şi nonsubsective [întâmplare], un simplu
(Ea este o [cetăţean])
viitoare mamă ● adjective de ierarhizare + + + −
≠ Ea este o (comun, individual, personal,
mamă privat, propriu, unic; favorit,
≠ Ea este major, minor, principal; special,
viitoare) secundar, specific)
● adjective intensive (un vechi + − − +
[prieten])
● adjective afective (biata + − − −
[femeie], blestematul [impozit],
săracul [profesor])
De observat eterogenitatea semantică, dar şi de comportament gramatical a clasei,

ceea ce dă impresia că a treia subclasă se constituie din elemente care „ies din rând”,
rămânând în afara celorlalte două. Mai apropiate şi mai omogene ca tratament gramatical
sunt prima şi ultima subclasă (deicticele temporale şi afectivele).
1
Sunt adjective care nu acceptă deloc postpunerea, iar altele care pot apărea şi în postpunere
(*preşedintele fost, dar preşedintele actual) sau pot apărea în postpunere în anumite contexte
(?preşedinte actual, dar preşedintele actual).
2
Sunt adjective din clasa indicată care nu acceptă poziţia NP (Preşedintele e *fost), altele care o
acceptă (Reuniunea e anuală), iar altele care o acceptă numai în anumite utilizări (?Plămânul
operat e drept, nu stâng; mai frecvent: e cel drept, nu cel stâng).
3
Sunt adjective care acceptă şi poziţia NP (Prostia lui e aparentă, e *aşa-zisă).
174
3.2. Clasificare în funcţie de relaţia derivativă cu alte clase, în special cu verbul

Pentru consecinţele morfosintactice, este semnificativă clasa adjectivelor de
provenienţă verbală, fie că sunt obţinute prin derivare sufixală (aduce > aducător,
compara > comparabil), fie că sunt obţinute prin conversiune, din participii (cumpărat –
cumpărată, pasionat − pasionată) sau din gerunzii (suferind – suferindă, şezând –
şezândă).
3.2.1. Există sufixe care îndepărtează total adjectivele de baza verbală (-ăcios:
mânca > mâncăcios, plânge > plângăcios, supăra > supărăcios; -ăreţ: plânge >
plângăreţ, vorbi > vorbăreţ, zâmbi > zâmbăreţ), noile cuvinte comportându-se, în mare
măsură, ca adjective prototipice.
Sunt însă alte sufixe derivative care conservă în mai mare măsură trăsăturile
(sintactico-semantice) ale bazei verbale:
● -ător/-ator (apărător, aparţinător, donator, premergător, susţinător, temător);
● -ant (manipulant, participant);
● -(a)bil (comparabil, plătibil, preferabil, utilizabil).
Construcţii precum: suferinţă premergătoare operaţiei, este temătoare de
consecinţe, efecte comparabile cu cele anterioare, soluţie preferabilă celorlalte,
muncitor participant la revoluţie etc. reflectă particularităţi sintactice de tip verbal.
3.2.2. Participiile, cu diferenţe ale gradului de adjectivizare (mai apropiate vs

mai depărtate de adjectiv1), prezintă şi trăsături (sintactico-semantice) de tip verbal.
Construcţii precum: cărţi trimise astăzi copiilor, teză alcătuită din articole
anterioare, elevă devenită vedetă de televiziune etc. reflectă construcţiile verbelor
corespunzătoare.
Gerunziile păstrează în mai mică măsură trăsăturile bazei, fără ca acestea să fie
complet absente (vezi complementul prepoziţional şi adjunctul temporal din femeie
suferindă de câtva timp de cord).
4. Poziţiile ocupate de grup în organizarea propoziţiei
Poziţia Funcţia Exemple

În GN ● modificator restrictiv acid clorhidric, şcoală clujeană,
alegeri locale, uniformă militară, imn
naţional, politică regională, magazin
sătesc
● modificator elev vesel, simpaticul Ionescu, copil
nonrestrictiv/calificativ inteligent, nimic interesant
În GV ● în raport cu verbe este vesel, devine interesant, se face
copulative, ocupă poziţia NP mare, pare imposibilă
1
Pentru explicaţii privind gradul de adjectivizare a participiilor, vezi cap. IV, Verbul şi grupul
verbal, 6.2.4.
175
În GPrep ● în relaţie cu prepoziţia de, S-a răsturnat de plină [ce era], A

este complement predicativ al ratat plecarea de neatentă [ce era]
prepoziţiei, iar întregul grup
apare ca adjunct
(circumstanţial de cauză) în
raport cu GV
● în relaţie cu prepoziţiile ● CPO: O ia de bună, O ia drept

„calităţii”, ocupă poziţia de prefăcută
complement predicativ, iar ● PS: O consider ca/drept foarte
întregul grup apare fie ca inteligentă
CPO, fie ca PS
În structuri ● cu elipsă fără amalgamare, S-a întors [şi era] tristă

reorganizate apare ca PS
● cu elipsă şi amalgamare, PS Consider că X este inteligentă > O

consider pe X inteligentă
● în structuri comparative, E mai bine să fie sănătoasă decât [să
când comparatul este fie] bolnavă
adjectival, este CComp
În tipare ● apoziţie Este imbecilă, adică foarte proastă

apozitive cu
suport
adjectival
Toate observaţiile de sub 3 (Tipologia adjectivelor) au subliniat faptul că nu

toate adjectivele satisfac toate poziţiile sintactice înregistrate sub 4, testele de distingere a
subclaselor incluzând adesea satisfacerea sau, dimpotrivă, nesatisfacerea unei poziţii (vezi
acceptarea poziţiei NP).
5. Structura internă a grupului
5.1. Structura extinsă a grupului adjectival

(Particule focale)(Modificatori) Adj (Complemente)(Adjuncţi)
([este] şi foarte plină de praf astăzi, [a ajuns] chiar foarte suferindă de inimă în ultimii
ani, [a ajuns] chiar foarte ostilă înnoirilor, [este] chiar mai atentă azi decât Ion, [avocat]
celebru pe atunci).
Componenţa şi extinderea grupului variază în funcţie de:
(a) poziţia ierarhică/sintactică a grupului (grupul are mai mare disponibilitate
pentru extindere în poziţia unui NP sau a unor structuri reorganizate (PS), decât în cea de
modificator (într-un GN);
(b) topica în raport cu centrul (postpoziţia este mai favorizantă extinderii grupului
decât antepoziţia);
176
(c) natura centrului (adjectiv propriu-zis vs adjectiv de provenienţă verbală):

adjectivul de provenienţă verbală este mai deschis faţă de complementare şi autorizează
mai multe complemente obligatorii decât adjectivul propriu-zis.
GFocus
3
(particule focale) GAdj
3
Spec − GComp Adj
(modif. preadj., 3
mărcile gr. de intensit.) Adj (modif. postadj.)
3
Adj (compl. facultative)
3 GPrep // GN în D
A Adj (compl. oblig.)
GPrep // GComplementizator // GN în D // GN în G
Schema generală a GAdj
Exemple:
GFocus
3
Spec GAdj
chiar 3
Spec − GComp Adj
foarte 3
Adj GPrep
3 în ultimii ani
suferindă GPrep
de inimă
GDet
3
Det GN
un 3
Spec N
bun 3
profesor GAdj
bun
5.2. Particulele focale

Acoperă clasa semiadverbelor, care, având o topică fixă, ocupă cea mai laterală
poziţie de stânga a grupului ([este] şi/chiar/doar mai inteligentă).
5.3. Modificatorii
177
Acoperă componente îndeplinind următoarele funcţii:

● exprimă gradarea (foarte frumoasă, prea frumoasă, teribil de frumoasă, nespus
de frumoasă, mai puţin frumoasă, suficient de frumoasă);
● exprimă progresia gradării (din ce în ce mai frumoasă, tot mai frumoasă);
● neagă predicaţia (nu tocmai frumoasă, deloc frumoasă, nicidecum frumoasă);
● aproximează predicaţia (cam urâtă, oarecum urâtă, în oarecare măsură urâtă,
relativ satisfăcătoare, ceva mai relaxată);
● validează predicaţia (certamente frumoasă, sigur/cu siguranţă inteligentă, cu
desăvârşire nouă, totalmente nouă);
● modalizează predicaţia (cică/pasămite bolnavă, pretins/aşa-zis bolnavă);
● delimitează predicaţia (bolnavă psihic/psihiceşte, bună de gură/la fizică).
5.3.1. Se disting trei tipuri de modificare:

● modificarea „directă”, când modificatorul acţionează direct asupra adjectivului
fără complement (prea nouă, destul de frumoasă) sau asupra grupului în ansamblu
(prea/destul de [plină de praf]);
● modificarea „ierarhizată”, cu doi modificatori succesivi, diferiţi ierarhic, primul
acţionând asupra unui adjectiv modificat el însuşi (comportare ocazional [foarte
agresivă]];
● „submodificarea”, cu doi modificatori succesivi, primul modificând pe al
doilea (comportare [[realmente incredibil de] agresivă], unde realmente modifică
adverbul incredibil, ocupând poziţia de Specificator al GAdv, iar GAdv realmente
incredibil modifică adjectivul agresivă).
5.3.2. Realizarea modificatorilor este, de regulă, de tip adverbial (GAdv): foarte

bolnavă, la fel de bolnavă, aproape bolnavă, puţin/mult bolnavă, oarecum bolnavă,
nefiresc de bolnavă.
5.3.3. În raport cu capul adjectival, modificatorul:

● precedă capul (foarte frumoasă, oarecum bolnavă, uşor exaltată, nefiresc de
frumoasă);
● urmează capul (exaltată la culme, frumoasă peste măsură);
● are topică variabilă (psihic bolnavă/bolnavă psihic).
5.4. Complementarea
5.4.1. Clasificarea adjectivelor după cum autorizează sau nu complemente

(a) Adjective care autorizează complemente obligatorii. Cele mai numeroase
sunt de tip verbal, dar sunt şi adjective prototipice (prototipice: dragă nouă, ostilă mie,
atentă la mine, vecină cu mine; postverbale: cauzatoare de suferinţă, trimisă copiilor,
premergătoare morţii).
(b) Adjective care autorizează complemente facultative. Să se compare lovitură
*cauzatoare [Ø], care nu acceptă suprimarea complementului, cu femeie bolnavă [de
gripă/Ø], copil politicos [cu cei din jur/Ø], care admit suprimarea complementului.
178
(c) Adjective care nu autorizează complemente (tipul: casa nouă şi curată; elev
inteligent, drăgălaş).
(d) Adjective care îşi schimbă sensul după cum autorizează sau nu
complemente. Să se compare: copil vrednic vs [este] vrednic de asemenea cinste; copil
capabil vs copil capabil de efort; individ străin vs individ străin de situaţie etc.
5.4.2. Clasificarea adjectivelor după tipul de complement

(a) Adjective care primesc un complement indirect în dativ
Complementul în dativ este acceptat de:
● adjective prototipice (nonverbale): accesibil studiului, anterior procesului,
antipatic colegilor, avantajos cumpărătorilor, consecutiv procesului, contrar
rezultatelor, credincios stăpânului, cunoscut1 publicului, dator2 colegului, drag familiei,
exterior ţării, familiar lor, favorabil lor, fidel soţiei, indispensabil vieţii, inerent sensului,
intrinsec sensului, loial directorului, necesar studenţilor, opus situaţiei, ostil
guvernanţilor, prealabil operaţiei, propice convieţuirii, propriu sistemului, scump
familiei, similar situaţiei, specific limbii, tipic grupului, tributar structuralismului, util
studenţilor etc.;
● adjective postverbale, derivate sufixal (bunuri aparţinătoare comunei,
suferinţă premergătoare morţii) sau participiale (trimisă elevilor, oferită mamei, adecvat
situaţiei).
Complementul se realizează prin nominal în dativ (accesibil elevilor), cu excepţia
cliticului pronominal3, sau prin propoziţie relativă, cu relativ în cazul dativ (accesibil
oricui le foloseşte).
(b) Adjective care primesc un complement în genitiv
Complementul în genitiv este acceptat numai de adjective postverbale, provenite
din verbe tranzitive cu obiect direct având trăsătura [+ Definit] (copii care poartă virusul
HIV > copii purtători ai virusului HIV).
Complementul primeşte obligatoriu forma lungă a genitivului (cu morfemul al:
copii purtători ai virusului HIV, echipă deţinătoare a trofeului).
Complementul în genitiv se realizează prin nominal, nu şi propoziţional.
(c) Adjective care primesc un complement prepoziţional
Complementul prepoziţional este acceptat de:
● adjective prototipice (nonverbale)
■ adjective „simetrice”, care cer construcţia cu prepoziţia cu (analog cu,
compatibil cu, complice cu, comun cu, conform cu, congener cu, contemporan cu,
egal cu, identic cu, paralel cu, sincron cu, sinonim cu, solidar cu, tangent cu,
vecin cu);
1
În cazul construcţiei cu dativul, participiul s-a îndepărtat de natura lui verbală, căci verbul
corespunzător nu acceptă dativul.
2
Deşi aflat în relaţie semantică cu un verb, dator este un adjectiv moştenit direct din latină.
3
În vecinătatea adjectivului, nu e permisă apariţia formei clitice de dativ (accesibil mie, dar
*accesibil mi). Pentru ca forma clitică să poată apărea, e nevoie de inserarea unui copulativ (Îmi
este accesibilă).
179
■ adjective construite cu prepoziţia cu (complementul având rolul de

restrângere a însuşirii prin „orientarea” către o anumită persoană: aspru cu, atent
cu, brutal cu, distant cu, docil cu, drastic cu, exigent cu, grijuliu cu, ironic cu,
înţelegător cu, neînduplecat cu, politicos cu, prevenitor cu, prietenos cu,
sarcastic cu, zgârcit cu);
■ adjective construite cu prepoziţia de (apt de, avid de, capabil de,
conştient de, demn de, gata de, lacom de, plin de, sătul de, setos de, sigur de,
străin de, susceptibil de, suspect de, vinovat de, vrednic de, inclusiv adjective de
stare psihică, pentru care grupul prepoziţional exprimă Stimulul: bucuroasă de,
fericită de, furioasă de);
■ adjective construite cu la, prepoziţia exprimând „orientarea” însuşirii/
Ţinta (atent la, imun la, receptiv la, surd la);
■ adjective construite cu prepoziţia pe, prepoziţia introducând rolul
tematic Ţintă (furios pe, gelos pe, invidios pe, mânios pe, sigur pe);
● adjective postverbale, reprezentate prin patru tipare de construcţie:
■ adjective participiale şi adjective obţinute prin derivare sufixală, care
păstrează regimul prepoziţional al bazei verbale (ahtiată după, căsătorită cu,
comparabilă cu, înrudită cu, interesată de, obligată la, participantă la,
predispusă la, referitoare la, temătoare de);
■ adjective participiale de la verbe tranzitive psihologice  îşi
„internalizează” rolul Stimul, legându-l prin prepoziţia de (decepţionată de,
dezamăgită de, indignată de, indispusă de, intrigată de, încântată de);
■ adjective derivate sufixal de la verbe tranzitive  îşi leagă
complementul care exprimă Tema/Pacientul prin prepoziţia de (lovitură
cauzatoare de moarte, debut dătător de speranţă); complementul prepoziţional se
deosebeşte de cel în genitiv prin natura nedeterminată a nominalului-complement
(copii purtători de viruşi [– Definit] vs copii purtători ai virusului HIV
[+ Definit]);
■ adjective participiale cu sens pasiv şi unele adjective derivate cu sufixul
-bil (cu sens pasiv), construite cu un complement de agent (trimisă de/de către
profesori, propusă de/de către guvernanţi, soluţie acceptabilă de ambele părţi).
Poziţia de complement prepoziţional primeşte, pe lângă realizările specifice (Prep

+ Nominal):
● realizări verbale nonfinite:
■ (Prep +) Infinitiv: capabilă (de) a cârmui, decisă (în) a proceda,
dârză în a-şi apăra şansele, gata (de) a sări în ajutor, vrednică (de) a reprezenta
ţara;
■ de + Supin : struguri gata de cules, numai buni de plecat în lume,
demne de luat în seamă, vrednic de ales ambasador;
● realizări propoziţionale (propoziţiile sunt posibile atât pentru adjective
prototipice, cât şi pentru adjective de origine verbală). În funcţie de complementizatorii
acceptaţi, se disting:
■ adjective care admit ambii complementizatori (că, să), cu diferenţă
modală între construcţii: [este] bucuroasă că/să, fericită că/să, mândră că/să;
180
■ adjective care admit numai pe că, semn al unei aserţiuni în

subordonată: [este] conştientă că, sigură că, vinovată că;
■ adjective care admit numai pe să, semn al unei nonaserţiuni în
subordonată: [este] (in)aptă să, atentă să, avidă să, (in)capabilă să, datoare să,
demnă să, gata să, grijulie să, liberă să, nesăţioasă să;
■ rar, adjective care admit pe dacă, semn al unei interogative totale în
discurs raportat: [este] curioasă dacă a luat examenul.
(d) Adjectivele care admit un complement ataşat direct apar cu totul izolat,
reducându-se la:
● unicul adjectiv dator ([Ion îmi este] dator viaţa/recunoştinţă), în raport cu care
pozitia complementului direct este instabilă, variind cu un complement prepoziţional sau
cu un cantitativ1 (Îmi este dator cu ceva/Îmi este dator ceva; Ce/Cât îmi este dator?);
● câteva participii pasive de la verbe dublu tranzitive, care, după pasivizare,
păstrează tranzitivitatea slabă în relaţie cu obiectul secundar (copil învăţat tabla
înmulţirii, copii anunţaţi data examenului).
Vecinătatea adjectivului face, distribuţional, imposibilă apariţia cliticului
pronominal, ceea ce înseamnă imposibilitatea realizării complementului adjectivului prin
clitic.
(e) Adjectivele care admit gradarea acceptă, implicit, un complement
comparativ.
Complementul comparativ este un complement tipic pentru GAdj2, având drept
specific faptul că nu este cerut de capul adjectival, ci de un modificator al capului, anume
de modificatorul gradual (mai frumoasă decât, la fel de sigură ca, mai puţin frumoasă
decât, cea mai frumoasă din/dintre).
Complementul comparativ se realizează: (i) prin nominal, precedat de una dintre
prepoziţiile comparaţiei (mai frumoasă decât mama, la fel de frumoasă ca mama);
(ii) prin propoziţie (mai frumoasă decât mi-am imaginat/decât era în copilărie).
5.5. Adjuncţii/circumstanţialele
Frecvenţa de apariţie, compatibilităţile cu diversele tipuri de adjuncţi depind:
● de natura verbală sau nonverbală (prototipică) a adjectivului; adjectivele
postverbale păstrează mai mare „deschidere” faţă de adjuncţie, acceptând adjuncţi cu
diverse valori semantice;
● de tipul de „stare” (permanentă vs temporară);
● de funcţia capului adjectival, care, în poziţie predicativă, este mai „deschis” la a
primi adjuncţi în raport cu poziţia de modificator dintr-un GN.
5.5.1. Adjuncţii adjectivelor prototipice

(a) Locativ ([este] bolnavă la pat);
1
Este semnul că tranzitivitatea adjectivului, în măsura în care există, este slabă.
2
Cu aceleaşi caracteristici (fiind cerut de modificatorul gradual, şi nu de capul grupului) apare şi
în GAdv (vezi cap. IX, Adverbul şi grupul adverbial).
181
(b) temporal sau durativ ([avocat] celebru pe atunci, [este] bolnavă de două
săptămâni/din când în când, mai inteligentă astăzi decât ieri;
(c) de măsură (mult ostilă, puţin dragă mie);
(d) cauzal (tristă din cauza rezultatului, bolnavă din sărăcie).
5.5.2. Adjuncţii adjectivelor de provenienţă verbală

În raport cu prima categorie, sunt acceptate circumstanţiale instrumentale şi
finale, cerute de natura verbală a bazei (pentru verbe de acţiune sau de eveniment):
studente obligate prin şantaj să semneze, studente trimise în Capitală cu trenul, studente
plecate în Capitală pentru studiu.
6. Specificul limbii române
● Dintre complementele adjectivului trebuie remarcate:

■ complementul în genitiv şi paralelismul acestuia cu unul prepoziţional, cu
distincţia [+/− Definit] pentru nominalul-complement (lovitură cauzatoare a morţii –
cauzatoare de moarte);
■ complementul ataşat direct, neprepoziţional şi nemarcat cazual (Mi-e dator
viaţa).
● Ca mod de realizare, sunt semnificative:
■ posibilitatea exprimării complementului prepoziţional prin supin şi sinonimia
construcţiilor cu infinitiv, supin, conjunctiv (numai buni de plecat în lume = buni de a
pleca în lume = buni să plece în lume);
■ posibilitatea confuziei între două tipare de construcţie: aliment greu de găsit
(rezultată din reorganizarea unui tipar primar: E greu de găsit acest aliment) şi
construcţia adjectivală cu complement prepoziţional al adjectivului (alimente bune/gata
de consumat), ceea ce are ca rezultat un tipar frecvent în uz (cu adverb „acordat”), dar
neacceptat de norma literară actuală: medicamente grele de găsit, Viaţa lui e simplă de
povestit.
GALR 2008 I: 141−179,

II: 106−114
182
Exerciţii
1. Se dă următorul fragment, din care alegeţi adjectivele şi caracterizaţi-le

din punct de vedere flexionar:
„La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe console
despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane
vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri (…) Un
grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate dovedea, pe dreapta, existenţa
unei curţi… Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un şanţ.”
(G. Călinescu, Enigma Otiliei)
2. Alegeţi din fragmentele (a, b) adjectivele şi stabiliţi-le tipul semantico-

gramatical, justificându-l prin teste sintactice corespunzătoare:
(a) „Eterogenitatea sintactică se corelează cu eterogenitatea semantică. Clasa
adverbului cuprinde elemente autonome semantic (greu, bine), elemente deictice, care
îşi precizează referinţa prin raportare la situaţia de comunicare (ieri) sau elemente
anaforice (…), care îşi procură referinţa din context (…), termeni modalizatori, care
introduc punctul de vedere al locutorului (posibil, poate), precum şi o serie de termeni
relaţionali cu rol joncţional în cadrul frazei (unde, oricum) sau cu rol de structurare a
textului (…). Fiecare dintre aceste categorii semantice are particularităţi semantice
proprii.” (GALR, I, 586)
(b) „Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona:
percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioase, discreta ei mireasmă de
borhot, urma prăfoasă care rămânea pe fundul paharului. Dar, dacă era suficient de
rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De
dragul conţinutului, îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică
perversitate anticipativă.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului)
3. Selectaţi din următoarele fragmente complementele adjectivului

(inclusiv cele realizate propoziţional) şi indicaţi, pentru fiecare, tipul de
complement:
(a) „Până să devin conştient de spectacol, totul reintră în indistinct.”
(b) „A înţelege lumea e a fi sensibil la omologia părţilor ei, la reţeaua imens
complicată a relaţiilor dintre componentele ei.”
(c) „În ezoterismul islamic se vorbeşte despre trei etape ale căii mistice, care,
într-un anumit sens, sunt trepte crescătoare ale iubirii.”
(d) „Mulţimea îngerilor este singura capabilă să populeze singurătatea lui
Dumnezeu.”
(e) „Imaginaţia a apărut când ca simplă «fantezie», opusă raţiunii şi bunului-
simţ (Descartes), când ca o oarecare capacitate combinatorie, fără putere creatoare
(Diderot).”
(f) „S-a înţeles, încă de timpuriu, că există o formă degradată a imaginaţiei
(…) şi o formă nobilă a imaginaţiei, imaginaţia producătoare de lumi consistente,
183
cvasiautonome.”
(g) „Omul e la fel de inseparabil de îngerul său pe cât de inseparabil e ecoul de
prototipul sonor căruia îi corespunde.” (A. Pleşu, Despre îngeri)
4 (a) Alegeţi din următorul text adjectivele cu rol de modificator şi

indicaţi tipul de modificare:
„Există (…) tutuiala poliţienească, a agentului de circulaţie care te trage de
urechi, tutuiala (…) rutieră cu care se încondeiază reciproc şoferii isterici, tutuiala
uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor să se insinueze în lumea bună (…),
tutuiala războinică («boule»), ironic-protectoare («drăguţă») sau tovărăşească («măi
dragă»). De la obrăznicie la nesimţire, de la proastă creştere la dezinhibiţie primară, de
la aroganţă la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale.”
(A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului)
(b) Sub aspect flexionar, alegeţi din text adjectivele de alt tip decât cele cu
patru forme şi indicaţi, pentru fiecare, tipul flexionar.
5. Alegeţi din următoarele fragmente adjectivele şi indicaţi structura

grupului pe care fiecare îl formează, precum şi cel în care fiecare se include:
(a) „[Fiecare înger] e solidar până la capăt cu succesul sau eşecul misiunii sale
şi nu e «transferabil» altei persoane.” (A. Pleşu, Despre îngeri)
(b) „(…) gândiţi-vă la lista savanţilor americani câştigători ai Premiului Nobel,

la arhitectura americană, ba chiar, să ne fie iertare, la closetele americane, respirabile în
ciuda «melting pot»-ului care le utilizează (ce folos că dumneavoastră sunteţi mai
omogeni etnic decât alţii de vreme ce n-aţi descoperit încă igiena publică?)” (A. Pleşu,
Comèdii la Porţile Orientului).
6. Construiţi câte două propoziţii în care acelaşi adjectiv să îndeplinească

un rol predicativ, respectiv un rol de modificator nominal.
7. Construiţi patru propoziţii în care să apară: un complement indirect al

adjectivului, unul prepoziţional, unul în genitiv, unul comparativ.
8. Selectaţi adjectivele din următorul fragment şi analizaţi-le sub toate

aspectele (ca tip flexionar, ca tip sintactico-semantic, poziţia sintactică ocupată de
grup, structura internă a grupului):
(a) „Sunt oameni cari sunt entuziaşti în impresiile artistice şi zgârciţi în viaţa
zilnică, miloşi în unele momente şi invidioşi în altele, generoşi şi totodată deşerţi şi
fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte înşelători ş.c.l.”
(T. Maiorescu, Critice)
(b) „Fiecare înger capătă funcţia de înger păzitor o singură dată, pentru un
singur om. El e solidar până la capăt cu succesul sau eşecul misiunii sale şi nu e
184
„transferabil” altei persoane. (...) Omul e la fel de inseparabil de îngerul său pe cât de
inseparabil e ecoul de prototipul sonor căruia îi corespunde.” (A. Pleşu, Despre îngeri)
9. Stabiliţi ce este comun şi ce este diferit în următoarele două construcţii:

(a) tehnici producătoare ale noului produs;
(b) tehnici producătoare de noi produse.
185
IX. ADVERBUL ŞI GRUPUL ADVERBIAL
1. Definiţie
1.1. Caracteristicile definitorii ale adverbului:

● semantic, caracterizează/califică, categorizează sau delimitează procesul/
predicatele semantice;
● flexionar, se distinge prin invariabilitate;
● sintactic, apare curent ca adjunct în GV sau ca modificator în GAdj/GAdv.
1.2. Grupul adverbial (GAdv) strânge un cap/un centru adverbial împreună cu

toate componentele legate sintactic de acesta: Merge [GAdv foarte departe de centru], Se
comportă [GAdv asemenea părinţilor]. GAdv poate apărea şi ca realizat numai prin
cap/centru, în condiţiile absenţei altor constituenţi dependenţi de centru: Ajunge
[GAdv departe].
2. Tipologia adverbelor
2.1. Clasificarea semantică
2.1.1. După tipul de semnificaţie pe care îl exprimă, se disting:

● adverbe lexicale (purtătoare de semnificaţie lexicală proprie sau purtătoare de
semnificaţie lexicală dobândită contextual, prin mecanisme deictice sau anaforice): jos,
sus, repede, bine, corect, continuu, reciproc, aici, acolo, azi, mâine;
● adverbe gramaticalizate (devenite mărci ale categoriilor gramaticale) şi
pragmaticalizate (devenite mărci ale diverselor funcţii pragmatice şi discursive)
■ cu funcţie gramaticală:
– mărci ale negaţiei totale şi ale celei de constituent (negaţie totală: nu
reuşeşte, nu citeşte; negaţie de constituent: copil [deloc obosit], carte
[nicidecum interesantă]);
– mărci ale gradării (mai, mai puţin, la fel de, tot aşa de, foarte, teribil
de);
■ cu funcţie discursiv-pragmatică:
– mărci ale actului expresiv/ale enunţului exclamativ (Ce frumos!, Cât de
frumos!);
– mărci ale actului întrebării/ale enunţului interogativ
(Unde/Când/Cum/Cât lucrezi?, Încotro mergi?);
– particule focale şi/sau intensive (chiar el, şi el, tocmai el, numai el);
– conectori pragmatici (totuşi, într-adevăr, dimpotrivă, în schimb);
– conectori discursivi (apropo, de altfel, în primul rând, în al doilea
rând, pe de o parte, pe de altă parte);
185
Adverbul şi grupul adverbial
– mărci de modalizare (clasa modalizatorilor; vezi infra, 2.1.3.);

– clasa aproximatorilor (cam, aproape, vreo, oarecum, întrucâtva) etc.
2.1.2. După modul în care îşi procură semnificaţia lexicală, adverbele se

împart în:
● purtătoare ele însele de semnificaţie (repede, bine, corect, continuu, împreună,
laolaltă);
● adverbe care îşi procură semnificaţia contextual:
■ din contextul situaţional (adverbe deictice, de ancorare temporală a
enunţului: azi, mâine, ieri, alaltăieri, poimâine, recent, sau spaţială: aici, acolo,
la dreapta, la stânga);
■ din contextul lingvistic (adverbe anaforice, care îşi procură referinţa
prin raportare la o sursă referenţială exprimată anterior: El a procedat [corect]j;
identicj/aşijdereaj/la felj a procedat şi prietenul lui; Am mers [la Facultate]j şi de
acoloj, la muzeu; Merge [la şcoală]j, undej îşi întâlneşte colegii); o subclasă
specială de anaforice o constituie adverbele profrază, care, prezente în cadrul
dialogului, ţin locul unor enunţuri întregi, apărând fie ca răspuns la interogaţiile
totale (– Mergi mâine la şcoală?/ – Nu./ – Da. ), fie ca modalitate de exprimare a
acordului/a dezacordului locutorului cu replica anterioară;
■ cu semnificaţie variabilă (adverbe care îşi procură semnificaţia numai
contextual, din situaţia de discurs: Unde te întâlnesc?, Se duce unde găseşte de
lucru).
2.1.3. După tipul de semnificaţie lexicală, se disting:

● adverbe modale, ele însele eterogene semantic1:
■ modale calificative (scrie frumos, citeşte corect, învaţă bine, lucrează
repede, gândeşte coerent, merge alene, vorbeşte graseiat, munceşte anevoie,
aşteaptă zadarnic);
■ modale categoriale/limitative (bolnavă fizic/psihic, i-a întrecut
numeric/cultural/economic, intervine chirurgical, se poartă ţărăneşte, gândeşte
chomskyan, eterogene semantic);
■ de modalizare (subclasa de modalizare epistemică: cert, incert,
probabil, posibil, imposibil, parcă, desigur, cu siguranţă, bineînţeles, de bună
seamă, fără îndoială, fireşte, pesemne, poate (că), trebuie (că); subclasa
evidenţialelor: cică, pasămite, chipurile; subclasa de modalizare deontică:
necesar, imperios, musai, obligatoriu; subclasa de modalizare apreciativă:
regretabil, surprinzător, ciudat, din păcate, din nefericire; cu rol discursiv:
sincer [Sincer, nu ţi-am dorit răul!], natural [Natural, n-am nimic împotriva
ta!]);
1
Unele adverbe pot figura în mai multe subclase, încadrarea depinzând adesea de poziţia lor
sintactică şi discursivă. Astfel, clar poate fi modal de calificare (vorbeşte clar), dar şi de
modalizare epistemică (Clar, e cel mai bun din clasă); sincer poate fi şi modal de calificare
(vorbeşte sincer), dar şi cu rol discursiv (Sincer, n-aş vrea să te încurc!) etc.
187
● adverbe de cuantificare ([învaţă] mult/puţin/destul/atât/câtva/oricât, Cât

învaţă?);
● adverbe situative:
■ de loc (acasă, aici, acolo, sus, jos, înăuntru, afară, deasupra, dedesubt,
din loc în loc, dincoace, undeva, unde, departe, aproape, oriunde);
■ de timp (azi, mâine, recent, pe urmă, apoi, întotdeauna, atunci, acum,
demult, cândva, după-amiază, curând, aseară, anterior, posterior, ulterior);
■ de aspect (frecvent, zilnic, repetitiv, lunar, anual, lunea, duminica,
mereu, întruna, iar, iarăşi, de multe ori, de două ori);
● adverbe exprimând raporturi logice
■ de cauză/de scop (de aceea, de asta/de aia, De ce?, cu o
dezambiguizare contextuală: cauză [Fiindcă era bolnav, de aceea n-a venit];
scop [De asta n-a venit, ca să te protejeze];
■ concesive (totuşi, cu toate acestea/astea [N-am învăţat, totuşi/cu toate
astea, m-am dus la examen]);
■ condiţionale (altfel, altminteri [Pregăteşte-te serios, altfel/altminteri,
nu iei examenul!]).
Trebuie observat că limitele dintre clasele stabilite sub 2.1.3. nu sunt rigide, căci,
contextual, relaţiile semantice se pot modifica sau pot interfera (vezi relaţia timp – loc –
aproximare: Locuieşte aproape de mine [loc] vs Nunta au programat-o aproape de
Crăciun [timp] vs A învăţat aproape cinci ore [aproximare]; mod – condiţie: El a
procedat altfel decât mine [mod] vs Mănâncă tot; altfel, nu pleci la joacă! [condiţie];
vezi şi interferenţa mod – instrumental: comunică telefonic/telegrafic; mod – loc: l-a
administrat intramuscular; mod – timp: telefonează periodic, aspect – cuantificare: Vine
de două ori/de multe ori etc.).
Pe de altă parte, trebuie observat că acelaşi adverb poate apărea, în funcţie de
criteriile stabilite sub 2.1.1. – 2.1.2. – 2.1.3, în clase diferite, căci criteriile sunt de tip
diferit. Astfel, adverbul aici poate fi, potrivit criteriului 2.1.1., adverb de loc (Lucrează
aici), dar şi adverb cu funcţie discursivă (conector discursiv: Copila a făcut o depresie.
Aici e şi vina părinţilor); potrivit criteriului 2.1.2., poate apărea ca deictic (Vino aici!) sau
ca anaforic (A rămas în clasă. Aici l-a cunoscut pe Ion); potrivit criteriului 2.1.3, apare ca
adverb de loc (Lucrează aici) sau de timp (Suntem în noiembrie. De aici încolo, cald nu
mai poate fi).
Adverbul unde poate apărea, potrivit criteriului 2.1.1., cu funcţie pragmatică, fie
de marcare a actului întrebării (Unde te-ai ascuns?), fie de marcare a unui act expresiv,
într-un enunţ exclamativ (Unde n-a început o căldură ca aceea...!), iar, potrivit criteriului
2.1.2., el poate funcţiona ca anaforic (şcoala unde am învăţat) sau cu semnificaţie
variabilă (Nu-mi amintesc unde am învăţat); potrivit criteriului 2.1.3., funcţionează ca
adverb situativ de loc (şcoala unde l-am întâlnit, Unde te-am întâlnit?) sau, cu o
semantică şi cu o gramatică modificată1, ca marcator al relaţiei cauzale (Unde nu m-a
găsit acasă, a crezut că m-am răzgândit).
1
Contextual, se recategorizează drept conjuncţie.
188
2.2. Clasificarea sintactică
2.2.1. Adverbele cu autonomie sintactică şi fonetică

Reprezintă clasa prototipică de adverbe, incluzând:
● Adverbe integrate în diverse poziţii ale grupurilor sintactice, inclusiv în poziţii
de periferie a grupurilor (adjuncţi ai verbului sau adjuncţi ai GV: Vorbeşte clar şi
răspicat, A învăţat franţuzeşte rapid, A învăţat totuşi să citească, modificatori ai
adjectivului/ai adverbului: elev foarte inteligent, lucrează foarte atent sau modificatori ai
întregului grup GAdj/GAdv: persoane [din ce în ce [mai [avide de putere]]]);
● Adverbele de frază şi adverbe ale enunţării (adverbe de frază: Adevărat/De
bună seamă, este cel mai dotat, Probabil/Pesemne, este cel mai dotat; adverbe ale
enunţării: Sincer, n-aş vrea să te încurc, Teoretic vorbind, asta nu se poate întâmpla);
● Adverbe care formează ele însele un enunţ autonom (aşa-numitele profraze: Ai
mâncat?/ – Da!/ – Sigur!/ – Nu!/ – Nicidecum!).
● O subclasă sintactic aparte o formează adverbele îndeplinind funcţia sintactică
specială de conectare şi de ierarhizare sintactică, aşa-numitele adverbe relative.
Adverbele relative funcţionează sintactic drept conectori interpropoziţionali şi
ierarhizatori sintactici (leagă o propoziţie de termenul ei regent, aşezând-o, în acelaşi
timp, într-o poziţie de subordonare: [GN locul [Rel unde am lucrat]], [GV Procedează [Rel
cum poate]]. Introduc fie relative cu antecedent, în care relativul funcţionează anaforic
(loculi undei ne-am văzut, momentulj cândj ne-am întâlnit, modulx cumx procedezi), fie
relative fără antecedent, în care relativul nu-şi procură referinţa contextual (Pleacă unde i
se cere, Procedează cum poate, Vine când are timp).
2.2.2. Adverbele fără autonomie, depinzând de un suport sintactic şi fonetic

(Semiadverbele)
2.2.2.1. Semiadverbele reprezintă o subclasă eterogenă de adverbe, reunite pe

baza câtorva trăsături comune.
(a) Din punct de vedere semantic, au în comun sensul vag, slab: aproximare (cam
un kilogram), restricţie (numai voi), durată (tot mă doare), incluziune (merge şi Ion) etc.
(b) Din punct de vedere semantico-pragmatic, funcţionează ca particule focale.
(c) Din punct de vedere sintactic, semiadverbele se caracterizează prin pierderea
parţială a autonomiei sintactice, fiind forme „slabe”; semiadverbele care modifică GV, a
căror autonomie este foarte limitată, au fost considerate forme clitice1, iar cele care
modifică alte grupuri sintactice au fost considerate forme nonclitice; pierderea
autonomiei se manifestă prin:
● incapacitatea de a constitui centru de grup sintactic, funcţionând întotdeauna ca
modificatori (nonrestrictivi) pentru toate tipurile de grupuri sintactice:
■ GV: A şi plecat, Nu prea mănâncă;
1
Din perspectiva teoriei deficienţei, aplicată la clasa semiadverbelor de Mîrzea Vasile (2008).
189
■ GN: Şi lui Ion îi plac plimbările, nu numai Anei, L-am chemat inclusiv
pe Ion, Ion este aproape profesor, nu mai are de dat decât licenţa;
■ GAdj: Ion este chiar urât, Ioana este prea înaltă;
■ GAdv: Ion s-a comportat cam nepoliticos; Ion a râs abia sesizabil;
În combinaţie cu adjective şi adverbe, semiadverbul mai îşi pierde complet

autonomia, fiind o marcă a gradului de intensitate comparativ: mai mare, mai bine.
■ GPrep: Ion se gândea aproximativ la aceeaşi soluţie; Ion vorbea tot

despre lingvistică;
■ GComplementizatorului (propoziţia subordonată conjuncţională): Ion
ştia inclusiv că am spus asta despre el; Ion aflase şi că nu vrem să vină la noi;
● imposibilitatea de a se coordona între ele (*N-aş mai şi cam dormi), cu
excepţia situaţiilor de utilizare metadiscursivă (− L-ai invitat inclusiv pe Ion?/− Nu l-am
invitat inclusiv, ci exclusiv pe Ion); imposibilitatea de a se coordona cu un adverb
autonom (*A cam şi azi plouat, *N-a mai şi abundent nins);
● posibilitatea de a se combina între ele, dacă sensul le permite: A venit chiar şi
Ion; Nu mă mai tot striga; N-a mâncat nici măcar o frunză de salată.
(d) Din punct de vedere fonetic, autonomia acestor forme este de asemenea
limitată, iar în ceea ce priveşte accentul frastic, poate fi accentuat fie suportul
semiadverbului (Vino chiar acum), fie semiadverbul însuşi (Şi el vine).
2.2.2.2. Inventarul de semiadverbe este diferit de la o lucrare la alta, în funcţie

de criteriile de delimitare a clasei, iar eterogenitatea de comportament se manifestă prin
● numai unele elemente se pot intercala în structura formelor verbale compuse: A
mai/şi/cam adormit, Să tot cânţi, N-aş prea veni;
● unele semiadverbe au corp fonetic redus (mai, şi, tot, cam, prea), altele nu
(inclusiv, exclusiv, aproximativ, barem);
● unele semiadverbe pot apărea numai în anumite tipuri de propoziţii: oare, în
interogative, nici, în negative;
● în ceea ce priveşte topica, în general, semiadverbele precedă imediat grupul pe
care îl modifică: şi Ion, prea departe, nu mai ştiu, dar există şi posibilitatea variaţiei de
topică (pentru unităţi precum chiar, doar, încă, măcar): Ion n-a plecat încă la mare/Ion
încă n-a plecat la mare/Ion n-a plecat la mare încă.
Atunci când se intercalează în structura formelor verbale compuse,
semiadverbele apar în imediata vecinătate a verbului lexical: Mi-aş mai face o cafea, Am
tot evitat să iau medicamente; atunci când verbul este însoţit de un clitic pronominal,
semiadverbul se poziţionează între cliticul pronominal şi verb (deci tot în imediata
vecinătate a verbului): Îl tot văd, O mai aştept. Conform normei literare, sunt corecte
numai construcţiile de tipul a mai venit o dată, nu-mi prea place, dar se extinde tot mai
mult utilizarea unor semiadverbe în antepunere faţă de auxiliar sau faţă de cliticul
pronominal: Mai a venit o dată, Nu prea îmi place. În unele situaţii, topica diferită este
asociată cu distincţii semantice: Îl tot văd „îl văd frecvent”, Tot îl văd, îi pot transmite eu
mesajul „oricum îl văd”.
190
2.3. Clasificarea în funcţie de structura internă şi de relaţia cu alte clase lexico-

gramaticale
● Adverbe propriu-zise, neanalizabile ca structură internă1 (aici, acolo, acasă,
afară, alene, sus, jos, bine, curând)
● Adverbe derivate sufixal
■ cu sufixele -eşte, -iceşte (bărbăteşte, frăţeşte, istoriceşte, omeneşte,
părinteşte, prieteneşte);
■ cu sufixul -iş/-îş (chiorâş, cruciş, făţiş, târâş);
■ cu sufixul neologic -mente (finalmente, realmente, totalmente);
● Adverbe obţinute prin conversiune (omonime cu forme din alte clase
lexicale)
■ omonime cu forma adjectivală de masculin singular (citeşte
corect/frumos/curgător, procedează inteligent/surprinzător, intervine chirurgical/
ştiinţific);
■ omonime cu forma participială de masculin singular (vorbeşte apăsat/
bolborosit/cântat/răstit/silabisit)
● Grupuri locuţionale şi expresii adverbiale echivalente
■ locuţiuni propriu-zise (de-a berbeleacul, de-a buşilea, de-a fir-a-păr,
pe rupte, pe apucate, din ce în ce, din când în când, cu de-a sila);
■ expresii adverbiale, reprezentate de grupuri analizabile (sintactic,
libere), dar echivalente cu un adverb modal (în chip strălucit, în mod
nesistematic, din punct de vedere teoretic, sub aspect numeric).
3. Poziţia ocupată de GAdv în organizarea propoziţiei şi a frazei
Poziţia Funcţia sintactică Exemple

ocupată
În GV ● complement predicativ al E dificil/important/obligatoriu să...,
● cu verbului/nume predicativ (în Bine/Sigur că a plecat!, Ei sunt
raportare la contextul verbelor copulative, cu împreună/laolaltă
V verbul copulativ lexicalizat sau
nelexicalizat)
● argument al verbului (în ● circumstanţial modal (Se comportă
contextul verbelor cu circumstanţial corect, Procedează bine)
obligatoriu) ● circumstanţial locativ (Locuieşte
aici, Ajunge înăuntru)
● circumstanţial cantitativ (Durează
mult, Valorează mult, Cât
cântăreşte?)
1
Sunt neanalizabile din punctul de vedere al stadiului actual de limbă, chiar dacă istoria unora
evidenţiază că, la origine, nu sunt adverbe primare (vezi compusele acasă, afară, alene sau
curând, adverb obţinut prin conversiunea unui gerunziu).
191
● adjunct al verbului ● circumstanţial modal calificativ

(Aleargă şchiopătat, Vorbeşte răstit, A
căzut brusc, Se îmbracă tradiţional)
● circumstanţial modal
limitativ/categorial
(Intervine chirurgical, Lucrează
manual)
● circumstanţial de relaţie (Se
deosebeşte calitativ, Câştigă
economic)
● circumstanţial de timp (Pleacă azi)
● circumstanţial de loc (Citeşte aici)
● cu adjunct al GV ● circumstanţial modal calificativ
raportare la ● cu raportare la V + S (Citeşte inteligent, Câinii latră
GV ameninţător)
● cu raportare la V + CD ● circumstanţial modal
– categorial (Construieşte bombe
artizanal)
– calificativ (Pronunţă englezeşte
greşit, Vopseşte poarta roşu, Aude
vocea clar)
● circumstanţial de relaţie (I-a învins
economic)
În structuri cu elipsă şi amalgamare, O ştiam acolo (< Ştiam [că ea este]
reorganizate funcţionează ca PS acolo), O doresc aici (< Doresc [ca ea
să fie] aici)
În GAdj şi modificator al Adj/al Adv ● circumstanţial de relaţie
GAdv – limitativ/categorial (bolnavă psihic,
frumoasă moralmente, importantă
numeric)
● circumstanţial de mod
– delimitează predicaţia (parţial nouă,
totalmente/integral nouă)
modificator de gradare în foarte frumoasă, teribil de avidă de
GAdj/GAdv bani, nespus de vioaie, prea plină de
praf
submodificator de gradare [ocazional/frecvent [foarte agresivă]],
[din ce în ce [mai frumoasă]]
În GPrep complement al prepoziţiei GPrep în ansamblu funcţionează ca:
● circumstanţial temporal (Datează de
atunci, Se întoarce până atunci)
● circumstanţial de loc (Merge până
acolo)
În relaţie cu predicat adverbial Fireşte/Poate că va reuşi
192
P adjunct al întregii propoziţii ● circumstanţial de cauză/de scop (De

ce n-ai luat examenul?, De ce
intenţionezi să vii?)
● circumstanţial condiţional (Pleacă
imediat, că, altfel, vei avea neplăceri)
● circumstanţial concesiv (Încerc
totuşi să rezist)
adverbe extrapropoziţionale, ● circumstanţial de modalitate
modificatoare ale întregii fraze (Pesemne/Negreşit, se va întoarce;
Sincer, n-am ce să-ţi spun; Din
păcate, n-am ce să-ţi spun)
În GN modificator nerestrictiv ● casa de sus, gardul de acolo, masa
● legat prin conectorul din (< de în) dreapta, şedinţa de
prepoziţional de mâine, căldura de acasă
● ataşat direct, în condiţiile unui ● plecarea azi/mâine/acolo, rămasul
centru substantival postverbal zilnic/aici, pătrunderea dincolo
În tipare apoziţie E insuportabil, adică greu de trăit
apozitive cu
suport
adverbial
4. Structura internă a GAdv
Structura extinsă a grupului este următoarea:

(Particule focale) (Modificatori) Adv (Complemente) (Adjuncţi)
[şi-a închiriat o locuinţă] chiar foarte departe de Universitate
[căuta magazine] din ce în ce mai aproape de casă.
GFocus
3
Spec GAdv
chiar 3
Spec − GComp Adv
foarte 3
Adv GPrep
departe de Universitate
Schema generală a GAdv
4.1. Pentru modificatori şi particule focale, vezi cap. VIII, Adjectivul şi grupul
adjectival.
4.2. Complementarea, mai restrânsă decât în GAdj şi cu mult mai restrânsă

decât în GV, se limitează la:
193
● un inventar mic de adverbe care primesc un complement prepoziţional

(departe de, aproape de, dincoace de, indiferent1 de, înainte de, concomitent cu, paralel
cu, referitor la);
● un inventar restrâns de adverbe care primesc un complement în dativ (aidoma
cuiva, asemenea cuiva, anterior căsătoriei, ulterior întâlnirii);
● un inventar mic de adverbe şi de locuţiuni adverbiale care, în construcţii
restrânse, astăzi învechite şi stilistic marcate, primesc un complement în dativ realizat
prin formă atonă de clitic pronominal (împotrivă-ţi, înainte-ţi, asupră-ţi, în urmă-i).
Ca interpretare, distingem între formele „articulate” (împotriva-ţi, asupra-mi,

înaintea-mi, în urma-mi) şi corespondentele lor „nearticulate”, considerând că ultimele au
un centru adverbial, în timp ce primele, un centru prepoziţional. Argumentul care ne
conduce la această interpretare este paralelismul dintre construcţiile: Îmi stă împotrivă –
Împotrivă-mi se ridicaseră mulţi, I-am rămas în urmă – În urmă-i lăsase numai
suferinţă, care evidenţiază „autonomia” formei „nearticulate”. Există, totuşi, şi argumente
pentru interpretarea ambelor forme (cu „articol” vs „fără articol”) ca variante ale aceleiaşi
prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale.
4.3. Adjuncţia este rară, dată fiind relaţionarea curentă a adjuncţilor la verb (sau
la GV), şi nu direct la adverb (GAdv).
5. Specificul limbii române
● Chiar dacă utilizările sunt marginale (în româna actuală), trebuie remarcat
paralelismul dintre unele forme adverbiale „nearticulate” şi corespondentele lor
prepoziţionale „articulate” (împotrivă-ţi, înainte-ţi vs împotriva-ţi, înaintea-ţi),
precum şi capacitatea amândurora de a cliticiza forme pronominale de dativ.
● În româna actuală, se constată o mare disponibilitate – ca inventar şi ca randament
funcţional – de adverbializare a adjectivului (atât a celui calificativ, cât şi a celui
categorizant) şi a participiului. Româna, limbă de tip preponderent derivativ, preferă,
în cazul adverbului, o relaţie de omonimie (conversiune) cu adjectivul/participiul.
● În perioada actuală a limbii, deşi se constată o scădere a inventarului şi a
randamentului funcţional al adverbelor derivate, s-a ajuns la sinonimia a trei tipare
adverbiale (adverbul derivat – adverbul omonim cu adjectivul – expresia adverbială
perifrastică: oficialmente – oficial – în mod oficial, fiziceşte – fizic – sub aspect fizic),
de unde şi posibilitatea alegerii stilistic marcate a uneia dintre construcţii.
● Posibilitatea utilizării substantivale a adverbelor derivate în -eşte, când acestea
denumesc limbi: Învaţă franţuzeşte, În englezeşte apare alt tipar de construcţie,
Construcţia e calchiată din nemţeşte.
GALR 2008 I: 585−605,

II: 115−118
1
Să se deosebească între adverbul indiferent (Indiferent de sondajele recente, au şanse toţi
candidaţii) şi adjectivul indiferent (elevă apatică, indiferentă la ceea ce o înconjoară).
194
Exerciţii
1. Construiţi câte două propoziţii în care următoarele forme: băsescian,

homeric, teatral, anterior, recent, reciproc, sincer, colegial, probabil să fie folosite
adjectival şi adverbial, indicând şi tipul semantic de adjectiv, respectiv de adverb.
2. Folosiţi următoarele forme: afectat, apăsat, ascuţit, căutat, condimentat,

fost, piţigăiat, şchiopătat participial şi adverbial, indicând poziţia sintactică a
fiecăreia în grupul din care face parte.
3. Alegeţi adverbele din următorul fragment, indicând tipul semantic de

adverb, precum şi poziţia sintactică a fiecăruia:
„Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la toate, a învăţat bine
în şcoală, a fost dintre «premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi
forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. Îl
urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăşi după câţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A
progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat cu
propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după
alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din
tinereţe? (...)
De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu câte idei felurite
ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între
idei.” (T. Maiorescu, Critice)
4. Construiţi, cu ajutorul adverbelor natural, clar, posibil, probabil, negreşit,

câte două enunţuri, în care fiecare să apară raportat la frază, respectiv la verb/la
GV.
5. Alegeţi adverbele din următorul fragment şi comentaţi-le sub toate

aspectele (clasificare după diverse criterii; poziţie sintactică; structură internă a
grupului).
„Pentru moment, ne este mai interesant să ne întrebăm de ce n-am analizat la
1887 vreun discurs al celorlalţi patru reprezentanţi ai tinerei generaţii de atunci. O parte a
cauzelor este în legătură cu însăşi atitudinea lor şi merită să fie împrăştiată cu atât mai
mult cu cât de atunci încoace cariera lor publică s-a ridicat până la treptele cele mai înalte
ale hierarhiei statului, câteşicinci au devenit miniştri, unii mai curând, alţii mai târziu, unii
după merit, alţii după împrejurări.
Pe d. C. C. Arion, se întâmplase să nu-l auzim deloc până atunci. De
d. Alexandru Marghiloman, nu se cădea să vorbim, fiindcă politiceşte se apropiase de
«junimişti» (...). D. Dissescu câştigase tocmai atunci pe drept sau pe nedrept oarecare
notorietate în lumea politică.” (T. Maiorescu, Critice)
195
6. Ce tip de informaţie semantică suplimentară aduce folosirea

semiadverbelor în următoarele enunţuri? Ce grupuri sintactice modifică acestea?
(a) M-am tot uitat pe fereastră după Ion, dar nu-l văd
Şi dacă mă uitam de o mie de ori pe fereastră, Ion tot nu venea
Tot ninge de trei zile; Deşi am crezut că a ieşit soarele, tot ninge
Deşi suntem mulţi în echipă, tot eu a trebuit să fac asta
Să tot fie trecut de 12 noaptea
Deşi a făcut trei facultăţi, tot nepriceput a rămas
Pe oriunde am lua-o, tot acolo ajungem
(b) Nici n-am ajuns bine acasă, că Ion a şi venit
Între timp, Ion a şi venit, a şi plecat
Vreau să ne şi plimbăm, nu doar să lucrăm toată ziua
Nu mă ascund de nimeni, de altfel, am şi spus public ce gândesc
Şi Ion ar fi putut face asta
Mă aşteptam să abandoneze, şi asta s-a şi întâmplat.
7. Din punctul de vedere al normei literare, următoarele exemple conţin

greşeli de topică a semiadverbelor. Arătaţi care sunt variantele corecte şi explicaţi
relaţia dintre acest tip de „greşeală” şi caracterul de formă slabă clitică sau
nonclitică al semiadverbelor implicate.
şi mai ne daţi o adresă; ştii ce mai mi-a spus Mariana?; mai îmi spuneau medicii
cu care am stat de vorbă
asta şi se întâmplă acum; dar şi am tratat probleme privind taxele şi
comisioanele
sigur, că nu prea se plătesc cotizaţiile; am demonstrat că nu prea ne temem; se
spune că nu prea se uita la ei.
8. Construiţi cât mai multe exemple (cel puţin trei) prin care să ilustraţi
posibilitatea variaţiei de topică a semiadverbelor chiar şi doar.
9. Care este forma corectă a următoarelor enunţuri? Există mai multe

posibilităţi de corectare? Stabiliţi cărui tip de restricţie se supune semiadverbul
decât.
În ultimă fază s-a prelevat decât ficatul
Şi cine era, decât dumneavoastră cu mama?
Nu o poate ajuta cu nimic pe bătrână, decât o poate transporta la spital
Noi vindeam decât trei autoturisme.
196
X. PREPOZIŢIA ŞI GRUPUL PREPOZIŢIONAL
1.1. Prepoziţia este o clasă de cuvinte, cu următoarele caracteristici:

● semantic, se distinge de clasele lexico-gramaticale reprezentate de verb,
substantiv, adjectiv, adverb, având un sens mai abstract, „relaţional”; unele au un sens
mai clar (cele lexicale: pentru, spre, în etc.), altele, un sens mai vag sau chiar sunt lipsite
de sens (anumite prepoziţii semilexicale şi prepoziţiile funcţionale a, de, la, pe);
● morfologic, nu prezintă flexiune;
● sintactic, constituie împreună cu complementul său GPrep, care se include ca
unitate subordonată în alt grup sintactic, ierarhic superior (GV: vine la noi, GN: casa de
acolo, GAdj: util pentru profesori, GAdv: dincolo de graniţă).
1.2. Grupul prepoziţional este constituentul enunţului format din prepoziţie,

având statutul de centru de grup, şi din complementul său obligatoriu exprimat.
2. Clasificarea prepoziţiilor
După rolul semantic şi sintactic pe care îl au în cadrul unui grup, prepoziţiile

pot fi:
● lexicale – din, după, graţie, împotriva, în, la, lângă, pentru, spre, sub etc.
Prepoziţiile lexicale participă semantic la stabilirea tipului de relaţie dintre
componentele grupului sintactic pe care le conectează: relaţie locativă (Merge
în/la/spre/lângă bibliotecă), relaţie temporală (Te aştept după/la ora trei), relaţie
„mediată” (cititul cu lupa, premiul obţinut graţie mamei), relaţie finală (lupta pentru
demnitate), relaţie de adversitate (unul împotriva altuia) etc.
● funcţionale – a, de, la, pe
Prepoziţiile funcţionale sunt vide semantic, având doar rol de conexiune a
componentelor unui grup sintactic. După rolul funcţional pe care îl îndeplinesc, se
disting:
■ prepoziţiile a şi la care marchează relaţii cazuale de genitiv sau de
dativ, fie în situaţia în care un component al enunţului este incapabil de a marca
flexionar cazul oblic (cărţile a doi copii, începutul a ceva nou, Am oferit la cinci
copii cărţi), fie în variaţie liberă cu formele flexionare respective (contra a mai
multe persoane – contra mai multor persoane, pop. uşa la casă – uşa casei, pop.
Dau cărţi la copii – Dau cărţi copiilor);
În limba veche, până târziu, în secolul al XIX-lea, relaţia de genitiv se exprima şi
cu ajutorul prepoziţiei de (al cărei complement putea fi un GN complet): văzând bugetul
de veniturile şi cheltuielile şcoalelor publice pe anul 1837 (Documente referitoare la
economia Ţării Româneşti, 1800–1850, II), Catastih de semănăturile făcute în 16 judeţe
(idem).
197
Prepoziţia şi grupul prepoziţional
■ prepoziţia pe care marchează complementul direct, fiind obligatorie în

anumite situaţii lexico-semantice (O aştept pe Maria; Nu te-am văzut şi pe tine;
Ia-l, te rog, pe acesta);
■ prepoziţia de din construcţiile pseudopartitive (un kilogram de mere,
douăzeci de oameni, o sticlă de vin, un tip de probleme);
■ prepoziţia de care leagă un complement sau un modificator
nonrestrictiv, provenite din GV, de centrul nominal (ascultarea de cântece <
ascultă cântece, citirea de texte vechi < citeşte texte vechi; plecarea de ieri < a
plecat ieri, cântatul de dimineaţă < cântă dimineaţa; casa de lângă deal < casa
este lângă deal, cartea de pe birou < cartea este pe birou);
■ prepoziţia de care introduce un modificator (pod de piatră, casă de
vacanţă, om de valoare, problemă de rezolvat);
■ prepoziţia de care marchează complementul de agent (Bibliografia
minimală a fost citită de studenţi);
● semilexicale – cu, de, pe, pentru, la etc.
Prepoziţiile semilexicale reprezintă o restricţie sintactico-semantică a regentului:
a se asocia cu, apt pentru, gelos pe, a se bizui pe, a apela la. Ele pot avea un sens care
„întăreşte” sensul regentului: a milita pentru, apt pentru, a se asocia cu, apropiindu-se
prin aceasta mai mult de prepoziţiile lexicale.
Unele prepoziţii impuse de regent au un sens mai abstract (a beneficia de, a
depinde de, capabil de, a consta în), asemenea prepoziţiilor funcţionale.
Diferenţele dintre cele trei tipuri de prepoziţii se văd în tabelul următor:
Criterii Prepoziţiile Prepoziţiile Prepoziţiile

lexicale funcţionale semilexicale
sunt purtătoare de + – ±
sens1
atribuie rol tematic + – ±
(vezi infra, 4.3.1.)
sunt cerute de regent –2 – ±
pot fi înlocuite cu alte + – –3
prepoziţii
1
Sensul prepoziţiei este relaţional (diferit deci de al categoriilor lexicale precum substantivul,
verbul etc.), precizându-se în context. De exemplu, cu poate exprima asocierea (Ion merge cu
Maria la concert) sau instrumentul (Călătoreşte cu avionul), dintre poate fi locativă (locul dintre
noi), simetrică (distanţa dintre el şi ea) sau partitivă (unul dintre ei).
2
În general, prepoziţiile lexicale nu sunt cerute de regent, dar există anumite
compatibilităţi/incompatibilităţi între acestea şi regent (de exemplu, merge la/în/pe/spre/
după/cu/pentru, dar *merge despre).
3
Se înregistrează foarte puţine excepţii, când prepoziţiile semilexicale pot fi înlocuite de altele: a
consta în/din, apt de/pentru. Substituţia se face însă fără a se schimba sensul prepoziţiei (şi,
implicit, al construcţiei), faţă de substituţia prepoziţiilor lexicale care se asociază cu schimbare de
sens (Stă pe/lângă/sub masă).
199
3. Poziţiile ocupate de GPrep în organizarea propoziţiei
Poziţia Funcţia Exemple

În GN ● complement (când numele-centru frate cu Ion, acordarea de premii,
este relaţional, postverbal sau degustător de vinuri, atenţia la un
postadjectival) lucru
● modificator restrictiv casă de vacanţă, maşină de spălat,
viperă cu corn, nepot de soră1
● modificator nonrestrictiv cartea din bibliotecă, muzica de

aseară, poza cu câinele
În GV ● complement (prepoziţional, direct, Apelează la colegi, Depinde de tine, Îl
indirect, de agent) vede pe Ion, Dă importanţă la ceva
neînsemnat, E ajutat de prieteni
● în raport cu un verb copulativ, Masa este de lemn, Discuţia lor a
ocupă poziţia NP devenit fără sens
● în raport cu un verb L-au luat drept altul, L-au taxat de
noncopulativ, ocupă poziţia CPO, arogant
având drept centru o prepoziţie a
„calităţii”
● adjunct în raport cu V/GV Merge la şcoală, A ascultat până acum,
(circumstanţial de loc, de timp, de Citeşte în linişte, Preţul a crescut cu
mod, cantitativ, instrumental, de 10%, Prin alegerea lui se urmărea
cauză, de scop etc.) schimbarea echipei, Plânge de fericire,
Se duce după cumpărături
În GAdj ● complement (prepoziţional sau – atent la toate, invidios pe colegi,
comparativ) capabil de orice
– cel mai bun dintre ei2
● adjunct lung de 2 metri
În GAdv ● complement (prepoziţional sau – aproape de tine, înainte de vacanţă,
comparativ) dincolo de graniţă
– citeşte cel mai bine dintre ei
● adjunct de zece ori mai bine
În GInterj ● complement prepoziţional Vai de ei!
● adjunct Hai la mine!, Hai cu noi!
În GPrep ● complement Te aşteptăm până la/spre/după ora
cinci
● în structuri care au la bază un barca de lângă mal (< Barca este
verb, GPrep cu centrul de fiind lângă mal), titlul de pe pagină (< Titlul
modificatorul numelui este pe pagină)
1
Întregul grup nepot de soră poate primi un complement: nepot de soră lui Ion.
2
În construcţia cel mai bun dintre ei, GPrep dintre ei este complement comparativ cerut de marca
de gradare cel mai.
200
În structuri ● cu elipsă fără amalgamare, apare A găsit-o cu piciorul rupt

reorganizate ca PS
● cu elipsă şi amalgamare, PS O ştiam de studioasă, Iată-te în aceeaşi
situaţie!
În tipare ● apoziţie Pe 24 decembrie, adică în Ajun, vom
apozitive pleca la Paris
4. Structura internă a GPrep
Structura extinsă a GPrep este:

(Particule focale) (Modificator) Prep Complement1: şi pe lângă perete, tot
pe la voi.
GPrep
V
Spec Prep
(particule focale) 2
şi Spec Prep
(modificator) V
pe Prep GDet
lângă V
Det GN
perete perete
Schema generală a GPrep
4.1. Particulele focale sunt semiadverbele cu rol de declanşatori ai unor

presupoziţii, care se ataşează la stânga GPrep: şi/nici/tot/doar/chiar despre tine.
Particulele pot fi coocurente cu modificatorii: Şi pe la şase a plouat.
4.2. Modificatorii care apar în antepunere faţă de prepoziţie sunt semiadverbele

cu valoare de aproximare: pe la prânz, pe lângă casă, cam cu greutate, mai la vale.
În construcţii precum Merge pe lângă lac, Intervine pe lângă şef, pe nu poate fi

omis fără să afecteze logica enunţului. În schimb, din contexte precum A plecat pe la
prânz, pe poate lipsi, absenţa modificatorului anulând doar sensul de aproximare din
enunţ: A plecat la prânz.
4.3. Complementele sunt constituenţii obligatoriu exprimaţi ai GPrep. În situaţiile

rare în care aceştia nu se lexicalizează, recuperarea lor din context este întotdeauna
posibilă: Vii cu maşina sau fără?, Ne vedem înainte de curs sau după?
1
În raport cu GAdj sau GAdv, Complementul nu apare între paranteze rotunde, prezenţa lui fiind
obligatorie pentru orice prepoziţie.
201
Complementele se supun anumitor restricţii impuse de prepoziţia-centru, în

funcţie de statutul morfologic al acestora. Restricţiile comune tuturor tipurilor de
complement al prepoziţiei sunt cea de obligativitate a exprimării şi cea de topică: toate
complementele sunt postpuse prepoziţiei.
4.3.1. Complementul realizat prin nominal

Se supune unor restricţii:
● de caz
■ Prepoziţiile cu, despre, din, dintre, faţă de, fără, în, în loc de, la,
pentru, printre, spre, sub etc. impun acuzativul (cu tine).
■ Prepoziţiile „articulate” dedesubtul, împotriva, în faţa, în jurul,
înaintea, înapoia etc. impun genitivul (împotriva traficanţilor).
■ Prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită impun dativul (graţie
medicamentelor).
● de articulare
În funcţie de prepoziţie, dar şi de particularităţile semantice ale complementului
sau de prezenţa unui modificator, substantivul poate fi articulat sau nu, cum se vede în
exemplele: Circulă cu bicicleta vs Vine cu bagaj vs Îndulceşte cafeaua cu zahăr vs
Îndulceşte cafeaua cu zahărul din pliculeţ, Acţionează cu prudenţă vs Acţionează cu
prudenţa dobândită în atâtea încercări, Merge la bibliotecă vs Merge la biblioteca din
centru vs Merge la mama/tata.
De regulă, prepoziţia este urmată de nume fără articol, cu excepţia prepoziţiei
compuse de-a (jocul de-a trenul). Articolul este cerut însă de un modificator al numelui:
Mergem la magazin vs Mergem la magazinul de vizavi. Chiar dacă numele (neînsoţit de
modificator) este nearticulat din cauza prepoziţiei, acesta poate primi o citire definită: Ion
citeşte acum pe balcon („pe un anume balcon”). În enunţurile generice însă, nearticularea
numelui complement al prepoziţiei se asociază cu nedeterminarea/nedefinirea acestuia:
E plăcut să citeşti vara pe balcon.
● de număr
Prepoziţiile locative, partitive sau simetrice dintre (şi din în variaţie cu dintre),
între, printre se construiesc obligatoriu cu un nominal la plural (florile dintre copaci, unul
dintre/din jucători) sau cu două grupuri nominale coordonate (cearta dintre mamă şi
copil, o relaţie între şef şi subaltern). Cu sens partitiv, şi prepoziţia de cere pluralul: un
coleg de-ai noştri.
● de rol tematic
Prepoziţiile pot impune sau nu roluri tematice complementelor nominale. De
altfel, deosebirea dintre cele trei tipuri de prepoziţii (lexicale, funcţionale, semilexicale)
se constată şi în raport cu capacitatea lor de a atribui roluri tematice.
■ Prepoziţiile lexicale se disting de celelalte două tipuri prin aceea că
atribuie complementelor roluri tematice: Beneficiar (A muncit mult pentru ea),
Locativ (Lampadarul este pe podea), Parcurs (Trece prin parc), Sursă (Vine din
străinătate), Instrument (Citeşte cu ochelarii).
■ Faţă de prepoziţiile lexicale, cele funcţionale nu au această capacitate,
rolul tematic al complementului lor fiind atribuit de un element regent plin
semantic (în Ion îl bate pe Gheorghe, rolul tematic Pacient al nominalului este
202
atribuit de verbul a bate, nu de prepoziţia pe, dovadă că acelaşi rol primeşte

nominalul şi în absenţa prepoziţiei: Ion bate măgarul). Acestea sunt prepoziţii
gramaticalizate, total lipsite de sens, care au numai rol sintactic în organizarea
enunţului.
■ Un statut special au prepoziţiile semilexicale, care nu atribuie singure
rol tematic, ci împreună cu regentul: Temă (Copilul beneficiază de bursă,
Frumuseţea constă în armonie), Sursă (Departe de ea se simţea abandonat).
Unele prepoziţii impuse de regent sunt mai puţin abstracte, rolul pe care îl
atribuie fiind acela cerut şi de regent: Beneficiar (Manualul este util pentru
studenţi), Ţintă (Apelează la mama pentru a o ajuta), Comitativ (Echipa noastră
se asociază cu echipa voastră).
4.3.2. Complementul realizat prin adjectiv

Pot avea complement realizat prin adjectiv prepoziţiile „calităţii”, fapt permis de
lectura de tip predicativ, prototipică pentru adjectiv: Apreciem ca/drept oportună această
măsură, A luat-o de bună.
Altă prepoziţie care se construieşte cu un astfel de complement este din: Din albă
s-a făcut gri.
În construcţii precum De mic i-au plăcut maşinile, este preferabilă analiza prin
elipsă (ca relativă redusă) a grupului de mic (< de [când era] mic).
4.3.3. Complementul realizat prin formă verbală nonfinită

Forma verbală nonfinită poate fi: infinitiv (Renunţă la a-i mai scrie veşti regulat),
supin (Şi-a luat mai multe cărţi de citit) sau gerunziu, cerut de o prepoziţe a „calităţii” (O
consideră ca fiind perfectă pentru acest plan, Îl consideră ca având destulă inteligenţă
pentru a înţelege situaţia).
4.3.4. Complementul realizat prin adverb

Pot ocupa poziţia de complement al prepoziţiei adverbe locative sau temporale
precum: până atunci/ieri, de aici.
4.3.5. Complementul realizat prin GPrep

Complementul prepoziţiei este un GPrep când centrul grupului prepoziţional
superior este până (până la anul) sau de, a cărui apariţie se explică prin transpunerea unui
circumstanţial/adjunct din GV în GN (Cartea este pe bancă → cartea de pe bancă).
4.3.6. Complementul realizat prin propoziţie

Propoziţia relativă şi cea conjuncţională pot fi, de asemenea, complemente ale
prepoziţiei. Condiţia ca relativa să fie complement al prepoziţiei este ca aceasta să nu aibă
antecedent: Scrie cu ce găseşte, Stă la cine îl primeşte. Propoziţiei relative îi corespunde
un nominal (Scrie cu creionul, Stă la prieteni).
Mai rar decât complementul realizat prin relativă este complementul reprezentat
de propoziţia conjuncţională. Prepoziţii precum până, fără se combină cu un astfel de
complement: Mai are de aşteptat până să ajungă acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără să fi
203
fost însoţit de Ion. Acestui complement îi corespunde forma de infinitiv a verbului (Mai
are de aşteptat până a ajunge acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără a fi fost însoţit de Ion).
● posibilitatea exprimării relaţiei de genitiv sau de dativ cu ajutorul prepoziţiilor

funcţionale a ori la în anumite contexte;
● nearticularea complementului substantival în condiţiile absenţei modificatorului,
asociată cu o citire definită.
GALR 2008 I: 607−630,

II: 124−131.
Exerciţii
1. Selectaţi grupurile prepoziţionale din textul de mai jos. Arătaţi în ce

grupuri sintactice se includ şi ce restricţii impun prepoziţiile-centru
complementelor lor:
„Prima dintre acele nefericite întâmplări, al cărei ecou avea să-l târască la
nesfârşit, a fost integrarea sa în grupul macedonskian, ceea ce va face ca ura împotriva
poetului Nopţilor să se reverse şi asupra lui, ca şi stigmatul de «decadent». Fără să
semene prea mult cu ceilalţi literatori, Petică intră în cercul claustrat şi urât de restul
scriitorilor şi suportă alături de ei poliţe pe care nu le semnase. Asta nu înseamnă însă
că nu s-a simţit bine printre «efebii, poeţii giganţi şi incomparabilii maeştri». În acel
cadru exista ridicol – mulţi dintre cei ce-l frecventau îşi vor fi dat seama –, dar nu
exista vulgaritate şi meschinărie, şi asta era mult. De altfel, relaţiile poetului cu cercul
macedonskian sunt destul de efemere, iar numărul colaborărilor la Literatorul este în
realitate redus. Şi totuşi, o analiză a flagrantului insucces suferit de poet în epocă poate
considera printre cauzele principale această aproximativă solidarizare cu Macedonski”.
(A. Blandiana, Autoportret cu palimpsest)
2. Construiţi câte două enunţuri în care prepoziţiile a, de, la, pe să fie o

dată funcţionale şi a doua oară lexicale. Construiţi apoi, dacă este posibil, câte un
enunţ în care prepoziţiile date să fie semilexicale.
3. Se dă textul:
„Să începem cu prima întrebare: într-adevăr avem acces la bazele de date din
economie, cea mai importantă bază de date este chiar aceea creată de INS şi conţine
204
datele elaborate de noi. Accesul la baze de date, respectiv surse de date ale altor
instituţii îl realizăm aproape exclusiv în scopul suplimentării sau complementării
propriilor noastre informaţii rezultate din cercetările statistice întreprinse direct de către
INS. Chiar dacă am fi tentaţi să facem predicţii sau estimări vizând perspectiva
dezvoltării economiei, nu o putem face, în primul rând, din punct de vedere legal, şi, în
al doilea rând, nici sub aspect principial. Legea statisticii româneşti defineşte clar
obiectivele statisticii oficiale, inclusiv ale INS. Într-o expresie succintă, fără a intra în
detalii, aceasta poate fi exprimat prin faptul că rolul statisticii constă în evaluarea ex-
post a derulării unui fenomen sau proces economico-social. Deci, noi, statisticienii,
răspundem cerinţelor utilizatorilor, inclusiv a factorilor de decizie politică, prin datele
şi informaţiile noastre la întrebarea cât a fost, şi nu cât va fi. Pentru a răspunde la ultima
întrebare, în România există o altă instituţie, şi anume Comisia Natională de Prognoză,
care face astfel de estimări şi previziuni, desigur, bazându-se pe tendinţele ce se
manifestă sau rezultă din seriile de date statistice, corelările de date, precum şi cu
ajutorul modelelor şi altor instrumente de statistică-matematică, pe care le utilizează.”
(www.revista-piata.ro)
(a) Selectaţi prepoziţiile lexicale, arătaţi care sunt complementele lor şi

rolurile tematice pe care le impun acestora.
(b) Selectaţi prepoziţiile funcţionale şi arătaţi în ce condiţii sintactico-
semantice apar.
(c) Selectaţi prepoziţiile semilexicale şi arătaţi ce roluri atribuie împreună
cu regentul complementului lor.
(d) Arătaţi ce poziţie sintactică ocupă grupurile prepoziţionale în cadrul
grupurilor sintactice superioare în care se includ.
4. Indicaţi ce caz impun prepoziţiile complementelor nominale din textele

de mai jos. Arătaţi apoi ce funcţie sintactică au grupurile prepoziţionale:
Împotriva lor s-au făcut multe reclamaţii
Băsescu contra Guvern (www.gandul.info)
Oamenii aşteaptă apariţia vaccinului contra gripei
Au scăpat cu viaţă graţie airbagurilor
Datorită a doi colegi a recuperat cărţile
Cărţile a trei autori au fost premiate
Consecinţa a ceea ce a făcut a fost neplăcută
A oferit la trei invitate flori
Mă gândesc la ce se va întâmpla diseară
A vorbit cu tine despre plecarea de mâine?
S-a certat cu cine i-a făcut un mare bine.
5. Arătaţi ce statut morfosintactic au cuvintele scrise cu aldine din

următoarele enunţuri:
Poveştile de dragoste sunt mereu aceleaşi
205
Fata de ai cunoscut-o este colega mea

De veţi reţine ce am spus, bine va fi
Până ai venit tu, noi am terminat discuţia
Până în acel moment nu înţelesesem ce voia să facă
A venit la lume la spectacol!
Pe la prânz am să ajung şi eu
Pe douăzeci august vom pleca în concediu.
6. Indicaţi ce statut (complement sau modificator) au grupurile

prepoziţionale din enunţurile de mai jos:
Uşa de metal are o rezistenţă mai mare
Casa de acolo este a unui politician
Acordarea de sporuri salariale este o măsură ce se impune
Se teme de ce va spune şeful lui
Ion este prieten cu Gheorghe
În casa cu etaj locuiesc mulţi chiriaşi
Ne confruntăm cu problemele acestea zilnic
Ion este bun la matematică
Gândul la copil nu-i dădea pace
Le-am dat la trei dintre ei câte o jucărie
Apelează întotdeauna la metode de acest fel.
7. Cum se explică ocurenţa prepoziţiei de în grupurile nominale de

mai jos:
fumător de haşiş
constructor de maşini
plecarea de acasă
începutul de vacanţă
spălatul de maşini
La cules de îngeri (A. Blandiana)
bătălia de la Mărăşeşti
casa de peste deal
scaunul de lângă tine
fabrici producătoare de combustibil
icoane făcătoare de minuni
Ce au în comun aceste construcţii?
206
GLOSAR
ACTANT
Concept (aparţinând lingvistului francez L. Tesnière) care desemnează entităţile
participante la procesul descris de verb, realizate sintactic ca argumente (v.
ARGUMENT), cărora verbul le impune restricţii de formă. Clasele de verbe (zerovalente,
monovalente, bivalente, trivalente) diferă în funcţie de numărul de actanţi (v. şi
STRUCTURĂ ARGUMENTALĂ).
ACTANŢĂ (MĂRCI DE ~)
Restricţii de formă (caz, prepoziţii, conjuncţii, relative) impuse de regent
complementelor, având rolul de a lega complementele de regent şi de a diferenţia
complementele între ele.
ADJUNCT
Constituent sintactic facultativ (realizat ca GAdv: Vine azi; a veni azi; GPrep: A venit de
ieri; GDet: Citeşte nopţile; propoziţie subordonată/GComplementizator: Vine când poate)
care se ataşează la GFlex sau la GV. În celelalte grupuri sintactice, adjuncţilor le
corespund modificatorii (nonrestrictivi) (v. MODIFICATOR). Adjunctul ocupă o poziţie
structurală inferioară ierarhic complementului şi nu este cerut sintactico-semantic de
centrul la care se ataşează, neprimind caz şi rol tematic de la acesta. Termenul adjunct
este echivalent cu circumstanţialul, cu excepţia „circumstanţialelor obligatorii”, al căror
statut sintactic este asemănător complementelor.
ANAFORIC
În accepţie gramaticală, component al enunţului fără referinţă proprie, dar care şi-o obţine
prin raportare la o sursă referenţială exprimată, de obicei, anterior, numită antecedent. Se
include în clasa proformelor. Pot avea utilizare anaforică elemente din următoarele clase:
pronume (Ioanai si-a îmbrăcat cu rochia albastră), numeral (Studenţiii mei sunt interesaţi
de lingvistică. Doii au scris deja câte un articol), adjectiv (O carte bunăi este apreciată
de cititor, pentru că o asemeneai carte ajunge la sufletul lui), adverb (Loculi undei s-au
întâlnit era romantic).
ANALITIC (FLEXIUNE ~Ă)

Flexiune caracterizată prin aceea că, pentru marcarea categoriilor gramaticale, se recurge
la morfeme libere (mobile). Vezi exprimarea formelor verbale cu auxiliar sau/şi cu un
conector gramaticalizat: am mers, voi merge, aş merge, aş fi mers; să merg, a merge, de
mers; să fi mers, să fi cântând etc.; exprimarea cazului cu ajutorul mărcii lui – lui Ion sau
cu ajutorul prepoziţiei a/la – cărţile a doi copii, (pop.) Dau la copii bomboane,
exprimarea gradelor de comparaţie la adjectiv şi la adverb cu ajutorul unor mărci de
gradare: mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos.
207
Glosar
ANTICAUZATIVIZARE
Operaţie de detranzitivizare (v. DETRANZITIVIZARE) care are loc la nivelul
Lexiconului (v. LEXICON) şi prin care se derivă numeroase verbe ergative/inacuzative şi
verbe cu Experimentator de la corespondentele lor tranzitive (Guvernul creşte preţurile >
Preţurile cresc; Pe Ion îl supără copiii > Ion se supără). Efectele sintactice ale aplicării
acestei operaţii sunt: verbul tranzitiv devine intranzitiv; complementul direct este
externalizat (v. EXTERNALIZARE) şi ajunge în poziţia subiectului; Agentul sau, în
cazul verbelor psihologice, Stimulul este eliminat complet, nefiind recuperabil semantic;
facultativ, se asociază cu marca se.
ARGUMENT
Constituent obligatoriu sintactico-semantic care este cerut de un centru predicativ (v.
PREDICAT SEMANTIC): verb (Citesc o carte), adjectiv (gata de luptă), substantiv (fiul
Mariei), adverb (aproape de şcoală), prepoziţie (lângă şcoală). În GV, se disting un ~
INTERN, generat în interiorul GV, în poziţia de complement, şi un ~ EXTERN, generat
în interiorul GV, în poziţia de Specificator (v. SPECIFICATOR) al GV (altfel spus, cerut
de ansamblul V + complement), dar deplasat în afara acestuia, în poziţia de Specificator
al GFlex, unde primeşte cazul nominativ.
ATRIBUIREA CAZULUI
Fenomen prin care un constituent nominal subordonat unui centru (Flex şi Prep, cel mai
frecvent) primeşte Caz de la acesta din urmă, într-o configuraţie de dominanţă, în care
centrul este superior ierarhic constituentului căruia îi atribuie caz. Orice GDet aflat într-o
poziţie argumentală trebuie să poarte Caz. Capacitatea unui item de a atribui Caz este
specificată în Lexicon (v. LEXICON). Atribuirea cazurilor este supusă condiţiilor de
localitate: un centru nu atribuie caz la distanţă; de exemplu, nominativul este atribuit în
configuraţia de Specificator al GFlex; acuzativul este atribuit în poziţia structurală de
complement. În teoriile generative recente, cazul nu este atribuit de un centru, ci verificat
într-o anumită configuraţie, printr-o potrivire de trăsături.
CAP − vezi CENTRU

~ FUZIONAT
Centru pronominal al grupului nominal. Capul fuzionat preia şi încorporează două funcţii:
a substantivului, care este suprimat, şi a determinantului/cuantificatorului/alternativului:
[Acei studenţi]/[Mulţi studenţi]/[Alţi studenţi] urmează cursuri de limbi străine →
Aceia/Mulţi/Alţii urmează cursuri de limbi străine. Uneori, forma pronominală (capul
fuzionat) este diferită de cea adjectivală (acest profesor – acesta, alt exerciţiu – altul,
niciun roman – niciunul), alteori, nu (ceilalţi elevi – ceilalţi, mulţi turişti – mulţi, câţiva
poeţi – câţiva). Reprezintă grupul determinant tipic.
CAZ
~ NEUTRU/DIRECT
Concept care acoperă toate situaţiile în care substantivul are formă nemarcată de N−Ac,
neputând fi substituit printr-un clitic pronominal de Ac sau prin forma de N a pronumelui.
Cazul „neutru”/„direct” caracterizează, în general, nominale neprepoziţionale care apar în
209
următoarele poziţii sintactice: CSec (M-a învăţat gramatică), CPO (L-au ales
preşedinte), circumstanţial (A lipsit de acasă zile întregi) şi S sau CD cu lectură de tip
„proprietate” (Se caută profesor, Căutăm profesor).
~ STRUCTURAL
Caz atribuit în anumite poziţii sintactice (v. ATRIBUIREA CAZULUI), independent de
atribuirea rolului tematic sau de itemul lexical care îl selectează. Nominativul şi
acuzativul sunt, în orice apariţie, cazuri structurale, asociate cu o anumită configuraţie şi
care pot fi asociate cu roluri tematice diferite.
~ LEXICAL/INERENT
Caz dependent fie de itemul lexical care selectează un GDet, fie de rolul tematic purtat de
acel GDet. În limba română, sunt întotdeauna lexicale cazul „direct”/„neutru” purtat de
CSec şi de CPO şi de circumstanţialul obligatoriu realizat ca GDet, circumscrise unei
clase limitate de verbe. Genitivul şi dativul pot fi atât structurale (atribuite în poziţia de
complement), cât şi lexicale (legate de rolul Posesor, respectiv Ţintă/Beneficiar).
CENTRU
Constituentul în jurul căruia se organizează grupurile sintactice (centre lexicale: GV,
GN, GAdj, GAdv; centre funcţionale: GFlex, GDet, GPrep, GComplementizator), care
selectează complementele şi atribuie roluri tematice complementelor realizate ca GDet.
CIRCUMSTANŢIAL − vezi ADJUNCT

~ METADISCURSIV
Subspecie de circumstanţial care face referire la actul enunţării (Din câte ştiu, nu a plecat
la Paris, Nu a avut chef să lucreze, ca să spun aşa; În primul rând, vrea să-i
mulţumească pentru succes îndrumătorului lucrării şi, în al doilea rând, colegilor de
serviciu). În raport cu grupul verbal, pot avea utilizare metadiscursivă circumstanţialele:
de mod propriu-zis, instrumental, de cauză, de scop, condiţional, concesiv, consecutiv, de
relaţie.
COMPLEMENT
Constituent selectat de un centru (lexical) care se supune restricţiilor gramaticale şi
semantice impuse de acesta. În configuraţiile arborescente, apare imediat la dreapta
centrului de grup. De exemplu, în structura GV, se disting: complementul direct,
complementul secundar, complementul indirect, complementul prepoziţional, numele
predicativ, complementul predicativ al obiectului, circumstanţialul obligatoriu şi
subiectul, iar în GN – complementul numelor postverbale, complementul numelor
relaţionale şi complementul partitiv al indefinitelor cu trăsătura inerentă [+ Partitiv].
Complementul poate fi cerut şi de un centru funcţional (vezi, de exemplu, complementul
determinantului: un elev) sau de alt constituent, în afară de centru, al grupului sintactic
(vezi complementul comparativ cerut de modificatorul adjectivului/adverbului: mai bun
decât el).
COMPLEMENTIZATOR
Centru funcţional al grupului complementizator (al propoziţiei). Elementele cu statut de
complementizator sunt: că, să, dacă, de (pop. şi arh.), cum că, precum că. În gramatica
210
Glosar
tradiţională, complementizatorii erau analizaţi drept conjuncţii subordonatoare

necircumstanţiale.
CONJUNCŢIE
Element care marchează o relaţie de coordonare (conjuncţia coordonatoare) sau de
subordonare circumstanţială (conjuncţia subordonatoare). Conjuncţiile coordonatoare
sunt: copulative (şi, precum şi, ca şi, cât şi, cum şi), adversative (dar, însă, or, ci, iar),
disjunctive (ori, sau, fie). Conjuncţiile subordonatoare introduc subordonate
circumstanţiale (adjuncţi propoziţionali): cauzală (Are emoţii fiindcă a greşit), concesivă
(Deşi a acţionat rapid, nu a salvat multe obiecte), condiţională (Dacă va încerca, va şti
că a avut măcar o şansă), consecutivă (A strigat atât de tare încât l-au auzit vecinii),
finală (L-a chemat ca să îl ajute) etc. Spre deosebire de complementizatori, conjuncţiile
coordonatoare nu-şi proiectează grup.
CUANTIFICATOR
Component care are rolul de a specifica din punct de vedere cantitativ alt component al
unui grup (nominal, verbal, adjectival, adverbial). În clasa cuantificatorilor intră
elementele cantitative indicând: o cantitate definită (cinci, zece, de două ori), o cantitate
nedefinită (mulţi, puţini, câţiva; numeros; mult, puţin, câtva, oricât), o cantitate nulă
(niciun; nicicât, deloc). În GN, cantitatea definită sau nedefinită poate fi exprimată şi cu
ajutorul unor construcţii cu rol de specificator de tipul un kilogram de, trei metri de, o
cantitate de, un număr de etc. Cuantificatorii sunt existenţiali (mulţi, puţini, destui, câţiva
etc.) sau universali, trimiţând la totalitate într-o manieră globală (toţi) sau distributivă
(fiecare, oricare, orice).
DEICTIC
Component al enunţului fără referinţă proprie care îşi obţine referinţa de la unul dintre
componentele situaţiei de comunicare (emiţător, receptor, loc, timp). Pot avea utilizare
deictică elemente din următoarele clase: pronume (Tu nu ai ce spune în această privinţă),
numeral (Amândoi să veniţi acum la mine), adverb (Îţi las biletul aici), adjectiv (La
pagina următoare găsim definiţia deicticelor).
DETERMINANT
Constituent al grupului nominal, ocupând poziţia cea mai înaltă în ierarhia grupului. Fac
parte din clasa determinanţilor: articolul (definit şi indefinit), adjectivul pronominal
demonstrativ, posesivul conjunct/cliticul posesiv legat de substantive nume de rudenie
nearticulate (tat-su, mă-sa), adjectivul pronominal relativ şi interogativ, adjectivul
pronominal negativ şi unele adjective pronominale indefinite (vreun, niciun, niscai,
niscaiva). În cadrul teoretic generativ, reprezintă centrul funcţional al grupului
determinant care selectează un complement realizat ca grup nominal organizat în jurul
unui substantiv. Are rolul semantico-pragmatic de integrator enunţiativ.
DETRANZITIVIZARE
Operaţie prin care se elimină complementul direct şi capacitatea verbului de a atribui
cazul Acuzativ. Se realizează prin pasivizare şi anticauzativizare (v. PASIVIZARE,
ANTICAUZATIVIZARE).
211
ENUNŢ
Strict lingvistic, este o secvenţă sonoră sau grafică dotată cu semnificaţie, alcătuită dintr-o
propoziţie (structurată: Ion cântă ori nestructurată: Sst!) sau din mai multe propoziţii (Ion
ştie să cânte), cuprinsă între două pauze. Enunţul deci acoperă noţiunile tradiţionale
propoziţie şi frază, unităţi sintactice dotate cu autonomie enunţiativă. Din perspectivă
comunicativ-pragmatică, enunţul este rezultatul enunţării, actul individual de folosire a
limbii.
ERGATIV − vezi INACUZATIV
EXTERNALIZARE
Deplasare a unui argument intern (v. ARGUMENT) din interiorul unui grup sintactic în
afara acestuia, în speţă, din GV în afara GV. Constituentul externalizat ajunge să fie
întotdeauna argument extern, adică subiect. Este un proces sistematic, care are două
variante:
(a) externalizarea subiectului, generat în poziţia de Specificator al GV şi deplasat în afara
GV, în poziţia de Specificator al GFlex, unde primeşte caz; (b) externalizarea
complementului direct, generat în poziţia de complement al GV şi deplasat în poziţia de
subiect (specificator al GFlex), în urma aplicării operaţiilor de pasivizare sau de
anticauzativizare (v. PASIVIZARE, ANTICAUZATIVIZARE).
FINIT
Propoziţia ~ă este o structură sintactică autonomă (un enunţ), organizată în jurul unui
predicat al enunţării (v. PREDICAT), altfel spus o structură sintactică în care este
proiectat GFlex. Deşi în cele mai multe limbi numai propoziţiile finite pot avea subiect în
nominativ, româna are o situaţie specială, acceptând cu uşurinţă exprimarea subiectului
formelor verbale nonfinite.
IERARHIE SINTACTICĂ
Ordine a constituenţilor organizaţi în jurul unui centru (v. CENTRU) în funcţie de relaţia
semantico-sintactică pe care o au cu acesta şi de poziţia în configuraţia arborescentă. În
ierarhia sintactică, dintre termenii subordonaţi centrului, constituentul superior ierarhic
este cel care ocupă poziţia de complement şi, pentru GN, şi de modificator restrictiv, pe
când adjunctul şi modificatorul nonrestrictiv ocupă poziţii inferioare ierarhic. În
configuraţia arborescentă, constituenţii superiori ierarhic sunt cei mai apropiaţi de centru,
deci cei „de jos”, iar constituenţii inferiori ierarhic sunt cei mai îndepărtaţi de centru, deci
de „de sus”.
INACUZATIV
Clasă de verbe intranzitive nonagentive, care denotă schimbarea de stare (a se altera, a
(se) mucegăi, a îmbătrâni), configuraţia spaţială (a se depărta, a se situa), mişcarea
direcţionată (a se apropia, a (se) urca, a ajunge), existenţa, apariţia/dispariţia (a apărea,
a se ivi), emisia de sunete, de miros, de substanţe (a se prelinge, a se infiltra) sau care
conţin informaţie aspectuală (a se declanşa, a începe), cu un singur argument (GDet sau
propoziţie), intern, care are rolul Temă sau Pacient, caracterizate prin imposibilitatea
pasivizării şi prin posibilitatea adjectivizării participiului. Se disting inacuzative primare,
212
Glosar
care nu au pereche tranzitivă (a (se) râncezi, a deveni) şi inacuzative derivate, care au

pereche tranzitivă (a îmbătrâni vs a îmbătrâni pe cineva; a (se) albi vs a albi ceva).
INERGATIV
Clasă de verbe intranzitive agentive (a dansa, a dormi, a merge, a vorbi, a strănuta, a
tuşi) cu un singur argument, extern, care acceptă, de obicei, prezenţa unui complement
intern şi nu acceptă adjectivizarea participiului.
IMPERSONALIZARE
Operaţie aplicată la nivelul Lexiconului (v. LEXICON) majorităţii verbelor nereflexive
inergative (v. INERGATIV) şi inacuzative primare (v. INACUZATIV) care acceptă
subiect personal, uman (Oamenii dorm mult > Se doarme mult; Copii adorm uşor la
televizor > Se adoarme uşor la televizor). Este o operaţie complementară pasivizării (v.
PASIVIZARE), ultima afectând verbele tranzitive. Efectele aplicării acestei operaţii sunt:
eliminarea unei poziţii argumentale a verbului; suprimarea nominalului din poziţia
subiectului; marcarea specifică (prin se).
LEXICON
Parte componentă a Gramaticii care cuprinde dicţionarul mental al vorbitorilor, conţinând
informaţii despre itemii lexicali şi funcţionali. O intrare lexicală conţine matricea
fonologică, categoria sintactică şi proprietăţile de atribuire a rolurilor tematice şi poate fi
supusă anumitor operaţii (reflexivizare, pasivizare etc.).
MODIFICATOR
Constituent care modifică sau precizează semantic referinţa unui alt constituent. În
funcţie de sens şi de poziţia sintactică ocupată, se disting: modificatorul restrictiv, care
participă la denotaţia grupului (triunghi isoscel, frate geamăn), nonrestrictiv/calificativ
(fată frumoasă, creion colorat) şi posesiv (casa Mariei/sa). În structura grupurilor
sintactice din care face parte (GN: cărţi interesante/multe, GAdj: bolnavă mintal, GAdv:
incredibil de frumoasă), ocupă o poziţie inferioară ierarhic complementului. Modificatorii
reprezentaţi de mărcile de gradare din GAdj şi din GAdv ocupă poziţia de specificator
(foarte bună, mai bine).
NONFINIT
Propoziţia ~ă este o structură sintactică fără autonomie enunţiativă, organizată în jurul
unui predicat semantico-sintactic verbal care nu este şi un predicat al enunţării (v.
PREDICAT), altfel spus o structură sintactică în care nu este proiectat GFlex. În foarte
multe limbi, dar nu şi în română, propoziţiile nonfinite, organizate în jurul formelor
verbale nepersonale, nu pot avea, de regulă, un subiect în nominativ.
OPERATOR (~ VERBAL DE PREDICATIVITATE)

Component verbal al predicatului complex al enunţării, exterior verbului principal, căruia
i se ataşează mărcile de flexiune (mod, timp, aspect; număr şi persoană) şi care nu are
capacitatea de a atribui rol tematic. Operatorii verbali pot fi: aspectuali (Ion începe să
213
scrie/se apucă de scris), modali (Ion poate să vină), pasivi (este căutat de...), copulativi
(Ion este copil).
PARTICULĂ FOCALĂ
Constituent facultativ, care se ataşează la stânga unui grup sintactic într-o poziţie de
specificator: GV (numai citeşte), GN (doar ideea ta), GAdj (tot frumoasă), GAdv (chiar
acolo), GPrep (şi la noi). Particulele focale sunt semiadverbe având rolul de a declanşa
anumite presupoziţii.
PASIVIZARE
Operaţie care se aplică la nivelul Lexiconului (v. LEXICON) majorităţii verbelor
tranzitive (în special celor cu tranzitivitate „forte”), având următoarele efecte sintactice:
detranzitivizare; externalizarea (v. EXTERNALIZARE) nominalului complement direct,
care ajunge în poziţia subiectului; marginalizarea subiectului, care fie ajunge într-o
poziţie postverbală, marcată prepoziţional, fie este eliminat sintactic (dar întotdeauna
recuperabil semantic); o marcare specifică (a fi + participiu sau marca se): Copiii sunt
trimişi la şcoală (de către părinţi)/Copiii se trimit la şcoală la 6 ani.
POSESIE
Relaţie semantică stabilită între două nominale desemnând posesorul şi obiectul posedat.
Poate fi alienabilă (relaţie temporară între posesor şi obiectul posedat, acesta din urmă
putând fi înstrăinat) sau inalienabilă (relaţie permanentă, inseparabilă între cele două
entităţi). Caracterul alienabil sau inalienabil al relaţiei dintre posesor şi obiectul posedat
se corelează cu particularităţi în plan gramatical. De exemplu, construcţia cu acuzativ
posesiv nu se foloseşte decât pentru a reda o relaţie de posesie inalienabilă de tipul parte a
corpului – individ, deţinător al părţii corpului (Mă doare capul). Relaţia de posesie poate
fi realizată în cadrul GN (cartea Ioanei, fata cu ochelari) sau în GV, în structuri ternare
(cu dativ posesiv – Şi-a găsit geanta −, cu acuzativ posesiv – Îl înţeapă la inimă − sau cu
nominativ posesiv − Ion ridică mâna). Verbele de posesie de tipul a avea, a aparţine, a
poseda se construiesc obligatoriu cu două argumente corespunzând posesorului, respectiv
obiectului posedat (Tema).
PREDICAT
~ SEMANTIC/LOGIC Componentul propoziţiei care asociază unei entităţi o
proprietate (predicate cu un singur argument) sau care stabileşte o relaţie între două sau
trei entităţi (predicate cu două sau trei argumente). Pot fi predicate semantice: verbe,
adjective, substantive, prepoziţii, adverbe.
~ SINTACTIC Centrul unui grup sintactic aflat într-o poziţie semantic predicativă, în
care se manifestă capacitatea predicatului de a-şi atrage argumentele/complemente şi de a
le atribui caz şi rol tematic.
~ AL ENUNŢĂRII Centrul unui enunţ autonom din punct de vedere sintactico-semantic,
care dispune de trăsătura specifică a predicativităţii, responsabilă de stabilirea unei
relaţii între grupul predicativ şi un eveniment extralingvistic, ancorat spaţio-temporal.
Specifică pentru predicatul enunţării este proiecţia GFlex. Predicatul enunţării poate fi
214
Glosar
simplu (Ion doarme/scrie) sau complex (Ion poate citi/se apucă de citit/este lăudat/este
copil), cu operator (v. OPERATOR).
PRINCIPIUL UNICITĂŢII
Principiu conform căruia componentele aceluiaşi grup sintactic nu pot îndeplini funcţii
sintactice identice. Astfel, principiul unicităţii stă la baza distincţiei dintre diversele
complemente în grupul verbal (complement direct – complement secundar, complement
indirect – complement prepoziţional – complement posesiv).
PRO-DROP
Parametrul tipologic al neexprimării subiectului pronominal (a cărui poziţie este
reprezentată ca „micul pro” în teoriile generative recente) sau al „subiectului nul”. Acest
parametru diferenţiază limbi ca româna şi italiana, care permit neexprimarea subiectului,
de limbi ca franceza şi engleza, care nu permit nerealizarea fonologică a subiectului.
PROIECŢIE
Expansiune a unor centre/categorii lexicale (V, N, Adj, Adv) sau funcţionale (Prep,
Complementizator, Flex, Det), reprezentată, în configuraţia arborescentă, în poziţii de
dominare (GV faţă de V, GDet faţă de Det etc.). Spre deosebire de categoriile lexicale,
categoriile funcţionale sunt dependente referenţial de complementul lor, nu-şi selectează
semantic complementul, nu atribuie roluri tematice şi îşi selectează întotdeauna categoria
sintactică a complementului (GFlex selectează întotdeauna un GV drept complement,
GDet selectează întotdeauna un GN drept complement etc.).
REORGANIZARE SINTACTICĂ
Amalgamare a unor grupuri sintactice, care are drept rezultat apariţia unor poziţii
sintactice neargumentale: CPos (Ion o iubeşte pe soţia lui > Ion îşi iubeşte soţia), CAg
(Ion îl bate pe Dan > Dan este bătut de (către) Ion), PS (Ştiam că eşti sănătoasă > Te
ştiam sănătoasă); avansare a unor componente nominale: avansarea subiectului din
subordonată în regentă (Trebuie ca Ion să înveţe > Ion trebuie să înveţe), avansarea
complementului unui adjectiv (Ion este recunoscător Mariei > Îi este recunoscător).
ROL TEMATIC
Funcţie semantică îndeplinită de nominal (GDet) în raport cu predicatul semantic (v.
PREDICAT). Rolurile tematice sunt concepte relaţionale incluse în gramatica generativă
pentru a explica modul de integrare a structurii argumentale a predicatului în sintaxă. Nu
există un consens asupra listei de roluri tematice: Agent, Temă, Pacient, Experimentator,
Beneficiar, Ţintă, Parcurs, Stimul, Sursă etc.
SINTETIC (FLEXIUNE ~Ă)

Flexiune caracterizată prin aceea că, pentru marcarea categoriilor gramaticale, se recurge
la morfeme legate: desinenţe, sufixe, articol hotărât. Vezi, de exemplu, formele verbale
citeşte, citeai, citii, citiserăm, care exprimă categoriile mod, timp, persoană şi număr cu
ajutorul sufixelor şi al desinenţelor, şi formele verbale nepersonale citind, citit, distinse
numai prin sufixe gramaticale; formele substantivale care marchează cazul prin desinenţă
215
– casă, case –, prin desinenţă şi articol – casei – sau numai prin articol – elevului,
peretelui, fetelor –; formele adjectivale care marchează distincţiile de gen, număr şi caz
prin desinenţe – acru, acră, acre, acri.
SPECIFICATOR
Poziţie structurală din grupul sintactic, proiectată imediat la stânga proiecţiei grupului.
Specificatorul grupului flexionar este poziţia tipică pentru subiect. Specificatorul grupului
verbal este poziţia în care este generat subiectul, înainte de a se deplasa în afara grupului
verbal. Specificatorul grupului adjectival sau al grupului adverbial găzduieşte mărcile de
gradare.
STRUCTURĂ ARGUMENTALĂ
Component al Lexiconului (v. LEXICON) care precizează numărul de argumente al
fiecărui predicat. La nivelul structurii argumentale au loc operaţii precum
impersonalizarea (v. IMPERSONALIZARE), pasivizarea (v. PASIVIZARE), formarea
inacuzativelor derivate (v. INACUZATIV, ANTICAUZATIVIZARE), tranzitivizarea (v.
TRANZITIVIZARE), operaţii care afectează numărul de argumente al unui predicat.
TEMATIZARE
Termenul tematizare sau topicalizare desemnează mecanismele sintactice (deplasare la
stânga, cu integrare sintactică − Pe Ion îl ştia de mic − sau cu ruptură sintactică şi
fonetică − Ion, nu ştiam niciodată ce să cred despre el) prin care anumiţi constituenţi
ajung în poziţie preverbală, adesea prima poziţie din enunţ (poziţie tematică/de topic).
TRANZITIVIZARE
Operaţie care permite inserţia suplimentară a unui complement direct, care nu este inclus
în structura argumentală a verbului intranzitiv. Tranzitivizarea se realizează prin prezenţa
unui complement intern în cazul verbelor inergative (dorm un somn bun; v.
INERGATIV) sau prin prezenţa unui complement direct „al direcţiei” în cazul verbelor
impersonale (mă plouă).
VARIABILĂ (REFERINŢĂ ~)
Component nonanaforic şi nondeictic al enunţului care poate lua orice valoare din
universul de discurs. Au referinţă variabilă unele pronume: interogative (cine, ce, care,
cât), indefinite (oricine, orice, oricât, cineva), relative fără antecedent (Care va depune
dosarul la timp are şanse să obţină bursa) şi unele adverbe: indefinite (oriunde, oricând,
oricât), relative fără antecedent (Nu ştim unde s-a ascuns, Se duce oriunde găseşte un loc
de muncă).
216
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Diferenţele teoretice şi de descriere în raport cu GALR (2005/2008) se bazează pe

următoarele lucrări, apărute sau puse în circulaţie după redactarea Gramaticii academice:
Alboiu, Gabriela, Michael Barrie, Chiara Frigeni, 2004, SE and the Unaccusative-
Unergative Paradox, în: Martine Coene, Gretel de Cuyper, Yves d’Hulst (eds.),
Curent Studies in Comparative Romance Linguistics, Antwerp Papers in Linguistics,
107, p. 109–139.
Brăescu, Raluca, 2009, Există a treia clasă de adjective?, în: Rodica Zafiu, Blanca
Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei
Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
p. 9−22.
Cinque, Gugliermo, 1988, „On Si Constructions and the Theory of Arb”, Linguistic
Inquiry, 19, 4, p. 521−581.
Chierchia, Gennaro, 2004, A Semantics for Unaccusatives and its Syntactic
Consequences, în: Artemis Alexiadou, Elena Anagnostopoulou, Martin Everaert
(eds.), The Unaccusativity Puzzle. Explorations of the Syntax-Lexicon Interface,
[Oxford], Oxford University Press, p. 22–59.
Cornilescu, Alexandra, 2007, Despre trăsăturile periferice şi cum le-am putea folosi, în:
Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae (editori), Studii lingvistice. Omagiu
profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, p. 43−56 .
Dragomirescu, Adina, 2010, Ergativitatea. Tipologie, sintaxă, semantică, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti.
Gheorghe, Mihaela, 2009, Observaţii cu privire la utilizarea absolută a unor verbe
tranzitive, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de
gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, p. 81−84.
Giurgea, Ion, 2008, Recherches sur la structure interne des pronoms et des expressions
nominales sans nom exprimé, thèse de doctorat, Université Paris 7 (ms.).
Huddleston, Rodney, Geoffrey K. Pullum, 2008 [2005], A Student’s Introduction to
English Grammar, Cambridge, Cambridge University Press.
Levin, Beth, Malka Rappaport Hovav, 2006 [2005], Argument Realization, [Cambridge,
New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo], Cambridge
University Press.
Manning, Christopher D., 1996, Ergativity. Argument Structure and Grammatical
Relations, Stanford, CSLI Publications.
Manzini, M. Rita, Leonardo M. Savoia, 2007, A Unification of Morphology and Syntax.
Inverstigations into Romance and Albanian Dialects, Londra, New York, Routledge.
217
Bibliografie selectivă
Mardale, Alexandru, 2009, Les prépositions fonctionnelles du roumain. Études

comparatives sur le marquage casuel, Paris, L’Harmattan.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2008, O posibilă reinterpretare a clasei semiadverbului, în:
Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Radu (editori), Lucrările Primului
Simpozion Internaţional de Lingvistică, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, p. 297−313.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2009, Eterogenitatea adverbului românesc (tipologie şi
descriere), teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti (ms.).
Nedelcu, Isabela, 2009, Categoria partitivului în limba română, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Nicolae, Alexandru, Adina Dragomirescu, 2009, Omonimia sintactică a participiilor
româneşti, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de
gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura
Niculescu, Dana, 2008, Mijloace lingvistice de exprimare a posesiei în limba română,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2006, Din nou despre diateză. Consideraţii pe marginea
soluţiei adoptate în noua gramatică academică, în: Marius Sala (coord.), Studii de
gramatică şi de formare a cuvintelor. În memoria Mioarei Avram, Bucureşti, Editura
Academiei Române, p. 332−339.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2007, Grupul prepoziţional. Prepoziţiile „calităţii”, în:
Gabriela Alboiu, Andrei A. Avram, Larisa Avram, Daniela Isac (editori), Pitar Moş:
A Building with a View. Papers in Honour of Alexandra Cornilescu, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, p. 537−546.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2009a, Tipuri de gramaticalizare. Pe marginea utilizărilor
gramaticalizate ale prepoziţiilor de şi la, în: Gabriela Pană Dindelegan (coord.),
Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, p. 227–239.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2009b, Morfosintaxă şi semantică: pe marginea cazului
simbolizat ca „X”, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori),
Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti,
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2009c, Dinamica limbii române actuale − Aspecte
gramaticale şi discursive, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Reinhart, Tanya, Tal Siloni, 2005, The Lexicon-Syntax Parameter: Reflexivization and
other Arity Operations, Linguistic Inquiry, 36, 3, p. 389−436.
Stan, Camelia, 2007, Cuantificarea grupului nominal prin recategorizare semantico-
gramaticală, în: Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae (editori), Studii
lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşti,
Stan, Camelia, 2009a, Ierarhia constituenţilor în grupul nominal, în: Rodica Zafiu,
Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei
p. 231−236.
219
Stan, Camelia, 2009b, Sintaxa. Secolele al XVI-lea − al XVIII-lea, în Tratatul de istorie a

limbii române, vol. II (ms.).
Vasilescu, Andra, 2007, Sistemul pronominal românesc, în: Gabriela Pană Dindelegan
(coord.), Limba română − Stadiul actual al cercetării, Bucureşti, Editura
Zafiu, Rodica, 2005, Conjuncţiile adversative din limba română: tipologie şi niveluri de
incidenţă, în: Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Structură şi
funcţionare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 243−258.
Zafiu, Rodica, 2009, Interpretări gramaticale ale prezumtivului, în: Rodica Zafiu, Blanca
Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei
p. 289−305.
220
Tiparul s-a executat sub cda 2572/2010
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

Morfosintaxa Pana Dindelegan Oct 2010 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Morfosintaxa Pana Dindelegan Oct 2010 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Morfosintaxa limbii române.

Sinteze teoretice şi exerciţii

Morfosintaxa limbii române

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Coperta: Alexandru Nicolae

I. Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri .............................................................. 19

II. Predicatul şi predicaţia .......................................................................................... 29

III. Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare .................................... 35

V. Interjecţia şi grupul interjecţional ......................................................................... 111

VI. Substantivul şi grupul nominal ............................................................................ 115

X. Prepoziţia şi grupul prepoziţional ......................................................................... 197

1. Cartea de faţă vine în continuarea colaborării noastre – a celor trei autoare – la

ianuarie 2010 Gabriela Pană Dindelegan

Ac = acuzativ GFocus = grupul focus

/ bara oblică separă variantele libere sau alternanţele fonetice

Pentru reprezentarea ierarhiilor sintactice, se folosesc configuraţii arborescente în acord

CORV = Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eşantioane,

În organizarea sintactică a unui enunţ se includ proiecţii/categorii lexicale (V, N,

GComplementizatorului este proiectat în toate propoziţiile, indiferent dacă sunt

2. Clasificări ale enunţurilor

2.1. După criteriul modului de realizare lingvistică, enunţurile sunt:

2.2. Din punctul de vedere al respectării normelor şi a constrângerilor gramaticale

Gramaticalitatea unui enunţ (concept al gramaticii generative) nu este

2.3. După scopul comunicării/intenţia de comunicare, există mai multe tipuri de

● Enunţurile asertive comunică o aserţiune legată de lumea reală, în legătură cu

● Enunţurile interogative sunt structuri sintactice specializate pentru a formula

− la trecerea în vorbirea indirectă, se păstrează elementele interogative

● Enunţurile imperative, structurate (Du-te la cumpărături!) sau nestructurate

● Enunţurile exclamative, structurate (Citea atât de repede! − complet; Urâtă

3. Relaţia dintre tipurile de enunţuri şi actele de vorbire1

Tipurile de enunţuri pot fi puse în relaţie cu actele de vorbire (acte complexe,

Tipul de Actul de vorbire Exemple

GALR 2008 II: 25−44, 859−868

(a) Identificaţi enunţurile asertive, exclamative şi imperative şi stabiliţi

− Nu-mi spui şi mie ce ai aflat?

„− Nene − zic − te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru

„Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână?

„− Bună seara, băieţi.

(a) Ce tip de acte de vorbire reprezintă enunţurile interogative din textele

3. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli semantico-

4. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli sintactice şi

5. În exemplele de mai jos, verbele din propoziţiile principale sunt factive,

6. Căutaţi în DSL definiţia stilului indirect liber (s. v. stil). Folosindu-vă de

1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării

Noţiunile de predicat şi de predicaţie sunt analizabile la nivelurile: semantic,

1.2. Din perspectivă sintactică, aceleaşi elemente care reprezintă predicate

1.3. Predicatul enunţării se caracterizează, în plus faţă de predicatul semantico-

De obicei, predicativitatea se obţine prin ataşarea la un predicat semantico-

Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate direct (flexionar) verbului, se obţine un

2.1. Structura predicatului simplu

În afara mărcilor de predicativitate, a căror prezenţă este obligatorie, predicatul

2.2. Structura şi tipologia predicatului complex

3. Particularităţi ale limbii române

● numărul mare de operatori aspectuali (în special de verbe folosite contextual ca

GALR 2008 II: 241−266

(a) Identificaţi predicatele semantice şi precizaţi în ce clase lexico-

2. „Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vreo două-trei ori cu bulgări

3. Construiţi cinci propoziţii în care predicatul simplu (al enunţării) să fie

4. Cum influenţează distincţia predicat simplu vs predicat complex analiza

În procesul îmbinării cuvintelor în grupuri, propoziţii şi fraze, se stabilesc diverse

● Se stabileşte prototipic între două unităţi sintactice aflate la acelaşi nivel

1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii

1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare