CUPRINS

Capitolul nr.1 ............................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 ............................................................................................................pg.16
Capitolul nr.3 ............................................................................................................pg.35
Capitolul nr.4 ............................................................................................................pg.46
Capitolul nr.5 ............................................................................................................pg.60
Capitolul nr.6 ............................................................................................................pg.74
Capitolul nr.7 ............................................................................................................pg.82
Capitolul nr.8 ............................................................................................................pg.100
Capitolul nr.9 ............................................................................................................pg.114
Capitolul nr.10 ..........................................................................................................pg.133
Capitolul nr.11 ..........................................................................................................pg.148
Capitolul nr.12 ..........................................................................................................pg.157
Capitolul nr.13 ..........................................................................................................pg.167
Capitolul nr.14 ..........................................................................................................pg.185
Capitolul nr.15 ..........................................................................................................pg.195
Capitolul nr.16 ..........................................................................................................pg.213
Capitolul nr.17 ..........................................................................................................pg.231
Capitolul nr.18 ..........................................................................................................pg.250
Capitolul nr.19 ..........................................................................................................pg.263
Capitolul nr.20 ..........................................................................................................pg.278
Capitolul nr.21 ..........................................................................................................pg.292
Capitolul nr.22 ..........................................................................................................pg.304
Capitolul nr.23 ..........................................................................................................pg.311
Capitolul nr.24 ..........................................................................................................pg.320
Capitolul nr.25 ..........................................................................................................pg.330
Capitolul nr.26 ..........................................................................................................pg.338
Capitolul nr.27 ..........................................................................................................pg.347
Capitolul nr.28 ..........................................................................................................pg.363

~1~
Capitolul 1
Promisiunea Duhului Sfânt şi înălţarea lui Isus la cer

1 Teofile, În prima carte a(Gr.: logos, adică lucrare, tratat; este vorba despre Evanghelia
după Luca) am scris despre toate lucrurile pe care a început Isus să le facă şi să-i înveţe
pe oameni
Teofile. Vezi Luca 1,3.
Prima. [dinainte, KJV]. Literal, „întâia”, arătând că lucrarea de faţă este a doua dintr-o serie.
Evanghelia după Luca este evident, „cea dintâi carte” (vezi vol. 5, p. 663).
Toate lucrurile[Tot-trad. Cornilescu]. Evanghelia după Luca este o relatare esenţială şi completă a
„tuturor acestor lucruri de la obârşia lor” (Luca 1,3). Luca raportează fapte principale, nu toate amănun-
tele (vezi p. 114). Lucrul acesta se poate vedea dintr-o comparaţie cu Evanghelia după Ioan, care
cuprinde multe dintre cele omise de Luca. Dar şi Ioan omite multe detalii (vezi Ioan 20,30; 21,25). În
Scriptură cuvântul „tot” (sau „aidoma”) e adesea folosit într-un sens general (vezi Matei 2,3; 3,5;
Fapte 2,5; 12,11; Romani 11,26; Coloseni 1,6; 1 Timotei 1,16; Iacov 1,2).
A început. Gr. archomai, „a începe”, e ceva caracteristic pentru Evanghelia lui Luca, în care apare de
vreo 30 de ori. Prezenţa lui în Fapte e o dovadă neintenţionată a faptului că Luca este autorul.
Lucrarea Evangheliei, începută de Isus în persoană, este continuată prin Duhul Sfânt de către biserică.
Să le facă şi să-i înveţe. Isus era „puternic în fapte şi în cuvinte” (Luca 24,19). Faptele la care se face
referire sunt minunile Sale (Fapte 10,38). Cuvintele şi faptele lui Isus aveau aceeaşi „autoritate” şi
„putere” (vezi Luca 4,32). Scriitorul lasă a se înţelege că această îndoită activitate va fi descrisă şi în
cartea pe care tocmai se pregăteşte să o scrie.

2 până în ziua în care a fost luat în cer, după ce le dăduse mai întâi porunci, prin Duhul
Sfânt, apostolilor pe care-i alesese.
Până în ziua. Adică a 40-a zi după învierea Sa (vezi vers.3).
A fost luat în cer[S-a înălţat la cer-trad. Cornilescu; „A fost luat sus”, KJV; „fu luat sus”, Nitz.]. Forma
pasivă a verbului, aşa cum e folosită aici şi în vers. 9 şi 11 şi în Luca 24,51 lasă a se înţelege că înălţarea
lui Isus a fost o manifestare a puteri Tatălui.
Prin Duhul Sfânt. Expresia aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Duhul Sfânt urma să călăuzească
pe ucenici în tot adevărul (Ioan 16,13) sau că Isus, atât înainte, cât şi după răstignirea Sa, vorbea ca unul
care era stăpânit de Duhul Sfânt. Trebuie că a doua idee să fi fost în intenţia autorului, deoarece tot ce
ţinea de viaţa lui Hristos pe pământ era săvârşit prin puterea Duhului; a) zămislirea Sa (Luca 1,35);
b) botezarea Lui (cap. 3,21.22); c) îndreptăţirea Lui, adică manifestarea vieţii Sa drepte (1 Timotei 3,16);
d) călăuzirea în viaţa Lui de servire (Luca 4,1); vezi cap. 2,49); e) minunile Sale (Matei 12,28); f) învie-
rea Lui (1 Petru 3,18).
Dăduse mai întâi porunci. Mai bine „poruncise” cu referire specială la însărcinarea evangheliei, făcută
de Domnul către apostoli (vezi Matei 28,18-20).
Apostolilor. Gr. apostoloi, „cei care sunt trimişi” de la apo „departe” şi stello, „a trimite”, în greaca
clasică apostolos (pl. apostoloi) adesea era legat cu trimiterea unei corăbii sau a unei expediţii navale şi
mai era folosit cu privire la comandantul unei escadre sau cu privire la un ambasador. Aceste două apli-
caţii generale la lucruri şi la persoane au fost transferate în greaca Koine. Aşa cum un papirus egiptean
din secolul al 2-lea sau al 3-lea d.Hr., vorbeşte despre „raportul pentru corabia [apostoles] al lui
Triadelphus” (J. H. Moulton şi G. Milligan, The Vocabulary of the Greek New Testament, p. 70).
Papirusurile mai arată că de la corabia însăşi înţelesul cuvântului a fost transferat la încărcătura ei,
deoarece şi aceasta era „trimisă”. Nu numai încărcătura era numită apostolos, dar şi documentele care
reprezentau corabia şi încărcătura ei, aşa că acest cuvânt se putea referi la un ordin de trimitere al unui
vas, la factura privind conţinutul încărcăturii, sau chiar la un permisul de export. În acelaşi timp, atât în
Koine, cât şi în greaca clasică, apostoles se poate referi la o persoană, aşa cum îl foloseşte Iosif cu

~2~
privire la ambasadorii trimişi de iudei la Roma (Antiquities, XVIII, 11.1).
Totuşi nici una dintre întrebuinţările acestea nu par să reverse lumină direct asupra originii cuvântului
„apostol” aşa cum era folosit în creştinismul primar. Pavel este cel dintâi scriitor al NT care a folosit
cuvântul (1 Tesaloniceni 2,6) şi pentru el, pare că „apostol” era deja un termen tehnic desemnând o
anumită grupă de oameni care îndeplineau în biserică funcţii cu autoritate general recunoscută. (vezi
1 Corinteni 4,9; 9,1.2). Faptul că în această literatură creştină foarte timpurie un asemenea înţeles
specific al cuvântului era deja considerat ca de la sine înţeles, sugerează că introducerea termenului în
uzul curent avusese deja loc mai devreme. Scriind în greceşte, la ani de zile după moartea lui Isus, Luca
şi Ioan foloseau cuvântul apostolos (Luca 6,13; 11,49; Ioan 13,16 [„cel trimis”, „apostolul”]). Slujba de
apostol în biserica primară pare să descindă de la hirotonirea şi însărcinarea de către Isus a celor
doisprezece ucenici.
Denumind pe ucenicii Săi, „apostoli”, Isus probabil a folosit cuvântul aramaic shelicha, echivalentul
participiului ebraic shaluach, „trimis”. Cuvintele acestea par să fi avut o întrebuinţare tehnică atât printre
iudei cât şi printre creştini. Literatura rabinică folosea termenul shaluach (sau în altă formă, shaliach) cu
privire la diferiţi soli cu autoritate. Iustin Martirul zice (c. anul 146 d.Hr.) că iudeii trimiteau soli prin
toată lumea, spunând cuvinte hulitoare împotriva lui Hristos (Dialog cu Trypho, 17, 108). Eusebiu,
istoricul bisericesc din secolul al 4-lea, declară că scrieri deja vechi pe vremea lui relatau că preoţii şi
bătrânii iudei trimiteau oameni prin toată lumea pentru a avertiza pe cei din diaspora, împotriva creşti-
nismului. El continuă să numească pe iudeii aceştia „apostoli” şi spune că chiar pe vremea lui, ei călă-
toreau pretutindeni pentru a duce cu ei scrisori encilice (Comentaria in Isaiam, XVIII, 1.2). Epifanul (m.
anul 403 d.Hr.) relatează că aceşti „apostoli” se consfătuiau cu iudeii de seamă şi călătoreau printre
iudeii din afara Palestinei, readucând pace în adunările tulburate şi colectând zecimi şi primele roade –
funcţii care constituie paralele impresionante cu apostolatul lui Pavel (vezi Fapte 11,27-30;
Romani 15,25-28); 1 Corinteni16,1; Epifanul, Contra ereziilor 1.2, Erezia XXX, 4. 11). Codul
Theodosian (anul 438 d.Hr.) observă că „Este o superstiţie fără valoare faptul că iudei au căpetenii ale
sinagogilor, sau prezbiterii ori persoane pe care ei le numesc apostoli, care sunt numiţi de patriarh la o
anumită şedinţă să colecteze aur şi argint” (Codul Theodosian, XVI, 8.14, traducere în Adolf Harmack,
Misiunea şi Expansiunea creştinismului, vol. 1, p. 329).
Prin urmare, deşi nu poate fi dovedit faptul că apostolos a fost folosit în vremurile NT cu privire la soli
iudei trimişi la cei din diaspora, dovezile sugerează că folosirea aparte a acestui cuvânt de biserica
primară creştină a fost derivată de la un obicei oarecum asemănător printre iudei.
Pe care-i alesese. Vezi Marcu 3,13-19.

3 După suferinţa Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi convingătoare, arătându-li-Se
deseori timp de 40 de zile şi vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu b(Împărăţia lui
Dumnezeu reprezintă domnia lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp o realitate prezentă şi o
nădejde în viitor; peste tot în carte).
Suferința[Patima-trad. Cornilescu]. Mai curând, suferinţa.
S-a înfăţişat viu. Vezi Nota adiţională la Matei 28.
Multe dovezi. [„Dovezi fără de greş”, KJV; „Multe semne netăgăduite”, Nitz.]. Gr. tekmera, „dovezi”
care purtau cu ele certitudinea convingerii, în contrast cu ceea ce era numai probabil sau circumstanţial.
Aceste „dovezi fără de greş” erau arătările de după înviere ale lui Hristos, nu minunile pe care ucenicii Îl
văzuseră pe Isus făcându-le (cap, 2,22). Ele confirmau minunea culminantă a învierii. Aceste dovezi
constau din: 1) faptul că a mâncat şi a băut cu ucenicii (Luca 24,41-43; Ioan 21,4-3); 2) trupul Lui real,
pe care El le-a îngăduit să-l atingă (Matei 28,5-9; Ioan 20,27); 3) repetatele Lui arătări văzute de chiar
500 de inşi într-o ocazie (Matei 28,7; 10.16.17; Luca 24,36-38; Ioan 20,19-29; 1 Corinteni 15,6);
4) învăţătura Lui cu privire la natura şi lecţiile despre împărăţie (Luca 24,25-27; 44-47; Ioan 20,17.21-
23; 21,15-17; Fapte 2,32.36.37; 3,15; 4,10; 5,28.30-33). Aceasta era temelia argumentaţiei lui Pavel cu
privire la certitudinea învierii în trup a celor răscumpăraţi (vezi 1 Corinteni15,3-23).
Patruzeci de zile. Literal „timp de”, sau „în decurs de”, 40 de zile. Isus nu a rămas cu ei continuu, ci
S-a manifestat de repetate ori în decursul perioadei de după înviere (vezi Note adiţionale la Matei 28).
Nu e nici un conflict între aceste 40 de zile şi raportul mult prescurtat al lui Luca din Evanghelie (vezi
~3~
Luca 24).
[Lucrurile privitoare la-trad. Cornilescu]. Aici expresia cuprinde 1) interpretarea corectă a profeţiilor
mesianice (Luca 24,27.44.45); 2) extinderea misiunii bisericii în toată lumea şi admiterea celor mântuiţi
în împărăţie prin botez (Matei 28,19); 3) făgăduinţa puterii supranaturale şi a protecţiei divine
(Marcu 16,15-18) şi 4) făgăduinţa prezenţei permanente a lui Hristos în biserica Sa (Matei 28,20) vezi
Matei 4,17; 5,3).

4 În timp ce se afla laolaltă cu ei, le-a poruncit astfel: „Să nu vă îndepărtaţi de Ierusalim,
ci să aşteptaţi promisiunea Tatălui, despre care aţi auzit de la Mine.
Se afla laolaltă cu ei. [Adunaţi împreună, KJV; Mâncând împreună cu dânşii, Nitz.]. Gr. sunalizo,
literal „a săra împreună”, deci „a mânca împreună cu” sau „a se aduna împreună”, „a se aduna”. Aceasta
se poate referi la o adunare din Galilea (Matei 28,16-18); deoarece ultima adunare la care ucenicii au
văzut pe Isus înălţându-Se nu e introdusă înainte de v. 6 din Fapte 1.
Să nu vă îndepărtaţi de Ierusalim. Ei trebuiau să se reîntoarcă în capitală, locul unde Mântuitorul
lucrase atât de adesea şi unde în cele din urmă suferise, fusese îngropat şi înviase dintre cei morţi.
Acolo, ucenicii Săi urmau să fie împuterniciţi şi acolo urmau să-şi înceapă mărturia lor publică (AA 31,
32).
Să aşteptaţi. Compară Luca 24,49. Sarcina care-i confrunta pe ucenici nu putea să fie săvârşită numai
prin mijloace omeneşti. E trebuiau să aştepte 1) până la timpul rânduit, 2) în locul rânduit, Ierusalim
locul celei mai mari primejdii şi celei mai mari solicitări. Ucenicii trebuiau să „aştepte” nu să se ducă
„să prindă peşte”, aşa cum Petru şi alţii făcuseră cu puţin mai înainte (Ioan 21,3). Trebuiau să aibă loc:
1) o evlavioasă aşteptare a marii puteri a lui Dumnezeu; 2) un dor adânc după acea putere, şi după
pregătirea de a o primi; 3) şi rugăciune zeloasă şi unită pentru ca Dumnezeu să-Şi împlinească
făgăduinţa.
Promisiunea Tatălui. Adică, făgăduinţa cu privire la darul Duhului Sfânt (vezi Ioan 14,16; 16,7-13).
De la Mine. Făgăduinţa fusese rostită de Isus, dar împlinirea ei trebuia să vină de la Tatăl şi de la Fiul
(vezi Ioan 14,16.26; 15,26; 16,7-15).

5 Căci Ioan a botezat cu c(Sau: în) apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu
Duhul Sfânt.”
Ioan a botezat. Adică, Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,1-11).
Cu Duhul Sfânt. Un astfel de botez fusese făgăduit de Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,11). Făgăduinţa
(Fapte 1,4) cerea un botez, nu cu apă (vezi Matei 3,6.11) ci cu Duhul „nu după multe zile”, după cum se
dăduse făgăduinţa pentru Ziua Cincizecimii.

6 Prin urmare, atunci când s-au strâns laolaltă, ei L-au întrebat: – Doamne, în vremea
aceasta vei restaura împărăţia lui Israel?
Strâns laolaltă. [Veniţi laolaltă”, KJV; „adunaţi”, Nitz.]. Adică la Ierusalim, în ascultare de voia
Domnului (v. 4) şi în acord unul cu altul. Isus Însuşi era cu ei, deşi nu e pomenită nici o arătare neaştep-
tată, supranaturală. Aceasta a fost ultima adunare a ucenicilor cu Domnul lor, deoarece era ziua înălţării
Sale (Marcu 16,19; Luca 24,50.51; 1 Corinteni15,7).
L-au întrebat. Expresia greacă sugerează că ei L-au întrebat de repetate ori.
În vremea aceasta vei restaura? Mai degrabă: „să restatorniceşti acum?” Ucenicii încă nu înţelegeau
prea bine natura împărăţiei lui Hristos. El nu făgăduise o restatornicire de felul aceleia pe care ei o
nădăjduiau (vezi Luca 4,19). Ei gândeau că Isus „avea să scape pe Israel”(Luca 24,21), adică de romani.
Petru şi ceilalţi ucenici au găsit o mântuire diferită de aşteptarea lor la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,37-
39). Înălţarea şi experienţa din Ziua Cincizecimii care a urmat, le-a dat o nouă înţelegere; în cele din
urmă, ei şi-au dat seama de natura spirituală a împărăţiei Domnului lor.
Iudeii erau însetaţi de nădejde mesianică. În Psalmii lui Solomon, o lucrare apocrifă scrisă cu puţin
timp înainte de era creştină (vezi vol. 5, p. 90) se repetată mereu această idee. Următoarea rugăciune este
tipică: „Primeşte, o Doamne, şi ridică-le pe împăratul lor, fiul lui David, la vremea când Tu vezi, o,
~4~
Dumnezeule, că el poate domni peste Israel, servul Tău. Şi încinge-l cu tărie, ca el să zdrobească pe
domnitorii nedrepţi şi ca el să poată curăţi Ierusalimul de naţiunile care îl calcă în picioare spre
nimicire… Şi el va curăţa Ierusalimul, făcându-l sfânt ca odinioară; ca naţiunile să vină de la marginile
pământului pentru a vedea slava lui, aducând ca daruri pe fiii lui care leşinaseră şi să vadă slava
Domnului, cu care Dumnezeu îl proslăvise” (Psalmii lui Solomon 17,23-23; citat în R.H. Charles,
Apocrifele şi Pseudepigrafele, vol. 2 p. 649, 650). Asemenea gânduri ar fi putut foarte bine să facă pe
ucenici să spere că sosise timpul pentru stabilirea stăpânirii făgăduite şi să fi dat naştere la întrebarea lor.
Israel. Ucenicii încă nu înţeleseseră conceptul împărăţiei spirituale constituită din toate naţiunile
(Matei 8,11.12) formată din Israelul spiritual al celor tăiaţi împrejur cu inima (Romani 2,28.29). Ei nu
şi-au dat seama că atunci când naţiunea iudaică a lepădat pe Isus, ei au fost tăiaţi de la rădăcina şi tulpina
adevăratului Israel, în care urmau să fie acum altoiţi convertiţii creştini, atât dintre iudei, cât şi dintre
neamuri (vezi Romani 11). Evident că ei încă mai aşteptau ca împărăţia mesianică a lui David să fie
statornicită în seminţia împărătească a lui Iuda. Vezi vol. IV, p.26-36.
Folosirea de către ucenici a termenului „Israel” pentru a înţelege „Iuda” nu prezintă nici o dificultate. E
adevărat că „Israel” adesea înseamnă triburile nordice spre a se distinge de Iuda. Dar adesea termenul
este aplicat la toate cele douăsprezece seminţii şi chiar la Iuda în particular, ca şi la poporul ales al lui
Dumnezeu fără desemnarea expresă a seminţiei (vezi de pildă la Isaia 9,8). Contextul este cel care
trebuie să arate întrebuinţarea acestui nume în fiecare caz particular. De aceea nu e surprinzător că NT
aplică termenul „Israel” la naţiunea iudaică. Deşi iudeii de pe vremea aceea erau în chip predominant
din seminţia lui Iuda, în linie de succesiune directă şi legitimă erau nu numai din provincia postexlilică
Iuda (care era continuarea regatului mai timpuriu al lui Iuda) dar şi din naţiunea unită a lui Israel
dinainte de scindare.
Iudeii de pe vremea lui Hristos erau moştenitori vechii teocraţii care fusese guvernată de dinastia
davidică aşezată de Dumnezeu, având ca centru de închinare templul prescris de Dumnezeu, şi înteme-
iată pe legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său ales. Pavel numea „israeliţi” pe cei împreună cu el
iudei, cărora după trup le aparţineau „legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele,
patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul” (Romani 9,4.5; cf. v. 3; vezi şic ap. 3,1.2; 11,1).
Ucenici nu erau greşiţi în credinţa lor că profeţiile şi făgăduinţele date Israelului timpuriu aparţineau
iudeilor ca succesori ai vechiului regat davidic – nu, „Israelului” celor zece seminţii care se separaseră
de casa lui David. Celelalte seminţii se despărţiseră nu numai de Iuda, dar şi de templul şi de adevărata
slujbă dumnezeiască şi deci de legământul naţional. La faptul moştenirii regale era adăugat faptul că
naţiunea de sud, de pe vremea domniei lui Ieroboam cuprindea numeroşi membri ai seminţiilor nordice
care doreau să rămână credincioşi lui Iehova (2 Cronici 11,13-16; 15,9; cf. cap. 16,1). Faptele acestea
explică folosirea repetată a termenului Israel atât pentru regatul lui Iuda, cât şi după captivitate, pentru
comunitatea iudaică reconstituită ca provincie a lui Iuda, la care aparţineau toţi aceia care, indiferent de
seminţia lor, se înapoiaseră din exil (vezi Ezra 2,70; 3,1; 4,3; 6,16.17.21; 7,7.13; 8,29; 9,1; 10,5;
Neemia 1,6; 9,1.2; 10,39; 11,3.20; Ezechiel 14,1.22; 17,2.12; 37,15-19; Daniel 1,3; Zaharia 8,13;
Maleahi 1,1).
Mai departe, naţiunea iudaică din vremea lui Isus reprezenta celelalte triburi ale lui Israel nu numai în
ce priveşte populaţia (vezi Luca 2,36) dar şi ca teritoriu (vol. V, p. 45, 46). Ea era pomenită ca Israel de
Ioan Botezătorul (Ioan 1,31), de Simeon (Luca 2,32.34) de Isus Însuşi (Matei 8,10; Luca 9,9; Ioan 3,10),
de ucenici şi de alţii din Iudeea (Matei 2,20-22; 9,33; Luca 24,21; Fapte 1,6; 2,22.23; 3,12; 4,8.27; 5,31;
21,28) şi de Gamaliel (Fapte 5,35) de Luca (Luca 1,80) şi Pavel (Fapte 13,16.17.23.24; Romani 9:4,6,
31; 11,1; 1 Corinteni 10,18; 2 Corinteni 11,22; Filipeni 3,5).
În felul acesta, domnia mesianică profetizată pentru Israel era încă aşteptată de ucenici ca restatornicire
a suveranităţii iudaice naţionale. Într-adevăr, împărăţia lui Mesia le-ar fi aparţinut, dacă ei nu ar fi pier-
dut dreptul la ea prin lepădarea Fiului lui David din cauză că El venise oferind o împărăţiei de dreptate
universală în locul celei iudaice. Lepădarea naţiunii ca popor ales, o situaţie condiţională de la început
(Ex. 19,5.6; Ier. 18,6-10; Matei 8,11.12; 21,33-45), era mult prea recentă pentru ca ucenicii să o poată
înţelege. Ei ştiau bine că vechiul regat nordic al lui Israel se separase irevocabil de adevăratul Israel al
legământului cu excepţia faptului că membrii individuali ar fi putut alege să se alipească la poporul
legământului. Ceea ce ei încă nu vedeau era faptul că naţiunea iudaică, respingând domnia Fiului lui
David, nu mai era poporul ales, deşi iudei individuali puteau fi altoiţi în tulpina adevăratului Israel,
~5~
biserica lui Isus Hristos (vezi vol. IV, p. 25-38) în care nu se face deosebire de rasă, naţionalitate, sau
poziţie socială (Gal. 3,28.29; Coloseni 3,11).

7 El le-a răspuns: – Nu este treaba voastră să cunoaşteţi vremurile sau perioadele pe care
Tatăl le-a aşezat sub propria Lui autoritate.
El le-a răspuns. [„El a zis”, KJV]. Hristos nu a dat un răspuns direct la întrebarea ucenicilor Săi. În
schimb, El le-a îndreptat atenţia spre lucrarea care le stătea în faţă.
Vremurile sau perioadele. [Timpurile sau sezoanele”, KJV]. Gr. chronoi e kairoi. Chronoi se referă la
„firul timpului”, considerat simplu ca atare, într-un sens general şi kairoi la date de timp specifice culmi-
nante, cu accent asupra a ceea ce are loc. În felul acesta prin „vremuri” Isus pare că Se referă aici la
succesiunea liniară a veacurilor şi prin „soroace” [sezoane] la evenimentele culminate care urmează să
aibă loc la sfârşitul veacului (vezi Matei 24,3). E ca şi cum Isus le-ar fi spus: „Nu e pentru voi să
cunoaşteţi data, sau felul precis în care va fi aşezată împărăţia.” Trăind ca un om între oameni, Isus nu
cunoştea nici ziua, nici ceasul venirii Lui (vezi Matei 24,36). Aici e o mustrare delicată pentru oameni;
1) care nu sunt încă pregătiţi să primească toată cunoştinţa (Ioan 16,12); dar 2) care cunosc îndeajuns
pentru a aduce la îndeplinire însărcinarea dată lor de Domnul (Matei 28,19.20) şi 3) care vor fi călăuziţi
prin semne şi prin Duhul (Matei 24,32.33; Marcu 16,17.18; Ioan 16,13).
Aşezat sub propria Lui autoritate[Păstrat sub stăpânirea Sa-trad. Cornilescu; Pus sub puterea Sa, KJV;
Le-a aşezat Tatăl prin a Sa putere”, Nitz.]. Mai degrabă „le-a fixat prin propria Sa autoritate”, Cuvântul
grecesc folosit aici pentru „putere” sau „autoritate” (exousia) diferă de cel folosit pentru putere
(dynamis) în v. 8 (vezi Ioan 1,12). Dumnezeu nu e slujitorul timpului; ci Stăpânul lui. Cunoaşterea Lui
trece dincolo de timp, deoarece El este omniştient cunoscând toate lucrurile (Psalmi 139,1-6; Prov. 15,3;
Evrei 4,13). Precunoaşterea Lui este o dovadă a dumnezeirii Lui (Is. 46,9.10). El împarte ce vrea cu cei
care-I servesc (Deuteronom 29,29; Psalmi 24,14; Ioan 15,15; 16,25).

8 Voi însă veţi primi putere atunci când va veni Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi mar-
tori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.
Putere. Gr. dynamis, „tărie”, „abilitate”, „putere” (vezi Ioan 1,12). Cuvântul nostru „dinamită”, e deri-
vat de la dynamis. Luca se referă aici la „putere” supranaturală, primită numai de aceia asupra cărora
vine Duhul Sfânt (vezi Luca 1,35; 24,49). Puterea aceasta este pentru mărturisire: ea dă 1) putere lăun-
trică, 2) putere de a proclama Evanghelia, 3) putere de a conduce pe alţii la Dumnezeu. Prin ucenici,
înzestraţi în felul acesta cu putere, Isus urma să continue lucrarea pe care o începuse pe pământ şi chiar
„lucruri mai mari” decât acestea urmau să fie săvârşite (Ioan 14,12). Mărturia aceasta dată de Duhul
urma să fie un semn distinctiv al bisericii creştine.
Martori. Gr. martures, aceia care confirmă sau pot să confirme ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit, sau
au cunoscut pe oricare altă cale. Ioan scrie: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă”
(1 Ioan 1,3). Urmaşii lui Hristos de astăzi sunt la fel chemaţi să dea mărturie personală cu privire la
lucrările şi învăţăturile lui Isus, şi despre scopul lui Dumnezeu de a izbăvi lumea prin Fiul Său şi despre
eficacitatea Evangheliei asupra propriilor inimi. O altă mărturie mai convingătoare nici nu există. Fără
experienţă personală, nu poate fi mărturie creştină adevărată. Exprimarea curajoasă a lui Petru după
vindecarea ologului (Fapte 4,10) este un exemplu excelent de mărturisire de pe vremurile apostolice.
În Ierusalim. Era planul lui Dumnezeu ca poporul ales să aibă cea dintâi ocazie de a profita de pe urma
lucrării apostolilor (vezi Luca 14,21-24). În acest scurt răstimp, mii de iudei au crezut (vezi Fapte 2:41,
47; 4,4.32.33; 5,14; 6,1.7; Material suplimentar EGW de la cap. 2,1.4.14.41). Când iudeii au respins
acest privilegiu şi au ucis cu pietre pe Ştefan (cap. 7) vestea cea bună a fost dusă în toată lumea.
În Samaria. Samaritenii erau un neam amestecat, pururi în vrăjmăşie cu iudeii (vezi Ioan 4,9). În ce
priveşte lucrarea personală a lui Isus pentru oamenii din Samaria vezi Luca 10,1.33; 17,16; Ioan 4,39-
42). După uciderea cu pietre a lui Ştefan au fost vizitaţi întâi de diaconul Filip (Fapte 6,5; 8,5) apoi de
Petru şi Ioan, care au mers în ajutorul lui Filip (cap. 8,14). Samaria a oferit un seceriş bogat.
Până la marginile. [„Partea cea mai depărtată”, KJV; „Marginea”, Nitz.]. Ucenicii urmau să meargă „în
toată lumea” (Marcu 16,15), „la toate neamurile” (Matei 24,14). Lucrarea mondială a fost începută de

~6~
reprezentanţii Evangheliei care au predicat iudeilor din Fenicia, Cipru, Antiohia din Siria (Fapte 8,4;
11,19) şi de Saul din Tars în Siria şi Cilicia (Fapte 9,15.30; 11,25; Galateni 1,21.23). Curând lucrarea a
fost extinsă prin intermediul călătoriilor misionare ale lui Pavel (Fapte 13 la 28). El a fost inspirat să
declare că pe vremea sa Evanghelia fusese vestită „oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1,23; cf.
Tit 2,11). În contrast cu însărcinarea dată, când Hristos a trimis pe cei 12 (vezi Matei 10,5.6), lucrarea
aceasta urma să fie universală. Tocmai acest început al lucrării mondiale este descris de Luca în Fapte.
Cartea aceasta nu este un amestec de biografii ale apostolilor şi nici măcar ale unor anumiţi apostoli şi
nici exclusiv cu privire la apostoli, ci ea arată ce au făcut toţi credincioşii pentru a proclama Evanghelia,
„până la marginile pământului”. Când lucrarea aceasta va fi terminată, Hristos va reveni (Matei 24,14).
Luca ne furnizează aici schema cărţii Faptelor apostolilor. Proclamarea Evangheliei în 1) Ierusalim şi
Iudea (cap. 1 la 7) şi 2 ) în Samaria (cap. 8 la 10), 3) şi până la marginile pământului (cap. 11 la 28).

9 După ce a spus aceste lucruri, Isus a fost înălţat şi, în timp ce ei se uitau, un nor L-a luat
dinaintea ochilor lor.

După ce a spus. Vezi Luca 24,50.

În timp ce ei se uitau. Nici un credincios nu văzuse pe Mântuitorul înviind din morţi, dar celor 11
ucenici şi mamei lui Isus (EW 191) le-a fost permis să-L vadă urcându-Se la cer. În felul acesta, ei au
devenit martori de încredere ai înălţării Sale.
A fost înălţat[S-a înălţat la cer-trad. Cornilescu; „Înălţat”, KJV; „ridicat în sus”, Nitz.]. Aici înălţarea e
relatată ca un simplu fapt istoric. După aceea în NT ea nu este deseori pomenită, dar este acceptată în
mod implicit ca un adevăr cardinal al creştinismului istoric. Ea fusese prezisă de Isus (Ioan 6,62).
Evenimentul a fost din nou relatat de Petru (Fapte 3,21) şi mai târziu Pavel s-a referit la el
(1 Timotei 3,16).
Înălţarea a fost o culminare corespunzătoare a lucrării lui Hristos pe pământ. Mântuitorul coborâse din
cer pentru a mântui pe omul căzut (Ioan 3,13.16). Când lucrarea Lui pe pământ s-a terminat, a plănuit să
Se reîntoarcă în căminul Său ceresc (Ioan 14,2) spre a mijloci pentru om (1 Timotei 2,5; Evrei 7,25;
8,1.2.6:1 Ioan 2,1) până la a doua Lui venire (Ioan 14,3).
Un nor. Norul acesta era o oaste îngerească (vezi DA 821). Revenirea lui Hristos va fi la fel „pe nori”
[cu nori] (Matei 24,30; 26,64; Apocalipsa 1,7). Nemărginite cete îngereşti vor însoţi pe Domnul când Se
arată în slavă (Matei 25,31). El „va veni în acelaşi fel” (Fapte ]1,11).
L-a luat dinaintea ochilor lor[L-a ascuns din ochii lor-trad. Cornilescu; „De la ochii lor”, KJV; Nitz.].

10 Şi cum priveau ei spre cer, în timp ce El pleca, iată că li s-au înfăţişat 2 bărbaţi îmbră-
caţi în haine albe,

Cum priveau[Cu ochii pironiţi-trad. Cornilescu; „Priveau stăruitor spre”, KJV; „cu ochii neclintiţi”,
Nitz.]. Literal „priveau ţintă spre”, cu feţele îndreptate în sus.
În timp ce El pleca[„Pe când Se suia”, KJV, Cornilescu; „Ducându-Se El”, Nitz.]. Mai degrabă „pe
când mergea”. Isus S-a înălţat încetul cu încetul. Nu a avut loc o dispariţie bruscă aşa ca la Emaus
(Luca 24,31).
Doi bărbaţi. Cu privire la identitatea unuia dintre îngerii aceştia, vezi Luca 1,19. Deşi numiţi „bărbaţi”,
deoarece erau în formă omenească, ei erau îngeri (DA 831,832). Compară pe cei 2 îngeri îmbrăcaţi „în
alb” care au salutat pe Maria la mormânt (Ioan 20,12.13) dintre care unul e numit „un tânăr”
(Marcu 16,5).
Li s-au înfăţişat. [„Au stat alături”, KJV; „Li se înfăţişară”, Nitz.]. Mai degrabă, „stătuseră alături”; ei
mai erau încă acolo când ucenicii i-ai observat.
În haine albe. În Evanghelia sa, Luca descrie îngerii vestitori ai învierii ca „2 bărbaţi… în haine strălu-
citoare” (Luca 24,4). Vezi şi Fapte 10,30; cf. cap. 11,13.

~7~
11 care le-au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?! Acest Isus, Care a
fost luat în cer de la voi, va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut mergând spre cer.”
Bărbaţi Galileeni. Literal: „bărbaţi, galileeni”. Toţi ucenicii, cu excepţia poate a lui Iuda (vezi
Mar.3;19), erau de naştere din Galileea şi erau distinşi pentru graiul lor galileean (cf. Matei 26,73; vezi
Fapte.4,13). Dar îngerii cunoşteau pe oamenii aceştia fără referire la graiul lor, chiar aşa cum cunoşteau
şi viaţa altor oameni (cf. cap.10,3-6).
De ce staţi şi vă uitaţi? Ucenicii plini de uimire păreau să nu fie în stare să-şi ia ochii de la punctul unde
iubitul lor Domn dispăruse din vedere. Cei 2 îngeri au rupt vraja cu o întrebare: Cel înălţat este
Dumnezeu Fiul; El v-a făcut cunoscut planurile Lui, El va veni iarăşi – „De ce staţi şi vă uitaţi?” El v-a
dat o lucrare de făcut în aşteptarea şi pregătirea revenirii Lui. Comparaţi întrebarea aceasta cu aceea a
îngerului la înviere: „Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca 24,5). Acesta este sensul în
care creştinii ar trebui să privească pururea spre cer (vezi Filipeni 3,20).
Acest Isus. [„Acelaşi Isus”, KJV; „Acest Isus”, Nitz]. Acest Isus este Cel pe care ucenicii Îl cunoscu-
seră intim în decurs de 3 ani şi jumătate. Deşi înviase dintre morţi şi Se înălţase la cer, ca Fiu al lui
Dumnezeu, El încă păstra natura Sa omenească (vezi DA 23-25).
Va veni. A doua venire a lui Hristos este indisolubil legată de învierea şi înălţarea la cer. Scriptura
descoperă pe 1) Hristos Creatorul (Coloseni 1,16; Evrei 1,2; vezi Ioan 1,1-3); 2) Hristos cel Întrupat
(Filipeni 2,7; Evrei 2,14.15; vezi Ioan 1,14); 3) Hristos cel Crucificat (Fapte 17,3; 1 Corinteni 15,3.4;
vezi Matei 27,31-56; Ioan 19,17-37); 4) Hristos cel Înviat (Romani 1,3.4; 1Corinteni15,3-22; vezi
Matei 28,1,3.4; 1 Corinteni 15,9-22; vezi Matei 28,1-15; Ioan 20,1-18); 5) Hristos Împăratul care Vine
(Matei 24,30; Apoc.11,15; 19,11-16; vezi Matei 25,31). Aceste revelaţii, dintre care nu îndrăznim să
omitem nici una, constituie o prezentare unificată a Fiului lui Dumnezeu în faze succesive ale marii Sale
lucrări de salvare a oamenilor pentru împărăţia Sa. În toate aceste faze El este „acelaşi Isus”, „acelaşi
ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13,8).
În acelaşi fel. Prin făgăduinţa aceasta, revenirea Lui trebuie să fie 1) personală „acelaşi Isus” (vezi
DA 832); 2) vizibilă – „L-aţi văzut mergând la cer”; 3) pe nori „un nor L-a ascuns”; 4) sigură – „va veni
aşa”. Această garanţie liniştită dar solemnă a sfetnicilor îngereşti aduc doctrinei celei de a doua veniri a
lui Hristos o deplină certitudine, asigurată de realitatea înălţării. Ori totul e adevărat, şi evenimentul, şi
făgăduinţa, ori nici una nici alta nu este adevărată. Fără a doua venire, toată lucrarea anterioară din
planul de mântuire ar fi tot atât de zadarnică cum ar fi semănarea şi cultivarea plantelor fără să mai fie
recoltate.

Matia ales în locul lui Iuda

12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim de pe muntele numit „al Măslinilor”, care este lângă
Ierusalim, departe cât un drum parcurs în ziua de Sabat d(Cf. Mişna (culegere de texte
legislative, reflectând 5 secole de tradiţie: 300 î.Cr.-200 d.Cr.) călătoria în ziua de Sabat
era limitată la o distanţă de 2000 de coţi, cu puţin peste 1 km).
S-au întors. Ucenicii s-au depărtat de la cruce în profundă întristare şi deplină dezamăgire. După fie-
care arătare de după învierea Domnului, ei erau lăsaţi în derută şi descumpănire. Acum, însă, după ce
văzuseră pe Domnul lor luat la cer, ei s-au înapoiat cu o neclintită asigurare că El urma să revină curând.
În Ierusalim. În ascultare de porunca din vers. 4.
Măslinilor. [„Olivet”, KJV; „Măslinis”, Nitz]. Locul înălţării, Muntele Măslinilor, aflat la răsărit de
Ierusalim şi la jumătate de drum către Betania (vezi Matei 21,1). Betania se află la 15 stadii (gr. stadia.
Vezi Vol. V, p.50), adică la vreo 2 mile, de Ierusalim (Ioan 11,18). Luca spune că după cea din urmă
adunare cu ucenicii Săi în Ierusalim, „El I-a dus afară până spre Betania” (Luc.24,50), poate pentru că
era în vechiul cadru familial pe care El îl iubea atât de mult. De acolo, o scurtă plimbare de reîntoarcere
peste „Muntele Măslinilor, i-ar fi adus înapoi la Ierusalim.
Cât un drum parcurs în ziua de Sabat. [„O călătorie de Sabat”, KJV; „Cale de Sâmbătă având”, Nitz]. O
expresie care apare în Biblie numai aici, descriind distanţa de la Ierusalim la Muntele Măslinilor (Vezi

~8~
Exod 16,29; vezi Vol. I, p. 50). Distanţa măsoară cam 5 -6 stadii (Antiquities XX.8.6; War V.2.3 [70],
sau între două treimi si trei sferturi de milă. Mişna e de acord cu cifrele acestea, deoarece defineşte
„limita Sabatului” ca fiind de 2000 de coţi. Ea zice: „Dacă un om căruia i s-a permis să facă lucrul
acesta ar fi mers dincolo de limita Sabatului şi i s-a spus apoi că fapta [pe care el intenţiona să o facă]
fusese deja făcută, e îndreptăţit să se mişte în cuprinsul limitei Sabatului, adică 2000 de coţi în orice
direcţie. Dacă distanţa era mai mică de 2000 de coţi se consideră că nu depăşise limita Sabatului. Toţi
cei care ies să salveze viaţa cuiva se pot întoarce la locurile lor de plecare” (Erubin 4,3 Ed. Soncino a
Talmudului, p. 306).
Erau căi prevăzute pentru a înfrânge inconvenienţa pricinuită de o astfel de „limită”. „Dacă un om care
era în călătorie [spre casă] era prins de amurg, şi avea cunoştinţă de un copac sau un zid şi zicea: „Baza
mea pentru Sabat să fie sub el”, afirmaţia lui nu e de nici un folos. Dacă, însă, zicea: „Baza mea de Sabat
să fie la rădăcina lui”, el se poate deplasa de la locul unde se afla la căderea serii până la rădăcina pomu-
lui o distanţă de 2000 de coţi, şi de la rădăcina lui încă două mii de coţi până la casa lui. În felul acesta el
poate să meargă patru mii de coţi după amurg. Dacă nu cunoaşte vreun pom sau zid,… şi spunea:
„Poziţia mea actuală să fie baza mea de Sabat”, poziţia acelui loc îi dă dreptul de a se mişca pe o rază de
două mii de coţi în orice direcţie…. Înţelepţii, însă, au stabilit regula: „Distanţele trebuie să fie calculate
în forma unei suprafeţe pătrate, aşa încât călătorul să poată câştiga în zona colţurilor pătratului (Mişna
‘Erubin 4.7,8, Ed. Soncio a Talmudului, p.343, 344).
„Înţelepţii n-au decretat legea pentru a adăuga restricţii ci pentru a le face mai convenabile” (Ibid. 5.5,
Ed. Soncio a Talmudului, p.411).
Originea măsurii celor 2000 coţi se pare că a fost stabilită în acord cu tradiţia că distanţa de la cel ,mai
depărtat cort din tabăra din pustie a Israeliţilor până la cortul întâlnirii, sau tabernacol (cf. Numeri 35,5),
era cea mai mare distanţă pe care un evreu ar fi parcurs-o fără ca să se spună că a ieşit „din locul său în
ziua a şaptea” (Exod 16,29). Mai exact, aceasta era distanţa specificată de Iosua ca trebuind să fie
păstrată între popor şi leviţii care purtau chivotul, la trecerea Iordanului (Iosua 3,4).
Chrysostom (Omilia III, Fapte 1,12) presupune că înălţarea trebuie să fi avut loc într-o zi de Sabat,
pentru a explica menţionarea aici a unui „drum de Sabat”. O atare concluzie nu e necesară. Înălţarea
probabil a avut loc într-o zi de Joi (vezi Nota Adiţională la Matei 28).

13 Când au intrat în casă, au urcat în camera de sus, unde stăteau de obicei. Acolo erau:
Petru, Ioan, Iacov, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov – fiul lui Alfeu –,
Simon zelotul şi Iuda – fiul lui Iacov.
Camera de sus. [„O odaie de sus”, KJV; „Camera de sus”, Nitz]. Mai de grabă: „odaia de sus”. Nu în
Templu (Luca 24,53), unde ucenicii încă se mai închinau (cf. Fapte.3,1), ci la etajul de sus al unei case
particulare, chiar sub acoperiş, unde ar fi fost în linişte şi siguranţă (vezi Matei 26,18; Marcu 14,15;
Luca 24,33; Ioan 20,19).
Erau: Petru [„Atât Petru”, KJV]. În ce priveşte lista apostolilor vezi Matei 10,2-5; Marcu 3,13-19.

14 Toţi aceştia stăruiau în rugăciune în acelaşi gând, împreună cu femeile, cu Maria –

mama lui Isus – şi cu fraţii Lui.
Stăruiau în acelaşi gând[Stăruiau cu un cuget-trad. Cornilescu]. Mai de grabă aici şi în capitol, „perse-
verau cu un gând”. Ce diferenţă faţă de spiritul de competiţie dat pe faţă la Sfânta Cină (Luca 22,24).
Cât de deosebită era această perioadă a aşteptării în calma şi solemna ei bucurie. Aici e începutul „armo-
niei” care a adus rezultate atât de pline de putere câteva zile mai târziu (Fapte.2,1,41).
În rugăciune. Gr. te prosenche. Această expresie poate fi interpretată în cel puţin două moduri: 1) „în
rugăciune”; sau 2) „în locul de rugăciune”, sens în care apare în cap. 16,16. Unii comentatori sugerează
că ucenicii nu rămâneau mereu în „odaia de sus”, ci se duceau din când în când, la o sinagogă, şi că ase-
menea vizite sunt relatate în Luca 24:53, „Şi tot timpul stăteau în Templu”.
[În cereri-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte. Totuşi
realitatea unirii ucenicilor în rugăciune, rămâne. În decursul zilelor dinaintea Zilei Cincizecimii cam 120
de persoane (vers.15) au stăruit în privinţa împlinirii făgăduinţei că Mângâietorul, urma să vină

~9~
(Ioan 14,16) cu putere (Fapte 1,8) „nu după multe zile” (vers.5). Vezi AA 36,37.
Textul acesta cuprinde o formulă excelentă pentru rugăciunea plină de putere lucrătoare: 1) Cererea –
ei se rugau; 2) stăruinţa – ei stăruiau în rugăciune; 3) unitatea – ei se rugau cu o inimă şi un gând. Vezi
Matei 18,19,20; Luca 18,1-8.
Împreună cu femeile. Mai degrabă, „cu femei”, care se poate referi la soţiile bărbaţilor adunaţi acolo.
Lucrul acesta poate fi susţinut de faptul că „Maria, mama lui Isus”, care nu era soţia nici unuia din cei
prezenţi, e amintită separat. Oricum, interpretarea obişnuită este că „femeile” se referă la acelea care
slujiseră lui Isus, între care erau Maria Magdalena, Ioana, Suzana, şi „multe altele” (vezi Nota
Adiţională la Luca 7; vezi Luca 8,2.3).
Maria. Această referire la mama lui Isus este semnificativă. Legătura ei unică cu Domnul înălţat
îndreptăţeşte faptul de a fi menţionată separat, dar nu i se dă prin aceasta, nici o poziţie neîndreptăţită. În
această ultimă apariţie a ei în Scriptură, ea este una din grupul celor care „stăruiau cu un cuget în rugă-
ciune şi în cereri”. Legendele cu privire la viaţa ei şi poziţia ei după aceea nu au nici un temei biblic sau
istoric.
Fraţii lui. Aceştia erau Iacov, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13,55; vezi Matei 12,46; Marcu 6,3). Ei se
ţinuseră departe de Isus (Ioan 7,5; DA 450, 451) şi nu sunt pomeniţi printre cei care se adunaseră în jurul
crucii (Ioan 19,25-27). Dar scenele finale din viaţa pământească a lui Hristos înfăptuiseră convertirea
lor, şi ei sunt număraţi acum împreună cu urmaşii Lui. Nu se mai aude nimic de Simon şi Iosif, dar
Iacov este probabil cel care a devenit un conducător în biserică (vezi Fapte 12,17; vezi Fapte 15,13;
1 Cor.15,7; Gal.1,19; Vol. V, p.71), şi e considerat de mulţi ca fiind autorul Epistolei lui Iacov (vezi
Introducere la Epistola lui Iacov, Vol.VII). Iuda ar putea să fie Iuda care a scris scurta epistolă care
poartă numele lui (vezi Mar.6,3; vezi Introducere la Epistola lui Iuda, Vol. VII).

15 În zilele acelea, Petru s-a ridicat în mijlocul fraţilor, o mulţime de aproape 120 de
oameni, şi le-a zis:

Zilele acelea. Între înălţarea la cer şi Ziua Cincizecimii. Înălţarea a avut loc la 40 de zile după înviere
(vers 3.). În felul acesta rămăseseră 10 zile până la Ziua Cincizecimii, „a cincizecia”, ziua Sărbătorii
Săptămânilor (vezi Lev. 23,16; Fapte 2,1). Vezi Vol. V, p.233.
Petru. În ce priveşte chemarea, poziţia, şi caracterul lui, vezi Marcu 3,14-16. Învăţăturile pe care le
primise de la Isus (Luca 22,32; Ioan 21,15-17; vezi DA, 812,815) acum aduceau roade. Darurile lui
naturale fuseseră sfinţite prin convertire şi el se înalţă ca un conducător în biserică. Nu era nimic dicta-
torial în conducerea lui. El stimula pe fraţii săi la acţiunea stabilită de comun acord.
Deciziile următoare vin de la întreaga grupă şi nu de la un singur om. El îndeplineşte un rol de frunte în
treburile bisericii primare. Predica lui este singura predică din Ziua Cincizecimii care e relatată
(Fapte 2,14-40), dar şi alte predici ale sale au primit o atenţie deosebită (3,12-26; 4,8-12; 10,34-43). El,
împreună cu Ioan, au săvârşit cea dintâi minune de vindecare relatată în Faptele Apostolilor (cap. 3,1-
11), şi puterile sale miraculoase sunt în mod special menţionate (cap. 5,5; 9,32-41). El îndeplineşte
partea principală în mustrarea lui Anania şi Safira (cap. 5,3-11). E clar că el a deţinut o poziţie de frunte
în biserica timpurie, dar dispare din raportul lui Luca după cap.15,7 şi atenţia este apoi concentrată la
Pavel. În ce priveşte o discuţie asupra presupusei supremaţii a lui Petru, vezi Matei 14,28; 16,16-19.
Fraţilor. [„Ucenicilor”, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.10) pentru exprimarea
„fraţilor” (care nu trebuie restrânsă numai la fraţii lui Hristos, ca în vers.14, deoarece erau de faţă cam
120 de persoane la ocazia de înlocuire a lui Iuda Iscarioteanul).
Mulţime. [„Numărul numelor”, KJV; „Gloata de persoane”, Nitz]. Literal, „gloata de nume”, adică
grup de persoane.
O sută douăzeci. Cuvântul „aproape” arată că acesta era o cifră aproximativă, dar grupul e destul de
mare pentru a alcătui o temelie fermă pentru tânăra biserică din Ierusalim. Numărul nu cuprinde pe toţi
aceia care credeau, deoarece „peste 500 de fraţi” au văzut pe Hristos după învierea Sa (1Cor.15,6).

~ 10 ~
16 „Bărbaţi, fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă mai dinainte de Duhul
Sfânt, prin gura lui David, cu privire la Iuda, care a devenit călăuza celor ce L-au arestat
pe Isus.
Bărbaţi,fraţilor[Fraţilor-trad. Cornilescu; „Bărbaţi şi fraţi”, KJV; „Bărbaţi, fraţi”, Nitz]. Literal „băr-
baţi, fraţi”. Unii au sugerat că Petru se adresa în deosebi bărbaţilor din adunare şi că numai ei au luat
parte la alegerea celui de al doisprezecelea apostol.
Trebuia. Nu că evenimentele au fost aranjate pentru a se adapta Scripturii, ci că Scriptura, inspirată de
Duhul Sfânt, a prevăzut evenimentele. Matei foloseşte multe citate din VT, oarecum similare (vezi
Matei 1,22).
Scriptura. [„Scriptura aceasta”, KJV]. Mai degrabă, „scriptura” care e citată în v. 20. Notaţi cum, de la
începutul ei, biserica a apelat la VT pentru autoritatea ei.
Duhul Sfânt. Aici Petru dă la iveală convingerile ucenicilor cu privire la inspiraţia psalmilor lui David.
Ei credeau că David vorbise (sau scrisese) ca purtător de cuvânt al Duhului. Învăţătura aceasta concordă
cu 2 Timotei 3,16 şi 2 Petru 1,21.
Iuda. Notaţi felul în care apostolul foloseşte Scriptura. El vede împlinirea ei după ce evenimentul a avut
loc şi în mod curajos o aplică la Iuda în persoană, deşi David nu menţionează pe vânzător pe nume.
Care a devenit călăuza. Literal, „a devenit ghidul” (vezi Matei 26,3.14.47). Ce groaznică schimbare de
ocupaţie! Acela care fusese consacrat pentru a conduce oamenii la Hristos ca să poată fi mântuiţi, a ales
să conducă oameni la Hristos pentru ca Mântuitorul să poată fi nimicit. Dar notaţi moderaţia în descri-
erea lui Iuda. În ciuda ororii pe care Petru şi fraţii săi apostoli trebuie să o fi simţit, nu sunt folosite
abuzuri de limbaj. Judecarea lui Iuda este lăsată în mâinile lui Dumnezeu.

17 El era numărat ca fiind unul dintre noi şi fusese ales să ia parte la această slujire.
Numărat[Era din numărul-trad. Cornilescu; „Era numărat împreună cu”, KJV; „Numărat între”, Nitz].
Socotit unul din ceata apostolilor (Matei 10,4; Marcu 3,19; Luca 6,16). Nu există relatare cu privire la
chemarea lui ca ucenic; el s-a oferit pentru a fi cuprins între cei 12 (vezi DA 293, 294).
Fusese ales[Era-trad. Cornilescu; „A obţinut”, KJV]. Mai bine, „a obţinut prin sorţ”, sau „a primit prin
atribuire divină”, lucru care subliniază primirea lui de către Hristos ca ucenic.
Parte. [„Parte”, KJV; „Fu ales”, Nitz]. Gr. kleros, „sorţi”, „parte atribuită”, sau „participaţie”. De la
acesta vine cuvântul nostru „cler”.
Slujire. Gr. diakonia „serviciu”, „lucrare”, care mai târziu a ajuns să însemne „diaconie”. Slujbaşii din
biserica primară simţeau puternic răspunderea slujbei (diakonia) Evangheliei (Fapte 12,25; 20,24;
1 Cor. 16,15; Col. 4,17; 2 Tim. 4,5).

18 (Din răsplata pentru nelegiuirea lui, omul acesta şi-a cumpărat un ogor şi, căzând cu
capul în jos, a plesnit în două pe la mijloc şi i s-au vărsat toate intestinele în acel loc.
Omul acesta şi-a cumpărat. [„Omul acesta a cumpărat”, KJV]. Versetele 18 şi 19 s-ar putea să fie
explicaţia lui Luca introdusă în vorbirea lui Petru; el nu ar fi avut motive să dea amănunte cu privire la
moartea lui Iuda. Nu trebuie să se tragă concluzia din această formulare că Luca credea că Iuda cumpă-
rase „ogorul sângelui” înainte de moartea lui. Banii lui Iuda, obţinuţi pe căi nelegiuite au fost folosiţi
pentru a cumpăra ogorul şi pentru cheltuielile de înmormântare, ca un fel de răsplată a faptei sale.
Raportul lui Matei este explicit: Când Iuda a văzut că Isus a fost condamnat să fie răstignit şi nu făcea
nici un efort pentru a Se salva, a fost apucat de remuşcare pentru trădarea sa. El a înapoiat cei 30 de
arginţi preoţilor cu care făcuse târgul ticălos şi apoi s-a spânzurat. Cu aceşti bani, preoţii şi fruntaşi au
cumpărat ogorul olarului, unde fuseseră aruncate resturi de olărie, şi acolo au îngropat pe Iuda. Din
cauza aceasta, sau pentru că banii erau preţul „sângelui nevinovat”, locul a fost numit „ogorul sângelui”
(vezi Matei 27,3-10; vezi DA 722). Diferenţa dintre relatările lui Matei şi ale lui Luca este retorică, nu
faptică: tot ce a primit Iuda ca răsplată, a fost o înmormântare dezordonată într-o bucată de pământ sterp.
Căzând cu capul în jos. Pare să fie o anumită dovadă că aceste cuvinte ar trebui să fie înţelese ca
însemnând „umflându-se”. Totuşi, evidenţele sunt neîndestulătoare pentru a recomanda lămurit o astfel

~ 11 ~
de traducere. Iuda, probabil cel mai ambiţios dintre ucenicii lui Isus, căutase să ajungă la mari înălţimi
de putere lumească identificându-se cu împărăţia pe care el gândea că o va întemeia Isus. Moartea lui
îngrozitoare pare izbitor de semnificativă cu privire la rezultatele tragice ale unei astfel de ambiţii. În loc
de a câştiga înălţimile la care aspira prin trădare josnică, „a căzut cu capul în jos”, şi a pierit jalnic.

19 Lucrul acesta a devenit cunoscut tuturor locuitorilor din Ierusalim, astfel că ogorul
acela a fost numit, în limba lor, „Acheldama”, adică „Ogorul sângelui”.)
Cunoscut tuturor. Mai degrabă, „a ajuns cunoscut”. Când vestea despre trădarea lui Iuda şi despre
moartea lui sinucigaşă s-a răspândit, probabil că a influenţat pe oamenii din Ierusalim în favoarea lui
Hristos, deoarece şi-au dat seama că El fusese victima uneltirilor preoţilor şi a trădării unui ucenic. Mai
mult, scenele crucificării fusese văzute de mulţime (Luca 23,27.35; Ioan 19,19.20; DA 741, 775-777).
Aceia care au înviat din mormânt după cutremurul cel mare, s-au arătat multora (Matei 27,52.53;
DA 786). Evenimentele care au însoţit sacrificiul lui Hristos pentru păcătoşi nu au avut loc în taină; ele
n-au fost ascunse undeva într-un ungher (Fapte 26,26).
A fost numit. [„E numit”, KJV]. Unii au sugerat că folosirea formei verbului „este numit” este o
dovadă neintenţionată că Luca a scris Faptele Apostolilor înainte de distrugerea Ierusalimului în anul
70 d.Hr., iar după acest eveniment numele locului a fost pierdut în mare măsură din vedere.
În limba lor. [„În propria lor limbă”, KJV]. Literal: „propriul lor dialect [dialektos]”. Aceasta ar sugera
că aramaica nu era limba vorbită de Luca, el ne fiind iudeu.
Acheldama. [„Aceldama”, KJV]. O transliterare, din greacă a aramaicului, chagel dema’, „ogorul sân-
gelui”. Tradiţia îl asociază cu Hakk ed-Dumm, pe panta sudică a Văii lui Hinom, la sud de Ierusalim
(vezi Matei 5,22). Ogorul cumpărat cu cei 30 de arginţi a fost folosit pentru îngroparea străinilor care nu
aveau rude sau prieteni care să-i înmormânteze (Matei 27,6-10; cf. Zah.11,12.13).

20 Căci în cartea Psalmilor este scris: «Fie-i locuinţa pustiită şi nimeni să nu mai locu-
iască în ea!» e(Vezi Ps. 69:25) şi «Slujba lui s-o ia altul!» f(Vezi Ps. 109:8)
Este scris. Ar trebui să fie notată şi să se reţină legătura cu vers.17. După explicaţia versetelor 18,19
Petru citează Psalmi 69,25 (din LXX cu oarecare schimbări) şi Psalmi 109,8 (tot din LXX). Psalmi 69
cuprinde imprecaţiuni la adresa vrăjmaşilor lui David, dar cuprinde şi exprimări profetice care se referă
la Mesia, aşa cum se poate vedea din vers. 7-21. Versetul 25 este în primul rând un blestem asupra
vrăjmaşilor lui David, şi într-un sens extins aspra vrăjmaşilor lui Mesia, şi deci e aplicabil la Iuda. Şi
Psalmul 109 este de imprecaţie, în termeni chiar mai aspri decât celălalt, iar v. 8 este o cerere stăruitoare
ca vrăjmaşul lui David şi al lui Mesia să aibă o viaţă scurtă şi să fie înlăturat din postul de răspundere
(vezi Psalmi 69; 109).
Iuda şi faptele lui înspăimântătoare corespund cu aceea a vrăjmaşilor descrişi în aceste pasaje. Aceasta
este un tip de exegeză adesea folosit în NT pentru a interpreta şi aplica VT (cf. 1 Petru 1,10.11; cf. cele
de la Deuteronom 18,15).
Slujba. [„Episcopia”, KJV; „Însărcinarea”, Nitz]. Gr. episkope, „supravegherea”, „însărcinarea”,
„slujba”, traducând corect ebraicul pequddah. Cuvântul „episcopie” ar trebui mai de grabă să însemneze
„slujba de supraveghetor”. Episcopii erau slujbaşii conducători în Biserica Angliei în 1611, când a fost
tradusă KJV, şi psihologic e de înţeles că traducătorii anglicani citeau în cuvântul grecesc, care
înseamnă „supraveghere” sau „superintendenţă”, un sens eclesiastic mult mai puternic decât sensul
original. Compară menţionarea lui „Easter” din versiunea KJV în cap.12,4 unde cuvântul grec
însemnează „paşte”. Refuzul calvinist de a recunoaşte orice slujbaş cu autoritate mai mare ca „bătrân”
(Gr. presbiteros), nu se regăseşte în traducerea anglicană din 1611, deşi apăruse în Biblia de Geneva din
1560, tradus ca „însărcinarea”. În ce priveşte sensul în NT al cuvintelor greceşti presbiteros, „bătrân”, şi
episkopos, „episcop”, vezi p.26, 38. În NT, „bătrânii” erau adesea numiţi „episcopi”, adică,
„supraveghetori”, dar numai aici se face referire la apostoli, chiar şi numai indirect, ca „episcopi”. Prin
urmare traducerea „însărcinarea”, sau „slujba” e de preferat aici. Vezi p. 26, 36.
Apostolul foloseşte Psalmi 109, ca autoritate pentru alegerea altui bărbat pentru a ocupa locul vacant.

~ 12 ~
21 Trebuie deci ca, dintre bărbaţii care ne-au însoţit în toată perioada în care Domnul Isus
a umblat printre noi,
Care. [„Aceşti bărbaţi”-trad. KJV, Nitz]. Pare să fi fost mai mulţi cei care împlineau condiţiile necesare
pentru un urmaş al lui Iuda, deşi numai unul a fost ales.
Ne-au însoţit. [„Au fost în tovărăşie cu noi”, KJV; „Au venit împreună cu noi”, Nitz]. Petru descrie
calităţile necesare unui candidat. El trebuia să fi fost cu ucenicii în tot cursul lucrării Domnului – din
timpul lui Ioan Botezătorul până la data înălţării Sale.
A umblat printre noi[A trait între noi-trad. Cornilescu; „A intrat şi a ieşit”, KJV; „a stat între noi” Nitz].
Aceasta este o expresie ebraică, referindu-se la activităţile zilnice, de felul celor pe care Isus le-a desfă-
şurat împreună cu ucenicii Săi.

22 începând de la botezul lui Ioan şi până în ziua în care Isus a fost luat sus de la noi,
unul din aceştia să devină împreună cu noi un martor al învierii Lui.”
Începând. Compară „începutul” (Marcu 1,1).
Botezul lui Ioan. Lucrul acesta se poate referi fie la vremea când Ioan predica şi boteza sau la ziua
anumită când Ioan a botezat pe Isus.
[Să fie-trad. Cornilescu; „Trebui”, KJV]. Gr. dei, „e necesar” (cf. vers.16). Pare că Petru se gândea că
numărul original al apostolilor trebuia să fie păstrat. Apostolii fără îndoială aveau o concepţie cu privire
la numărul 12 ca întreg, după exemplul celor 12 seminţii ale lui Israel. De fapt, lor le fuseseră făgăduite
12 tronuri de pe care să guverneze (Matei 19,28), o făgăduinţă care aduce în minte cele 12 stele din
coroana bisericii (Apoc. 12,1), şi cele 12 temelii ale zidurilor Noului Ierusalim, având scrise pe ele
numele celor 12 apostoli (Apoc. 21,14). Isus a rânduit o grupă de 12, dintre care unul se pierduse. Prin
urmare, Petru considera că numărul întreg e necesar pentru a da mărturie cu privire la toate aspectele
vieţii şi faptelor Domnului. În faţa apostolilor se găsea o sarcină uriaşă, şi măsura întreagă a numărului
lor era necesară pentru îndeplinirea ei.
Numărul 12 a fost stricat prin martirizarea lui Iacov cam prin anul 44 d.Hr. (cap.12,2), dar nu aflăm
nimic despre numirea unui succesor.
Devină. [„Hirotonit”, KJV; „Fie”, Nitz]. Gr. ginomai, „a deveni”. Unora li se pare că expresia „să fi
ordinat”, [hirotonit] reflectă prea puternic principiile de cârmuire bisericească susţinute de traducătorii
KJV. Susţinerea aceasta nu e necesară, deoarece cei 12 fuseseră deja „ordinaţi” [hirotoniţi] de Domnul
lor (vezi Marcu 3,14; vezi DA296), şi ar fi fost corespunzător ca cel ales să fie la fel pus deoparte pentru
lucrarea lor.
Martor. Vezi v. 8. Accentul e pe mărturisirea despre faptul istoric al învierii (vezi Luca 24,48).

23 Şi au propus 2: pe Iosif, numit Barsaba, căruia i se mai zicea şi Iustus, şi pe Matia.

[Ei-trad. Cornilescu]. Poate fi vorba de întreaga ceată a celor 120, deşi contextul imediat al v. 21 şi 22
ar putea sugera limitarea referirii numai la cei 11.
Au propus 2. [„Au numit 2”, KJV; „Puseseră înainte 2”, Nitz]. Gr. estesan duo; aceste cuvinte pot fi
traduse fie „ei au pus înainte 2” sau „2 au stat”. În forma de mai înainte, pasajul acesta ar însemna că
Iosif şi Matia au fost propuşi de ucenici drept candidaţi pentru care să se poată trage la sorţi. Dacă verbul
urmează să fie înţeles în sensul al doilea, ar lăsa să se înţeleagă că atunci când a făcut cunoscut calităţile
necesare pentru omul care trebuia să ocupe locul lui Iuda, Petru a întrebat dacă sunt de faţă unii ca
aceştia, şi Iosif şi Matia s-au ridicat în picioare.
Iosif. Un nume iudaic obişnuit (vezi Gen.30,24).
Barsaba. Gr. barsabas, o transliterare din aramaică, poate bar shebba’, însemnând „fiul Sabatului”,
adică cineva care se născuse în Sabat, sau bar saba’, „fiul bătrânului”. Unii au încercat să identifice pe
acest Barsaba cu Barnaba, Levitul din Cipru, care a devenit un însoţitor al lui Pavel (cap. 4,36; 9,27;
11,22.24). Dar nu există susţinere biblică pentru aşa o interpretare. Este posibil ca acesta să fi fost fratele
lui Iuda Barsaba menţionat în cap.15,22.
Iustus. Un supranume latin. În vremurile romane mulţi iudei luau astfel de nume.
Matia. Poate o formă prescurtată a lui Mattathias, care vine de la ebr. Mattithyah, „darul lui Iehova”. El
~ 13 ~
nu mai e menţionat, în afară de v. 26, şi nu e nici o tradiţie vrednică de încredere cu privire la viaţa lui.
Eusebiu (Istoria Eclesiastică I.12.3; III.25.6) îl pune între cei 70, şi pomeneşte o Evanghelie apocrifă
atribuită lui. Se spune despre el că ar fi fost martirizat în Etiopia sau în Iudeea (vezi p.36).

24 Ei s-au rugat astfel: „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre
aceştia 2 l-ai ales
S-au rugat[Rugăciune-trad. Cornilescu; „S-au rugat”, KJV]. Ce rugăciune trebuie să fi fost aceasta,
izvorând proaspătă dintr-o credinţă simplă, stăruitoare. În toate marile momente ale bisericii în curs de
formare s-a recurs la rugăciune spontană. Acesta nu era din simpla deprindere, deşi deprinderea era
bună; nici ca un ritual, deoarece cultul bisericii încă nu fusese stabilit, ci pentru că apostolilor le era
natural să vorbească, prin rugăciune, Domnului lor din cer tot aşa cum vorbiseră faţă către faţă cu Isus
pe pământ. Aşa ar fi trebuit să fie întotdeauna în experienţa bisericii, şi aşa ar trebui să fie acum.
Doamne. Întrucât Isus învăţase pe ucenicii Săi să adreseze cererile lor Tatălui în numele Lui (al lui
Isus), e de presupus că şi cuvântul „Doamne” se referă aici la Tatăl.
Cunoşti inimile. Compară 1 Samuel 16,7; Psalmi 139,1-4; Ioan 2,25.
Arată. Cei 120 folosiseră ce mai bună judecată de care erau în stare, prezentând numele lui Barnaba şi
Matia. Acum au apelat la Domnul să facă alegerea finală.

25 ca să ia locul în slujirea şi apostolia aceasta, de la care s-a abătut Iuda ca să se ducă la

locul lui!”
Locul. [„Parte”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) „loc”.
Slujirea şi apostolia. Apostolii erau foarte conştienţi de demnitatea spirituală a chemării lor.
De la care s-a abătut. [„Prin abatere a căzut”, KJV, „Se abătu”, Nitz]. Mai de grabă „s-a dat la o parte”,
„a încălcat”.
La locul lui. Domnul fusese solicitat să aleagă pe cineva care să înlocuiască pe acela care alesese apos-
tazia, şi care-şi găsise „locul”, în dezastru şi moarte. Un astfel de loc i-a revenit prin propria lui alegere.
Evenimentele dovediseră că Domnul prevăzuse deja (Ioan 6,70.71; 13,2.21.26), că un loc între cei 12 nu
aparţinea pe bună dreptate lui Iuda.

26 Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost socotit împreună cu cei 11
apostoli.
Au tras la sorţi. [„Au aruncat sorţii lor”, KJV; „Le deteră sorţi”, Nitz]. Acest lucru pare să însemne
1) grupa a tras la sorţi în favoarea celor 2 oameni, sau, 2) candidaţii înşişi au tras la sorţi. Indiferent ce
metodă a fost folosită, a avut ca rezultat alegerea lui Matia.
Iudeii cunoşteau bine sorţul ca o metodă de luarea deciziilor în VT: 1) la alegerea ţapilor din Ziua
Ispăşirii (Lev.16,5-10); 2) la împărţirea pământului ţării Canaan (Num. 26,55; Iosua 18,10 şi la înapo-
ierea din exil (Neem. 10,34; 11,1); 3) la tranşarea cazurilor de omor cu autori necunoscuţi (Iosua 7:14,
18; 1 Samuel 14,41.42); 4) la alegerea trupelor pentru luptă (Jud. 20,8-10); 5) la numirea în slujbe înalte
(1Samuel 10,19-21); şi 6) în atribuirea de cetăţi preoţilor şi Leviţilor (1Cr.6,54-65). Metoda e văzută în
funcţiune în 1 Cronici 24 la 26. Domnul era considerat ca având repartizarea finală a sorţilor
(Prov.16,33). Soldaţii au tras la sorţi pe Golgota pentru hainele fără cusătură ale Domnului (Matei 27,35;
vezi Ioan 19,23.24). Dar alegerea lui Matia prin sorţi este singurul caz relatat printre creştinii din NT.
Pentru un avertisment contra folosirii acestei metode astăzi, vezi Iosua 7,14; Prov.16,33.
Atât cât arată raportul, propunerea lui Petru de a folosi sorţii a fost acceptată fără contrazicere sau
discuţie. Reiese că după Ziua Cincizecimii conducerea directă a Duhului Sfânt a făcut fără rost tragerea
la sorţi (Fapte.5,3; 11,15-18; 13,2; 16,6-9). Un caz de tragere la sorţi în biserica post-apostolică este
prevederea pentru alegerea unui episcop în canonul al treilea al Conciliului din Barcelona, Spania, anul
599 d.Hr.
A fost socotit[A fost numărat-trad. Cornilescu]. Gr. sugkatapsephizomai, de la sun, „cu”, kata, „jos”, şi
psephos, „o pietricică”, referindu-se la metoda veche a alegerii unei persoane prin aruncarea unei
pietricele într-o urnă. Cuvântul poate fi tradus ca „votat” sau „înrolat”, „înscris”.
~ 14 ~
 Cu cei 11. În ochii lumii, Matia izbutise să ajungă la o poziţie foarte smerită, aceea de conducător
într-un grup neînsemnat de oameni care urma să fie în curând persecutat. Dar pentru credincioşi, poziţia
la care fusese chemat Matia avea nenumărate posibilităţi pentru viitor. Nu există motiv pentru a-i
tăgădui demnitatea lui Matia ca membru în corpul apostolic. Dacă s-ar argumenta că nimic nu se spune
în Scriptură cu privire la lucrarea de mai târziu a lui Matia, trebuie să se reţină faptul că nu se spune
nimic nici despre lucrarea de mai târziu a lui Andrei, Filip (Filip din cap. 8 era diaconul), Toma,
Bartolomeu, Matei, Iacov cel Mic, Simon Zelotul, şi Iuda Lebbaeus Tadeu.
Nu se relatează dacă ucenicii şi-au pus mâinile asupra lui Matia (cf. cap. 6,6; 13,3). Evident, biserica
credea că Duhul Sfânt arătase aprobarea Sa în alegerea prin tragerea la sorţi. În această alegere a lui
Matia avem dovezi timpurii şi însemnate de organizaţie bisericească: 1) o adunare oficială a credin-
cioşilor; 2) discutarea unui subiect important de administraţie bisericească; 3) luarea deciziei şi aplicarea
ei. Biserica a fost organizată prin putere dumnezeiască şi continuă să depindă şi astăzi de aceasta.
Unii îl consideră pe Pavel al doisprezecelea apostol. Deşi Pavel s-a numit pe sine de repetate ori
apostol (Rom. 1,1; 1 Cor.1,1; 2 Cor. 1,1; şi în alte epistole), el n-a pretins niciodată că ar fi unul din cei
doisprezece, şi nici nu e vreodată desemnat ca atare. De fapt, el socotea în evidenţă o deosebire între el
şi ceilalţi apostoli.(1 Cor. 15,5.8). El a explicat că n-a primit cunoştinţele cu privire la Evanghelie de la
cei doisprezece (Gal. 1,11.12.15-19). El a urmat un program special, diferit de al acestora
(Rom.15,20.21). În EW 199 şi AA102 se confirmă că Pavel a luat locul lui Ştefan.

Comentariile lui Ellen G. White:

3 AA 26; EW 189; FE 535

5 ML 57
5-7 AA 30
6,7 SR 241
7 EV 702; TM 55
8 AA 17,31,107; GW 273, 284; S 336; ML47; TM 65, 198, 267; 7T 273; 8T 15,56
9 EW 190
9-11DA 831; EW 191
10,11 AA 33; LS 50; 1T 41; 2T 194
11 EW 110; GC 301,339
14 EW 191; TM 170; ST 158; 6T 140; 7T
16-18 DA 722
21-26 9T 283
24 1T 333

~ 15 ~
Capitolul 2
Coborârea Duhului Sfânt

1 Când a sosit Ziua Cincizecimii a[Gr.: Pentecoste, denumirea în greacă a Sărbătorii

Săptămânilor (vezi Lev. 23:15-22), sărbătoare ce avea loc la cincizeci de zile după Paşte;
în timpul NT, sărbătoarea aniversa darea Legii pe muntele Sinai, fiind un moment de
rededicare faţă de legământul mozaic; era, în acelaşi timp, una dintre cele trei sărbători
anuale la care trebuia să participe orice bărbat israelit (vezi Deut. 16:16)], erau cu toţii la
un loc.
Ziua. Autoritatea rabinică permitea iudeilor din Palestina o singură zi pentru celebrarea Zilei Cincize-
cimii, dar iudeilor din diaspora le erau rânduite două zile pentru această sărbătoare.
Cincizecimii. Gr. pentekostes, de la adjectivul însemnând „al cincizecilea”, o referire la cele 50 de zile
dintre începutul Sărbătorilor Azimilor şi Sărbătoarea Celor dintâi Roade (Sărbătoarea Săptămânilor, sau
Ziua Cincizecimii). Cele dintâi întrebuinţări ale acestui cuvânt grec pentru sărbătoarea ebraică a Săptă-
mânilor apar în Tobie 2,1 (scrisă la c.250 de ani î.Hr.) şi 2 Macabei 12,32 (c.120 î.Hr.) astfel că acest
cuvântul ajunsese să fie folosit printre iudei cu mulţi ani înainte de era creştină. În ce priveşte o tratare
mai amplă despre Ziua Cincizecimii şi a locului ei în calendarul iudaic, vezi Exod 23,16; Lev. 23,16; cf.
Vol. I, p.709; Vol. Ii, p.106, 108; Vol. V, diagrama 10, p. 233.
Urmează un scurt rezumat de fapte relevante şi legătura lor cu revărsarea Duhului Sfânt la Cincize-
cime, după cum urmează:
Datarea Cincizecimii depinde de data Paştelui. Paştele era ţinut la 14 Nisan. Ziua de 15 marca înce-
putul Sărbătorii Azimilor, şi pe data de 16 era legănat înainte Domnului un snop din primele roade (din
recolta de orz) (Lev.23,5-11). De la data de 16, erau calculate prin metoda inclusivă 50 de zile, 7 săptă-
mâni care interveneau (Lev. 23,15.16). Această sărbătoare a ajuns să fie cunoscută ca Ziua Cincizecimii.
Întrucât în anul crucificării, 16 Nisan a căzut într-o duminică (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota
1), Ziua Cincizecimii, venind la 50 de zile mai târziu (şapte săptămâni şi o zi), ar cădea de asemenea
duminica în anul acela. Totuşi, din cauza aceasta nu există o dovadă biblică pentru atribuirea de sfinţenie
duminicii (cf. cele de la Matei 28,1).
Cincizecimea, dintre toate sărbătorile anului iudaic, atrăgea cel mai mare număr de peregrini din ţări
depărtate. Primejdiile călătoriei pe mare şi pe uscat la începutul primăverii şi târziu toamna (vezi
Fapte.27,9) împiedicau venirea oamenilor în număr mare la Paşte şi la Sărbătoarea Corturilor. Dar sezo-
nul Cincizecimii era favorabil, şi la nici o altă sărbătoare nu ar fi fost de faţă la Iersualim reprezentanţi ai
atât de multor naţiuni. Nu putea fi un timp mai potrivit ca acesta pentru ca Duhul Sfânt să producă cele
mai mari efecte în rândul celor prezenţi. De asemenea, caracterul jertfelor care se aduceau la templu şi
care erau mai ales de pace şi de consacrare, punea o amprentă de bucurie asupra acestei zile. Pâinea fiind
fermentată, indica un spirit de uşurare şi comuniune printre cei care se bucurau împreună. Cincizecimea
avea mult din aerul unei sărbători de strângere a recoltei. Chiar şi Pavel, cel mai puţin interesat în
sărbătoriri (Rom.14,5), era nerăbdător să prăznuiască Cincizecimea la Ierusalim, în ciuda călătoriilor
sale misionare în Asia şi Grecia (Fapte.18,21; 20,16).
Fiecare aspect al vechii Sărbători a Săptămânilor prezenta un înţeles simbolic care îi dădea o puternică
valoare tipică pentru întreaga era creştină care avea să urmeze. Ca Sărbătoare a Celor dintâi Roade,
aceasta era ocazia primei mari adunări din câmpurile care erau „albe…, gata pentru seceriş”(Exod 23,16;
Ioan 4,35). La sărbătoarea aceasta, israeliţii, aducându-şi aminte că fuseseră robi în Egipt, puteau simţi
din nou libertatea pe care le-o dăduse Exodul (Deuteronom 16,9-12) şi să fie scutiţi de munca de rob
(Lev. 23,21). Astfel ea era un timp corespunzător pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu; şi „unde este
Duhul Domnului, acolo este slobozenie” (1 Cor. 3,17). Duhul acesta urma să călăuzească biserica în tot
adevărul şi îi va face pe toţi aceia care îl primesc, cu adevărat liberi (Ioan 8,32).
E lucru interesant de reţinut că rabinii, care au calculat intervalul dintre primul Paşte şi darea Legii pe
Sinai, au tras concluzia că Dumnezeu a rostit Legea înaintea poporului (Exod 20,1) în ziua care mai
târziu a fost ţinută ca zi a Cincizecimii. Prin tradiţia aceasta, sărbătoarea este considerată ca având un
~ 16 ~
caracter comemorativ.
Ziua Cincizecimii a fost o zi mare în experienţa lui Israel şi era un simbol corespunzător al zilei celei
mari care făcea să fie disponibil Duhul lui Dumnezeu pentru toţi aceia care se pregăteau să-L primească.
[„Venise pe deplin”, KJV; „Fu împlinită”, Nitz]. Literal, „era împlinită”, sau „împlinită”. Cuvintele par
să fie alese pentru a exprima faptul că ziua era în curs de ivire, în primele ceasuri ale dimineţii.
[„Ei”, KJV]. Probabil cei 120 de alţi credincioşi care poate li s-au asociat.
Cu toţii. [„De comun acord”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru expri-
marea „împreună”. Aici, scriitorul doar afirmă că „ei erau toţi împreună”.
Deşi cuvântul grec nu spune că a fost „acord”, e lucru evident că exista unire printre ucenici. Geloziile
date pe faţă în eşecul lor de a vindeca pe băiatul posedat de demoni (Luca 22,24) şi în refuzul de a-şi
spăla unii altora picioarele (cf. Ioan 13,3-17; DA 643, 644), fuseseră toate îndepărtate din inima lor de
chinurile răstignirii şi maiestatea înălţării. Domnul lor înviase în ziua aducerii snopului de legănat, care
Îl preînchipuia pe Cel care era Pârga. În decursul unei perioade de 40 de zile El avusese contact repetat
cu cei care mai aveau de aşteptat zece zile până la ziua aceea în care se va împlini „făgăduinţa Tatălui”.
Ce urma să aducă la iveală această făgăduinţă? Cele zece zile de aşteptare fuseseră 10 zile de rugăciune
care trebuie să caracterizeze poporul lui Dumnezeu ori de câte ori ei aspiră la o experienţă specială cu
Domnul sau aşteaptă de la El o revărsare a puterii Sale. Tot ce strică o astfel de unire sau ar pune piedici
Duhului care face lucrarea lui Dumnezeu pentru poporul Său trebuie să fie înlăturat.
La un loc[În acelaşi loc-trad. Cornilescu; „Într-un loc”, KJV; „La un loc”, Nitz]. Poate aceeaşi mare
încăpere de sus în care fusese luată Sfânta Cină (Luc.22,11-14), ar fi putut să fie aceeaşi cu locul unde
ucenicii fuseseră adăpostiţi după crucificare şi la care ei se reîntorseseră după înălţarea lui Isus la cer
(vezi Fapte 1,13). Unii susţin că ucenicii poate se adunau în una din încăperile Templului, pe care Iosif
(Antiquities VIII.3.2 [65. 66]) îl numeşte oikoi, „case”, şi care putea fi folosit de grupe de prieteni sau
membri ai unei asociaţii la data unei sărbători. Dar pare puţin probabil ca ucenicii să fi riscat să fie
văzuţi împreună într-un loc atât de public ca incinta Templului. Vezi harta cu răspândirea diasporei
evreieşti.

2 Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic b[Vântul sau suflarea
sunt asociate de obicei în Biblie cu Duhul Sfânt (vezi Eze. 37:9, 14; In. 3:8; 20:22)] şi a
umplut toată casa în care şedeau ei.
Deodată. Fără înştiinţare, pe neaşteptate. Cei 120 nu puteau să aibă nici o idee sau bănuială cu privire
la felul în care ar fi putut să vină Mângâietorul.
Din cer. Literal, „din cer”, locul de unde Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus cu prilejul botezului Lui
(Matei 3,16; Luca 3,21.22).
Un sunet. Gr. echos, „sunet”, sau „zgomot”, de unde derivă cuvântul nostru „ecou”. El este folosit de
Luca în Evanghelia sa (cap. 21,25) pentru a descrie „mugetul” mării şi al valurilor şi de scriitorul epis-
tolei către Evrei (cap. 12,19) pentru „sunetul” trâmbiţei de pe Sinai.
Vâjâitul unui vânt puternic. Literal, „un vânt violent dus înainte”. Notaţi că de fapt nu era un vânt, ci
„ca” sau „asemenea” unui vânt. Impresia senzorială făcută asupra acelora care treceau prin această
experienţă era ca şi cum ar fi fost un vânt. Cuvântul tradus „vânt” (pnoe) e folosit în NT numai aici şi în
cap. 17,25 unde înseamnă „suflare”. El este folosit în exact acelaşi sens în LXX. Luca s-ar putea să fi
ales aici cuvântul pnoe ca descriind „suflarea” supranaturală pe care ucenicii erau pe punctul de a o
experimenta şi care trebuie să le fi reamintit senzaţia pe care au trăit-o când Domnul „a suflat asupra
lor”, şi a zis: „Luaţi duh Sfânt!” (Ioan 20,22). Acum din nou au simţit şocul divin al „suflării” aducă-
toare de înfiorare.
A umplut. Nu se dă nici un subiect al verbului şi contextul nu lămureşte la ce se referă „umplerea”.S-ar
putea să se refere la „sunet” sau la „vânt”. Mulţi comentatori însă susţin că se referă la „vânt”, adică, la
Duhul Sfânt (cf. Ioan 3,8).
Toată casa. Mai degrabă „întreaga casă”, adică „locul” din vers.1. Sunetul sau vântul era capacitatea de
a umple repede fiecare colţişor sau crăpătură a clădirii. Tot aşa revenirea Duhului a umplut locul unde
creştinii erau adunaţi.
În care şedeau. Dimineaţa devreme (vezi vers.15), poate aşteptând ora de rugăciune.
~ 17 ~
3 Li s-au arătat nişte limbi ca de foc c(În VT, focul este adesea un simbol al prezenţei
divine (vezi Ex. 3:2; 19:18); în Ex. 19:18 Dumnezeu Se coboară în mijlocul focului
pentru a iniţia legământul cu poporul Său), care s-au împrăştiat şi s-au aşezat câte una pe
fiecare dintre ei.
Nişte limbi. [„Limbi despicate”, KJV; „Limbi ca de foc”, Nitz]. Mai bine, „limbi împărţindu-se”, sau
„limbi fiind împărţite”. Expresia greacă oferă un tablou al unei iniţiale de foc care se împarte în mai
multe limbi mici, care apoi se aşează pe fiecare membru al adunării aşteptătoare. Imaginea „limbilor” e
corespunzătoare, având în vedere darul vorbirii pe care Duhul l-a acordat credincioşilor.
Foc. Nu că ele erau flăcări reale de foc, ci „ca de foc”, adică, „semănând cu focul” (cf. „ca vâjâitul unui
vânt puternic”, v. 3). Divinitatea şi focul sunt adesea legate laolaltă în Scriptură (cf. Exod 3,2;
Deuteronom 5,4; Psalmi 50,3; Mal. 3,2). Fără îndoială din cauza puterii, slavei şi efectelor curăţătoare
ale focului, Ioan Botezătorul făgăduise că Hristos avea să boteze cu „Duhul Sfânt şi foc” (Matei 3,11).
Aşezat. Sunt două interpretări posibile ale acestei construcţii. Subiectul singular [în KJV şi Nitz] se
poate referi la fiecare limbă de foc aparte sau să privească înainte la vers.4 şi să se refere la Duhul Sfânt.
Verbul grecesc pentru „aşezat” indică o aşezare asupra, în timp ce timpul sugerează acţiune momentană
şi nu continuă. Deşi limbile ca de foc au rămas asupra credincioşilor doar un timp scurt, efectele au durat
tot timpul vieţii credincioşilor care au primit Duhul.

4 Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum
le dădea Duhul să vorbească.
Toţi au fost umpluţi. Aici e împlinirea „făgăduinţei Tatălui” (vezi cap.1,4.5), şi rodul celor 10 zile de
aşteptare cu rugăciune. Ucenicii fuseseră învăţaţi să se roage pentru Duhul (Luca 11,13). În noaptea care
a urmat învierii, Hristos „a suflat asupra lor” şi spusese „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22). Stăpânind pro-
funzimile lăuntrice ale fiinţei lor şi stârnind fiecare capacitate a lor la activitate intensă, Duhul făgăduit a
venit asupra lor. Acum ei au intrat în experienţa profeţilor, gândind şi vorbind cuvinte care nu erau ale
lor (cf. 2Pet.1,2).
Nimeni nu trebuie să se gândească la faptul că numai apostolii au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Con-
textul conduce pe cititor să creadă că toţi cei care erau adunaţi, fără a le excepta pe femei, au fost părtaşi
la împărţirea darului Duhului Sfânt. Dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Petru nu ar fi putut să facă aplicaţia
din profeţia lui Ioel (Fapte 2,16-18).
Duhul Sfânt. Sunt multe referiri clare ale VT la Duhul lui Dumnezeu (Num.24:2;Jud. 6,34;1Sam.16,13;
2 Samuel 23,2; 2 Cronici 24,20; Psalmi 51,11; Isa.48,16; Ez.11,5; Ioel 2,28.29 etc.). Dar nici o manifes-
tare a Duhului din VT nu se poate compara cu cea din Ziua Cincizecimii: 1) în identificare fără greş a
Duhului, 2) în plinătatea revărsării, şi 3) în rezultatele care au urmat. Din această cauză Cincizecimea
este adesea numită ziua de naştere a bisericii. Marile episoade din viaţa publică a lui Isus, naşterea Lui,
botezul Lui şi primirea Duhului Sfânt, crucificarea Lui, învierea Lui, înălţarea Lui la cer, toate erau de
importanţă supremă pentru planul de mântuire, dar revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a
urmat după primirea cerească a marelui sacrificiu al lui Hristos şi aşezarea Lui pe tron (vezi AA 38, 39).
Prin revărsarea Duhului Sfânt, biserica a fost împuternicită să facă pentru Hristos ceea ce nu se încercase
niciodată mai înainte, predicarea veştii celei bune a mântuirii pentru toate popoarele pământului.
Aceasta n-a fost o simplă „mişcare” a Duhului. N-a fost doar o simplă „suflare” a Duhului. Ea a fost o
umplere a ucenicilor, completa posedare a lor de către Duhul Sfânt. De atunci înainte biserica a fost
unealta Duhului. Nu e nimic în raportul ulterior care să sugereze că vreunul din aceia care au fost luaţi în
stăpânire de Duhul în ziua aceea memorabilă a pierdut vreodată acea luare în stăpânire. Generaţiile
următoare de creştini, s-au depărtat tot mai mult de experienţa de la Ziua Cincizecimii, au devenit din ce
în ce mai puţin receptive la darul divin şi a rezultat apostazia. Credincioşii de astăzi ar trebui să ia
aminte la acest fapt solemn din istoria bisericii primare.
Început. Astfel este marcat efectul imediat al coborârii Duhului Sfânt asupra ucenicilor. N-a fost nici o
amânare, nici o perioadă de ucenicie; ei „au început să vorbească” imediat.
Alte limbi. Sau, „diferite limbi”, adică limbi diferite de graiul lor matern. Cuvântul grec tradus limbi
(glossai) aici şi în vers.11 se referă în primul rând la organul vorbirii, dar e folosit adesea cu referire la
~ 18 ~
grai.
Capacitatea de a vorbi în limbi străine era un dar dat ucenicilor cu scopul special de a duce solia
Evangheliei în lumea întreagă. Peregrini din cele patru colţuri ale pământului (vezi vers.9-11) erau
adunaţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Aceştia, fiind iudei din diaspora (vezi harta de la
pag.136; Vol. V, p.59-61), se poate să fi înţeles îndeajuns ebraica pentru a participa la slujbele de la
Templu, dar se poate să nu fi fost în stare să priceapă aramaica în care ucenicii de obicei ar fi vorbit.
Pentru binele lor şi pentru folosul acelora care ar fi primit solia prin ei, Duhul Sfânt a făcut în stare pe
ucenici să proclame Evanghelia în mod fluent în limba peregrinilor. Aceasta era o minune majoră şi a
împlinit una dintre ultimele făgăduinţe ale Domnului (vezi Marcu 16,17). Ea a înlesnit strângerea unei
bogate recolte în ziua aceea (Fapte 2,41) şi a condus la răspândirea Evangheliei în toată lumea în anii
care au urmat. Vezi şi Fapte 10,45.46; 1 Cor. 14.
Relatarea nu afirmă explicit că darul acesta al vorbirii în alte limbi a fost permanent, dar ar trebui să se
reţină faptul că ceea ce Duhul a făcut cândva, El este în stare să repete ori de câte ori era nevoie (cf.
AA 40).
Cum le dădea. Timpul verbului grecesc sugerează ideea de: „stăruia a le da”, ceea ce creează imaginea
Duhului care dădea fiecărui vorbitor tot ceea ce avea nevoie. E probabil ca ucenicii să se fi adresat pe
rând diferitelor grupe lingvistice şi că predica lui Petru (vers.14-36) ţinută întregii mulţimi să fi fost
prezentată în rezumat de ceilalţi apostoli.
Duhul. Duhul a dat ucenicilor nu numai darul de a vorbi în alte limbi, dar şi solia de prezentat. Ei au
vorbit sub directa îndrumare a Duhului.
Să vorbească. [„Rostire, KJV; „A se rosti”, Nitz]. Gr. apophtleggomai, „a se exprima”. În LXX
cuvântul acesta e folosit pentru a descrie profetizarea (1 Cronici 25,1, Ez. 13,19; Zah.10,2). Aici este
folosit pentru a da ideea de vorbire clară, elevată, viguroasă, care a dus la convertirea a 3.000 de
persoane într-o singură zi. În ce priveşte legătura dintre Ziua Cincizecimii şi „ploaia timpurie”, vezi
Ioel 2,23.

5 Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni evlavioşi din fiecare neam de sub cer.
Se aflau atunci în Ierusalim. [„Locuiau la Ierusalim”, KJV; „Erau… locuitori în Ierusalim”, Nitz]. S-a
pus întrebarea cum se făcea că străinii enumeraţi în v. 9-11 puteau fi consideraţi că „locuiau” la
Ierusalim. Sunt posibile două explicaţii. Iudeii pomeniţi aici s-ar fi putut să fi venit la cetatea părinţilor
lor pentru o rămânere prelungită pentru afaceri; sau poate, ca Pavel,pentru studiu (cap.22,3) sau unii s-ar
fi putut să fie oameni în retragere din viaţa activă. Pe de altă parte, e posibil de a înţelege „locuirea” lor,
ca o rămânere acolo temporară, mai ales având în vedere că unii sunt numiţi „locuitori din Mesopo-
tamia” (cap.2,9) iar alţii „oaspeţi din Roma” (vers.10).
Evlavioşi[Cucernici-trad. Cornilescu]. Cuvântul este folosit cu privire la Simeon (Luc.2,25). Primul
înţeles este unul de precauţiune, dispoziţia de a trata cu luare aminte, cu evlavie, cu adorare cele sfinte.
În înţelesul acesta pot fi cuprinşi atât prozeliţi cât şi Iudei din naştere. Expresia „din toate neamurile care
sunt sub cer” face o asemenea includere necesară. Cuvântul apare din nou în Fapte.8,2.
Din fiecare neam. [„Din orice neam”, Nitz]. Irod Agripa II, în vestita sa vorbire ţinută două generaţii
mai târziu într-un efort de a potoli pe iudei de la rebeliunea faţă de romani, declara că „nu e popor din
lume care să nu cuprindă o parte din neamul nostru” (Iosif, War, ii.16.4 [399]), şi Iacov a adresat epis-
tola sa inspirată „către cele 12 seminţii care sunt împrăştiate” (Iacov 1,2). Această împrăştiere a iudeilor
se datora în primul rând deportărilor şi robiilor pe care le suferiseră: 1) cele 10 seminţii în Asia şi Media
în 722 î.Hr. (2 Regi 17,6); 2) seminţia lui Iuda în Babilonia, în 3 serii începând în anul 605 (vezi
2 Cronici 36,1-21; Ier. 52,1-30; Dan. 1,1-7); 3) mulţi fuseseră strămutaţi în Egipt de Ptolemeu Soter
(Iosif, Antiquities XII.1.1[6,7]. O altă parte dintre iudei fuseseră răspândiţi prin activităţi comerciale.

6 Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas uluită, pentru că fiecare îi
auzea vorbind în propria lui limbă.
Când s-a auzit sunetul acela. [„După ce se făcu acest sunet”, Nitz]. Sau „după ce a avut loc acest
sunet”. Cuvântul grec pentru „zgomot” sau „sunet”, phone, e adesea tradus „glas”. În Ioan 3,8 e folosit
pentru „sunetul” vântului spre a ilustra mişcările Duhului. Aici cuvântul poate să aibă două sensuri
~ 19 ~
posibile: 1) „sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic” (Fapte 2,2); 2) sunetul creat de vorbirea amestecată a
ucenicilor (v. 4). Întrucât phone e la singular, pare cel mai corespunzător să se refere la sunetul divin,
care pe bună dreptate trebuie să fi fost auzit în afara clădirii unde se aflau ucenicii, dar s-ar putea să se
refere şi la multele voci din v. 4.
Mulţimea. Adică, gloatele de oameni din Ierusalim, cuprinzând mai ales pe vizitatorii din ţări străine.
A rămas uluită[A rămas încremenită-trad. Cornilescu; „Au fost uluiţi”, KJV; „Se turbură”, Nitz]. Gr.
sugchuno, „a da buzna”. Cuvântul e specific pentru Fapte, unde e folosit de 5 ori şi e mai bine tradus
„uluit” sau „zăpăcit”. Mulţimea, în mod normal, a fost surprinsă, ca ajungând la locul de unde pornea
zgomotul să audă vorbitori care foloseau limbi atât de diferite.
Îi auzea vorbind. Se pune uneori întrebarea dacă darul acţiona aici asupra apostolilor, dândule putere să
vorbească în alte limbi, sau acţiona asupra ascultătorilor, dându-le înţelegerea aceea ce spuneau
apostolii. Deşi e adevărat că Pavel mai târziu recunoaşte existenţa unui dar al tălmăcirii limbilor (vezi
1 Cor. 12,30; 14,13.27), darul din Ziua Cincizecimii pare destul de clar că fusese acordat apostolilor,
deoarece Duhul venise asupra lor (Fapte.2,3.4; vezi AA 40; DA 821).
Limbă. Gr. dialektos (vezi cap.1,19). Lista care urmează (cap.2,9-11) se referă la grupe de limbi. Pro-
babil fiecare vorbitor folosea o limbă diferită, potrivit cu grupul căruia i se adresa. Cei care veneau mai
târziu la adunare fără îndoială căutau până găseau grupul unde se vorbea propria lor limbă. În felul
acesta multe naţionalităţi erau servite în acelaşi timp.

7 Toţi se mirau şi se minunau zicând: „Oare nu sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc?!
Se mirau şi se minunau. [„Se uimeau şi se minunau”, KJV; „Erau uimiţi şi se minunau”, Nitz].
Cuvântul grecesc tradus „uimeau” literal înseamnă „a-şi ieşi din minţi”, şi se referă la prima uimire cu
ochii mari deschişi care copleşea pe aceia care vedeau minunea limbilor. Compară folosirea lui în
Marcu 3,21, „Şi-a ieşit din minţi” [ „Şi-a ieşit din fire”, Nitz]. Cuvântul grecesc pentru „minunau”,
conţine ideea de continuitate, „a se tot minuna”, deoarece uimirea creştea tot mai mult pe măsură ce
auzeau.
Galileeni. Această descriere a vorbitorilor se poate referi în primul rând la apostoli, care erau cu toţii
din Galileea (vezi Marcu 3,14), în cazul în care Matia e socotit că provenea tot de acolo. La modul
general, ar putea să fie adevărat şi cu privire la cei 120, dintre care fără îndoială mulţi veniseră din
Galileea.
Titlul „Galileeni” pare să fi fost folosit batjocoritor, deoarece locuitorii Galileei, erau lipsiţi de cultură
(vezi Matei 2,22; 4,15; 26,73; vezi DA 232). Era, deci, cu atât mai surprinzător de a descoperi oameni
din Galileea vorbind curgător limbi străine.

8 Cum de îi auzim, fiecare dintre noi, vorbind în propria noastră limbă, în care ne-am
născut?!
Auzim,fiecare dintre noi, vorbind în propria noastră limbă. [„Auzim fiecare om”, KJV; „Auzim noi
fiecare”, Nitz]. Evident e o afirmaţie compusă, în care scriitorul încorporează numeroasele observaţii din
partea reprezentanţilor diferitelor naţionalităţi enumerate mai jos. Faptul afirmat de aceşti ascultători
uimiţi era o pregustare şi o garanţie a vestirii Evangheliei în toată lumea, în ciuda mulţimii limbilor
vorbite.
În care ne-am născut. [„În care am fost născuţi”, KJV;Nitz]. Mulţi din cei prezenţi, deşi iudei prin
religie, se născuseră în alte ţări şi crescuseră vorbind limbile diferitelor ţinuturi.
Lista care urmează arată că scriitorul era familiarizat cu privire la naţiunile reprezentate la această mare
ocazie. El însuşi avea să participe mai târziu cel puţin la o Cincizecime (cap.21,15) şi deci cunoştea felul
de oameni care se adunau la o asemenea ocazie. Luca prezintă o listă de popoare ca şi cum sar afla în
zbor de pasăre peste întreg Imperiul Roman. Având Palestina în centru, el priveşte mai întâi la răsărit,
apoi trece la nord, la vest şi sud. În felul acesta, referirea la „toate neamurile care sunt sub cer” (cap. 2,5)
este îndreptăţită. Iudeii din diaspora (vezi Vol. V, p. 59,60; Ioan 7,35; Fapte 6,1) par în general să fi fost
împărţiţi în patru categorii. Aceste categorii împreună cu mici variaţiuni la care se referă Luca, sunt:
1) cei din Babilonia şi alte ţinuturi răsăritene; Parţi, Mezi, Elemiţi; locuitori din Mesopotamia; 2) cei din
Siria şi Asia Mică: Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia; 3) cei din Africa de Nord: Egipt,
~ 20 ~
Libia şi Cirene; 4) cei din Roma; oaspeţi din Roma. Lista pare să fie alcătuită după o schemă general
cunoscută. În ce priveşte poziţiile geografice ale diferitelor popoare la care se face referire, vezi hărţile
Vol. I, p.271; Vol. V, în faţa pe 273; Vol. VI, p.136.

9 Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, din Iudeea, din Capadocia, din Pont,
din Asia d(Este vorba despre provincia romană Asia, cu capitala de facto la Efes,
privincie care ocupa, alături de alte provincii, aria geografică cunoscută ca Asia Mică),
Parţi. Lista începe de la est cu marele regat al Parţilor, care încă mai era în fiinţă după ce fusese înfrânt
cu o sută de ani mai înainte de către generalul roman Crassus, din cauza vrăjmăşiei sale cunoscute faţă
de stăpânirea romană. Acest regat se găsea la sud de Marea Caspică şi Tigru, vorbind aceeaşi limbă
persană ca şi mezii.
Mezi. Ţara Mezilor se găseşte la sud-vest de Marea Caspică, la est de regiunea Asiei. În Media fuseseră
duse în robie unele din cele 10 seminţii (2 Regi 17,6). Vezi şi Gen. 10,2; Dan. 2,39.
Elamiţi. Populaţia aceasta locuia într-un regat mărginit de Parţia la est, de Media la nord, şi Babilonia
la vest. Golful Persic se afla la sud. Vezi Gen. 10,22; Estera 1,2; Dan. 8,2.Poporul din Elam e numit
„persan” în LXX, dar limba elemită era diferită de aceea din Persia.
Locuitori din Mesopotamia. Mesopotamia se află „între râuri”, adică, între Tigru şi Eufrat (vezi
Geneza 24,10) „Locuitorii” ar include mai multe grupe lingvistice care ar fi vorbit variante ale limbii
aramaice (vezi Vol. I, p. 30; vezi Dan. 2,4).
Iudeea. Faptul că Luca a numit aici Iudeea, a pus în încurcătură pe unii cercetători biblici, ei socotind
că ar fi trebuit să o fi lăsat să fie de la sine înţeleasă. Unii au presupus că aceasta trebuie să fie o greşeală
şi că ar fi trebuit să fie India sau Idumea. Dar era natural pentru Luca, provenind dintre neamuri, să
menţioneze Iudeea care era punctul central al cărţii sale. Prezenţa ei face lista cu atât mai completă.
„Iudeea” poate fi luată într-un sens mai larg drept cuprinzând întreaga Palestină.
Capadocia. În timp ce se mişcă de la est la vest, Luca numeşte imediat provincia care se află la nord-
vest de Mesopotamia. Capadocia se găseşte în partea de est a ceea ce este acum Turcia, mărginită cu
Armenia la est, cu Marea Neagră (Euxin) şi provincia Pont la nord, Galatia la vest, şi Cilicia, patria lui
Pavel (cap. 21,39), la sud. Nu se ştie precis ce limbă era vorbită acolo. Poate că era una asemănătoare cu
„limba licaoneană (cap.14,11).
Pont. Această regiune se găseşte pe ţărmul sudic al Mării Negre, la nord de Capadocia. Ca şi vecina ei
era sub administraţie romană. Nu se cunoaşte limba folosită in această provincie.
Asia. Aceasta nu e Asia modernă, ci o provincie romană care se găsea la capătul apusean al Asiei Mici,
cuprinzând în mare, partea apuseană a Turciei moderne. Efes era principalul ei oraş. Duhul Sfânt a oprit
pe Pavel în a doua lui călătorie misionară de a intra în regiunea aceasta. Ea era deseori numită Iconia şi
era locuită de populaţie de limbă greacă. Cele 7 scrisori din Apocalipsa 2 şi 3 sunt adresate unor cetăţi
din provincia Asia. Deşi greaca era înţeleasă de majoritate din provincia aceasta şi cele următoare,
poporul de rând fără îndoială folosea dialecte locale.

10 din Frigia, din Pamfilia, din Egipt, de prin părţile Libiei dinspre Cirena e(Partea de
vest a Libiei, Libia Cirenaica), vizitatori din Roma,
Din Frigia,dinPamfilia. Două mici districte la sud-est de provincia romană „Asia”.
Egipt. Legăturile dintre Egipt şi Palestina datau de mai bine de un mileniu şi jumătate. Vedeţi şederea
acolo a lui Iacov şi a familiei lui, robia egipteană şi invaziile ulterioare ale egiptenilor în ţara lui Israel.
(vezi 1 Regi 14,25). Era o partidă puternică pro-egipteană în Iudeea pe vremea lui Ieremia şi mulţi,
inclusiv Ieremia însuşi, au fost duşi în Egipt, în timp ce Iudea cădea în mâinile Babilonienilor (Ier.42,13
la 43,7). Mii de Iudei au fost duşi în Egipt de Ptolemeu şi alţii s-au dus acolo în timpul luptelor
Macabeilor contra regilor Seleucizi. Iudeii constituiau aproape o treime din populaţia Alexandriei pe
vremea lui Luca şi erau conduşi de un etnarh propriu (Iosif, Antiquities, XIV.7.2 [117]. Ţara era
elenizată, limba locală era copta, o dezvoltare a vechii limbi egiptene scrisă în cea mai mare parte în
alfabetul grecesc şi modificat prin influenţe demotice (scriere egipteană simplificată).
Libiei. Un nume folosit în vechime pentru toată Africa cunoscută, cu excepţia posibilă a Egiptului, aici

~ 21 ~
se face referire aproximativ la acelaşi teritoriu cu Libia modernă. Cirene fiind oraşul ei principal pe
ţărmul mediteranean. Cultura ei era în mare parte elenistică, dar poseda o mare colonie iudaică formată
în urma unei deportări din Palestina sub Ptolemeu I. (Iosif, Contra lui Apion II.4 [44]. Din Cirene venea
Simon, care a purtat crucea lui Isus (Matei 27,32), şi tot de acolo, bărbaţi cu o puternică orientare misio-
nară urmau să evanghelizeze Antiohia din Siria, având un aşa succes încât Barnaba şi Saul din Tars s-au
dus să le dea o mână de ajutor (Fapte.11,19-26). Vezi Gen.10,13.
Vizitatori din Roma. [„Străini din Roma”, KJV; „Romani care se află aici ca străini”, Nitz]. Gr.
epidemountes Rhomaioi, „locuitori romani”. Rhomaioi, înseamniă de obicei „cetăţeni romani”. Expresia
„străini din Roma” s-ar putea referi deci la iudei care trăiau la Roma ca locuitori sau la iudei romani,
locuind temporar la Ierusalim. Iudeii erau atât de numeroşi în Roma, încât atunci când Varus a aprobat
primirea unei delegaţii, cei 50 de delegaţi au fost însoţiţi de 8000 de conaţionali care locuiau în capitală
(Iosif, Antiquities, XVII.11.1). Iudeii fuseseră alungaţi din Italia de Tiberiu în anul 19 d.Hr. Edictul
acesta trebuie să fi trimis câteva mii să caute azil şi natural o parte din ei se vor fi reîntors în Palestina.
Tiberiu a revocat edictul acesta, dar mulţi iudei romani trebuie să se fi stabilit la Ierusalim (Vezi Vol. V,
p.65,66).
[Iudei sau prozeliţi-trad. Cornilescu]. Cuvintele pot fi aplicate la întreaga listă precedentă sau pot fi
citite ca o notă, scoţând în mod deosebit în evidenţă distincţia prozeliţilor romani în acea mulţime cos-
mopolită de închinători.
E un lucru firesc ca Luca provenind dintre Neamuri (vezi Vol. V, p.664), să scrie lui Teofil şi el dintre
Neamuri (vezi Luca 1,3), menţionând pe vizitatorii din capitala imperiului roman. În ce priveşte
„prozeliţii” vezi Matei 23,15.

11 iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, pe toţi îi auzim vorbind în limbile noastre despre
lucrările măreţe ale lui Dumnezeu!”
Cretani şi arabi. Cele două nume par să fie adăugate la lista precedentă, şi locul acesta a fost citat ca o
ilustraţie a naturii autentice a relatării lui Luca, ca şi cum Luca relata ceea ce un narator ocular i-ar fi
povestit în mod simplu. Insula Creta, la sud de Grecia, deţinea o populaţie iudaică numeroasă. Arabia,
mărginindu-se cu Palestina, era patria multor mii de iudei.
Un studiu al ţărilor menţionate în vers.9-11 scoate în evidenţă faptul că multe nume care ar fi trebuit să
fie menţionate lipseau şi altele mai mici erau cuprinse. Lucrul acesta poate fi luat ca o dovadă în plus că
Luca nu a inventat lista, ci a primit-o de la cei care fuseseră martori oculari la minunea din Ziua Cincize-
cimii. Lista nu ar trebui însă să fie socotită ca un inventar exact al tuturor celor care erau în Ierusalim, ci
mai degrabă ca o încercare de a descrie natura cosmopolită a ascultătorilor şi a limbilor folosite cu acea
ocazie.
Lucrările măreţe[Lucrurile minunate-trad. Cornilescu, KJV; „Măririle”, Nitz]. Mai de grabă, „lucrurile
mari”, sau „maiestatea”. Termenul ar cuprinde providenţa lui Dumnezeu care s-a dat pe faţă în tot timpul
vieţii şi activităţii lui Isus.

12 Toţi erau uimiţi şi nedumeriţi şi se întrebau unul pe altul: „Ce vrea să însemne
aceasta?”
Uimiţi. [„Uluiţi”, KJV]. Vezi vers.7.
Nedumeriţi[Nu ştiau ce să creadă-trad. Cornilescu; „Erau în îndoială”, KJV; „Nu se dumireau”, Nitz].
Gr. diaporeo, „a fi în nedumerire”. Luca e singurul scriitor NT care foloseşte acest cuvânt.
Ce vrea să însemne aceasta? [„Ce înseamnă aceasta?”, KJV; „Ce va să fie aceasta?”, Nitz]. Auzitorii
erau în mod autentic nedumeriţi cu privire acest fenomen şi discutau cu zel însemnătatea lui.

13 Alţii însă îşi băteau joc şi ziceau: „Sunt plini de must!”

Alţii. Gr. heteroi, „alţii de un fel diferit”, nu alloi, „alţii de acelaşi fel”. Acesta sugerează o categorie de
vorbitori deosebită de cea menţionată în vers. 5-12. Poate aceşti heteroi erau rezidenţi de naştere din
Ierusalim sau Palestina care nu înţelegeau nici una din limbile pe care le foloseau ucenicii. Ei fuseseră
probabil influenţaţi de multe lucruri batjocoritoare care fuseseră spuse cu privire la Hristos. Iudeii
~ 22 ~
atribuiseră unele din minunile Domnului puterii mai marelui demonilor (Luc.11,15), iar Festus l-a
declarat pe Pavel nebun (Fapte 26,24). Preoţii vorbiseră batjocoritor despre Hristos Cel răstignit
(Matei 27,41-43), şi erau capabili de a scorni lucruri josnice pentru a explica acest miracol al limbilor
pentru ca nu cumva el să slăbească stăpânirea lor asupra poporului (cf. AA 40).
Must. [„Vin Nou”, KJV]. GR. gleukos, „vin dulce”, nu „vin nou”, întrucât Ziua Cincizecimii a căzut în
iunie şi strugurii noi nu erau copţi decât în august. În aparenţă, aici e vorba de o băutură îmbătătoare.
Acuzaţia batjocoritorilor ar sugera că era un element excitant în purtarea şi tonul ucenicilor. Ar fi fost
interesant, într-adevăr, dacă ei ar fi vorbit într-un fel cu totul calm sau obişnuit. Marea putere a lui
Dumnezeu era asupra lor, iar tema predicată era de o importanţă vastă.

Petru vorbeşte mulţimii în ziua Cincizecimii

14 Dar Petru s-a sculat în picioare împreună cu cei 11, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit
astfel: – Bărbaţi iudei şi voi, toţi locuitorii Ierusalimului, să vă fie cunoscut lucrul acesta
şi să ascultaţi cuvintele mele!
Petru. O remarcabilă schimbare venise asupra apostolului în decursul celor câteva săptămâni care
trecuseră de la tăgăduire. El se convertise. Mintea lui fusese deschisă de Domnul aşa că a putut înţelege
Scripturile (Luc.24,45). El fusese înzestrat cu pricepere şi cu putere de către Duhul Sfânt. Prin urmare el
se prezintă ca un conducător spiritual de efect. În loc de incertitudine, el are convingere; în loc de frică,
îndrăzneală; în loc de cuvinte pripite, ca în Evanghelii, e o cuvântare detaliată, bine alcătuită. Profeţiile
cu privire la Hristos sunt expuse metodic şi clar. Aici e o dovadă neintenţionată de autenticitate. Un
născocitor de poveşti nu ar fi îndrăznit să arate o asemenea schimbare a vieţii ca aceea pe care Luca o
prezintă despre Petru.
S-a sculat în picioare…și-a ridicat glasul. [„S-a ridicat în picioare”, KJV; „Stând”, Nitz]. Deşi expresia
aceasta e găsită în LXX şi în greaca clasică, este şi un ebraism (Gen. 21,16; 27,38) şi sugerează o ridi-
care a glasului, o exprimare cu voce tare. Lucrul acesta era necesar pentru ca Petru să se facă auzit de
marea mulţime.
Cu cei 11. Petru nu vorbeşte de unul singur. El stă ca reprezentant al fraţilor săi. El se adresează
individual diferitelor grupe naţionale, dar Petru se adresează mulţimii şi leagă la un loc această mare
adunare evanghelistică. „Cei 11” descoperă că Matia era inclus între apostoli şi în felul acesta a fost
repede cuprins de răspunderile sale.
Le-a vorbit[„Le rosti”, Nitz]. Gr. apophtheggomai, „a rosti” (cf. cele de la vers.4). Folosirea acestui
cuvânt dă frumuseţe faptului că Petru vorbea cu darul Duhului. Apostolul nu numai „zicea”; el „declara”
ceea ce îi dădea Duhul.
Bărbaţi Iudei. [„Bărbaţi din Iudea”, KJV; „Fraţi Iudei”, Nitz]. Partea aceasta a vers.14 zice literal:
„Bărbaţi, Iudei şi locuitori ai Ierusalimului”. Ar părea că Petru vorbea mai întâi Iudeilor locali (vezi
vers.14), spre deosebire de iudeii din vers.5-11 care erau din diaspora.
Locuitorii Ierusalimului. Expresia aceasta poate la fel fi luată în sens local, ca referindu-se la aceia a
căror locuinţă era în capitală. Cuvintele lui Petru, însă, urma să ajungă la toată adunarea şi este clar din
v. 22 că apostolul se adresa în cele din urmă grupării mai mari.
Ascultaţi. Literal, „daţi ureche la”. Acesta este încă un ebraism şi s-ar putea să arate că Petru vorbea în
aramaică. Opinia în privinţa aceasta e împărţită, deoarece multe ebraisme sunt transferate în greaca LXX
şi citatele biblice sunt din LXX.

15 Oamenii aceştia nu sunt beţi, aşa cum presupuneţi voi, pentru că nu este decât ceasul
al treilea din zi f(Ora 9:00 AM),
Oamenii aceştia nu sunt beţi. Petru face apel la bunul simţ al ascultătorilor săi. Se putea ca ucenicii să
fie beţi în dimineaţa Zilei Cincizecimii, după o noapte petrecută în consacrare şi când toţi iudeii
credincioşi posteau? Beţia făcea parte din faptele petrecute noaptea (1 Tes. 5,7). Era un semn de extremă
grosolănie ca oamenii „care, sculându-se de dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare” (Isaia 5,11; cf.
Ecl. 10,16.17). Întemeindu-şi practica lor tradiţională pe Exod 16:8, iudeii mâncau pâine dimineaţa şi
~ 23 ~
carne seara; iudeii respectabili nu beau vin decât după-amiază, târziu.
Cum presupuneţi voi. Apostolul se ocupă cu tact de acuzaţia nefondată de beţie şi consideră că ei
făcuseră o greşeală şi nu o acuzaţie răutăcioasă.
Ceasul al treilea. Adică, pe la 9 a.m. În ce priveşte calculul NT al timpului vezi Vol. V, p. 50; vezi
Matei 27,25. Al treilea ceas era timpul rugăciunii de dimineaţă.

16 ci aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel:

Aceasta este. Petru nu face o abordare timidă a subiectului acestuia. El identifică curajos predica drept
o împlinire a profeţiei. El îşi poate permite să facă lucrul acesta, întrucât fusese învăţat de Domnul şi
este inspirat de Duhul. Sub această dublă conducere el începe cea dintâi expunere publică a vieţii şi
lucrărilor lui Mesia după înălţarea Lui. Versetele care urmează dau o mărturie amplă despre capacitatea
cea nouă a apostolului de a vorbi elocvent în public.
Ioel. Petru nu se afundă într-o controversă cu privire la Isus. El foloseşte mai întâi Scripturile VT, în
care ei aveau încredere, pentru a ratifica fenomenul la care tocmai atunci erau martori. Astfel le-a fost
câştigată atenţia, au fost ajutaţi să accepte raţionamentul lui care să-i facă în stare să primească referirile
ulterioare la Hristos. Profeţia lui Ioel e considerată de unii a fi cea mai veche carte profetică a Bibliei
(vezi vol. IV, p. 20,21). Sub tema viitoarei „zile a Domnului” Ioel cheamă pe Israel la pocăinţă şi
promite o revărsare a Duhului într-un timp viitor, identificat ca „după aceea” (vezi Ioel 2,28-32; vezi
Vol. IV, p.937,938). Aşteptarea unei astfel de revărsări a Duhului Sfânt era puternică printre oamenii
evlavioşi ai VT (vezi Fapte 2,3). Versetele 17-21 sunt citate din Ioel 2,28-32, urmând destul de exact
textul din LXX.

17 „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.
Fiii şi fiicele voastre vor profeţi, tinerii voştri vor vedea viziuni, iar bătrânii voştri vor
visa visuri!
În zilele de pe urmă. Vezi Ioel 2,28; cf. cele de la Isaia 2,2.
Zice Dumnezeu. Aceasta nu apare în textul din Ioel. Ea este o inserţiune făcută de Petru pentru scopuri
omiletice permisibile şi identifică pe Dătătorul făgăduinţei care urmează.
Voi turna[„Va fi”, KJV; Nitz]. Implicaţia este că ceea ce era viitor pentru Ioel e acum prezent.
Ascultătorii aveau chiar sub ochii lor profeţia împlinită.
Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.
Peste orice făptură. [„Asupra a toată carnea”, KJV]. Adică, asupra tuturor oamenilor, înzestrând natura
omenească slabă cu capacitate divină. Darul nu e limitat la iudei sau la vreo clasă sau vreun sex, deşi
mintea lui Petru fără îndoială l-ar limita la propriul său popor.
Vor profeţi. Aplicaţia făcută de Petru profeţiei lui Ioel la experienţa prezentă din Ziua Cincizecimii
pare să lege darul proorociei de darul limbilor (vezi Ioel 2,28). Profeţia afirmă de asemenea că atât
femeile, cât şi bărbaţii urmează să aibă darul profeţiei, Luca relatează împliniri ale acestor făgăduinţe în
Fapte 9,10-16; 11,27.28; 13,1-3; 16,6.7; 18,9.10; 21,9-11; 22,17.18; 27,10.22-25. Vezi şi la Luca 2,36.
Darurile Duhului totdeauna s-au dat pe faţă în activităţile slujitorilor lui Dumnezeu, mai ales în împre-
jurări cruciale.
Tinerii voştri. S-a arătat de repetate ori că bărbaţii încă din anii tinereţii au atât idealurile, cât şi energia
de a pătrunde viitorul şi de a încerca ceea ce pare imposibil. Pare că cei mai mulţi, poate toţi, ucenicii lui
Isus erau tineri. Cele mai multe mişcări religioase şi cele mai multe întreprinderi politice şi cetăţeneşti
au fost puse în mişcare de tineri.
Vor vedea viziuni[Vor avea vedenii-trad. Cornilescu]. În ce priveşte o tratare a „viziunilor” [„vede-
niilor”] şi „visurilor” vezi Num. 12,6; 1 Samuel 3,1. Tinerii vor avea vedenii date de Duhul, conţinând
încurajare şi învăţătură pentru prezent şi viitor.
Bătrânii. În Ioel, aceştia sunt menţionaţi înainte de „tineri”.
Visuri. Adică, descoperiri primite în somn, în contrast cu „viziuni”, [„vedenii”] care se referă în
general la revelaţii vizuale.

~ 24 ~
18 Chiar şi peste slujitorii Mei şi slujitoarele Mele voi turna din Duhul Meu în acele zile
şi vor profeţi.
Slujitorii. [„Servii, KJV]. Pasajul din care aceasta e citat (Ioel 2,29) spune simplu „servi” sau „robi”,
atât în Scriptura ebraică precum şi în LXX. El dă asigurarea că Duhul lui Dumnezeu nu e rezervat pentru
cei de sus şi puternici, ci urmează să fie primit şi de bărbaţi şi de femei de pe cele mai de jos trepte ale
societăţii (vezi Ioel 2,28). Dar în contextul prezent, Petru pare să facă o aplicaţie extinsă a acestor
cuvinte. În vers.17, el vorbeşte despre „feciorii voştri”, şi „fetele voastre”, „tinerii voştri”, „bătrânii
voştri”. Apoi la începutul v. 18 el face o schimbare abilă de la VT. Declaraţia lui tradusă literal, este:
„Şi într-adevăr asupra servilor mei şi asupra servelor mele”. Această adăugire a cuvântului „într-adevăr”
[„a da”] şi „mei”, „mele”, la textul VT ar părea că implică faptul că Petru consideră pe „servi” şi „serve”
nu ca o altă categorie a celor care ar primi Duhul, ci mai de grabă ca un rezumat al celor care deja
fuseseră menţionate. Fiii, fiicele, tinerii şi bătrânii voştri, într-adevăr tot Israelul (vezi vers.17) urmau să
devină servii şi servele Mele, adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.
În acele zile. Adică, „în zilele de pe urmă” (v.17)
Vor profeţi. Vezi vers.17. Cuvintele de aici nu apar în pasajul corespunzător din Ioel 2,29.

19 Voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ, sânge, foc şi coloane de fum.
Voi face. [„Voi arăta”, KJV] Literal, „Voi da”.
Minuni. Gr. terata, „prevestiri”, „minuni” (Vezi Vol. V, p.208).
În cer. În mintea lui Petru aplicarea imediată a acestei profeţii s-ar putea să fie darul Duhului din cer.
Dar citatul este foarte important şi pentru zilele de pe urmă (vezi vers.20).
Semne. Gr. semeia, „semne”, „minuni”. Cuvântul acesta sau echivalentul lui nu apare în ebraică sau
LXX la Ioel, dar e adesea folosit cu terata (vezi mai sus la „minuni”) în NT şi totdeauna la plural
(Ioan 4,48; Fapte 4,30; Rom.15,19 etc.).
Pe pământ. Aceasta s-ar putea referi foarte bine, imediat, la vorbirea în alte limbi, dar, aşa cum arată
expresiile următoare, însemnătatea lui reală aparţine zilelor de pe urmă. Nici „sus” nici „jos” nu sunt în
Ioel; ele sunt cuvinte adăugate de Petru pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre „cer” şi pământ.
Sânge. „Sânge”, „foc”, şi „fum” îngrozitoarele elemente însoţitoare ale războiului.
Coloane[Vârtej-trad. Cornilescu; „Abur”, KJV; „Nor”, Nitz].

20 Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sânge, înainte să vină ziua cea mare şi
glorioasă a Domnului.
Soarele. În ce priveşte împlinirea specifică a semnelor menţionate în versetul acesta, vezi Ioel 2,10;
Matei 24,29.
Înainte. Lăsând a se înţelege că minunile şi semnele preced „ziua Domnului” şi nu sunt o parte din ea.
Ziua…Domnului. Vezi Isa.13,6; Ioel 1,15; 2,21. Ziua va fi teribilă pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu
(Ioel 2,1.2; Amos 5,18-20; Apoc. 6,15-17; etc.), dar binevenită pentru aceia care primesc chemarea
Domnului (Isa. 25,9; Ioel 2,32).
Glorioasă[Strălucită-trad. Cornilescu; „Notabilă”, KJV]. Gr. epiphanes, „manifestat”, „ilustru”, sau
„glorios”.Ebraica la Ioel 2:31, totuşi, însemnează literal „teribil”, „strălucită”, „glorioasă”.
Expresia „zi mare şi strălucită” e de acord cu LXX, dar partea finală din Fapte 2,20 poate fi redată
„înainte de a veni Ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită” (RSV).

21 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!” g(Vezi Ioel 2:28-32)

Oricine. Acest cuvânt s-ar aplica în primul rând la ascultătorii lui Petru, dar în sensul lui mai larg
cuprinde toată omenirea şi accentuează universalitatea apelului Evangheliei.
Va chema. A „chema numele Domnului” era o expresie ebraică obişnuită legată de aceia care se
închinau lui Dumnezeu (vezi Gen.12,8; vezi cap.4,26). Şi Luca şi Pavel folosesc această construcţie
(Fapte 7,59; 9,14; 22,16; Rom.10,12; 1 Cor. 1,2). În Fapte aceasta este folosită în sensul acţiunii de apel

~ 25 ~
de la un tribunal inferior la unul superior (cap. 25,11,12.21.25).
Rugăciunea credinţei va avea ca rezultat o siguranţă calmă în mijlocul teroarei zilei Domnului. Mai e
adevărat şi faptul că aceia care, oricând cheamă cu inimă sinceră numele Domnului, găsesc calea
mântuirii (cap. 4,12).
Petru apoi trage concluzia că Isus este Domn şi Hristos (cap.2,36). El a luat o profeţie din VT care
vorbeşte de Yahweh, Iehova (vezi Vol. I, p.172,173) şi a aplicat-o la Isus. Titlul Kurios, „Domn”, folosit
în LXX pentru Yahweh, e dat Domnului înălţat la cer. E un pas îndrăzneţ. El arată cum convingerea
despre dumnezeirea lui Hristos era piatra de boltă în gândirea şi doctrina lui Petru.
Atât de adesea apare cuvântul „nume” în legătură cu Domnul în cartea Faptele Apostolilor, încât
aceasta constituie o temă în sine. Numele Domnului a devenit un simbol pentru discipoli în ce priveşte
caracterul glorios şi puterea nemărginită a Aceluia cu care ei umblaseră prin Palestina.
Va fi mântuit. Acesta are o dublă aplicaţie – mântuit de păcat şi de judecăţile lui Dumnezeu pe pământ.
Cu privire la aceste judecăţi, creştinii din secolul 1 care au ascultat sfatul lui Isus din Matei 24,15-20, au
fost salvaţi de la distrugerea Ierusalimului şi de furia romanilor. (Eusebius Ekklesiastical History III 5.3
vezi Matei 24,16) În mod similar, la sfârşit cei care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor şi ca Împărat
care vine, vor fi mântuiţi din catastrofele zilelor de pe urmă. Totuşi, aplicaţiile principale ale cuvintelor
acestui verset sunt privitoare la izbăvirea de păcat.

22 Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus din Nazaret, bărbat adeverit de
Dumnezeu înaintea voastră prin faptele puternice, minunile şi semnele pe care Dumnezeu
le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi,
Bărbaţi israeliţi. [„Bărbaţi ai lui Israel”, KJV]. Literal, „bărbaţi, Israeliţi”. Termenul „Israel” cuprinde
în sine legătura de legământ (vezi Gen. 32,28).
Ascultaţi cuvintele acestea. O expresie impresionantă, marcând o secţiune în argumentaţia lui Petru.
Petru prezentase fundalul profetic şi acum se lansează în tema lui principală, divinitatea lui Isus.
Isus din Nazaret. Prima parte a titlului fixat la cruce (cf. Ioan 19,19). Şapte săptămâni mai târziu acesta
este numele folosit pentru a prezenta pe Acela despre care Petru demonstrează că e „Domn şi Hristos”
(Fapte 2,36). Folosirea numelui nu ar fi putut fi întâmplătoare.
Bărbat[Om-trad. Cornilescu]. Petru îşi începe argumentaţia cu un Isus omenesc, Omul care trăise şi se
mişcase printre ei pe faţă şi public şi a dovedit prin viaţa şi faptele Lui că e tot ceea ce Petru era acum pe
punctul de a pretinde cu privire la El.
Adeverit de Dumnezeu. [„Aprobat de Dumnezeu”, KJV; „Adeverit de la Dumnezeu”, Nitz]. Adică,
recunoscut de Dumnezeu.
Faptele puternice, minunile şi semnele[Minunile, semnele şi lucrările-trad. Cornilescu; „Miracolele, şi
minuni şi semne”, KJV]. În loc de „minuni”, citeşte, literal „puteri”, sau „lucrări mari”. „Minuni” şi
„semne” pot să se refere la cuvintele lui Ioel citate în vers.19. Cele trei cuvinte sunt sinonime,
exprimând diferite aspecte al aceluiaşi fapt mai de grabă decât o clasificare meticuloasă a lucrărilor lui
Hristos.
Dumnezeu Le-a făcut. Petru revendică autoritatea şi aprobarea lui Dumnezeu pentru minunile lui Isus.
În mijlocul vostru. [„Între voi”, KJV]. Mai de grabă, „pentru voi”.
Voi înşivă[„Voi înşivă”, KJV; „Înşivă”, Nitz]. Ascultătorii nu puteau să se ia la ceartă cu privire la
afirmaţiile lui Petru, deoarece ei le cunoşteau că sunt adevărate, bazate pe faptele săvârşite în mijlocul
lor.

23 pe Omul Acesta, dat pe mâna voastră după planul hotărât şi după preştiinţa lui
Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fără de lege h(Adică
neamurile, cei care nu aveau Legea)!
Pe Omul acesta. [„Pe El”, KJV; „Pe acesta”, Nitz]. Literal, „pe acesta”; adică Isus din Nazaret
(vers.22).
Dat. [„Predat”, KJV]. Adică, trădat de Iuda. Pentru ca să acorde lui Satana ocaziile de a demonstra
relele guvernării lui, Dumnezeu îngăduie ca multe lucruri să se întâmple, contrar scopului Său. Totuşi, în

~ 26 ~
înţelepciunea Lui dumnezeiască, El îndreaptă totul spre slava Sa.
Planul hotărât. Petru îşi dezvoltase atât de mult puterea lui de pătrundere spirituală încât acum poate
vedea realizarea scopului lui Dumnezeu, în armonie cu precunoaşterea Lui în evenimentele tragice
asociate cu moartea lui Hristos (cf. cap.1,16). Vezi Isaia 53,10; cf. Luca 22,22.
[„Pe care l-aţi făcut”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10), omiterea acestor cuvinte.
L-aţi răstignit şi L-aţi omorât. [„Crucificat şi ucis”, KJV; „Pironindu-l voi… L-aţi omorât”, Nitz].
Literal „Ţintuindu-l [pe cruce] l-aţi omorât”. Petru cuprinde aici pe ascultătorii săi printre cei vinovaţi de
moartea Domnului său. Aceasta este o acuzaţie teribilă, având în vedere concluzia sa (vers.36).
Prin mâna celor fără de lege. [„Prin mâini nelegiuite”, KJV]. Literal, „prin mâna [oamenilor] nelegiuiţi.
24 Dumnezeu însă L-a înviat, dezlegându-L de durerile i(Termenul grecesc este asociat
de obicei în NT cu durerile naşterii) morţii, pentru că nu era posibil să fie ţinut de ea.
Dumnezeu însă L-a înviat. [„Pe care Dumnezeu l-a înviat”, KJV; Nitz]. E cu putinţă ca o naraţiune a
învierii lui Isus să-şi fi găsit drum printre oameni şi fusese întemeiată pe falsa istorisire relatată în
Matei 28,11-15. Dar aceasta este cea dintâi mărturisire publică cu privire la acel eveniment făcută de
unul din ucenicii lui Hristos.
Durerile[Legăturile-trad. Cornilescu; „Chinurile”, KJV; „Durerile morţii”, Nitz]. Literal, „chinurile de
naştere”. Cuvântul pentru „chin” este acelaşi ca pentru „întristări” în Matei 24,8.
Nu era posibil. Convingerea lui Petru se sprijină, în parte, pe cuvintele sigure ale profeţiei citate în
vers. 25-28, care prezic biruinţa lui Mesia asupra morţii. Dar sunt şi alte motive: 1) Neprihănirea lui
Hristos (Ioan 8,46; 1 Petru 2,22; vezi Matei 4,1-11; vezi Nota Adiţională la Ioan 1 – moartea nu putea
ţine pe Cel Nevinovat; 2) Dătătorul de Viaţă nu putea să fie ţinut în moarte (Ioan 5,26; 10,17.18).
25 Căci David zice despre El: „Îl văd pe Domnul neîncetat înaintea mea, căci El este la
dreapta mea ca să nu mă clatin!
Despre El. [„Cu privire la El, KJV]. Fără această explicaţie Psalmi 16 ar fi putut să pară că prezintă
nădejde numai cu privire la propria eliberare a lui David de vrăjmaşii săi. Faptul învierii a dat un nou
înţeles profeţiilor care nu ar fi sugerat-o de la sine, dar care ar fi fost incompletă fără el.
Îl văd… înaintea mea. [„Vedeam în faţă”, KJV; „Zăream de mai înainte”, Nitz]. Aceasta poate să fie
tradusă: „Am văzut în faţa mea”.
Domnul. Dumnezeu Tatăl.
La dreapta mea. Referirea ar putea să fie la o scenă de luptă, în care un ostaş, stând la dreapta priete-
nului său, îl protejează de atac. Ar putea de asemenea să reprezinte un avocat alături de clientul său.
Citatul scoate în evidenţă ajutorul netăgăduit al Tatălui pentru Fiul.
26 De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba j(Citatul este din LXX, care în
Ps. 16:9 conţine limba, în loc de sufletul, cum apare în TM)! Mai mult, trupul meu va
locui în nădejde,
Mi se bucură inima. Unirea cu Dumnezeu cea mai mare sursă de fericire.
Limba. Vezi Psalmi 16,9.
Trupul. [Carnea, KJV]. Adică, „corpul”.
Va locui[Se va odihni-trad. Cornilescu]. Literal, „va cartirui” sau „va locui ca într-un cort” (vezi
2 Petru 1,13.14). Versiunea ebraică la Psalmi 16 vorbeşte despre siguranţa lui David, dar Petru aplică
cuvintele psalmistului la înviere.

27 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa Morţilor k(Gr.: Hades) şi nu vei îngădui ca
Sfântul Tău să vadă putrezirea.
Sufletul. Vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.
Locuinţa Morţilor. [„Iad”, KJV]. Gr. hades, „mormântul” (vezi Psalmi 16,10; Matei 11,23). Moartea
lui Hristos a fost o moarte reală, dar învierea Lui a procurat biruinţă asupra ei, o moarte pe care El a

~ 27 ~
gustat-o pentru fiecare om (Evrei 2,9).
Sfântul. Gr. hasios, „curat”, „evlavios”, „sfânt”. Cuvântul acesta oferă ideea evlaviei şi temerii de
Dumnezeu (Evr.7,26; Apoc.15,4), şi prin aceasta diferă de hagios care se referă la consacrare sau dedi-
care (vezi Mar.1,24). Vezi Nota Adiţională la Psalmul 36.
Putrezirea. În textul ebraic al versetului citat cuvântul este shachath, „prăpastie”, adică, „mormânt”
(vezi Psalmi 16,10). Fără îndoială Luca urma LXX la Psalmi 16:10, care zice „stricăciune”.

28 Mi-ai făcut cunoscute cărările vieţii … mă vei umple de bucurie cu prezenţa Ta!”
l(Vezi Ps. 16:8-11)
Cărările vieţii. Acesta e în acord cu LXX, care e o redare foarte liberă a versiunii ebraice (vezi
Psalmi 16,11).
Bucurie. Gr. euphrosune, „bună dispoziţie”, „voioşie”, „veselie”.
Cu prezenţa Ta[Cu starea ta de faţă-trad. Cornilescu; „Faţa Ta”, KJV; Nitz]. Faţa lui Dumnezeu, adică,
prezenţa Lui, este izvorul veseliei şi bucuriei.

29 Bărbaţi, fraţilor, cât despre patriarhul David, daţi-mi voie să vă spun deschis că el a
murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui a rămas în mijlocul nostru până în ziua aceasta.
Bărbaţi,fraţilor. [„Bărbaţi şi fraţi”, KJV; „Bărbaţi şi fraţi”, Nitz]. Literal, „bărbaţi şi fraţi” Petru men-
ţine forma sa persuasivă de cuvântare.
Patriarhul. Folosit în înţelesul lui primar, de fondator al familiei sau dinastiei. În NT este folosit şi cu
privire la cei 12 fii ai lui Iacov (cap.7,8) şi cu privire la Avraam (Evrei 7,4).
Daţi-mi voie să vă spun deschis. [„Lăsaţi-mă să vorbesc liber”, KJV; „Îmi este iertat a vorbi fără
sfială”, Nitz]. Mai de grabă „este îngăduit pentru mine să vorbesc cu libertate”. Cei cărora le vorbea
apostolul nu puteau contrazice moartea şi îngroparea lui David. Prin urmare profeţia citată mai înainte
trebuia să aibă o altă aplicaţie.
Mormântul lui. Împăratul David a fost îngropat în Ierusalim „cetatea lui David” (vezi 1 Regi 2,10; 3,1).

30 Aşadar, el era profet şi ştia că Dumnezeu îi promisese prin jurământ că va pune pe

tronul lui pe unul din urmaşii lui. m(Vezi 2 Sa 7:12-13; Ps. 132:11)
Era profet. O descriere neobişnuită a Împăratului David, dar îndreptăţită din cauză că Psalmi 16 trece
dincolo de experienţa lui David şi devine mesianic.
Dumnezeu îi promisese prin jurământ. [„Dumnezeu jurase”, KJV; „Cu jurământ i-a jurat Dumnezeu”,
Nitz]. Vezi 2 Samuel 7,12-14.16. Jurământul sugerat în Psalmi 132,11, pe care Petru îl citează.
[„După trup”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor „după trup El va ridica
pe Hristos”, aşa că pasajul ar suna astfel: „Dumnezeu i-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronul Său pe
cineva, din odraslele mădularelor Sale”. Acesta ar fi mai aproape de înţelesul Psalmului 132,11.

31 Ştiind deci mai dinainte, el vorbea despre învierea lui Cristos, atunci când spunea că
nu va fi lăsat în Locuinţa Morţilor şi că trupul Lui nu va vedea putrezirea.
Când spunea.[„Văzând aceasta mai înainte”, KJV; „Mai înainte văzând”, Nitz]. Acesta atribuie lui
David viziune profetică, dar aceasta nu înseamnă că el personal înţelegea că profeţia se referea la
învierea lui Mesia (vezi 1 Petru 1,11).
[Sufletul-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea „el nu a fost lăsat în
hades”, în loc de „sufletul lui nu a fost lăsat în iad”. Vezi v. 27 în ce priveşte comentariul la „iad” şi
„putrezire”; pentru „suflet”, vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.

32 Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martorii acestui fapt.
Dumnezeu L-a înviat. Hristos a înviat la chemarea lui Dumnezeu Tatăl, care a însărcinat îngerii să
solicite pe Fiul Său să iasă afară dintre morţi (Matei 28,2-6; Rom. 8,11; DA 785).

~ 28 ~
 Acest Isus. Isus din Nazaret, Cel Răstignit, din v. 22.23.
Martorii. Vezi cap. 1,8,22.

33 Aşadar, fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea

Duhului Sfânt, El a turnat ceea ce vedeţi şi auziţi.
Înălţat. Vezi Ioan 1,1-3.14; vezi Nota Adiţională la Ioan 1.
La dreapta. Poziţia aceasta era o poziţie de onoare (vezi Matei 20,21; 25,33), şi e rezultată ca aceea
luată de Hristos la proslăvirea Sa (Matei 26,64; Evrei 1,3; cf. Fapte 2,34).
Promisiunea Duhului Sfânt. Vezi Ioan 14,16.26; 15,26.
Turnat. [„Vărsat”, KJV].
[„Acum”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

34 Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi zice: „Domnul I-a zis Domnului meu n(În
TM cuvintele pentru Domnul sunt diferite: DOMNUL (YHWH) i-a zis Stăpânului (Adoni)
meu; în textul grecesc: Domnul (Kurios) i-a zis Domnului (Kurios) meu) : «Şezi la
dreapta Mea,
Nu s-a suit. Argumentaţia lui Petru e clară. David murise şi fusese îngropat (vezi v. 29). De aceea
afirmaţia din Psalmi 16,10: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad” (vezi Fapte 2,27), nu se putea referi la el.
Aici e dovada clară că Petru credea că omul când moare nu se înalţă la cer (cf. 1 Tes. 4,14-17; vezi
2 Samuel 12,23; 22,6; Iov 7,9).
El însuşi zice. Petru citează Psalmi 110,1. Psalmul acesta este cel mai mult citat în NT (vezi
Matei 22,14; 1 Cor. 15,25; Evrei 1,13; 5,6; 7,17.21; 10,13). Psalmul acesta era privit ca mesianic de
către Iudei, şi era în felul acesta interpretat de Isus (Matei 22,41-46). Vezi Psalmi 110.1.
Domnul. În termenii contextului prezent, titlul acesta se referă la Dumnezeu Tatăl (vezi Psalmi 110,1).
Domnul meu. În termenii contextului prezent acesta se referă la Hristos (vezi Psa.110,1).
Şezi. Cuvintele acestea sugerează recunoaşterea că Hristos deţinea o poziţie unică (vezi Ef. 1,20; cf.
Fil. 2,10.11).

35 până voi face din duşmanii Tăi aşternut al picioarelor Tale!»” o(Vezi Ps. 110:1)
Duşmanii Tăi. Hristos este biruitor în marea luptă cu Satana şi oştirile lui: În triumful ultim asupra
răului, „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Cor. 15,26).
Așternut al picioarelor Tale[Sub picioarele tale-trad. Cornilescu; „Scăunel pentru picioare”, KJV;
„Aşternut picioarelor”, Nitz]. Împăratul instalat la putere pe un tron sigur are piciorul pe un scăunel
(vezi Psa.99,5). Punerea unui vrăjmaş în locul dezonorat al scăunelului de picioare e un semn de deplin
triumf (vezi Iosua 10,24). Într-o zi Hristos va birui deplin pe toţi vrăjmaşii Săi, şi împărăţia Lui va fi
statornică în slava veşnică (Apoc. 11,15). La data aceea de triumf Fiul va preda împărăţia universală
Tatălui (1 Cor. 15,21-28).

36 Să ştie bine deci toată casa lui Israel, că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Cristos p(Sau:
Mesia; atât Cristos (greacă), cât şi Mesia (ebraică şi aramaică) înseamnă Cel care este
uns; peste tot în carte) pe acest Isus pe Care L-aţi răstignit voi!
Casa lui Israel. Petru intenţionează ca prin cuvintele lui să treacă dincolo de cercul imediat al
ascultătorilor săi la „tot” Israelul. Cu toate acestea, viziunea lui până aici este evident limitată la neamul
iudaic, lucru adevărat şi despre ceilalţi ucenici. Lucrul acesta este evident din experienţa lui Petru cu
Corneliu (vezi cap. 10,9-16; 11,1-18).
Domn şi Hristos. Cuvântul „Domn” reflectează ideea psalmului citat în v. 34. Hristos identifică pe Isus
ca Mesia (vezi Psalmi 2,2; Matei 1,1). Cuvântul originar posedă o forţă pe care engleza nu o poate da:
„Atât Domn cât şi Hristos a făcut Dumnezeu pe acest Isus”.
Pe acest Isus. Mai de grabă, „chiar acest Isus” (cf. v. 22,23).
L-aţi răstignit. Pronumele „voi” (humeis), neredat în chip obişnuit în limba greacă, accentuează con-
~ 29 ~
trastul dintre tratamentul aplicat de Iudei lui Isus şi recunoaşterea primită din partea Tatălui. În versiunea
greacă cuvântul „răstignit” vine la sfârşitul propoziţiei, şi constituie o concluzie cât se poate de solemnă.
Petru plin de îndrăzneală pune crima în seama Iudeilor. În chip ferm el accentuează vina lor şi în felul
acesta pregăteşte calea pentru efectele descrise în v. 37.

37 Când au auzit aceste lucruri, ei au rămas străpunşi în inimă şi i-au întrebat pe Petru şi
pe ceilalţi apostoli: – Fraţilor, ce să facem?
Când au auzit. [„Când au auzit”, KJV; „Ei auzind”, Nitz]. Dumnezeu a rânduit ca predicarea
Cuvântului Său să fie unul din mijloacele cele mai efective pentru a aduce omului convingere şi credinţă
(vezi Rom.10,17; 1Cor.1,21).
Străpunşi. Gr. katanussomai, „a străpunge”, şi metaforic, „a chinui mintal”. Aici este adânca întristare
lăuntrică, întristare care ar trebui să însoţească adevărata pocăinţă (2Cor.7,9-11).
Apostoli. Ei trebuie să fi fost aproape susţinând pe Petru în lucrarea lui dinamică.
Fraţilor. [„Bărbaţi şi fraţi”, KJV; Nitz]. Exact termenul pe care ucenicii îl foloseau unii faţă de alţii
(cap.1,16), şi cu care Petru s-a adresat mulţimii în cap. 2,29. Predica inspirată de Duhul a adus pe
oamenii în simpatie cu apostolii.
Ce sa facem? Adevăratul strigăt al unei inimi zdrobite (cf. cap. 16,30; 22,10).

38 Petru le-a răspuns: – Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus
Cristos q[Această formulă scurtă nu este în contradicţie cu cea completă, din Mt. 28:19;
în F.A., ea subliniază autoritatea lui Isus în ce priveşte mântuirea, subliniind în acelaşi
timp distincţia dintre botezul în Numele lui Isus şi cel propovăduit de Ioan (vezi 19:4-5)]
spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Duhului Sfânt!
Pocăiţi-vă. În ce priveşte o tratare a importanţei acestui cuvânt vezi Matei 3,2; 4,17. Acesta e solia pe
care Hristos a poruncit să fie predicată (Luca 24,47).
Fiecare. Petru nu admite nici o exceptare de la botez. Deşi nu e un act mântuitor, el este semnul exte-
rior al morţii vieţii vechi şi începutul celei noi şi e cerut de la toţi.
Fie botezat. Vezi Matei 3,6; Marcu 16,16. Acesta urma să fie o parte integrală a lucrării apostolului
(Matei 28,19).
În Numele. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. 9.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea „pe
numele”, adică, pe temeiul mărturisirii numelui lui Isus. O astfel de interpretare ar corespunde contex-
tului, care tratează pe Isus ca „Domn şi Hristos” (vers.36).
Se ridică întrebarea: Pentru ce în cazul acesta şi în cap.10,18; 19,5, e pomenit numai numele lui Isus în
legătură cu botezul, şi nu întreitul nume dat în Matei 28,19? Au fost date diferite explicaţii. Soluţia cea
mai satisfăcătoare pare să fie că Luca nu relatează formula baptismală, ci îndemnul lui Petru către cei
care sunt dispuşi să mărturisească pe Isus ca Hristos. Era numai logic ca despre botez să se spună uneori
ca fiind numai în numele acesta singur, întrucât din persoanele Dumnezeirii, botezul arată spre Hristos.
Lucrul acesta este ilustrat în literatura creştină timpurie atât în NT cât şi mai târziu. În felul acesta
Didahiile, sau Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (7,9), foloseşte şi numele singur şi cele trei nume în
legătură cu botezul. Această atitudine timpurie este demonstrată de Ambrozie (m. anul 397 d.Hr.), care
declara cu privire la formula baptismală: „Acela care zice unul vrea să spună Treimea. Dacă zici Hristos,
aţi numit şi pe Dumnezeu Tatăl de care Fiul a fost uns, şi Duhul Sfânt, cum şi Fiul, chiar cel care fusese
uns, şi Duhul Sfânt de care El a fost uns” (De Spiritu Sancto i.3; red. J.P. Migne, Patrologia Latina,
Vol. XVI, col.743). ascultătorii lui Petru deja credeau în Dumnezeu Tatăl, adevărata punere la probă, în
măsura care-i privea, era dacă ei ar primi pe Isus ca Mesia.
Aşa după cum dăduse Hristos învăţătura, botezul era adus la îndeplinire acum „în numele”, în legătură
vitală cu persoana lui Isus Hristos. Numai prin recunoaşterea Lui putea să vină acum la botez conver-
titul. Ucenicii primiseră cu puţin înainte darul Duhului Sfânt, şi în felul acesta erau în poziţia de a
recunoaşte sensul profeţiei, lui Ioan Botezătorul că Hristos urma să-i boteze „cu Duhul Sfânt şi cu foc”
(Matei 3,11). Unirea mistică dintre credincios şi Domnul său, făcută reală de Duhul, e semnalizată în
ritualul botezului.
~ 30 ~
 Păcatelor. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) expresia: „păcatele voastre”. Lucrul acesta face
iertarea o chestiune foarte personală (vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28; Luc.3,3).
Darul Duhului Sfânt. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca identificând darul, şi aşa s-ar putea citi, „darul
care este Duhul Sfânt”. Gr. dorea, „dar”, e un termen general, şi diferă de charisma, un termen aplicat la
darurile mai specifice ale Duhului (1Cor.12,4). Apostolul promite prezenţa Duhului lui Dumnezeu ca o
posesiune personală pentru fiecare credincios. El nu e preocupat aici de acordarea puterilor miraculoase.
Notaţi paşii din fericita experienţă de a deveni creştin, aşa cum e schiţată în acest verset: 1) pocăinţa,
2) botezul, 3) iertarea păcatelor, 4) primirea Duhului Sfânt.

39 Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe,
în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru!
Promisiunea. Vezi cap. 1,4.
Pentru voi. Chiar aceia care participaseră la crucificarea Domnului. Copiii lor de asemenea erau liberi
să beneficieze de făgăduinţa aceasta (cf. Matei 27,25).
Departe. Iudeii din diaspora (vezi Vol. V, p.59-61), cărora după aceea apostolul le-a scris
(1 Petru 1,1.2) şi posibil şi naţiunile păgâne printre care trăiau Iudeii răspândiţi (cf. Ef. 2,13.17). S-ar
putea ca prin inspiraţie Petru să prevadă aici intrarea neamurilor în biserică (vezi Matei 28,19).
Va chema. Mai de grabă, „i-ar chema la Sine”. Chemarea lui Dumnezeu este pentru oricine. Oricine are
prilej de a fi mântuit. În sensul intervenţiei, cei „chemaţi” sunt mulţi; cei „aleşi” sunt cei care răspund la
chemare (vezi Matei 22,14); aceştia sunt cei „chemaţi” în sensul ultim. În ce priveşte comentariul mai
departe vezi Rom.8,28-30.
Domnul, Dumnezeul nostru. Dumnezeu Tatăl, pe care Iudeii mărturiseau că-L servesc.

40 Şi cu multe alte cuvinte el mărturisea şi îi îndemna zicând: – Mântuiţi-vă din mijlocul

acestei generaţii corupte!
Multe alte cuvinte. Acum Luca rezumă restul cuvântării lui Petru, citând numai apelul final (cf. cele de
la Ioan 21,25).
Mărturisea şi îi îndemna. Mai de grabă, „protesta solemn şi stăruia îndemnându-i”.
Mântuiţi-vă. Literal, „fiţi mântuiţi”. Oamenii nu se pot mântui pe sine; ei pot numai să accepte sau să
respingă prevederile de mântuire ale lui Dumnezeu.
Corupte[Ticălos-trad. Cornilescu; „Sucit”, Nitz]. Mai de grabă, „strâmb” ca în Luca 3,5; Filipeni 2,15.
Compară Deut.32,5.

41 Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor
au fost adăugate cam 3000 de suflete.
[„Voios”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea acestui cuvânt.
Adăugate. La aceia care deja mărturiseau pe Hristos (vezi cap.1,15).
Trei mii. Din cauza mărimii acestui număr s-a susţinut că botezul a fost prin turnare sau stropire, nu
prin scufundare. O atare susţinere nu e necesară. Erau rezerve corespunzătoare de apă în Ierusalim sau în
apropiere pentru a face faţă botezării unui mare număr de persoane, ca de pildă scăldătoarea Betesda
(vezi Ioan 5,2) şi Siloam (vezi Ioan 9,7), şi iazul lui Solomon. Pe lângă acestea, nu e nevoie să se creadă
că administrarea ritualului era în mod necesar mărginită la cei 12.
Capitolele următoare arată că au fost făcuţi mulţi convertiţi dintre iudeii elenişti care erau prezenţi la
sărbătoare (Fapte 6,1) şi probabil câţiva şi din clasa conducătoare locală (cap. 4,1). Unii din aceşti
convertiţi s-au înapoiat în localităţile de unde veniseră, şi s-ar putea să fi fost întemeietorii încă
necunoscuţi acum ai bisericilor din localităţi ca Damasc, Alexandria, sau Roma însăşi.
Suflete. Gr. psuchai, „suflete”, folosit aici în sensul de „persoane”, ca în Fapte 2,43; 3,23; Rom. 13,1;
etc.; vezi Matei 10,28.

~ 31 ~
 Părtăşia credincioşilor

42 Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Ei stăruiau. [„Continuau stăruitor”, KJV]. Gr. proskartereo, „a persevera”, „a da stăruitoare atenţie la”.
Aceasta duce naraţiunea dincolo de Ziua Cincizecimii şi include purtarea credincioşilor în zilele care au
urmat (vezi cap. 3,1).
Învăţătura. [„Doctrina”, KJV]. Adică, „învăţătura”. Creştinii proaspăt botezaţi auziseră predica lui
Petru şi grupe separate beneficiaseră de soliile date în multe limbi. În zilele următoare acea primă
instruire poate fi cuprinsă în termenul „învăţătură”. E greu de a crede că apostolii deja formulaseră ceva
de felul unui „crez”.
Părtăşie[Legătura frăţească-trad. Cornilescu; „părtăşie”, KJV; „Împărtăşire”, Nitz]. Gr. koinonia; deşi
cuvântul acesta e tradus cel mai adesea ca „părtăşie” (1Cor.1,9; Filipeni 1,5; 3,10; 1Ioan 1,3,6.7; etc.), în
1 Cor. 10,16; 2 Cor. 13,14 e redat prin „părtăşie”, şi în Rom. 15,26; 2 Cor. 9,13; Evrei 13,16 se referă la
contribuţii de binefacere. Pare clar că în cazul de faţă cuvântul se referă la frăţietatea care s-a dezvoltat
între apostoli şi confraţii lor.
Frângerea pâinii. Probabil aceasta cuprindea atât Sfânta Cină [„Cina Domnului”] (vezi 1 Cor.10,16) cât
şi mesele comune obişnuite (vezi p. 45; Fapte 2,44.46).
Expresia „frângerea pâinii”, sau ceva asemănător cu ea, apare în Matei 14,19; 15,36; Marcu 8,6.19;
Luca 24,30.35, cu privire la mese care precis nu erau celebrări ale Sfintei Cine [„Cina Domnului”].
„Frânge pâinea” era un idiom ebraic obişnuit însemnând „a mânca”. În Matei 26,26; Marcu 17,22; Luca
22,19; 1 Cor. 10,16; 11,24 e folosit specific cu privire la Sfânta Cină [„Cina Domnului”]. În Fapte 2:42,
46; 20,7.11 s-ar putea indica ori una ori alta. Faptul că nu se face referire la pahar în legătură cu pâinea
nu exclude în mod necesar posibilitatea ca să fie referire la Sfânta Cină. Deşi contextul nu justifică o
concluzie dogmatică, s-ar putea nota că expresia „frângerea pâinii” apare într-o serie descriptivă de
activităţi religioase. Versetul 41 vorbeşte despre credincioşi ca primind „cuvântul”, ca fiind botezaţi, şi
fiind „adăugaţi” la biserică. În acord cu aceasta, ar putea fi logic de a trage concluzia că „frângerea
pâinii” la care se face referire aici la fel avea o semnificaţie specific religioasă. Vezi Fapte 20,7;
1 Cor. 11,20.21.
Rugăciuni. Vezi cap.1,14. Aici erau patru elemente fundamentale în viaţa noii societăţi creştine:
1) Credincioşii creşteau în cunoaşterea adevărului prin învăţătura apostolilor. 2) Ei erau conştienţi de
comuniunea cu Hristos şi unul cu altul în acte de cult comune şi în amabilitate şi bunăvoinţă reciprocă.
3) Ei participau la „frângerea pâinii” probabil incluzând Sfânta Cină. 4) Ei se rugau atât în particular, cât
şi în grup.
43 Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.
Fiecare. [„Fiecare suflet”, KJV; „Fiecărui suflet”, Nitz]. Emoţii puternice trebuie să fi avut atât credin-
cioşii cât şi necredincioşii. În cursul celor două luni premergătoare, Ierusalimul trecuse prin vremuri de
încercare. El fusese martor la momentul de strălucire maximă a lucrării lui Isus, ceea ce atrăsese atenţia
publică asupra Sa. El fusese crucificat şi înviase dintre morţi. Ucenicii proclamaseră plini de îndrăzneală
învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Apoi veniseră evenimentele remarcabile ale Zilei Cincizecimii.
Revărsarea Duhului Sfânt era prezentată ca dovadă a acceptării lui Hristos în cer. Influenţa comunităţii
creştine asupra necredincioşilor a avut ca rezultat convertirea şi botezarea a mii de persoane. Aici era
motivul principal pentru înălţarea sufletească a poporului din Ierusalim.
Era plin. [„Venea”, KJV; „I se făcu”, Nitz]. Mai de grabă, „îi venea mereu”.
Frică. Adică, o exaltare plină de respect.
Se făceau. Mai de grabă, „se făceau fără încetare”.
Multe minuni şi semne. Aici era o nouă cauză de exaltare. Duhul se manifesta prin acordarea
apostolilor a unei mari puteri nu numai la predicarea, dar şi la săvârşirea de minuni chiar aşa cum le
făgăduise Isus (vezi Marcu 16,14-18).

~ 32 ~
44 Toţi credincioşii erau la un loc şi aveau toate în comun;
La un loc[Împreună-trad. Cornilescu]. Acesta se poate referi fie la adunarea fizică laolaltă a credincio-
şilor, fie la unitatea lor de spirit.
Toate în comun[Toate de obşte-trad. Cornilescu]. A avea lucrurile de obşte nu era ceva neobişnuit în
viaţa iudaică a timpului. Vizitatorilor la sărbătorile anuale adesea li se ofereau toate cele trebuincioase
de către prietenii lor din Ierusalim.
E clar însă că ceva mai mult de cât aceasta este implicat în afirmaţia lui Luca. Creştinii erau restrânşi la
ei înşişi şi se întocmea o economie nouă, cea creştină. Totuşi, aceasta nu înseamnă instituirea a ceea ce
se numeşte socialism creştin. Ea era probabil o continuare şi o dezvoltare a „pungii” comune, din
Ioan 12,6; 13,29. Noii convertiţi ar fi fost cei mai dispuşi să împartă posesiunile lor materiale datorită
iubirii lor proaspăt găsită pentru Hristos şi a unora pentru alţii şi a aşteptărilor lor zeloase a apropiatei
reveniri a Domnului (Fapte 1,11). Nu era nici o constrângere în ce priveşte părtăşia (cap. 5,4). Era o
împlinire literală a cuvintelor Domnului nostru (Luca 12,33) şi un act foarte natural pentru o societate nu
întemeiată pe legea interesului personal şi al competiţiei, ci pe legea simpatiei şi a tăgăduirii de sine.
Duhul lui Dumnezeu îşi arăta puterea, nu numai în darurile specifice, ci şi pe calea iubirii.
Nu e nici o dovadă că acest fel de viaţă a continuat în biserică pentru o durată oarecare de timp, cu
excepţia actelor de binefacere pe care biserica fără îndoială le-a săvârşit la fiecare ocazie. În acelaşi
timp, însă, biserica s-a deprins să facă discriminare în economia ei (2 Tes. 3,10; 1Tim. 5,8.16). Biserica
din Ierusalim a ajuns să fie de repetate ori dependentă de belşugul bisericilor dintre neamuri, după cum
se vede în Fapte 11,29. Nu e totuşi nevoie să se creadă că biserica din Ierusalim a ajuns să fie în felul
acesta în lipsă din cauza extravaganţei lucrării ei de binefacere în anii timpurii, ci mai de grabă grelei
persecuţii şi foametei pe care le-a suferit(vezi Fapte 11:27-30;Rom. 15,26;1Cor. 16,1-3).

45 îşi vindeau proprietăţile şi averile, iar banii îi împărţeau între ei, după cum avea
nevoie fiecare.
Vindeau. Mai de grabă, „vindeau”, sau „obişnuiau să vândă”. Vânzările aveau loc când ocazii speciale
de lipsă cereau cheltuirea de fonduri pentru ajutarea celor în lipsă.
Proprietăţile. [„Posesiunile”, KJV; „Averile”, Nitz]. Gr. ktematab, „posesiuni”, în sensul de averi
imobiliare, ca de pildă ogoarele.
Averile. [„Bunurile”, KJV; „Avuţiile”, Nitz]. Gr. hupasseis, „posesiuni”, în sensul proprietăţii mobile,
posesiuni personale.
Împărţeau. Adică, „distribuite”. Ei distribuiau produsul vânzării proprietăţilor.
Între ei. [„La toţi”, KJV]. Adică, tuturor credincioşilor.
După cum avea nevoie fiecare. [„Aşa cum avea nevoie fiecare, KJV; „După cum avea cineva
trebuinţă”, Nitz]. Mai degrabă, „potrivit cu ceea ce avea fiecare nevoie”. Cuvintele implică discriminare
judicioasă. Ajutorul era dependent de măsurarea nevoii. Calea a fost curând pregătită pentru ajutor
sistematic (vezi cap. 6,1-6).

46 În fiecare zi continuau să se întâlnească în acelaşi gând în Templu, frângeau pâinea

acasă, luau parte la masă cu bucurie şi simplitate a inimii,
În fiecare zi. [„Stăruind zilnic”, KJV; „Stăruitori”, Nitz]. Noii credincioşi erau stăruitori în devoţiunile
lor publice.
În acelaşi gând. [„Într-un gând”, KJV]. Compară la cap. 1,14.
În Templu. S-ar fi putut crede că ucenicii Aceluia pe care conducătorii Îl osândiseră la moarte ar fi
evitat Templul. Dar ei îl frecventau chiar şi înainte de Ziua Cincizecimii (Luc.24,53). Dar el urma să fie
cu atât mai preţios pentru ei decât zilele dinainte ca ei să fi cunoscut pe Domnul lor ca Mesia. Prin El ei
ajunseseră să cunoască pe Dumnezeul Templului. Curţile Templului erau deschise tuturor Israeliţilor
care nu-i tulburau pacea, parţial, poate, pentru că erau în Sinedriu persoane ca Nicodim, Iosif din
Arimateea, şi Gamaliel, care erau la hotarul credinţei. În plus, biserica se poate să fi căpătat o anumită
popularitate prin sfinţenia ei de viaţă şi prin dăruirea din partea ei de milostenii bogate. Cât priveşte
ucenicii ei nu considerau religia lor ca o abatere de la Iudaism, ci mai de grabă ca împlinire a lui.
~ 33 ~
Creştinii deci se închinau împreună cu fraţii lor iudei de sânge (Fapte.3,1), nu numai din deprindere şi
dorinţă, dar şi în nădejdea de a-i vedea câştigaţi la Evanghelie. Vezi şi la cap.3,1.
Frângeau pâinea. [„Frângând pâinea”, KJV]. Vezi v. 42.
Acasă. [„Din casă în casă”, KJV; Nitz]. Sau, „acasă”. Creştinii se închinau la Templu, dar părţile
particulare ale vieţii lor de comunitate, frângerea pâinii, şi luarea mesei împreună avea loc în casele lor.
Luau parte la masă. Este evident că frângerea pâinii era strâns legată de viaţa zilnică a creştinilor (vezi
Fapte.2,42; 1Cor.11,20-22).
Bucurie. Gr. agalliasis, „bucurie”, „bucurie nemărginită”. Ei se bucurau de privilegiul de a fi creştini.
Simplitate a inimii. [„Sinceritate”, KJV; „Firească nevinovăţie a inimii”, Nitz]. Gr. aphelotes, literal,
„liber de pietre” referindu-se la teren neted, dar aici însemnând simplitate de caracter, binefacere
neamestecată, generozitate. Emoţiile acestea ar fi fost în chip natural evidente la creştinii primari.

47 Îl lăudau pe Dumnezeu şi aveau parte de bunăvoinţă din partea întregului popor. Şi

Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.
Lăudau pe Dumnezeu. [„Lăudând pe Dumnezeu”, KJV; Nitz]. O expresie deseori folosită de Luca (cf.
Luc.2,13.20; 19,37; Fapte 7,8.9). Bucuria în credinţa lor de curând găsită în chip firesc îi determina să
laude pe Tatăl. Adevăratul copil al lui Dumnezeu găseşte totdeauna motive îndestulătoare pentru a lăuda
pe Domnul.
Aveau parte de bunăvoinţă[Plăcuţi-trad. Cornilescu; „Având favoare”, KJV]. Isus fusese plăcut înainte
poporului; biserica se bucura acum de o favoare asemănătoare, poate pentru că lăudau pe Dumnezeu şi
erau binefăcători.
Domnul. Biserica recunoştea că marile momente de strălucire ale credinţei erau datorate Domnului şi
nu lor înşişi.
Adăuga. Mai de grabă, „stăruia să adauge”, dând ideea de continuitate dincolo de Ziua Cincizecimii.
Acesta este întărită de folosirea cuvântului „zilnic”, [„în fiecare zi”].
La numărul lor. [„La biserică”, KJV; „La un loc”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
omiterea acestor cuvinte.
Pe cei ce erau mântuiţi. [„Pe cei care urma să fie mântuiţi”, KJV; „Pe cei mântuiţi”, Nitz]. Gr. hoi
sozomenoi, „cei care erau mântuiţi”. Exprimarea „urma să fie mântuiţi” probabil reflecta inconştient
credinţa teologică a traducătorilor, dar nu are suport în versiunea greacă.

Comentariile lui Ellen G. White:

1DA 827; Ed 95; ML 58; MM 201; 8T 191
1, 2AA 37, 39; COL 120; Ed 95; Ev 697; TM 170; 5T 252
1–4GC ix; SR 242; TM 66; 7T 31
1–47AA 35–46; SR 241–247; 9T 196
27T 213
2–4ML 60; 8T 15
3–5AA 39
4DA 821; EW 24; 7T 213; 8T 26
5AA 87
5–8SR 243
6–8, 13AA 40
13–16TM 66
14–18AA 41 17EW 78; GC 611 19PP 110 21GC 611; ML 62 22–25AA 41 23FE 535 25–27SR 244 26,
27, 29AA 42 29GC 546 301T 203 31, 32AA 42 34GC 546 36AA 165 37, 38SR 245 37–39AA 43 38SC
23 38, 39GC ix 398T 57 41AA 22, 44; COL 120; DA 275, 770, 827; Ev 35, 699; ML 61; SR 245; 8T
15, 21, 26 41–47WM 271 43Ev 35 46AA 45 46, 47MB 137; 5T 239

~ 34 ~
Capitolul 3
Vindecarea schilodului de la poarta Templului

1 Petru şi Ioan se duceau împreună la Templu, la ceasul de rugăciune; era ceasul al

nouălea a(Ora 3:00 P.M.).
[„Acum”, KJV; „Iar”, Nitz]. Gr. de, un cuvânt implicând o legătură logică cu cele de mai înainte, şi nu
un element de timp. Nu e dată nici o relatare cu privire la intervalul de timp care trecuse de la Ziua
Cincizecimii. Probabil cap. 2,42-47 rezumă o înaintare treptată fără vreun incident impresionant şi ar
putea să cuprindă o perioadă de câteva luni. E un lucru remarcabil că Luca, scriitorul care pune un aşa
accent pe datele cronologice în Evanghelie (Luca 3,1; 6,1), dă atât de puţine date în Fapte. Evident,
Duhul Sfânt, care-i călăuzea pana, nu a găsit de bine să lumineze mintea lui asupra acestor aspecte.
Petru şi Ioan. Această asociere a celor 2 apostoli duce naraţiunea Evangheliilor într-o interesantă
legătură cu Faptele A. Aceşti 2 bărbaţi fuseseră în strânsă legătură. Ei fuseseră tovarăşi ca pescari pe
Lacul Galileei (vezi Luca 5,10). Petru cu Ioan şi Iacov se bucuraseră de o legătură confidenţială cu
Domnul (vezi Marcu 5,37; 9,2; 13,3; 14,33). Petru şi Ioan fuseseră trimişi să pregătească Paştele pe care
Isus dorea să-l mănânce cu ucenicii Săi (Luca 22,8). În noaptea judecăţii lui Isus, Ioan, fiind cunoscut în
casa marelui preot, a luat pe Petru şi l-a dus în palatul marelui preot (Ioan 18,15.16). La o dată ulte-
rioară, Petru şi Ioan aveau să fie trimişi să ajute pe Filip în misiunea din Samaria (Fapte 8,14) şi împre-
ună, cu Iacov urmau să aprobe lucrarea făcută de Pavel şi de Barnaba printre neamuri (Gal. 2,9). Astfel
apariţia lor aici e tipică pentru însoţirea caracteristică a celor 2 apostoli, Petru şi Ioan.
Se duceau[Se suiau-trad. Cornilescu; „S-au suit”, KJV]. Mai corespunzător „se suiau”. Incidentul ce
urma să fie relatat a avut loc pe când cei 2 apostoli erau în drum spre templu ca să se închine.
La Templu. [„În Templu”, KJV; „În sanctuar”, Nitz]. Gr. hieron, care cuprindea nu numai sanctuarul,
dar şi curtea şi întregul complex al clădirilor legate de templu (vezi Matei 4,5). Apostolii „tot timpul
stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24,53; vezi Fapte 2,46). Iudeii
convertiţi la creştinism nu aveau clădiri bisericeşti în care să se adune şi încă nu le venise în minte că
serviciile templului nu mai aveau însemnătate pentru creştini.
Ceasul de rugăciune. Acesta este ceasul al nouălea, cam ora 3 după-amiază (vezi cap. 2,15; vezi
Vol. V, p. 50). Acesta era timpul jertfei de seară (vezi Iosif, Antiquities, XIV.4.3 [65]). Era cunoscut atât
ca „ceasul rugăciunii” cât şi ca „timpul tămâierii” (vezi Luca 1,9.10). Sacrificiile de dimineaţă şi de
seară erau aduse cu tămâie în ceasurile al treilea şi al nouălea ale zilei (cam 9 a.m. şi 3 p.m.), timp la
care cei evlavioşi se rugau în curţile Templului. O rugăciune la amiază pare de asemenea să fi fost
obişnuită, cel puţin pentru unii (vezi Psalmi 55,17; vezi Dan. 6,10; Fapte 10,9). E lucru cunoscut că în
sec. al II-lea d.Hr., o a treia rugăciune zilnică avea loc la apusul soarelui şi lucrul acesta s-ar fi putut să
fie o deprindere ceva mai timpuriu. Scrieri rabinice arată că era permisă o oarecare întârziere în timpul
exact al acestor rugăciuni. Practica de a se ruga de 3 ori pe zi apare în Biserica Creştină încă din sec. II,
o practică probabil transferată direct din sinagoga iudaică (Didahia 8). Pe la începutul secolului al III-lea
pare că erau observate, de mulţi, 3 ceasuri de rugăciune (vezi Clement din Alexandria Stromata VII.7).

2 Un om schilod încă din pântecele mamei lui era adus şi aşezat în fiecare zi la poarta
Templului, cea numită „Frumoasă”, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în Templu
b(Unele dintre cele mai importante mss conţin Dumnezeul lui înainte de Isaac şi Iacov,
probabil pentru a se armoniza cu Mt. 22:32; Mc. 12:26; Lc. 20:37; cel mai probabil aceste
cuvinte nu s-au găsit în textul original al acestui verset).
Din pântecele mamei lui[Din naştere-trad. Cornilescu; „Din pântecele mamei sale”, KJV; „De la naş-
tere”, Nitz]. Relatarea atentă a duratei suferinţei omului este oarecum caracteristică pentru Luca (vezi
cap. 9,33; 14,8). Ologul era în vârstă de aproape 40 de ani la data vindecării sale (vezi cap. 4,22).
Adus[Dus-trad. Cornilescu; „Purtat”, KJV; Nitz]. Mai bine, „era mereu purtat”, sau „obişnuia să fie
purtat”. Versiunea greacă poate fi înţeleasă aici ca indicând fie că ologul era dus la locul său de cerşit,

~ 35 ~
când a întâlnit pe apostoli, fie că deja şedea când au apărut Petru şi Ioan. În zilele acelea nu erau nici
spitale, nici azile; aşa că pentru a fi ajutat, ologul trebuia să fie aşezat acolo unde oamenii binevoitori ar
fi putut să-l vadă (vezi Marcu 10,46; Luca 16,20; 18,35). Mulţimile care mergeau la Templu ar fi fost
înclinate să ajute, datorită sentimentului religios al momentului.
Poarta… numită „Frumoasă”. Nici o poartă cu numele acesta nu e cunoscută în altă parte în Biblie sau
în literatura iudaică. Opinia învăţătorilor este împărţită în ceea ce priveşte faptul dacă poarta aceasta
urmează să fie identificată cu Poarta Şuşan în zidul exterior al părţii de răsărit al ariei templului sau cu
Poarta Nicanor, care probabil ducea de la Curtea Neamurilor şi la Curtea Femeilor.
Unii au plasat această poartă între Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor. Dacă Poarta Frumoasă constituia
o parte a zidului exterior sau era între curţi pare să depindă în cea mai mare măsură de drumul ce se
crede că apostolii l-ar fi parcurs conform acestei relatări. Luca relatează că ei au venit la poartă, au
vindecat pe om, au intrat în templu şi, aparent, după ce îşi făcuseră rugăciunile, au întâlnit o ceată de
oameni în Porticul lui Solomon care fusese atrasă de miracol. Întrucât Porticul lui Solomon pare să fi
fost chiar înăuntrul zidului extern (vezi v. 11), Poarta Frumoasă s-ar fi putut să fie poarta externă, Şuşan,
deoarece, dacă ar fi fost poarta interioară dintre curţi, ar fi fost necesar ca apostolii să iasă din nou prin
ea ca să ajungă la Porticul lui Solomon. Totuşi, pare oarecum dificil de a explica folosirea de către Petru
şi Ioan a unei astfel de porţi la început, deoarece se afla pe direcţia Muntelui Măslinilor şi nu ar fi fost în
direcţia de unde ar fi intrat ei în templu, ei care locuiau în cetate. Comparată cu alte porţi care duceau
direct din cetate în templu, ea trebuie să fi fost puţin folosită şi nu ar fi fost un loc unde un cerşetor să
şadă în mod obişnuit. Din cauza acestor dificultăţi aparente, mulţi învăţaţi preferă să presupună că
apostolii au ieşit din nou prin Poarta Frumoasă înainte de a întâlni mulţimea în Porticul lui Solomon şi
că această poartă trebuie să fie identificată cu Poarta Nicanor, situată probabil între Curtea Neamurilor şi
Curtea Femeilor. Iosif descrie poarta aceasta astfel: „Una, care în afară de sanctuar, era din bronz
corintean, şi depăşea mult în valoare pe acelea împletite cu argint şi încrustate cu aur” (War V.5.3
[201]). Cu privire la poarta aceasta Mişna declară: „Toate porţile originare au fost înlocuite cu porţi de
aur cu excepţia porţilor lui Nicanor, deoarece cu ele s-a săvârşit o minune; unii spun, însă, că din cauză
că arama de pe ele strălucea [ca aurul]” (Mişna Middoth 2.3, ed. Soncio a Talmudului, p.7,8). Punând
toate dovezile laolaltă, e probabil că Poarta Frumoasă trebuie să fie identificată cu Poarta lui Nicanor.
Ca să ceară milostenie. Împrejurimile Templului, ca şi acelea ale moscheii moderne şi ale unora din
marele catedrale ale Europei, fără îndoială erau înţesate de orbi, ologi, schilozi şi cerşetori de toate
soiurile.

3 Când acesta i-a văzut pe Petru şi pe Ioan că urmau să intre în Templu, a cerut şi de la ei,
ca să primească milostenie.

Să intre în Templu. [„Să meargă în templu”, KJV]. Faptul că apostolii erau gata să intre în templu,
probabil pentru a se închina, i-a recomandat pentru mintea ologului ca fiind oameni evlavioşi de la care
putea să aştepte o milostenie.
A cerut…milostenie. În nevoia lui, ologul nu putea să vadă dincolo de nevoile şi mijloacele vizibile.
Chiar şi cel mai evlavios om ca ologul, după vindecare (v. 8), s-ar putea să nu recunoască sursele
dumnezeieşti din cauza nevoilor lui fizice imediate. Petru şi Ioan nu prezentau nici o dovadă exterioară
că erau purtători de putere divină. Pe de altă parte, acest olog, un martor zilnic al slujbelor templului, şi
poate un furnizor al clevetirilor lui, nu ar fi putut să fie neştiutor de evenimentele impresionante care
însoţiseră crucificarea şi învierea recentă a lui Isus.

4 Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Uită-te la noi!”

S-a uitat ţintă. [„Aţintindu-şi ochii”, KJV; „Pironind privirea”, Nitz]. Sau, „după ce a privit la” (vezi
Fapte.1,10; Luca 4,20).
Uită-te la noi. Petru şi Ioan nu aveau de gând să lase a se înţelege că ologul trebuia să creadă că ei
aveau putere în ei înşişi să-l vindece (vezi v. 6). Dar au căutat să-i captiveze atenţia spre ei, pentru ca ei
apoi să-l poată îndrepta la Hristos.
~ 36 ~
5 El şi-a aţintit privirea la ei, aşteptând să primească ceva de la aceştia.
Aşteptând[Aştepta-trad. Cornilescu; „Aşteptând”, KJV]. Nădejdea omului nu s-a ridicat mai sus de
satisfacerea trecătoare a unei nevoi fizice pe care câţiva bani ar fi putut să o procure.

6 Dar Petru i-a zis: „Argint şi aur n-am, însă ceea ce am, îţi dau: în Numele lui Isus
Cristos din Nazaret, ridică-te şi umblă!”
Argint şi aur. Relatările din cap. 2,45; 5,2 arată că apostolii erau deţinătorii fondurilor încredinţate
conducerii bisericii de către generozitatea comunităţii creştine. Se putea înţelege că Petru şi Ioan nu
aveau banii lor proprii, dar de ce nu i-ar fi dat ologului din tezaurul bisericii? Sau că ei n-aveau nimic
din fondurile acestea asupra lor în momentul acesta sau pentru vreun motiv oare considerau că asemenea
bani trebuiau să fie rezervaţi pentru folosul membrilor societăţii creştine. Dar ei aveau de dat ceva mai
mult decât bani, un dar pe care biserica în bogăţia ei de mai târziu nu a arătat că îl mai are. O anecdotă
remarcabilă se povesteşte despre Thomas Aquinas, care a vizitat pe Papa Inocent IV, având pe masă în
faţa lui o sumă de bani foarte mare. Papa îi spune: „Vezi, Thomas, că Biserica nu poate spune ca
Biserica primară: ’Argint şi aur nu am’. „Dar, Sfinte Părinte”, a replicat Aquines, „nu poate zice nici
cum a zis Petru ologului: „Ridică-te şi umblă”.
Ce am. Luca deja se referise la „minuni şi semne”, săvârşite de apostoli înainte de acest incident
(cap. 2,43); aşa că aceasta s-ar putea să nu fie cea dintâi minune a lui Petru după ziua Cincizecimii.
Pasajul acesta îl arată vorbind cu fermitate. În prezenţa acestui mare incident fiecare creştin ar trebui să
se întrebe: Ce am eu de dat? Cineva nu poate să dea ceea ce nu a primit, şi nici nu poate să dea dintr-o
inimă lipsită de generozitate. El nu poate să dea pe Hristos când nu-l are pe Hristos. Dar când are pe
Hristos, el ştie lucrul acesta şi doreşte cât mai repede să împartă altora darul lui preţios.
În Numele. Numele lui Isus Hristos, Mântuitorul uns, cuprinde descrierea persoanei şi caracterului
divinului lui purtător. Invocarea respectuoasă a numelui a avut ca rezultat o demonstrare a puterii Lui.
Recunoaşterea şi invocarea puterii acestui nume e frecventă în cartea Faptele Apostolilor (vezi
cap. 4,10.12; 9,14; 16,18; 19,5.13; 22,16). Deplina încredere cu care a fost rostit acest nume de către
Petru la actul vindecării era o exprimare de credinţă simplă în făgăduinţa Domnului (Marcu 16,18,).
Vezi Fapte 3,16.
Isus Hristos din Nazaret. Numele poate că nu era nou pentru olog. Fusese cândva un orb care primise
vederea la Scăldătoarea Siloam (Ioan 9,7.8). Poate că vindecarea slăbănogului la Betesda (Ioan 5,2-9)
era cunoscută şi ea de omul acesta care suferea de aceeaşi infirmitate.
Nazaretul era un loc cu o reputaţie proastă (Vezi Ioan 1,46). Potrivit cu relatarea lui Ioan, Nazaretul a
fost trecut în inscripţia de la cruce (cap. 19,17). Nu numai provenienţa galieleeană a lui Isus (cap. 7,40-
42), dar şi faptul că El venea din Nazaret, era o piatră de poticnire pentru Iudei. Trebuie să fi fost o mare
punere la încercare a credinţei pentru olog să răspundă invitaţiei lui Petru. Numai cu câteva săptămâni
mai înainte, Cel care purta numele acesta ajunsese de ocară şi condamnat la moarte pe cruce, ca unul
care înşelase poporul. Dar rostirea numelui în credinţă a deschis calea pentru lucrarea puterii lui
Dumnezeu. „De îndată ce numele lui Isus este pomenit cu iubire şi gingăşie, îngerii lui Dumnezeu se
apropie pentru a domoli şi a supune inima”. (CM 112).
Ridică-te şi umblă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) cu privire la faptul dacă pasajul acesta ar
trebui să sune aşa sau doar: „Umblă!”. Omul acesta nu umblase niciodată, sau dacă umbla, o făcea
poticnindu-se foarte rău, deoarece fusese infirm din naştere (vers.2). Porunca lui Petru trebuie să fie
ascultată în puterea lui Dumnezeu, indiferent de împrejurări. Ascultarea în credinţă însemna sănătate.

7 Şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Imediat picioarele şi gleznele i s-au întărit,
L-a ridicat. Gestul lui Petru a venit ca un ajutor amabil pentru credinţa copilărească a ologului şi poate
abia acum revărsându-se. Era un ajutor tranzitoriu, întinzându-se ca o punte peste prăpastia momentană
dintre ultimul moment de neajutorare a omului şi întâiul moment al acceptării din partea sa prin credinţă
a faptului că asupra lui se săvârşise o minune. Aşa cum a făcut Petru, tot aşa trebuie să facă copiii lui
Dumnezeu: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină” (Isaia 35,3).

~ 37 ~
 Gleznele. [„Oasele gleznelor”, KJV]. Mai de grabă „gleznele”. Luca era medic (Col. 4,14), şi astfel e
aici un scriitor cu experienţă medicală care descrie precis ce se petrecuse cu ologul.
I s-au întărit. [„A primit putere”, KJV]. Mai de grabă, „au fost întărite”. Tendoanele şi muşchii slabi şi
moleşiţi au fost făcuţi tari şi activi.

8 a sărit în picioare şi a început să umble. Apoi a intrat în Templu împreună cu ei şi

umbla, sărea şi-L lăuda pe Dumnezeu.
A sărit în picioare şi a început să umble[Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble-trad.
Cornilescu; „Sărind a stat în picioare şi a umblat”, KJV]. „A umblat” probabil e mai bine tradus prin
„a început să umble”. Când i-a venit omului puterea a făcut o săritură în sus; apoi s-a descoperit în stare
să stea în picioare pentru prima dată în viaţa sa. El umbla şi alterna paşii cu sărituri de bucurie.
În Templu. Cum ar fi dorit omul acesta, în decursul anilor, după libertatea fizică de a merge pe picioa-
rele lui în templu pentru a se închina aşa cum făceau alţii. Acum, în stare de a face lucrul acesta, a intrat
imediat. La ora aceasta, ceasul de rugăciune, curţile templului erau pline de închinători. Ce uimire tre-
buie să fi cuprins mulţimea când l-au văzut „umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu”.

9 Tot poporul l-a văzut umblând şi lăudându-L pe Dumnezeu.

Poporul l-a văzut. Minunea nu a fost făcută „într-un ungher” [colţ]. Martorii vindecării erau numeroşi
şi printre ei trebuie să fi fost mulţi care de ani de zile cunoscuseră pe omul acesta ca fiind schilod.
Lucrul acesta a fost recunoscut şi de autorităţile iudaice (cap. 4,16).
Relatarea amănunţită şi plină de dovezi pe care Luca o face aici aduce convingere pentru cineva care o
citeşte. A fost bazată fără îndoială pe istorisirile martorilor oculari cu care a vorbit şi autentificate de
Inspiraţie. Dumnezeul care a creat poate să creeze din nou, şi El face aşa când doreşte.

10 Ei l-au recunoscut ca fiind cel ce stătea şi cerea milostenie la Poarta Frumoasă a

Templului şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru ceea ce i se întâmplase.
L-au recunoscut[Îl cunoşteau-trad. Cornilescu]. Mai de grabă, „îl recunoşteau”. Oamenii ştiau că omul
fusese într-adevăr olog şi că nu era un impostor. Ei ştiau că acum era vindecat. Ei au putut vedea că
intrase în Templu, sărind şi bucurându-se de sănătate şi lăudând pe Dumnezeu.
La Poarta Frumoasă. Vezi vers.2.

Petru vorbeşte mulţimii

11 În timp ce el se ţinea după Petru şi Ioan, tot poporul, uimit, a alergat la ei în porticul
numit „al lui Solomon”.
Se ţinea după Petru şi Ioan. [„Ţinea pe Petru şi pe Ioan”, KJV; „El ţinând pe Petru şi pe Ioan”, Nitz].
Există oarecare dovezi textuale (cf. p.10) pentru exprimare: „Când Petru şi Ioan au ieşit, el a mers
împreună cu ei ţinându-i; şi cei care erau uimiţi stăteau în porticul numit al lui Solomon”. O asemenea
redare ajută să se rezolve problema amplasării Porţii Frumoase şi, deşi probabil că nu e originală, pare să
fie o dovadă timpurie în favoarea identificării ei ca Poarta Nicanor (vezi vers.2).
Uimit[Mirat-trad. Cornilescu; „Mult uimit”, KJV; „Uimiţi fiind”, Nitz]. Tocmai din Pridvorul [Porti-
cul] lui Solomon, numai cu câteva luni mai înainte, la Praznicul Înnoirii (Ioan 10,22.23), Isus predicase
oamenilor despre lucrările lui Dumnezeu. Amintirea a ceea ce El spusese atunci trebuie să fi rămas în
mintea celor 2 ucenici. Oamenii se plânseseră pentru că Isus nu le spunea deschis dacă era Hristosul
(Ioan 10,24-26), şi totuşi erau gata să-L omoare cu pietre când a pretins că e una cu Tatăl (Ioan 10,30-
33). Acum aud că e proclamat „Cel Sfânt”, „Domnitorul vieţii”; că este însuşi Hristosul, Mesia din
profeţie (Fapte 3:14,15, 18).
Porticul[Pridvorul-trad. Cornilescu; „Portic”, KJV; Nitz]. Gr. stoa, „portic”, „coridor boltit”. Nu se
găseşte nici o menţionare a unui portic „care e numit al lui Solomon” în relatarea originală a clădirii
primului templu. Iosif (Antiquities XX.9.7) fixează acest portic pe latura de est a ariei templului. El
~ 38 ~
spune (War V.5.2 [190]) că se distingea prin două şiruri de coloane înalte, aproximativ de 10 m.
Porticului acestuia i s-a dat numele lui Solomon, probabil pentru că cuprindea urme ale clădirii mai
vechi de pe timpul lui Zorobabel. Când Irod Agripa I completa lucrarea bunicului său, oamenii au căutat
să-l convingă să dărâme porticul acesta şi să-l construiască din nou, dar el a refuzat să facă lucrul acesta.

12 Când a văzut Petru acest lucru, a zis poporului: „Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de
acest lucru şi de ce vă uitaţi la noi de parcă prin propria noastră putere sau evlavie l-am
făcut să umble?!
De ce vă miraţi? Acesta este o întrebare asemănătoare cu aceea a îngerului: „De ce staţi şi vă uitaţi?”
(cap. 1,11). În ambele locuri ideea este că martorii miracolului n-ar fi trebuit să fie aşa de uimiţi de
eveniment aşa cum evident erau.
De ce vă uitaţi la noi?[De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi?-trad. Cornilescu; „De ce priviţi cu aşa zel la
noi?, KJV; „Pentru ce pironiţi ochii la noi?”, Nitz]. Literal, „la noi de ce priviţi ţintă?” (vezi cap. 1,10).
Nu unor oameni obişnuiţi ca Petru şi Ioan, ci numai unei puteri divine trebuie să i se pună în seamă
minunea.
Evlavie[Cucernicia-trad. Cornilescu; „Sfinţenia”, KJV; „Temere de Dumnezeu”, Nitz]. Mai de grabă,
„evlavia”, sau „devoţiunea”. Cuvintele lui Petru reamintesc teoria populară că dacă un om e îndeajuns
de evlavios, Dumnezeu îl va asculta şi mari rezultate vor urma (vezi Ioan 9,31). Aici apostolul respinge
orice idee de felul acesta. Nici un gest de evlavie personală nu i-ar fi fost de folos lui Petru; numai
puterea lui Dumnezeu manifestată în numele lui Isus din Nazaret putea face lucrarea aceasta.

13 Dumnezeul lui Avraam, (Dumnezeul lui) Isaac şi (Dumnezeul lui) c(Unele dintre cele
mai importante mss conţin Dumnezeul lui înainte de Isaac şi Iacov, probabil pentru a se
armoniza cu Mt. 22:32; Mc. 12:26; Lc. 20:37; cel mai probabil aceste cuvinte nu s-au
găsit în textul original al acestui verset) Iacov, Dumnezeul strămoşilor noştri, L-a pros-
lăvit pe Robul d[Titlu care are conotaţii mesianice (vezi Is. 52:13-53:12)] Său Isus, pe
Care voi L-aţi dat pe mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El în prezenţa acestuia, măcar că el
hotărâse să-L elibereze.
Dumnezeul lui Avraam. Aici este un ecou a propriei învăţături şi frazeologii a Domnului nostru (vezi
Matei 22,32), deşi expresia este din VT (Exod 3,6.15). Susţinând că Isus era Fiul Dumnezeului lui
Avraam, Petru reasigura pe ascultătorii săi Iudei că el nu predica un Dumnezeu nou, ci că el lega pe Isus
de Dumnezeul părinţilor lor.
Robul. [„Fiu”, KJV; „Sluga”, Nitz]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna fie „fiu” fie „serv”. În sen-
sul din urmă e folosit în LXX în ultimele capitole din Isaia pentru „robul Domnului”. De fapt, pasajul
prezent accentuează textul din Isaia 52,13. În NT pais e aplicat la Hristos în Matei 1,18; Fapte 3,26;
4,27.30. Aceste pasaje sugerează că Matei şi Luca înţelegeau că Servul suferind al lui Isaia era o figură
aplicativă la Hristos. Vezi Isaia 41,8.
L-aţi dat. Sau, „predat”. Petru e sincer şi îndrăzneţ în plasarea blamului pentru moartea lui Isus asupra
iudeilor, aşa cum aveau s-o facă totdeauna apostolii de aici înainte.
Lepădat. [„Tăgăduit”, KJV; Nitz]. vezi Ioan 19,15.
El hotărâse[El era de părere-trad. Cornilescu; „Determinat”, KJV; „Găsi cu cale”, Nitz], sau „decis”.
Pilat hotărâse pe bună dreptate să elibereze pe Isus ca nevinovat (Ioan 19,4), dar iudeii, spre marea lor
ocară şi blamare, l-au determinat să condamne pe Hristos la moarte.

14 Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vi se elibereze un ucigaş.
Cel Sfânt. Aceasta este o desemnare impresionantă, probabil nu nouă, pentru ascultătorii lui Petru,
deoarece apare în literatura iudaică intertestamentală (vezi Ioan 6,69). Demonizatul o folosise cu privire
la Hristos (Marcu 1,24). La judecarea Lui, Isus fusese găsit nevinovat de toate acuzaţiile (Marcu 15,10;
Luca 23,4). Atât Pilat, cât şi soţia lui dăduseră mărturii accentuate cu privire la nevinovăţia lui Isus
(Matei 27,19.24). Aşa a făcut şi tâlharul pocăit (Luc.23,41) şi sutaşul (vers.47). Vezi Fapte 2,27.
~ 39 ~
 Drept[Neprihănit-trad. Cornilescu; „Drept”, KJV]. Vezi 1 Petru 3,18; 1 Ioan 2,1; vezi Fapte 7,52).
Cerut… un ucigaş. [„Dorit un ucigaş”, KJV]. Adică, Baraba (vezi Marcu 15,7; Luca 23,19).

15 L-aţi ucis pe Autorul vieţii, pe Care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi ai Cărui
martori suntem noi.
Autorul vieţii[Domnul vieţii-trad. Cornilescu]. Gr. archegos tes zoes, care este mai bine tradus „autor al
vieţii” (cf. Evrei 12,2; în cap.2,10 archegos e tradus „căpetenia”). Hristos este începătorul vieţii. „În
Hristos este viaţă originară, neîmprumutată, nederivată” (DA 530). „Domnitorul vieţii”, „Căpetenia…
mântuirii” (Evrei 2,10), este prin urmare, Cel de la care vine viaţa şi mântuirea. Hristos este clar
prezentat ca Autor al vieţii. El însuşi a ridicat de repetate ori aceeaşi pretenţie emfatică (vezi Ioan 3:14,
15; 5,26.40; 6,48.51). Iudeii aleseseră să păstreze în viaţă un ucigaş şi să dea morţii pe Autorul şi
Dătătorul vieţii.
Dumnezeu L-a înviat. Că Tatăl a fost Cel care a înviat pe Hristos din morţi este de repetate ori afirmat
în Noul Testament (Fapte 2,24; Rom. 6,4; 8,11). În acelaşi timp Isus declara că El Însuşi avea putere
să-Şi dea viaţa şi să o ia iarăşi (Ioan 10,18). Aceste două declaraţii cu privire la înviere nu sunt contra-
dictorii. Deşi Hristos avea viaţa în Sine, totuşi ca Fiu întrupat care „a luat chip de rob”(Fil. 2,7), El nu
putea „să facă nimic de la Sine” (Ioan 5,19). Isus a exercitat puterea Sa divină numai la porunca Tatălui.
Astfel deşi „Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi” (DA 785), El a făcut
lucrul acesta la chemarea lui Dumnezeu Tatăl Său.
Ai Cărui. [„Despre care”, KJV; „Pentru care”, Nitz]. Petru atestă din nou singurul fapt central că apos-
tolii ştiau despre ce vorbeau. Ei cunoscuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră
murind, şi-L văzuseră înviat.

16 Pe baza credinţei în Numele Lui, a întărit Numele Lui pe omul acesta pe care-l vedeţi
şi pe care-l cunoaşteţi; şi credinţa care este prin Isus i-a dat această vindecare deplină
înaintea voastră, a tuturor!
Numele Lui. De repetate ori în NT, şi mai ales în Faptele Apostolilor, numele lui Isus este prezentat ca
mijlocul prin care sunt săvârşite minunile şi e obţinută mântuirea (Fapte 3,6; 4,10.12.17.18; 16,18;
Marcu 9,38; Luca 10,17). Folosirea cuvântului „nume” în legătura aceasta e de înţeles în termenii
bogatei implicaţii pe care o are în NT. Vezi Fapte.2,21.
Învăţaţii au scos în evidenţă faptul că în antichitate anumite nume erau considerate ca având o sfinţenie
specială şi eficacitate particulară. Astfel printre iudeii perioadei de după exil, numele divin Yahweh
(Iehova) era păstrat ca un secret cunoscut numai de marele preot şi adevărata lui pronunţare a fost în cele
din urmă pierdută cu totul. Rostirea altor nume era considerată deosebit de eficientă în săvârşirea minu-
nilor. Iosif (Antiquities viii.2.5 [46-49]) relatează că a văzut un om cu numele Eleazar care se spunea că
scotea demoni prin folosirea numelui lui Solomon. Folosirea numelui lui Isus pentru acelaşi scop a fost
încercată de cei şapte fii ai lui Sceva la Efes (cap.19,13.14). Ei considerau că simpla folosire a numelui
avea o putere magică. Fără îndoială, mulţi din cei care observau minunile pe care ucenicii lui Isus le
săvârşeau în numele Lui considerau că eficacitatea acelor minuni se găsea numai în folosirea unui nume
magic. Vezi Vol. I, p.170-173.
Este clar şi mai presus de orice îndoială că ucenicii, săvârşind minuni, nu foloseau numele lui Hristos
cu cea mai mică intenţie de a invoca vreo putere magică. În VT cuvântul ebraic shem, „nume”, este
uneori folosit în sensul de „caracter” (vezi Ier. 14,7.21), şi poate fi aproape sinonim cu persoana însăşi
(vezi Psa.18,49). Această strânsă legătură dintre nume şi caracter e ilustrată de bogăţia de nume din VT
care arată caracterul purtătorilor lor sau anticiparea pe care părinţii o făceau cu privire la persoana
copiilor lor. Aceeaşi idee de „caracter” e probabil înţelesul cuvântului „nume” în lucrarea apocrifă, Enoh
(cap. 48,7), unde se spune despre Fiul omului: „Deoarece în numele lui, ei [cei drepţi] sunt mântuiţi”.
Un alt aspect al acestei dezvoltări e văzut în vremurile NT când cuvântul grecesc pentru „nume”
(onoma) ar putea să însemne „persoană”. Într-un papirus egiptean din anul 13 d.Hr., apare expresia, „de
la numele scris mai jos”, însemnând, natural, „de la persoana subsemnată”. O întrebuinţare similară
apare în Fapte 1,15; Apoc. 3,4; 11,18.

~ 40 ~
 Toate acestea arată că, prin folosirea numelui lui Isus în săvârşirea de minuni şi în proclamarea
mântuirii, apostolii declarau că puterea vindecătoare şi mântuitoare era exercitată în strânsă legătură cu
persoana şi caracterul lui Isus Hristos. Declaraţia lui Petru în Pasajul de faţă că „numele Lui a întărit pe
omul acesta” era o afirmare că Hristos Însuşi săvârşea minunea şi nu o incantaţie magică acţionând
asupra ologului. Puterea lui Hristos e la îndemâna oricui, dar trebuie să fie acceptată prin credinţă vie în
El.
Pe care-l vedeţi şi pe care-l cunoaşteţi. Aici nu era nimic ascuns, nici o întâmplare şi nici un vicleşug.
Nu a fost nici o substituire a unei persoane sănătoase, sub pretenţia că un olog fusese vindecat. Toţi ştiau
că omul fusese olog şi acum îl vedeau vindecat.
Prin Isus[În El-trad. Cornilescu; „Prin El”, KJV; „Printrânsul”, Nitz]. Sau, „prin El”, adică Hristos.
Vezi 1 Petru 1,21. Credinţa care era atât în vindecătorul Petru, cât şi în omul vindecat era lucrată în
fiecare din ei prin puterea lui Hristos. Petru era un primitor al puterii lui Dumnezeu prin credinţă, omul
de asemenea a primit credinţă care l-a făcut în stare să accepte vindecarea fizică. Credinţa vindecătoare
este ea însăşi un dar (Rom.12,3; 1Cor.12,9).
Vindecare deplină[Tămăduire deplină-trad. Cornilescu]. Sau „întregime”.

17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi conducătorii voştri.
Ştiu. [„Cunosc”, KJV].
Din neştiinţă. [„Cu ignoranţă”, KJV]. Neştiinţa, „ignoranţa” e primejdioasă atât în cele spirituale, cât şi
în celelalte lucruri. Oamenii pot păcătui din neştiinţă, ca în cazul de faţă, dar neştiinţa nu e un argument
valabil pentru atenuarea păcatului. Chiar şi în cârmuirea civilă, necunoaşterea unei legi nu scuză călca-
rea ei. Faţă de păcatele din neştiinţă trebuie să se facă o pocăinţă tot atât de sinceră ca şi faţă de oricare
alte păcate. Deosebit de vinovaţi sunt oamenii care sunt neştiutori, din cauză că îngăduie ca prejudecata
şi sentimentul să-i împiedice de a cunoaşte lucrurile acelea pentru care dau mărturie raţiunea şi conş-
tiinţa. Compară Luca 23,34.

18 Dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce prevestise prin gura tuturor profeţilor, şi
anume că Cristosul Său urma să sufere.
A împlinit. Aceste cuvinte marchează apogeul argumentării lui Petru şi temeiul pentru apelul lui la
pocăinţă. Forţa logicii lui se găseşte în faptul că predica o profeţie împlinită.
Profeţilor. Vezi Luca 24,24-27. Ca în Fapte 1,16; 2,23, aici Petru subliniază la fel faptul că profeţii VT
au prezis lucrarea lui Hristos. Scopul întregii Scripturi este de a da la iveală planul pentru mântuirea
oamenilor, prin suferinţa răscumpărătoare a lui Hristos. De la cea dintâi făgăduinţă evanghelică
(Gen. 3,15) a fost un fir continuu de mărturie prin VT arătând spre ispăşirea locţiitoare prin Isus Hristos.
Deosebit de plin de însemnătate printre pasajele VT sunt Psalmi 22,18 (vezi Matei 27,35); Dan. 9,26;
Zah. 11,13 (vezi Matei 27,9.10); Isaia 53.
Că Hristosul Său urma să sufere. Pe cât se ştie, Iudeii n-au aplicat niciodată profeţia lui Isaia, despre
servul suferind, la Mesia. Doctrina despre un Mesia suferind se deosebea cu totul de vederile iudeilor
obişnuite în era apostolică şi nu a fost înţeleasă nici de ucenicii lui Hristos decât după învierea Lui. Petru
însuşi a protestat atunci când Isus a înfăţişat lămurit ucenicilor Săi suferinţele pe care El urma să le
îndure şi a fost aspru mustrat pentru repulsia lui de a accepta perspectiva (Matei 16,21-23). Pasajul de
faţă descoperă o remarcabilă schimbare în înţelegerea lui Petru. Acum el afirmă că suferinţele lui Hristos
fuseseră în acord cu planul divin. Fără îndoială această iluminare venise la apostoli prin învăţătura lui
Isus de după înviere (vezi Luc.24,44-48) şi prin iluminarea de la Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii. Mai
târziu, Petru a demonstrat din nou înţelegerea pe care o avea în ce priveşte această doctrină fundamen-
tală când a scris despre Mântuitorul, purtător de păcate (1Petru 2,23.24).

19 Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele,

Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo, „a-şi schimba mintea”, şi într-un sens spiritual, „a se pocăi” (vezi Matei 3,2).
Această chemare la pocăinţă este culminarea logică la aspra mustrare a acuzatorilor săi de către Petru. O
atare mustrare nu ar avea nici un rost, dacă nu ar fi fost intenţionată să producă pocăinţă. Aşa stau de

~ 41 ~
fapt lucrurile cu orice predicare a Evangheliei.
Întoarceţi-vă. Gr. epistrepho, „a se întoarce împrejur”. În LXX cuvântul acesta e folosit adesea pentru a
traduce ebr. shub, „a reveni”, „a se întoarce”, un cuvânt care adesea are sensul spiritual de a reveni la
Dumnezeu (vezi Exod 18,30). Epistrepho e un cuvânt deosebit de potrivit pentru schimbarea care are loc
când cineva primeşte pe Hristos ca Mântuitor şi Împărat, şi Luca îl foloseşte de repetate ori în sensul
acesta (vezi Fapte 9,35; 11,21; 26,20). Convertirea este baza unei adevărate experienţe creştine. Ea se
deosebeşte de renaştere (Ioan 3,3-5) numai prin faptul că poate fi considerată ca un act al omului de a se
întoarce de la vechea lui viaţă de păcate, pe când naşterea din nou sau renaşterea, este lucrarea Duhului
Sfânt asupra omului simultan cu întoarcerea lui. Niciuna din fazele experienţei nu poate fi o realitate
fără Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu-Şi poate face lucrarea până când omul nu e dispus să îngăduie lui
Dumnezeu să pună stăpânire pe viaţa lui (vezi Apoc.3,20).
Ca să. [„Când”, KJV; „Ca să”, Nitz]. Gr. hopos an, „aşa ca să”. Lexicografii şi gramaticienii sunt
unanimi că hopos an arată mai de grabă scopul decât timpul. Hopos, cu sau fără an (sensul nu e distins),
apare de 56 de ori în NT, şi numai aici e tradus [în KJV] „când”. În altă parte e tradus „cum”
(Matei 22,15; Luca 24,20), „aşa că” (Luca 16,26), dar în cele mai multe cazuri e tradus „ca să”, sau prin
altă expresie de scop (Fapte 8,5; 9,12.17.24; Rom. 3,4; etc.). Nicăieri traducătorii lui KJV nu introduc un
element de timp decât în Fapte 3,19. Aşa că pasajul de faţă ar trebui să zică „aşa că”, [„ca să] şi nu
„când”. Felul de exprimare din KJV pare să fi apărut în felul următor: Din versiunile latine cele mai
timpurii reiese că au tradus corect pe hopos an prin ut, care în latină, când e folosit ca o conjuncţie,
adesea înseamnă „aşa că”. Totuşi, ut este oarecum ambiguu deoarece, într-o expresie temporală, poate
însemna „când”. Copişti de mai târziu, citind pasajul, pare că aveau îndoială cu privire la înţelesul care
trebuia să fie dat lui ut aici. Unii, gândind că era intenţionat înţelesul adverbial, au schimbat cuvântul în
cum, „când”, sau au inserat pe cum la margine spre a călăuzi pe cititor la interpretarea versetului. Aşa că
unele texte latine spun cum, „când”, în loc de ut. Alţii, inclusiv ediţiile obişnuite ale Vulgatei, au o
exprimare dezvoltată, ut cum, „aşa că atunci când”, care probabil a apărut prin încorporarea glosei
marginale, cum, în text fără a lăsa la o parte pe ut. Însă o astfel de exprimare nu dă un sens gramatical
clar. Totuşi se găseşte în cele mai multe texte latine medievale târzii, şi din acestea a fost luat în Biblia
engleză cea mai timpurie. La fel, traducerea lui Wycliffe (1382), făcută după Vulgata, zice: „Ca păcatele
voastre să fie îndepărtate, că atunci vor veni timpurile reînviorării prin faţa Domnului nostru”. Tyndale
(1534) a pus bine gramatical pasajul, dar a produs o traducere greşită: „Ca păcatele voastre să poată fi
îndepărtate, când vine timpul înviorării pe care îl vom avea de la prezenţa Domnului”. Această redare a
lui hopos an ca fiind „când”, a trecut în KJV. Totuşi, versiunea greacă trebuie să fie tradusă: „ca păcatele
noastre să poată fi şterse, ca să poată veni timpul de reînviorare de la faţa Domnului” (RSV).
Şteargă. [„Să fie şterse”, Nitz]. De repetate ori în Scriptură iertarea păcatului e zugrăvită ca o spălare
(vezi Ioan 13,10; Apoc.1,5; vezi Apoc.22,14). Ideea ştergerii păcatului e similară. Imaginea care poate
să stea la baza cuvintelor de aici e aceea a unei acuzări care cataloghează păcatele penitentului şi pe care
iubirea iertătoare a Tatălui o anulează (vezi Isaia 43,25; Col. 2,14; vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28;Luca 3,3).
Rezultatul imediat pentru aceia care au acceptat chemarea lui Petru la pocăinţă a fost iertarea păcatelor.
În sensul acesta, ştergerea păcatelor lor poate fi primită ca având loc imediat.În ultimă instanţă, ştergerea
finală a păcatului are loc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos. În legătură cu încheierea lucrării lui
Hristos ca Mare Preot (vezi mai jos la „ca să”, „când”). Vinovăţia pentru anumite păcate este anulată
când ele sunt mărturisite şi iertate; ele sunt şterse din raport în ziua judecăţii (cf. Ezec.3,20; 18,24;
33,13; GC 485).
Convertirea păcătoşilor are putere de a grăbi împlinirea scopurilor lui Dumnezeu şi deci să grăbească
venirea împărăţiei Sale în deplinătatea ei.
Deşi e adevărat că versiunea greacă la acest pasaj nu conţine calitatea temporală pe care o sugerează
exprimarea din KJV, totuşi un studiu al textelor înrudite dă la iveală că aici e prezentată de Petru o
oarecare succesiune de timp. El invită pe ascultătorii săi să se pocăiască” şi să se „întoarcă”. Actele
acestea, spunea el, aveau să fie urmate de 1) ştergerea păcatelor lor, 2) venirea „vremurilor de învio-
rare”, şi 3) arătarea în slavă a lui Isus Hristos.
În orice tratare a succesiunii de timp în cuvintele lui Petru trebuie să fie reţinute două puncte: 1) În
comun cu ceilalţi ucenici, Petru nu cunoştea „vremurile sau soroacele” (Fapte 1,7 cf. Ioan 21,20-23). El
avea o vedere limitată a viitorului, şi cu bucurie nădăjduia în apropiata revenire a Domnului său (vezi
~ 42 ~
Nota Adiţională la Rom.13). 2) Prin iluminare divină, Petru a văzut că anumite profeţii ale zilelor de pe
urmă aveau o împlinire în vremea lui. Într-adevăr, iluminarea lui se poate să-l fi făcut în stare să vadă
numai această împlinire imediată şi care s-a dovedit a fi o împlinire limitată, deşi punctul acesta nu e
vital pentru discuţia aceasta. De pildă, în Ziua Cincizecimii el a declarat că profeţia lui Ioel, „în zilele de
pe urmă” Dumnezeu urma să toarne Duhul Său peste toată făptura [„orice făptură”], îşi găsea atunci o
împlinire (Fapte 2,14-18). Într-adevăr aceasta era o împlinire limitată a profeţiei cu privire la o revărsare
dumnezeiască. Mai era adevărat, aşa cum deja s-a afirmat, că într-un anumit sens al cuvântului păcatele
celor convertiţi erau şterse atunci, deoarece erau acoperite de sângele salvator al lui Isus Hristos.
Dar în perspectiva planurilor în desfăşurare ale lui Dumnezeu, mai ales a profeţiei care se împlineşte,
putem vedea acum că în sensul cel mai literal şi deplin „zilele de pe urmă” sunt zilele noastre prezente şi
că acum putem aştepta pe bună dreptate venirea lui Hristos. La fel, vedem că marea revărsare a Duhului
lui Dumnezeu, marile „timpuri de reînviorare”, aparţin mai ales zilelor noastre, zilele „ploii târzii” (vezi
Ioel 2,23). Ce ocazie minunată putem vedea – şi de fapt ar trebui să vedem – ştergerea păcatelor ca apar-
ţinând vremii noastre. Pentru ce ar trebui să o separăm de celelalte două evenimente despre care Petru
spunea că urmează să aibă loc? Într-adevăr când studiem subiectul acesta al ştergerii păcatelor în cadrul
lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc (vezi Dan. 8,14), descoperim că ştergerea faptică a păcatelor are
loc în ultimele zile ale istoriei pământului, predicând imediat venirea lui Hristos (vezi PP 357,358;
GC 421,422; vezi Ezechiel 18,24). Că aceste trei evenimente sunt legate laolaltă e făcut mai evident de
RSV: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă din nou, ca păcatele voastre să poată fi şterse, ca timpuri de reînvi-
orare să poată veni de la faţa Domnului şi ca El să poată trimite pe Hristos” (Fapte 3,19.20).
În felul acesta devine evident că afirmaţia lui Petru (vers.19) luată ca un tot, conţine un element foarte
precis de timp. Evident, Petru, vorbind prin inspiraţie şi dincolo de propria sa înţelegere mărginită, se
referă precis la două mari evenimente ale ultimelor zile ale pământului – 1) mare revărsare a Duhului lui
Dumnezeu şi 2) ştergerea finală a păcatelor celor drepţi – care sunt legate de un al treilea eveniment
culminant – a doua venire a Domnului Hristos.

20 ca să vină din prezenţa Domnului vremuri de înviorare e[În multe traduceri aici se
încheie v. 19; în această traducere s-a urmat împărţirea pe versete aşa cum apare ea în
ediţiile critice standard ale textului grecesc (NA27, UBS4)], şi El să-L trimită pe Cel pe
Care L-a rânduit pentru voi, pe Cristos Isus,
Din prezenţa Domnului. [„De la prezenţa”, KJV; „De la faţa Domnului”, Nitz]. Literal, „de la faţa”.
„Înviorarea” vine direct de la tronul lui Dumnezeu.
Să-L trimită. [„El va trimite”, KJV; „Să vă trimită”, Nitz]. Tema dominantă a scriitorilor NT este
reîntoarcerea lui Hristos. Vezi vers.19.
Care L-a rânduit. [„Înainte a fost predicat”, KJV; „Cel dintre rânduiţi”, Nitz]. Dovezi textuale atestă
(cf. p.10) pe „a fost rânduit” mai de grabă decât „mai înainte predicat”. În felul acesta pasajul ar suna:
„care a fost rânduit pentru voi”. În mintea lui Dumnezeu, planul mântuirii a fost fixat din veşnicie (vezi
Matei 25,34; Ef. 1,4; Apoc. 13,8) şi a fost împlinit chiar în faţa rezistenţei lui Satana şi a oamenilor
păcătoşi. Rămâne pentru cei interesaţi cuprinşi în plan să împlinească condiţiile prin ascultare (cf.
Luca 22,42; Evr.10,7).

21 pe Care cerul trebuie să-L primească până la vremurile restaurării tuturor lucrurilor,
fapt despre care Dumnezeu a vorbit încă din vechime prin gura sfinţilor Săi profeţi.
Cerul trebuie să-L primească. Ucenicii fuseseră martori la înălţarea lui Hristos la cer (cap. 1,9.17) şi ei
şi-au dat seama că El trebuie să rămână în cer până la a doua Lui venire. Isus spusese ucenicilor Săi că
era necesar ca El să plece de la ei (Ioan 14,1-6), dar chiar şi ei nu au înţeles până nu L-au văzut înăl-
ţându-se şi au înţeles că ei trebuie să aştepte revenirea Lui.
Restaurării[Aşezării din nou-trad. Cornilescu; „Restituire”, KJV; „Întocmire din nou”, Nitz]. Sau
„restatornicire”. Hristos a murit ca Mântuitor al lumii şi de aceea restatornicirea făgăduită a fost făcută
cu putinţă prin crucificarea Lui.
Aici Petru dă în formă embrionară ideea pe care o dezvoltă deplin şi în modul cel mai direct în

~ 43 ~
2 Petru 3,7-13. Cerurile noi şi pământul nou sunt o refacere, o restatornicire de la păcatul şi prăpădul
care, ca rezultat al căderii omului în păcat, distrusese frumuseţea şi desăvârşirea creaţiunii originare
(vezi Isaia 65,17-25; Mica 4,8).
Pasajul acesta nu învaţă, aşa cum au gândit unii, că în cele din urmă toţi oamenii vor fi mântuiţi. Dar
exprimă ideea unei stări finale în care dreptatea şi nu păcatul va avea stăpânire asupra unei lumi izbăvite
şi create din nou. El prezintă o ţintă supremă meritorie pentru experienţa creştină, rezultând din adevă-
rata pocăinţă şi convertire şi oferă o şi mai extinsă creştere în înţelepciune şi sfinţenie în lumea viitoare
de cum a fost uneori creştinătatea dispusă să scoată în evidenţă.
Despre care Dumnezeu a vorbit[Despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu-trad. Cornilescu; „Pe care
le-a spus Dumnezeu”, KJV; „Despre care timpuri a vorbit Dumnezeu”, Nitz]. Expresia aceasta poate fi
înţeleasă că se referă fie la timpurile de restatornicire”, adică, actul divin de restatornicire prezis prin
profeţie, sau la „toate lucrurile”, şi în acest caz îndreaptă atenţia la faptul împlinirii făgăduinţelor lui
Dumnezeu prin profeţi. Aici e o aserţiune clară că exprimările profeţilor sunt solii de la Dumnezeu.
Dumnezeu e Cel care a vorbit prin profeţi (vezi 2Pet.1,21). Pasajul prezent e virtual identic cu
Luca 1,70.
[Tuturor-trad. Cornilescu]. [„Toţi, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.
Din vechime. [„De când a început lumea”, KJV; „Din veac”, Nitz]. Sau, „din vechime”. Cuvintele
acestea cuprind multele făgăduinţe neschimbătoare care au făcut să strălucească nădejdile poporului lui
Dumnezeu în decursul veacurilor. Zaharia a văzut un început al împlinirii acestor făgăduinţe cu naşterea
fiului său Ioan (Luca 1,70). Planul mântuirii fusese stabilit înainte de „întemeierea lumii” (Apoc. 13,8).

22 Căci Moise a zis: «Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un
Profet asemenea mie. De El să ascultaţi în tot ce vă va spune!
Căci Moise a zis[În adevăr, Moise a zis-trad. Cornilescu]. Sau: „Moise a zis cu adevărat”. Şirul profe-
ţilor adevăraţi sugeraţi aici şi în v. 24 dă la iveală aşteptarea venirii unui mare profet care trebuie să
întreacă pe toţi ceilalţi, aşa cum e ilustrat în întrebarea pusă lui Ioan Botezătorul: „Eşti proorocul?”
(Ioan 1,21). Nici unul din conducătorii de după Moise nu fusese în totul „asemenea” lui (vezi
Deuteronom 18,15; vezi mai jos la „ca mine”). Lucrarea lui marcase o epocă nouă, manifestarea slavei
lui Dumnezeu printr-o teocraţie, cu legea ei şi cu serviciul ei cultic rânduite de Dumnezeu. Venirea lui
Isus a marcat începerea unei noi epoci, cu împărăţia Lui aşezată în inimile „noi” ale fiecărui om în parte
(vezi Ier.31,31-34; Evr.8,2-12).
[Părinţilor noştri-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.
Asemenea mie. Moise a citat făgăduinţa Domnului dată lui că profetul care urma să vină trebuia să fie
„ca tine” (Deuteronom 18,18). Dar paralela se opreşte brusc deoarece Moise nu era nici unicul Fiu
născut al lui Dumnezeu şi nici Ispăşitorul suferind în locul nostru, aşa cum era Isus.
De El să ascultaţi. Aici Petru schimbă uşor citatul din Deut. 18,18 pentru a-l face o poruncă pentru
auditorii săi.

23 Dacă cineva nu va asculta de Acel Profet va fi nimicit din popor.» f(Vezi

Deutoronom 18:15, 18, 19)
Cineva. [„Sufletul”, KJV; „Orice suflet”, Nitz]. Gr. psuche (vezi Matei 10,28; cf. Fapte.2,41).
Va fi nimicit. Pasajul din VT (Deut. 18,19) pe care Petru îl citează liber zice la acest punct: „Eu îi voi
cere socoteală”. [„Le voi cere de la dânsul, Nitz]. Cuvintele pe care le substituie Petru reflectă expresia
familiară a VT, „omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (vezi Lev. 17,4.9; cf. Exod 12:15,
19).

24 De asemenea, toţi profeţii, de la Samuel şi până la toţi ceilalţi care au vorbit după el,
au vestit zilele acestea.
De la Samuel. Samuel este numit aici probabil pentru că de la el profeţii lui Israel apar de întâia dată ca
o grupă, mai ales în legătură cu şcolile profeţilor. În secolul al 3-lea d.Hr., Iuda ha-Nasi, compilatorul
lucrării Mişna, se referea la Samuel ca „învăţătorul proorocilor” (vezi Strack şi Billerbeck, Komentar
~ 44 ~
Zum Neuen Testament, Vol. 2, p.627), şi s-ar putea ca aceasta să reprezinte o vedere curentă pe vremea
lui Petru.
Zilele acestea. Nu e clar dacă Petru se referă aici la „vremurile restatornicirii” (vers.21) sau la vremu-
rile remarcabile în care atunci trăiau el şi auditorii săi. S-ar putea, de fapt, ca să fi alipit cele două în
mintea sa, crezând că evenimentele la care el era martor atunci vor deschide în cele din urmă calea
pentru scenele finale (cf. cap.2,17).

25 Voi sunteţi fiii profeţilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu strămoşii
voştri, când i-a spus lui Avraam: «Prin sămânţa ta g(Termenul ebraic pentru sămânţă este
un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia
genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri
termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică
acelaşi termen, sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin exegeza sa că promisiunea
făcută lui Avraam îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos) vor fi binecuvântate toate
neamurile h(Gr.: patria (familie), de obicei diferit de ethnos sau laos, traduse cu neam,
popor. În acest context însă, având în vedere şi contextul vechi-testamentar al
promisiunii, patria poate fi tradus cu neam) pământului!» i(Vezi Geneza 22:18)
Fiii profeţilor. Profeţii, cu soliile lor, fuseseră trimişi îndeosebi la israeliţi (vezi Rom. 3,2).
Ai legământului. Aici Petru identifică legământul avraamic (Gen. 12,3) cu legământul mântuirii în
acelaşi fel cum face Pavel (Gal. 3,8). În ciuda luminii spirituale şi a privilegiilor de care se bucurau
iudeii, ei au dat greş în a recunoaşte pe Isus ca Mesia. În fiecare epocă, şi mai ales acum, cei care se
bucură de privilegii spirituale pot fi vinovaţi de acelaşi eşec.
Prin sămânţa ta. Referindu-se la Gen. 12:3, Pavel face din Hristos „sămânţa” şi din toţi cei credincioşi
în Hristos moştenitorii lui Avraam (Gal.3,16.29). Folosirea de către Petru a pasajului nu e atât de expli-
cită, dar citindu-l el se referă clar la Hristos.

26 Când Dumnezeu L-a ridicat pe Robul Său, L-a trimis mai întâi la voi ca să vă binecu-
vânteze, întorcându-vă pe fiecare de la nelegiuirile voastre.”
Robul. [„Fiul”, KJV]. Gr. pais (vezi vers.13).
[Isus-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.
Întâi la voi. Această întâietate a iudeilor ca primitori ai Evangheliei este vrednică de notat. Petru încă
nu cunoştea condiţiile în care urma să fie predicată Evanghelia la păgâni, dar cuvintele lui implicau o
înţelegere clară că solia trebuia să ajungă mai întâi la iudei. Această succesiune era folosită şi de Pavel:
„Întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Rom. 1,16; cf. cap. 2,9.10). El a urmat-o atât de des în predicarea
Evangheliei încât a devenit o formulă (Fapte 13,46; vezi cap. 9,19.20; 14,0; 17,1-3). Compară Vol. IV,
p. 29,30.
Ca să vă binecuvânteze. Binecuvântarea la care se face referire aici vine după înviere şi cuprinde
puterea lui Hristos care face în stare pe om să se abată de la păcat la viaţa cea nouă, şi anume în El.
Această viaţă nouă a credinciosului e făcută cu putinţă prin înviere (vezi Ef. 2,4-6; Col. 2,12.13).
Întorcându-vă. Verbul grecesc de aici, apostrepho, ca şi verbul înrudit epistrepho, e folosit adesea în
LXX pentru a traduce ebr. shub (vezi v. 19). Pasajul acesta e ambiguu. El poate fi înţeles fie ca
însemnând că Isus abate pe oameni de la nelegiuire, fie că îi binecuvântează când se abat de la nele-
giuire. Într-un anumit sens amândouă sunt adevărate. Binecuvântările mântuirii pot veni numai prin
puterea restatornicitoare a Duhul Sfânt, după necesara ferire de păcat, cu pocăinţă şi convertire.

Comentariile lui Ellen G. White: 1, 2AA 57 1–6 SR 248 1–26 AA 57–60; SR 248–250 2EW 192 4–
11 AA 58 7–10 SR 249 8, 9 EW 192 12AA 59; SR 249 12–16 EW 192 14, 15TM 268 14–19 AA 59;
15AA 61 16–18 SR 249 19Ev 702; EW 71, 86, 271; GC 613; ML 58; MYP 74; PP 358; SC 23; 1T 183,
619; 4T 40; 8T ;103; 9T 155, 216,268 19,20GC 485,612;21DA 769;GC 301;22DA 34,52,193; 22,23 FE
405;25,26AA 601.

~ 45 ~
Capitolul 4
Petru şi Ioan în faţa Sinedriului

1 În timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, au venit la ei preoţii, comandantul gărzii

Templului şi saducheii a(Saducheii formau gruparea cea mai influentă pe plan politic,
membrii ei făcând parte din familiile preoţeşti; respectau legea scrisă, însă respingeau
învăţăturile despre înviere, îngeri şi duhuri (vezi 23:8); peste tot în carte),
În timp ce...vorbeau. La data acesta, şi fără încetare după aceea, activităţile apostolilor au devenit o
chestiune de interes pentru autorităţile iudaice. Pe cât se pare, veştile despre vindecarea ologului se
răspândiseră repede prin cetate şi pentru prima dată de la crucificare, conducerea Sinedriului care
condamnase pe Domnul, venise din nou în contact cu creştinismul. În decursul acestui timp, conducă-
torii fără îndoială se felicitaseră între ei că scăpaseră de Isus pentru bunul mers al naţiunii, aşa cum
sfătuise Caiafa (Ioan 11,49.50). Ei ştiau că mormântul lui Isus fusese găsit gol şi, refuzând să creadă în
înviere, răspândiseră vestea că ucenicii furaseră trupul Lui (Matei 28,13-15). Nu se ştie dacă unii din
conducătorii iudei fuseseră de faţă la experienţa zilei Cincizecimii, dar cu siguranţă ei trebuie să fi auzit
de întâmplările zilei aceleia şi de creşterea bisericii. Acum, 2 purtători de cuvânt ai creştinilor au fost
găsiţi învăţând pe faţă chiar în porţile templului.
Au venit. Adică, pentru a-i aresta.
Preoţii. Ca o categorie de oameni cu răspunderea serviciilor templului (vezi 1Cron.24,1-19) şi natural
cei dintâi care să se simtă ofensaţi de faptul că mulţimile fuseseră de faţă la vindecarea ologului.
Comandantul gărzii[Căpitanul-trad. Cornilescu]. Pare unul dintre aceiaşi slujbaşi de faţă la arestarea lui
Isus (vezi Luca 22,52). VT aminteşte un slujbaş al cărui titlu era „mai marele Casei lui Dumnezeu”
(1 Cronici 9,11;2 Cronici 31,13; Neemia 11,11).
Un beniamit e menţionat în 2 Macabei 3,4 ca fiind „guvernatorul templului”. Luca menţionează de
repetate ori pe „căpitanul” templului (Luca 22,52; Fapte 5,24.26), şi Iosif la fel se referă la acest slujbaş
(War II.17.2 [409]; Antiquities xx.9.3). Slujbaşul menţionat de Iosif e evident cel menţionat de Luca, şi
poate fi identic cu cel menţionat în VT şi 2 Macabei. În scrierile iudaice ulterioare sunt menţionaţi
diferiţi slujbaşi care ar putea corespunde cu „căpitanul templului” din pasajul de faţă. Unul din aceştia
era `ish har habbayith, „slujbaş al muntelui templului” (Mişna Middoth 1.2, ed. Soncio a Talmudului,
p.1). Omul acesta nu făcea parte dintre ostaşi, dar avea supravegherea gărzii de preoţi şi leviţi care avea
custodia templului, mai ales noaptea. Ca inspector, el îşi făcea rondurile, vizitând toate porţile şi trezind
pe somnoroşi. Pare să fi avut în deosebi răspunderea porţii externe, aria în care Petru îşi ţinuse puţin mai
înainte cuvântarea. Un alt slujbaş care probabil urmează să fie identificat cu „căpitanul” din pasajul
prezent, era segan hakkohanim, „prefectul preoţilor”. El venea în rang imediat după marele preot, îl
asista în funcţiunile oficiale şi avea răspundere generală pentru serviciile templului şi păstrarea ordinii
pretutindeni în aria templului.
Saducheii. Vezi Vol. V, p.52,53. Saducheii nu sunt pomeniţi frecvent în raportul Evangheliei. În
cap. 23,8 ei sunt descrişi ca zicând „că nu este înviere, nici înger, nici duh”. Tocmai când doctrina învi-
erii şi a vieţii viitoare era scoasă în evidenţă de Isus şi de apostolii Săi, saducheii au apărut ca adversari,
ca în Matei 22,23-33 şi în cazul de faţă.
Când au descoperit că ucenicii Lui predicau învierea, saducheii au reacţionat faţă de ei aşa cum o făcu-
seră faţă de Domnul Însuşi şi au devenit persecutori ai bisericii. Nu este nici o relatare în NT cu privire
la vreun saducheu care să fi acceptat Evanghelia. Nu aşa stau lucrurile cu fariseii, dintre care unii se
făceau credincioşi (vezi Fapte 15,5; cf. cap. 23,6).

2 foarte supăraţi de faptul că ei dădeau învăţătură poporului şi vesteau în Isus învierea

dintre cei morţi.
Foarte supăraţi[Foarte necăjiţi-trad. Cornilescu; „Fiind întristaţi”, KJV; „Foarte îngrijoraţi”, Nitz]. Sau,
„fiind deranjaţi”, „fiind provocaţi”. Verbul acesta e folosit pentru a descrie sentimentul lui Pavel când

~ 46 ~
femeia tânără se ţinea după el în Filipi (cap. 16,18). Conducătorii iudei erau necăjiţi nu numai pentru că
ucenicii învăţau doctrina învierii, atât de opusă cu gândirea preoţilor de seamă, care erau saduchei, dar şi
pentru că ei învăţau când nu erau instruiţi sau autorizaţi să facă lucrul acesta, tot aşa cum făcuse Isus
(Ioan 7,14.15). Nu era un lucru rar ca oamenii din autoritate eclesiastică să se opună lucrării celor care
nu fuseseră delegaţi de ei. Oameni, având oarecare putere în mâinile lor pot uşor să-şi imagineze că
numai ei pot învăţa pe alţii cum să lucreze în public.
Că ei dădeau învăţătură. Una din obiecţiunile pe care autorităţile le ridicau împotriva apostolilor era
fără îndoială aceea că ei erau „necărturari şi de rând” (vers.13) şi deci nepregătiţi pentru a învăţa pe
oameni.
Vesteau în Isus învierea dintre cei morţi. Mai de grabă, „proclamau în Isus învierea”. Apostolii predi-
cau doctrina învierii „în Isus”, adică, în termeni ai învierii Sale, care servea ca dovadă a învierii generale
a celor morţi, o doctrină pe care saducheii o respingeau. Vezi cap. 23,8. Pavel mai târziu scotea în evi-
denţă că învierea lui Hristos era o chezăşie că toţi vor învia din morţi (1 Cor. 15,16-23; Filipeni 3,10.11).

3 Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în închisoare până în ziua următoare, căci era deja
seară.
În închisoare. [„La detenţie”, KJV; „În pază”, Nitz]. Sau, „în custodie”. Această experienţă face
pregătirea pentru prima persecuţie a apostolilor.
Era deja seară[Se înserase-trad. Cornilescu; „Seara”;KJV;Nitz].Se va reţine că naraţiunea vindecării
ologului începe pe la ora 3 p.m. (vezi cap. 3,1). După vindecarea acestui om, Petru ţine cuvântarea, şi
apoi el şi Ioan sunt arestaţi. La vremea aceea „se înserase”, lucru care fără îndoială începea la apusul
soarelui sau la ceasul al 12-lea. Întrucât era oprit la iudei de a pronunţa Judecata într-o şedinţă de noapte,
iar ziua lor se sfârşise o dată cu ceasul al 12-lea, acum era prea târziu pentru o procedură judecătorească
(vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota 2). Rabinii stabiliseră această restricţie judecăţilor nocturne din
cauza celor din Ier.21,12: „Casă a lui David! Aşa vorbeşte Domnul: Faceţi dreptate dis-de-dimineaţă”.
[„Executaţi judecata dimineaţa, KJV; „Judecaţi drept dimineaţa”, Nitz]. Ei aplicau aceasta chiar şi la
deliberările cu privire la declararea sărbătoririi lunii noi (Mişnah Rosh Hashnah 3.1, ed. Soncio a
Talmudului, p.113).

4 Însă mulţi dintre cei ce auziseră cuvântarea au crezut, şi numărul bărbaţilor a ajuns la
aproape 5000.
Însă. [„Totuşi”, KJV]. Sau, „dar”. Noii credincioşi nu au şovăit din cauza arestării apostolilor.
Mulţi… au crezut. Adică, în Isus, pe care Petru îl prezentase ca profet cu privire la care Moise vorbise.
Fiecare persoană care credea, întărea oastea în creştere a convertiţilor care îşi făceau intrarea în biserică.
Bărbaţilor. Gr. aner, „un bărbat”, „o persoană de parte bărbătească”, în contrast cu o femeie. Pare că
numai bărbaţii erau puşi la socoteală (vezi Matei 14,21).
A ajuns la aproape 5000. [„Era de aproape 5000, KJV]. Sau, „a ajuns aproape la 5000”. Luca probabil
înţelege aici că acesta era numărul total al ucenicilor, nu chiar al celor convertiţi în ziua vindecării olo-
gului. Trei mii fuseseră convertiţi în Ziua Cincizecimii şi de atunci noi credincioşi fuseseră adăugaţi
zilnic la trupul bisericii (cap.2,47).

5 În ziua următoare s-au adunat în Ierusalim conducătorii lor, bătrânii b(Probabil membri
laici ai Sinedriului, capi ai celor mai importante familii evreieşti; peste tot în carte) şi
cărturarii c(Lit.: scribi, în sensul de erudiţi, experţi în Lege; cei care studiau, interpretau
şi învăţau legea scrisă şi orală. Majoritatea erau farisei; peste tot în carte),
În ziua următoare. Aceasta era prima ocazie pentru conducătorii iudei de a ţine şedinţa judecătorească
de cercetare (vezi vers.3).
S-au adunat. Evident adunarea fusese convocată ca aceea din Matei 26:3,4 pentru a cerceta ce cale să
se urmeze în vederea noii crize. Adunarea fără îndoială cuprindea atât farisei, cât şi saduchei, dar
saducheii stăpâneau Sinedriul la data aceea.

~ 47 ~
 Conducătorii lor. Aceasta era probabil o referire la „preoţi” sau „mari preoţi”, menţionaţi în vers.1.
Bătrânii. Grupul aici menţionat era format fără îndoială din cei cunoscuţi în ebraică sub numele de
zeqenim. Ei reprezentau elementul laic al Sinedriului, în contrast cu cărturarii şi preoţii.
Cărturarii. A treia grupă constituentă a Sinedriului era alcătuită din cărturari, care erau jurişti profe-
sionişti, interpreţi recunoscuţi ai legii (vezi Vol. V, p.55,56). E de la sine înţeles că ei urmau să fie
indignaţi de noua învăţătură prezentată de oameni, aparent necalificaţi (cf. Mat. 7,29).

6 precum şi Ana – marele preot d(Mare preot din 6 d.Cr. până în 15 d.Cr., când a fost
destituit de către romani; probabil unii dintre iudei nu au acceptat această destituire,
considerând că marele preot era numit pe viaţă (vezi Num. 25:13) sau probabil că
obiceiul era ca persoana care a fost mare preot să-şi păstreze, din respect, titlul; sau este
posibil ca Ana să fi deţinut puterea din spatele scenei, chiar dacă nu mai era mare preot)–,
Caiafa e(Caiafa, ginerele lui Ana, a fost mare preot între 18-36 d.Cr.), Ioan, Alexandru şi
toţi cei care erau din neamul marilor preoţi.
Ana. Omul acesta (numit Ananus de Iosif), fiu al lui Set, a devenit mare preot pe la anul 6 d.Hr., prin
numirea lui de către guvernatorul roman Quirinus (Cireniu), şi a fost demis cam pe la anul 14 d.Hr.
(Iosef, Antiquities XVIII.2.1,2). Hristos fusese adus mai întâi înaintea lui Ana (Ioan 18,13) şi a fost după
aceea trimis la marele preot actual, Caiafa. Lucrul acesta arăta că, deşi pe atunci nu era de fapt mare
preot, Ana deţinea un loc de mare influenţă printre iudei. Lucrul acesta e de înţeles, având în vedere
faptul că marele preot Caiafa era ginerele lui Ana. E imposibil să se precizeze acum exact funcţiile celor
2 bărbaţi: Ana şi Caiafa. Aparent era ceva obişnuit ca aceia care odată deţinuseră funcţia de mare preot
să continue să mai aibă titlul după ce încetaseră de a sluji. La data morţii lui Ana 5 din fiii săi fuseseră
mari preoţi (ibid., XX.9.1). Dar vârsta lui înaintată a fost întunecată de atrocităţile săvârşite în templu în
timpul războiului din anii 66-78 d.Hr. (vezi Iosif, War, IV.3.78 [151-157].
Caiafa. Caiafa fusese numit cam prin anul 18 sau 19 d.Hr., şi a fost demis prin anul 36 d.Hr. El este
descris în Evanghelii ca un om diplomat şi oportunist (Ioan 18,14. Vezi mai sus la „Ana”).
Ioan. Acesta s-ar putea să fie Johanan (adică Ioan) ben Zakkai, un conducător iudeu despre care se
spune că ar fi fost la culmea influenţei sale cu 40 de ani înainte de distrugerea templului în anul 70 d.Hr.
După războiul iudeo-roman a fost fondatorul şi preşedintele Consiliului din Iamnia (vezi Vol. V, p.78).
Totuşi identificarea este foarte incertă. O altă posibilitate este sugerată de un manuscris vechi care zice:
„Ionatan” era fiul lui Ana, Ionatan care a devenit mare preot pentru un scurt timp după Caiafa, şi din nou
în zilele lui Felia (c. anii 52 – c. 60 d.Hr.).
Alexandru. Nu e cu putinţă nici o identificare sigură a acestui om.
Erau din neamul marilor preoţi. [„Înrudiţi cu marele preot”, KJV]. Talmudul (Pesahim 57a, ed. Soncio,
p.285) menţionează mai multe familii proeminente din care erau de obicei luaţi marii preoţi pe vremea
aceea. Marele preot curent, Caiafa, avea mai multe rude care erau sus puse (vezi mai sus la „Ana”) şi
probabil unii din bărbaţii aceştia erau prezenţi la judecarea lui Petru şi a lui Ioan relatată aici. Vezi
Matei 2,4.

7 I-au pus pe apostoli să stea în mijloc şi i-au întrebat: – Prin ce putere sau în numele cui
aţi făcut aceasta?
În mijloc. Sinedriul era aşezat în semicerc (vezi Mişna Sanhedrin, 4.3, ed. Soncio al Talmudului,
p.230). Pare că Petru şi Ioan au fost aşezaţi în centru.
Prin ce putere? Gr. en poia dunamei, „în ce fel de putere”? Cuvântul dunamis, „putere” folosit aici, e
adesea aplicat la minunile lui Hristos, şi adesea e redat „lucrări mari” „puteri”, „minuni” (vezi
Matei 11,20; Marcu 6,14; Luca 19,37). Conducătorii iudei admiteau că ologul fusese vindecat de o
uimitoare manifestare de putere; lucrul acesta era prea evident pentru a fi tăgăduit (vezi Fapte 4,16). Dar
întrebarea lor implica o bănuială că ea era rezultatul unei puteri de jos, o implicaţie asemănătoare cu
acuzaţia cândva îndreptată contra lui Isus (vezi Luca 11,15; cf. Ioan 8,48).
În numele cui? [„Prin ce nume”?, KJV; „În al cui nume”?, Nitz]. Sau, „În ce fel de nume”? Vezi
cap.3,16. Mai marii iudei fără îndoială ştiau că în numele lui Isus Petru şi Ioan vindecaseră pe olog.
~ 48 ~
Pentru ei, Isus era un om care fusese crucificat de curând ca răufăcător. De unde şi întrebarea lor
dispreţuitoare.

8 Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a răspuns: – Conducători şi bătrâni ai poporului,
Petru. Cu câteva săptămâni mai înainte de întâmplarea aceasta, Petru tremurase înaintea slujitorilor şi
ostaşilor în curtea casei marelui preot şi tăgăduise pe Domnul său. Dar după aceea Duhul lui Dumnezeu
venise asupra lui şi îl schimbase „în alt om” (vezi 1 Samuel 10,6; cf. Matei 10,19.20). Stând acum în faţa
celui mai înalt tribunal al iudeilor, el vorbeşte, e adevărat, respectuos, dar şi cu îndrăzneală neclintită. Cu
plâns amar, Petru se pocăise de tăgăduirea Domnului său (Luca 22,34-62). O dovadă a adevăratei pocă-
inţe este de a căuta să îndreptăm răul care a rezultat de pe urma ofensei pentru care se face pocăinţă.
Petru adusese dezonoare asupra Domnului său şi asupra cauzei Lui în faţa iudeilor. Acum, în aceeaşi
cetate, în prezenţa aceloraşi oameni care fuseseră amestecaţi în condamnarea lui Isus, Petru aduce cu
bucurie mărturia sa cu privire la misiunea divină a Mântuitorului pe care cândva Îl tăgăduise. Aici el a
demonstrat valabilitatea îndemnului său de mai târziu: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere
socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3,15).
Conducători[Mai mari ai norodului-trad. Cornilescu]. Compară această salutare respectuoasă cu acea
mai familiară a lui Pavel: „Bărbaţi şi fraţi” (cap. 23,1.6). Fără îndoială Petru cunoştea personal pe mai
mulţi membri ai curţii, şi stătea deci înaintea lor stăpânit de mai puţină teamă (vezi cap. 9,1). Creştinii au
fost învăţaţi să acorde respect reprezentanţilor autorităţii (Matei 22,21; Rom. 13,7; 1 Petru 2,13-17).
Bătrâni ai poporului[Bătrâni ai lui Israel-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10)
între exprimarea aceasta şi aceea simplă de „bătrâni”. Vezi vers.5.

9 dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o faptă bună făcută unui om neputincios şi pentru
felul în care a fost el vindecat,
Cercetaţi[Traşi la răspundere-trad. Cornilescu; „Examinaţi”, KJV; „Judecaţi”, Nitz]. Gr. anakrino.
Cuvântul acesta are adesea sensul tehnic de cercetare judiciară, ca în Luca 23,14. El e folosit în NT
numai de Pavel şi de Luca (Fapte 12,19; 24,8; 1 Cor. 2,14.15; 4,3.4).
Faptă bună[Facere de bine-trad. Cornilescu; „Fapta bună, KJV]. Pasajul acesta poate fi citit: „o faptă
bună făcută unui slăbănog”. Ambele substantive sunt nearticulate. Petru scotea în evidenţă netăgăduita
„facere de bine” pe care Domnul o săvârşise prin el şi Ioan. El face să fie evidentă lipsa de raţiune a
judecăţii la care erau supuşi, el şi Ioan. Cuvintele lui poate că lasă să se înţeleagă că el anticipa posibili-
tatea ca şi alte acuzaţii să fie aduse împotriva lor, pornind de la predica sa (cap. 3,12-20), ca şi în cazul
lui Ştefan, care a fost acuzat de hulă „împotriva acestui locaş sfânt şi împotriva Legii” (cap.6,13).
El.[„El”, KJV; „Acesta”, Nitz]. Sau, „acest [om]”. Formularea lasă să se înţeleagă că omul care fusese
vindecat era şi el prezent în faţa Sinedriului (vezi vers.14).
Vindecat. [„Scăpat”, Nitz]. Gr. sozo, „a mântui”, „a izbăvi”, fie fizic, fie spiritual. Cuvântul acesta are
un puternic sens subînţeles, sugerând refacere atât spirituală, cât şi corporală (vezi Marcu 10,52;
Luca 7,50).

10 să vă fie cunoscut vouă tuturor şi întregului popor Israel că acest om stă sănătos
înaintea voastră în Numele lui Isus Cristos din Nazaret, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe
Care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi!
Întregului popor. [„Întregul popor”, KJV; „La tot poporul”, Nitz]. Petru ar fi vrut ca toţi oamenii să
cunoască importanta mărturie pe care el era gata să o prezinte atât conducătorilor, cât şi poporului (vezi
cap. 2,14).
În numele. [„Prin numele”, KJV]. Vezi cap.3,16.
Pe care voi L-aţi răstignit. Este o impresionantă îndrăzneală în declaraţia aceasta. Petru nu ezită să
imprime faptul că deşi Pilat dăduse sentinţa oficială, tocmai ei, oamenii care îl cercetau pe el, erau cei
care răstigniseră pe Împăratul lor. El nu se dă acum înapoi de la mărturisirea Nazarineanului ca Mesia.
Petru proclamă că Hristos fusese înviat dintre morţi şi continuă să vindece aşa cum făcuse când era pe
pământ.
~ 49 ~
11 El este: „piatra respinsă de către voi f(Petru introduce cuvântul voi în citat pentru a
aplica citatul în mod direct conducătorilor religioşi ai lui Israel), zidarii, care a devenit
piatra din capul unghiului. g(Vezi Ps. 118:22)”
Piatra. Versetul acesta este un citat liber din Psalmi 118,22. Unii dintre membrii sinedriului, cărora
Petru le vorbea, auziseră pe Hristos citind şi aplicând aceste cuvinte la iudeii lipsiţi de credinţă
(Matei 21,42-44). În orbirea lor crezuseră atunci că puteau sfida somaţia şi avertizarea lui Hristos. Deşi
prin chemarea lor erau ziditori ai bisericii lui Israel (vezi Fapte 7,38), ei au lepădat piatra pe care
Dumnezeu o alesese să fie Piatra din capul unghiului (vezi Ef. 2,20). Aceeaşi idee este o notă dominantă
într-una din epistolele lui Petru, că biserica este clădită din pietre vii pe temelia lui Isus Hristos ca
„piatra din capul unghiului” (1 Petru 2,6-8).

12 În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor,
în care trebuie să fim mântuiţi!
Nu este mântuire. Petru sugerează că vindecarea fizică a ologului este o dovadă a puterii de mântuire
lui Isus pentru suflet, pe care de asemenea o primise ologul. Martorii oculari trebuiau să tragă concluzia
din rezultatele produse prin porunca: „Ridică-te şi umblă”, că aceeaşi putere ar fi fost în stare tot pe atât
de sigur să aducă binecuvântarea aceea mai mare a mântuirii spirituale (vezi Matei 9,5). Mântuirea
despre care vorbea Petru era exact lucrul acela pe care mai marii ziceau că îl caută. Pretenţia lui Petru că
Hristos este singurul Mântuitor este exact în conformitate cu pretenţiile pe care Isus Însuşi le ridica în ce
priveşte unicitatea Sa (vezi Ioan 3,16; 14,6).
Nu este… alt nume. Vezi cap. 3,16. Petru se deprinsese să ataşeze la ideea de nume deplina persona-
litate şi putere a posesorului numelui. Pentru aceia care-L cunoscuseră şi-L primiseră, numele lui Isus
Hristos din Nazaret era unica sursă adevărată pentru eliberare şi mântuire.
Trebuie să fim mântuiţi. Hristos este singura cale prin care trebuie, în mod obligatoriu, să căutăm
mântuirea dacă vrem să fim mântuiţi (vezi Ioan 14,6; 17,3). Planul mântuirii oferit prin Isus Hristos
1) proslăveşte pe Dumnezeu ca domnitor moral, 2) susţine legea lui Dumnezeu ca lege de guvernământ,
3) arată sursa revelaţiei divine, 4) face faţă prin ispăşirea locţiitoare, nevoilor oamenilor ca păcătoşi, care
altminteri sunt sub osândirea lui Dumnezeu . Hristos este unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu
(1 Tim. 2,5).

13 Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi când şi-au dat seama că erau
oameni neînvăţaţi h(Nu în sensul că erau analfabeţi; în timpul NT, printre evrei exista un
nivel foarte ridicat de alfabetizare, datorită în special şcolilor de pe lângă sinagogi. Ideea
este că Petru şi Ioan nu aveau educaţie rabinică, aşa cum avea, de exemplu, Pavel) şi de
rând, s-au mirat şi au înţeles că fuseseră cu Isus.
Când au văzut ei. Versiunea greacă implică „considerare” ca şi „privire”.
Îndrăzneala. Gr. parresia, dar pan, „tot”, şi rhesis, „vorbirea”; astfel cuvintele însemnează „libertate de
vorbire”, deci „îndrăzneală”. Cuvântul implică o libertate şi uşurinţă de exprimare aşa cum nu ar fi fost
de aşteptat de la cineva care nu era educat în ce priveşte învăţarea. Parresia fusese caracteristică pentru
învăţătura Domnului, care fusese făcută „pe faţă” (Marcu 8,32). De acum înainte trebuia de asemenea să
fie o trăsătură caracteristică a lucrării apostolilor (vezi Fapte 28,31; 2 Cor. 7,4). Parresia era o caracte-
ristică a lui Ioan în încrederea pe care el o arăta în apropierea de Dumnezeu (1 Ioan 4,17; 5,14).
Lui Petru şi a lui Ioan. În măsura în care este relatat, Ioan nu a vorbit, dar fără îndoială prin privire şi
purtare şi poate prin cuvinte nerelatate, el evident a dat pe faţă un curaj similar.
Neînvăţaţi[Necărturari-trad. Cornilescu; „Neînvăţaţi”, KJV; „Fără carte”, Nitz]. Gr. agramatos,
„analfabeţi”, adică, „inculţi”, din punct de vedere al literaturii şi tradiţiilor iudeilor. Cărturarii, pe de altă
parte, erau cunoscuţi ca grammateis, „literaţi”. Conducătorii iudei, notând că Petru şi Ioan nu fuseseră
şcoliţi, ar fi tras în mod natural concluzia că astfel de oameni ignoranţi nu erau calificaţi să fie învăţători
religioşi.
De rând. [„Ignoranţi”, KJV; „Din lumea de jos”, Nitz]. Gr. idiotes, de la idiot, al său „propriu”. Cuvân-
~ 50 ~
tul se referă aici la o persoană de rând, o persoană particulară, în contrast cu cineva dintr-o poziţie
oficială. Ucenicii nu deţineau un rang recunoscut ca învăţători religioşi. Ei erau lipsiţi de o slujbă sau
chemare anumită, de cultura care se cerea pentru o asemenea profesiune. Cuvântul idiotes are o istorie
ulterioară curioasă. Latina l-a reprodus aproape fără schimbare în ortografie, ca idiota. De aici a trecut în
limbile europene moderne ca un termen care descrie ignoranţa şi incapacitatea legată de ea. De unde
cuvântul nostru actual „idiot”. Aşa cum era folosit de Luca, cuvântul acesta nu vrea să spună că Petru şi
Ioan erau oameni lipsiţi de inteligenţă, ci mai de grabă că nu erau oameni cu răspundere publică. Acesta
era motivul pentru care membrii sinedriului se simţeau ofensaţi de faptul că apostolii încercau să facă
lucrarea de învăţători religioşi.
Au înţeles. [„Au luat cunoştinţă”, KJV; „Cunoşteau”, Nitz]. Mai de grabă, „au recunoscut”, „Au înce-
put să-şi dea semne”. Petru deja lămurise sinedriul că puterea lui venea de la Isus din Nazaret. Acum,
când conducătorii iudei căutau să explice îndrăzneala apostolilor de a învăţa în ciuda lipsei lor de
instruire formală, au ajuns să-şi dea seama că felul lui Petru de a vorbi era ca al lui Isus. Nu numai
puterea lui de a vindeca, dar şi solia lui şi modul lui de prezentare erau toate derivate de la Hristos.
Pentru sinedriu trebuie să fi fost ca şi cum Isus stătea din nou viu înaintea ochilor lor, în persoana celor 2
ucenici ai Lui. Aşa ar trebui să fie cu toţi aceia care cu adevărat urmează pe Hristos. Pentru creştinul
care vorbeşte pentru Domnul său astăzi, convingerea şi forţa cea mai influentă vine de la faptul că a fost
cu Isus în rugăciune, la meditaţie şi în tovărăşie în toate lucrurile vieţii. Acest fel de tovărăşie cu
Domnul divin aduce un privilegiu inestimabil, o putere transformatoare şi o solemnă răspundere în
serviciul lui Hristos.

14 Văzându-l însă stând lângă ei pe omul care fusese vindecat, n-au avut ce să zică.
N-au avut ce să zică. Literal, „ei nu aveau nimic de contrazis”. Dovada nu putea să fie combătută. Mai
marii iudeilor nu puteau aduce acuzaţia de înşelăciune, aşa cum încercaseră să o facă în chestiunea
învierii Domnului, deoarece chiar omul în chestiune stătea înaintea lor vindecat (vezi v. 16). Judecând
din evenimentele următoare, probabil erau bărbaţi în acea mare adunare care într-adevăr gândeau că
Dumnezeu lucra prin apostoli. Nu multă vreme după aceea Gamaliel a sugerat posibilitatea aceea (vezi
cap. 5,34-39). Nu este exclus că erau alţii care, deşi tăceau, se temeau ca nu cumva să fie găsiţi că
„luptau împotriva lui Dumnezeu” (v. 39; cf. v. 40).

15 Prin urmare, le-au poruncit să iasă afară din Sinedriu i[Aram.: Sanhedrin, care
înseamnă Adunare; desemna atât o curte de justiţie locală, întrunindu-se în oraşe şi
numărând 23 de membri (sanhedrine mici), cât şi curtea supremă de justiţie, care se
întrunea în Ierusalim şi număra 71 de membri (Marele Sanhedrin)] şi s-au sfătuit între ei,
zicând:
Sinedriu. [„Consiliu”, KJV]. Cei 2 ucenici şi, probabil, ologul au fost scoşi din sala de consiliu în timp
ce membrii Sinedriului au discutat ce trebuiau să facă.

16 „Ce să le facem oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că,
prin ei, s-a făcut un semn clar şi nu putem nega.
Ce să le facem?[Ce vom face-trad. Cornilescu; „Ce să facem”?, KJV]. Întrebarea n-ar fi trebuit să fie
dezbătută. Sinedriul ţinea şedinţa ca o curte de justiţie şi verdictul ar fi trebuit să fie dat fie pentru, fie
contra acuzaţiilor, potrivit cu probele. Ologul fusese vindecat. Ei îl văzuseră. Cei 2 bărbaţi care fuseseră
uneltele omeneşti la vindecare stătuseră înaintea lor şi aşteptau decizia. Membrii sinedriului şi-au părăsit
slujba lor judecătorească şi au început să discute ce era de făcut în această situaţie. Procedura aceasta
este caracteristică pentru Caiafa (vezi Ioan 11,49.50).
Semn[Minune-trad. Cornilescu]. Gr. semeion, „semn”, şi prin extindere, „minune” (vezi Vol. V,p. 208;
vezi Isaia 7,14). Autorităţile iudaice admiteau că un semn remarcabil apăruse în mijlocul lor.
Clar[Vădită-trad. Cornilescu; „Manifestă pentru toţi”, KJV; „Cunoscută”, Nitz]. Deoarece schilodul de
la poarta templului era foarte cunoscut, ar fi putut fi numai două motive pe care apostolii ar fi putut fi

~ 51 ~
socotiţi vrednici de a fi pedepsiţi: 1) dacă minunea ar fi fost o înşelătorie, dar lucrul acesta nu-l credeau
sau nu îndrăzneau să-l insinueze; sau 2) dacă minunea ar fi fost săvârşită prin vreun fel de magie sau
prin alte mijloace nelegale (Deuteronom 13,1-5). Întrebarea sinedriului: „Cu ce putere… aţi făcut lucrul
acesta”? ar fi putut sugera ultimul. Dar chiar de la început (Fapte 3,13) Petru atribuise ceea ce se petre-
cuse Dumnezeului „lui Avraam, Isaac şi Iacov” şi insistaseră că Dumnezeu prin Isus Hristos vindecase
pe acest om. În consecinţă, nu putea fi adusă împotriva lor nici o acuzaţie.
Nu putem nega. Chiar forma afirmaţiei trădează nu numai dorinţa de a tăgădui, dar şi admiterea lipsei
oricărei puteri din împrejurările de faţă de a face aşa ceva. Ei aveau dovada, dar refuzau de a o duce
până la concluzia ei logică şi să accepte pe Hristosul care manifestase puterea. Un atare refuz e mai rău
decât de a nu fi cunoscut niciodată adevărul.
17 În schimb, pentru ca acest lucru să nu se răspândească şi mai departe în popor, să-i
ameninţăm, ca să nu mai vorbească nici unui om în Numele acesta!”
Să nu se răspândească[Ca să nu se lăţească-trad. Cornilescu; „Să nu se răspândească”, Nitz]. Mai marii
iudei se temeau că istorisirea minunii are să se răspândească prin tot oraşul şi pe la ţară, cu rezultatul că
oamenii ar putea primi pe Isus Hristos ca Mesia şi ca Fiul divin al lui Dumnezeu. Acesta urma să fie
rezultatul logic, şi fără îndoială mulţi aveau să fie aduşi prin aceasta la credinţa în Isus.
Să-i ameninţăm[Să-i ameninţăm şi să le poruncim-trad. Cornilescu; „Să-i ameninţăm deschis”, KJV].
Dovezile textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea cuvântului „deschis”.
În Numele acesta. Sau, „despre numele acesta”, sau „pe temeiul acestui nume” (vezi cap.3,16). Uceni-
cilor li se interzicea să mai predice despre Isus sau pe temeiul autorităţii Lui.
18 I-au chemat şi le-au poruncit să nu mai vorbească deloc şi să nu mai dea învăţătură în
Numele lui Isus.
I-au chemat. Petru şi Ioan au fost din nou convocaţi în camera de consiliu pentru a afla rezultatele
dezbaterii.
Să nu mai vorbească deloc. Sau, „să nu mai vorbească absolut deloc”. Nici numele lui Isus nu mai
trebuia să treacă de pragul buzelor lor.
În Numele. Vezi vers.17.
19 Însă Petru şi Ioan le-au răspuns: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept înaintea lui
Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu!
Petru şi Ioan. Amândoi apostoli s-au unit acum la exprimarea hotărârii lor de a vesti cuvântul vieţii lui
Hristos şi învierea. E posibil să se fi apelat personal la fiecare să renunţe, şi fiecare a expus hotărârea sa
de a continua în ciuda îndemnului consiliului. Pentru o fermitate asemănătoare compară experienţa
iudeilor credincioşi din Macabei 7,30.
Judecaţi voi. În faţa unor dovezi atât de neîndoielnice ale nevinovăţiei lor, apostolii au somat plini de
îndrăzneală pe mai marii iudei să recunoască faptele. Faptul că sinedriul a eliberat pe Petru şi pe Ioan
fără a-i pedepsi a fost o recunoaştere tacită că ei erau nevinovaţi.
Dacă este drept. Aici este sugerat un principiu important. Cuvintele acestea introduc o afirmare a
dreptului conştiinţei de a rezista autorităţii omeneşti când vine în conflict cu autoritatea divină. Apelul
apostolilor: „Judecaţi voi”, arată că ei pretindeau dreptul acesta ca axiomatic. În practică apare adesea o
dificultate în stabilirea faptului dacă un om care pretinde o atare autoritate divină o are într-adevăr. În
cazuri de felul celui prezent, unde chestiunea este de a da mărturie cu privire la fapte, dacă oamenii se
cred însărcinaţi de Dumnezeu să declare faptele acelea, ei nu îndrăznesc să falsifice adevărul, chiar cu
riscul de a jigni pe oameni.
Într-o dispută cu autoritatea civilă omul cu convingeri religioase trebuie să accepte că dovezile
convingerilor sale vin de la o autoritate divină. Dacă doreşte ca să reziste cazul său, trebuie să convingă
pe ascultătorii săi că ideile sale sunt temeinice. Petru şi Ioan ştiau că aveau autoritatea Duhului Sfânt,
deja demonstrată prin minuni şi prin convertiri; iar convingerea lor era dăinuitoare cu privire la adevăr,
demonstrată în predica lor şi rezultatele ei. În situaţia aceasta ei nu puteau consimţi să asculte de om mai

~ 52 ~
multe decât de Dumnezeu (vezi cap. 5,29). Apostolii aveau o poruncă de a predica, o poruncă de la
Hristos care le dădea putere. Nici o altă consideraţie nu putea fi valabilă într-o astfel de situaţie. Vezi
AA 68,69.
Ori de câte ori un om întâmpină o astfel de alegere între convingerea sa sinceră cu privire la voia lui
Dumnezeu şi încearcă să servească la doi stăpâni va izbuti să nu satisfacă pe nici unul şi îşi va vinde
sufletul de dragul oportunităţii. Dar, dacă recunoaşte în mod hotărât prioritatea de ascultare deplină faţă
de Dumnezeu, nimeni nu poate să-l declare neonest, şi sufletul lui e în siguranţă.

20 Căci nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi auzit!”

Nu putem să nu vorbim. [„Nu putem decât să vorbim”, KJV]. Versiunea greacă accentuează pronumele
„noi”. Ei, ca apostoli ai lui Isus, fuseseră însărcinaţi în mod special să mărturisească despre El
(Matei 28,19.20; Fapte 1,8).
Ce am văzut şi auzit. Mărturia apostolilor era întemeiată pe experienţele lor personale cu Isus. Mulţi
ani mai târziu în epistolele lor atât Petru, cât şi Ioan au scos în evidenţă importanţa faptului că fuseseră
martori oculari la adevărurile pe care le învăţau (2 Petru1,16-18; 1 Ioan 1,1-3). Pentru creştinul de astăzi
experienţa personală constituie una din cele mai convingătoare dovezi cu privire la realitatea practică a
adevărului.

21 După ce i-au ameninţat din nou, le-au dat drumul, negăsind un mod prin care să-i
pedepsească, din pricina poporului, deoarece toţi Îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele
întâmplate.

Ameninţat din nou. Mai mult decât atât, sinedriul nu a îndrăznit să se aventureze, deoarece oricine
cunoştea că ologul fusese vindecat şi că nu se putea aduce împotriva apostolilor nici o acuzaţie vrednică
de pedeapsă. Cu omul vindecat cunoscut de toţi în faţă, ei nu puteau susţine că relatarea cu privire la
minune nu era adevărată. Şi întrucât era o faptă bună, atestată în mod cert, nu putea fi pedepsită. Iarăşi
nu puteau pedepsi în chip îndreptăţit pe apostoli pentru că pretindeau că vindecarea lor era făcută în
numele lui Isus.
Prin care să-i pedepsească. [„Cum îi puteau pedepsi”, KJV]. Deşi unii din conducătorii iudei erau fără
îndoială înclinaţi să favorizeze pe apostoli (vezi vers.14), în general sentimentul era de dezamăgire că nu
putuseră găsi vreun pretext de a aplica pedeapsă fără a înfuria poporul. Aici din nou oportunitatea pare
să fi fost un factor important în raţionamentul şi decizia lor (vezi Ioan 11,49.50).
Slăveau pe Dumnezeu. Sau, „stăruiau în a proslăvi pe Dumnezeu”, zugrăvind reacţia curentă a oame-
nilor faţă de miracol. Vorbirea lui Petru în templu clarificase sursa puterii prin care omul fusese vindecat
(cap.3,12-16).

22 Căci omul cu care se făcuse acest semn de vindecare avea mai mult de 40 de ani.

Omul cu care se făcuse acest semn de vindecare[Omul cu care se făcuse această minune de vindecare-
trad. Cornilescu; „Fusese arătată”, KJV]. Mai de grabă, „acest semn (semeion) de vindecare se petre-
cuse”. Pentru înţelesul lui semeion, tradus ca un semn folosind cuvântul „arătată”.
Mai mult de 40 de ani. [„În vârstă de peste 40 de ani”, KJV]. Comparaţia cu cap. 3,2 arată că omul
fusese infirm în tot timpul acesta. O incapacitate de aşa lungă durată a făcut minunea cu atât mai remar-
cabilă. De repetate ori Luca notează durata unei boli sau a unei maladii producătoare de infirmitate
vindecate pe cale miraculoasă (vezi Luca 8,42.43; 13,11; Fapte 9,33; 14,8). E prea mult de a spune că
toate aceste aluzii sunt atribuite faptului că el era medic (Col. 4,14), deşi unele au fost, deoarece aceeaşi
practică era obişnuită şi de alţi scriitori, nemedicali, când relatau vindecări miraculoase (Marcu 5,25;
9,21; Ioan 5,5; 9,1). Probabil scriitorii NT au dat informaţia acesta mai ales pentru a arăta măreţia
minunii săvârşite.

~ 53 ~
 Credincioşii se roagă pentru a primi îndrăzneală

23 După ce li s-a dat drumul, s-au dus la ai lor şi le-au istorisit tot ce le spuseseră
conducătorii preoţilor şi bătrânii.
La ai lor. [„La propria lor grupă”, KJV]. Gr. hoi idioi, „ai lor”, autorii iudei scriind în greceşte folosesc
expresia aceasta pentru camarazi ostaşi şi compatrioţi; Pavel îl foloseşte cu privire la rude (vezi
1Timotei 5,8; cf. Fapte 24,23), folosirea care e atestată şi de papirusuri; şi Ioan foloseşte expresia acesta
cu privire la ucenicii lui Isus (Ioan 13,1). În pasajul de faţă, „ai lor” fără îndoială se referă la fraţii de
credinţă ai apostolilor. Pe cât se pare ei nu aveau loc permanent de adunare; la Ziua Cincizecimii ei au
fost probabil în odaia de sus (vezi Fapte 1,13; 2,1). Când biserica a crescut, ei s-au adunat în templu şi
de asemenea în casele unora (cap. 2,46; 12,12). În felul acesta nu era dificil pentru Petru şi Ioan de a găsi
pe apostoli şi credincioşii adunaţi.
Le-au istorisit tot. [„Le-au relatat tot”, KJV]. Relatarea a fost făcută pentru slava lui Dumnezeu şi nu
pentru aceea a apostolilor care prezentau raportul (vezi cap.15,3.4).
Conducătorii preoţilor şi bătrânii. Vezi vers.1.

24 Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul în acelaşi gând către Dumnezeu şi
au zis: „Stăpâne peste toate, Tu, Cel Care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în
ele,
Şi-au ridicat glasul. Auzind relatarea apostolilor creştinii adunaţi, ei şi-au înălţat glasul în laudă şi
adorare la adresa lui Dumnezeu care intervenise atât de remarcabil. Expresiile care urmează sugerează o
psalmodiere de laudă, diferită de vorbirea obişnuită. Acesta era probabil un imn, şi se poate să fi fost
rostit de Petru în timp ce ceilalţi se alăturau zicând „Amin”, sau se poate să-l fi repetat expresie cu
expresie după el. Pare îndoielnic că comunitatea creştină să fi compus deja şi să fi memorizat un astfel
de imn ca acesta ca parte din liturghia lor. Pasajul acesta are distincţia de a fi prima exprimare relatată de
exerciţiu cult colectiv din istoria creştină.
Stăpâne[Stăpâne,Doamne-trad. Cornilescu].Gr. desoptes, „stăpâne”, în contrast cu slugă. Cuvântul
acesta este folosit numai rareori cu privire la Domnul în NT, apărând cu o astfel de referire numai de 6
ori. E interesant de a nota că două din acestea sunt în scrierile lui Petru şi Ioan (2 Petru 2,1; Apoc. 6,10),
ucenicii care fără îndoială au condus la prezentul act de laudă şi de cult.
[„Eşti Dumnezeu”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor nume. Totuşi ideea
pasajului rămâne aceeaşi. Faptul că Dumnezeu este Creator este un temei veşnic de laudă şi ascultare din
partea făpturilor Sale (vezi Isa.44,23-27; Evr.1,1-5).
Cerul, pământul, marea. Aşa cum fac mulţi din psalmi, această laudă începe scoţând în evidenţă slava
Dumnezeului Creator.

25 Tu ai vorbit, prin Duhul Sfânt, prin gura strămoşului nostru David, robul Tău, astfel:
«De ce se întărâtă neamurile şi de ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Prin gura. Manuscrisele cele mai timpurii ale pasajului acestuia prezintă un text grecesc dificil care
pare să fi fost denaturat. Manuscrisele ulterioare conţin un număr de variante care pare să fi fost
încercări din parte cărturarilor de a îndrepta textul. Textul existent cel mai timpuriu este probabil cel mai
bine tradus: „Care prin gura părintelui nostru David, servul Tău, prin Duhul Sfânt zicea…”, sau poate:
„Care prin părintele nostru David, gura Duhului Sfânt, zicea…”.
Se întărâtă neamurile. [„păgânii turbează”, KJV; „S-au întărâtat neamuri”, Nitz]. Citatul din v. 25,26
este din Psalmi 2,1.2 care fără îndoială şi-a avut aplicaţia sa primară la vreo revoltă contra regelui lui
Israel. În timpul domniei lui David se menţionează astfel de conflicte cu Sirienii, Moabiţii, Amoniţii şi
alţii care se angajau în revoltă zadarnică (2 Samuel 8). Aici psalmul e prezentat ca o paralelă la lupta
conducătorilor iudei împotriva Domnului bisericii. O aplicaţie veche iudaică a Psalmului 2:1, probabil
cel mai curând din secolul al 2-lea d.Hr., interpretează pe „păgâni” ca Gog şi Magog, care în gândirea
iudaică urma să se opună lui Mesia când va fi venit (Talmud ‘Abodah Zarah 3b, ed. Soncio, p.8,9). Dacă

~ 54 ~
o astfel de aplicaţie a acestui verset era curentă pe vremea apostolilor, aşa cum s-ar fi prea putut să fie, e
de înţeles că Psalmi 2,1 ar putea să fie corespunzător aplicat de apostoli la aceia care deja se opuneau lui
Mesia.
26 Regii pământului iau poziţie şi conducătorii se strâng laolaltă, împotriva Domnului şi
împotriva Unsului j(Gr.: Cristos; ebr., aram.: Mesia) Său.» k(Vezi Ps. 2:1, 2)
Regii. În cazul acesta romanii (vezi vers.27).
Unsului. [„Hristosului”, KJV]. Gr. Christos, corespunzător, „unsului”. LXX folosea cuvântul acesta
pentru a traduce ebr. mashiach, „unsul”, care era aplicat în VT la regi (Psalmi 18,50; Isaia 45,1),preoţi
(Lev. 4,3) şi mai ales Mântuitorului care trebuia să vină. În consecinţă, El este cunoscut în forma adap-
tată de Mesia. Aceia care Îi urmau pe Isus Îl recunoşteau a fi acest Mântuitor şi în consecinţă Îl urmau
pe Christos, „Hristos”. Întrucât pasajul prezent e un citat din LXX, Christos de aici e probabil cel mai
bine tradus în sensul VT, „unsul”.
În aplicaţia lui primară din Psalmi 2:2, mashiach, fără îndoială se referă la regele lui Israel. Dar faptul
că acest cuvânt se putea folosi şi cu privire la Mesia a făcut pasajul acesta un pasaj impresionant pentru
apostoli spre a-l aplica la Hristos. Că ei au făcut aplicaţia aceasta în mod conştient e arătat de Fapte 4,27
unde ei vorbesc despre Hristos ca Cel „pe care Tu l-ai uns”.
27 Într-adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe Care L-ai uns Tu, s-au adunat în
această cetate Irod l(Irod Antipa (4 î.Cr.-39 d.Cr.), unul dintre fiii lui Irod cel Mare
(37-4 î.Cr.), tetrarh al Galileii; tetrarhul domnea peste a patra parte a unei regiuni, fiind
inferior unui rege şi stăpânind doar cu aprobarea romanilor), Ponţiu Pilat m[Procurator
(guvernator al unei provincii imperiale; o provincie imperială era una considerată nepa-
cificată şi care necesita prezenţa trupelor; procuratorul era numit direct de către împărat;
vezi nota de la 13:7 pentru o distincţie între provinciile romane) al Iudeii (26-36 d.Cr.)],
neamurile şi poporul n(Termenul grecesc este plural) lui Israel,
Într-adevăr. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) adăugarea cuvintelor „în cetatea aceasta”. O atare afirmare
ar fi cât se poate de naturală, întrucât apostolul aplică aici vorbirea psalmistului la evenimentele prece-
dând crucificarea.
Robului. [„Copil”, KJV]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna „copil” sau „servitor” (vezi cap. 3,13).
Cuvântul este acelaşi cu cel folosit de David în v. 25 şi are fără îndoială sensul de serv, care pare a fi cel
mai adecvat în acest loc. Astfel că acest cuvânt ne aduce aminte de Robul Domnului din Isaia 52,13.
Irod. Cei 2 cârmuitori civili în faţa cărora a fost judecat Isus, regele Irod şi guvernatorul Pilat, sunt
pomeniţi ca exemple vrednice de notat de „regi” şi „domnitori” din v. 26 (din Psalmi 2,2). În ce priveşte
o tratare mai departe a lui Irod Antipa vezi Vol. V, p. 64,65. E interesant de notat că Luca, autorul
relatării prezente, este şi singurul scriitor evanghelist care să relateze rolul lui Irod în judecarea lui Isus
(Luca 23,7-15).
Ponţiu Pilat. Pentru o discutare a acestui guvernator roman vezi Vol. V, p.67,68.
Neamurile. Aceasta fără îndoială se referă la romani care au împărţit cu iudeii povara vinovăţiei, prin
crima crucificării.
Poporul lui Israel. Succesiunea Irod, Ponţiu Pilat, neamurile, Israel, completează un paralelism cu
succesiunea anterioară de neamuri, noroade, împăraţi şi domnitori (v. 25,26). Acesta este un paralelism
inversat, o formă ebraică poetică caracteristică (vezi Vol. III, p.23-27).
28 ca să facă, de fapt, tot ceea ce ai hotărât mai dinainte să se întâmple prin mâna Ta şi
planul Tău.
Tot ceea ce… mâna Ta. Apostolii citaseră din psalmul al doilea şi îl aplicaseră la crucificarea lui
Hristos. Acum apostolii recunoşteau că iudeii şi romanii prin păcatul lor împotriva Fiului lui Dumnezeu
ajutaseră la împlinirea scopului lui Dumnezeu cu Hristos în lucrarea de mântuire. O voinţă divină se
manifestă în cârmuirea lumii şi mântuirea sufletelor individuale. Lucrul acesta nu desfiinţează libera

~ 55 ~
voinţă a omului. Istoria, mai ales istoria sacră, mărturiseşte că voinţa fiecărui om este liberă şi că fiecare
stă sau cade prin atitudinea sa faţă de planul de răscumpărare în desfăşurare. Vezi Dan. 4,17.
Omul care e supus voii lui Dumnezeu se străduieşte să împlinească voia divină. Acela care nu e predat
în felul acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu care, în ciuda neascultării omului, Îşi împlineşte până la
urmă propria Sa voinţă. Oamenii rebeli, răi şi neascultători acţionează sub mâna lui Dumnezeu. „Omul
Te laudă chiar şi în mânia lui”. [„Cu siguranţă mâna omului Te va lăuda”, KJV; „Căci furia omului Te
laudă”, Nitz].

29 Şi acum, Doamne, uită-te la ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi toată îndrăzneala ca
să vestească Cuvântul Tău!
Doamne, uită-te. Contextul arată că rugăciunea bisericii este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Sub amenin-
ţările mai marilor iudeilor, apostolii nu au fost descurajaţi şi s-au strâns tot mai aproape de Dumnezeu
care putea să-i ajute în orice primejdie ce-i ameninţa. Ameninţările iudeilor erau îndreptate în cele din
urmă împotriva lui Dumnezeu (vezi cap. 9,4.5).
Robilor. [„Slujitorilor”, KJV]. Gr. douloi, „sclavi”.
Îndrăzneala. Gr. parresia (vezi vers.13). Apostolii dovediseră „îndrăzneală în vorbire” înaintea Sine-
driului (vers.13), şi acum rugăciunea lor, exprimând slăbiciunea firească, cere mai departe înzestrare cu
darul curajului (vezi Luca 21,15). Ei îşi dădeau seama că îndrăzneala era o necesitate acum mai mult ca
oricând, atât pentru ei, cât şi pentru întreaga biserică.
Să vestească Cuvântul Tău. Nu e de ajuns ca viaţa evlavioasă să fie trăită de creştin, ca o mărturie a
puterii lui Hristos, ci şi doctrina mântuirii în Isus Hristos de asemenea trebuie să fie exprimată (vezi
Rom. 10,13).

30 Întinde-Ţi mâna ca să se facă vindecări, semne şi minuni prin Numele Robului Tău cel
sfânt, Isus!”
Întinde-Ţi mâna. [„Întinzând mâna”, KJV; Nitz]. Mai de grabă, „în timp ce Tu întinzi mâna”.
Dumnezeu era Cel care făcuse marile lucrări pentru care minunea prezentă era un caz. Nicodim, el însuşi
membru al Sinedriului, spusese că nimeni nu ar fi putut face astfel de lucrări decât dacă „este Dumnezeu
cu el”. (Ioan 3,2).
Semne şi minuni. [„Semne şi minuni, KJV]. În ce priveşte o tratare a acestor cuvinte vezi Vol.V,p.208;
vezi Fapte 4,16; 2Cor.12,12.
Prin Numele. Vezi cap. 3,16.
Robului. [„Copilului”, KJV]. Mai de grabă, „servului”. Vezi cap.3,13; 4,27.

31 După ce s-au rugat, locul unde erau adunaţi s-a cutremurat, şi toţi au fost umpluţi de
Duhul Sfânt şi au început să vestească Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
S-au rugat. [„Se rugaseră”, KJV]. Un exerciţiu mereu repetat în biserică (vezi cap. 1,14.24; 2,42; 6,4).
Locul…s-a cutremurat. Având în vedere manifestările următoare ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu,
se poate trage concluzia că acest cutremur nu a fost o zguduire seismică, ci o experienţă supranaturală.
Era o înnoire a minunii din Ziua Cincizecimii, dar pe cât se pare fără arătarea limbilor de foc. În felul
acesta, creştinii au ştiut că Dumnezeul întregii naturi la care apelaseră (vers.24) era între ei. Având în
vedere nevoia lor directă, Dumnezeu le-a dat un răspuns imediat, ca semn că le ascultase rugăciunea.
Toţi au fost umpluţi. Vezi cap.2,4. Ca în Ziua Cincizecimii, ucenicii au avut parte din nou de o umplere
cu puterea Duhului. Aceasta le dădea asigurarea că puteau vorbi cu îndrăzneală cuvintele ce fuseseră
însărcinaţi să le vestească.Faptul că ucenicii primiseră Duhul în Ziua Cincizecimii nu însemna că nu s-ar
mai fi putut oferi noi ungeri în vremuri de nevoie. De fapt, prima revărsare a Duhului îi pregătise pentru
astfel de noi revărsări. La fel se întâmplă şi cu creştinul de astăzi; viaţa începută în Duhul, aşa cum e
marcată prin botez, e dependentă în ce priveşte continuarea ei de neîntreruptă comuniune şi continua
reînnoire a harului spiritual.
Au început să vestească … cu îndrăzneală. Înzestraţi cu îndrăzneală de puterea Duhului, pentru care se

~ 56 ~
rugaseră, de aici înainte apostolii au proclamat Evanghelia oricând şi ori de câte ori găseau prilejul,
refuzând de a fi opriţi de ameninţări de orice fel.

Credincioşii îşi împart între ei averile

32 Mulţimea celor ce crezuseră era una în inimă şi gând şi nici unul nu spunea că vreunul
din bunurile lui este al lui, ci aveau toate în comun.
Una în inimă[O inimă-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugirea intere-
santă: „Şi nu era nici discriminare de nici un fel între ei”. Ca şi în cazul expresiilor pereche similare,
„inimă” şi „suflet” adesea se suprapun în înţeles şi trebuie să fie luate aici ca exprimând o totalitate de
caracter şi nu oarecare deosebiri în ce priveşte detaliile. Unitatea de inimă în gândirea ebraică arăta
acordul deplin (vezi Ier. 32,39; cf. 1 Cron. 12,38). Nu numai Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli, dar şi
întreaga mulţime a credincioşilor, participaseră la acest acord.
Nici unul nu spunea. Fiecare persoană considera că averile sale erau încredinţate lui de Dumnezeu, şi
că trebuiau să fie predate la cerere. Aceasta nu putea să fie decât rezultatul unei adânci iubiri a unuia
pentru altul, prezisă de Hristos ca semn distinctiv al ucenicilor Săi (Ioan 13,35). Idealişti care s-au
străduit să zugrăvească în teorie o societate desăvârşită, ca Plato în Republica sa şi Sir Thomas Moore în
Utopia sa, au propus ca o condiţie a asociaţiei lor perfecte, o comunitate de bunuri similară cu aceea
practicată în biserica primară. Pentru a avea succes o asemenea asociaţie,e nevoie de desăvârşire la
participanţii ei. Fără îndoială, aşteptarea din partea credincioşilor a apropiatei reveniri a Domnului lor,
împreună cu unitatea lor de gândire şi de sentiment, îi făcea bucuroşi să se despartă de averile lor
materiale. Totuşi, aşa cum e arătat în cazul lui Anania (vezi Fapte 5,4), ei nu aveau nici o obligaţie de a
face aşa ceva.
Aveau toate în comun. Această afirmaţie e paralelă cu cap. 2,44, întrucât într-adevăr v. 32-35 ale
capitolului prezent reafirmă în general ce se relatase în cap. 2,43-45. Această reafirmare e probabil
făcută de Luca pentru a oferi un cadru pentru istorisirea din partea lui a dărniciei lui Barnaba (v. 36.37)
şi a egoismului lui Anania (cap. 5,1-11). Lui Luca îi făcea plăcere să stăruie asupra acestor averi în
comun ca o exprimare a egalităţii şi fraternităţii manifestate în biserica primară. Drepturile de proprie-
tate erau voluntar suspendate prin punerea spontană a membrilor comunităţii creştine sub influenţa legii
iubirii. Binefacerea lor era liberă şi deplină, fără nădejde de răsplătire materială. Ei se priveau pe sine nu
ca posesori pentru sine, ci ca pe nişte ispravnici pentru binele altora.

33 Apostolii depuneau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi un mare
har era peste ei toţi.
Depuneau mărturie. [„Dădeau mărturie”, KJV]. Gr. apodidomi, „a preda [ceea ce era datorat]”. Forma
verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca însemnând că apostolii „continuau să dea” mărturisirea pe care
deja o dăduseră la Ziua Cincizecimii şi în templu. Apostolii se simţeau sub o constrângere lăuntrică de a
da mărturie. Ei văzuseră faptele minunate ale lui Isus. Ei Îl văzuseră murind. Ei văzuseră ceea ce nu
crezuseră că s-ar putea întâmpla – Domnul înviase dintre morţi. Această minune constituia punctul
culminant al predicii apostolilor. Ei puteau descrie întâmplarea ca martori oculari ai unui Domn înviat şi
o spuneau „cu multă putere”.
Cu mare putere[Cu multă putere-trad. Cornilescu; „Cu mare putere”, KJV]. Mărturia apostolilor era
prezentată nu în propria lor putere, ci într-o putere căreia ei niciodată nu i-ar fi putut da naştere în ei
înşişi. Puterea lor era o înzestrare de la Duhul Divin.
Har. Gr. charis (vezi Rom. 3,24). Charis aici poate fi luat în sensul de „favoare” (ca în Luca 2,52), şi
aşa să arate că favoarea poporului faţă de creştini încă mai continua. Totuşi, având în vedere contextul
care scoate în evidenţă darul spiritual al puterii pe care ei au primit-o e probabil mai bine de a înţelege
pe charis în sensul lui mai tehnic al harului divin (ca în Luca 2,40).

~ 57 ~
34 Căci nu era nimeni printre ei în nevoie, pentru că toţi cei care aveau în proprietatea lor
ogoare sau case le vindeau, iar banii obţinuţi pe lucrurile vândute îi aduceau
În nevoie. [„În lipsă”, Nitz]. Mai de grabă, „care să fi fost în lipsă”. Versiunea greacă pare să lege
versetul acesta cu cel precedent prin conjuncţia gar, „căci”, care nu e tradusă în KJV. Gar sugerează
strânsa legătură care exista între libertatea creştină şi harul de care se bucurau (vezi v. 33).
Cei care aveau…ogoare. [„Erau posesori de pământuri”, KJV]. Unii din creştinii cei noi erau persoane
bogate. Autenticitatea iubirii lor frăţeşti se dădea pe faţă în sacrificare de sine pentru binele fraţilor lor
mai puţin fericiţi.
Vindeau… aducea. Formele verbelor folosite aici sugerează că lucrul acesta era o întâmplare care se
repeta continuu, când unul după altul creştinii s-au despărţit de averile lor pentru binele comun al
bisericii. Făcând lucrul acesta, motivele lor erau iubirea şi îndemnul la facerea de bine. Deşi Luca nu
pomeneşte lucrul acesta, există şi posibilitatea ca creştinii să fi fost impresionaţi de avertizările
Domnului lor că averile pământeşti sunt nestatornice. Anumite ogoare şi proprietăţi din Palestina trebuie
să fi fost adesea fără valoare atunci când necazurile profetizate de Domnul au devenit fapte. La fel cum
Ieremia şi-a arătat credinţa în restatornicirea viitoare a poporului său în Palestina prin cumpărarea unui
ogor la Anatot (Ier. 32,6-15), tot aşa creştinii au dat, printr-un proces invers de vânzare a proprietăţii lor,
o dovadă a credinţei lor în certitudinea soliei pentru care mărturiseau.

35 şi-i puneau la picioarele apostolilor; apoi erau împărţiţi fiecăruia după cum avea
nevoie.
Puneau. [„Le depuneau”, KJV] Punerea sumelor la dispoziţia ucenicilor era un act plin de însemnătate,
arătând că apostolii aveau un control deplin asupra veniturilor membrilor. În ce priveşte o întrebuinţare
similară a acestei expresii vezi Psalmi 8,6. Cicero foloseşte aceeaşi expresie când vorbeşte despre daruri
aşezate „înaintea picioarelor preotului” (Pro Flacco XXVII.68). Cuvintele par să reflecte obiceiul ca
atunci când se aduceau daruri sau jertfe unui rege, sau preot, sau învăţător, ele nu erau puse în mâinile
lui, ci la picioarele lui.
După cum avea nevoie. Sau, „cum avea oricare nevoie”. Fără îndoială mulţi creştini nu aveau nevoie şi
se îngrijeau singuri de sine. Beneficiarii ar fi fost cei care nu erau în stare să-şi câştige cele trebuincioase
pentru viaţă, din cauza bolii şi poate din cauza pierderii serviciului datorită schimbării credinţei lor
religioase (vezi Ioan 3,22, unde aceia care primeau pe Hristos erau ameninţaţi cu excomunicarea”),
văduve, şi nou-veniţi care încă nu se stabiliseră în cetate. S-ar mai fi putut să fie unii cărora apostolii se
simţeau îndreptăţiţi să le dea ajutor material, din cauza activităţii lor spirituale în propagarea credinţei,
deşi Luca nu face o menţionare specifică a lucrului acestuia. Aici era o servire înţeleaptă, plănuită, a
nevoilor materiale fizice, care a fost totdeauna o onoare pentru biserică ori de câte ori a fost săvârşită în
felul acesta (vezi 1Tim.5,5-16,21).

36 Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, care tradus înseamnă „Fiul încurajării”, un levit
originar din Cipru,
Iosif. [„Jioses”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea „Iosif”.
Barnaba. Aceasta este prima referire la Barnaba, omul care avea să călătorească cu apostolul Pavel în
prima lui călătorie misionară. Numele Barnaba e interpretat de Luca ca însemnând în greceşte huios
parakleseos, care poate fi tradus „fiul mângâierii”, sau „fiu al îndemnării”. Învăţaţii nu sunt de acord cu
privire la cuvintele ebraice sau aramaice reprezentate prin numele acesta. S-ar putea ca ele să fi fost bar
nebu’ah, „fiu al profeţiei”. În orice caz supranumele lui ar lăsa a se înţelege că Barnaba era caracterizat
prin darul lui de îndemnare (vezi cap. 11,23). Nu se ştie când a devenit Barnaba creştin. Întrucât era
levit, s-ar putea să fi luat parte la serviciul templului şi s-ar putea să fi auzit pe Domnul sau pe apostoli
predicând acolo: el era rudă cu Ioan Marcu (Col. 4,10), care locuia la Ierusalim (Fapte 12,12). O tradiţie
relatată de Clement din Alexandria (Stromata II.20) înscrie pe Barnaba în rândul celor 70 trimişi de Isus
(Luca 10,1; vezi şi Fapte 9,27).
Există o epistolă purtând numele de Barnaba, pe care scriitorii creştini din secolul al 3-lea, Clement din

~ 58 ~
Alexandria şi Origen, o credeau că e scrisă de către acest apostol. Totuşi, conţinutul epistolei arată că
lucrul acesta nu e adevărat. Ea constă din interpretări alegorice anti-iudaistice ale naraţiunilor VT.
Epistola ia poziţie contra Sabatului zilei a şaptea şi în favoarea ţinerii „zilei a opta”, duminica. A fost
scrisă probabil de o mână necunoscută pe la mijlocul secolului al doilea d.Hr.
Cipru. Insula încă numită aşa, în partea de est a Mării Mediterane. Iudeii erau colonizaţi acolo cel puţin
din perioada macabeică (1 Macabei 15,23). Învăţători creştini fuseseră alungaţi acolo din Ierusalim de
persecuţia care a însoţit moartea lui Ştefan (Fapte 11,19). În prima lor călătorie misionară, Pavel şi
Barnaba au vizitat Ciprul, probabil la cererea lui Barnaba.

37 a vândut un ogor care-i aparţinea şi apoi a adus banii şi i-a pus la picioarele
apostolilor.

Ogor. [„Teren”, KJV]. Sau, „un câmp”. În sistemul ebraic timpuriu leviţii nu deţineau proprietăţi
particulare, ci locuiau în cetăţi şi pe teren deţinut în comun şi erau întreţinuţi din zecimea adusă de popor
(Num. 18,20.21). Dar cazul lui Ieremia (Ier. 32,7-12) arată că nu era nimic care să împiedice un preot
sau un levit de a achiziţiona teren prin cumpărare sau moştenire. Iarăşi se poate ca Barnaba să fi deţinut
pământ, prin căsătorie. Nu suntem informaţi cu privire la amplasarea terenului pe care l-a vândut
Barnaba. Mătuşa lui Barnaba de asemenea avea o proprietate şi deşi nu şi-a vândut casa, a pus-o la
dispoziţie pentru a fi folosită de către comunitatea creştină (Fapte 12,12).
Barnaba după aceea pare să fi lucrat pentru întreţinerea sa, aşa cum a făcut şi Pavel (1 Cor. 9,6).
Barnaba se poate să fi fost ales ca un exemplu de dărnicie a grupării creştine timpurii din cauza a ceva
extraordinar în felul darului sau în natura sacrificiului pe care el l-a făcut.

Comentariile lui Ellen G. White: 1, 2AA 60 1–3 SR 250 1–37 AA 60–71; SR 250–253 3AA 61 3–6
EW 193 5, 6 AA 62 5–7 SR 250 7AA 63 8SR 251 10–12 AA 63; EW 193; SR 251 11AA 64 12AA 594;
COL 264; CT 62; DA 175, 806; GC 74; MB 149; MH 179; PP 73, 431; SC 19
13AA 45, 64, 208, 579; COL 130; CT 478, 509; DA 250, 354; Ed 95; EW 194; FE 242, 456, 514; MB
28; MH 512; SC 75; IT 132; 2T 343; 4T 378, 634; 5T 225, 487; 6T 47, 70, 401, 421; 8T 174, 191; 9T
146
13–16 SR 252
16EW 194
18–20 SL 61; 5T 713
18–21 SR 253
19AA 68, 69
19, 20AA 66; EW 194; 6T 395
21AA 67
22AA 57
24–30AA 67
29–31 EW 24
31AA 71
31, 32GC 379; 6T 140
32AA 45, 70; Ed 95; Ev 698; WM 271
32, 33COL 121; 8T 20
32–34 DA 551; MB 137
33AA 48, 68; ML 61; TM 67
34, 35AA 70

~ 59 ~
Capitolul 5
Anania şi Safira

1 Dar un om pe nume Anania, a vândut o proprietate împreună cu soţia lui, Safira,

Dar. E un contrast viu între amabila generozitate a lui Barnaba (cap. 4,36.37) şi lăcomia lui Anania şi a
Safirei (cap. 5,1-11).
Un om. [„Un anumit om”, KJV; „Un bărbat”, Nitz]. Numai un narator sincer ar povesti istorisirea cu
Anania şi Safira exprimându-se astfel. Dar exact aşa cum a fost un Iuda între cei 12 ucenici, tot aşa în
biserica primară, aşa curată şi zeloasă cum era, s-au găsit 2 care au preferat meschinăria în loc de gene-
rozitate şi făţărnicia în loc de onestitate. Cu toate acestea naraţiunea e povestită calm şi fără pasiune şi
cititorul este instruit şi mişcat de o relatare a faptelor simple.
Anania. Însemnând, „Iehova este îndurător”. Acesta e un nume obişnuit, aparţinând şi omului care s-a
apropiat cu prietenie de Saul din Tars când s-a convertit (cap. 9,10-17), şi unui mare preot (cap. 23,2;
24,1). El corespunde ebraicului Hananiah din Ieremia 28,1; Daniel 1,6.7.
Proprietate[Moşioară-trad. Cornilescu; „Posesiune”, KJV]. Vezi cap. 2,45. Proprietatea era un teren
(vezi cap. 5,3).
Safira. Numele acesta probabil reprezintă aramaicul shappira’, „frumos”, deşi unii îl deduc de la gre-
cescul sappheiros, „safir”.

2 şi a păstrat pentru sine o parte din bani cu ştirea soţiei lui; apoi a adus cealaltă parte din
bani şi a pus-o la picioarele apostolilor.
A păstrat[A oprit-trad. Cornilescu]. Gr. nosphizo, în forma folosită aici, „a pus deoparte pentru sine”.
În Tit 2,10 verbul acesta e tradus „fure”. E folosit în LXX (Iosua 7,1) pentru păcatul lui Acan. Simpla
reţinere din partea lui Anania a unei părţi din preţul de vânzare al moşioarei nu era un păcat în sine. De
fapt el nu avea nici o obligaţie de a da ceva. El mărturisise o bunăvoinţă de a da, dar nu era obligat să
dea o sumă fixă. Banii erau ai lui, putea să dea totul sau parţial. Dar partea a fost adusă ca şi cum era
totul. Aceasta era înşelăciune. Era de fapt o minciună.
Aprobarea cu care Luca povesteşte fapta de sacrificiu de sine a lui Barnaba trebuie să fi reflectat apre-
cierea bisericii. Anania pare că îşi închipuise că va câştiga aceeaşi aprobare, dar cu mai puţin sacrificiu
din partea sa. Dorinţa de a plăcea era destul de puternică pentru a câştiga o biruinţă parţială asupra lăco-
miei. Dar lăcomia era destul de puternică pentru a birui asupra onestităţii. Îndemnul de a vinde venea de
la Duhul lui Dumnezeu; îndemnul de a reţine o parte din preţ era rău. Fapta era o încercare de a servi
atât lui Dumnezeu, cât şi lui mamona. Păcatul era în oarecare măsură asemenea cu acela al lui Ghehazi
(vezi 2 Regi 5,20-27), dar privit pe fundalul minunilor Zilei Cincizecimii şi al progresului extraordinar
al bisericii sub călăuzirea Duhului, el era mai urâcios şi a fost lovit cu o pedeapsă mai aspră.
Soţiei lui. Safira era evident o complice de bunăvoie. Fapta lor era o delincvenţă cu premeditare.

3 Petru i-a zis: „Anania, de ce ţi-a umplut Satan a(Cuvânt împrumutat din ebraică,
însemnând Vrăjmaş sau Acuzator) inima ca să-L minţi pe Duhul Sfânt, păstrând pentru
tine o parte din preţul ogorului?
Petru. Purtătorul de cuvânt al bisericii.
De ce? Dacă Anania ar fi dorit ar fi putut să reziste la ispită. Dacă ar fi rezistat, ispititorul ar fi fugit de
la el (Iacov 4,7).
Ţi-a umplut Satan inima. Petru a urmărit răul la obârşia lui. Cunoaşterea din partea lui a ceea ce făceau
Anania şi Safira venea prin darul discernământului (1 Cor. 2,14; 12,10). În trist contrast cu acesta,
Anania îşi deschisese inima lui Satana până când mintea lui a fost plină de gânduri de lăcomie şi de
înşelăciune.
Duhul Sfânt. Duhul fusese dat pentru a conduce pe credincioşi la tot adevărul (Ioan 16,13), dar Anania
încercase, în zadar, să înşele Duhul adevărului (vezi Ioan 14,17.26; 16,13).
~ 60 ~
4 Dacă rămânea nevândut, nu rămânea el al tău? Şi, după ce a fost vândut, nu erau banii
la dispoziţia ta? De ce ai pus la cale acest lucru în inima ta? Nu pe oameni i-ai minţit, ci
pe Dumnezeu!”
Rămânea. Anania nu fusese constrâns să vândă moşioara; era de aşteptat numai ca el să aducă în mod
cinstit din veniturile vânzării ceea ce el se angajase să dea. Implicaţia este că biserica nu constrângea pe
nimeni să dea la fondul comun, dar dacă cineva făgăduise să dea, el ar fi trebuit să dea ceea ce făgă-
duise. La fiecare stadiu Anania era liber să procedeze aşa cum gândea mai bine. Partea pe care el a
încercat să o reţină s-ar fi putut să nu fie mare; el ar fi putut să reţină chiar şi mai mult decât atât, dar cu
sinceritate şi recunoaştere deschisă a lucrurilor. Dar prin încercarea de a căpăta o reputaţie de genero-
zitate fără ca sacrificiul să fie pe măsură, l-a făcut vinovat de sacrilegiu.
De ce ai pus la cale acest lucru[S-a putut naşte un astfel de gând-trad. Cornilescu; „S-a conceput lucrul
acesta”, KJV; „Ţi-ai pus în inima ta acest lucru”, Nitz]. Literal, „ai pus acest lucru”. Aceasta implică un
plan premeditat din partea lui Anania. Nu era o chestiune de a ceda la o ispită, ci de a accepta în inima sa
un plan care s-a dezvoltat într-o faptă rea. Satana pătrunsese în inima sa în termenii unui plan premeditat
şi nu fusese dat afară.
Minţit… pe Dumnezeu. [„Minţit… lui Dumnezeu”, KJV; Nitz]. Aceasta nu înseamnă că Anania nu
minţise deloc faţă de oameni, dar că vinovăţia sa se găsea în primul rând în faptul că îndrăznise să înşele
pe Dumnezeu. Orice păcat este în cele din urmă împotriva lui Dumnezeu, deşi el afectează grav şi pe
oameni. David recunoscuse lucrul acesta, deoarece el spunea: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am
păcătuit” (Psalmi 51,4). Anania fie că ignorase pe Dumnezeu, fie că gândise că putea să-L înşele aşa
cum nădăjduise să înşele pe semenii săi. Oricum, el păcătuia împotriva lui Dumnezeu, şi Petru pe bună
dreptate face această menţiune.
Folosirea cuvântului „Dumnezeu” revarsă lumină asupra învăţăturii biblice cu privire la Duhul Sfânt.
În Fapte 5:3, păcatul lui Anania e identificat ca minciună împotriva Duhului Sfânt şi aici e descris ca
minciună împotriva lui „Dumnezeu”. Aceasta sugerează unitatea care există între Duhul şi Tatăl şi ser-
veşte pentru a avertiza pe creştin cu privire la atrocitatea minciunii şi ipocriziei pioase (vezi
Matei 12,31).

5 Când a auzit Anania aceste cuvinte, a căzut la pământ şi şi-a dat duhul. O mare frică i-a
cuprins pe toţi cei ce auziseră aceste lucruri.
Şi-a dat duhul[A murit-trad. Cornilescu; „Şi-a dat duhul”, KJV; „Muri”, Nitz]. Gr. ekpsucho, „a
expira”, un termen care e găsit în literatura medicală. Moartea nu era o coincidenţă. Era o strânsă legă-
tură între denunţarea păcatului şi moartea păcătosului. Orice îndoială în privinţa aceasta e înlăturată
atunci când se ia în consideraţie moartea Safirei (v. 7-10) care a fost prezisă de Petru după darea la
iveală a înşelăciunii. Compară judecata lui Nadab şi Abihu (Lev. 10,2), şi a lui Acan (Iosua 7,20-26);
vezi 2 Cron. 22,8. Compară cu Matei 27,50.
Aceasta a fost o judecată îngrozitoare, dar nu trebuie să ne mirăm de ea. Anania şi Safira erau membri
ai bisericii nou-născute. Ei se apropiaseră de Dumnezeu. Fără îndoială gustaseră din darurile cereşti ale
mântuirii. Poate că primiseră unele din darurile Duhului. Dar printr-un duh fals săvârşiseră un act de
sacrilegiu. Dacă nu ar fi fost pedepsite prompt şi vizibil în acele zile timpurii ale bisericii, asemenea
fapte ar fi putut submina lucrarea apostolilor. Dumnezeu S-a impus aici pentru a scăpa biserica de pri-
mejdii şi de rele mai mari. Experienţa aceasta cuprinde o învăţătură pentru noi: „Dacă un om ia parte la
o adunare sau la un serviciu religios şi cântă cu înfocare: „Tot ce am se află pe altar” când de fapt nu e,
săvârşeşte păcatul lui Anania şi Safira”. – G. Campbell Morgan.
O mare frică. Luca leagă adesea minunile cu frică în inima privitorilor (vezi Luca 1,12.65; 5,26; 7,16;
8,37; Fapte 2,43; 19,17). Dar aici este mai mult decât teama sfântă plină de respect din Fapte 2:43. Într-o
mare mulţime de oameni s-ar fi putut prea bine să fie alte persoane necinstite, asupra cărora să cadă un
fel de groază. Pentru restul ar fi putut să vină un respect mai adânc pentru Dumnezeu care în felul acesta
şi-a apărat dreptatea. Frica a fost neîntârziată. Ea s-a întins printre credincioşi înainte ca Safira să fi auzit
de moartea soţului ei. Frica de felul acesta urma să fie o piedică pentru aceia care nu erau pe deplin
sinceri în mărturisirea creştinismului.
~ 61 ~
 Aceste lucruri. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

6 Cei tineri s-au ridicat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.
Cei tineri[Flăcăii-trad. Cornilescu; „Tineri”, KJV]. Literal, „mai tineri”.
L-au învelit. [„L-au înfăşurat”, KJV]. Sau, „l-au învelit”, probabil în halatul pe care îl purtau în
momentul acela. Se obişnuia să se învelească trupul într-o fâşie care era înfăşurată, urmată de o îngro-
pare imediată în afara zidurilor cetăţii. La iudei atingerea de un cadavru avea ca urmare întinarea cere-
monială (vezi Num.19,11). Lucrul acesta, împreună cu dorinţa de a evita metode costisitoare de îmbălsă-
mare, cerea o îngropare rapidă.
L-au îngropat. După cum se vede din înmormântarea lui Lazăr (vezi Ioan 11,38) şi a lui Isus (vezi
Matei 27,60), morţii erau depuşi în peşteri sau morminte, care erau închise cu pietre mari. În felul acesta
era necesar puţin timp pentru înmormântarea lui Anania. În ce priveşte atenţia iudeilor faţă de ritualurile
funerare, vezi Fapte.8,2.

7 Cam după 3 ore, a intrat şi soţia lui, fără să ştie ce se întâmplase.

Cam după 3 ore. Literar, „un interval de aproape 3 ceasuri”, poate până la următoarea oră de rugăciune.
Acesta dădea timp îndestulător pentru îngrijirea şi înmormântarea lui Anania, dar vestea încă nu ajun-
sese la Safira.
A intrat. În odaia unde Petru şi restul adunării tocmai fuseseră martori la moartea şi ducerea soţului ei.

8 Petru a întrebat-o: – Spune-mi, cu atât aţi vândut ogorul? Ea i-a răspuns: – Da, cu atât.
A întrebat-o[I-a zis-trad. Cornilescu; „I-a răspuns”, KJV; „Zise către dânsa”, Nitz]. Poate, „i s-a adre-
sat”. Întrebarea lui Petru nu a fost pentru a prinde în cursă un conspirator, ci pentru a da Safirei prilej de
a da pe faţă pocăinţa. Ea ar fi putut împiedica fapta rea a soţului ei, dar nu o făcuse. Ea avea acum pri-
lejul de a-şi libera propria ei conştiinţă prin mărturisire. Ea scăpase ocazia anterioară, acum a dat din nou
greş.
Spune-mi. Întrebarea directă a lui Petru ar fi putut înştiinţa pe Safira că uneltirea lor era cunoscută, dar
ea a susţinut mai departe minciuna la care ea şi soţul ei se învoiseră. Ea răspunsese volubil: „Da, cu
atâta”. Poate că Petru va fi pomenit suma pe care o adusese Anania.

9 Atunci Petru i-a zis: – De ce v-aţi înţeles între voi să-L puneţi la încercare pe Duhul
Domnului? Iată, picioarele celor ce l-au îngropat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor duce şi
pe tine!
V-aţi înţeles. Vinovăţia era deosebit de mare din cauză că avea în ea înşelăciune premeditată.
Să-L puneţi la încercare pe Duhul[Ispitiţi pe Duhul-trad. Cornilescu]. Adică, a „încerca”, sau a „pune la
probă”, dacă Duhul Sfânt era într-adevăr un cunoscător al tainelor inimii oamenilor. Expresia „Duhul
Domnului” e probabil folosită în sensul ei VT, ca Duhul lui Iehova (cf. 2 Regi 2,16; Isaia 61,1 etc.).
Combinaţia este rară în NT, apărând numai aici şi în 2 Corinteni 3,17.
Te vor duce şi pe tine[Te vor lua şi pe tine-trad. Cornilescu; „Te vor scoate şi pe tine”, KJV; „Te vor
duce afară”, Nitz]. Petru vorbeşte nu ca judecător ci ca profet. Duhul Sfânt îi condamnase deja. În cazul
acesta e prezisă judecata viitoare, şi vestirea numai cu puţin a precedat executarea ei. Lui Petru duhul lui
de discernământ îi arăta că tinerii a căror paşi îi auzea înapoindu-se de la înmormântarea lui Anania
urma ca foarte curând să aibă o nouă sarcină de aceeaşi natură.

10 Dintr-odată, ea a căzut la picioarele lui şi şi-a dat duhul. Când au intrat tinerii, au
găsit-o moartă; au dus-o afară şi au îngropat-o lângă soţul ei.
Dintr-odată[Îndată-trad. Cornilescu]. Moartea ei a fost pe loc, ca şi a soţului ei.
Şi-a dat duhul[A murit-trad. Cornilescu; „Şi-a dat duhul”, KJV; „Muri”, Nitz]. Vezi vers.5.
Au găsit-o moartă. Ca împlinire a profeţiei lui Petru.

~ 62 ~
 Au îngropat-o. Ceremonia de înmormântare n-a avut loc cu prilejul acestei duble tragedii, indiferent de
grija care se poate să fi fost acordată morţilor cu o altfel de ocazie (cf. Luca 23,55.56).

11 O mare frică a cuprins toată biserica b(Prima apariţie a termenului în Fapte; termenul,
folosit în LXX cu privire la adunarea lui Israel, era folosit în timpul NT pentru a
desemna o adunare formată din cetăţenii liberi, cu drept de vot, ai unei aşezări) şi pe toţi
cei ce auziseră aceste lucruri.
Mare frică. Vezi vers.5.
Biserica[Adunarea-trad. Cornilescu; „Biserica”, KJV; „Adunarea credincioşilor”, Nitz]. Cu excepţia
exprimării îndoielnice din cap. 2:47, aceasta este prima apariţie a cuvântului în Faptele Apostolilor.
Prezenţa lui arată o dezvoltare a organizaţiei. Vezi Matei 18:17. Moartea impresionantă a lui Anania şi a
Safirei urma să dea o nouă semnificaţie acestei organizaţii şi conducătorilor ei.
Toţi cei ce auziseră. Aceştia erau în afară de biserică, dar au auzit de puterea care se exercita printre
membrii ei.

Prin apostoli se fac semne şi minuni

12 Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor. Toţi se adunau în
acelaşi gând în Porticul lui Solomon
Prin mâinile. Aceasta ar putea să fie numai felul ebraic de a exprima mijlocirea (cf. Exod 35,29;
Lev.8,36; etc.). Dar în NT mâinile lui Hristos sunt adesea arătate ca instrumentul minunilor sale (vezi
Marcu 6,2.5; Luca 4,40 etc.). Făgăduinţa dată urmaşilor lui Hristos era: „Vor pune mâinile pe bolnavi şi
bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16,18). De aceea, expresia aici ar putea fi literală, deşi Fapte 5,15
arată că oamenii credeau şi că s-ar fi putut face vindecări fără folosirea mâinilor apostolilor.
Se făceau. Mai de grabă, „Se făceau mereu”, în alte cuvinte, iarăşi şi iarăşi, la repetate ocazii.
Semne şi minuni. Vezi Mar.16,17.18; Ioan 14,12; Fapte 2,22. La fel ca şi lucrarea lui Hristos, biserica
primară s-a născut însoţită de semne şi minuni. Tragedia cu Anania şi Safira a fost urmată de minuni de
vindecare şi binecuvântare.
În acelaşi gând[Împreună-trad. Cornilescu; „Cu un gând”, KJV; „Într-un gând”, Nitz]. Vezi cap.1,14;
4,24. Luca are o mare satisfacţie în a scoate în evidenţă unitatea ucenicilor. Întrucât e pomenit pridvorul
lui Solomon, descrierea aceasta s-ar putea referi la adunări conduse de apostoli la orele obişnuite de
rugăciune, cam pe la orele 9.00 şi 15.00.
Porticul lui Solomon[Pridvorul lui Solomon-trad. Cornilescu]. Vezi Ioan 10,23 şi Fapte.3,2.11. Acesta
era un loc favorit pentru învăţători de a se aduna cu ascultătorii lor. Totuşi nu e nici dovadă că creştinii
preluaseră pridvorul acesta ca un loc obişnuit pentru cultul lor exclusiv (cf. cap. 3,11).

13 şi nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture, deşi poporul îi lăuda foarte mult.
Şi. Sau, „dar”, subliniind contrastul dintre credincioşi în vers.12 şi cei care nu credeau, din vers.13.
Ceilalţi. Comentatorii au sugerat diferite explicaţii la acest pasaj. Contrastul aparent cu „norodul” din
ultima parte a versetului sugerează că se poate să se aibă în vedere clasa superioară, conducătoare.
Nu îndrăznea. [„Nu întârzia”, KJV]. Teama de a nu avea parte de soarta lui Anania şi a Safirei împie-
dica pe aceia care nu erau dispuşi să urmeze din toată inima pe Hristos.
Alăture[Lipească-trad. Cornilescu; „Alăture”, Nitz]. Gr. kollao, „a lipi”, „a se prinde puternic laolaltă”.
Compară cu cele de la cap.9,26.
Deşi. Adică, pe de altă parte, scoţând în evidenţă reacţiunea favorabilă a „norodului”.
Lăuda. [„Preamărea”, KJV]. Tradus mai exact „îi preţuia foarte mult [pe apostoli]”.

~ 63 ~
14 Totuşi, tot mai mulţi oameni, o mulţime de bărbaţi şi femei care credeau în Domnul,
erau adăugaţi la numărul lor,
Bărbaţi şi femei. Amintirea aparte a femeilor sugerează că un mare număr dintre ele veneau în biserică.
În ce priveşte locul de frunte al femeilor în naraţiunile lui Luca, vezi Luca 8,2. El mai aminteşte pe
femei ca suferind din cauza persecuţiei care s-a ivit după uciderea lui Ştefan (Fapte 8,3).
Erau adăugaţi[Numărul…se mărea-trad. Cornilescu; „Se adăugau”. KJV; Nitz]. Mai de grabă „mereu
se adăugau”. Convertiri aveau loc aproape zilnic.
În Domnul. [„La Domnul”, KJV]. Gramatical, în versiunea greacă, cuvintele acestea pot fi ataşate la
„mereu se adăugau”, sau la „credincioşi”, dând „credincioşi în Domnul”.

15 astfel că oamenii îi scoteau pe străzi pe cei neputincioşi şi-i puneau pe tărgi şi pe

aşternuturi, pentru ca, atunci când trecea Petru, măcar umbra lui să cadă peste vreunul
dintre ei.
Astfel că[Până acolo că-trad. Cornilescu; „Astfel că”, Nitz]. Ideea este continuată de la prima parte a
v. 12, propoziţiile intermediare fiind parantetice.
Scoteau pe…neputincioşi[Scoteau pe bolnavi-trad. Cornilescu]. Compară Marcu 1,32-34. Nu era de
ajuns pentru ucenici să vindece în locuri publice sau prin case; rudele bolnavilor îi aduceau pe uliţe,
pentru ca să li se dea mai repede atenţie. Întreaga lucrare uimitoare de vindecare era săvârşită în public.
Nu numai prin tot oraşul Ierusalim, dar şi prin târgurile învecinate (Fapte 5,10) s-au răspândit veştile
privitoare la lucrările extraordinare ale apostolilor şi ale acelor împreună cu ei, şi mare era recolta de
suflete.
Umbra lui. [„Umbra lui Petru”, KJV]. Numai Petru este menţionat aici, şi poate că el a făcut cea mai
mare parte din lucrarea de vindecare. În v. 12 tuturor apostolilor li se pune în seamă în mod distinct
participarea la săvârşirea minunilor. Oamenii vindecaţi aveau credinţă, nu în Petru şi tovarăşii lui, ci în
Domnul, pe care apostolii Îl prezentau.

16 Mulţimea, de asemenea, se aduna din cetăţile din jurul Ierusalimului, aducându-i pe

cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi erau vindecaţi.
Cetățile din jurul Ierusalimului[La Ierusalim-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
omiterea lui „la”. Locuitorii târgurilor învecinate îşi scoteau bolnavii, dar nu-i aduceau în chip necesar în
Ierusalim. Versetul poate cuprinde o perioadă de timp destul de lungă în cursul căreia apostolii au putut
vizita un mare număr „din cetăţile vecine” cu Ierusalimul.
Chinuiţi. Verbul grec tradus aici „chinuiţi” e găsit în NT numai aici şi în Luca 6:18, dar e folosit adesea
în lucrările medicale greceşti. Este deci exact cuvântul pe care cineva ar fi putut să se aştepte ca medicul
Luca să-l folosească.
Duhuri necurate. Vezi Matei 12:43,44. Hristos dăduse ucenicilor săi puterea de a scoate duhurile rele
(vezi Matei 10,1). Cei 70 deja folosiseră puterea aceea (Luca 10,17) şi cei 12 fără îndoială săvârşiseră
minuni asemănătoare. Dar acum în deplina putere a Duhului Sfânt, ei făceau acele „lucrări mai mari” pe
care le făgăduise Isus (Ioan 14,12; Marcu 16,17).
Toţi erau vindecaţi. Compară Matei 8,16; 12,15; DA 241 cu privire la rezultate asemănătoare pe urma
lucrării medicale a lui Hristos. Cât de extraordinar trebuie să fi fost de a vedea familii întregi şi poate
sate întregi, eliberate de boală. Faima bisericii şi a conducătorilor ei s-a răspândit în lung şi în lat.

Apostolii persecutaţi

17 Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au
sculat plini de invidie,
Însă. [„Atunci”, KJV]. Mai bine, „însă”, scoţând în evidenţă contrastul dintre mulţimile care alergau la
ucenici pentru vindecare şi marele preot pregătindu-se să supună pe ucenici la a doua persecuţie.

~ 64 ~
 Marele preot. Ana (vezi cap. 4,6)
Cei ce erau împreună cu el. Poate o expresie mai cuprinzătoare deci aceea folosită în cap. 4,6: „cei ce
se trăgeau din neamul marilor preoţi” (vezi cap. 4,6). Opoziţia avusese timp să adune forţe mai mari.
Partida. [„Secta”, KJV; Nitz]. Gr. hainesis, „alegare”, „de unde”, „părea”, prin extensie, „partidă”, sau
„fracţiune”. Cuvântul a ajuns la noi ca „erezie”, dar la început nu avea sensul negativ, atribuit astăzi. În
cap. 15,5; 26,5 hainesis e aplicat, într-un sens neutru, la farisei. În cap. 24,5; 28,22 e aplicat la „nazari-
nieni” (creştini) în sens depreciativ.
Saducheilor. Vezi cap.1,1
Invidie[Pizmă-trad. Cornilescu; „Indignare”, KJV]. Gr. zelos, „zel”, şi într-un sens rău, ca aici, „gelo-
zie”, sau „invidie”. Aici poate fi aplicat oricare din înţelesuri. Aici era un puternic sentiment de partidă.
Era nelinişte cu privire la ceea ce ar fi putut face urmaşii Nazarineanului. S-ar putea ca atât fariseii, cât
şi saducheii să fi avut acelaşi sentiment. Era un anume resentiment că apostolii neşcoliţi îndrăzneau să
înveţe norodul. Atât fariseii, cât şi saducheii s-au împărtăşit de acest resentiment. Dar saducheii simţeau
o aversiune aparte, deoarece apostolii învăţau despre o viaţă viitoare – o doctrină pe care saducheii o
respingeau. Faptul că fariseii erau de acord cu apostolii în punctul acesta nu plăcea saducheilor (vezi
Vol. V, p.51-53).

18 au pus mâinile pe apostoli şi i-au băgat în închisoarea publică.

Au pus mâinile pe. Autorităţile saduchee au fost înfuriate şi apostolii – posibil toţi cei 12 – au fost
arestaţi. Lucrul acesta lămureşte faptul că deşi Luca a menţionat în general numai cuvântările lui Petru şi
mai puţin din activitatea lui Ioan, şi restul apostolilor fuseseră activi în lucrarea publică.
Închisoarea publică[Temniţa de obşte-trad. Cornilescu]. Gr. en teresei demosia, care poate fi tradusă
sau „în închisoare publică” sau „în închisoare publică”. Ulterior, folosirea rabinică a lui demosia ca
„închisoare” favorizează a doua variantă de traducere.

19 Dar un înger al Domnului a deschis uşile închisorii în timpul nopţii, i-a condus afară şi
le-a zis:
Dar. Scoţând în evidenţă contrastul cu v. 18, autorităţile au pus în închisoare pe apostoli, în timp ce
îngerul i-a eliberat. S-ar părea ca şi cum acesta era un protest divin contra acţiunilor saducheilor care
învăţau că nu era „nici înger, nici duh” (cap. 23,8).
Înger. Luca relatează evident ceea ce el consideră o întâmplare supranaturală. Aceia care nu acceptă
vederea acesta şi care totuşi doresc să menţină istoricitatea naraţiunii, sunt mânaţi să sugereze că „înge-
rul” era un discipol zelos şi curajos şi că apostolii, în întunericul nopţii şi sub excitarea eliberării lor, au
pus în mod greşit salvarea lor pe seama intervenţiei unui înger. Dar nu e cu putinţă de a explica în mod
corespunzător cuvintele lui Luca în orice alţi termeni decât de o eliberare miraculoasă. Ajutorul omenesc
al lui Gamaliel, la o oră mai târzie, e relatată sincer şi pe faţă (v. 34-39). Dar aici ajutorul pentru elibe-
rare este sincer descris ca supranatural. Deşi apostolii au fost arestaţi din nou numai la câteva ore după
aceea (v. 26), Dumnezeu Şi-a demonstrat puterea. Apostolii au avut mângâierea intervenţiei cereşti în
favoarea lor şi saducheilor li s-a dat un prilej de a cunoaşte că se luptau contra unor puteri supranaturale.
Cu adevărat îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să împlinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni
mântuirea” (Evrei 1,14).
A deschis uşile închisorii. Uşile, chiar uşile înţepenite ale închisorilor, nu sunt o problemă pentru înge-
rii lui Dumnezeu. Apostolii au fost scoşi chiar de sub ochii paznicilor, fie sub acoperitoarea unui întu-
neric adânc sau că ochii paznicilor au fost „ţintuiţi” (cf. cap.12,6.7). Uşile au fost lăsate înţepenite, sau
au fost încuiate din nou, lăsând totul aşa cum fusese înainte ca îngerul să fi venit (cf. cp.5,23).
În timpul nopţii. Mai de grabă, „în cursul nopţii”.
I-a condus afară. Compară cap.12,10.

20 „Duceţi-vă, staţi în Templu şi spuneţi poporului toate cuvintele vieţii acesteia!”

Staţi. Ideea este că ei urmau să se prezinte public şi îndrăzneţ, deoarece templul era un loc public.
Acolo fuseseră ei arestaţi prima dată (cap. 3,1.11; 4,1-3).

~ 65 ~
 Cuvintele vieţii acesteia. Adjectivul „acesteia” este semnificativ. Se referă la viaţa pe care o susţineau
apostolii – viaţa în Hristos. Viaţa aceasta începe în lumea prezentă şi continuă în veşnicie (cf. Ioan 17,3).
Învăţătura aceasta era în deosebi neacceptabilă pentru saduchei din cauza necredinţei lor în viaţa urmă-
toare. Vezi Vol. V, p.53.

21 Auzind aceasta, ei au intrat în Templu dis-de-dimineaţă şi au început să dea învăţătură.

Când a sosit marele preot şi cei ce erau împreună cu el, au convocat Sinedriul, adică toată
adunarea bătrânilor c[Gr.: gerousia, o denumire diferită pentru acelaşi corp legislativ,
Sinedriul (vezi 1 Macabei 12:6 şi Josefus, Antich., 13.5.8)] fiilor lui Israel, şi au trimis
după apostoli la închisoare, ca să fie aduşi.
Auzind aceasta,ei. Notaţi ascultarea imediată a apostolilor.
Dis de dimineaţă. [„Dimineaţa devreme”, KJV; „Din revărsat de zori”, Nitz]. Mai de grabă, „în zori”.
Mişna arată că sacrificiile începeau să fie aduse în templu dimineaţa de îndată ce cerul era luminat
(Yoma 3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.131; Tamid 3.2, ed. Soncio al Talmudului, p.18).
Să dea învăţătură. Lucrul acesta este tocmai ceea ce saducheii din consiliu interziseseră apostolilor să
facă (cap. 4,17.18). Aceşti conducători îngâmfaţi au fost înfuriaţi de faptul că galileeni neinstruiţi şi
neautorizaţi învăţau poporul despre înviere şi dădeau mărturie despre Isus Hristos ca Unul care fiind
crucificat, înviase din morţi. Dar apostolii erau sub poruncă divină. Biserica are de îndeplinit o misiune
de învăţătură – misiunea de a prezenta Evanghelia Domnului Isus Hristos unei lumi bolnave de păcat.
Sarcina aceasta nu trebuie să fie niciodată neglijată.
Marele preot. Adică în sala de consiliu, pentru a decide ce ar trebui să se facă cu apostolii deţinuţi la
închisoare. Consiliul încă nu aflase de misterioasa lor eliberare.
Cei ce. În ce priveşte comentariul, vezi vers.17.
Sinedriul. [„Consiliul”, KJV]. Adică, sinedriul (vezi Vol. V, p.67). Evident, cazul care era în faţa lor
era considerat atât de important că n-a fost cruţat nici un efort pentru a strânge laolaltă un număr cât mai
mare de membri. Prezenţa lui Gamaliel arată că nu numai saducheii, dar şi fariseii şi alţii, au fost che-
maţi la această adunare (vezi vers.34).
Adunarea bătrânilor[Bătrânimea-trad. Cornilescu; „Senatul”, KJV]. Gr. gerousia, numele adunării din
Sparta a bătrânilor sau prezbiterilor. Cuvântul era folosit pentru sinedriul din Iersualim (vezi Vol. C,
p.67). Aici e un grup oficial de bătrâni, calificaţi prin vârstă şi experienţă să dea sfat la anumite ocazii.
S-ar putea să fi fost o adunare corespunzătoare cu „tot soborul bătrânilor” din cap. 22,5.
Închisoare.Gr. desmoterion, „un loc unde sunt ţinuţi oameni legaţi”. Acesta e un cuvânt deosebit de
acela folosit în v. 18, poate sugerând că apostolii fuseseră legaţi la scurt timp după arestarea lor.

22 Dar gărzile, când au sosit acolo, nu i-au găsit în închisoare, aşa că s-au întors şi au
anunţat
Gărzile[Aprozii-trad. Cornilescu; „Slujbaşii”, KJV; „Slujitorii”, Nitz]. Gr. huperetai, literar, „vâslaşi”
pe o galeră; mai târziu, „slujitori”, şi apoi, „slujbaşi” servind sub comanda sinedriului. Vezi şi
Luca 4,20; Fapte 4,1.
Nu i-au găsit. Nu era nici o dovadă externă a scăpării lor din temniţă (vezi v. 19.23).

23 spunând: „Închisoarea am găsit-o încuiată cu toată grija, iar pe gardieni i-am găsit
stând la uşi, dar când am deschis, n-am găsit pe nimeni înăuntru!”
Am găsit-o încuiată. Dacă îngerul a descuiat uşile, el le-a încuiat după eliberarea apostolilor. Păzitorii
de la uşi pare să nu-şi fi dat seama că deţinuţii scăpaseră. Compară eliberarea lui Petru (cap. 12,6-10),
dar contrastează frenezia şi drama experienţei lui Pavel şi Sila în Filipi (cap.16,25-30).

~ 66 ~
24 Când au auzit cuvintele acestea, atât comandantul gărzii Templului, cât şi conducătorii
preoţilor au rămas înmărmuriţi din pricina lor şi au început să se întrebe ce se întâmplă.
[„Marele preot”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestei expresii.
Cuvintele acestea. [„Aceste lucruri”, KJV]. Mai de grabă, „aceste cuvinte”, referindu-se la relatarea pe
care o adusese poliţia.
Comandantul gărzii[Căpitanul-trad. Cornilescu]. Vezi Luca 22,4; Fapte 4,1.
Conducătorii preoţilor[Preoţii cei mai de seamă-trad. Cornilescu]. Probabil căpeteniile celor 24 de cete
preoţeşti care nu trebuie să fie confundaţi cu marele preot.
Înmărmuriţi. [„S-au îndoit”, KJV; „În nedumerirea”, Nitz]. Mai de grabă, „încurcaţi”, „în dificultate”,
şi nu fără motiv. Eforturile represive ale conducătorilor iudei dăduseră greş. Un miracol eliberase victi-
mele lor şi calea credinţei creştine câştiga teren.

25 Cineva însă a venit şi i-a anunţat: „Iată că bărbaţii pe care i-aţi băgat în închisoare stau
în Templu şi dau învăţătură poporului!”
Cineva însă a venit. La această oră de dimineaţă sinedriul fusese convocat şi era adunat, dar încă nu
cunoştea nimic cu privire la cele întâmplate cu apostolii. Între timp, veştile despre activităţile apostolilor
se răspândiseră şi acum erau relatate sinedriului.
Pe care i-aţi băgat în închisoare. Lucrul acesta a ajuns aproape ca o ironie la adresa mai marilor iudei:
Voi i-aţi pus la închisoare, dar ei lucrează de zor în templu, făcând ceea ce voi i-aţi oprit să facă oriunde.
Stau. [„Stând”, KJV]. Expresia spune literal: „În templu stând şi învăţând”, referindu-se la porunca
îngerului (vers.20). Ei lucrau ca nişte oameni care ştiu ce lucrare au de făcut, o lucrare care fusese tem-
porar împiedicată, dar la care ei au revenit cât mai curând cu putinţă. Învăţarea poporului era răul care
irita atât de mult pe saduchei. Dacă apostolii doar s-ar fi închinat, păstrând pentru sine noua lor credinţă,
poate că ar fi fost lăsaţi netulburaţi. Dar ei primiseră o însărcinare şi erau constrânşi să o aducă la împli-
nire. Ei trebuiau să-şi mărturisească credinţa. Suferirea persecuţiei pentru împărtăşirea cu alţii a comorii
credinţei e ceva mult mai bine decât de a suferi de o conştiinţă vinovată pentru ascunderea ei „sub o
baniţă” (Matei 5,15).

26 Atunci comandantul s-a dus împreună cu gărzile şi i-a adus, însă nu cu forţa, pentru că
se temeau să nu fie loviţi cu pietre de popor.
Comandantul… cu gărzile[Căpitanul Templului… cu aprozii-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 4,1; 5,22.
Nu cu forţa. [„Fără violenţă”, KJV]. Apostolii au dat un exemplu de supunere fără împotrivire, deşi
având valul sentimentului evident în favoarea lor ar fi putut uşor să dea naştere la o zarvă populară.
Minunile săvârşite prin ei de curând şi viaţa lor ideală, îi ajutase să câştige bunăvoinţa pentru noua
credinţă. În atitudinea lor de non-rezistenţă, ei au urmat exemplul de a proclama Evanghelia la urechi
care altminteri niciodată nu ar fi auzit solia mântuitoare.
Se temeau… de popor. Compară Matei 21,25.46. Era dovada abundentă a favorii pe care poporul o
arăta de astă dată faţă de credincioşi.
Loviţi cu pietre[Ucişi cu pietre-trad. Cornilescu]. Pare că poporul era tot atât de gata de a ucide cu
pietre pe aprozi, pe cât preoţii erau gata de a ucide cu pietre pe apostoli.

27 I-au adus şi i-au pus să stea înaintea Sinedriului. Marele preot i-a întrebat
Marele preot i-a întrebat. Atât cât arată raportul, sinedriul a evitat subiectul eliberării apostolilor. Ei nu
credeau că a fost o intervenţie supranaturală în cazul acesta, sau ezitau de a se referi la ea. Atitudinea lor
nu e surprinzătoare, deoarece ei deja refuzaseră de a crede într-o minune mai mare – învierea Celui pe
care ei Îl crucificaseră.

~ 67 ~
28 zicând: – (Nu) d(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin negaţia, redând
textul ca o afirmaţie) v-am poruncit răspicat să nu mai daţi învăţătură în Numele acesta?
Dar iată că voi aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi să aruncaţi peste noi
vina pentru sângele Acestui Om!
V-am poruncit răspicat[V-am poruncit…cu tot dinadinsul-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale favori-
zează (cf. p.10) exprimarea, „v-am poruncit cu poruncă”. Expresia aceasta este un ecou al unui idiom
obişnuit ebraic şi sugerează că Luca se poate să dea o traducere literară a unei întrebări pusă în aramaică.
Însărcinarea fusese dată numai lui Petru şi lui Ioan (cap. 4,18), dar vestea despre ea ajunsese la toţi cei
12. Apostolii declaraseră că nu se vor ţine de poruncă şi continuaseră predicarea cu îndrăzneală
(cap. 4,19.20.31). Ei ascultau de o autoritate mai înaltă – Domnul lor (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).
Să nu mai daţi învăţătură în Numele acesta. Compară cap. 3,16; 4,17. Acesta era marea vină a apos-
tolilor. Iudeii porunciseră ca numele nici să nu fie măcar pomenit. Era numele Aceluia pe care ei ştiau
că-L răstigniseră, care acum era proclamat ca viu şi ai cărui urmaşi făceau fapte mari care nu puteau fi
tăgăduite. Numele acesta şi activitatea care se concentra în jurul lui era punctul atacului saducheilor.
Umplut Ierusalimul. Aici era o mărturie inconştientă chiar din partea vrăjmaşilor lor că apostolii
lucraseră cu credincioşie şi cu succes pentru a împlini prima parte a poruncii lui Hristos (cf. cap. 1,8),
proclamând Evanghelia în Ierusalim.
Învăţătura. [„Doctrina”, KJV]. Mai de grabă, „învăţătura”, acelaşi cuvânt în original care e tradus
„doctrină” în Matei 7,28. Dar „învăţătura” în general lua rapid calitatea şi înţelesul de doctrină în sensul
modern, aşa cum e ilustrat în 1 Timotei 4,16.
Vreţi[Căutaţi-trad. Cornilescu; „Intenţionaţi”, KJV; „Voiţi să aduceţi”, Nitz]. Mai de grabă, „doriţi”.
Lucrul acesta nu era adevărat. Petru dorea mântuirea lor, nu osândirea lor.
Sângele acestui Om. Ei evitau pomenirea numelui lui Isus. Lucru acesta s-ar fi putut să fie datorită
dispreţului faţă de Galileanul crucificat sau datorită vinovăţiei, deoarece cunoşteau răspunderea lor
pentru moartea Lui, sau datorită fricii, deoarece ştiau cât de puternic se dovedise a fi Numele acesta.
Petru îi acuzase mai înainte şi fără ezitare de crucificarea acestui Isus (cap. 2,36; 3,13-15; 4,10), făcând
fără conţinut dispreţul lor şi temerea lor îndreptăţită. Dacă poziţia lor ar fi fost dreaptă, aceşti preoţi
judecători ar fi aplicat pedepsele prevăzute, dar ei se găseau în poziţia de acuzaţi care presimţeau vino-
văţia. În urechile lor trebuie să fi răsunat strigătul îngrozitor pe care-l scoseseră în sala de judecată a lui
Pilat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25). Ei deja aduseseră
„sângele acestui om” asupra lor.

29 Petru şi ceilalţi apostoli i-au răspuns: – Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu
decât de oameni!
Petru şi ceilalţi apostoli. Literar, „Petru şi apostolii”. Formularea: „Petru şi apostolii”, nu lasă a se
înţelege nici că Petru era exclus dintre apostoli, nici că le era superior. Fără îndoială, el a fost cel mai
activ în toate scenele anterioare, şi numele şi persoana lui sunt în mod natural proeminente în naraţiune.
Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu. [„Ar trebui să ascultăm de Dumnezeu”, KJV]. Mai de
grabă, „Trebuie”, cu un sens de constrângere morală (cf. cap.1,16). Aceasta este o afirmare chiar mai
lămurită a argumentului folosit mai înainte de Petru şi Ioan (cap. 4,19), cu o subliniere şi mai mare a
faptului că ei nu puteau face astfel decât să aleagă să asculte de Dumnezeu, indiferent cât ar costa a fi
martori pentru El (cap. 1,8) şi a asculta atât de marea trimitere, cât şi de porunca explicită a îngerului
(cap. 5,20).
Isus stabilise principiul că atât cezarul, cât şi Dumnezeu trebuiau să fie ascultaţi. Cezarul trebuia să fie
ascultat cu privire la cele convenite lui şi Dumnezeu cu privire la cele cuvenite Lui (Matei 22,21). Dar
creştinul nu poate servi la doi stăpâni (Matei 6,24; Luca 16,13). Întrucât numai un stăpân poate primi
supunerea finală, acel stăpân trebuie să fie Dumnezeu. Acest principiu fundamental îl lămureşte Petru
cât se poate de clar. La fel cum mai marii Sinedriului nu au binevoit să pomenească numele lui Isus, tot
aşa Petru nu pune numele lor în formularea acestui principiu. El spune simplu „oameni”, chiar şi oameni
din autoritate ca aceia în faţa cărora el stă. El priveşte pe membrii Sinedriului ca oameni care cândva
fuseseră agenţi ai lui Dumnezeu, dar care acum pierduseră din vedere datoria lor faţă de Dumnezeu.
~ 68 ~
 Luther a declarat la conciliul din Worms: „Conştiinţa mea a fost luată roabă de cuvântul lui Dumnezeu
şi eu nu sunt nici în stare, şi nici dispus să retractez, întrucât nu e nici bine şi nici drept să acţionez
contra conştiinţei. Dumnezeu să-mi ajute. Amin” (citat în E. G. Schwiebert, Luther and His Time,
p.505). Acestea sunt cuvinte nobile, ilustrând un principiu nobil, dând la iveală o experienţă nobilă. Fie
ca creştinii de azi să-l imite.

30 Dumnezeul strămoşilor noştri L-a înviat pe Isus, Cel pe Care voi L-aţi prins şi L-aţi
ucis pironindu-L pe lemn e[Gr.: xulon, termen folosit pentru a descrie crucea, probabil pe
baza lui Deut. 21:23; termenul are o varietate de sensuri: copac (Luca 23:31;
Apocalipsa 2:7), ciomag (Luca. 22:52), butuc (Faptele 16:24), lemn (1 Corinteni 3:12)]!
Dumnezeul strămoşilor noştri[Dumnezeul părinţilor noştri-trad. Cornilescu]. Apostolii nu s-au disociat
de Israel. Ei serveau pe acelaşi Dumnezeu pe care şi Sinedriul pretindea că-l serveşte (cf. cap.3,13).
L-a înviat. [„A ridicat”, KJV]. Sunt două interpretări posibile ale acestor cuvinte. Ele se pot referi la
darul pe care l-a făcut Dumnezeu în favoarea lui Hristos în întrupare (cf. cap.3,22), sau se pot referi la
actul lui Dumnezeu de a ridica pe Hristos dintre cei morţi (cf. cap.10,40; 13,37). Ambele interpretări
sunt admisibile.
L-aţi ucis. În versiunea greacă „voi” este emfatic contrastând acţiunea lor cu ceea ce făcuse Domnul.
Cuvântul „omorât” lasă a se înţelege că vina crucificării era tot atât de mare asupra iudeilor ca şi cum ei
înşişi ar fi săvârşit fapta.
Pironindu-L[Atârnându-L –trad. Cornilescu; „Spânzurat”, KJV]. Expresia de fapt zice: „l-aţi omorât,
întrucât l-aţi spânzurat pe un copac”. Expresia descrie modul roman de execuţie, nu cel iudaic. Formu-
larea aceasta se găseşte în LXX la Deuteronom 21:23, unde este folosită într-un sens mai cuprinzător,
cuprinzând forme de pedeapsă ca spânzurarea sau tragerea în ţeapă. Totuşi, iudeii spânzurau numai pe
cei care erau deja morţi (Deuteronom 21,22.23; Iosua 10,26). Expresia „atârnându-L pe lemn”, folosită
încă o dată de Petru (Fapte 10,39), nu mai apare din nou în NT. Totuşi, în descrierea pe care el o face
ispăşirii locţiitoare (1 Petru 2,24) Petru foloseşte cuvântul „lemn” în loc de „cruce”: „El a purtat păcatele
noastre în trupul Său, pe lemn”. Vezi Fapte 16,24; cf. Gal. 3,13.
Dar păcătosul, venind la Domnul său, ştie că ocara nu poate fi pusă nici în seama iudeului, nici a roma-
nului, ci mai de grabă păcatele sale au fost acelea care au omorât pe Domnul său. Hristos, care n-a
cunoscut păcat, S-a făcut păcat pentru noi ca printr-un schimb nepreţuit de mare din har să putem primi
neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Cor. 5,20).

31 Pe El, Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ca Prinţ şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţă şi iertare de păcate!
L-a înălţat. Gr. hupsoo, un cuvânt folosit în Ioan 3,14; 12,32 în sensul de „înălţare” [„aşezare la înăl-
ţime”] şi în Filip.2,9 şi în LXX la Isa.52,13 cu înţelesul de „înălţat”. Petru s-a referit la aceste două defi-
niţii (cf. Fapte 2,33) şi acum caută să se ocupe de a doua.
La dreapta Sa[Cu puterea Lui-trad. Cornilescu; „Cu dreapta Lui”, KJV; „Prin a sa dreaptă”, Nitz]. Sau,
„la dreapta Lui” (vezi capitolul 2,33). Dreapta [„mâna dreaptă”] este o figură biblică obişnuită pentru
autoritate şi tărie (cf. Exod 15,6).
Prinţ[Domn-trad. Cornilescu; „Principe”, KJV; „Începător”, Nitz]. Vezi cap.3,15. Titlul de suveranitate
e strâns unit cu titlul care garantează mântuirea. Hristos doreşte să domnească peste oameni ca să poată
fi Mântuitorul lor. Noi nu-L putem avea ca Mântuitor al nostru decât dacă domneşte peste noi, şi dacă ne
cârmuieşte viaţa ne va mântui. Cele două slujbe ale Lui sunt de nedespărţit.
Mântuitor. În ce priveşte înţelesul acestui titlu vezi Matei 1,21.
Ca să dea… pocăinţă. Notaţi unitatea fundamentală a învăţăturii apostolilor cu aceea a lui Ioan
Botezătorul şi a lui Isus (vezi Matei 3,2; 4,17). Raportul învăţăturii apostolice prezintă o descoperire mai
deplină a felului în care a fost procurată iertarea – prin moartea locţiitoare a Mântuitorului.
Iertare de păcate. Mai de grabă, „înlăturarea păcatelor” (vezi cap. 2,38). Pocăinţa este un dar comun de
la Tatăl şi de la Fiul (vezi Marcu 2,7-11). Un Dumnezeu drept şi just nu poate accepta un păcătos în faţa
Sa decât dacă păcătosul cunoaşte prin credinţă pe Isus Hristos ca purtător de păcat (1 Petru 2,24) şi-L

~ 69 ~
acceptă ca Mântuitor al său personal (Rom. 3,23-26). Prin lucrarea Sa, păcatele mărturisite şi părăsite ale
celui pocăit sunt îndepărtate (vezi Ioan 1,29), şi păcătosul stă înaintea Lui ca îndreptăţit.

32 Iar noi suntem martori ai acestor lucruri şi, de asemenea, şi Duhul Sfânt pe Care L-a
dat Dumnezeu celor ce ascultă de El!
Martori ai acestor lucruri. [„Martori ai Lui”, KJV; „Martori de aceste lucruri”, Nitz]. Se pot cita dovezi
textuale (cf. p.10) pentru a omite pe „Lui”, cum şi pentru adăugirea lui „în El” sau „Lui”. Vezi cap.1,8.
„Aceste lucruri”, se referă la marile realităţi ale mântuirii – moartea, îngroparea şi învierea lui Isus aşa
cum sunt menţionate în cap. 5,30.31.
Şi Duhul Sfânt[Ca și Duhul Sfânt-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale (cf. p.10) favorizează omiterea lui
„ca şi”. Hristos declarase pe când era pe pământ că Duhul Sfânt „va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26;
vezi Ioan 16,13.14). Duhul Sfânt a făcut lucrul acesta pentru apostoli, aducându-le aminte „tot”
(Ioan 14,26), şi dându-le lumină cu privire la felul cum experienţa lui Hristos pe pământ împlinise profe-
ţiile. Totuşi, Duhul Sfânt mărturisea pentru Hristos prin puterile care luaseră în stăpânire pe apostoli
după revărsarea Sa din Ziua Cincizecimii. De asemenea Duhul dădea mărturie lăuntrică cu privire la
înviere, în inima credincioşilor. Vezi Fapte.4,33.
L-a dat Dumnezeu. Apostolii înţelegeau că Duhul venea de la Tatăl (vezi Ioan 14,26; 15,26; Fapte.1,4).
Celor ce ascultă de El. Nu numai apostolilor, ci şi tuturor celor ce urmează cu sinceritate călăuzirea lui
Dumnezeu, şi deci ascultă de El. Ascultarea de Creator este temelia şi esenţa relaţiilor corecte cu
Dumnezeu. Îngerii ascultă de Dumnezeu (Psalmi 103,20.21), dar în iubire, nu în formalism rece şi lega-
list (MB 109). Oamenii trebuie să asculte (Psalmi 103,17.18; Ecl. 12,13), dar în iubire (Ioan 14,15).
Ascultarea e mai bună decât orice sacrificiu (1 Samuel 15,22). Adevărul (Romani 2,8), dreapta învăţă-
tură (Romani 6,17) şi Evanghelia (2 Tesaloniceni 1,8; 1 Petru 4,17) trebuie să fie ascultate. Mântuirea
veşnică, oferită prin har şi primită prin credinţă (Efeseni 2,5.8), e la îndemâna celor care ascultă, care
sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu (Evrei 5,9). Compară Fapte 5,29. Adevărata ascultare e descoperită în
ascultarea cu iubire faţă de sfintele porunci ale lui Dumnezeu (1 Ioan 5,3).

33 Când au auzit ei acestea, s-au înfuriat şi au vrut să-i omoare.

S-au înfuriat[Îi tăia la inimă-trad. Cornilescu]. Gr. diaprio, „A tăia cu fierăstrăul în două”, adică, cu
furie, ca în cap. 7:54, singurul loc în afară de acesta din NT unde se mai găseşte verbul. Furia lor dădea
mărturie elocventă cu privire la adevărul acuzaţiilor îndrăzneţe ale apostolilor.
Au vrut[S-au sfătuit-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între exprimarea
aceasta şi exprimarea „doreau”. Deja răspunzători de sângele lui Isus, acum doreau să ia viaţa celor 12
urmaşi principali ai Săi.
Să-i omoare. Ei doreau să dea pe apostoli la moarte pentru faptul că nu ascultau de Sinedriu şi pentru
că îl acuzau de moartea lui Hristos.

~ 70 ~
34 Dar un fariseu f(Fariseii formau o grupare religioasă care cunoştea şi respecta cu
stricteţe litera legii, precum şi alte tradiţii (reguli bazate pe o interpretare a legii scrise:
legea orală); peste tot în carte) pe nume Gamaliel g(Gamaliel I, zis „cel Bătrân”,
preşedinte-patriarh (nasi) al Sinedriului, purtând titlul onorific de Raban („Învăţătorul
nostru”) – un titlu mai important decât cel de Rabi („Învăţătorul meu”) – fondatorul unei
„dinastii” rabinice (urmaşii lui, Simon ben Gamaliel I, Gamaliel al II-lea şi Simon ben
Gamaliel II vor deţine funcţia de nasi pe parcursul primelor două secole); decretele pe
care le-a dat îl arată ca un om moderat, tolerant, care şi-a arătat grija îndeosebi faţă de
categoriile marginalizate ale societăţii (străini, femei, văduve); peste tot în carte), un
cărturar respectat de tot poporul, s-a ridicat în Sinedriu şi a poruncit ca oamenii să fie
scoşi afară puţin.
Dar. [„Atunci”, KJV]. Mai de grabă, „dar” (cf. cele de la vers.13).
Fariseu. În contrast cu partida marelui preot care era saducheu (vers.17), cele două grupe religioase
erau în opoziţie una cu alta.
Gamaliel. Derivat de la ebr. Gamli’el, „răsplătirea mea e Dumnezeu”. Gamaliel era nepotul vestitului
Hillel (vezi Vol. V, p.97) şi un învăţător de seamă şi un distins fariseu în propriul său domeniu. Mantia
lui Hillel pare să fi căzut pe umerii lui şi el a exercitat conducerea în partida lui cam de la anul 25 la anul
50 d.Hr. Pare să fie un temei minor pentru susţinerea că el a fost unul din cei 4 preşedinţi ai Marelui
Sinedriu din Ierusalim, întrucât oficiul suprem era deţinut de marele preot în timpul său, în vremurile
dinainte de anul 70 d.Hr. (vezi vers.27). Dar nu e nici o îndoială că era un om cu influenţă şi foarte mult
onorat de iudei. El a fost primul care a primit titlul de Rabban. Aceasta arată stima concetăţenilor săi faţă
de el. Tradiţia iudaică îl descoperă ca fariseul ideal, un vrednic reprezentant al şcolii lui Hillel, care era
mai tolerantă şi mai puţin legalistă ca şcoala oponentă a lui Şomai. Pavel a avut privilegiul de a studia pe
lângă el (cap. 22,3). Pe seama influenţei învăţătorului s-ar putea pune dezvoltarea vestitului său elev.
Acel Gamaliel era cunoscut ca Haz-Zagan, „Cel Bătrân”, pentru a-l distinge de nepotul său, „cel Tânăr”,
care a devenit celebru pe la anul 90 d.Hr.
Cărturar[Învăţător-trad. Cornilescu; „Doctor”, KJV]. Adică, învăţător.
Oamenii[Apostoli-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta
şi exprimarea „bărbaţi” care s-ar acorda mai exact cu cuvintele lui Gamaliel. El a dorit ca ei să fie scoşi
din sala de consiliu în timp ce el şi colegii său discutau liber cu privire la ce aveau de făcut. Practica
deliberării în felul acesta, în absenţa acuzatului, pare să fi fost obişnuită (cf. cap. 4,15). Relatarea cu
privire la ceea ce s-a petrecut pe când apostolii erau afară din sală s-ar putea să fi ajuns la Luca de la
vreunul din membrii consiliului, ca de pildă Nicodim (AA 104,105), sau direct prin inspiraţie.

35 Apoi le-a zis: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama ce aveţi de gând să le faceţi acestor
oameni!
Bărbaţi Israeliţi. [„Bărbaţi ai lui Israel”]. O formă familiară şi persuasivă de adresare, folosită pentru
cei care se considerau a fi egali (cf. cap.2,22). Contrastaţi adresarea lui Petru când vorbea aceloraşi
grupări de oameni (cap.4,8).
Luaţi seama. [„Luaţi seama la voi înşivă”, KJV; „Luaţi bine seama”, Nitz]. Sau, „fiţi atenţi”. Nu pentru
a avertiza cu privire la o primejdie imediată, ci pentru a indica nevoia de gândire înainte de acţiune. Dar
comparaţi folosirea de către Domnul a aceleiaşi forme (Matei 6,1; 7,15; 10,17) şi de către Pavel
(1 Timotei 1,4; 4,13; Tit 1,14).

36 Căci,nu demult,s-a ridicat Teuda,care spunea despre sine că este cineva şi căruia i s-au
alăturat aproape 400 de bărbaţi. El a fost omorât, iar toţi cei ce-l urmaseră au fost împrăş-
tiaţi şi nu s-a ales nimic de ei.
Teuda. Poate o contracţie a numelui grec Theodorus, „darul lui Dumnezeu”. Unica referire nebiblică la
un om cu acest nume vine de la Iosif. El povesteşte despre o insurecţie condusă de un Teuda care,
~ 71 ~
pretinzând că e profet, a convins „o mare parte din popor” să-l urmeze. El a făgăduit să despartă
Iordanul şi să le dea o trecere uşoară - procuratorul, Cuspius, Fadus (anul 44 sau 45 d.Hr.) repede a
reprimat revolta, a prins şi a executat pe conducătorul ei şi a trimis capul lui la Ierusalim (Antiquities
XX.5.1).
Acum, potrivit cu Gamalilel, care e citat de Luca, Teuda a venit înainte de Iuda din Galileea (vers.37),
care s-a răzvrătit „în vremea înscrierii” [„în vremea impunerii”], adică în anul 6 sau 7 d.Hr. Nu e cu
putinţă, deci, de a face relatările lui Luca şi Iosif să se refere la acelaşi eveniment. Puţini învăţaţi ar
considera ca fiind o eroare din partea lui Iosif în punctul acesta şi nu e motiv temeinic de a acuza pe
Luca de o eroare faptică aici. Luca, citând pe Gamaliel, vorbeşte de 400 de oameni care s-au ataşat lui
Teuda, în timp ce Iosif menţionează distinct că „o mare parte a poporului” a urmat pe profetul mincinos.
Unii au văzut în aceasta o sugestie că cei doi scriitori se referă la evenimente diferite.

37 După el, pe vremea recensământului h[Recensământul din anul 6 d.Cr. (vezi nota de
la Lc. 2:2)], s-a ridicat Iuda, galileeanul, şi a tras pe popor după el. Dar şi el a pierit, iar
cei ce-l urmaseră au fost împrăştiaţi.
După el. [„După omul acesta”, KJV]. Adică după rebeliunea lui Teuda.
Recensământului[Înscrierii-trad. Cornilescu; „Impunerii”, KJV]. Mai bine, „înscrierii”, sau „recensă-
mântului”. Vezi Luca 2,1. Aceasta nu era aceea amintită în Luca 2,2. Revolta lui Iuda a avut loc cam la
7 ani mai târziu (Iosif, Antiquities XVIII.1.1; cf. Vol. V, p.241). Iuda declara că această „impunere”
[„înscriere”] era începutul sclaviei şi chema întreaga naţiune să-şi afirme libertatea.
Iuda,galileanul. A fost un astfel de rebel, pe care Iosif (Antiquities, XVIII.1.1) îl numeşte Gaulonitul,
adică, din ţinutul de la est de Galileea. Dar în alte pasaje (ibid. XX.5.2; War II.8.1 [118]) el e numit
Galileean, aşa că nu e conflict între Luca şi Iosif aici. Insurecţia lui Iuda, care ţinea la o completă inde-
pendenţă a lui Israel de Roma, a fost serioasă. Mişcarea interzicea orice plătire de impozite către Cezar.
Orice armă putea fi folosită în apărarea libertăţii. Războiul era descris ca religios. Iuda şi urmaşii săi
erau afiliaţi cu fariseii şi mişcarea lui, deşi înfrântă şi conducătorul ucis, a dat naştere sectei sau partidei,
zeloţilor (vezi Vol. V, p. 54.55).
Popor[Mult norod-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între „mult popor”,
„mulţi oameni”, şi simplu „popor”.
A pierit. Iosif nu relatează soarta lui Iuda şi a partidei lui, dar Gamaliel ar fi putut cunoaşte sfârşitul lui
şi era calificat de a da amănuntele păstrate în versetul acesta.

38 Iar acum, eu vă spun: depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă planul
sau lucrarea aceasta este de la oameni, i se va pune capăt,
Depărtaţi-vă[Nu mai necăjiţi-trad. Cornilescu; „Reţineţi-vă”, KJV; „Staţi departe”, Nitz]. Literal, „staţi
departe”. Argumentaţia lui Gamaliel era destul de logică. Împotrivirea faţă de mişcarea reprezentată de
apostoli sau inutilă sau fără nădejde. Dacă era inutilă, de ce să se mai irosească timpul cu ea? Dacă era
fără nădejde, de ce să se mai asume riscul?
I se va pune capăt[Se va nimici-trad. Cornilescu]. Mai de grabă, „va fi răsturnată”. Aceasta de ase-
menea serveşte să se scoată în evidenţă repetarea aceluiaşi verb în expresia următoare în v. 39.

39 dar dacă este de la Dumnezeu nu-i veţi putea opri pe aceşti oameni! Să nu vă pomeniţi
că luptaţi împotriva lui Dumnezeu!”
De la Dumnezeu. Sfatul tipic rabinic al lui Gamaliel cel puţin lasă loc pentru originea divină a lucrării
apostolilor.
Luptaţi împotriva lui Dumnezeu. Gr. theomachoi, „luptători cu Dumnezeu”.

~ 72 ~
40 Ei au fost convinşi de el. Apoi i-au chemat pe apostoli, i-au biciuit, le-au poruncit să
nu mai vorbească în Numele lui Isus şi le-au dat drumul.
Ei au fost convinşi[Ei au ascultat-trad. Cornilescu; „Ei au fost de acord”, KJV; „Ei îi ascultară”, Nitz].
Saducheii probabil ar fi preferat un procedeu mai viguros, dar erau mulţi farisei în Sinedriu, şi calea de
mijloc, pe care Gamaliel o recomandase, a fost adoptată.
I-au chemat pe apostoli. Adică, înapoi în sala de judecată.
I-au biciuit[Au pus să-i bată-trad. Cornilescu]. Probabil cu 39 de lovituri (vezi Deuteronom 25,1-3;
2 Cor. 11,24), o soartă dureroasă. Sinedriul evident a judecat pe apostoli vrednici de pedeapsă, fie pentru
că n-au ascultat porunca din Fapte 4.18, fie pentru tulburarea păcii prin predicarea în Templu (cap.5,25),
fie pentru că au scăpat din închisoare – sau pentru toate motivele acestea. Aceasta pare să fie prima
persecuţie marcată şi de suferinţă fizică care a venit peste biserică.
Le-au poruncit să nu mai vorbească[Oprit să vorbească-trad. Cornilescu; „Să nu vorbească”, KJV;
Nitz]. Aceeaşi oprelişte ca în cap. 4,18, cu adăugarea suplimentară a bătăii cu nuiele.
În numele. Vezi cap. 2,38; 3.6.16; 4,12. Mai marii iudeilor începeau să înveţe să se teamă de puterea
care însoţea numele acesta.

41 Prin urmare, apostolii au plecat dinaintea Sinedriului, bucurându-se că au fost conside-

raţi vrednici să fie înjosiţi pentru Numele lui Isus.
Au plecat. Nu înapoi la închisoare, ci în libertate.
Bucurându-se[S-au bucurat-trad. Cornilescu]. În felul acesta, dând pe faţă fericirea finală, Matei 5:11,
12. În contrast cu emoţia obişnuită, erau bucuroşi să sufere; într-adevăr ei se simţeau onoraţi să sufere în
lucrarea lui Hristos. Duhul acesta a însufleţit pe nenumăraţii martiri care i-au urmat. Cei 12 nu erau
nepregătiţi pentru un aşa tratament. Ei trebuie să-şi fi amintit avertizarea Domnului lor relatată în
Matei 10,17-20.
Numele lui Isus. Mai de grabă, „numele” (vezi cap.4,12).

42 Şi, în fiecare zi, în Templu şi prin case, nu încetau să dea învăţătură şi să ducă vestea
bună că Isus este Cristosul.

În fiecare zi. [„Zilnic”, KJV]. Literal, „în fiecare zi”.

În Templu. Notaţi îndrăzneala lor. Ei s-au reîntors la locul de unde fuseseră arestaţi în două ocazii
(cap.3,11; 4,3; 5,26).
Prin case[Acasă-trad. Cornilescu; „În fiecare casă”, KJV]. Gr. kat’oikon, „casă cu casă”, sau „acasă”,
„în particular”. Aceasta probabil se referă la adunările creştine ţinute în case particulare.
Nu încetau. Ei nu aveau nevoie de îndemn în lucrarea lor de mărturisire.
Să dea învăţătură şi să ducă vestea bună[Să înveţe pe oameni şi să propovăduiască-trad. Cornilescu;
„Să înveţe şi să predice”, KJV]. Mai de grabă, „învăţând şi predicând”, cu accentul pe continuitate.
Cuvântul pentru „propovăduiască” este, literal, „evanghelizare”, ca în Fapte 8,4.12.25; Rom. 10,15.
Isus este Cristosul[Isus Hristos-trad. Cornilescu]. Literal, „Hristosul Isus”. Ei învăţau şi propovăduiau
că Mesia venise în persoana lui Isus din Nazaret. Acesta era conţinutul constant al soliei date de biserica
primară.

Comentariile lui Ellen G.White: 1, 2AA 60 1–3 SR 250 1–37 AA 60–71; SR 250–253 3AA 61 3–6
EW 193 5, 6 AA 62 5–7 SR 250 7AA 63 8SR 251 10–12 AA 63; EW 193; SR 251 11AA 64 12AA 594;
COL 264; CT 62; DA 175, 806; GC 74; MB 149; MH 179; PP 73, 431; SC 19;13AA 45, 64, 208, 579;
COL 130; CT 478, 509; DA 250, 354; Ed 95; EW 194; FE 242, 456, 514;MB 28;MH 512;SC 75;IT 132;
2T 343; 4T 378, 634; 5T 225, 487; 6T 47, 70, 401, 421; 8T 174, 191; 9T 146;13–16 SR 252;16EW 194;
18–20 SL 61; 5T 713;18–21 SR 253;19AA 68, 69;19, 20AA 66; EW 194; 6T 395;21AA 67;22AA 57;
24–30AA 67;29–31 EW 24;31AA 71;31, 32GC 379; 6T 140;32AA 45, 70; Ed 95; Ev 698; WM 271;
32, 33COL 121; 8T 20;32–34 DA 551; MB 137;33AA 48, 68; ML 61; TM 67;34, 35AA 70.

~ 73 ~
Capitolul 6
Alegerea celor 7 diaconi a(Termenul apare mai târziu în NT ca substantiv
desemnând o slujbă specifică în biserică; este derivat din verbul diakoneo
(a sluji, a avea grijă de ceva), din v. 2)

1 În zilele acelea, când numărul ucenicilor creştea, evreii elenişti au început să murmure
împotriva evreilor autohtoni b(Evreii elenişti erau fie evrei născuţi în afara Palestinei, fie
autohtoni a căror limbă şi cultură erau puternic influenţate de elenism, iar evreii autohtoni
vorbeau limba aramaică sau ebraică şi erau apărători ai culturii evreieşti), pentru că vădu-
vele lor erau trecute cu vederea la distribuirea zilnică a celor necesare.
[„Şi”, KJV]. Mai de grabă, „dar”, deoarece versetul arată un contrast la cap. 5:42.
În zilele acelea. Adică în zilele din cap. 5,41.42. Luca tratează aspectele istorice cu adevărat profesio-
nalism. El a arătat creşterea bisericii sub puterea Duhului Sfânt, şi venirea masivă la credinţă a noilor
credincioşi. El a arătat că economia bisericii, cel puţin pentru o vreme, a luat o formă obştească. Capi-
tolul 6 arată unele din dificultăţile provenind din acest aranjament, dar acest aspect este la rândul său o
introducere la experienţa lui Ştefan, care şi ea este o introducere la convertirea lui Saul din Tars şi la
activităţile lui misionare ulterioare. Naraţiunea este clar istorică. Raportul cap.6 este strâns legat cu acela
al cap. 5:14, dar lungimea intervalului dintre cele două evenimente este incertă.
Ucenicilor. Este prima dată când numele acesta este folosit cu privire la creştini în Faptele Apostolilor.
Ucenicii Evangheliilor au devenit apostoli şi termenul de „ucenici” a trecut la credinciosul obişnuit.
Creştea[S-a înmulţit-trad. Cornilescu]. Expresia poate fi tradusă mai bine „când numărul ucenicilor
sporea vizibil”, adică, prin adăugiri aproape zilnice. O atare creştere naturală urma să aducă probleme
noi. Fusese un lucru simplu a purta grijă de nevoile familiei apostolice din punga pe care o purta Iuda.
Era mai complicat, deşi nu imposibil, de a se purta de grijă grupei de credincioşi din Ziua Cincizecimii.
Dar numărul membrilor din comunitatea creştină sporise atât de mult, încât purtarea de grijă faţă de acei
în lipsă lua tot timpul apostolilor, stânjenindu-le misiunea de propovăduire.
Evreii elenişti[Evreii care vorbeau greceşte-trad. Cornilescu; „Grecii”, KJV; „Eleniţi”, Nitz].
Gr.hellenistai, „Elenişti”, adică evrei care vorbeau greceşte, sau „Iudei Greci” (RV). NT face deosebire
cu grijă între aceştia şi hellenes, care erau greci de neam (Ioan 12,20). Eleniştii erau iudei din diaspora
(vezi Coloseni V, p. 59,60; vezi Ioan 7,35; Fapte 2,8) care nu numai că vorbeau greceşte, dar şi absor-
beau cultura greacă. Ei ar fi putut să fie iudei care fuseseră născuţi în ţările unde greaca era limba obiş-
nuită, şi nu cunoşteau limba ebraică sau aramaică şi, în loc de a participa la serviciile divine ţinute în
evreieşte, aveau propriile lor sinagogi în Ierusalim. S-ar fi putut să fie prozeliţi de limba greacă. În orice
caz ei erau convertiţi de la Iudaism, deoarece până la data aceasta Evanghelia nu fusese prezentată
neamurilor. Mare parte din convertiţi din Ziua Cincizecimii trebuie să fi aparţinut grupei acesteia, ca şi
Barnaba (cap. 4,36) şi alţii ale căror nume sunt pomenite în sens special în naraţiune (cap. 6,5).
Aceşti iudei elenişti citeau versiunea LXX a VT, versiune cel mai deseori citată în NT. Ei erau cât se
poate de zeloşi, în contrast cu mulţi din iudeii locali. Ei veneau cu mult zel ca să se închine în locurile
sfinte ale Ierusalimului, în timp ce pentru iudeii Palestinieni curţile Templului erau prea adesea locuri
obişnuite (cf. cap. 21,27,28). Tradiţia iudaică rabinică se îngrija de spunerea mărturisirii shema, mărtu-
risire ebraică a lui Iehova (Deut. 6,4), în greaca elenistică. Vezi Vol. V, p.57.
Murmure[Cârteau-trad. Cornilescu; „Murmurau”, KJV; „Se făcu cârtire”, Nitz]. Nu e numai o plângere
măruntă, ci un protest destul de vehement pentru a îndreptăţi o preocupare serioasă. Relatarea nu aduce
nici o învinuire apostolilor, deoarece ei nu meritau aşa ceva. Brusca creştere în numărul membrilor
depăşise resursele lor şi precipitase dificultatea.
Evreilor autohtoni[Evreilor-trad. Cornilescu]. Aceştia erau iudei care, în contrast cu Eleniştii, fuseseră
născuţi în Palestina şi locuiau acolo şi vorbeau limba (aramaică) pe care NT o numeşte ebraică (vezi
cap. 22,2). Vezi Vol. I, p.30.
Văduvelor lor. Adică ale eleniştilor. Întrucât iudeii palestinieni erau în majoritate veniţi de curând în

~ 74 ~
biserică, cei nevoiaşi dintre elenişti s-ar fi putut ca fără nici o intenţie rea să fi fost lăsaţi fără asistenţă,
din cauza deosebirii de limbă şi obiceiuri. Purtarea de grijă faţă de văduve este subliniată în Scriptură
(vezi Exod 22,22; Deut.14,29; Isaia 1,17; Luca 18,3). Aici referirea poate fi la ajutorarea tuturor persoa-
nelor sărace şi nevoiaşe. Evident economia obştească din biserică cerea vreun fel de supraveghere orga-
nizată a fondului comun care fusese creat (Fapte 4,32). Mai târziu, biserica a alcătuit reguli pentru ajuto-
rarea văduvelor ei (1 Tim. 5,3-16).
Distribuirea…celor necesare[Împărţeala ajutoarelor-trad. Cornilescu; „Slujire”, KJV; Nitz]. Grecescul
diakonia, „slujirea”, „servirea”, tradus „împărţeală” în RSV, şi „ajutorarea” în cap.11,29. Cuvântul e
înrudit cu diakonos „slujitor”, sau „diacon”. Ajutorul acesta era dat zilnic. Din cauza nevoilor presante şi
poate din lipsă de spaţiu de depozitare era fără îndoială necesar să se împartă ajutorul în fiecare zi şi
poate din diferite puncte ale oraşului. Probabil era un curent continuu de daruri care intrau şi de donaţii
care erau date. Solicitarea asupra timpului apostolilor trebuie să fi fost mare. Dar nu e nici o indicaţie că
apostolii erau vinovaţi de favoritism sau de neglijenţă sau că era cultivat vreun resentiment contra lor.

2 Cei 12 au adunat mulţimea ucenicilor şi le-au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm
Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese!
Cei 12. Matia era evident cel de al doisprezecelea apostol (vezi cap. 1,24-26).
Au adunat mulţimea. Când apostolii au auzit plângerile şi şi-au dat seama de seriozitatea lor şi, pe cât
se pare, s-au apărat. Ei au acţionat prompt. Poate că şi-au adus aminte de precedentul stabilit de Moise
(Exod 18,25) şi, ca şi el, s-au hotărât să delege autoritatea. Prin „mulţimea ucenicilor” nu e de presupus
că fiecare creştin din Ierusalim şi din împrejurimile lui a trebuit să vină la o adunare, ci că a fost convo-
cată o adunare specială la care au venit toţi cei care au putut şi în faţa cărora apostolii au prezentat
problema şi planul lor. Fondul cu privire la distribuirea căruia se ridicaseră plângeri, fusese făcut prin
contribuţia multora şi de aceea fiecare persoană trebuia să fie atent cercetată. De la procedura aceasta a
apărut mai târziu în mod natural forma reprezentativă de cârmuire bisericească (AA 96).
Potrivit. [„Motiv”, KJV]. Gr. areston, „plăcut”, dând ideea că nu e „potrivit” ca apostolii să cheltuiască
atât de mult timp cu chestiuni materiale şi de afaceri.
Lăsăm. Gr. kaaleipo, „a părăsi”, „a abandona”. Cuvântul grecesc este emfatic, şi sugerează că mare
parte din timpul apostolilor fusese luat de îngrijirea celor nevoiaşi.
Cuvântul. Cei 12 recunoşteau răspunderea lor de căpetenie – să servească Cuvântul lui Dumnezeu prin
predicare şi învăţătură.
Să slujim la mese. În sinagogile iudaice 3 bărbaţi erau numiţi spre a se îngriji de săraci.

3 Prin urmare, fraţilor, alegeţi dintre voi 7 bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi
de înţelepciune, pe care să-i punem responsabili cu îndatorirea aceasta,
Prin urmare[De aceea-trad. Cornilescu]. Mai de grabă, „dar”, „ci”.
Alegeţi. [„Vedeţi”; KJV]. Cei 12 au pus în mod serios răspunderea pe umerii credincioşilor, care
trebuia să facă o alegere dintre ei.
Şapte bărbaţi. Era logic ca apostolii să se gândească la cifra 7. Era un respect general pentru cifra aceea
printre iudei. În vremurile mai târzii, cel puţin, 7 era cifra persoanelor chemate să administreze treburile
publice în oraşele iudaice (Talmud, Megillah 26a, ed. Soncio, p.157). Mai simplu, se prea poate să fi fost
nevoie numai de 7 bărbaţi la data aceea.
Bărbaţii numiţi în felul acesta nu sunt numiţi „diaconi” în NT. Când sunt pomeniţi din nou, ei sunt
numiţi „cei 7” (cap. 21,8) aproape ca şi cum ar fi fost o grupare distinctă. Dar ei erau grupa care avea să
fie numită „diaconi” (AA 89,90), şi funcţiunile lor erau similare cu acelea ale diaconilor descrişi mai
târziu de Pavel (vezi 1 Tim. 3,8-13). În unele biserici ca Roma, numărul diaconilor era mai târziu fixat la
şapte (Eusebiu, The Ecclesiastical History, vi, 43,11). Conciliul din Neo-Cezarea (anul 314 d.Hr.;
Canonul 14) cerea şapte diaconi într-o localitate. Mulţi comentatori consideră că cei şapte bărbaţi aleşi
aici corespund cu „prezbiterii” menţionaţi în Fapte 11,30; 14,23 şi mai departe. Vezi 25; AA 89,90.
Vorbiţi de bine. [„Cu nume bun”, KJV; „Dovediţi cu bună purtare”, Nitz]. Literal, „atestaţi”, sau
„având mărturie dată lor”. Adică având un nume bun printre semenii lor (cf. 1 Tim. 5,10). Cuvântul este

~ 75 ~
redat „vorbit de lume” în Fapte 10,22. Situaţia în nici un caz nu ar fi fost mai bună, dacă nu ar fost
chemaţi oameni cu o poziţie impecabilă la sarcina unei împărţeli echitabile. Ei trebuiau să fie oameni
cinstiţi şi capabili, acceptaţi de semenii lor. În ce priveşte lista calităţilor diaconilor ca şi ale prezbiterilor
(episcopii), vezi 1 Tim. 3,1-14; Tit 1,5-11.
Plini de Duhul Sfânt. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea „plină de duh”. Totuşi, vers.5
declară că unul din cei 7, Ştefan, era plin de Duhul Sfânt. Era lucru cât se poate de important ca pentru
această primă treaptă de dezvoltare în organizaţia bisericii dincolo de apostolat să fie aleşi oamenii
corespunzători. Pe lângă un nume bun se aştepta ca fiecare să aibă umplerea cu Duhul Sfânt. Evident că
cei adunaţi înţelegeau că lucrarea Duhului Sfânt trebuie să fie mai extinsă decât simplul dar al profeţiei
şi al limbilor.
Înţelepciune. Nu numai că oamenii trebuiau să fie capabili de a se îngriji de nevoile spirituale ale
săracilor, ci ei trebuiau să dea pe faţă bun simţ, discernământ, economie şi înţelepciune în lucrarea lor.
Pavel considera înţelepciunea ca un dar al Duhului (1 Cor. 12,8). Iacov o accentuează ca pe un dar de la
Dumnezeu (Iacov 1,5), care să fie însoţită de o bună purtare sau „conversaţie” (Iacov 3,13). În Faptele
Apostolilor, în afară de versetul acesta, cuvântul „înţelepciune” e folosit numai cu privire la Fapte 6,10
sau de către Ştefan (cap. 7,10.22). Despre el se spune şi că era „plin de credinţă” (cap.6,5).
Pe care să-i punem. [„Pe care îi putem pune”, KJV]. Literal, „pe care îi vom pune”. Apostolii erau
dornici să numească în slujbă pe bărbaţii aleşi de către „fraţi”. O astfel de atitudine promova încrederea
reciprocă între conducători şi popor.

4 iar noi vom continua să dăm atenţie rugăciunii şi slujirii Cuvântului.”

Iar noi. [„Dar noi”, KJV]. În contrast hotărât cu cei 7.
Vom continua[Vom sta necurmat-trad. Cornilescu; Ne vom da continuu”, KJV]. Sau, „vom stărui”.
Acelaşi cuvânt este folosit de mai multe ori, descriind purtarea serioasă din partea primilor creştini (cf.
cap. 1,14; 2,42.46).
Rugăciunii. Aceşti oameni evlavioşi, cu amintirea vieţii de rugăciune a lui Hristos încă proaspătă în
mintea lor, puneau nevoia de rugăciune pe locul întâi în lista lor. Dar trebuie să se reţină că rugăciunea
cuprinde atât cultul public al bisericii, cât şi devoţiunea personală.
Slujirii[Propovăduirea-trad. Cornilescu; „Servirea”, KJV; „Slujirea”, Nitz]. Gr. diakonia, acelaşi cuvânt
ca acela folosit în vers.1. Cei 7 urmau să dea binecuvântările materiale, în timp ce cei 12 urmau să dea
hrană spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl făceau prin predicare şi diferite forme de
învăţare. Aceasta arată clar ce însemnează „să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu” (vers.2).

5 Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi, aşa că l-au ales pe Ştefan, un bărbat plin de
credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe
Nicolae, un prozelit din Antiohia;
Plăcut. Evident, nu fusese nici o intenţie de a lipsi sau neglija pe nimeni şi acum era o bucurie generală
că problema fusese recunoscută şi se găsise o soluţie acceptabilă.
L-au ales. Vezi vers.3. Numele celor 7 aleşi sunt greceşti şi e cu putinţă ca purtătorii numelor să fi fost
greci (vezi v. 1). Totuşi, mulţi iudei purtau nume greceşti, chiar şi printre apostoli, ca de pildă Andrei şi
Filip (vezi Marcu 3,18). În plus, nu e nici o dovadă că cei 7 şi-au limitat lucrarea la credincioşii de limba
greacă. În ce priveşte lucrarea lor de mai târziu, mai auzim numai de Ştefan şi de Filip.
Ştefan. Gr. Stephanos, „cunună”, „diademă”, „cunună de biruinţă”. Numele acesta nu era neobişnuit, şi
apare pe o inscripţie antică.
Tradiţia spune că Ştefan şi Filip făcuseră parte din cei 70, trimişi în fiecare cetate şi sat pentru a vesti
că Mesia venise (Luca 10,1-11). E posibil ca Samaria să fi fost locul unde lucraseră ei (vezi Luca 10,1).
Iudeii elenişti erau probabil mai bine primiţi în Samaria decât iudeii palestinieni, şi lucrul acesta poate ar
explica trimiterea lui Filip ca evanghelist la samariteni (Fapte 8,5).
Filip. Gr. Philippos, „iubitor de cai”, (vezi Marcu 3,18). Numele era şi al unuia din cei 12 şi a 2 dintre
fiii lui Irod cel Mare. El fusese obişnuit în casa domnitoare a Macedoniei în secolele de mai înainte.
Nimic nou nu se cunoaşte cu privire la istoria anterioară a lui Filip, existând numai tradiţia că făcuse

~ 76 ~
parte din cei 70 (vezi „Ştefan”). Pavel l-a vizitat în Cezarea (Fapte 21,8) şi era probabil de mult
conducător al acelei biserici de acolo. Faptul că Filip avea 4 fete mari la data vizitei lui Pavel sugerează
că el era deja căsătorit la vremea numirii lui în slujbă.
Pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena. Despre aceştia 4 nu se ştie nimic şi nici nu există nimic
pe care să se construiască o presupunere.
Pe Nicolae. Gr. Nikolas, „Stăpân al poporului”. Cel dintâi creştin neiudeu al cărui nume e relatat.
Un prozelit. Fără îndoială că Nicolae era un „prozelit al neprihănirii”, care acceptase deplin iudaismul.
Şi deci ar fi fost bine întemeiat în religia iudaică. Vezi Vol. V, p.62. Cu privire la tradiţia că acest
Nicolae a fost întemeietorul sectei Nicolaiţilor vezi Vol. VI, p.58; vezi Apoc.2,15.
Antiohia. Această cetate siriană (vezi harta p. 226), cu mulţi iudei, avea legături strânse cu Palestina.
Irod cel Mare, construise o splendidă colonadă de-a lungul uliţei principale. Un interes special este ata-
şat la faptul că Nicolae provenea din Antiohia, întrucât e locul unde creştinii şi-au primit pentru prima
dată numele (cap. 11,26). Cetatea aceasta a devenit mai târziu sediul central al lucrării misionare tim-
purii a bisericii (vezi cap. 11,19).

6 i-au adus înaintea apostolilor, care s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste ei.
I-au adus. [„Pe care i-au pus”, KJV; „Pe care-i înfăţişaseră”, Nitz]. Probabil pentru examinare, instru-
ire, şi natural pentru hirotonire.
S-au rugat. Versiunea greacă lămureşte că apostolii s-au rugat înainte de a pune mâinile pe cei 7 bărbaţi
aleşi. Biserica primară nu a făcut nici un pas major fără să se roage mai întâi (vezi cap.1,14.24; 2,42).
Şi-au pus mâinile. Aceasta este prima menţionare a actului în NT. În VT, totuşi, el fusese deja folosit
pentru actul binecuvântării (vezi Gen. 48,13.14) la consacrarea preoţilor (vezi Num. 8,10) şi la consa-
crarea lui Iosua (vezi Num. 27,18.23).
Însemnătatea aceasta a actului nu era recunoscută iudeului credincios. Pentru creştin era importantă
prin faptul că Domnul adesea vindeca pe bolnavi, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 6,5; Luca 4,40;
13,13; cf. Marcu 16,18). La fel, El a binecuvântat copiii (Matei 19,15). Apostolii, deci, aveau un bun
precedent pentru binecuvântarea şi consacrarea celor şapte, prin punerea mâinilor. Ei au continuat să
folosească metoda aceasta în situaţii asemănătoare, aşa cum se poate vedea în Fapte 8,17; 13,3; 19,6. În
biserica apostolică au fost puse mâinile peste bărbaţi cu prilejul hirotonirii în lucrarea de slujitori ai
Evangheliei (1 Tim. 4,14; 5,22; 2 Tim. 1,6). Reiese din Evrei 6,2 că practica punerii mâinilor care s-a
cristalizat într-o procedură acceptată în organizaţia bisericească ar trebui să însemne o strânsă legătură
spirituală între Domnul şi cel peste care sunt puse mâinile (AA 161,162).

7 Cuvântul lui Dumnezeu continua să se răspândească, numărul ucenicilor creştea tot mai
mult în Ierusalim şi foarte mulţi preoţi veneau la credinţă.
Continua să se răspândească. Mai de grabă, „se răspândea mereu”, indicând o creştere treptată, dar
continuă. Afirmaţia lasă să se înţeleagă mai mult decât creşterea numerică menţionată în propoziţia
următoare. Ceea ce se răspândea era cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu” aici se referă la
învăţăturile lui Hristos, aşa acum erau expuse de apostoli. Versetele următoare arată că cei 7 erau activi
în lucrare de învăţătură. Lucrarea diaconilor şi în deosebi a lui Ştefan, marchează o expansiune şi dez-
voltare definită a proclamării creştine (vezi cap. 6,8; 8,5).
Numărul ucenicilor. Creşterea bisericii fusese extraordinară: „S-au adăugat aproape 3000 de suflete”
(cap.2,41); „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor” (v. 47); „mulţi… au crezut; …aproape la
5000” (cap. 4,4); „numărul celor ce credeau… se mărea tot mai mult” (cap. 5,14). Acum numărul
membrilor bisericii „se înmulţea mult în Ierusalim”.
Foarte mulţi preoţi[O mare mulţime de preoţi-trad. Cornilescu; „O mare grupă de preoţi”, KJV]. Faptul
afirmat aici este plin de însemnătate. Pe cât se ştie, nici unul din urmaşii nemijlociţi ai lui Hristos nu a
fost preot şi nici un preot nu e numit printre primii convertiţi. Cineva ar fi aşteptat ca unele din vorbele
clare ale apostolilor şi ale diaconilor să fi trezit vrăjmăşia tuturor preoţilor. Şi fără îndoială mulţi din ei
au devenit ostili. Dar sub puterea Duhului Sfânt, a atras „o mare mulţime” din ei la Hristos.
Veneau. [„Erau ascultători”, KJV]. Mai de grabă, „stăruiau în a fi ascultători”, sugerând un continuu şir
de preoţi convertiţi. În ce priveşte ascultarea necesară vezi cap. 5,32.
~ 77 ~
 Credinţă. Opinia este împărţită în ce priveşte corecta interpretare a expresiei „ascultători la credinţă”.
Vederea obiectivă susţine că „credinţa” se referă la suma doctrinelor creştine la care preoţii îşi dădeau
asentimentul şi prin care ei şi-au rânduit viaţa (cf. Fapte 13,8; 14,22; 16,5; Galateni 1,23). Mulţi comen-
tatori totuşi cred că „credinţă” aici este folosită în sensul ei subiectiv şi că Luca vorbeşte de preoţi ca
manifes-tând „credinţa în Isus Hristos”. Aceasta armonizează cu uzul NT (cf. Fapte 24,24; Romani 1,5;
16,26; Galateni 3,2). O asemenea credinţă cuprindea doctrina creştină, deoarece tocmai această învăţă-
tură face în stare pe cineva să manifeste o credinţă inteligentă în Isus. Compară Romani 1,5.

Arestarea lui Ştefan

8 Ştefan, un om plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.

Plin de har şi de putere. [„Plin de credinţă şi putere”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
exprimarea „plin de har şi de putere”, deşi v. 5 afirmă că Ştefan era „plin de credinţă”. „Harul” nu era
numai atributul divin la solia Evangheliei (cf. cu Ioan 1,14.16) ci harul şi frumuseţea de caracter înso-
ţiseră solia Evangheliei prezentată de El (Luca 4,22). „Puterea” era aceea a săvârşirii de minuni. Pare că
Ştefan avea darurile Duhului cum aveau şi cei 12.
Minuni şi semne. [„Minuni şi miracole”, KJV]. Sau, „minuni şi semne” (vezi cap.2,19). Minunile
acestea demonstrau puterea pe care o avea Ştefan. Nu se ştie cât de mult timp a trecut între hirotonirea
lui Ştefan şi martirajul său, dar nu putea să fi fost o perioadă lungă.

9 Unii din sinagoga c(Lit.: întrunire sau loc de adunare; centru al comunităţii, loc public
de rugăciune, de închinare şi de citire a Scripturilor, acolo unde existau cel puţin 10
bărbaţi. Ca instituţie, Sinagoga a apărut în timpul exilului babilonian (după 586 î.Cr.);
peste tot în carte) numită „A oamenilor liberi d(Oameni care au fost eliberaţi din scla-
vie)” – a celor din Cirena e(Vezi nota de la 2:11), a celor din Alexandria f(Capitala pro-
vinciei Egipt, al doilea oraş ca mărime din imperiu; două din cele cinci cartiere ale ora-
şului erau locuite de evrei) şi a celor din Cilicia g[Provincie romană în SE Asiei Mici,
învecinându-se cu Siria şi având capitala la Tarsus, oraşul de unde era Saul (vezi 7:58)] şi
din Asia h(Vezi nota de la 2:9) – au început o dispută cu Ştefan,
[„Se sculaseră”, KJV; Nitz]. Vezi cap.5,17.
Sinagoga. Vezi Vol. V, p.56,57. O sinagogă putea fi înfiinţată de 10 adulţi. La o dată mai târzie erau 12
sinagogi în Tiberiada şi tradiţia vorbeşte cu destulă exagerare despre 480 de sinagogi în Ierusalim. Cât
de netemeinică ar putea fi această cifră din urmă, dar cel puţin sugerează marele număr din capitală.
Oamenilor liberi[Izbăviţilor-trad. Cornilescu; „Libertinilor”, KJV; Nitz]. Pasajul prezent este neclar cu
privire la obârşia iudeilor care alcătuiau „sinagoga libertinilor”. Pasajul poate fi tradus: „sinagoga
numită [sinagoga] libertinilor şi cirenienilor şi a alexandrinilor”. Aceasta ar putea lăsa să se înţeleagă că
era numai o sinagogă, dintre închinătorii căreia unii erau oameni eliberaţi, dar ceilalţi erau din Cirene şi
Alexandria. Totuşi, traducerea aceasta ar putea fi înţeleasă că sinagoga era alcătuită numai din libertini
şi că ceilalţi menţionaţi erau grupuri de iudei neorganizaţi ca sinagogi, dar clasificaţi după locurile lor de
origine. Dacă oricare din interpretările acestei traduceri este corectă, libertinii s-ar putea să fi fost copii
de ai iudeilor care fuseseră duşi captivi din Palestina la Roma, de Pompei, în anul 63 î.Hr., şi care
ulterior fuseseră făcuţi liberi (libertini) de către cei care-i luaseră prizonieri.
Totuşi, e cu putinţă o altă traducere a acestui pasaj: „sinagoga numită [sinagoga] libertinilor, alcătuită
atât din cirenieni cât şi din alexandrini”. Aceasta ar identifica pe libertinii care o alcătuiau ca provenind
din Cirene şi Alexandria, ambele localităţi în care era o populaţie neobişnuit de numeroasă.
Dovezile arheologice arată că era cel puţin o sinagogă în Ierusalim înainte de anul 70 d.Hr. care era
folosită de iudeii elenişti. S-a descoperit la Ierusalim o inscripţie greacă vorbind de construcţia unei
sinagogi de un anumit Theodotus, care era intenţionată în deosebi pentru folosul iudeilor din Diaspora.
Inscripţia zice: „Theodotus, [fiul lui] Vettenus, preot şi conducător al sinagogii, fiu al unui conducător
de sinagogă, nepot al unui conducător de sinagogă, a construit sinagoga pentru citirea Legii şi pentru
~ 78 ~
învăţarea poruncilor, şi camera de oaspeţi, şi odăile, şi aprovizionările cu apă, pentru găzduirea acelora
din ţările străine care au nevoie, [sinagogă] pe care au întemeiat-o părinţii săi şi prezbiterii şi simonizii
(vezi Adolf Deissmann, Light From the Ancient East, p. 439-441).
Deşi lucrul acesta nu poate fi dovedit, e posibil că sinagoga aceasta să fi fost aceea a libertinilor menţi-
onată în pasajul prezent. Dacă lucrul acesta este adevărat sau nu, inscripţia mărturiseşte despre existenţa
uneia asemenea sinagogi eleniste în Ierusalim ca aceea cu ai cărei membri Ştefan a venit în contact.
A celor din Cirena. Era o numeroasă populaţie iudaică în Cirene, pe coasta de nord a Africi, între Egipt
şi Cartagina. Iosefus (Antiquities, XIV.7.2 [115]) citează pe Strabo, geograful clasic, ca afirmând că
erau 4 categorii de cetăţeni în statul Cirene, dintre care iudeii erau una dintre ele. Iudeii cirenieni
fuseseră vestiţi pentru darurile generoase pe care le-au trimis la Templul din Ierusalim şi apelaseră la
Cezar August pentru protecţie contra neregularităţii în impozitele puse de guvernatorii care căutase să
intercepteze darurile (ibid. XVI.6.5). Simon din Cirene, care a purtat crucea lui Hristos, pare că era un
astfel de iudeu (vezi Matei 27,32). Iudei cirenieni erau de faţă în Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10), şi astfel
de iudei sunt menţionaţi ca predicând Evanghelia la neamuri în Antiohia din Siria (cap.11,20).
A celor din Alexandria. Mai de grabă, „din Alexandrini”. Probabil că în nici o altă cetate a imperiului,
cu excepţia Ierusalimului şi poate a Romei, nu erau iudeii mai numeroşi ca în cetatea Alexandria (vezi
Vol. V, p.59). Populaţia iudaică de acolo pe vremea apostolilor e apreciată la 100.000. Aveau propriul
lor cartier, alcătuit din două din cele 5 subîmpărţiri ale cetăţii Alexandria. Ei erau guvernaţi de un etnarh
propriu (Iosif, Antiquities, XIV.7.2. [117]), ca şi cum ar fi construit o republică autonomă. Cârmuitorii
lor romani îi recunoşteau ca cetăţeni (ibid., 10.1 [118]). În Alexandria a fost tradus VT în limba greacă
(vezi Vol. 1, p.39). Filo, filosoful şi scriitorul iudeu, a trecut pe acolo în cursul primului secol creştin şi
cetatea era şi locul de naştere al lui Apolo (cap.18,26).
Cilicia. La colţul de sus al Asiei Mici, cu Tars ca unul din oraşele lui principale, Cicilia era ţara de
naştere al lui Pavel. Aici trăiau mulţi iudei, descendenţi ai celor 2.000 de familii pe care Antioh cel Mare
le adusese în Asia Mică (Iosif, Antiquities, XII.3.4 [149,150]) pentru a asigura vasalitatea provinciei faţă
de el şi poate pentru a ajuta la apărarea ei. Este evident din cap. 7,58-60 că Saul din Tars era în Ierusalim
pe vremea aceea şi pare ca el să fi fost unul din cei care au avut ceartă de cuvinte cu Ştefan. Fără îndo-
ială, argumentele puternice ale lui Ştefan au mâniat pe Saul la împotrivire dârză, deşi e dovedit că în
mod inconştient era atras de ei (AA 101).
Asia. În NT aceasta se referă la provincia romană aşezată în ceea ce este acum Asia Mică. Ea cuprindea
locuri care mai înainte fuseseră cunoscute sub numele de Lydia şi Ionia, cu Efes ca cetate principală.
Iudei din Asia fuseseră prezenţi la Ziua Cincizecimii (cap.2,9). Aceşti Iudei mai târziu şi-au demonstrat
zelul în apărarea sfinţeniei Templului (cap.21,27).
Dispută[Ceartă de vorbe-trad. Cornilescu; „Dispută”, KJV; „Întrebându-se”, Nitz]. Literal, „căutând
laolaltă”, „întrebându-se”, „disputând”. Disputa fusese iniţiată de iudeii din Diaspora. Aceştia erau
oameni care veniseră la Ierusalim cu un spirit profund de devoţiune căci cu cât oamenii sunt mai departe
de centrul de închinare, cu atât sunt mai zeloşi. Trebuie să fi fost ceva în învăţăturile lui Ştefan care îi
făcea să creadă că el subestima importanţa Templului din Ierusalim (vezi cap. 6,13; 7,1). Combatanţii,
venind din sinagogile lor, urmau să fie bine echipaţi pentru a discuta chestiuni teologice cu creştinii.

10 dar nu puteau să se opună înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.

Nu puteau să se opună. [„Nu erau în stare să reziste”, KJV; „Nu erau în stare a se împotrivi”, Nitz].
Literal, „nu erau tari ca să stea împotrivă”. Experienţa aceasta împlinea făgăduinţa lui Hristos faţă de
urmaşii Săi (Luc.21,15).
Înţelepciunii. Compară cu vers.3. În Evanghelii, înţelepciunea este atribuită Domnului (Matei 13,54;
Luca 2,40.52), şi Matei 12,42 vorbeşte despre „înţelepciunea lui Solomon”. Dar Ştefan era cel dintâi
învăţător din noua societate căruia îi era atribuită în felul acesta deosebit înţelepciunea. La un scriitor
atât de atent ca Luca, cuvântul trebuie să aibă o însemnătate specifică. El sugerează că Ştefan poseda o
deosebit de clară viziune a adevărului şi o capacitate de a scoate la lumină adevăruri mai înainte
neînţelese.
Duhului. Referirea de aici este la energia inspirată cu care vorbea Ştefan. Compară cu Ioan Botezătorul,
care lucra în „duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17).

~ 79 ~
11 Atunci au plătit nişte bărbaţi care să spună: „Noi l-am auzit rostind cuvinte
blasfemiatoare împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu!”
Au plătit[Au pus la cale-trad. Cornilescu; „Au uneltit, KJV; „Puseseră înadins”, Nitz]. Gr. hupoballo,
„a pune sub”. Cuvântul era uneori folosit pentru actul de a instiga sau a instrui un agent secret. Compară
RSV, „au instigat în taină”.
Cuvinte blasfemiatoare. Vezi Matei 12,31. Acuzaţia este mai explicită în Fapte 6,13. Acuzaţia se spri-
jină pe o răstălmăcire a adevărului, aşa cum fusese cea contra lui Isus Hristos care a fost acuzat de hulă
(vezi Matei 26,65) numindu-Se Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se egal cu Dumnezeu (Matei 26,63.64;
Ioan 5,18) şi ameninţând să „nimicească Templul” (Matei 26,61). Fiecare dintre aceste acuzaţii erau
dezvoltate din cuvinte pe care Isus le spusese de fapt. Ştefan se poate să fi spus lucruri care păreau să
dea o bază acuzaţiilor. Se poate ca el să fi învăţat că încetase nevoia de un templu (cf. Fapte.7,48), la fel
cum Isus arătase în vorbirea Lui cu femeia din Samaria (Ioan 4,21). Aceasta ar fi atacat însăşi temeliile
iudaismului şi urma în mod natural să trezească o opoziţie puternică. În faţa unei astfel de învăţături,
saducheii şi fariseii urmau să se unească în împotrivire. Pedeapsa pentru hulă era moartea prin împroş-
carea cu pietre (Lev. 24,16).
Moise. Adică, sistemele pe care le instituise Moise, aşa cum sunt relatate în Pentateuc. Notaţi că Moise
e menţionat înainte de Dumnezeu. Legaliştii erau mai preocupaţi de ceremoniile lor decât de Dumnezeul
lor.

12 Au incitat pe popor,pe bătrâni şi pe cărturari,s-au repezit asupra lui,l-au înşfăcat şi l-au

dus înaintea Sinedriului.
Au incitat. Literal, „au aruncat în comoţiune”. Prin mijlocul acestor acuzaţii mincinoase ei au provocat
pe oameni în mijlocul cărora Ştefan săvârşise minuni (cf. vers.8).
Bătrâni. Aceştia erau deja incitaţi contra apostolilor (cap. 4,5-7), şi ar fi avut nevoie de puţină încura-
jare pentru a se întoarce contra lui Ştefan.
S-au repezit[Au năvălit-trad. Cornilescu]. Pe neaşteptate, aşa cum cărturarii şi fariseii au năvălit asupra
lui Isus în Templu (Luca 20,1).
L-au înşfăcat[Au pus mâna pe el-trad. Cornilescu; „Îl târâră cu sila”, Nitz].
Sinedriului. [„Consiliu”, KJV]. Ca şi la Isus, audierea înaintea consiliului a precedat un sfârşit violent
(cap. 7,57). Notaţi cât de mult se aseamănă experienţa de martir a lui Ştefan cu aceea a Domnului său.

13 Au scos nişte martori mincinoşi, care au zis: „Omul acesta nu încetează să rostească
cuvinte blasfemiatoare împotriva acestui Lăcaş sfânt şi împotriva Legii!
Martori mincinoşi. Vezi vers.11.
Omul acesta. Spus cu dispreţ, probabil cu sarcasm.
Cuvinte blasfemiatoare. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea lui „de hulă”.
Împotriva acestui Lăcaş sfânt. Adică, Templul şi vecinătatea lui imediată (vezi cap.3,1).
Legii. Ştefan trebuie să fi încercat, ca şi Isus (Matei 5,17-19), şi aşa cum a făcut Pavel mai târziu
(Fapte 24,14-16; 25,8), să explice că învăţătura creştinismul nu va introduce nici o schimbare în prin-
cipiile morale fundamentale ale legii pe care iudeii o iubeau atât de mult. Cu toate acestea era clar că
proclamarea cu privire la Mielul lui Dumnezeu implica sfârşitul sistemului sacrificial aşa cum e schiţat
în lege. O astfel de predică urma să fie interpretată ca fiind distrugătoare a tot ceea ce iudeii preţuiau.

14 Căci l-am auzit spunând că Acest Isus din Nazaret va distruge locul acesta şi va
schimba obiceiurile pe care ni le-a încredinţat Moise!”
L-am auzit zicând. Învăţăturile lui Ştefan s-ar fi putut să fie greşit înţelese de către cei oneşti şi erau
evident greşit aplicate de cei neoneşti. Lucrul acesta nu este rareori cazul în chestiuni care duc la dispută
religioasă.
Acest Isus. Din nou o referire dispreţuitoare, deşi de pe buze creştine numele trebuie să fi sunat frumos
(cf. cap. 2,22). Notaţi cum mărturia falsă a pus în seama lui Ştefan continuarea propriei predici a lui
~ 80 ~
Hristos.
Va distruge locul acesta. [„Va nimici locul acesta”, KJV; Nitz]. Compară Matei 24,2; 26,61; 27,40.
Cuvintele lui Hristos repetate de Ştefan, făcuseră o impresie dăinuitoare asupra minţii acuzatorilor. În
plus, deşi învăţau că Hristos era mort, ei erau preocupaţi că El ar distruge Templul schimbând obice-
iurile la un oarecare timp în viitor.
Va schimba obiceiurile. Acuzaţia aceasta probabil a fost forţată de farisei, deoarece se ocupă de „obice-
iuri” (vezi Vol. V, p.51,52). Acuzaţia, deşi adusă împotriva lui Ştefan, e încă legată de Isus din Nazaret
şi de învăţăturile Lui. Ei deja acuzaseră pe Ştefan cu privire la Templu şi lege (vers.13). Acum îl acuzau
cu privire la „obiceiurile” care se adunaseră în jurul Templului şi a legii. Ei pretindeau că acestea le
fuseseră date de Moise, dar o astfel de pretenţie nu era adevărată. Restricţii supărătoare fuseseră îngră-
mădite asupra oamenilor, mai ales după reîntoarcerea din robie din anul 536 î.Hr., cam la 1000 de ani
după epoca lui Moise (vezi Marcu 7,1-23, mai ales la vers.3). tocmai tradiţiile acestea fuseseră con-
damnate aspru de Isus (Matei 15,1-13).

15 Toţi cei ce şedeau în Sinedriu s-au uitat ţintă la el şi au văzut că faţa lui arăta ca faţa
unui înger.
Ţintă. [„Stăruitor”, KJV; „Pironind ochii”, Nitz]. Cuvântul e caracteristic pentru Luca(vezi Fapte 1,10).
Acuzatorii lui Ştefan ar fi privit în mod firesc cu atenţie la el, întrebându-se ce va spune el în propria sa
apărare. Membrii consiliului erau surprinşi de ceea ce vedeau şi auzeau.
Faţa unui înger. Nu e de ajuns a spune că înfăţişarea feţei lui Ştefan se datora demnităţii sale de expri-
mare sau chiar pentru că era uimitor de liniştit şi netulburat în prezenţa unei primejdii asupra vieţii sale.
Faţa lui trebuie să fi fost luminată de o strălucire dumnezeiască. Strălucirea solului îngeresc e descrisă
de repetate ori în Scriptură, ca la „tinerelul” îngeresc din Marcu 16:5. Faţa lui Moise strălucea când a
coborât de pe Muntele Sinai, unde fusese chiar în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 34,28-35). Tot aşa faţa
lui Ştefan era iluminată din cauza apropierii lui de Hristos şi de lumina viziunii lui Isus stând în picioare
la dreapta lui Dumnezeu. (Fapte.7,56).

Comentariile lui Ellen G. White:

1AA 87, 88
1–4 SR 259
1–6 WM 275
1–15AA, 87–99; SR 259–264; 7T 252
24T 356
2–7 AA 89
3AA 91
4Ev 91
7DA 266
7, 8 EW 197; SR 260
8–10 AA 97; SR 262
11SR 263
12, 13EW 197
13AA 98
14, 15AA 99; EW 198

~ 81 ~
Capitolul 7
Ştefan se adresează Sinedriului

1 Marele preot l-a întrebat: – Aşa stau lucrurile?

Aşa stau lucrurile? Întrebarea marelui preot a întrerupt uimirea privitorilor la vederea feţei lui Ştefan,
dar era normală pentru deschiderea judecăţii oficiale şi asemănătoare cu întrebarea pusă Domnului
(Matei 26,62). Acuzatul era invitat să se declare vinovat sau nevinovat şi apoi urmează apărarea lui
Ştefan.

2 El a răspuns: – Fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei i S-a arătat strămoşului

nostru Avraam în timp ce se afla în Mesopotamia, înainte de a locui în Haran,
A răspuns. [„A zis”, KJV]. Răspunsul lui Ştefan a fost o mărturisire de credinţă. Ea era în acelaşi timp
şi o acuzare a acuzatorilor săi. Vezi Notele adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.
Fraţi şi părinţi. [„Bărbaţilor, fraţilor şi părinţilor”, KJV; Nitz]. Cuvântarea lui Ştefan este plină de
demnitate, dar pe o bază mai familiară ca a lui Petru (cf. cap. 4,8). Bărbatul acuzat se adresează condu-
cătorilor iudei numindu-i fraţi şi arătând respect bătrânilor. Pavel a folosit aceleaşi cuvinte când a vorbit
mulţimii. (cap. 22,1).
Dumnezeul slavei. Literal, „Dumnezeu al slavei”, adică Dumnezeul lui Israel arătat în slava stâlpilor de
nor şi de foc şi a Şechinei (Exod 13,21.22; 40,34.35). Slava lui Dumnezeu este caracterul Lui (vezi
Exod 34,6). Lucrul acesta a fost în mod impresionant dat pe faţă în viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos (vezi
Isaia 40,5; Ioan 1,14; cf. Iacov 2,1). Expresia „Dumnezeul slavei” alcătuieşte o înţeleaptă introducere la
cuvântarea lui Ştefan. Ea respinge acuzaţia de hulă şi pregăteşte calea pentru o proaspătă concepţie
despre Dumnezeul căruia iudeii pretindeau că I se închină.
S-a arătat. Precizând că Dumnezeu S-a arătat înainte ca Templul să fi existat. Geneza prezintă 5 mani-
festări faţă de Avraam, în afară de acelea legate de chemările de a-şi lăsa familia şi patria(cap. 12,1-3;
15,7), făgăduinţa (cap. 12,7), legământul (cap. 13,14-17), legământul sigilat (cap. 15), legământul
circumciziunii (cap. 17,10), legământul reînnoit la Mamre (cap.18,1).
Mesopotamia. Literal, „între râuri”, numele folosit pentru ţara dintre râurile Tigru şi Eufrat (cf. cu
Gen. 24,10). Ştefan pare să limiteze numele la regiunea sudică, deasupra Golfului Persic. Patria ances-
trală a lui Avraam este numită „Ur din Haldea” (Gen. 11,31; vezi Fapte 7,4), şi „de cealaltă parte a
Râului” (Iosua 24,2.3), adică, dincolo de Eufrat. Locul unde a fost Ur a fost identificat şi scos la iveală
prin săpături (vezi Gen. 11,28).
Haran. Forma greacă a VT Haran (vezi Gen.11,31). Ştefan pare să separe Haranul de Mesopotamia,
deşi cetatea era de fapt în partea de nord-vest a ceea ce e numit liber Mesopotamia.

3 şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi dintre rudeniile tale şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta!”
a(Vezi Gen. 12:1)
Ieşi. Ştefan citează din Geneza 12:1, dar omite pe „din casa tatălui tău”, probabil pentru că aplică
pasajul la plecarea lui Avraam din casa tatălui său din Ur, întrucât Geneza se referă la părăsirea de către
Avraam a rudelor sale din Haran.

4 Atunci el a ieşit din ţara caldeenilor b(Sau: babilonienilor) şi a locuit în Haran. De

acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a mutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi
acum,
Ţara caldeenilor[Ţara haldeilor-trad. Cornilescu]. Aproximativ ţara Babiloniei (vezi Gen.10,22).
După moartea tatălui său. În ce priveşte o tratare a legăturii dintre declaraţia aceasta şi Gen. 11,26.32;
12,1 vezi Gen. 11,26. Terah a murit la vârsta de 205 ani; Avraam era pe atunci de 75 de ani.
L-a mutat. Adică, Dumnezeu l-a mutat sau l-a făcut să migreze. Versiunea greacă e mai puţin vagă

~ 82 ~
decât cea engleză. Schimbarea subiectului (cf. cap. 6,6) poate fi notată ca mai naturală la un vorbitor
decât la un scriitor. Aceasta susţine că naraţiunea din capitolul 7 este o relatare faptică a cuvântării lui
Ştefan.

5 dar nu i-a dat în ea nici o moştenire, nici măcar o palmă de pământ, ci i-a promis că i-o
va da ca posesiune, lui şi seminţei c(Termenul grecesc pentru sămânţă este un singular
care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a
unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să
exprime o ambiguitate intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică acelaşi termen,
sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin exegeza sa că promisiunea făcută lui Avraam
îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos) lui după el, cu toate că nu avea nici un copil.
Palmă de pământ. [„Să-şi pună piciorul”, KJV; „Urmă de picior”, Nitz]. Expresia zice literal, „nici cât
lăţimea unui picior”.
Ci i-a promis. [„Totuşi i-a făgăduit”, KJV; „Dar… făgădui”, Nitz]. Mai de grabă, „dar i-a făgăduit”.
Gen.12,7; 13,15.16.
Ca posesiune. [„Ca stăpânire”, KJV]. Mai de grabă, „în stăpânire”.
Nici un copil. Avraam era în vârstă de 75 de ani când a părăsit Haranul (Gen. 12,4), şi era de 100 de ani
când s-a născut Isac (Gen. 21,5).

6 Dumnezeu i-a spus că urmaşii lui vor locui ca străini într-o ţară străină şi că vor fi
înrobiţi şi asupriţi timp de 400 de ani d(Vezi Ex. 12:40; este vorba, mai degrabă, de o
cifră rotundă; vezi şi Gen. 15:16 şi nota).
Dumnezeu i-a spus. [„Dumnezeu a vorbit”, KJV; „Dumnezeu vorbit”, Nitz]. Cuvintele sunt în mod
substanţial citate din LXX la Gen.15,13.14
Ţară străină. Referindu-se atât la Canaan cât şi la Egipt (vezi Gen.15,13; Exo.12,40).
Patru sute de ani. Vezi Gen. 15,13; Exod 12,40.

7 „Dar pe neamul căruia îi vor sluji ei îl voi judeca Eu, a zis Dumnezeu, iar după aceea
vor ieşi de acolo şi Mi se vor închina Mie în locul acesta.” e(Vezi Gen. 15:13, 14)
Vor ieşi. Cu libertatea naturală a unei naraţiuni, Ştefan contopeşte făgăduinţa dată lui Avraam cu o
redare liberă a făgăduinţei dată lui Moise (Exod 3,12).

8 Apoi i-a dat legământul circumciziei. Astfel, când i s-a născut Isaac, Avraam l-a
circumcis în ziua a opta; apoi Isaac l-a circumcis pe Iacov, şi Iacov pe cei 12 patriarhi.
Legământul circumciziei. [„Legământul circumciziunii”, KJV; „Legământul de tăiere împrejur”, Nitz].
Adică, un legământ la care tăierea împrejur era semnul (vezi Gen. 17,10-14).
I s-a născut Isaac[A născut pe Isaac-trad. Cornilescu]. Naşterea lui Isaac a constituit o dovadă obiectivă
că Dumnezeu cu adevărat va împlini legământul Său cu Avraam. Prin tăierea împrejur a lui Isaac,
Avraam şi-a împlinit răspunderile care-i reveneau sub acelaşi legământ.
Patriarhi. În ce priveşte termenul, vezi cap. 2,29. Aici expresia este aplicată la cei 12 fii ai lui Iacov,
fiecare dintre ei devenit întemeietorul unei familii.

9 Patriarhii, fiind invidioşi pe Iosif, l-au vândut în Egipt. Dar Dumnezeu era cu el
Invidioşi[Pizmuiau-trad. Cornilescu; „Mânaţi de invidie”, KJV; „Pizmuind”, Nitz]. Relatarea e că fraţii
lui „îl urau” (Gen. 37,4.5) şi „au început să-l pizmuiască” (vers.11). Acesta este primul pas în argumen-
taţia lui Ştefan că solii lui Dumnezeu au avut totdeauna de întâmpinat împotrivire din partea acelora care
au fost pentru un timp reprezentaţi ai naţiunii ebraice.
L-au vândut în Egipt. [„Au vândut pe Iosif în Egipt”, KJV; „Pe Iosif îl vândură spre Egipt”, Nitz]. De
fapt Iosif a fost vândut madianiţilor şi ismaeliţilor (Gen. 37,25.28), dar întrucât rezultatul a fost vinderea
~ 83 ~
ca rob al lui Iosif în Egipt, obiecţiunea la expresia lui Ştefan e de mică însemnătate. Iosif însuşi a spus
fraţilor săi: „M-aţi vândut ca să fiu adus aici” (Gen. 45,5).
Dar Dumnezeu. Mai de grabă, „şi Dumnezeu”. Acesta reflectă relatarea din Gen. 39, 2.21.23. Prezenţa
lui Dumnezeu nu e limitată, deoarece Domnul a fost cu Iosif chiar şi în Egiptul păgân. Amintirea
lucrului acestuia trebuie să fi adus mângâiere lui Ştefan în timpul judecării lui.

10 şi l-a scăpat din toate necazurile lui; El i-a dat har şi înţelepciune în prezenţa lui
Faraon, monarhul Egiptului, care l-a pus conducător peste Egipt şi peste toată casa lui.
L-a scăpat[L-a izbăvit-trad. Cornilescu]. Gr. exaireo, „a scoate smulgând”, „a scoate prin alegere”,
„a salva”. Eliberarea lui Iosif nu era din Egipt, ci din necazurile lui în Egipt. La fel este eliberat şi popo-
rul său de Dumnezeu care îi dă tărie să biruiască necazurile şi suferinţele.
Conducător[Dregător-trad. Cornilescu; „Guvernator”, KJV; „Mai mare”, Nitz]. Vezi Gen.41,38-45.

11 A venit o foamete în tot Egiptul şi în Canaan; necazul era mare şi strămoşii noştri nu
găseau de mâncare.
Nu găseau mâncare[Nu găseau merinde-trad. Cornilescu; „Nu găseau alimente”, KJV]. Mai de grabă,
„nu puteau găsi alimente”. Cuvântul tradus „merinde” [„alimente”] e în general folosit pentru „nutreţul”
vitelor (vezi LXX la Gen. 24,25.32). Dar, mai mult decât nutreţul pentru vite, au fost atinşi şi oamenii de
foamete, de aceea termenul trebuie să fie aplicat atât la hrana pentru om, cât şi pentru vite.

12 Iacov a auzit că în Egipt era grâu, aşa că i-a trimis acolo pe strămoşii noştri pentru
prima oară.
Grâu. [„Grâne”, KJV; Nitz]. Gr. sitia, „hrana”, „merinde”. „Grâne” sau o cereală cu bobul mic, de pildă
grâul (sitos). Aceasta nu poate fi porumbul originar din America de Nord.
Strămoşii noştri[Părinţii noştri-trad. Cornilescu]. Adică, cei 10 fii pe care Iacov i-a trimis în Egipt
(Gen. 42,1-3). Dacă Ştefan face aici ceva mai mult decât să dezvolte o succesiune istorică, el caută să
arate că chiar aceia care au mâhnit pe Iosif au ajuns să fie dependenţi de belşugul rezultând de pe urma
înţelepciunii sale. La fel iudeii de pe vremea lui Ştefan trebuiau să se întoarcă pentru hrana lor spirituală
la Isus Hristos, pe care ei Îl mâhniseră.

13 Când s-au dus a doua oară, Iosif li s-a făcut cunoscut fraţilor săi, iar Faraon a aflat
despre neamul lui Iosif.
A doua oară. Vezi Gen. 45,1-4.
Li s-a făcut cunoscut[A fost cunoscut-trad. Cornilescu; „A fost făcut cunoscut”, KJV]. Expresia aceasta
apare de două ori în versetul acesta în KJV. În al doilea caz, originalul grec diferă şi ar trebui să fie
tradus „a devenit vădit”.
Neamul. Gr. genos, „neam”. Iosif nu căutase să ascundă obârşia lui ebraică (Gen. 41,12), dar până la
criza aceasta lucrul nu era general cunoscut. Acum Faraon însuşi s-a lămurit în privinţa aceasta
(Geneza 45,16).

14 Apoi Iosif a trimis să fie chemat tatăl său Iacov precum şi întreaga familie, în număr
de 75 de suflete f(Vezi Gen. 46:27 şi nota; Ex. 1:5 şi nota).
Familie. [„Neamul”, KJV; „Rudenia”, Nitz]. Gr. suggeneia, „neam”, sau „familie”, folosit şi în v. 3 şi
Luca 4,61.
Şaptezeci şi cinci de suflete. Vezi Gen. 46,26.27. Sunt multe tradiţii iudaice cu privire la numărul celor
care au coborât în Egipt (vezi Talmud, Baba Bathra 123a, 123b, ed. Soncio, p.511,512).

~ 84 ~
15 Şi astfel Iacov s-a coborât în Egipt, unde atât el, cât şi strămoşii noştri au murit.
Iacov s-a coborât. Acum începe şederea evreilor în Egipt timp de 215 ani(vezi Gen. 15:13;Exod 12,40),
departe de Ţara Făgăduită.
Atât el…murit. Mai de grabă „şi a murit el însuşi”. Unii comentatori iau aceasta ca referindu-se mai de
grabă la Iosif decât la Iacov.

16 Au fost mutaţi în Şehem şi puşi în mormântul pe care-l cumpărase Avraam de la fiii

lui Hamor, în Şehem, în schimbul unei sume în argint.
Au fost mutaţi. În afară de îngroparea oaselor lui Iosif în Sihem (Gen. 50,25; Exod 13,19; Iosua 24,32)
nu e nici o relatare în Scriptură cu privire la strămutarea trupurilor patriarhilor în Canaan. Iosif spune:
„Trupurile lor au fost duse ceva mai târziu de către descendenţii lor [şi fii lor] la Hebron şi înmormântate
acolo” (Antiquities, II.8.2 [199]; ed. Loeb, Vol. 4, p. 251). O tradiţie veche iudaică spune că trupurile
patriarhilor au fost scoase din Egipt o dată cu plecarea israeliţilor.
În Şehem. Acest Sihem este Sihemul din VT (vezi Gen. 12,6).
Îl cumpărase Avraam. Cumpărarea de către Avraam a peşterii de la Macpela, la răsărit de Mamre,
aproape de Hebron, este unica tranzacţie de felul acesta relatată (vezi Gen. 23,3-20). Aici au fost înmor-
mântaţi Avraam, Isaac, Rebeca şi Lea. Totuşi, regiunea Sihemului a fost locul primei aşezări a lui
Avraam la intrarea lui în Canaan şi acolo a construit el un altar (Gen. 12,6.7). S-ar putea ca el să fi cum-
părat teren pentru scopul acesta, deşi nu e nici o relatare despre cumpărare.
Cumpărarea de către Iacov a ogorului din Sihem este unica tranzacţie relatată în care fiii lui Hamor
apar ca vânzători (Gen. 33,19). Aici a fost înălţat un altar (Gen. 33,20) şi au fost înmormântare oasele lui
Iosif, dar nu e nici o relatare că acolo a fost un loc de înmormântare pentru fraţii săi („părinţii noştri”,
Fapte 7,15). Ieronim, un scriitor creştin din secolul al IV-lea, afirmă (Epistola a 86-a, ed. Benedictină) că
mormintele celor 12 patriarhi erau arătate la Sihem pe vremea lui şi corespunde cu o tradiţie samariteană
păstrată timp de multe secole. Lucrul acesta ar coincide cu informaţii puse la dispoziţia lui Ştefan, dar
necunoscute pentru noi astăzi.
Hamor[Emor-trad. Cornilescu]. Forma greacă a VT Hamor.
În Şehem. [„Tatăl lui Sihem”, KJV; „în Sihem”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) expri-
marea „în Sihem [Şechem]”.

17 Cu cât se apropia vremea împlinirii promisiunii pe care Dumnezeu i-o făcuse lui
Avraam, poporul creştea şi se înmulţea tot mai mult în Egipt,
Cu cât[„Dar când”, KJV; „Şi cu cât”, Nitz]. Mai de grabă, „şi întrucât”, sugerând că timpul se apropia
şi nu că se apropiase.
Se apropia. [„S-a apropiat”, KJV]. Mai de grabă, „şi întrucât”, armonizându-se cu „şi întrucât”.
Vremea împlinirii promisiunii. [„Vremea făgăduinţei”, KJV; „Timpul făgăduinţei”, Nitz]. Adică,
timpul împlinirii ei, prin ieşirea israeliţilor din Egipt (vezi Gen. 15,13.44; Exod 12,40;vezi Vol. I,p. 188-
195). Părinţii „în credinţă au murit toţi…, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi
le-au urat de bine de departe (Evrei 11,13).
Dumnezeu i-o făcuse. [„Dumnezeu jurase”, KJV; „Dumnezeu o dete prin jurământ”, Nitz]. Mai de
grabă, „binevoise să acorde”.
Creştea şi se înmulţea[A crescut şi s-a înmulţit-trad. Cornilescu]. Vezi Exod 1,7; 13,37.

18 până când peste Egipt s-a ridicat un alt monarh, care nu-l cunoscuse pe Iosif.
S-a ridicat un alt monarh[…împărat-trad. Cornilescu]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p.10) pentru
adăugarea cuvintelor „peste Egipt”. Nu doar un împărat în plus, ci un fel deosebit de împărat (vezi
Exod 1,8) şi, cu siguranţă, având o atitudine diferită faţă de evrei.
Nu-l cunoscuse. Mai de grabă, „nu cunoscuse”. Acesta ar putea să însemne că noul cârmuitor ignora
marile servicii pe care Iosif le făcuse Egiptului sau că în mod deliberat le ignora (cf. folosirea lui
„a cunoaşte” în Matei 7,23; 25,12).

~ 85 ~
19 Acesta ne-a exploatat cu viclenie neamul şi i-a tratat rău pe strămoşii noştri,
cerându-le să-şi abandoneze copiii, ca să nu mai trăiască.
Ne-a exploatat cu viclenie[A uneltit-trad. Cornilescu; „A lucrat dibaci”, KJV; „Întrebuinţând meşteşu-
gire”, Nitz]. Sau, „lucrând cu vicleşug” (vezi Exod 1,10).
I-a tratat rău[A chinuit-trad. Cornilescu; „A tratat rău”, KJV; „Necăji”, Nitz]. Iosif, (Antiquities II.9.1
[203]) spune că egiptenii au pus pe israeliţi să sape canale şi îndiguiri pentru Nil.
Să-şi abandoneze. [„Şi-au lepădat”, KJV; „A face lepădaţi”, Nitz]. Mai de grabă, „făcând ca pruncii lor
să fie lepădaţi”. Expresia se referă la ce a făcut faraon faţă de evreii pe care îi ura (vezi Exod 1,22).

20 În vremea aceea s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost
hrănit timp de 3 luni în casa tatălui său,
În vremea aceea. [„În acest timp”, KJV; „În acel timp”, Nitz]. Pe când pruncii erau abandonaţi.
Frumos. [„Peste măsură de frumos”, KJV; „Plăcut”, Nitz]. Literal, „Frumos [plăcut] lui Dumnezeu”
(vezi Exod 2,2). Iosif (ibid. 9.6 [231]) descrie frumuseţea pruncului Moise în aşa fel că aceia care îl
întâlneau priveau la el cu admiraţie.

21 iar când a fost abandonat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut ca pe propriul ei fiu.
Abandonat. Iochebed, mama lui Moise, a împlinit porunca împăratului şi, în acelaşi timp, a pus în
aplicare propriului ei plan (vezi Exod 2,3).
L-a luat. [„L-a luat sus”, KJV; „Îl ridică”, Nitz]. Literal, „l-a ridicat”, referindu-se fie la faptul că Moise
a fost scos din Nil sau mai precis că a fost adoptat de fiica lui Faraon. Forma de rădăcină a verbului
înseamnă „a alege” şi e folosit în felul acesta în Filipeni 1,22. Forţa lui este clarificată în expresia
următoare.
Ca pe propriul ei fiu. [„Însuşi fiul ei”, KJV; „Ca fiu al ei”, Nitz]. Vezi Exod 2,5.10. Iosif (ibid. II.9.7
[232-237]) declară că potrivit cu tradiţia iudaică, faraonul care domnea pe atunci nu avea fiu şi Moise a
fost ales pentru a fi moştenitorul.

22 Moise a fost educat în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în fapte şi cuvinte.
A fost educat[A învăţat-trad. Cornilescu; „A fost învăţat”, KJV; „Fu învăţat”, Nitz]. Mai de grabă,
„educat”, sau „instruit”. VT nu afirmă lucrul acesta în chip precis, dar e subînţeles din legăturile lui
Moise cu casa lui Faraon.
Înţelepciunea egiptenilor. Vezi Exod 2,11; 1 Regi 4,30. Sunt multe legende cu privire la primii 40 de
ani ai vieţii lui Moise. Filo (Viaţa lui Moise 1.5) pretinde că dă câteva amănunte cu privire la planul de
studii pe care l-a urmat Moise, dar Biblia tace asupra acestui subiect.
Puternic…în cuvinte. Lucrul acesta se aplică în primul rând la timpul în care marele conducător era la
curtea egipteană şi nu este în conflict cu afirmaţia lui de mai târziu: „Eu nu sunt un om cu vorbirea
uşoară [„elocvent”]… căci vorba şi limba mi-este încurcată” (vezi Exod 4,10), care a fost rostită după 40
de ani petrecuţi în Madian.
În fapte. Nu există nici o relatare biblică a faptelor sale, dar ar fi curios ca un om care s-a dovedit atât
de capabil în viaţa de mai târziu să nu fi fost capabil de fapte mari în timpul primei sale tinereţi (vezi
Exod 2,11).

23 Când avea 40 de ani, i-a venit în inimă dorinţa să-i viziteze pe fraţii săi, pe israeliţi.
Patruzeci de ani. [„De 40 de ani împliniţi”, KJV; „I se împlini într-un timp de 40 de ani”, Nitz]. Literal,
„când se împlinea un timp de 40 de ani” pentru el, adică când era aproape de 40 de ani. VT nu dă infor-
maţii cu privire la vârsta lui în momentul respectiv. Se arată doar că Moise era de 80 de ani când a fost
trimis la Faraon (Exod 7,7), şi că era de 120 de ani când a murit (Deut. 34,7). Tradiţia veche iudaică
împarte viaţa lui Moise în 3 perioade de câte 40 de ani(Midraş Rabah, la Gen. 50,22,ed. Soncio,p. 1001),
şi Ştefan urmează o împărţire similară; 1) cei 40 de ani în Egipt, 2) cei 40 de ani ca păstor în pustie,
3) cei 40 de ani în care a condus poporul său din Egipt până la hotarul Canaanului.
~ 86 ~
 Să-i viziteze. [„Să viziteze”, KJV]. Gr. episkeptomai, „să privească asupra”, pentru a vedea cum o duce
o persoană, „a inspecta” (cf. Exod 4,31; Luca 7,16; Iacov 1,27). Moise era înclinat să ajute pe compa-
trioţii săi (vezi Exod 2,11).

24 A văzut pe unul căruia i se făcea o nedreptate şi i-a luat apărarea; el l-a răzbunat pe cel
asuprit, ucigându-l pe egiptean.
I se făcea nedreptate. Prin lovituri şi bătăi (cf. Exod 2,11).
L-a răzbunat. [„L-a răzbunat”, KJV; „Şi răzbună”, Nitz]. Literal, „A săvârşit o răzbunare” şi prin
aceasta a întreprins ceea ce ar fi trebuit să fie lăsat în seama Domnului.
Ucigându-l pe egiptean. [„A lovit pe egiptean”, KJV; „A omorât pe egiptean”, Nitz]. Adică, l-a omorât
(vezi Exod 2,12).

25 Credea că fraţii săi vor înţelege că Dumnezeu le va da eliberarea prin mâna lui, însă ei
n-au înţeles.
Credea. [„Căci el presupunea”, KJV; „Gândea”, Nitz]. Mai de grabă, „dar el presupunea”, chiar atunci
când a omorât pe egiptean. El lua ca de la sine înţeles că evreii urmau să înţeleagă fapta sa şi motivele
ei. El a fost repede deziluzionat. Această pătrundere în mintea şi sufletul lui Moise nu e scoasă din VT,
dar putea să-i fi fost dată lui Ştefan de Duhul Sfânt. Vorbitorul s-ar putea de asemenea să sugereze o
comparaţie între Moise şi Isus, care au fost, şi unul şi celălalt, respinşi de poporul pe care căutau să-l
ajute.
Prin mâna lui. Pare că fusese descoperit lui Moise că el urma să elibereze pe Israel, dar el era sub o
impresie greşită că lucrarea avea să fie împlinită prin acelaşi fel de mijloace pe care egiptenii în totalitate
obişnuiau să-şi impună puterea.
N-au înţeles. O expresie concisă dar efectivă, subliniind lipsa de apreciere a poporului ales. Poporul lui
Dumnezeu prea adesea nu înţelege şi nu e pregătit pentru actele lui Dumnezeu de eliberare(cf. atitudinea
iudeilor faţă de Hristos, Ioan 1,11).

26 În ziua următoare, i-a văzut pe 2 bătându-se şi i-a îndemnat la pace, spunându-le:

„Bărbaţilor, voi sunteţi fraţi; de ce vă faceţi rău unul altuia?”
Bătându-se. Adică, 2 bărbaţi dintre evrei (Exod 2,13).
Îndemnat la pace. [„Îi unea”, KJV]. Literar, „îi aducea la pace”, adică, îi împăca.
Bărbaţilor[Oamenilor-trad. Cornilescu; „Domnilor”, KJV; „Bărbaţi”, Nitz]. Mai de grabă, „bărbaţi”.
Sentimentul lui fratern proaspăt trezit e atât de puternic, încât Moise pare neînstare să tolereze orice mai
puţin decât unirea frăţească printre evrei, când suferă împreună.

27 Dar cel ce-i făcea rău semenului său, l-a împins şi i-a zis: „Cine te-a pus pe tine
conducător şi judecător peste noi?
Cine te-a pus pe tine conducător? Aşa cum e arătat în v. 35, Ştefan subliniază această constatare
timpurie a autorităţii lui Moise pentru a arăta că întreaga istorie a lui Israel fusese marcată de respin-
gerea solilor lui Dumnezeu, care fuseseră trimişi pentru binele naţiunii. Lepădarea lui Isus a fost
lepădarea culminantă.

28 Vrei să mă ucizi şi pe mine aşa cum l-ai ucis ieri pe egiptean”? g(Vezi Ex. 2:14)
Vrei? Compară Exod 2,14.

29 Când a auzit aceasta, Moise a fugit şi a locuit ca străin în ţara Midian, unde i s-au
născut 2 fii.
Moise a fugit. Privirea rapidă şi generală a lui Ştefan a trecut peste faptul că faraon a aflat de cele ce se
petrecuseră şi-l căuta pe Moise. Iosif (Antiquities II.11.1 [254-256]) pune fuga lui Moise pe seama
~ 87 ~
geloziei egiptenilor, care se temeau că el va conduce o revoltă.
Ca străin. Literal, „a devenit un pelerin”, adică un străin.
Midian. Gr. Madiam, pentru ebr. Midyan, „Madian” (vezi Exod 2,15.16).
I s-au născut 2 fii. Gherşom şi Eliezer. Mama lor era Sefora, fiica lui Ietro (vezi Exo.4,20; 18,2-4).

30 După ce au trecut 40 de ani, i s-a arătat un înger h(În textul vechi-testamental la care
face referire Ştefan (vezi Ex. 3:2) avem Îngerul Domnului. Sintagma mai apare şi în alte
locuri în VT, în unele dintre acestea cu referire clară la Dumnezeu Însuşi (vezi Gen. 16,
unde Îngerul Domnului este numit de către Agar, Dumnezeul Care mă vede); şi în vs. 35,
38) în pustia muntelui Sinai, într-o flacără de foc care ieşea dintr-un tufiş.
Patruzeci de ani. Împreună cu cei 40 de ani menţionaţi în v. 23, Moise împlineşte 80 de ani când a fost
chemat să izbăvească pe Israel (vezi Exod 7,7).
Un înger. [„Un înger al Domnului”, KJV; „Îngerul Domnului”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf.
p.10) omiterea cuvintelor „al Domnului”. Referirea lui Ştefan la experienţa lui Moise la rugul ce ardea
era un răspuns indirect la acuzaţia că ar fi vorbit contra lui Moise, deoarece aici îi dă deplină onoare ca
unul care avusese experienţă personală cu Dumnezeu. În ce priveşte identificarea îngerului ca fiind
Domnul, vezi Exod 3,2.
Flacără de foc[Para focului-trad. Cornilescu; „O flacără de foc”, KJV; Nitz]. Vezi Exod 3,2.
Tufiş. [„Tufiş”, KJV]. Gr. batos, „o tufă de mărăcini”, „rug de mure”. Nu e cu putinţă de a identifica
exact acest tufiş.

31 Când a văzut tufişul, Moise s-a mirat de priveliştea aceea şi, în timp ce se apropia ca
să se uite mai bine, glasul Domnului i-a vorbit astfel:
Să se uite. Compară Exod 3,5.
Glasul Domnului. Vezi Exod 3,2.

32 „Eu sunt Dumnezeul strămoşilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, (Dumnezeul) lui Isaac şi
(Dumnezeul) i(Vezi nota de la 3:13) lui Iacov! j(Vezi Ex. 3:6)”Moise tremura şi nu
îndrăznea să se uite.
Dumnezeul lui Avraam. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor „Dumnezeul lui”
înaintea numelor Isaac şi Iacov. Dacă, aşa cum declară tradiţia, Ştefan fusese unul din cei 70 (vezi
cap. 6,5), fără îndoială auzise cuvintele acestea citite de Domnul când mărturisea împotriva necredinţei
saducheilor cu privire la înviere (Matei 22,32). Dacă vreunii din saduchei se aflau în conciliu, cu
siguranţă că aveau să-şi aducă aminte multă vreme după aceea de citatele folosite de Ştefan special
pentru ei. Măreţele cuvinte le-ar fi reamintit făgăduinţa învierii şi demonstrarea ei în învierea lui Isus
dintre cei morţi.

33 Domnul i-a zis: „Dă-ţi jos sandalele, căci locul pe care stai este un pământ sfânt!
Dă-ţi jos sandalele[Scoate-ţi încălţămintea-trad. Cornilescu]. În Exod 3 porunca este destul de logică
înainte ca Dumnezeu să i Se facă cunoscut lui Moise, care nu ar fi avut nevoie de îndrumare când a
recunoscut prezenţa lui Dumnezeu. Folosirea de către Ştefan a acestei experienţe ar fi subliniat adevă-
ratul lui respect faţă de locurile sfinte şi arată că prezenţa lui Dumnezeu nu era mărginită la curţile
Templului din Ierusalim (vezi Exod 3,5).

34 Am văzut asuprirea poporului Meu care este în Egipt şi i-am auzit geamătul, aşa că
M-am coborât să-l eliberez. Acum, vino, căci te voi trimite în Egipt!” k(Versetele 33-34:
Vezi Ex. 3:5, 7, 8, 10)
Am văzut. Repetarea acestei expresii este o reflectare, în greceşte, a unei construcţii emfatice ebraice şi
este bine redată prin: „Sigur am văzut” în Exod 3,7. [KJV]. Versetul acesta este un citat prescurtat şi
~ 88 ~
compus luat din Exod 3,7.8.10.
Te voi trimite. S-ar putea ca Ştefan să fi folosit versetul acesta pentru a sugera ascultătorilor săi felul în
care Hristos, ca şi Moise, fusese trimis ca răspuns la rugăciunea de a alina suferinţa şi de a elibera pe
poporul Său (vezi v. 35).

35 Pe acest Moise, pe care ei îl respinseseră zicând: „Cine te-a pus pe tine conducător şi
judecător?”, pe el l-a trimis Dumnezeu drept conducător şi eliberator, cu ajutorul
îngerului care i s-a arătat în tufiş.
Acest Moise. Pasajul acesta e în aşa fel alcătuit, încât scoate în evidenţă faptul că Moise era cel onorat
căruia Domnul i Se arătase.
Pe care ei îl respinseseră. [„Pe care l-au refuzat”, KJV; „Pe care-l tăgăduiseră”, Nitz]. Aici din nou se
pune accentul pe respingerea lui Moise de către poporul evreu, deşi era atât de bine adeverit ca sol al lui
Dumnezeu. Poate că Ştefan lăsa să se înţeleagă că ascultătorii săi se purtau la fel, lepădând pe Isus
Hristos.
Eliberator[Izbăvitor-trad. Cornilescu; „Eliberator”, KJV; „Răscumpărător”, Nitz]. Gr. lutrotes,
„liberator”, „răscumpărător”. Cuvântul acesta nu e găsit în altă parte în NT, dar apare în LXX ca tradu-
cere a ebraicului go’el (vezi Psalmi 19,14; cf. cu Rut 2,20). Astfel, în timp ce are sensul fundamental de
„liberator”, în uzul biblic are supraînţelesul asociat cu ideea de rudenie-răscumpărătoare. Moise a
eliberat, şi în felul acesta a răscumpărat, poporul său din Egipt, dar Hristos eliberează, răscumpără,
poporul Său din păcat şi moarte.
Cu ajutorul îngerului. [„Prin mâna îngerului”, KJV; „Împreună cu îngerul”, Nitz]. Literar, „cu mâna
unui înger”. Cuvântul „cu” subliniază faptul că lucrarea lui Moise a fost făcută în conlucrare cu puterile
cereşti. În ce priveşte identitatea îngerului, vezi Exod 3,2; cf. cu Fapte 7,30.

36 El i-a scos din Egipt şi a făcut semne şi minuni în ţara Egiptului, la Marea Roşie l(În
textul ebraic la care face referire versetul avem: Yam Suf (lit.: Marea Trestiilor sau, mai
probabil, Marea Algelor). Denumirea de Marea Roşie a fost introdusă în traducerile
moderne prin LXX şi VUL; în VT însă sintagma ebraică denumea actualul Golf Aqaba,
la sud de Elat. Chiar şi astăzi Golful Aqaba este numit de localnici Yam Suf; vezi
1 Regi 9:26) şi în pustie, timp de 40 de ani.
I-a scos. Moise a fost în stare să facă lucrul acesta, având cu el puterea lui Dumnezeu (vezi Exod 3,12).
Semne şi minuni. Vezi cap. 2,19.22; 6,8; cf. Vol. V, p. 208.
Marea Roşie. Acesta este numele dat de greci întinderii de apă pe care evreii o numeau Marea
Trestiilor (vezi Exod 10,19). Nu poate fi precizat motivul care a determinat acest nume.
Patruzeci de ani. Vezi Num. 14,33; Deut. 29,5.

37 El este acelaşi Moise care le-a spus fiilor lui Israel: „Dumnezeu vă va ridica dintre
fraţii voştri un Profet asemenea mie.” m(Vezi Deut. 18:15)
Un Profet. Ştefan, ca şi Petru (vezi cap. 3,22), se referă la profeţia dată în Deut. 18,15-18. Ca şi Petru,
el o vede împlinită în Isus. El e hotărât acum să confrunte Sinedriul cu acest Profet în persoana lui Isus
pe care ei Îl răstigniseră.
[De El să ascultaţi-trad. Cornilescu; „Pe El să-L ascultaţi”, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale impor-
tante (cf. p.10) pentru omiterea acestor cuvinte. Totuşi, ele sunt bine atestate în citatul aceluiaşi pasaj din
cap. 3,22.

~ 89 ~
38 El este acela care a fost în adunare, în pustie, împreună cu îngerul care i-a vorbit pe
muntele Sinai şi cu strămoşii noştri; şi el este cel care a primit cuvinte vii, ca să ni le dea
nouă.
El este acela. Referirea este încă la Moise.
Adunare. [„Biserica”, KJV; „Adunarea”, Nitz]. Gr. ekklesia, „adunare” sau „congregaţie” (vezi
Matei 18,17).
În pustie. Ştefan are în minte adunarea poporului Israel la Muntele Sinai, înainte de darea Legii
(Exod 19).
Cu îngerul. În v. 35, îngerul este Domnul Însuşi, la fel cum este în v. 31, întrucât glasul care a vorbit e
numit „glasul Domnului”.
A primit. Adică, Moise.
Cuvinte vii. Gr. logia zonta. „cuvinte vii”. Logia e diminutivul de la logos, „cuvânt”. În LXX este
folosit pentru cuvintele lui Dumnezeu (Num. 24,4.16), şi în Filo (vezi Vol. V, p. 93) pentru Decalog. În
KJV, logia e tradus „oracole” (Rom. 3,2; Evrei 5,12; 1 Petru 4,11). Aici, referirea este la legea primită
de Moise şi transmisă generaţiilor următoare. Aceste oracole sunt descrise ca „vii”, în sensul că ele
rămân şi dăinuiesc din generaţie în generaţie (cf. Evrei 4,12; 1 Petru 1,23).

39 Strămoşii noştri însă n-au vrut să-l asculte, ci l-au respins şi, în inimile lor, s-au întors
în Egipt.
N-au vrut să-l asculte. Literal, „n-au fost binevoitori să devină ascultători”. Această răzvrătire a
copiilor lui Israel a izbucnit la o lună după eliberarea lor de la Marea Roşie şi înainte de a ajunge la Sinai
(Exod 16,2.3). În timpul cât Moise a fost pe munte, nemulţumirea lor i-a dus la apostazie (Exod 32,1),
aşa cum e schiţat de Ştefan în versetele următoare. Prin implicaţie, el prezintă o paralelă între atitudinea
israeliţilor faţă de Moise şi atitudinea iudeilor faţă de Hristos. Oamenii din amândouă epocile au fost
neascultători faţă de pretinsul lor răscumpărător. În ce priveşte ascultarea, vezi Fapte 5,32.
În inimile lor. Ei nu s-au întors de fapt, ci au dorit după aşa-zisele bunătăţi de care se bucuraseră în ţara
captivităţii lor (vezi Exod 16,3; cf. cele de la Num. 11,4-6). Aşa şi soţia lui Lot a privit înapoi spre
Sodoma şi a murit (Gen. 19,26). Domnul osândeşte pe omul care, după ce a pus mâna pe plug, priveşte
înapoi (Luca 9,62).
S-au întors. [„S-au întors înapoi iarăşi”, KJV]. Sau simplu, „s-au întors”. Referirea imediată a
cuvintelor lui Ştefan este la experienţele relatate în Exod 16,23; 32,1-6, dar au mai fost şi multe altele
(Exod 17,1-3; Num. 11,1-5; 14,1-4 etc.).

40 Ei i-au spus lui Aaron: „Fă-ne nişte zei care să meargă înaintea noastră, căci nu ştim
ce s-a întâmplat cu acest Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului!” n(Vezi Ex. 32:1)
Fă-ne nişte zei. Vezi Exod 32,1. Ştefan arată cum lipsa lor de credinţă în conducerea lui Moise a
condus pe israeliţi la una dintre formele cele mai rele de păcat – idolatria.

41 Şi în zilele acelea şi-au făcut un viţel, au adus jertfă acelui idol şi s-au bucurat de
lucrările mâinilor lor.
Şi-au făcut un viţel. Vezi Exod 32,4.5. Evreii probabil văzuseră pe egipteni închinându-se la boul
Mnevis la Heliopolis sau la boul Apis la Memfis şi doreau să facă un chip asemănător care să reprezinte
pe marele Dumnezeu al universului.
Idol. Evreii pretindeau că viţelul de aur era un dumnezeu (vezi Exod 32,4), dar Ştefan, pe bună
dreptate, îl numeşte un „idol”.
S-au bucurat. Mai de grabă, „se bucurau”, adică, stăruiau în a se bucura în cultul lor idolatru şi în
orgiile lui care îl însoţeau. Verbul în deosebi exprimă bucuria unei petreceri, ca în Luca 15,23.24.29 (cf.
cele de la Exod 32,5.6). Moise a auzit nu strigăte de luptă, ci „glasul unor oameni care cântă”
(Exod 32,18).
Lucrările mâinilor lor. Nu numai că închinarea la un chip este identică cu tăgăduirea lui Dumnezeu, dar
~ 90 ~
ceea ce este mai rău, pune un lucru făcut de om în locul Lui. Idolatrul îşi întoarce spatele faţă de
Făcătorul său şi se închină până la pământ în faţa a ceea ce el însuşi a făcut. Vezi Osea 6,6.

42 Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei şi i-a lăsat să se închine oştirii cerului, aşa cum
este scris în Cartea Profeţilor: „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare timp de 40 de
ani în pustie, casă a lui Israel?
Atunci Dumnezeu S-a întors. [„Atunci Dumnezeu S-a întors”, KJV; „Dar Dumnezeu Se întoarse”,
Nitz]. Mai de grabă, „Dar Dumnezeu S-a întors”. Israel se întorsese de la Moise, reprezentantul lui
Dumnezeu şi acum Dumnezeu Se întoarce de la ei (cf. Ios. 24,20). Oamenii trebuie să fi ajuns la o stare
îngrozitoare când Dumnezeu trebuia să-i părăsească (vezi Osea 4,17; 5,6). Tocmai această stare
îngrozitoare o descrie Pavel în Rom. 1,24.26.28.
Să se închine. Gr. latreuo, „a servi pentru plată”, şi, prin extensie, „a aduce slujbă religioasă”, „a se
închina”.
Oştirii cerului. Vezi Deut. 4,19; Ţef. 1,5. Israel fusese înştiinţat să fugă de un astfel de cult, ca fiind o
formă de idolatrie (Deut. 4,19; 17,3). Dar atât istoricii (2 Regi 17,16; 23,5; 2 Cron. 33,3.5), cât şi profeţii
(Ier. 8,2; 19,13; Ţef. 1,5) relatează că avertizarea a fost în zadar. Cultul acesta al corpurilor cereşti este
cunoscut ca sabaism. Se face aluzie în NT la astrologie.
Cartea Profeţilor. Adică, proorocii VT (vezi Luca 24,44). Iudeii, în general, considerau scrierile celor
12 aşa-numiţi profeţi mici o singură carte. Ştefan, ţinându-se de deprinderea generală, nu identifică pe
autorul citatului său.
Mi-aţi adus voi? [„Nu cumva Mi-aţi adus”? Nitz]. Mai de grabă, cu accentul ordinei cuvintelor din
greceşte: „Mi-aţi jertfit vite junghiate şi sacrificii 40 de ani în pustie, o casă a lui Israel”? Citatul este, cu
mici schimbări, din LXX la Amos 5,25.26. În termenii faptului istoric, la această întrebare trebuie să se
răspundă afirmativ, deoarece I s-au adus lui Dumnezeu jertfe în timpul pribegiei prin pustie. Dar spiri-
tual, răspunsul e negativ, deoarece mulţi din popor, deşi aduceau jertfele, se închinau şi la dumnezei
mincinoşi şi Domnul a refuzat închinarea lor împărţită.

43 Aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului vostru Refan, chipurile idoleşti pe care vi
le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi duce în captivitate dincolo de Babilon!”
o[Vezi Amos 5:25-27; Ştefan citează din textul LXX, dar înlocuieşte Damascul
(Amos 5:27) cu Babilonul, deoarece acesta din urmă a fost destinaţia finală a exilului
poporului Israel. În contextul său, Amos a profeţit despre apropiatul exil asirian, care a
avut drept destinaţie teritorii de dincolo de Damasc (vezi 2 Regi 17:6)]
Aţi purtat. Mai de grabă, „Aţi ridicat”. Versetul acesta e un citat, cu puţine variaţiuni, de la Amos 5,26
aşa cum apare în LXX, dar acest pasaj e cu totul diferit de textul ebraic masoretic. Pasajul face referire
la închinarea inacceptabilă a lui Israel şi închinarea lor la idoli. În peregrinările lui Israel ar trebui să fi
„purtat” [„ridicat”] numai cortul Domnului, dar prea adesea ei au „purtat” [„ridicat”] tabernacolul, sau
cortul, care adăpostea un chip păgân.
Moloh. Forma greacă a numelui dumnezeului cunoscut sub felurite nume în VT ca Moloh, Milcom,
Malcham (vezi Lev. 18,21; 20,2; Ier. 7,31). În textele acestea cultul lui Moloh este categoric interzis.
Dar prohibiţia a fost în zadar (vezi 2 Regi 16,2.3; 23,10; Ier. 7,31; 32,35; Ezechiel 23,37 etc).
Refan. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările Remfan, Ramfan, Remfam, Remfa,
Romfa, Raifan, şi Refan. LXX la Amos 5:26, de unde e luat versetul, are Caivan, care pare să fi fost luat
ca echivalent al ebraicului Kewan sau Kiyyun [„Chiun”, KJV; Nitz], presupus de mulţi învăţaţi a fi
termenul ebraic pentru planeta Saturn pentru care Caivan era numele coptic sau egiptean. Dar lucrurile
acesta nu pot fi precis probate. Totuşi, e clar că Amos, pe care îl citează Ştefan, condamnă închinarea la
stele. De aici Ştefan este pe deplin îndreptăţit când condamnă pe vechii iudei ca idolatrii.
Dincolo de Babilon. În Amos 5:2, din care e citat prezentul verset atât versiunea ebraică, cât şi LXX
dau „Damasc”. Până pe vremea lui Amos, Siria, reprezentată de Damasc, fusese un vrăjmaş serios atât
pentru Israel, cât şi pentru Iuda. Captivitatea babiloniană nu avusese încă loc pe atunci, dar când Ştefan
priveşte înapoi, Babilonul este cel care stă ca arhivrăjmaş al iudeilor şi fără îndoială pentru motivul acela
~ 91 ~
el, prin inspiraţie, a pus „Babilonul” în locul „Damascului”. În v. 37-43, Ştefan a scos în evidenţă
apostaziile evreilor, care s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Moise, şi chiar pe
vremea lui Ştefan s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Isus.

44 Cortul Mărturiei era cu strămoşii noştri în pustie, aşa cum poruncise Cel Ce i-a spus
lui Moise să-l facă după modelul pe care-l văzuse.
Cortul Mărturiei[Cortul întâlnirii-trad. Cornilescu; „Cortul mărturiei”, KJV; Nitz]. Vezi Exod 25,8;
Num. 9,15.
Poruncise. [„Rânduit”, KJV; Nitz]. Expresia spune literal, „chiar aşa cum e rânduit cel care a vorbit lui
Moise”. Vezi Exod 25,8.9.
După modelul. [„După felul”, KJV; „După chipul”, Nitz]. Mai de grabă, „după tiparul”, ca în Evrei 8,5
[KJV] (vezi Exod 25,9). Argumentaţia lui Ştefan lasă a se înţelege că Sanctuarul ceresc este instituţia
importantă şi centrală, şi în felul acesta scoate în evidenţă natura temporară a cortului, ca punct central
în închinarea [„cultul”] lui Dumnezeu.

45 Strămoşii noştri l-au adus, la rândul lor, împreună cu Iosua, când au luat în stăpânire
teritoriul neamurilor pe care le-a izgonit Dumnezeu dinaintea strămoşilor noştri; şi a
rămas acolo până în zilele lui David,
La rândul lor. [„Care a venit după”, KJV; „După ce l-au luat în primire”, Nitz]. Gr. diadechomai, „a
primi la rând”, adică au moştenit cortul de la părinţii lor. Generaţia care a urmat după cea a Exodului a
dus cortul în Canaan, deoarece toţi cei care ieşiseră din Egipt, cu excepţia lui Caleb şi Iosua, muriseră în
pustie.
Iosua. [„Isus”, KJV; „Iosua”, Nitz]. Gr. Jesous, echivalent cu ebraicul Yehoshua, „Iosua” (vezi
Matei 1,1). Aici referirea este evident la Iosua, care a dus pe israeliţi şi cortul întâlnirii în Canaan.
Au luat în stăpânire [„În posesiunea”, KJV; „Luaseră în stăpânire neamurile”, Nitz]. Literar, „în luarea
proprietăţii”.
Neamurilor. Adică, „naţiunile”, sau „păgânii”, cu referire în deosebi la canaaniţi.
Pe care le-a izgonit Dumnezeu. [„Pe care le fugări Dumnezeu”, Nitz]. Vezi Deut. 9,3; Psalmi 44,2.
Zilele lui David. Această expresie poate avea două aplicaţii: 1) populaţia originală canaanită a
Palestinei n-a fost pe deplin supusă decât pe vremea lui David; 2) tabernacolul [„cortul”] era punctul
central al cultului israelit până la, şi inclusiv, domnia lui David. După aceasta Templul a luat locul
cortului.

46 care a găsit har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să-I asigure Dumnezeului lui Iacov
p(Unele mss timpurii conţin: casei lui Iacov) un loc de locuit.
A găsit har[A căpătat milă-trad. Cornilescu; „A aflat favoare”, KJV; „Află dar”, Nitz]. David, favorizat
de Dumnezeu, a dorit să zidească Templul, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să facă lucrul acesta (vezi
2 Samuel 7,1-17;1 Cronici 22,6-10).
A cerut. [„A dorit”, KJV; „Se rugă”, Nitz]. Mai de grabă, „a cerut”.
Dumnezeului lui Iacov. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările „Dumnezeul lui
Iacov” şi „casa lui Iacov”, dar contextul favorizează textul aşa cum există în KJV. LXX la Psalmi 132:5,
de unde sunt extrase cuvintele acestea, zice „Dumnezeul lui Iacov”.
Un loc de locuit. [„Să găsească un cort”, KJV; Nitz]. Cuvintele acestea, care apar neobişnuite în
contextul de faţă, sunt extrase din LXX la Psalmi 132,5. Aici cuvântul grecesc tradus tabernacol [„cort”]
(skenoma) este mai bine redat „locuinţă”, întrucât cortul (skene) existase de pe vremea lui Moise şi
David dorea să zidească un templu permanent.

47 Solomon însă a fost cel care I-a construit o casă.

Solomon… a construit. Vezi 1 Regi 6,1.

~ 92 ~
48 Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti, aşa cum zice
profetul:

Dar. Dar, pe de altă parte, aceasta arată contrastul dintre versetele imediat precedente, care vorbesc
despre tabernacol şi Templu ca loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii şi versetele 48,49 care scot
în evidenţă că Dumnezeu nu locuieşte în clădiri făcute de om.
Cel Preaînalt. Întrucât, în afară de articol e numai un cuvânt în limba greacă, cuvântul „prea” trebuie
scris cu literă mare. În ce priveşte comentariul la titlul acesta vezi Gen. 14,18.
Nu locuieşte. Expresia poate fi tradusă, „nu locuieşte în lucruri făcute de mâini” (cf. cu Evrei 9,11.24).
Deoarece în original nu e nici un cuvânt pentru „locaşuri” [„templu”]. Iudeii n-ar fi avut nevoie de
această reamintire despre atotprezenţa lui Dumnezeu, deoarece ei fuseseră bine instruiţi cu privire la
acest aspect al naturii Sale (vezi 1 Regi 8,27; Psalmi 139,7-13). Dar ei se concentraseră la adevărul că El
făgăduise să favorizeze Templul cu prezenţa Sa până când gândul lor L-a restrâns la limitele lui. Şi mai
rău, ei ajunseseră să aibă un mai mare respect pentru clădire decât pentru Acela pentru care fusese edifi-
cată clădirea. Făcând aşa, ei se descalificaseră de a fi în stare să recunoască şi să primească pe
Dumnezeu „arătat în trup” (1Tim. 3,16) când S-a arătat şi a locuit între ei.
Pavel, care auzise apărarea lui Ştefan, a folosit un argument similar în vorbirea către filozofii din Atena
(Fapte 17,24.25). Zice proorocul. Citatul e din proorocul evanghelist, Isaia (cap. 66,1.2), care a văzut pe
Dumnezeu în templul Său ceresc (cap. 6,1-7).

49 „Cerul este tronul Meu, iar pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce fel de casă
Mi-aţi putea zidi voi Mie? zice Domnul. Sau unde va fi locul Meu de odihnă?

Cerul este tronul Meu. Ştefan citează LXX aproape cuvânt cu cuvânt. Pentru comentariul la v. 49. 50
vezi Isaia 66,1.2. Isaia atrage atenţia la faptul că Cel Preaînalt nu poate fi mărginit la limitări omeneşti,
dar va locui cu „cel ce suferă şi are duhul mâhnit”. Aceste cuvinte erau o mustrare pentru iudeii care le
auzeau. Având cultul concentrat la Templul pământesc, ei erau departe de a fi „săraci şi cu duhul
mâhnit” [KJV]. Apelul nerostit al lui Ştefan e de a primi pe Cel Divin, care umblase atât de smerit
printre ei şi le arătase caracterul atât de plăcut al Tatălui ceresc. Mulţi preoţi deja primiseră Evanghelia
(vezi Fapte 6,7); şi mai mulţi urmau să facă lucrul acesta. Aceşti convertiţi de la vechiul sistem al
simbolurilor construiau un templu spiritual în propriile inimi.

50 Oare nu mâna Mea a făcut toate aceste lucruri?” q(Vezi Is. 66:1,2)

51 Oameni încăpăţânaţi, cu inima şi urechile necircumcise, voi întotdeauna vă împotriviţi

Duhului Sfânt! Aşa cum au făcut strămoşii voştri, aşa faceţi şi voi!

Oameni încăpăţânaţi[Oameni tari la cerbice-trad. Cornilescu; „Cerbicoşilor”, KJV; Nitz]. Schimbarea

bruscă în tonul cuvântării lui Ştefan e fără îndoială explicat prin creşterea tensiunii în Sinedriu şi prin
resentimentul trezit de cuvintele sale (cf. AA 100; Matei 26,65). Părând că îşi dă seama că sfârşitul lui
era aproape şi că nici o continuare a expunerii nu ar influenţa deznodământul, Ştefan a izbucnit într-o
aspră mustrare. Adjectivele pe care el le foloseşte fuseseră aplicate la păcatele vechiului Israel:
„încăpăţânat” [„tare la cerbice”, Nitz] în Exod 33,3.5; 34,9 şi „necircumcişi” în Lev. 24,41. „Cerbicoşi”
este aplicat la boi încăpăţânaţi (vezi Exod 32,8). Expresia faptică „necircumcişi cu inima” fusese folosită
de Ezechiel (cap. 44,7) cu privire la „străini”. Acum chiar în momentul când Ştefan le spusese că vene-
rarea din partea lor a Templului era excesivă şi zadarnică, el i-a pus în categoria neamurilor. Nici o
insultă mai rea nu putea să fie adresată acestor oameni furioşi.
Întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Un rezumat istoric precis, deoarece din zilele lui Moise, faţă
de care părinţii lor fuseseră neascultători, până în zilele lui Isus Hristos, pe care ei Îl răstigniseră,
poporul Israel se împotrivea Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru a se „împotrivi” (antipipto) implică
opoziţie activă, energică.
~ 93 ~
52 Pe care dintre profeţi nu l-au persecutat strămoşii voştri?! Ei i-au ucis pe cei ce
prevesteau venirea Celui Drept, Cel ai Cărui trădători şi ucigaşi aţi devenit voi acum,
Pe care dintre profeţi? Aici este un ecou al cuvintelor proprii ale lui Hristos (Matei 5,12; Luca 11,47;
13,34). În ce priveşte un comentariu la istoria unei asemenea prescurtări a profeţilor, vezi Matei 5,12;
23,37 (cf. 1 Tes. 2,15; cf. cele de la 2 Cron. 36,16).
Prevesteau. [„Arătau”, KJV; „Au vestit”, Nitz].
Celui Drept. [„Cel Drept”, KJV; „Celui Drept”, Nitz]. Sau, „Cel Drept”. Acest înalt titlu este folosit de
asemenea cu privire la Domnul în cap. 3,14; 22,14. Numele fusese deja aplicat în literatura iudaică, la
Mesia cel aşteptat (Enoh 38,2) şi ar fi putut să fie sugerat de Isaia 11,4.5. Soţia lui Pilat a folosit
descrierea aceasta cu privire la Isus (Matei 27,19). Biserica primară pare să-l fi acceptat şi un exemplu
de aplicare a lui poate fi văzut în 1 Ioan 2:1, unde cuvântul grecesc pentru „drept” [„neprihănit”] este
acelaşi ca cel folosit aici pentru „Cel Neprihănit” [„Cel Drept”]. Hristosul care fusese condamnat ca un
răufăcător era distins faţă de toţi oamenii ca „Cel Neprihănit” [„Cel Drept”]. Printr-o acordare a acestei
neprihăniri, Ştefan ieşea în evidenţă, în contrast cu oamenii care erau pe punctul de a-l executa în furie
nelegiuită.
Trădători şi ucigaşi aţi devenit voi acum[L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât-trad. Cornilescu; „Aţi fost
acum trădători şi omorâtori”, LKV; „Ai cărui trădători şi omorâtori v-aţi făcut voi acum”, Nitz]. Citind
pe faţa chinuitorilor săi soarta pe care urma să o aibă curând, Ştefan le reaminteşte acţiunile lor ante-
rioare faţă de Hristos.

53 voi, care aţi primit Legea poruncită prin îngeri, dar n-aţi ascultat de ea!
Care aţi primit. O formă emfatică: „Voi care aţi primit”.
Poruncită prin îngeri. [„Prin rânduieli de îngeri”, KJV; Nitz]. Mai literal, „ca rânduieli ale îngerilor”.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, e Cel care a dat Legea pe Muntele Sinai (vezi Exod 20,2). El era şi Îngerul
legământului (vezi Exod 23,20). Dar o oaste îngerească era cu Domnul pe Muntele Sinai (cf. cele de la
Deut. 33,2; Psalmi 68,17; Gal. 3,19; Evrei 2,2). LXX la Deut. 33,2 zice „la dreapta lui îngeri erau cu el”,
iar Iosif (Antiquities XV.5.3) prezintă aceeaşi idee.
N-aţi ascultat. Mai de grabă, „Voi cu adevărat nu aţi păzit-o”. Lucrul acesta se spune în contrast
dramatic cu expresia de mai înainte „aţi primit Legea”, şi trebuie să fi dat o lovitură puternică celor care
au auzit-o. Ei nu păziseră nici litera legii, şi nici scopul ei. Legea dată de îngeri ar fi putut să fie slava
lor; pervertirea ei precipita ocara şi nimicirea lor.

Lapidarea lui Ştefan

54 Când au auzit ei acestea, s-au înfuriat şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.
Când au auzit. Mai de grabă: „Acum în timp ce auzeam”.
S-au înfuriat[Îi tăia pe inimă-trad. Cornilescu]. Vezi cap.5,33. Cuvântul folosit descrie un chin mai viu
decât „străpunşi în inimă” de la cap. 2,37 şi a produs nu pocăinţă, ci mânie furioasă.
Scrâşneau din dinţi împotriva lui. [„Scrâşneau la el”, KJV; „Scrâşneau cu dinţii împotriva lui”, Nitz].
Literal, „îşi scrâşneau dinţii la el”. Expresia figurată nu e neobişnuită (Matei 8,12; 13,42 etc.). Aici însă
este o manifestare literală de mânie. Iudeii îngăduiseră ca furia lor să treacă de puterea de stăpânire.
Rămaşi fără grai de furie, ei doreau să-l sfâşie aşa cum fiarele sălbatice şi-ar sfâşia prada cu dinţii.

55 El însă, plin de Duhul Sfânt, a privit spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus
stând la dreapta lui Dumnezeu
El însă. [„Dar el”, KJV; „Iar el”, Nitz]. Arătând contrastul simplu şi deplin, cu împotrivitorii lui
deliranţi.
Plin. [„Fiind plin”, KJV]. Implicând nu o inspiraţie de moment, ci o experienţă continuă. Ca şi la
început (cap. 6,5), tot aşa şi la sfârşit, Ştefan este „plin de Duhul Sfânt”.
A privit. [„A privit în sus, fix”, KJV]. Vezi cap. 1,10.
~ 94 ~
 Spre cer. Ştefan a văzut „cerurile deschise” (Fapte 7,56; cf. cu Isaia 6,1). Nimeni dintre privitori nu a
văzut slava cerurilor deschise în felul acesta, şi susţinerea că Ştefan vedea slava aceasta părea pentru el
să-i agraveze vinovăţia. Dar numai profeţii ne pot spune dacă ceea ce ei văd este cu ochiul spiritual
lăuntric sau printr-o extindere a simţului fizic (cf. Matei 3,16; 2 Cor.12,1-6).
A văzut slava lui Dumnezeu. Compară cu Gen. 3,24; Exod 13,21; Ioan 1,14; Fapte 7,2. Vorbirea lui
Ştefan începe cu o referire la „Dumnezeul slavei” şi se termină relatând o viziune a slavei dumnezeieşti
care străluceşte asupra minţii sale. Cu ce expresie de încântare trebuie să fi privit el slava aceea! El a
uitat primejdia mortală a momentului şi s-a devotat cu totul viziunii cereşti.
Isus stând. Despre Hristos se vorbeşte de obicei ca şezând la dreapta lui Dumnezeu.
La dreapta lui Dumnezeu. Vezi Matei 26,64. Această privelişte a Tatălui şi a Fiului a întărit pe servul
credincios suferind.

56 şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului r(Titlu mesianic pe care Isus Şi
l-a atribuit (vezi Dan. 7:13-14); apare de peste 80 de ori în Evanghelii) stând la dreapta
lui Dumnezeu!”
Fiul Omului. Singura dată când titlul acesta e folosit în NT în afară de Evanghelii. S-ar putea ca Ştefan
să-l fi auzit chiar de pe buzele Domnului său, sau poate să-l fi deprins biserica primară, întrucât cuvân-
tarea lui a fost ţinută înainte de a fi fost scrisă oricare Evanghelie. Membrii Sinedriului probabil îşi
aminteau că Hristos Însuşi folosise expresia aceasta la data judecării Lui înaintea lor (Matei 26,64).
Atunci ei osândiseră pretenţiile Domnului ca fiind hulitoare. În ce priveşte comentariul la acest titlu,
vezi Marcu 2,10; cf. Vol. V, p. 917.

57 Atunci ei au început să strige cu glas tare şi n-au vrut să mai asculte, ci s-au repezit
într-un singur gând asupra lui;
Atunci ei au început să strige. [„Atunci au strigat”, KJV; „Strigând cu glas tare”, Nitz]. Mai de grabă,
„Dar ei au strigat”, adică, într-o încercare de a aduce la tăcere pe Ştefan, în loc de a-l asculta şi de a se
lăsa convinşi în prezenţa slavei lui Dumnezeu.
N-au vrut să mai asculte[Astupat-trad. Cornilescu]. Gr. sunecho, „a comprima”, „a ţine laolaltă”. Ei
socoteau cuvintele lui Ştefan ca hulitoare şi nu doreau să le mai asculte. În felul acesta au dovedit că
meritau descrierea dată în v. 51. Ei, şi nu Ştefan, erau hulitori.
S-au repezit într-un singur gând asupra lui. Satana a adus în Sinedriu felul de unitate cerută de Lege
(Deut. 13,9.10) când un om urma să fie executat. Nu au aşteptat un verdict oficial; ei erau unanimi în
dorinţa şi decizia lor. În ce priveşte aspectele juridice ale unor asemenea procedee sumare, compară
Matei 26,59.

58 l-au scos afară din cetate şi l-au lovit cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele
unui tânăr numit Saul.
L-au scos afară. [„L-au aruncat afară”, KJV; „Şi scoţându-l afară din oraş”, Nitz]. Potrivit cu
Leviticul 24,14 cel care urma să fie ucis cu pietre trebuia să fie scos afară din tabără care, pe vremea lui
Ştefan, însemna în afară de zidurile Ierusalimului.
L-au lovit cu pietre. Literal, „îl ucideau cu pietre”, ca şi cum actul execuţiei continua în timp ce
martirul se ruga (v. 59,60). Uciderea cu pietre era pedeapsa pentru hulă sub legea mozaică (Lev. 24,14-
16; vezi Ioan 8,7). Dar oricât de scrupulos s-ar fi ţinut Sinedriul de legea aceasta, sub romani ei nu aveau
dreptul să ia viaţa, mai ales dacă Ştefan ar fi fost cetăţean roman (vezi Fapte 6,5). Dar slujbaşii romani
puteau fi mituiţi pentru a ajunge la o tăcere convenabilă (AA 98,101). Pilat, care era încă procuror (vezi
Vol. V. p. 67,68), s-ar putea să fi fost plecat din cetate la data aceea, dar nu ar fi fost sigur că el s-ar fi
amestecat în actul asupra lui Ştefan, după experienţa lui umilitoare la judecata lui Isus.
Şi-au pus hainele. Legea cerea ca acuzatul să fie cel dintâi care să folosească pietrele ucigătoare
(Deutoronom 17,7; cf. cele de la Ioan 8,7). Hainele largi şi lungi până în pământ ar fi împiedicat libera
mişcare a braţelor executoare, şi deci au fost puse la o parte (cf. Fapte 22,20).
Unui tânăr. Gr. neanias, „tânăr”, e folosit cu multă latitudine pentru bărbaţi între 20 şi 40 de ani.
~ 95 ~
Termenul acesta nu poate ajuta prea mult la determinarea cronologiei vieţii lui Pavel (cf. cu Filimon 9).
Pentru o posibilă datare a martirajului lui Ştefan vezi p. 99.
Saul. Pentru înţelesul numelui, vezi 1 Samuel 9,2. Pentru comentariu la viaţa din trecut a lui Saul,
prezenţa lui la execuţia lui Ştefan şi schimbarea ulterioară a numelui lui în Pavel, vezi Nota Adiţională
nr. 2 la finele capitolului.

59 Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul
meu!”
Şi-l loveau cu pietre. Mai de grabă, „pe când ei îl loveau cu pietre”. Ştefan se ruga pe când era
împroşcat cu pietre.
Se ruga. [„Chemând pe Dumnezeu”, KJV]. Aşa cum e arătat prin litere cursive în KJV, cuvântul
„Dumnezeu” nu e în original. Rugăciunea însăşi arată că Ştefan s-a rugat la Domnul Isus, pe care Îl
văzuse mai înainte stând la dreapta lui Dumnezeu (v. 56).
Primeşte duhul meu. Vezi Matei 27,50; Luca 8,55; Fapte 7,60. Notează cum Luca relatează la fel o
rugăciune asemănătoare din partea lui Isus când a murit (Luca 23,46).

60 Apoi a căzut în genunchi şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul
acesta!” Şi spunând aceasta, a adormit.
A căzut în genunchi. În rugăciune şi în adorare a Aceluia pe care îl văzuse la dreapta lui Dumnezeu,
deşi era fără îndoială forţat de împroşcarea cu pietre să cadă în genunchi.
Nu le ţine în seamă păcatul acesta. Literal, „nu le pune în socoteală păcatul acesta”. Ştefan nu putea
face nimic cu privire la păcatele anterioare ale persecutorilor săi, dar avea un drept personal de a cere
iertare pentru abaterea lor prezentă. Mijlocind pentru ei în rugăciune, el a dat pe faţă cât de deplin îşi
însuşise spiritul iertător care caracterizase pe Domnul şi Învăţătorul său (cf. Luca 23,34).
A adormit. Vezi Marcu 5,36; Ioan 11,11. În tot cursul apărării sale, puterea lui Ştefan era în contrast
remarcabil cu aceea a acuzatorilor săi. Ei sunt plini de furie răzbunătoare, dar el păstrează un calm ca
acela care-L stăpânea pe Hristos în sala de judecată. Acum Luca, încheindu-şi relatarea despre lucrarea
martirului, păstrează acea atmosferă sfântă în expresia lui finală, „a adormit”. Lupta s-a sfârşit, victoria e
câştigată; luptătorul credincios al lui Dumnezeu părăseşte tumultul şi adoarme liniştit până la ziua
învierii. Capitolele următoare arată că moartea lui nu a fost în zadar.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 7

Vorbirea lui Ştefan prezintă unele dificultăţi în ce priveşte scopul ei, lucrurile pe care le prezintă şi
întrebări cu privire la faptele enumerate. La abordarea acestor probleme trebuie să se reţină anumite
consideraţiuni: 1) Cuvântarea este relatată, nu aşa cum Luca ar fi înţeles conţinutul şi importanţa ei cu
30 de ani mai târziu, când a scris Faptele Apostolilor, ci probabil aşa cum îi fusese prezentată de unul
sau mai mulţi din ascultătorii lui, ca de pildă Saul (Pavel) sau unul din preoţii convertiţi (cap. 6,7).
Natural, trebuie să se reamintească faptul că Dumnezeu i-ar fi putut da o cunoaştere a predicii direct lui
Luca. 2) Cuvântarea n-a fost terminată, pentru că ascultătorii lui au năvălit asupra lui plini de furie, l-au
târât afară din oraş şi l-au ucis cu pietre. 3) Cuvântarea lui Ştefan era istorică, aşa cum fuseseră
cuvântările lui Petru înainte de el (cap. 2 şi 3) şi ale lui Pavel după el (cap. 13; 22; 26), şi în măsura
aceasta relatează puţin din gândirea lui teologică. Teologia lui Ştefan, aşa cum se dezvoltase până la data
aceasta, trebuie să fie văzută în implicaţiile istorice urmărite şi în acuzaţiile vrăjmaşilor săi.4)
Cuvântarea lui fără îndoială era o continuare a soliei evanghelice dată de cei şapte, după hirotonirea lor
(cap. 6,7-10) şi după prezentarea Evangheliei pe care Ştefan o făcuse în sinagoga eleniştilor (vezi v. 9).
De aceea apărarea lui oferă ea însăşi o mare parte din ceea ce ar fi de ajutor pentru cercetătorul de astăzi
la analizarea şi aprecierea ei. 5) Unele dintre dificultăţile istorice şi exegetice pe care pare să le prezinte
această cuvântare – ca de pildă chestiunea că Avraam nu a părăsit Haranul decât după moartea lui Terah
(cap. 7,4); cele 75 de persoane ca total al tribului evreiesc cu Iosif în Egipt (v. 14); parcela de teren de
care se spune că a fost cumpărată în Sihem de Avraam (v. 16); înmormântarea lui Iacov în acea bucată
de pământ (v. 15,16); citatul din Amos 5,26.27, în care Ştefan pune „Babilonul” în locul „Damascului”;
~ 96 ~
şi numele zeităţilor păgâne menţionate (Fapte 7,43) – pot fi văzute ca apărând, în parte sau în total, din
lipsa noastră de informaţie care ar fi putut să fie totuşi la îndemâna lui Ştefan.
Trei obiective destul de evidente pot fi deduse din cuvântarea lui Ştefan:
1. 1. Să câştige aprobarea sau cel puţin să tempereze dezaprobarea, arătând Sinedriului că el era
familiarizat cu istoria poporului evreu şi să procure temei pentru a dovedi ortodoxia lui.
2. 2. Pentru a arăta istoria cum Dumnezeu a căutat să conducă „şi cum ei în mod persistent lepădaseră
acea conducere aşa cum fusese dată prin Moise, profeţi şi Mesia Cel prezis.
3. 3. Să arate natura şi înţelesul cultului pe care Dumnezeu îl prescrisese pentru patriarhi şi pentru
poporul Său ales în legătură cu lucrarea inaugurată de Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Acesta poate fi
considerat ca obiectivul cel mai important, dar cel mai puţin clar expus. Patru fapte trebuie să fie
observate în legătură cu aceasta:
a) Când diaconii, dintre care apare Ştefan ca un evanghelist de frunte, au început lucrarea lor publică,
„o mare mulţime de preoţi”, pentru prima dată,, „veneau la credinţă” (cap. 6,7). Rezultatul acesta se
poate să fi apărut dintr-un accent particular în prezentarea Evangheliei de către Ştefan şi ceilalţi diaconi.
b) S-a adus serioasa acuzaţie contra lui Ştefan că el învăţa ceea ce era contrar „acestui locaş sfânt”,
adică, Templul; împotriva „Legii”; şi contra „obiceiurilor” (cap. 6,13.14).
c) Ştefan a subliniat chemarea lui Avraam şi purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru
Iacov şi descendenţii lui (cap. 7,2-17); eliberarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise (v. 18-36);
mărturia lui Moise despre un prooroc viitor pentru biserică (v. 37,38); cultul fals şi sacrificiile nelegiuite
ale evreilor (v. 39-43); tabernacolul din pustie construit după modelul arătat lui Moie (v. 44,45);
Templul lui Solomon (v. 46,47); şi faptul că Dumnezeu nu are nevoie de temple făcute de om (v. 48-50).
Acest accent asupra cultului ar sugera că Ştefan conducea la subiectul principal al lucrării lui Hristos în
cer.
d) Experienţa lui Ştefan are o legătură vădită cu profeţia celor 70 de săptămâni (Dan. 9,24-27), care au
început în anul 457 î.Hr., în ultima săptămână în mijlocul căreia Mesia urma să fie stârpit, „dar nu va
avea nimic” [„nu pentru sine”] şi sistemul tipic, pământesc, sacrificial urma să înceteze de a fi un mijloc
efectiv de mijlocire care însemna şi sfârşitul preoţiei pământeşti. Comentariul acesta acceptă ideea că
răstignirea pe cruce a avut loc în anul 31 d.Hr. (vezi Vol. V, p.251-256), la „mijlocul săptămânii”. Prin
urmare, ultima din cele 70 de săptămâni profetice trebuia să se termine în anul 34 d.Hr. În felul acesta
lucrare a lui Ştefan poate fi privită ca simbolizând dramatic apelul lui Dumnezeu către poporul Său ales
în cursul ultimei săptămâni profetice, înainte ca Evanghelia să fie oferită neamurilor. În acord cu
aceasta, pare rezonabil să se dateze martirajul lui Ştefan în anul 34 d.Hr., deoarece uciderea lui Ştefan
poate fi privită ca un act final de lepădare a Evangheliei de către iudei ca naţiune.
Când cuvântarea lui Ştefan e privită pe fundalul acesta, se vede că e un episod dramatic, vital într-o
perioadă critică a istoriei bisericii primare.
Tânărul, Saul, introdus în cap. 7,58, joacă un rol atât de important pe scena NT încât este îndreptăţită
atenţia deosebită care i se acordă de la prima menţionare a numelui său. Amănunte biografice directe
sunt puţine, dar referiri indirecte permit o reconstruire rezonabilă a vieţii sale timpurii.
În afară de o menţionare indirectă a mamei sale (Gal. 1,15) şi referiri generale la strămoşii săi evrei
(Fapte. 24,14; Gal. 1,14; 2 Tim. 1,3), Scripturile nu dau nici o cheie în privinţa neamului lui Saul. Că el
nu era un fiu unic reiese din Fapte 23,16, unde e introdus „fiul sorei lui Pavel”. E posibil ca familia lui
privindu-l ca apostaziat când a devenit creştin, să se fi înstrăinat şi să fi rupt orice legătură cu el (vezi
Fil. 3,8), iar lucrul acesta să fi devenit o sursă de durere pentru el, deşi este clar că înainte de convertirea
lui unele din rudele lui deja deveniseră creştini (Rom. 16,7).
O tradiţie din sec al 2-lea, relatată de Ieronim, afirmă că părinţii lui Saul trăiseră în Girchala, din
Galileea. Pe la anul 4 î.Hr, se presupune că au fost luaţi prizonieri şi duşi ca sclavi în Tars, cetatea
principală a Ciliciei, în Asia Mică, unde cu timpul au câştigat libertatea, au prosperat şi au devenit
cetăţeni romani. Mai târziu li s-a născut un fiu, Saul.
Viaţa lui Saul a început la Tars (Fapte 22,3) unde, în ziua a opta a fost circumcis (Filipeni 3,5) şi, în
acord cu obiceiul, i s-a dat numele (vezi Luca 1,50). Întrucât era din seminţia lui Beniamin (Rom. 11,1;
Filip. 3,5), se poate să fi fost numit după întâiul rege al lui Israel, care descindea din aceeaşi casă.
De la naştere poseda anumite privilegii de invidiat. Era născut ca cetăţean roman (Fapte 22,28). În
secolul I d.Hr., cetăţenia romană era considerată de mare valoare şi probabil că familia lui Saul a fost de
~ 97 ~
o oarecare distincţie şi de bogăţie mai mult decât medie. Deţinătorul unei astfel de cetăţenii avea orice
motiv să fie mândru şi în mod natural să fie favorabil înclinat către Roma imperială. Dar, pe lângă
aceasta, Saul avea o loialitate locală faţă de propria sa cetate. Era cetăţean al cetăţii Tars (cap. 21,39).
Lucrul acesta însemnează nu numai că locuia acolo, dar şi că poseda drepturi cetăţeneşti. Probabil se
bucura de privilegiul acesta, datorită serviciilor aduse cetăţii de familia lui.
Mai pe sus de aceste privilegii sociale, Saul îşi afirma moştenirea sa rasială şi religioasă. El se mândrea
cu descrierea „evreu din evrei” (Fil. 3,5; cf.2 Cron. 11,22) şi era mândru de tradiţiile sale strămoşeşti.
Lucrul acesta se potrivea destul de bine şi cu dreptul său de a avea cetăţenia romană şi tarsiană, deoarece
până la anul 70 d.Hr., când Vespasian a desfiinţat drepturile legale ale iudeilor, acestora li se îngăduise
să-şi păstreze naţionalitatea lor distinctivă, chiar în cadrul roman păgân. La aceste avantaje cu fond
religios, el adăuga o mândrie deosebită faţă de fariseismul său. El trăise „ca fariseu după cea mai îngustă
partidă [iudaică] a religiei” sale (Fapte 26,5; cf. cap. 23,6; Fil. 3,5). Unii comentatori sugerează că acest
fariseism fusese moştenit de la tatăl său, dar este la fel de mult posibil că a devenit fariseu datorită
educaţiei sale sub Gamaliel (cf. cu Fapte 5,34).
La o vârstă fragedă, probabil când era de 12 ani, Saul a fost trimis la Ierusalim (cap. 26,4), unde a fost
educat de vestitul Gamaliel I (cap. 22,3; vezi cap. 5,34). El a fost instruit să cunoască „cu de-amănuntul
Legea” [„felul desăvârşit al legii”, KJV], crezând „tot ce este scris în Lege şi Prooroci”, formându-se să
fie „plin de râvnă pentru Dumnezeu” şi „însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile
strămoşeşti” ale părinţilor săi (Fapte 22,3; 24,14; Gal. 1,14). Pare că a devenit un suporter mai fanatic al
sectei sale decât fusese învăţătorul său (cf. cele de la Fapte 5,34). În felul acesta a pus bazele viitoarei
sale cruciade împotriva bisericii creştine (cap. 8,1.3; 22,4.5; 26,9-12). Cu această zestre şi pe fondul
acesta, Saul intră în naraţiunea cărţii Faptelor (cap. 7,58). Ca un membru zelos al partidei celei mai
stricte a iudaismului, el participă la moartea lui Ştefan care pare să fie un critic al iudaismului. Prezenţa
lui sugerează că a continuat să locuiască la Ierusalim. De aceea pare să fi cunoscut bine lucrarea şi
moartea lui Hristos şi mărturia apostolică tot mai puternică aflată în plină dezvoltare. Dar, întrucât el
menţionează numai întâlnirea supranaturală cu Isus pe drumul spre Damasc (Fapte 22,4.9; 26,14.15;
1Cor. 15,8), nu pare probabil că L-a întâlnit în trup. Cu toate acestea, Saul era bine echipat ca persecutor
anticreştin şi nu e nimic anormal în participarea lui la moartea primului martir.
O discuţie considerabilă s-a purtat cu privire la schimbarea de nume care apare pe la mijlocul cărţii
Faptelor Apostolilor. Capitolul 13,9 vorbeşte despre „Saul, care se mai numeşte şi Pavel”, sau, pentru a
da o traducere variantă, „Saul, altminteri Pavel”. Pentru ce să se introducă aici un al doilea nume când
„Saul” fusese deja folosit de 18 ori între cap. 7,58 şi 13,9? Din vremea lui Ieronim noul nume introdus a
fost legat cu acela al lui Sergius Paul (proconsulul) delegat [„dregător”] al Ciprului. S-a sugerat că Saul
a luat numele de Paul [Pavel] pentru a onora convertirea delegatului [„dregătorului”] la credinţa creştină.
O astfel de explicaţie pare imposibilă, deoarece sunt motive puternice de a crede că Saul trebuie să fi
avut mai multe nume încă din primii săi ani.
Saul se născuse într-o lume multilingvă. O populaţie eterogenă care vorbea o mulţime de limbi diferite,
dar fiecare grup avea propriul său grai natal. Suprapuse pe baza aceasta erau greaca, lingua franca a
lumii civilizate (vezi Vol. V, p.103) şi latina, limba oficială a Imperiului Roman. Prin urmare, mulţi
oameni vorbeau nu numai limba lor natală, dar şi greaca şi latina. Din cauza aceasta, mulţi din ei au
ajuns să aibă mai mult decât un singur nume, sau diferite forme ale aceluiaşi nume după limba sau
societatea în care era folosit. În alte cazuri ei purtau nume care nu aveau nici o legătură între ele – adică,
nu erau traduceri dintr-o limbă în alta. În cazul lui Saul, procesul poate să fi acţionat în felul următor: La
circumcizie i s-a dat un nume iudaic, Saul, dar întrucât locuia într-o comunitate păgână, purta şi un nume
latin obişnuit, Paulus. Se pot cita multe exemple de nume duble: Belşaţar-Daniel, Estera-Hadasa, Ioan
Marcu (cf. Fapte 1,23; 13,1; Col. 4,11). Luca arată cunoaşterea din partea sa a celor două nume, Saul şi
Paul [Pavel]. Înainte de Fapte 13,9, el l-a descris într-un mediu predominant ebraic şi de aceea a folosit
numele ebraic, Saul. Acum, în cap.13,9, Luca îl vede faţă în faţă cu un slujbaş roman, care desigur l-a
întrebat: „Care este numele tău”? „De unde eşti”? La asemenea întrebări, cetăţeanul roman nu ar fi
răspuns „Saul, fariseu din Ierusalim”, ci „Paul, cetăţean roman din Tars”. În felul acesta reiese că darea
pe faţă de către Luca a celuilalt nume al eroului său e deosebit de fericită – corespunde împrejurărilor şi
nu prea are nevoie de altă explicaţie. Începând de la punctul acesta, Luca foloseşte numele păgân, în
afară de trei referiri reminiscente la „Saul” (cap. 22,7.13; 26,14), care arată cât de exact a relatat Luca
~ 98 ~
cuvintele lui Pavel. Lucrul acesta este cu totul corespunzător, deoarece lucrarea lui Pavel în decursul
celei de a doua jumătăţi a Faptelor este aproape cu totul pentru neiudei. În felul acesta numele Pavel este
întreţesut cu lucrarea sa pentru neamuri. Lucrul acesta vine în sprijinul folosirii invariabile chiar de către
apostol a lui „Pavel” în epistolele sale (Rom. 1,1; 1 Cor. 10,1; Gal. 5,2; Col. 4,18 etc.).
O altă interpretare merită consideraţie. Cuvântul latin paulus (echivalentul lui grec este pauros)
însemnează, „mic” sau „scund”, şi a fost luat ca o descriere a staturii lui Saul. Ideea primeşte oarecare
sprijin din apocrifa Faptele lui Paul şi Thecla, care datează din anii 160-180 d.Hr., şi deşi nu e cu totul
de încredere, ar putea totuşi să reflecte o tradiţie autentică de înfăţişarea personală a marelui apostol.
Pasajul în cauză zice: „Un om de talie mică, chel, crăcănat, bine clădit, cu sprâncene îmbibate, nas cam
lung, plin de farmec, deoarece uneori seamănă cu un om, şi uneori avea înfăţişarea unui înger” (ANF,
Vol. 8, p.487). Trebuie, totuşi, să fie recunoscut, că o atare explicaţie cuprinde acceptarea unei date mai
târzii pentru numele Pavel, întrucât n-ar fi putut fi dat până nu s-au pronunţat caracteristicile fizice.
Indiferent care ar fi originea celuilalt nume al lui Saul, numele însuşi era roman şi era cu totul
corespunzător pentru scopul final al apostolului de a duce Evanghelia în capitala imperială (cf. cele de la
Fapte 19,21; Rom. 1,15).
În plus, când Luca intră în subiectul principal al cărţii sale, lucrarea pentru neamuri a lui Pavel,
foloseşte în mod statornic numai numele roman al apostolului. În ce priveşte o cronologie ipotetică a
vieţii lui Saul, sau Pavel, cum era mai bine cunoscut, vezi p.97-102.

Comentariile lui Ellen G. White: 1–60 AA 99–102; SR 264–267 4PP 127 5PP 169 68T 207 22CT
406, 417; Ed 62; FE 342, 360, 393; MH 474; PP 245; SR 108; 4T 343 23–25CT 407 25PP 246 29, 30FE
360, 423; MH 508 37AA 99 44PP 357 48EW 198 48–50 AA 99; SR 264 51, 52EW 198 51–55 AA 100
51–56 SR 265 55AA 115 55, 56EW 198, 208; SL 91 56AA 116; ML 67; MYP 113; SR 270 56–60 AA
101 57, 58EW 199 58–60 PK 699 59AA 575, 597; 4T 525 59, 60ML 67; SR 206 60 EW 199; MB 332

~ 99 ~
Capitolul 8
Filip vesteşte Evanghelia în Samaria

1 Saul îşi dăduse consimţământul la uciderea lui Ştefan. Chiar în ziua aceea a izbucnit o
mare persecuţie împotriva bisericii din Ierusalim şi toţi, în afară de apostoli, s-au
împrăştiat prin regiunile Iudeii şi ale Samariei a(Vezi 1:8).

Saul îşi dăduse consimţământul[Saul se învoise-trad. Cornilescu; „Saul consimţea”, KJV; „Saul încu-
viinţa”, Nitz]. Mulţi autori pun propoziţia aceasta la sfârşitul cap. 7 pentru a lega relatarea martirajului
lui Ştefan cu o relatare a atitudinii lui Saul faţă de el. Saul era de acord cu ceea ce se făcuse, deşi perso-
nal nu luase parte la uciderea cu pietre. Fără îndoială, mărturia neînfricată a lui Ştefan a tulburat mintea
şi sufletul lui Saul mai profund decât şi-a dat el seama. Aceasta a avut ca rezultat un conflict lăuntric
între propriul său fanatism fariseic şi convingerea cu privire la dreptatea cauzei lui Ştefan. Consecinţa
acestui conflict a fost o sporită îndârjire împotriva creştinilor şi o persecutare şi mai mare (AA 101,102,
112,113). La data aceea, a fost răsplătit pentru partea pe care o luase la martirizare, fiind făcut membru
al Sinedriului (AA 102; vezi 1 Cor. 7,7). Mai târziu a mărturisit cu inima zdrobită partea pe care o
îndeplinise la uciderea lui Ştefan (cf. Fapte 22,20).
În ziua aceea. [„La data aceea”, KJV; „În acea zi”, Nitz]. Literal, „în ziua aceea”. Uciderea lui Ştefan
cu pietre a marcat începutul unei persecuţii organizate împotriva bisericii. După ce mersese atât de
departe încât să ucidă pe Ştefan, conducerea iudaică şi-a îndreptat furia împotriva tuturor creştinilor.
O mare persecuţie. Încă o dată biserica e persecutată de autorităţile iudaice, aşa cum fusese persecutată
pe scară mai mică după vindecarea ologului(cap. 4,1-7) şi după moartea lui Anania şi Safira(cap. 5:17,
18). Persecuţia aceasta este denumită „mare” – mare în extindere şi severitate. Vezi harta de la pag. 214.
Reiese din descrierea aceasta, din v. 3 şi din descrierile ulterioare ale lui Pavel (cf. cap. 22,4; 26,10.11)
că persecuţia cuprindea în sine multă suferinţă şi întemniţare.
Bisericii. Adică, a bisericii locale, care se dezvoltase în capitală după Ziua Cincizecimii (vezi
Matei 18,17). Lucrul acesta sugerează mai bine că erau şi alte ramuri ale bisericii în afară de Ierusalim,
lucru care arată o creştere încurajatoare.
În afară de apostoli. Trei motive posibile au fost prezentate pentru rămânerea apostolilor: 1) Cei 12
înţeleseseră de la Domnul şi Învăţătorul lor că „cel tocmit fuge, pentru că este tocmit” (Ioan 10,13) dar
ei au refuzat să-şi părăsească răspunderile. 2) Cei 12 au dorit să rămână în Ierusalim în ciuda oricărei
persecuţii, deoarece cetatea era privită ca sediul creştinilor şi refugiaţii s-ar fi adresat acolo pentru
călăuzire şi ajutor. 3) Persecuţiile erau, pe cât se pare, îndreptate împotriva acelora care, ca şi Ştefan,
susţineau natura trecătoare a obiceiurilor (vezi Fapte 6,14) pe care fariseii le considerau esenţiale şi
netrecătoare. Apostolii pare că au continuat să fie închinători la Templu, păstrându-se în curăţie rituală
(cap. 10,14) şi se ţineau departe de comuniunea cu neamurile (v. 28). Marea masă a poporului de rând
probabil privea la ei cu o considerabilă favoare şi respect. De aceea se poate ca persecuţia să fi fost
îndreptată mai ales împotriva ucenicilor elenişti. Era lucru sigur că această categorie de persoane era cea
mai activă în a face pasul următor în expansiunea bisericii. Nu se poate lua o decizie dogmatică în
favoarea vreunuia din aceste 3 motive oferite de comentatori şi de istorici bisericeşti.
S-au împrăştiat. Gr. diaspeiro, „a împrăştia ca cerealele”, „a dispersa”. În felul acesta furia vrăjmaşilor
a izbutit numai în a face biserica să împlinească ceea ce prezisese Hristos (cap. 18). „Toţi” nu e nevoie
de a include totalitatea membrilor (vezi cap. 1,1), ci numai pe cei mai fricoşi sau care puteau fi mai uşor
identificaţi de persecutori sau care se remarcaseră ca fiind foarte activi. În rest, atât bărbaţi cât şi femei,
continuau să locuiască în cetate (vezi cap. 8,3).
Regiunile Iudeii şi ale Samariei. Cetăţi şi oraşe ca Herbronul, Gaza, Lydda şi Iope se poate să fi devenit
cetăţi de refugiu pentru creştini. Acestui influx de creştini şi lucrării lui Filip (vezi v. 40) se poate atribui
existenţa timpurie a unor comunităţi creştine în unele din locurile acestea (cf. cap. 9,32.36). Unii au fugit
în Samaria, fără îndoială din cauza urii acelei populaţii faţă de iudei – o persoană care fugea de preoţii şi
conducătorii din Ierusalim ar fi fost bine primită acolo. A doua regiune menţionată în cap. 1,8 era atinsă.

~ 100 ~
Acesta poate să fi servit ca un prim pas pentru a doborî antipatia faţă de samariteni şi cu timpul fraţi cu
greci.

2 Nişte oameni evlavioşi l-au îngropat pe Ştefan şi l-au jelit mult.

Oameni evlavioşi[Oameni temători de Dumnezeu-trad. Cornilescu; „Evlavia”, KJV]. Gr. eulebes,
„prinzând bine”; şi prin extensie, „prudenţă”, „evlavioşi” (vezi cap.2,5). Anania, care a condus pe Pavel
la botez, e caracterizat prin acest adjectiv (cap. 22,12). Deoarece persoanele înclinate spre iudaism sunt
descrise ca fiind „cucernice” (cap. 13,50; 17,4.17), unii au tras concluzia că oamenii aceştia erau pro-
zeliţi. Totuşi, cuvântul grecesc tradus „devotaţi” nu este eulebes, ci sebomenos. Acest detaliu sugerează
că acest grup de oameni evlavioşi erau susţinători ai lui Ştefan care fusese omorât, dar nu şi apărători
convinşi ai întregului adevăr mărturisit de acesta pe când se afla în viaţă, ca de exemplu: Nicodem sau
Iosif din Arimatea care şi-au asumat responsabilitatea înmormântării lui Hristos după răstignirea Sa.
Acest verset formează în mod evident o concluzie a naraţiunii din cap. 7.
L-au îngropat. [„Au dus”, KJV; „Ridicară”, Nitz]. Mai de grabă, „înmormântară”, deoarece cuvântul
acesta cuprinde întreaga ceremonie a înhumării.
Jelit mult[Mare tânguire-trad. Cornilescu; „Îl jeliseră foarte mult”, Nitz]. Compară Gen. 23,2; Iov 1,20;
2,12; Marcu 5,38.39. Destul curaj trebuie să se fi cerut pentru a săvârşi ritualurile funerare pentru Ştefan,
care căzuse înaintea furiei Sinedriului. De fapt, oricine ar fi fost ucis cu pietre sub acuzaţia de hulă de
obicei nu avea onoruri funerare (Mişna Sanhedrin 6.5,6, ed. Soncio al Talmudului, p. 305). Tânguirea
publică din partea celor „cucernici” ar fi putut să fie ca un protest împotriva celor care cauzaseră
moartea lui Ştefan.

3 Saul însă făcea prăpăd în biserică, intrând prin case, luând cu forţa bărbaţi şi femei şi
aruncându-i în închisoare.
Însă[De partea lui-trad. Cornilescu; „Cât priveşte”, KJV; „Însă”, Nitz]. Mai de grabă, „însă”. Versetul
acesta continua naraţiunea începută în vers.1.
Făcea prăpăd. [„Bântuia”, Nitz]. Gr. lumaino, „a prăpădi”, „a devasta”, „a ruina”. Cuvântul este folosit
în LXX la Psalmi 80,13 cu privire la prăpădul pe care îl face mistreţul sălbatic. Timpul folosit aici poate
implica persecuţie stăruitoare. Pavel afirmă, „am prigonit până la moarte” (Fapte 22,4; cf. cap. 26,10).
Pare că era, aşa cum a mărturisit el ulterior (cap. 26,11), un fel de ferocitate nebună în violenţa lui.
Biserică. În Ierusalim. Vezi vers.1; cf. cap. 26,10.
Prin case. [„Fiecare casă”, KJV]. Reiese din cap. 26,11 că Saul mai întâi a pătruns în sinagogi, urmă-
rindu-şi victimele, şi apoi a urmărit pe creştini din casă în casă. Casele acestea s-ar fi putut de asemenea
să fi fost locurile lor de adunare.
Luând cu forţa. [„Ducea cu forţa”, KJV; „Târând”, Nitz]. Îi ducea cu sila la judecată.
Bărbaţi şi femei. Faptul că şi femeile erau printre cei ce sufereau sugerează că ele erau proeminente în
biserică (cf. cele de la Luca 8,2.3; Fapte 1,14). În tot cursul istoriei bisericii ele s-au dovedit statornice
sub persecuţie.
Închisoare. Şi anume pentru a aştepta acţiunea juridică. Numărul era prea mare pentru ca toţi să fie
aduşi la o judecată neîntârziată.

4 Cei ce fuseseră împrăştiaţi vesteau Cuvântul pe oriunde treceau.

Vesteau. [„Propovăduind”, KJV; „Binevestind”, Nitz]. Gr. evaggelizomai, pentru care o traducere
foarte literară şi plastică este „a evangheliza”. Aceasta reprezintă grafic lucrarea făcută de aceşti creştini
persecutaţi – ei au dus Evanghelia sau veşti bune (vezi Marcu 1,1) în multe locuri în care ei au fost
răspândiţi.
Cuvântul. Acesta ar trebui să fie înţeles în sensul lui cel mai cuprinzător ca referindu-se la toată
învăţătura cu privire la Hristos. Mare parte a „cuvântului” încă nu fusese pusă în scris şi depindea de
soliile vorbite ale evangheliştilor voluntari.
Pe oriunde treceau[Mergeau din loc în loc-trad. Cornilescu; „Mergeau pretutindeni”, KJV; „Străbătură
din loc în loc”, Nitz]. Gr. dierchomai, „a străbate”, un cuvânt favorit la Luca pentru lucrarea misionară

~ 101 ~
(cf. Luca 9,6; Fapte 8,40; 9,32; 11,19; 13,6). În cazul acesta, încercarea de a înăbuşi noua credinţă i-a dat
o mai întinsă sferă de acţiune, aşa cum dorise Domnul (Fapte 1,8) şi a împins forţat dincolo de limitele
la care s-ar fi mărginit pentru o perioadă mult mai lungă. Atunci, ca şi mai târziu, sângele martirilor a
fost sămânţa bisericii.

5 Filip s-a coborât într-o cetate a Samariei b[Cele mai importante mss: în cetatea
Samariei; este foarte greu de determinat despre care cetate a Samariei este vorba; propu-
neri: Sebaste (cetate construită de către Irod cel Mare pe locul vechii cetăţi a Samariei, în
cinstea lui Caesar Augustus – Sebaste este forma greacă a latinescului Augustus –, însă
această cetate era pe deplin păgânizată); Sihem (în vremea NT era cea mai importantă
cetate samariteană); Gitta (Iustin Martirul – cca 250 d.Cr. – afirmă că Simon Magul era
din această cetate); Sihar (atestată în Evanghelii, în In. 4:5, aflată în vecinătatea
Sihemului, uneori fiind identificată cu Sihem); este posibil ca pentru Luca să nu fi fost
atât de important numele cetăţii (vezi v. 25b)] şi le-a predicat pe Cristos.
Filip. Acesta nu se poate referi la apostolul Filip, întrucât vers.1 afirmă precis că apostolii au rămas în
Ierusalim. Referirea trebuie deci să fie la diaconul cu acest nume (vezi cap. 6,5). Deoarece era distins în
această evanghelizare timpurie, el a fost după aceea cunoscut ca Filip evanghelistul (cap. 21,8).
Cetate a Samariei. Părerea este împărţită în ce priveşte dacă aceasta se referă la Sebaste (cunoscută mai
înainte de Samaria) sau capitala Samariei sau la o cetate neidentificată (cf. cele de la v. 9). Indiferent de
aşezarea precisă pe care ar avea-o, sămânţa fusese deja semănată (vezi Ioan 4,42). Drept urmare câmpu-
rile erau „albe pentru seceriş” (Ioan 4,35).
Predicat. Gr. kerusso, un cuvânt deosebit de acela folosit în v. 4, şi însemnând „a proclama” [ca un
crainic]”, implicând o predicare mai oficială, mai deliberată decât cea a credincioşilor nehirotoniţi.
Cuvântul este folosit atât cu privire la predica lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Hristos (Matei 3,1; 4,17).
Timpul verbului implică faptul că Filip continua să predice.
Hristos. Mai de grabă, „Hristosul”, Cel Uns sau Mesia, Ioan 4:25 lasă a se înţelege că aşteptarea lui
Mesia era puternică printre samariteni, ca şi printre iudei şi lucrarea lui Filip deci era de a proclama că
Cel mult aşteptat sosise, că Isus din Nazaret era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

6 Mulţimile luau aminte în acelaşi gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut
semnele pe care le făcea.
Mulţimile. [„Poporul”, KJV]. Mai de grabă, „mulţimile”, dând impresia unor mari adunări.
Luau aminte. Gr. prosecho, „a ţine la”, „a aplica [mintea] la”, prin urmare „a da crezare la” (Fapte 8:10,
1; 16,14; 1 Tim. 1,4; 3,8; 4,1.13; 2 Petru 1,19). Textul implică faptul că mulţimi de oameni acceptau
noua învăţătură. Bunăvoinţa cu care făceau lucrul acesta arată că, în ciuda influenţei potrivnice a lui
Simon Magul (Fapte 8,9-11), care apăruse după ce Domnul fusese acolo, lucrarea Lui nu fusese în zadar.
Când au auzit. [„Auzind”, KJV]. Literal, „auzindu-le”, şi anume, cuvintele lui Filip. Samaritenii la
început crezuseră simplu, ca rezultat al auzirii predicii lui Hristos (Ioan 4,39-42) fără „semne” (cf.
Matei 12,38-42). Minunile săvârşite acum nu erau o temelie a credinţei lor, ci o întărire a ei. Semnele au
înlăturat îndoielile cu privire la puterea care lucra prin Filip. Fără îndoială ele erau şi un corectiv contra
influenţei lui Simon Magul (Fapte 8,9-11).

7 Căci din mulţi demoniaci ieşeau duhuri rele, scoţând strigăte puternice, şi mulţi
paralitici şi şchiopi erau vindecaţi.
Duhuri rele[Duhuri necurate-trad. Cornilescu]. Părerea e împărţită cu privire la cea mai bună traducere
a primei jumătăţi a acestui verset. Ea poate fi redată aşa: „Deoarece duhuri necurate, strigând cu glas
tare, ieşeau din cei posedaţi”. Notaţi cum Luca, medicul, diferenţiază pe cei posedaţi de demoni de cei
cu alte boli. Cu privire la „duhuri necurate” vezi cap. 5,16; vezi Nota Adiţională de la Marcu 1.

~ 102 ~
8 Astfel, a fost o mare bucurie în cetatea aceea.
Mare bucurie. Bucuria din această cetate samariteană ilustrează cât de favorabil a fost primită lucrarea
emisarilor creştini de către oamenii în Samaria.

9 În cetate era un om pe nume Simon, care practica vrăjitoria şi uimea neamul Samariei,
pretinzând că ar fi cineva important.
În cetate. [„În acea cetate”, KJV]. La care se face referire în v. 5. Menţionarea separată a „Samariei” în
v. 9 sugerează că termenul se referă la provincie şi nu la oraşul capitală.
Simon. Vezi Ioan 1,42.Omul acesta este de obicei pomenit ca Simon Magul,de la gr. magos, „vrăjitor”,
sau „mag”. Potrivit cu Iustin Martirul (First Apology, 26) el a fost născut la Gitto, un sat din Samaria.
Relatări mai târzii în Părinţi îl descrie într-o stăruitoare vrăjmăşie cu Petru, pe care l-a urmat la Roma
pentru a se opune învăţării acolo. Cele mai multe dintre legende sunt de o autoritate extrem de îndo-
ielnică. Simon era tipic pentru o categorie de iudei care speculau folosind prestigiul neamului lor şi
credulitatea păgânilor. Unul din aceştia era Elima din Cipru (Fapte 13,8); exorciştii iudei itineranţi din
Efes (cap. 19,13); şi Simon din Cipru, afară de cazul că era acelaşi om cu Samariteanul (Iosif,
Antiquities XX.7.2). Vezi Vol. V, p. 912; Vol. VI, p.34.
Practica vrăjitoria[Vrăjea-trad. Cornilescu; „Folosea vrăjitoria”, KJV; „Făcea magie”, Nitz]. Mai de
grabă, „care mai înainte practicase magia în oraş”. „Magia” se referă la artele practicate de Magii din
Răsărit, care pretindeau că sunt fermecători, astrologi, ghicitori şi tâlcuitori de vise. Se poate ca Simon
să nu fi avut decât cunoştinţe elementare de chimie, prin folosirea cărora atrăgea mai întâi atenţia şi apoi
specula credulitate acelora care veneau să-l consulte. Iudeii cunoscuseră lucruri de felul acesta de pe
vremea locuirii lor în Egipt, şi în literatura lor tradiţională făceau referire la „înţelepciunea” lui Moise pe
nedrept şi mincinos numită astfel cf. Fapte 7,22; cf. la Dan. 1,20).
Uimea neamul[Punea în uimire poporul-trad. Cornilescu]. Mai de grabă, „uimea naţiunea”, adică,
poporul Samariei era superstiţios impresionat de aşa-numitele minuni ale acestui cineva mândru „mare”,
Simon Magul.
Cineva important. [„Un om mare”, KJV; „un cineva însemnat”, Nitz]. Versetul 10 defineşte mai clar
natura pretenţiei. Strigătul oamenilor că Simon era „puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte „mare”
era fără îndoială ecoul propriilor sale pretenţii. În vreun fel oarecare nedefinit, el pretinde că e o întru-
pare a puterii divine. El poate se considera Mesia. Nădejdile mesianice iudaice constituiau un tipar
pentru împotriviri şi-i ajuta să-şi asigure urmaşi. Contrastează cu Filip (v. 5), care predica pe Hristos, nu
pe sine.

10 Şi toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, luau aminte la el şi spuneau: „El este
puterea lui Dumnezeu, cea numită «mare»!”
Toţi… luau aminte. Vezi v. 6. Înşelăciunile lui aveau mare succes, deoarece toate categoriile de oameni
credeau în el. Vrăjitorul apare ca unul din cei mai timpurii dintre cei care vin cu semne şi minuni minci-
noase, aşa ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă chiar pe cei aleşi (cf. Matei 24,24; 2 Tes. 2,9).
Puterea lui Dumnezeu cea numită «mare». [„Mare putere a lui Dumnezeu”, KJV; „Puterea cea numită
mare a lui Dumnezeu”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „puterea lui Dumnezeu
care este numită MARE”. Irineu (Against Heresies, I.23; ANF, Vol. I, p. 348) spune despre Simon
Magul că „era slăvit de mulţi ca şi cum ar fi fost dumnezeu…. El se prezenta pe sine, într-un cuvânt, ca
fiind cea mai înaltă dintre toate puterile”.

11 Îl ascultau cu luare-aminte pentru că de mult timp îi uimise cu vrăjitoriile lui.

Îl ascultau. [„Îl stimau”, KJV; „Erau cu luare aminte la dânsul”, Nitz]. Gr. prosecho (vezi vers.6).
Îi uimise cu vrăjitoriile. [„Îi fermecase”, KJV; „Îi scosese din minţi”, Nitz]. Vezi v. 9. „Multă vreme”,
în care această fascinaţie rea fusese exercitată, ar duce începutul vrăjitoriilor lui Simon aproape de
timpul lucrării Domnului în Samaria, cu vreo 6 sau 7 ani mai înainte.

~ 103 ~
12 Dar când au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia c(Sau: Vestea Bună; peste tot în
carte) despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre Numele lui Isus Cristos, au fost botezaţi
atât bărbaţi, cât şi femei.
Care vestea. [„Predicarea”, KJV]. Vezi v. 5. Atunci, ca şi acum, predicarea era un instrument important
al mântuirii. (vezi 1 Cor. 7,21). Puterea soliei lui Filip s-a dovedit mai tare decât fascinaţia magiei lui
Simon.
Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi Matei 4,17; Luca 17,20.21; Fapte 1,6. Când ogorul Evangheliei s-a
întins, solia ucenicilor a devenit mai clară. Ea era cuprinzătoare şi specifică; conducea la botez pe
ascultătorii ei.
Numelui lui Isus Hristos. Vezi cap. 2,21; 3,16.
Au fost botezaţi. Vezi Matei 3,6. Timpul verbului în greceşte de aici lasă a se înţelege nu un botez
mare, ci o succesiune de convertiţi, atât bărbaţi cât şi femei, care erau admişi în felul acesta în biserică.

13 Chiar şi Simon însuşi a crezut şi, după ce a fost botezat, stătea tot timpul cu Filip şi se
mira văzând semnele şi minunile mari care se făceau.
Chiar şi Simon însuşi. [„Simon însuşi”, KJV; „Însuşi Simon”, Nitz]. Mai degrabă, dând accentul din
versiunea greacă, „chiar Simon însuşi”.
A crezut. Fără îndoială el a fost impresionat de minunile pe care le săvârşise Filip (v. 6); el se simţea a
fi în prezenţa unei Puteri infinit mai mare decât a sa proprie. Dar a acceptat afirmaţiile lui Filip cu
privire la moartea şi învierea lui Hristos fără a dezvolta o credinţă personală. Credinţa sa era de felul
aceleia despre care vorbeşte Iacov (Iacov 2,14.19).
O credinţă similară nedesăvârşită e descrisă în Ioan 8,31 unde anumiţi iudei sunt descrişi crezând în
Isus în timp ce restul capitolului arată că ei nu posedau o credinţă mântuitoare. Totuşi Simon a înţeles de
ajuns pentru a fi botezat, deşi, aşa cum a arătat atitudinea lui ulterioară, botezul său nu a putut să repre-
zinte vreo renaştere la o viaţă mai înaltă. El a rămas mai departe în „fărădelege” (Fapte 8,23). Luca face
o deosebire între credinţa samaritenilor şi aceea a lui Simon; oamenii erau câştigaţi de predica lui Filip,
dar Simon era atras de minunile pe care le vedea. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a respins această cre-
dinţă nedesăvârşită. El a acceptat-o ca temelia pe care să clădească o credinţă mai acceptabilă. Când
Simon a apostaziat, Petru a făcut apel la el (vers .22) să se pocăiască şi să se roage pentru iertare.
Se mira[Privea cu uimire-trad. Cornilescu; „Se minuna privind”, KJV; „Văzând… rămase uimit”,Nitz].
Mai degrabă expresia ar trebui să zică: „privind semnele şi marile minuni care aveau loc, el era uimit”
(vezi v. 9). Lucrurile se inversaseră. Magul, de care alţii se uimiseră, se lăsa în voia unei vrăji mai
puternice decât a sa personală şi era la rândul său uimit când privea puterea care însoţea proclamarea
Evangheliei.

14 Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria primise Cuvântul lui
Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan.
Apostolii. Ei rămăseseră la Ierusalim (v. 1), îndrumând activităţile bisericii. Domnul pusese cândva o
limită geografică predicării soliei împărăţiei (Matei 10,5). El desfiinţase limitele acelea prin însărcinarea
Evangheliei (Matei 28,19.20) şi prin instrucţiunea din Fapte 1:8. Vestea despre succesul lui Filip în
Samaria a sosit la cei 12 ca dovadă că înlăturarea limitărilor era un fapt. Venise acum timpul pentru a se
mărturisi despre Hristos în Samaria.
Au auzit. În ciuda persecuţiei, comunicarea dintre lucrătorii împrăştiaţi şi centrul lucrării a fost păstrată
cu credincioşie.
Samaria. Solia lui Filip era dusă prin tot districtul de convertiţii săi entuziaşti.
Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia este folosită aici de Luca, la fel ca în Evanghelia sa, cu privire la
întreaga cuprindere şi esenţă a ceea ce însemnează Evanghelia lui Hristos (cf. Luca 5,1; 8,11.21).
Pe Petru şi pe Ioan. Evident n-a fost acordată nici o întâietate aparte vreunuia din cei 23 în zilele acelea
timpurii. Prin decizia întregului apostolat, Petru şi Ioan au fost trimişi în misiunea din Samaria. Era logic
de a alege pe aceştia 2, deoarece ei fuseseră extrem de activi la începutul lucrării bisericii (cf. cap. 1,15;

~ 104 ~
2,14; 3,1; 4,8 etc.). Nu e nici o dovadă de supremaţie a lui Petru; el era sub îndrumarea apostolilor, care
l-au „trimis” pe el şi pe Ioan în această misiune. Ioan, care cândva dorea să ceară să cadă foc asupra
samaritenilor (Luca 9,54) urma acum, ca în iubire, să le aducă botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc
(Matei 3,11).Sugestii că Ioan menţionat aici ar fi putut să fie Ioan Marcu(vezi Fapte 13:5,13) nu stă în
picioare. Dacă Ioan Marcu ar fi trecut deja prin experienţele descrise în versetele următoare, el nu s-ar fi
despărţit de Pavel şi de Barnaba (cap. 13,13).

15 Când au ajuns, s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt.

S-au rugat. Acesta a fost primul act al celor 2 apostoli. Ei nu au conferit Duhul Sfânt credincioşilor
samariteni de curând botezaţi, ci au implorat pe Domnul să reverse Duhul asupra lor ca o urmare a bote-
zului lor (cf. cap. 2,38), ca o dovadă a faptului că ei fuseseră primiţi de Dumnezeu.

16 Căci Duhul Sfânt nu Se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci fuseseră doar
botezaţi în Numele Domnului Isus.
Nu se coborâse. [„Căzuse”, KJV]. Versetul acesta face o clară deosebire între botezul cu apă admi-
nistrat de Filip şi primirea Duhului Sfânt prin lucrarea lui Petru şi a lui Ioan. Verbul tradus „pogorâse”
[„căzuse”] e folosit cu privire la darul Duhului în cap. 10:44, 11:15, şi cu privire la răpirea sufletească a
lui Petru din cap. 10,10.
Fuseseră doar botezaţi. [„Erau numai botezaţi”, KJV]. Mai degrabă, „ei fuseseră numai botezaţi”.
Botezul cu apă fusese administrat de către Filip, dar darurile Duhului n-au căzut [„nu s-au pogorât”]
până nu a sosit Petru şi Ioan.
În Numele. [„În numele”, KJV; Nitz]. Sau, „în numele”. Aceasta arată legătura strânsă cu care noii
convertiţi la credinţă erau legaţi cu Hristos prin botez.

17 Atunci şi-au pus mâinile peste ei, iar aceia au primit Duhul Sfânt.
Mâinile peste ei. Vezi cap. 6,4.
Au primit. Notaţi că 3 paşi au făcut în stare pe samariteni să primească Duhul Sfânt: 1) Propria lor
mărturisire de credinţă la botez (v. 12), 2) rugăciunea apostolilor (vers.15) şi 3) punerea mâinilor
apostolilor (v. 17).

18 Când a văzut Simon că Duhul era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a oferit
bani,
A văzut Simon. El fusese botezat de Filip aşa cum fuseseră şi ceilalţi samariteni, dar mâinile apostolilor
nu fuseseră puse asupra lui şi el nu primise Duhul, care fusese dat cu îndurare celorlalţi credincioşi.
Trebuie să fi fost un motiv pentru aceasta; poate că fusese clar întrezărită adevărata lui natură. Distincţia
făcută între el şi concetăţenii săi însă a trezit dorinţa sa. El a văzut dovada primirii de către ei a Duhului.
Oamenii erau schimbaţi; s-ar putea ca ei să fi început să vorbească în limbi şi să profetizeze; cel puţin
era evident că Duhul Sfânt intrase în vieţile lor.
Le-a oferit bani. El a văzut că semenii lui erau înzestraţi cu capacităţi mult mai mari decât ale sale şi
deşi personal nu poseda Duhul Sfânt, dorea puterea pe care ar fi adus o asemenea posesiune.De aceea i-a
oferit bani lui Petru şi Ioan, nădăjduind să fie în stare să cumpere ceea ce nu primise gratuit. O astfel de
purtare dă la iveală caracterul defectuos al credinţei sale şi descoperă motivele care îl stăpâneau. Oferta
lui de bani a dat numele lui unei mari categorii de delicte eclesiastice. Orice încercare de a cumpăra
puteri sau slujbe spirituale e etichetată ca „simonie”.

19 spunând: – Daţi-mi şi mie autoritatea aceasta, ca oricine peste care-mi pun eu mâinile
să primească Duhul Sfânt!
Daţi-mi. Caracterul omului a fost acum deplin dat pe faţă. El nu dorea Duhul Sfânt pentru sine ca un
dar spiritual care să pecetluiască botezul său, ci ca să poată folosi puterea spre a domina pe alţii. El
dorea puterea exterioară fără a fi trecut prin schimbarea lăuntrică care ar fi îndreptăţit un astfel de dar. E
~ 105 ~
posibil ca el să fi avut de gând să facă bani din această râvnită capacitate de a da Duhul Sfânt altora, aşa
cum ar fi dorit el.

20 Petru însă i-a zis: – Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui
Dumnezeu s-ar putea obţine cu bani!
Banii tăi să piară împreună cu tine. Literal: „Argintul tău să fie împreună cu tine spre pierzare”. Petru
şi-a exprimat dezgustul faţă de oferta lui Simon. El şi-a dat seama că dacă acesta nu se schimbă va fi
nimicit. Dar el n-a privit starea lui Simon ca fără de nădejde, deoarece în v. 22 l-a îndemnat la pocăinţă
şi să fie iertat.
Darul lui Dumnezeu. Expresia poate fi tradusă, „pentru că ai gândit să capeţi darul lui Dumnezeu prin
bani”. Atitudinea lui Simon trăda fundamental o greşită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu şi a
darurilor Duhului. El mai avea de învăţat că lucrurile cele mai scumpe din viaţă nu pot fi cumpărate cu
bani.

21 Tu n-ai nici parte, nici sorţ în lucrarea aceasta, pentru că inima ta nu este cinstită
înaintea lui Dumnezeu!
N-ai nici parte, nici sorţ. Aceasta nu este o pronunţare a unei sentinţe arbitrare, ci un raţionament bazat
pe starea cunoscută a inimii lui Simon. El nu aparţinea cu adevărat familiei lui Dumnezeu, el nu era
eligibil pentru a se împărtăşi de privilegiile şi răspunderile ei. În ce priveşte comentariul asupra cuvân-
tului „sorţ”, vezi cap. 1,26.
Lucrarea aceasta. [„Chestiunea aceasta”, KJV; „Cuvântul acesta”, Nitz]. Sau, „cuvântul acesta”. Expre-
sia aceasta se referă evident la subiectul în discuţie, adică, puterea de a da Duhul Sfânt prin punerea
mâinilor (v. 19). Dar dacă e adoptată redarea „cuvântului acesta”, referirea e la v. 14, unde se spune
„Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu”.
Cinstită[Curată-trad. Cornilescu; „Dreaptă”, KJV; Nitz]. Gr. euthus, „drept”, şi prin extensie, într-un
sens moral, „cinstit”, „drept”, „adevărat”, „sincer”. Cuvântul folosit de Petru este rar în NT, dar în
epistolele sale acesta apare din nou (2 Petru 2,15).

22 Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi roagă-te Domnului ca,dacă este posibil,să-ţi

ierte această intenţie a inimii tale,
Pocăieşte-te. Vezi Matei 3,2. Aceasta este prima condiţie pentru a căpăta iertare şi a abate pedeapsa
meritată. Notaţi că, deşi atitudinea lui Simon e descrisă ca „fărădelege”, apelul lui Petru arată că
mântuirea încă îi mai era la îndemână.
Roagă-te Domnului. [„Roagă-te lui Dumnezeu”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10)
exprimarea „Domnului” în loc de „lui Dumnezeu”. Lucrul acesta ar fi o referire specială la Domnul Isus,
contra căruia se săvârşise greşeala lui Simon.
Intenţie[Gândul-trad. Cornilescu]. Gr. epinoia, „scopul”, „intenţia”, dând ideea unei plănuiri depline.
Lucrul acesta face ca ofensa adusă Domnului să fie cu atât mai mare. Apostolul vede că mintea lui
Simon era întunecată de propriile planuri şi că lăcomia lui, vecină cu idolatria, face pocăinţa aproape
imposibilă. Dumnezeu e totdeauna pregătit să ierte, dar omul adesea nu e pregătit pentru iertare (vezi
Psalmi 32,1; 130,4).

23 căci văd că eşti plin de otravă amară şi în lanţul nedreptăţii!

Văd. Cu o adevărată putere de pătrundere, Petru apreciază conţinutul inimii lui Simon.
Otravă amară[Fiere amară-trad. Cornilescu]. Adică, „fiere care este amărăciune” şi în următoarea
expresie, „lanţurile fărădelegii”. Petru îl vede pe om cufundat în amărăciune şi înlănţuit în nelegiuire.
Simon a permis ca invidia şi lăcomia să-i amărască sufletul, iar ticăloşia să devină un obicei al cărui
prizonier devenise.

~ 106 ~
24 Simon a răspuns: – Rugaţi-vă voi Domnului pentru mine, ca nimic din ceea ce aţi spus
să nu vină peste mine!
Rugaţi-vă… pentru mine. Simon arată prin natura solicitării sale că nu e mişcat de adevărata pocăinţă.
El nu dă pe faţă întristare. El nu vede nici o nevoie de schimbare a caracterului. El cere numai să fie
scăpat de ameninţarea pedepsei. Rugămintea lui poate fi comparată cu cererea des repetată a lui Faraon
adresată lui Moise: „Rugaţi-vă Domnului” (Exod 8,8.28; 9,28; 10,17), care reflectă numai temerea lui şi
n-a avut ca rezultat nici o schimbare în purtare. Nu e nici o relatare de pocăinţă ulterioară din partea lui
Simon şi, deci se poate presupune, că el a rămas neconvertit.
Acesta este sfârşitul relatării despre Simon în cartea Faptelor Apostolilor, dar istoria bisericească tim-
purie păstrează multe legende cu privire la el. Legendele acestea îl prezintă ca un conducător cu de la
sine putere al unei forme pervertite de creştinism care s-a luptat stăruitor împotriva credinţei predicate
de apostoli. Descrierea needificatoare poate fi urmărită în Homilies Pseudo Clementine II.18-39,
Recognitions ii.5-16; Iustin Martirul First Apology 26.56; Irineu Against Heresies i.23; Eusebiu, The
Ecclesiastical History ii.13.3-18; 14.1-6; 15.1. Scrierile acestea zugrăvesc pe Simon ca pe un premer-
gător al ereticilor gnostici, un învăţător al cărui sistem era întemeiat în cea mai mare măsură pe
astrologie, angelologie şi o copleşitoare credinţă în propriile sale puteri divine. Vezi Vol. V, p. 912;
Vol. VI, p.34.

25 După ce au depus mărturie şi au vorbit despre Cuvântul Domnului, Petru şi Ioan s-au
întors în Ierusalim, vestind Evanghelia în multe sate de-ale samaritenilor d(Populaţie de
rasă amestecată, rezultată în urma căsătoriilor dintre israeliţii rămaşi după deportarea
asiriană (722 î.Cr.) şi populaţiile aduse din alte părţi de către asirieni (2 Regi 17:24); în
timpul lui Isus, între iudei şi samariteni exista o foarte mare ostilitate).
[Şi ei, KJV]. Acesta, cu certitudine, prezintă pe apostolii Petru şi Ioan. Unii comentatori cred că acesta
cuprinde şi pe Filip. Totuşi, vezi AA 107.
Au depus mărturie. Gr. diamarturismai, „A mărturisi cu râvnă”.
Au vorbit[Au propovăduit-trad. Cornilescu]. Gr. laleo, „a vorbi”, „a spune”.
S-au întors. Forma verbului în versiunea greacă de aici poate fi tradusă „au început să se întoarcă”. Ei
au continuat să predice Evanghelia, în timp ce-şi făceau drumul înapoi spre Ierusalim.
Aşa se încheie raportul inspirat al pătrunderii creştinismului în Samaria, cu excepţia unei referiri
trecătoare în cap. 15,3.

Filip şi eunucul etiopian

26 Un înger al Domnului i-a vorbit lui Filip astfel: „Scoală-te şi du-te spre sud, pe drumul
din pustie, care coboară din Ierusalim spre Gaza!”
Un înger. [„Îngerul”, KJV]. Mai bine, „un înger”. Luca e atent la serviciul îngerilor (cf. Luca 1,38 şi
Fapte 10,7; Luca 2,9 şi Fapte 12,7; Luca 24,4 şi Fapte 1,10; 15,30). Construcţia în versiunea greacă
sugerează că un înger a vorbit lui Filip în timp ce Petru şi Ioan îşi făceau lucrarea de evanghelizare.
Chemarea supranaturală s-ar prea putea ca să fi venit într-o viziune (cf. Corneliu, Fapte 10,3).
Sud[Miazăzi-trad. Cornilescu; „Sud” KJV]. Gr. mesembria, în general redat prin „miazăzi”, sau
„amiază”. Totuşi, în Emisfera Nordică, soarele e la sud când ajunge la meridian; de unde cuvântul a
ajuns să însemne partea locului, adică, „sud”. Unii autori preferă pe „amiază”.
Pe drumul. [„Spre drumul”, KJV; „Pe calea”, Nitz]. Mai de grabă, „pe calea”, sau „de-a lungul
drumului”.
Pustie. Expresia spune literal, ca şi cum ar fi propoziţie separată: „Aceasta e pustiu”. Nu e nimic care
să arate dacă acestea erau cuvintele îngerului sau o notă explicativă adăugată de Luca. La fel nu e clar
dacă „acesta” se referă la drum sau la oraş, deşi nu e probabil ca Luca să dea numele unei cetăţi şi apoi
să o descrie ca fiind pustie. RSV o traduce: „Aceasta este un drum pustiu”. [„Această cale este pustie”,

~ 107 ~
Nitz]. În credinţă simplă, Filip trebuie să se ducă pe drumul mai puţin umblat, mai puţin promiţător de la
Ierusalim la Gaza şi fără să cunoască că pe drumul acela urma să întâlnească un călător a cărui conver-
tire urma să fie atât de memorabilă. Vezi Harta activităţii misionare a diaconului Filip
Gaza. Numele acesta este transliterarea greacă a ebr. ‘Azzah, care însemnează „tare”. Gaza (numită şi
Azzeh în Deut. 2,23; 1 Regi 4,24; Ier. 25,20) era o cetate sudică de graniţă a canaaniţilor timpurii
(Gen. 10,19).
A fost ocupată mai întâi de Avimi şi apoi de Caftorimi (Deut. 2,23). Iosua nu a putut să-i supună
(Iosua 10,41; 11,22). Iuda a deţinut-o o scurtă perioadă de timp (Jud. 1,18), dar curând au pierdut-o,
fiind luată de filisteni (Iosua 13,3; Jud. 3,3), care au făcut-o cetatea cea mai de sud a celor cinci cetăţi ale
lor. Cetatea a fost scena umilirii şi morţii lui Samson (Jud. 16) şi a continuat să fie deţinută de filisteni
pe vremea lui Samuel şi mai departe (1 Samuel 6,17). Solomon (1 Regi 4,21.24) şi mai târziu Ezechia
(2 Regi 18,8) au atacat-o. Ea a rezistat asediului lui Alexandru cel Mare timp de cinci luni, dar cu timpul
a fost capturată şi a devenit un post militar important în timpul luptelor dintre ptolemei şi seleucizi şi în
războaiele Macabeilor (1 Macabei 11,61).
Pe la 96 î.Hr., Gaza a fost distrusă şi populaţia ei masacrată de Alexandru Ianeul (Iosif, Antiquities
XIII.13.3 [358-364]), dar a fost rezidită de proconsulul Galinius (ibid. XVI.5.3 [88]), deşi se pare că
cetatea restaurată era mai aproape de mare decât cea veche. De la Ierusalim la Gaza, la vreo 50 de mile
mai la sud-vest, erau mai multe drumuri de acces. Un drum mai spre nord trecea în apropiere de Lyda, şi
apoi mergea paralel cu ţărmul spre sud prin Azot la Gaza. Un altul mergea spre sud la Hebron, apoi prin
direcţia vest prin ţinutul pustiu către cetatea Gaza. Cel din urmă este cel mai probabil drumul din această
naraţiune, mai ales dacă mesembria e tradus „sud”.

27 Filip s-a sculat şi s-a dus. Şi iată că un eunuc e(Termenul se referă nu neapărat la
condiţia fizică a oficialului etiopian, ci la funcţia pe care o avea. Sensul primar al
termenului în LXX este acela de căpetenie, persoană oficială de la curtea regală. Cu
timpul apare şi sensul secundar de eunuc, deoarece eunucii ajung să fie preţuiţi ca
slujbaşi la curţile orientale (vezi 1 Sa 8:15 şi nota); peste tot în capitol) etiopian, înalt
oficial al lui Candake f(Candake nu este un nume propriu, ci un titlul pe care-l purta
regina-mamă etiopiană; regina domnea în numele fiului ei, deoarece acesta era considerat
„fiul soarelui”, prea sacru pentru a fi implicat în problemele seculare ale statului), regina
etiopienilor g(În acea perioadă, regatul Etiopiei se întindea de la prima cataractă a Nilului
(modernul Aswan) până la modernul Khartoum, acoperind regiunea cunoscută sub
numele de Nubia), şi responsabil peste toată vistieria ei, venise să se închine în Ierusalim,
Filip s-a sculat și s-a dus. [„El s-a sculat şi a plecat”, KJV]. Imediata lui ascultare descoperă lipsa
oricărei îndoieli cu privire la autenticitatea soliei pe care o primise.
Eunuc[Famen-trad. Cornilescu; „Eunuc”, KJV; Nitz]. Vezi Estera 1,10; 2,3; Matei 19,12.
Etiopian. [„Un om din Etiopia”, KJV]. Etiopia, ca şi Cuş din VT, este un nume general dat ţării la sud
de întâia cataractă a Nilului şi extinzându-se în Etiopia modernă. Partea ei nordică era marele regat
Meroe în valea superioară a Nilului, care a fost cârmuită de regine în decursul unei lungi perioade de
timp şi e foarte probabil ca eunucul să fi venit din regatul acesta. Legătura lui cu poporul iudeu prezintă
multe puncte de interes. Potrivit cu Scrisoarea lui Aristeas 13, în decursul domniei unuia din faraoni
numit Psametic (poate Psametic II, 594-588 î.Hr.) o unitate de iudei a fost trimisă în Egipt pentru a ajuta
într-o campanie contra Etiopiei. Influenţe iudaice fără îndoială fuseseră la lucru în regiunea aceea de
secole. Lucrul acesta poate fi reflectat în lucrarea curajoasă a unui eunuc etiopian timpuriu Ebed –
Melec, pe vremea lui Ieremia (cap. 38,7-13; 39,15-18). Chiar şi mai de timpuriu evreii aşteptaseră şi
văzuseră administrarea etiopienilor în comunitatea lor (Psalmi 68,31; 87,4).
Înalt oficial[Mare putere-trad. Cornilescu; „Mare autoritate”, KJV]. Gr. dunastes, „principe”,
„potentat”, „slujbaş superior”. Litera legii deuteronomice (vezi Deut. 23,1) era explicită cu privire la
excluderea eunucilor [„famenilor”] din sanctuarul lui Dumnezeu, dar lucrul acesta a fost fără învoială
modificat în practică. Admiterea eunucilor păzitori ai Sabatului în rândurile poporului lui Dumnezeu e
făgăduită de Isaia (cp. 56,4). Rangul, rasa şi starea fizică nu sunt factori în admiterea în familia Tatălui
~ 108 ~
nostru ceresc (Gal. 3,28.29; Col. 3,10.11).
Candake. Acesta pare să fi fost un nume sau un titlu dinastic, ca Faraon sau Ptolemeu în Egipt şi Cezar
la romani şi nu numele personal al unei regine aparte. Numele apare în Strabo, Geography XVII.1.54; şi
Dio Cassius, History, liv. 5.4-6. După Eusebiu (c. anul 325 d.Hr.) Etiopia era încă sub domnia unei
reginei pe vremea sa (The Ecclesiastical History II.1.13).
Vistieria. [„Tezaurului”, KJV; Nitz]. Gr. gaza, „tezaurul regal”, „tezaur”, un cuvânt de origine persană
care intra în uz cam pe vremea aceasta la scriitorii greci şi latini (Cicero De officiis II.22 [76]).
Traducătorii LXX l-au folosit în Ezra 5,17; 6,1; 7,21; Isaia 39,2. Nu e găsit în altă parte în NT, dar o
formă compusă e folosită cu privire la tezaurul Templului (Luca 21,1). Filip întâlneşte un om care poartă
grijă de gaza, tezaur. Evanghelistul îl ajută să găsească un tezaur, la fel cum omul din parabola din
Matei 13,44 a găsit o comoară, căutând-o sârguincios.
Să se închine. Pare că eunucul acesta era un prozelit circumcis al neprihănirii (vezi Vol. V, p.63) care
vizita Ierusalimul ca să se închine la Templu. Prozeliţi, ca şi iudei, veneau la Ierusalim pentru scopul
acesta, după cum se poate vedea din enumerarea celor prezenţi la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10).
Potrivit cu Ioan 12:20, greci veneau la sărbătorile de la Ierusalim. Eunucul venise la Ierusalim în
căutarea unei binecuvântări, dar înainte de a ajunge acasă, el urmează să primească una care întrece toate
aşteptările sale. Vezi Vol. IV, p.27-30.

28 iar acum se întorcea de acolo, stând în carul lui de călătorie şi citindu-l pe profetul
Isaia.

Se întorcea. Anume de la Ierusalim la Etiopia, la terminarea recentei lui vizite, pentru a se închina la
Templu.
Citindu-l. Mai de grabă, „se ocupa cu cititul”. Pare că citea cu glas tare (vezi v. 30), întrucât aceasta era
o practică obişnuită la orientali. Se prea poate ca omul să fi cumpărat sulul lui Isaia pe când fusese la
Ierusalim şi dacă lucrurile stau aşa, minunatele expresii ale profetului evanghelist trebuie să-i fi părut
proaspete şi bogate. E clar din v. 32,33 că el citea din capitolul al 53-lea din Isaia în versiunea LXX.

29 Duhul i-a zis lui Filip: „Du-te şi însoţeşte carul acela!”

Duhul i-a zis. Compară cu v. 26. Aici Duhul vorbeşte şi dă instrucţiuni clare date evanghelistului,
printr-un îndemn lăuntric sau o voce ce se auzea.
Însoţeşte[Ajunge-trad. Cornilescu; „Alipeşte-te de”, KJV; „Ţine-te de”, Nitz]. Acest slujbaş regal fără
îndoială avea o mare suită la care, ar fi natural ca un călător singuratic pe o cale pustie, să se alipească.
Filip ar fi fost în stare să se apropie şi să asculte ceea ce se citea fără a fi considerat intrus.

30 Filip a alergat către el şi l-a auzit pe eunuc citindu-l pe profetul Isaia. El l-a întrebat: –
Înţelegi ce citeşti?

Filip a alergat. Adică a alergat la car, în neîntârziată ascultare de porunca Duhului. Creştinii ar trebui să
imite acest răspuns prompt. Aceia care fac aşa vor găsi mai mulţi oameni dispuşi să accepte o conver-
saţie sinceră având ca centru pe Hristos decât s-ar aştepta de obicei.
Înţelegi ce citeşti? Notaţi începerea iscusită a conversaţiei: Filip a început chiar de acolo de unde l-a
găsit pe om şi şi-a adaptat abordarea la interesele clientului său, în perspectivă. Prin aceasta el dă un
exemplu pe care să-l urmeze fiecare lucrător creştin. Întrebarea lui Filip s-a referit la înţeles şi nu la
cuvinte. Forma ei în limba greacă implică faptul că aştepta un răspuns negativ. Se poate că eunucul să fi
auzit oarecare explicaţii iudaice ale pasajului, dar probabil nu avea nici o idee cât de vagă cu privire la
faptul că acele cuvinte se refereau la Isus Hristos. Dar Filip le cunoştea înţelesul şi a fost mânat de
Duhul să explice eunucului importanţa lor.

~ 109 ~
31 Acesta i-a răspuns: – Cum aş putea, dacă nu mă va îndruma cineva? Şi l-a rugat pe
Filip să se suie în car şi să se aşeze lângă el.
Cum aş putea? Întrebarea lasă să se înţeleagă lipsa de capacitate, deoarece nu era instruit să interpre-
teze Scripturile.
Îndruma. Gr. hodegeo, „a conduce pe propria cale”, „a călăuzi”. Acelaşi cuvânt este folosit de Isus cu
privire la călăuzirea Duhului Sfânt (Ioan 16,13). Eunucul, înapoindu-se în Etiopia, unde urma să fie
separat de cei care-l călăuziseră până aici în Ierusalim, simte că are nevoie de instruire competentă
pentru acest pasaj dificil. Întrebarea lui sugerează că el lua de prima dată în consideraţie pasajul acesta
sau că îi era imprimat de Duhul ca un nou accent.
L-a rugat. [„A dorit”, KJV; „Rugă”, Nitz]. Mai de grabă, „a implorat”. Cuvântul lasă a se înţelege o
cerere stăruitoare şi arată râvna eunucului de a avea mai multă instruire. Notaţi cât de bine e împlinit
îndemnul (v. 29) Duhului. Filip se apropie şi eunucul însuşi invită pe evanghelist să se suie în carul său
şi să citească împreună.

32 Pasajul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „Ca o oaie care este dusă la tăiere şi ca
un miel care tace înaintea celui ce-l tunde, tot aşa nici El nu Şi-a deschis gura.
Pasajul[Locul-trad. Cornilescu]. Gr. perioche, „conţinutul”. Cuvântul acesta a fost folosit ca un echi-
valent pentru termenii ebraoco parashah, sau hapitarah, pasajele din Scriptură rânduite pentru citire
publică în sinagogi (vezi Vol. V, p. 57). Cuvântul era în uz obişnuit la greci şi a fost adoptat de Cicero
(Letters to Atticus XIII.25). El însemna întregul context al pasajului. „Scriptură” (la singular aici, şi în
greacă) se referă la un pasaj al Scripturii şi nu la totalitatea Scripturilor. Prin urmare, expresia poate fi
tradusă: „Cuprinsul pasajului din Scriptură”. Versetele citate sunt din Isaia 53,7.8 şi sunt date cuvânt cu
cuvânt din LXX.
[A fost dus-trad. Cornilescu]. Pentru comentariul general la pasajul citat vezi Isaia 53,7.8, reţinând
faptul că citatul din NT e o traducere a textului din LXX şi nu a celui ebraic.

33 În smerenia Lui, dreptatea I-a fost negată. Cine va putea vorbi despre generaţia Lui?
Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ!” h(Vezi LXX, Is. 53:7-8)
Smerirea Lui. Expresia poate fi tradusă literal: „în umilinţă judecata Lui a fost luată”, dar exprimarea e
capabilă de diferite interpretări. Ar putea să însemneze că „osândirea Lui a fost înlăturată”, sau „anu-
lată”; adică, pentru că S-a umilit, după aceea a fost înălţat; sau alternativ „Dreptatea I-a fost tăgăduită în
umilinţa Lui”, aşa cum fără îndoială a fost în timpul judecării Lui. Ebraica la Isaia 53,8 sugerează: „El a
fost luat prin apăsare şi judecată”, adică, El a fost victima unei crime judiciare.
Generaţia Lui. [„Generaţia Lui”, KJV; „Cei din neamul lui”, Nitz]. Expresia aceasta a avut diferite
interpretări: 1) „Cine va declara numărul celor care au împărtăşit viaţa Lui şi, ca să zicem aşa, au răsărit
din El”? 2) „Cine, în măsura generaţiei Lui, au fost destul de înţelepţi ca să considere?” 3) „Cine va
spune nelegiuirea generaţiei strâmbe şi perverse în care a trăit El”? Vezi şi la Isaia 53,8.
Viaţa I-a fost luată. Versiunea ebraică la Isaia 53,8 sugerează că Mântuitorul a fost târât grabnic la o
moarte violentă. Versiunea LXX exprimă acelaşi gând, şi nu face nici o referire la plecarea lui Hristos
de pe pământ la înălţarea Lui.

34 Eunucul l-a întrebat pe Filip: – Spune-mi, te rog, despre cine spune profetul aceste
lucruri? Despre sine sau despre altcineva?
Spune-mi,te rog[Rogu-te –trad. Cornilescu].Scurta întâlnire a eunucului cu acest om al lui Dumnezeu
trebuie să fi făcut o impresie foarte favorabilă, deoarece arăta o încredere neîntârziată în capacitatea lui
Filip de a răspunde la întrebarea lui. Aceasta i-a oferit lui Filip ocazia pe care o căuta. Creştinul va fi
adesea surprins de felul în care apar ocaziile când e pregătit şi dispus să le folosească.
Despre cine? Eunucul era destul de ager pentru a pune întrebarea cea mai însemnată cu privire la
pasajul pe care-l citea, şi anume, la cine se referea cuvintele lui Isaia? Întrebarea n-a fost rezolvată pe
vremea lui şi e încă mult disputată în vremea noastră (vezi Isaia 41,8; 42,1; 52,13; 53,1). Filip, totuşi nu
~ 110 ~
are îndoieli cu privire la subiect – şi nici noi n-ar trebui să avem. Întrebarea i-a creat ocazia pentru a
predica pe Isus etiopianului.

35 Atunci Filip a luat cuvântul şi, începând de la Scriptura aceasta, i-a vestit Evanghelia
despre Isus.

A luat cuvântul. [„Şi-a deschis gura”, KJV; „Deschizându-şi gura”, Nitz]. Expresia, ori de câte ori
apare în NT, implică ceva ca o cuvântare închegată şi nu simplul act al vorbirii (cf. Matei 5,2; 13,35;
Fapte 10,34).
Scriptura aceasta. Filip a întâmpinat pe eunuc pe propriul său teren – la pasajul pe care-l studia. Nu era
un loc mai bun pentru Filip ca să înceapă. Şi nici pentru predicatorul de astăzi nu este o ocazie mai bună
ca aceasta.
I-a vestit Evanghelia despre Isus[I-a propovăduit pe Isus-trad. Cornilescu]. În timpul rămânerii lui la
Ierusalim, eunucul probabil auzise despre învăţătura lui Isus. Lucrarea ucenicilor atrăsese atenţia întregii
cetăţi (cap. 2,41; 4,33; 5,12-14; 6,7.8). Dar profeţia aceasta este una dintre cele mai clare zugrăviri ale
morţii ispăşitoare a lui Isus Hristos ca singura cale de mântuire din condamnarea şi puterea distrugătoare
a păcatului. Urmarea arată că învăţătura lui Filip cuprindea nu numai o aplicare a profeţiei la Isus
Hristos, ci şi învăţătură cu privire la ce însemna să se ataşeze la asociaţia ucenicilor Lui. E clar din NT
că o astfel de învăţătură era dată mai înainte de cufundarea candidaţilor în apa botezului.
Predicarea lui Isus e lucrarea nu numai a fiecărui predicator al Evangheliei, dar şi a fiecărui creştin,
indiferent dacă predicarea este făcută prin cuvânt sau prin mărturisirea vieţii de toate zilele. Indiferent de
subiectul anunţat al predicii, tema principală ar trebui să fie Isus Hristos.

36 În timp ce călătoreau de-a lungul drumului, au ajuns la o apă. Eunucul a zis: – Uite
apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?

În timp ce călătoreau de-a lungul drumului. [„Pe când mergeau ei”, KJV]. Filip şi eunucul trebuie să fi
călătorit o bucată de vreme împreună, deoarece el nu numai că i-a prezentat faptele mântuirii prin Isus
Hristos în cadrul celor din Isaia 53, dar a dus instruirea până la punctul la care eunucul a înţeles rostul
botezului şi l-a dorit pentru sine.
O apă. [„O anumită apă”, KJV]. În sec. al 4-lea aceasta era identificată cu Betsura, Bet-Ţur din
2 Cronici 11,7, la 20 de mile de Ierusalim şi la 4 mile de Hebron. Un izvor de acolo încă păstrează
vechiul nume în forma arabă, Beit-Şur. Alţii gândesc că izvorul era în Wadi-el-Hesi, între Eleutheropolis
şi Gaza, nu departe de vechile cetăţi Lachiş şi Eglon. Locul acesta concordă mai bine cu proximitatea
evenimentului de la Gaza şi cu informaţia că drumul călătoriei mergea prin pustiu, însă identificarea
sigură nu e cu putinţă.
Ce mă împiedică? [„Ce împiedică”?; KJV]. Dorinţa vie a eunucului de a completa pregătirea sa pentru
a deveni membru al bisericii Domnului său de curând găsită e exemplară. Iniţiativa era a sa; el nu avea
nevoie de nici un îndemn din partea lui Filip. El aflase de un Mântuitor şi îşi părăsise păcatele. El fusese
instruit în Numele şi Calea (cf. Fapte 4,12; Ioan 14,6). Ce motiv putea fi prezentat pentru a-i refuza
ritualul botezului?

37 (Filip a zis: – Dacă crezi din toată inima ta, poţi! El i-a răspuns: – Cred că Isus Cristos
este Fiul lui Dumnezeu!) i(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin acest
verset, care apare doar în câteva mss mai târzii)

Dacă crezi. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui verset. E cu putinţă ca o explicaţie
marginală extrasă dintr-o mărturisire de credinţă timpurie să se fi strecurat în text la punctul acesta. Ar
trebui să se noteze totuşi că adevărul exprimat în v. 37 este arătat în forme variate în alte locuri în Biblie
(cf. Ioan 3,16; Fapte 2,38; 16,30.31).

~ 111 ~
38 A poruncit să stea carul, au coborât amândoi în apă, atât Filip, cât şi eunucul, iar Filip
l-a botezat.
A poruncit. Aceasta a făcut ca întreaga suită să se oprească pe loc. Membrii ei trebuie să fi fost martori
interesaţi ai botezului şi unii din ei poate au alcătuit sâmburele congregaţiei creştine din Etiopia. Tradiţia
afirmă că eunucul a proclamat Evanghelia la concetăţenii săi.
Au coborât amândoi în. Gr. katabain eis, „a coborî la” sau „a coborî în”. Dacă expresia aceasta a apărut
de la sine, nu ar fi cale pentru a decide dacă Filip şi eunucul au coborât la marginea apei sau dacă ei de
fapt au intrat în ea. Dar expresia întregitoare din v. 39 rezolvă chestiunea în chip satisfăcător.

39 Când au ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip, astfel că eunucul nu l-a mai
văzut şi şi-a continuat drumul bucuros.
Au ieşit[…afară-trad. Cornilescu]. Gr. anabaino ek, „a ieşi din”. Aceasta arată că amândoi bărbaţi au
coborât în apă, altminteri ei nu ar fi putut ieşi afară din apă. Aceasta a avut loc cu siguranţă pentru
scopul botezului prin scufundare. Vezi Matei 3.6; Marcu 16,16; Rom. 6,3-6. Aici, deci avem o ilustrare
clară a metodei de botez folosită în biserica primară, chiar în ocazii de acestea neaşteptate şi oarecum
neoficiale ca aceasta.
Duhul. Duhul iniţiase întâlnirea lui Filip cu eunucul şi acum când se ajunsese la un rezultat încărcat de
succes, Duhul din nou i-a pus la îndemână noi posibilităţi de slujire.
L-a răpit. Gr. harpazo, „a apuca”, „a duce cu forţa”, „a smulge şi a duce”. Acelaşi verb e folosit într-un
fel comparabil în 1 Tesaloniceni 4,17; Apocalipsa 12,5. Sentimentul omenesc ar fi mânat cu siguranţă pe
evanghelist să rămână pentru a completa lucrarea sa cu eunucul, Filip a fost literal smuls şi îndepărtat de
la companionul său. Compară 1 Regi 18,12; 2 Regi 2,16; Ezechiel 3,12.14.
Şi-a continuat drumul[Îşi vedea de drum.-trad. Cornilescu; „Şi a mers”, KJV; „Dar mergea pe calea
sa”, Nitz]. Literal, „deoarece el s-a dus”. Aceasta explică mai clar pentru ce eunucul „nu l-a mai văzut”.
Ea sugerează de asemenea faptul că eunucul a acceptat dispariţia lui Filip ca pe un act supranatural că el
nu a irosit timp în cercetarea zadarnică a învăţătorului şi botezătorului său, ci mai de grabă şi-a văzut de
drum, adică, şi-a continuat călătoria sa întreruptă.
Bucuros. [„Bucurându-se, KJV]. Poziţia acestui cuvânt la sfârşitul expresiei e tipic lucană (cf.
Luca 15,5; 19,6). Crezând că Filip era în mâinile lui Dumnezeu, eunucul nu simţea nici o îngrijorare cu
privire la el, ci şi-a putut îngădui să-şi vadă de drum, bucurându-se în lumina cea nouă pe care o primise.
Eusebiu (The Ecclesiastical History ii.1.13; ed. Laeb, Vol. 1, p.110,111) vorbeşte despre eunuc ca
reîntorcându-se în ţara lui de naştere, şi predicând acolo „cunoaşterea Dumnezeului universului şi
lucrarea Mântuitorului nostru care dă viaţă oamenilor” şi felul acesta implicând cuvintele „Etiopia
aleargă cu mâinile întinse spre Dumnezeu” (Psalmi 68,31). E lucru semnificativ că biserica etiopiană a
avut elemente similare cu iudaismul în decursul istoriei ei. Ea a fost de timpuriu separată de restul
creştinismului şi a păstrat simplitatea de viaţă şi învăţătură a bisericii primare pentru un timp. Creştinii
etiopieni au ţinut Sabatul zilei a şaptea multă vreme, potrivit poruncii, împreună cu ţinerea zilei întâi a
săptămânii.

40 Filip s-a pomenit în Azot şi, călătorind spre Cezareea, a vestit Evanghelia prin toate
cetăţile, până când a ajuns acolo.
S-a pomenit[Se afla-trad. Cornilescu; „A fost aflat”, KJV]. Prepoziţia greacă eis poate fi tradusă literal
„în”, sugerând că Filip se aflat în lăuntrul cetăţii. Nu că a fost trimis cineva să-l caute, ci Filip se afla în
cetate şi prezenţa lui a fost făcută cunoscut.
Azot. Asdodul VT (1 Sam. 5,1-7), una din cele 5 cetăţi principale ale filistenilor, cam la 3 mile de mare
la mijlocul drumului dintre Gaza şi Iope. Ca şi Gaza, istoria lui a fost marcată de asedii succesive: de
asirienii (Isaia 20,1), de egipteni (Herodot ii.159; vezi Ier. 47,1), de Macabei (1 Macabei 5,68; 10,84). A
fost refăcut de generalul roman Galinius în anul 55 î.Hr. Vechiul nume persistă în modernul Esdiid, dar
această cetate de astăzi este doar un biet sat sărac şi prizărit. Filip nu s-a oprit acolo, ci „a trecut prin”, „a
trecut mai departe” (vezi Fapte 8,4). Naraţiunea lui Luca sugerează că Filip şi-a continuat lucrarea sa ca

~ 112 ~
evanghelist. Psalmistul numeşte Filistia ca unindu-se cu Etiopia pentru a da un număr de convertiţi
pentru cetatea lui Dumnezeu (Psalmi 87,4).
Cezareea. Cezarea se află pe drumul de la Tir la Egipt şi a fost de o mare importanţă istorică. Ea
datează din perioada romană.
În scrierile geografului Strabo (Geografie XVI.2.27; c. anul 20 d.Hr.) era cunoscut numai ca Turnul lui
Strato şi era doar un loc de ancorare pentru corăbii. Irod cel Mare l-a transformat într-un port înfloritor
cu un port tot atât de mare ca şi acela al Pireului de lângă Atena. El a dat cetăţii nume după numele
patronului său imperial Augustus, numind-o Caesarea Sebaste, cuvântul ultim fiind echivalent cu
latinescul Augusta (vezi Iosif, Antiquities XVI.5.1; War I.21.5-7). După expulzarea lui Arhelau din
Iudeea, ea a devenit reşedinţa oficială a procuratorului roman (cf. cap. 23,23.24). Tacit (The Histories
II.78) vorbeşte de Caesarea ca cetatea principală, caput, al Iudeei, populaţia ei era în cea mai mare parte
păgână, cu un adaos de iudei, făcând-o un centru roditor pentru lucrarea misionară. Aşa cum arată
capitolele următoare ale Faptelor (cetatea e pomenită de 15 ori), ea a avut un loc de frunte în istoria
timpurie a bisericii. Se poate deduce din cap. 21,8 că Filip a făcut din ea sediul central al lucrării sale de
evanghelizare. Caesarea a devenit mai târziu scena lucrării părintelui bisericesc Origen. Poate a fost
locul de naştere al istoricului bisericesc Eusebiu. Sunt acum numai câteva ruine împrăştiate pe locul
vechii cetăţi.
Vestit[Propovăduia-trad. Cornilescu]. Mai bine, „el continua să predice”. Experienţa remarcabilă a lui
Filip cu eunucul nu a întrerupt celelalte activităţi ale sale ca predicator al Evangheliei.
Prin toate cetăţile. Drumul său probabil l-a dus prin Lyda şi Iope şi putem fără îndoială vedea efectele
strădaniilor sale în comunităţile creştine înfloritoare aflate mai târziu în oraşele acestea (cap. 9,32.36).

Comentariile lui Ellen G. White:

1AA 101, 103, 129; COL 308; EW 199; 6T 330

1–40AA 103–111
3AA 103, 113; EW 199
4AA 105, 113, 166; CM 58; DA 233; GC 219; PK 699; 3T 413; 6T 330, 403, 478; 8T 57
4, 5 GC 328
5–8AA 106; MH 139
9GC 516
9, 10GC 625
148T 57
17EW 101
18, 199T 217
20GC 128
232T 563
26–28AA 107
26–408T 57
29MH 473
29–40AA 1083

~ 113 ~
Capitolul 9
Convertirea lui Saul

1 Între timp însă,Saul încă sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului.S-a
dus la marele preot
Saul. Vezi nota Adiţională 2 la cap. 4
Sufla. („Insuflând”, Nitz). Gr. empneo, „a inspira” sau „a sufla”. Arestarea şi măcelărirea creştinilor
erau, vorbind figurat, însuşi aerul pe care-l respira Saul. Popoarele semite adesea asociau emoţia mâniei
cu respiraţia.
Încă. Gr. eti, „încă”, legând naraţiunea din cap. 9 cu cap. 8,3. În timp ce biserica se dezvoltă în afară de
Ierusalim (cap. 8,4-10) Saul a continuat să o persecute înăuntru şi în jurul capitalei.
Ameninţare şi ucidere. („Ameninţări şi ucidere”, KJV; „Ameninţare şi omor”, Nitz). Mai bine „ame-
ninţare şi ucidere”. Zelul persecutorului se intensificase; el vrea să meargă la limite extreme pentru a
desfiinţa învăţătura cea atât de hulită. El însuşi recunoaşte lucrul acesta în cap. 22,4; 26, 9-11. El nu
încearcă să minimalizeze partea teribilă pe care a avut-o în distrugerea bisericii. Părinţii bisericeşti
timpurii vedeau un paralelism semiprofetic între cuvintele lui Iacob: „Beniamin este un lup care sfâşie;
dimineaţa, mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită” (Geneza 49,27) şi purtarea aceluia care se
fălea că e din seminţia lui Beniamin (Filipeni 3,5) şi care purta numele marelui erou, primul împărat al
seminţiei.
Împotriva ucenicilor. Numele victimelor acestei persecuţii continue nu sunt date, dar mărturisirea ulte-
rioară a lui Pavel: „Când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor” (cap. 26,10)
arată că Ştefan nu a fost singurul ucis la data aceea. Zelul lui Saul dat pe faţă la moartea lui Ştefan a dus
la alegerea lui în Sinedriu (AA 102) şi curând a fost învestit cu autoritate de la preoţii cei mai de seamă
să urmărească peste tot pe creştinii din Ierusalim. Dacă se ştia la Ierusalim că samaritenii fuseseră
admişi în biserică (vezi cap. 8,1), ura iudeilor fără îndoială trebuie să se fi intensificat.
Marele preot. Ana sau Caiafa (vezi cap. 4,6), amândoi fiind saduchei, în timp ce Saul se fălea că e un
strict fariseu (cap. 26,5). Dar curiozitatea acestei alianţe (vezi vol. V, p. 51,52) nu l-a făcut să şovăie pe
asprul persecutor. Coaliţia dintre Saduchei şi Farisei, care fusese alcătuită mai înainte împotriva lui Isus
Hristos (Matei 26,8) a fost reînnoită împotriva urmaşilor lui. Vezi începuturile activităţii lui Pavel

2 şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, cum că, dacă i-ar găsi pe unii
care aparţin Căii a[Nume pe care primii creştini l-au dat creştinismului (vezi 16:7; 18:25-
26; 19:9, 23; 22:4; 24:14, 22; 2 Pt. 2:2)], atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă legaţi la
Ierusalim.
A cerut. („A dorit” KJV; „Ceru”, Nitz). De preferat, „a cerut”, sau „a solicitat” în favoarea sa, probabil
pentru a justifica înălţarea lui în cadrul Sinedriului.
Scrisori. Acestea erau hârtiile care constituiau „puterea şi învoirea” lui Saul (cap. 26,12). Reiese că
Roma a conlucrat cu autorităţile iudaice dând marelui preot puteri de extrădare a fugarilor iudei. Autori-
tatea aceasta probabil datează de pe la 56 î. Hr. (Iosif, Antiquities, XIV, 8,5 [146-148]; conform cu
1 Macabei 15,15-24).
Sinagogile. Cetatea era cosmopolitană şi probabil erau acolo iudei din multe naţiuni. Ca şi la Ierusalim
(conform cu cele de la cap. 6,9) grupe naţionale îşi vor fi înfiinţat propriile lor sinagogi. Se apreciază că
vor fi fost 30 sau 40 de sinagogi în cetatea Damascului pe vremea aceea. Fără îndoială, creştinii încă
luau parte cu evlavie la sinagogă şi tocmai contra acestora plănuia Saul să acţioneze.
Damasc. Cetatea aceasta e socotită ca una dintre cele mai vechi din lume. Locul ei era considerat în
mod tradiţional scena uciderii lui Abel. Iosif, (Antiquities, I. 6,4 [145]) atribuie întemeierea oraşului lui
Uz, nepotul lui Sem (vol. I, p. 270). Această cetate figurează în istoria lui Avraam ca loc de naştere a
administratorului său (Geneza 14,2). David plasează acolo garnizoane (2 Samuel 8,6) dar sub Rezon,
cetatea a devenit un centru al opoziţiei lui Solomon (1 Regi 11,23-25). Râurile lui, Abana şi Parpar erau,

~ 114 ~
în ochii generalului Sirian lepros, Naaman, mai bune decât oricare din râurile lui Israel (2 Regi 5,12).
Era centrul regatului sirian în alianţele şi războaiele cu Israelul şi Iudeea (2 Regi 14,28; 16,9.10;
Amos 1,3.5). Făcea comerţ cu mărfuri cu Tirul, cum şi cu vin şi lână albă, aşa cum e notat de Ezechiel
(cap. 27,16.18). În anul 333 î. Hr., generalul macedonean Parmenion, a cucerit cetatea pentru Alexandru
cel Mare. A fost recâştigată de romanul Pompei în anul 64 î. Hr. Pe vremea convertirii lui Saul, se găsea
sub jurisdicţia lui Vitellius, pe atunci guvernator roman al Siriei. Când Tiberius a murit în anul 37 d. Hr.,
Vitellius s-a grăbit să se ducă la Roma şi Aretas IV, regele nabatanienilor, a pus stăpânire pe Damasc şi
l-a guvernat printr-un delegat. Aşa stăteau lucrurile la data când Saul a trebuit să fugă din cetate.
(2 Corinteni 11,82)
Damascul alcătuia o oază în pustiul Sirian. Râul Abana, alimentat de zăpezile munţilor Anti-Liban,
iriga terenul şi-l făcea foarte roditor. Cetatea era bine descrisă ca „o capitală predestinată”. Populaţia ei
era predominant aramaică, dar cetatea poseda o mare colonie iudaică. Naraţiunea (Fapte 9,2.14) lasă a se
înţelege că printre ei erau mulţi „ucenici ai Domnului” (v. 1). Dintre aceştia, mulţi poate fuseseră refu-
giaţi din cauza persecuţiei din Ierusalim şi din împrejurimile lui şi sinagogile locale erau fără îndoială
chemate să aplice decretul Sinedriului din Ierusalim. Luca nu explică pentru ce a ales Saul locul acesta
pentru lucrarea lui de pedepsire mai departe a bisericii. Motivele însă pot fi oferite:
1) Aşa cum s-a notat, creştinii se refugiaseră acolo, la o oarecare distanţă considerabilă de Iudeea.
2) Acolo erau convertiţi creştini care erau cetăţeni ai locului.
3) Se poate ca Damascul să fi devenit un centru depărtat al bisericii în dezvoltare.
4) Se poate ca Saul să fi cunoscut bine autorităţile iudaice şi putea să conteze pe conlucrarea lor
împotriva creştinilor.
Aparţin Căii[Pe calea credinţei-trad. Cornilescu; „Ai acestei cai”, KJV; „In calea Domnului”, Nitz].
Adică „unii care aparţineau căii”. Cuvântul „cale” apare ca un sinonim timpuriu al creştinismului
(conform cap. 19,9.23; 22,4; 24,14.22). Compară folosirea de către Luca a „numelui” (cap. 5,41, RSV),
„cuvântului” (cap. 4,4; 8,4; 14,25), „calea mântuirii” (cap. 16,17) şi „calea Domnului” (cap. 18,25).
Termenul poate să-şi fi avut obârşia în declaraţia lui Hristos că El este „calea” (Ioan 14,6), sau în
referirea Lui, la „calea” cea strâmtă. (Matei 7,14)
Atât bărbaţi, cât şi femei. Includerea femeilor printre victimele în perspectivă accentuează furia de care
era stăpânit Saul împotriva creştinilor (conform cap. 22,4)-
Legaţi la Ierusalim. Misiunea lui Saul lasă să se înţeleagă că vina creştinilor depăşea jurisdicţia tribu-
nalelor locale (vezi Matei 10,17) şi ei trebuia să fie deferiţi Sinedriului (vol V, p. 67) din Ierusalim. Atât
de mare era puterea preoţească (vezi mai sus la „scrisori”) încât autorităţilor iudaice le era îngăduit să
aresteze pe cei pe care doreau, chiar şi pe teritoriu străin.

3 În timp ce era pe drum şi se apropia de Damasc, a strălucit deodată împrejurul lui o

lumină din cer.
Pe drum. („Pe când călătoreau”, KJV; „Şi mergând”, Nitz) Nu e posibilitatea acum de a cunoaşte pe
care cale au mers Saul şi însoţitorii săi, dar aveau posibilitatea de a alege cel puţin două căi. Una din
acestea era calea principală pentru caravanele din Egipt la Damasc, care mergea paralel cu linia ţărmului
palestinian până când cotea spre răsărit ca să treacă râul Iordan mai sus de Lacul Galileii şi după ce
trecea prin Gadara, o lua spre nord-est către Damasc. Cele 150 de mile puteau să fie făcute într-o săptă-
mână.
Se apropia de Damasc[. („Aproape de Damasc”, KJV) Locul vedeniei lui Saul este necunoscut. Tradiţii
în conflict şi neîntemeiate arată către patru locuri diferite. Trebuie să fi fost însă, relativ aproape de oraş,
deoarece însoţitorii săi, „l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc” (v. 8, cf. AA 117).
Cartea Faptelor dă 3 relatări a ceea ce a avut loc în apropiere de Damasc. Cu privire la micile naraţiuni
în relatările biblice paralele, vezi Nota Adiţională la Matei 3, tabelul de mai jos compară punctele princi-
pale din cele trei relatări.
CELE 3 RELATĂRI ALE CONVERTIRII LUI PAVEL Tabel
A strălucit. Mai bine, „a fulgerat”. Capitolele 22,6; 26,13 identifică timpul zilei sau amiaza. Oricât de
strălucitoare este lumina orbitoare a soarelui la amiaza zilei, Pavel mai târziu spune că lumina pe care el
o văzuse din cer „întrecea pe a soarelui” (cap. 26,13).

~ 115 ~
 În mijlocul acestei străfulgerări el a văzut aşa de clar pe Hristos proslăvit, încât se include printre cei
care au avut privilegiul de a vedea pe Domnul după învierea Sa (Fapte 9,17; 1 Corinteni 9,1; 15,8;
AA 115). În ce priveşte felul arătării, e natural de a gândi că ea a fost de felul aceleia care a izbit privi-
rile lui Ştefan (vezi Fapte 7,55.56). Cuvintele martirului: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând
în picioare la dreapta lui Dumnezeu”, au părut atunci ca blasfemie pentru zelul înflăcărat al lui Saul,
fariseul. Acum, Saul însuşi, vede pe Fiul omului în slava Tatălui. Însoţitorii lui Saul au auzit un glas dar
n-au desluşit cuvintele (vezi cap. 22,9, cf cele de la cap. 9,7). Ei au văzut lumina (cap. 22,9), dar nu au
desluşit chipul celui care vorbea (cf. Cele de la Ioan 12,29). Amănuntele acestea dovedesc realitatea
experienţei.

4 El a căzut la pământ şi a auzit un glas care-i zicea: – Saul, Saul, de ce Mă persecuţi?

A căzut. Lumina din cer a fost aşa de puternică, încât toţi au căzut la pământ (cap. 24,14) deşi Luca aici
aminteşte numai pe Saul. Nu e nici o dovadă că vreunul din ei a era călare.
A auzit un glas. Comparaţia cu cap. 9,7 şi 24,9 sugerează că Saul a auzit şi a înţeles glasul care-i
vorbea, în timp ce însoţitorii săi au auzit sunetul fără a înţelege ceea ce spunea. (vezi cap. 9,7).
Saul. Până la punctul acesta naraţiunea a dat numele lui Saul în forma din greacă, Saulos. Aici şi în
capitolul 9,17; 22,7.13; 26,14, însă, e folosită forma ebraică a numelui, Saulos. Aceasta probabil reflectă
cuvintele reale spuse: 1) de Isus, care potrivit cu cap. 26,14, a vorbit limba ebraică (aramaică) (vezi
vol I, pag. 30); şi 2) de Anania, care era probabil iudeu şi deci vorbea ebraica (aramaica). În ce priveşte
repetarea numelui unei persoane în comunicări divine, cf. Geneza 22,11; 1 Samuel 3,10; Matei 23,37;
Luca 10,41; 22,31.
De ce Mă persecuţi? E o întrebare răscolitoare pe care Hristos a pus-o persecutorului; ea punea în
discuţie fundamentul purtării lui şi arăta că el nu cunoscuse pe Acela pe care Îl persecuta atât de neîndu-
plecat. Notaţi că Hristos Se identifică atât de mult cu ucenicii Săi, încât suferinţele lor devin suferinţele
Lui (AA 117). „În toată strâmtorarea lor a fost şi el în strâmtorare” (Isaia 63,9 Nitz), şi „cel ce se atinge
de voi se atinge de lumina ochilor lui” (Zaharia 2,8). Ceea ce se făcea ucenicilor Domnului, era socotit
ca fiind făcut Lui însuşi (Matei 10,40).

5 El a întrebat: – Cine eşti, Doamne b(Termenul grecesc poate fi înţeles şi ca o adresare

din politeţe, însă în acest context şi cf. tradiţiei rabinice, o voce care se auzea din ceruri
nu putea fi decât vocea lui Dumnezeu)? Isus i-a răspuns: – Eu sunt Isus, Cel pe Care tu Îl
persecuţi!
Cine eşti,Doamne? Saul încă nu va fi folosit cuvântul „Domn” în toată plinătatea înţelesului N.T. El era
exprimarea naturală de teamă şi respect (vezi Ioan 1,38). Dar Saul îşi dăduse oarecum seama de prezenţa
divină şi arăta aceasta prin folosirea din partea sa a apelativului: „Doamne”.
Isus. Există unele dovezi textuale (cf. p.10) pentru expresia „Isus din Nazaret”, sau „Isus
Nazarineanul”. E posibil însă, ca aceasta să fi fost introdusă de la cap. 22,8, unde apare în propria
naraţiune a lui Pavel. Isus din Nazaret este numele care a fost folosit batjocoritor de acuzatorii lui Ştefan
(cap. 6,14), însuşi numele pe care Saul constrângea bărbaţi şi femei să-L hulească (cap. 26,11; cf. v. 9).
Folosind numele acesta pentru Sine, Fiinţa cerească ce S-a arătat lui Saul Se identifică fără echivoc cu
Hristos. Persecutorul capitulează. Înţelegerea că Isus este Hristosul marchează punctul convertirii lui
Saul şi sfârşitul furiei sale prigonitoare. El a făcut să vadă ceea ce maestrul său, Gamaliel, sugerase mai
înainte (cap. 5,39) că a persecuta pe Isus însemna „a lupta împotriva lui Dumnezeu”. Vezi cap. 22,8;
26,15.
Pe care tu Îl persecuţi. Pronumele „tu” este exprimat emfatic în limba greacă, cum este şi precedentul
„Eu”. Aceasta aşază pe Hristos, în iubire, putere şi slavă, în impresionant contrast cu Saul persecutând,
dar acum prosternat la pământ şi înfricoşat.
[Ar fi greu-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor „ţi-ar fi greu să
arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş”. Totuşi, există un temei textual raţional pentru aceste cuvinte în
cap. 26,14. Deşi cuvintele se găsesc în multe texte latine la cap. 9,5, ele nu apar în nici un manuscris
grec. Prezenţa lor în Biblia greacă tipărită, din care KJV a fost tradusă, se datorează faptului că Erasmus

~ 116 ~
(vezi Vol. I, p. 141,142), pregătind ediţia lui tipărită a NT Grec, le-a tradus în greceşte din latină şi le-a
inserat în textul său. În ce priveşte comentariu la aceste cuvinte, vezi cap. 26,14.

6 Ridică-te c(Unele mss, nu foarte importante, conţin: Tremurând şi plin de frică, a

întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?” „Ridică-te …), intră în cetate şi ţi se va spune ce
trebuie să faci!
Ridică-te. Saul rămăsese mai departe trântit la pământ, acolo unde căzuse.
[Tremurând-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte, „Tremurând
şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?… i-a zis Domnul”. Totuşi întrebarea lui Saul, „Ce să
fac, Doamne?” apare cu sprijin textual netăgăduit în cap. 22,10. Ca şi ultima parte a v. 5 (vezi mai sus la
„Ar fi greu”), pasajul de faţă nu se găseşte în nici un manuscris grecesc şi se pare că a apărut în KJV
printr-o introducere făcută de Erasmus din Vulgata Latină.
Intră în cetate. Aceasta sugerează că Saul şi cei care îl însoţeau erau în apropiere de Damasc (cf. v.3).
Ţi se va spune. În cap. 26,16-18 Pavel dă o relatare mai amplă a instrucţiunilor lui Hristos pentru el.
Raportul lui Luca de aici este mult mai scurt. Instrucţiuni în plus sunt date prin Anania, în v. 15-17.

7 Bărbaţii care-l însoţeau în călătorie s-au oprit amuţiţi; auzeau într-adevăr glasul, dar nu
vedeau pe nimeni.
Bărbaţii[Oamenii-trad. Cornilescu]. Lui Saul i se dăduse nu numai împuternicire pentru lucrarea lui de
persecutare, dar şi un număr de asistenţi. Pe cât se pare, era planul de a dezrădăcina complet creştinismul
din cetatea Damasc.
S-au oprit[Au rămas-trad. Cornilescu; „Au stat” KJV]. Şi ei fuseseră trântiţi la pământ (cap. 26,14).
Probabil ei se ridicaseră deja înaintea de Saul.
Amuţiţi[Încremeniţi-trad. Cornilescu; „Muţi” KJV]. Deşi experienţa a fost mai puţin intensă pentru ei
decât pentru conducătorul lor, îi lăsase muţi.
Auzeau … glasul. („Auzind o voce”, KJV; Nitz). Gr. akonontes… tes phones. La prima vedere
afirmaţia aceasta pare să contrazică ceea ce spune în cap. 24,9, unde Pavel declară că tovarăşii săi „n-au
auzit glasul” (ten … phonen ouk ekousan).
Totuşi un studiu atent al celor două relatări ajută să se explice această discrepanţă aparentă. Verbul
akoua „a auzi”, se poate referi fie la capacitatea urechilor de a auzi un sunet (vezi Matei 11,15; 13,15),
fie la capacitatea minţii de a înţelege ceea ce e auzit (vezi Marcu 4,33; 1 Cronici 14,2). În pasajul de
faţă, cuvântul tradus „glas” („voce”) (phones) e la cazul genitiv. În limba greacă, aceasta arată că
însoţitorii lui Saul au auzit numai sunetul glasului şi n-au putut înţelege ceea ce s-a spus. În cap. 22,9
cuvântul tradus „glas” („voce”) (phonen) e la acuzativ, şi aceasta împreună cu negativul „nu”, înseamnă
că ei n-au auzit glasul destul de lămurit pentru a înţelege ceea ce se spunea (cf. cap. 9,4, unde vorbind
despre Saul care a înţeles, Luca foloseşte acuzativul spunând că el „a auzit o voce” (ekousen phonen).
Explicaţia aceasta poate fi susţinută mai departe şi de faptul că în cap. 22,9, Pavel declară de asemenea
că oamenii „au văzut în adevăr lumina”, în timp ce versetul de faţă spune că ei „au rămas încremeniţi…
nu vedeau pe nimeni”. Ei au văzut lumina orbitoare, dar imaginea lor nu era destul de clară ca să dis-
tingă pe Cel descoperit lui Saul în lumină. La fel, este logic de a înţelege că ei au auzit vocea, dar nu
destul de clar pentru a înţelege cuvintele rostite.
Nu vedeau pe nimeni. („Nevăzând pe nimeni”, KJV, „Nezărind pe nimeni”, Nitz) Ei au văzut lumina
cerească (cap. 22,9) dar n-au perceput chipul divin pe care Saul l-a văzut învăluit în acea lumină.

8 Saul s-a sculat de la pământ şi, măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. Prin
urmare, l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc.
Ochii îi erau deschişi. („Nu vedea pe nimeni”, KJV). Dovezi textuale furnizează (cf. v.10) exprimarea
„nu vedea nimic”. El fusese orbit de slava orbitoare a luminii cereşti (cf. cap. 22,11). Orbirea lui
dovedea că ceea ce văzuse nu era o simplă halucinaţie. Pentru Saul însuşi, orbirea se prea poate să fi
avut o însemnătate spirituală. El privise la sine ca fiind „călăuza orbilor”, fălindu-se că vede clar (cf.

~ 117 ~
Romani 2,19). Acum, pentru o vreme, până când lumina lăuntrică şi externă va fi strălucit asupra lui, el
trebuia să accepte orbirea. Sufletul nou-născut trebuia să fie ca:
„Un prunc plângând după lumină
Fără alt grai decât un plânset”.
Unii comentatori găseau dovada efectului permanent al acestei experienţe asupra puterii lui de a vedea
în faptul că în general el îşi dicta scrisorile (vezi 2 Tesaloniceni 3,17) că folosea litere mari când scria
(vezi Galateni 4,11) şi că nu a recunoscut pe marele preot care poruncise ca să fie lovit (vezi Fapte 23,2-
5). Cea mai rezonabilă din multele teorii cu privire la „ghimpele din trupul” său este că era o suferinţă a
ochilor, poate însoţită de atacuri de dureri de moarte (vezi 2 Corinteni 12,7). Pe temeiul acestei presu-
puneri, dorinţa fierbinte a galatenilor de a-şi smulge ochii, dacă era cu putinţă, şi să-i dea lui, capătă o
deosebită semnificaţie (vezi Galateni 4,15).
L-au dus. Vederea însoţitorilor săi era relativ neatinsă. Poate că ei nu priviseră atât de direct la slava
orbitoare sau că strălucirea deplină nu se abătuse asupra lor. În orice caz ei au fost în stare să conducă pe
Saul, ducându-l de mână pe acela care pornise la drum în calitate de conducător al lor. Mândria lui Saul
se preschimbase acum în smerenie. Misiunea lui era deja cunoscută la Damasc şi sosirea lui fusese
aşteptată cu râvnă de partida preoţească şi temute de creştini. Acum venise, dar misiunea se prăbuşise.
Scrisorile adresate sinagogilor n-au fost niciodată folosite.

9 Timp de 3 zile n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut nimic.
Trei zile. Conflictul din sufletul conştiincios al lui Saul trebuie să fi fost îngrozitor şi au fost necesare 3
zile întregi ca să se ajungă la pace. În plus, Duhul lui Dumnezeu a folosit aceste 3 zile de orbire pentru a
ilumina mintea omului şocat. În întunericul liniştit, Saul a fost în stare să-şi reamintească profeţiile mesi-
anice, să le aplice la Isus din Nazaret, şi să judece propriul său trecut în lumina noilor sale convingeri.
Cât de mare trebuie să fi fost chinul lui sufletesc, cât de fierbinţi trebuie să fi fost rugăciunile lui pentru
iertare, cât de dulce trebuie să fi fost darul iertării personale a lui Hristos! (vezi AA 118,120)
N-a mâncat, nici n-a băut nimic. Abstinenţa nu a fost cu totul un act penitenţial. Chinul lui sufletesc a
întrecut temporar cererea normală pentru hrană. Cele 3 zile de orbire au fost o perioadă de cercetare de
sine şi pocăinţă.

10 În Damasc era un ucenic pe nume Anania. Domnul i-a vorbit într-o viziune: – Anania!
– Iată-mă, Doamne! a răspuns el.
Anania. În ce priveşte înţelesul numelui vezi cap. 5,1. Anania era un nume obişnuit la iudei. Numai e
altă menţionare a acestui anume discipol în Scriptură, în afară de capitolul 22,12, unde Pavel îl descrie
ca un „bărbat temător de Dumnezeu, după lege, şi pe care toţi iudeii care locuiesc în Damasc, îl vorbeau
de bine”. E cu putinţă ca aceste calităţi să-l fi făcut conducător al comunităţii creştine şi l-a pregătit să
fie robul Domnului pentru Saul.
Nu se ştie cum a devenit el creştin. Se poate ca să fi aderat la Mântuitorul în timpul vieţii pământeşti a
lui Hristos sau să fi fost printre iudeii convertiţi în ziua Cincizecimii sau la o altă dată ulterioară. El
poate că după aceea va fi fost constrâns să fugă din Ierusalim de persecuţia care a urmat morţii lui
Ştefan. Acestea însă sunt numai presupuneri. Dar e clar din cuvintele pe care Anania le-a folosit în
exprimarea repulsiei sale de a vizita pe Saul (cap. 9,13.14) că el încă avea legături de încredere cu
Ierusalimul, deoarece ştia de prăpădul, pe care persecutorul îl cauzase, şi de scopul misiunii lui la
Damasc.
Într-o viziune[Într-o vedenie-trad. Cornilescu]. După cum Anania fusese pregătit printr-o vedenie să
viziteze pe Saul, tot aşa Saul a fost pregătit pentru o vizită din partea lui Anania (v. 12). Cu privire la
această pregătire prin vedenie şi similaritatea la pregătirea lui Petru şi a lui Corneliu (cap. 10,1-18),
Conybeare şi Howdon remarcă: „Pregătirea simultană a inimii lui Anania şi a lui Saul şi pregătirea
simultană a aceleia a lui Petru şi a lui Corneliu, întrebările şi ezitările lui Petru şi întrebările şi ezitările
lui Anania – unul îndoindu-se dacă e cazul să încheie legături de prietenie cu neamurile, celălalt îndo-
indu-se dacă e cazul să se apropie de vrăjmaşul bisericii – ascultarea fără ezitare a fiecăruia, când a fost
făcută clar cunoscută voia divină – starea sufletească în care au fost găsiţi atât fariseul, cât şi sutaşul,
fiecare aşteptând să vadă ce le va spune Domnul – această strânsă analogie nu va fi uitată de aceia care
~ 118 ~
citesc cu respect cele două capitole consecutive (cap. 9 şi 10), în care sunt narate în Faptele Apostolilor,
botezul lui Saul şi botezul lui Corneliu”. („Viaţa şi epistolele apostolului Pavel”, pag. 94).
Iată-mă,Doamne! Aceste cuvinte exprimă promptitudinea lui Anania de a executa instrucţiunile
Domnului. Compară exemplele lui Samuel (1 Samuel 3,1-10) şi Isaia (Isaia 6,8).

11 Domnul i-a zis: – Scoală-te, du-te pe strada numită „Dreaptă” şi caută în casa lui Iuda
un om din Tars, pe nume Saul. Iată, chiar acum el se roagă
Strada[Uliţa-trad. Cornilescu; „La strada”, KJV; Nitz]. Gr. rhume, o trecere strâmtă de la două şiruri de
case. Numele era aplicat uneori la căi mai largi. Chiar şi aşa, „uliţă” trebuie să fi fost îngustă faţă stan-
dardele apusene.
Dreaptă. O uliţă lungă şi dreaptă, acum cunoscută sub numele de Sultaniyeh, încă mai trece prin
Damasc de la răsărit la apus, şi poate e aceeaşi pe care a mers Anania pentru a întâlni pe Saul în casa lui
Iuda. Nivelul actual al uliţei este cu vreo 90 de trepte deasupra celui de pe vremea lui Saul, aşa că nu
este cu putinţă de a identifica casa unde a locuit Saul.
Iuda. Raportul nu dă nici o informaţie cu privire la acest Iuda sau pentru ce Saul fusese condus la casa
aceasta. Acest raport întreg arată cât de amănunţite erau atât cunoştinţa Domnului, cât şi plănuirea Lui.
Un om din Tars,pe nume Saul. „Saul din Tars”, KJV; „Saul, cu numele Tarsean”, Nitz). Pasajul acesta
indică pentru prima dată în Scriptură locul de naştere a apostolului (cf. Nota Adiţională nr. 2, de la
cap. 7; vezi harta de la pagina 226).
Poziţia lui fizică garanta importanţa Tars-ului. Deşi se găsea la 10 mile spre interior de la ţărm, un port
sigur se afla între cetate şi mare şi mici ambarcaţiuni puteau să ajungă până la oraş. Dincolo de margi-
nile oraşului se înălţau munţii Taurus, care prin cheile lor înguste, numite Porţile Ciliciene, ofereau un
acces spre interiorul Asiei Mici. Dar vechea cetate era vestită pentru mai mult decât poziţia ei strategică.
Era vestită ca o cetate universitară şi era uneori cunoscută ca Atena Asiei Mici. Savanţii ei erau respec-
taţi pentru măiestria lor în ştiinţe, şi între filozofii ei se găseau mulţi istorici vestiţi, care s-ar fi putut să
aibă vreo influenţă asupra propriei perspective a lui Saul. În domeniul industriei, un loc important îl
ocupa fabricarea corturilor – meseria lui Saul (cap. 18,3) deţinea un loc de frunte.
Se roagă („Face rugăciune”, KJV). Mai degrabă, „se roagă”, denotând continuitatea în rugăciune
(conform 1 Tesaloniceni 5,17). Aici este într-adevăr un contrast între ameninţarea şi uciderea pe care
persecutorul o sufla când se apropia de Damasc şi dedarea la rugăciune şi umilinţa în care trăia acum.
Rugăciunile lui Saul vor fi cuprins o cerere de iertare pentru trecut, lumină şi înţelepciune pentru viitor,
putere pentru lucrarea la care era chemat acum şi mijlocire pentru aceia pe care îi persecutase mai
înainte.

12 şi a văzut într-o viziune un om pe nume Anania, intrând şi punându-şi mâinile peste el

ca să-şi recapete vederea!
Viziune[Vedenie-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între păstrarea şi omi-
terea acestor cuvinte, totuşi Saul a fost informat probabil în felul acesta. Nu e lucru curios că Domnul
care S-a descoperit pe calea către Damasc să asigure succesul planurilor Sale, dând aproape simultan
vedenii celor pe care El plănuia să-i aducă laolaltă.
Un om. Deşi Isus vorbeşte lui Anania, relatează punctul de vedere al lui Saul. Pare clar din descrierea
lui Anania că pe atunci îi era necunoscut lui Saul.
Intrând. Notaţi felul indirect în care Domnul dă aici instrucţiunile Sale lui Anania: El repovesteşte
vedenia şi aşteaptă ca Anania să facă din ea o actualitate, găsind pe Saul şi redându-i vederea.

13 Anania I-a răspuns: – Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care omul
acesta le-a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim.
Am auzit de la mulţi. Anania se dă înapoi de la porunca prezentată. Duhul lui ascultător, dar omenesc,
respingea gândul de a servi cuiva, cu reputaţia lui Saul. Cu respect, el obiectează Domnului. Cuvintele
arată că Anania trăise în Damasc şi că nu sosise chiar atunci de la Ierusalim (conform cele de la v. 10).
Ele arată de asemenea cât de răspândită printre creştini era cunoaşterea furiei atacurilor lui Saul asupra
~ 119 ~
bisericii. Relatările erau cu tristeţe confirmate de refugiaţii care veniseră în cetate de la Ierusalim.
Toate relele. („Cât de mult rău”, KJV). Vezi cap. 8,1.3; 9,1)
Sfinţilor. În ce priveşte fundalul termenului, vezi Psalmi 16,3. În ce priveşte semnificaţia lui la creştini,
vezi Romani 1,7. E interesant că această folosire timpurie a cuvântului în N.T. (conform Matei 27,52, să
vină din parte lui Anania, trimis spre a fi instructorul lui Saul şi că a fost după aceea atât de des folosit
de apostolul însuşi (Romani 1,7; 15,25; 16,2; 2 Corinteni 1,1; Efeseni 1,1; Filipeni 1,1 etc.).

14 Chiar şi aici are autoritate din partea conducătorilor preoţilor să-i lege pe toţi cei ce
cheamă Numele Tău!
Autoritate[Putere-trad. Cornilescu; „Autoritate”, KJV]. Aceasta era autoritatea oficială exprimată în
scris pe care Saul o ceruse personal (vezi vers 1,2).
Toţi cei ce cheamă. A chema pe Hristos, înseamnă a crede în El. Vezi cap. 2,21, cf. Fapte 9,21;
1 Corinteni 1,2; 2 Timotei 2,22).

15 Dar Domnul i-a zis: – Du-te, pentru că el este un vas al Meu pe care l-am ales ca să
ducă Numele Meu atât înaintea neamurilor şi regilor lor, cât şi înaintea fiilor lui Israel!
Du-te. („Du-te în calea ta”, KJV). Cuvintele „în calea ta”, nu se găsesc în nici un text grec.
Nedumerirea lui Anania pornea din necunoaşterea din partea sa a adevăratei stări de lucruri. Dar
Domnul cunoştea fiecare împrejurare din situaţia aceasta şi ca atare a îndrumat bine pe servul său.
Vas. Gr. skenos „vas”, „unealtă”, e folosit cu o vastă gamă de înţelesuri în NT conform Matei 13,48;
Luca 8,16; Ioan 19,29; Faptele Apostolilor 10,11; Romani 9,21; 2 Corinteni 4,7; 1 Tesaloniceni 4,4). Era
folosit de scriitori clasici cu privire la sclavii folositori şi vrednici de încredere. Tocmai în sensul acesta
aplică Domnul pe skenos la Saul, ca instrument cu care el va realiza voia Lui milostivă faţă de neamuri.
Cuvântul pentru „ales” ( ekloge), care apare aici pentru prima dată în NT, este tradus „alegere” în toate
celelalte cazuri.
Ducă numele Meu. Lucrul acesta explică scopul Domnului în alegerea lui Saul, el urma să poarte
numele lui Hristos sau să dea pe faţă caracterul Lui (vezi cap. 3,16)
Neamurilor. Neamurile sunt aşezate pe locul întâi în liste, pentru că domeniul de activitate al lui Saul
urma să fie în deosebit printre ele (vezi Rom, 1,13.14;11,13).
Aceasta trebuie să fi fost o revelaţie uimitoare pentru Anania care, ca un iudeu cucernic, încă nu-şi
dăduse seama că lumea întreagă urma să afle de Hristos. Dar acum vede în omul despre care auzise
numai că este un mare persecutor, unul care fusese ales, instruit şi făcut mai pregătit decât toţi ceilalţi
pentru lucrarea de răspândire a Evangheliei în lumea întreagă.
Regilor[Împăraților-trad. Cornilescu]. Cuvintele găsesc împlinire suficientă, dar poate nu exclusivă în
vorbirea lui Pavel înaintea lui Agripa (cap.24,1.2) şi poate înainte Nero (vezi cap 2 Timotei 4, 14).
Fiilor lui Israel. Deşi apostol al neamurilor, Pavel a predicat iudeilor cu orice prilej (vezi cap. 13,5;
14,1;17,1.10; 18,4. 19; 19,8)

16 Căci Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere de dragul Numelui Meu!

Îi voi arăta. Aceasta sugerează o instruire specială dată de Hristos lui Saul, poate printr-o vedenie ( cf
cap. 20,23). Perspectiva suferinţei făcea ca cineva să şovăie să se angajeze într-o lucrare pentru Saul din
Tars, însă aceasta urma să fie o provocare. La urmă să-l facă în stare, dacă nu să ispăşească trecutul, cel
puţin să aducă roade vrednice de pocăinţa lui. Împlinirea previziunii de suferinţe e relatată în
2 Corinteni 11,23-28, şi, cu mai puţine detalii, în 2 Corinteni 6,4,5. Vezi şi cele de la Matei. 5,10-12;
Fapte 14,22; Romani 8,17; 2 Tim. 2,12.

~ 120 ~
17 Anania a plecat, a intrat în casa unde era Saul şi, punându-şi mâinile peste el, a zis:
„Frate Saul, m-a trimis Domnul – Isus, Cel Care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai –
ca să-ţi recapeţi vederea şi să fii umplut de Duhul Sfânt!”
Anania a plecat. El acceptă asigurările Domnului şi dă ascultare de îndată.
Punându-şi mâinile. („Punând mâinile”, KJV; Nitz) Actul acesta avea un îndoit scop: 1) să vindece
(vezi Marcu 16,18) şi 2) să acorde Duhul Sfânt (conf. cele de la Fapte 6,6). Actul a servit să confirme
vedenia lui Saul ( cap.9,12) şi să identifice pe vizitatorul trimis de Cer.
Frate Saul. Persecutorul de mai înainte se detaşase de autorităţile iudaice şi pe cât se pare avea slabă
speranţă să fie acceptat de creştini. Folosirea de către Anania a titlului „frate” urma să liniştească şi să
potolească temerile. Anania foloseşte aceeaşi formă ebraică (aramaică) de nume (Saoul) pe care deja o
folosise Isus în vedenie pe calea către Damasc (vezi v. 4).
M-a trimis. Aceasta leagă vedenia lui Pavel de pe drum şi vizita lui Anania. Saul putea acum să aştepte
instrucţiunea făgăduită (v. 6) despre care e dată o relatare mai deplină în cap. 22,14-16.
Domnul-Isus. („Domnul, însuşi Isus”, KJV, Nitz) Acest titlu compus combină titlul deja folosit de Saul
pentru interlocutorul său ceresc (v. 5) şi propria Sa identificare de Sine ca „Isus” (v. 5). Lucrul acesta
urma de asemenea să liniştească pe omul doborât.
S-a arătat[. Faptul că Anania, până aici necunoscut lui Saul, cunoştea deja revelaţia de pe drumul spre
Damasc, trebuie să fie confirmat lui Saul realitatea a ceea ce el văzuse şi auzise.
Să-ţi recapeţi vederea. („Să-şi capeţi vederea”, KJV; „Ca iarăşi să vezi”, Nitz) Literal, „să priveşti”,
însemnând să-ţi recapeţi vederea. E aici o strânsă legătură între punerea mâinilor, recuperarea vederii şi
umplerea cu Duhul Sfânt.
Să fii umplut[Să te umpli-trad. Cornilescu; „Să fii umplut”, Nitz]. Compară cu Fapte 2,4; 4,31;
Efeseni 5,18).

18 Imediat, de pe ochii lui au căzut un fel de solzi, şi el şi-a recăpătat vederea. Apoi s-a
ridicat, a fost botezat
Solzi. Gr. lepides, folosit de Hipocrate ca un termen tehnic pentru o boală a ochilor. Întrucât orbirea lui
Saul a fost rezultatul unei manifestări supranaturale, ar fi zadarnic de a încerca să se identifice maladia
lui în terminologia medicală modernă. Totuşi, e de înţeles că Luca foloseşte un termen medical pentru a
descrie starea lui Saul.
Şi-a recăpătat vederea. Literal, „a privit în sus”, însemnând „şi-a recăpătat vederea” („Îndată”, KJV).
Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt. Că vindecarea a fost instantanee e clar din
cuvântul „îndată” („în clipa aceea”).
Botezat. Raportul mai pe larg din cap. 22,16 arată că Anania a îndemnat pe Saul să se supună ritualului.
Este clar că botezul era privit ca o condiţie pentru admiterea în biserică (vezi Matei 3,6; Fapte 22,16).
Nici o vedenie şi descoperire a Domnului, nici o intensitate a convingerii personale, nu-l scutea pe Saul
de botez. Botezul urma probabil să aibă loc în unul din râurile Abana sau Parpar, menţionate în naraţi-
unea despre Naaman (2 Regi 5,8-14). Ritualul a fost oficiat de Anania, ca reprezentant al lui Hristos.
(AA 122).

19 şi, după ce a mâncat ceva, i-au revenit puterile. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii în
Damasc
A mâncat. („A primit hrană”, KJV; „Luând mâncare”; Nitz). Prima propoziţie din versetul acesta pare
să se potrivească mai bine la sfârşitul versetului 18. Pentru folosirea cuvântului vezi Matei 3,7. Cele 3
zile de post ale lui Saul trebuie să-l fi lăsat slab.
I-au revenit puterile. („A fost întărit”, KJV; „Se întări”, Nitz). Aşa cum zice Calvin: „El nu şi-a
împrospătat trupul cu hrană până nu a primit sufletul său putere.” Atunci şi trupul, şi sufletul au fost
împuternicite pentru lucrarea care le stătea înainte.
Saul. („A fost Saul”, KJV; „Şi Saul”, Nitz). Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea, „el a fost”,
referindu-se, natural, la Saul.

~ 121 ~
 Câteva zile. („Anumite zile”, KJV). Gr. hemerai tines e folosit de Luca şi la Fapte 10,48; 15,36; 16,12;
24,24; 25,13 şi în fiecare caz arată o perioadă scurtă de timp. El descrie timpul cât Petru a stat cu
Corneliu, timpul scurt petrecut de Pavel şi Barnaba la Antiohia, scurta rămânere a lui Pavel la Filipi,
restrânsul timp cât Pavel a fost ţinut la Cezarea înainte de a fi amintit de Felix şi o perioadă asemănă-
toare între sosirea lui Festus şi vizita lui Agripa, făcută pentru a-l saluta ca noul guvernator. Aici el se
găseşte în contrast cu expresia „multe zile” din cap. 9,25, care înseamnă, în mintea scriitorului, o peri-
oadă ceva mai lungă. Este probabil, din felul în care „ucenicii” sunt menţionaţi aici, că erau mulţi creş-
tini în Damasc, chiar la aceasta perioadă timpurie. Saul a fost acum primit de ei nu ca un vrăjmaş, ci ca
un frate. Lucrarea credinciosului Anania acum este săvârşită şi el nu mai apare în nici o altă scenă din
cartea Faptelor.

Saul, în Damasc şi Ierusalim

20 şi imediat a început să predice în sinagogi despre Isus, şi anume că El este Fiul lui
Dumnezeu.
Imediat. Hristos a vindecat „îndată” („chiar în clipa aceea”) pe Saul (v. 18); Saul a început „îndată”
mărturisirea sa. Cele două adverbe derivă de la acelaşi cuvânt grec.
Să predice[Să propovăduiască-trad. Cornilescu; „Predica pe Hristos”, KJV; „Predica pe Isus”, Nitz].
Dovezile textuale atestă (cf. p. 20) exprimarea „Isus” preferată faţă de „Hristos”, care încă nu era folosit
în general. Predicarea că Isus din Nazaret era Hristosul, Mesia cel de multă vreme aşteptat, a fost
totdeauna conţinutul soliei apostolului către iudei. Predica lui Saul, ca şi cea a lui Petru (vezi cap. 2,16),
urma cu certitudine să aibă un puternic fundal profetic. (AA 123, 125)
În sinagogi. Saul s-a dus, ca şi Hristos (vezi Luca 4,16), în sinagogi ca fiind locurile cele mai probabile
de a oferi ascultători pentru proclamarea din partea sa a Evangheliei. Ca un păzitor al Sabatului, el urma
să se ducă la sinagogi în Sabat. Ca apostol, el urma să proclame acolo Evanghelia. În loc de a preda
conducătorilor sinagogilor scrisorile pe care le primise de la conducătorii din Ierusalim (Fapte 9,2), el le-
a vestit Evanghelia din partea unei Autorităţi mult superioare celei a celor mai de seamă preoţi. În ce
priveşte practica lui Pavel de a predica „copiilor lui Israel” în sinagogi, vezi v. 15.
Fiul lui Dumnezeu. În ce priveşte semnificaţia titlului, vezi Luca 1,35. Acesta este unicul caz în care
titlul este folosit Isus în Faptele. Ceea ce proclama Pavel era: 1) că Hristos era cu adevărat Fiu al lui
Dumnezeu nu mai puţin de cum era fiu al lui David; 2) că Isus din Nazaret fusese arătat că e Hristosul.
Nu numai că aceasta era o nedumerire pentru iudei (cf. cele de la Matei 22,41-48), dar le părea o
pretenţie hulitoare. Se cerea mult har ca iudeii să accepte solia situaţiei unice de Fiu al lui Dumnezeu,
Isus Hristos.

21 Toţi cei ce-l auzeau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în
Ierusalim printre cei ce chemau Numele acesta?! Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi la
conducătorii preoţilor?!”
Uimiţi. Vezi cap. 2,7. Uimirea aceasta e de înţeles în lumina reputaţiei lui Saul ca persecutor al
creştinilor. Autorităţile sinagogilor poate erau instruite să dea lui Saul sprijin în lucrarea pe care avea să
o facă. E clar din cele ce urmează că faima lui era bine cunoscută pentru iudeii din Damasc.
Făcea prăpăd. („Îi prăpădea”, KJV; „Nimici”, Nitz). Sau, „făcea prăpăd între ei”. Pavel foloseşte
acelaşi verb pentru a descrie propria sa purtare (Galateni 1,13.23). Din expresia puternică folosită aici
este evident că măcelărirea creştinilor în Ierusalim n-a fost limitată la uciderea lui Ştefan.
Chemau Numele acesta. Vezi cap. 2,21; 3,16; 4,12.
A venit el aici. Mai degrabă, „venise aici”, lăsând a se înţelege că scopul lui Saul la venirea în Damasc
fusese abandonat.

~ 122 ~
22 Dar Saul se întărea tot mai mult şi le provoca nedumerire iudeilor care locuiau în
Damasc, dovedind că Isus este Cristosul.
Saul creştea (KJV). El creştea în experienţă şi eficacitate. Duhul Sfânt îi dădea din ce în ce mai multă
putere, pe măsură ce timpul trecea.
Se întărea. („Creştea în putere”, KJV). În anii de mai târziu, cuvântul acesta a avut un loc tot mai de
seamă în gândirea lui Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. (Filipeni 4,13) Se înţelege că
„puterea” lui Hristos era ceea ce „în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Corinteni 12,9). Hristos era cel care
l-a „făcut în stare”, sau „l-a întărit”, pentru lucrare. (1 Timotei 1,12) şi tot Hristos a fost Cel care l-a
„întărit” în încercările de încheiere ale vieţii sale (2 Timotei 4,19).
Le provoca nedumerire[Făcea de ruşine-trad. Cornilescu; „Uluia”, KJV; „Punea în încurcătură”, Nitz].
Gr. sugchuno, „a turna laolaltă”, „a zăpăci”, „a ului”. Educaţia pe care el o primise de la Gamaliel îi era
de mare folos. El putea folosi acum deplina lui cunoaştere a ştiinţei iudaice pentru sprijinirea
proaspetelor lui convingeri. Metodele lui recomandau credinţa sa acelor iudei care cu inimă curată
aşteptau Nădejdea lui Israel, dar aceştia, din nefericire, nu erau partea cea mai numeroasă a ascultătorilor
săi. Restul iudeilor erau „uluiţi”. Ei ascultau cum Scripturile lor erau aplicate la viaţa lui Isus de o minte
competentă. Ei continuau a respinge pe Mântuitorul, dar nu avansaseră destul de mult pentru a ataca pe
Saul.
Dovedind. („Dumirindu-i”, Nitz) Gr. sumbilaza, „a uni laolaltă”, „a face o persoană să se unească
împreună cu alta în concluzie”; prin urmare, „a demonstra”, „a dovedi”. Cu o iscusinţă desăvârşită, Saul
prezenta profeţiile despre Mesia ca împlinite în Isus din Nazaret.
Că Isus este Hristosul. („Că acesta este Hristos”, KJV; „Acesta este Hristosul”, Nitz). Sau, „acesta este
Unsul (Mesia).”

23 După mai multe zile, iudeii au uneltit să-l omoare,

Mai multe zile[Câtva timp-trad. Cornilescu; „Multe zile”, KJV, „Zile destule”, Nitz] .Gr. hemerai
hikamai, o expresie care se referă în v. 43 la timpul pe care Petru l-a petrecut în Iope, în cap. 18,18
(tradusă „destule zile” (o bună bucată de vreme”) la timpul cât Pavel a rămas în Corint după audierea lui
înaintea lui Galio; şi în cap. 27,7 (tradusă „în timp de mai multe zile”) la timpul călătoriei lui spre Roma.
Reiese deci că expresia cuprinde o perioadă de timp destul de lungă, dar indefinită. În contrast, „câteva
zile”, denotă o perioadă mai scurtă (vezi cap. 9,19).
Distincţia aceasta e de mare valoare în încercarea de a reconstrui această perioadă din viaţa apostolului.
Cele „câteva zile” din v. 19, şi „multe zile” („câtva timp”) din versetul de faţă, par să distingă două
perioade de şedere la Damasc. Cea dintâi a fost scurtă şi s-a terminat cu punerea în uimire a iudeilor de
către Saul (v. 22). A doua a fost mai lungă, şi s-a sfârşit cu fuga lui din Damasc (v. 23-25). Vizita în
Arabia (Galateni 1,15-18) poate fi cel mai bine plasată între aceste două perioade (AA 125-128). Luca
nu face nici o menţiune cu privire la o astfel de vizită, dar Pavel afirmă că s-a dus în Arabia, la scurt
timp după convertirea sa, înainte de reîntoarcerea sa la Damasc şi înainte de a se duce din nou la
Ierusalim (Galateni 1,15-18). După criza de pe calea spre Damasc, odihna şi retragerea erau de dorit şi
comuniunea liniştită cu Dumnezeu era necesară spre a-l pregăti pentru anii de muncă istovitoare care-i
stăteau în faţă. Dacă cei „trei ani” din Galateni 1,18 sunt socotiţi de la convertirea lui Saul, atunci
ambele vizite la Damasc ar fi cuprinse în perioada aceea şi rămânerea în Arabia, şi rămânerea timp de
„multe zile” în oraş n-are voie să fie extinsă peste măsură de mult.
Aşezarea precisă a „Arabiei” unde s-a dus Saul, e necunoscută. Totuşi, faptul că pe vremea aceea
Damascul era ocupat de trupele lui Aretas, regele din Arabia Petra sau Nebatea (vezi harta din faţa pag.
321, vol. V), face posibil faptul că Saul s-a dus în regiunea aceea. Aceasta era o arie atât de mare,
întinzându-se de la hotarele Egiptului până la vecinătăţile Damascului, încât nu dă nici o idee specifică
cu privire la locul unde s-a dus Saul. Şi nici nu sunt date certe pentru fixarea timpului vizitei sale. Pentru
fapte cronologice relevante, vezi p. 100. Perioada lipsei lui Saul probabil a fost marcată de o mare
creştere în comunitatea creştină din Damasc, cu un tip de disciplină şi cult similar cu acela din Ierusalim.
Din câte se ştie, încă nu fuseseră admişi în biserică, convertiţi dintre neamuri şi predicarea Evangheliei
încă era restrânsă la iudei. Cu afecţiune intensă pentru fraţii săi după trup (Romani 10,1), Saul a pornit la

~ 123 ~
o lucrare viguroasă de evanghelizare între ei, până când antagonismul lor îndârjit l-a îndepărtat din
Damasc. Saul însuşi gusta acum ura care fusese revărsată împotriva lui Ştefan.
Au uneltit[S-au sfătuit-trad. Cornilescu]. Autorităţile au fost provocate să uneltească împotriva lui
Hristos din cauza succesului lucrării Lui. (vezi Matei 15,21; 19,3; Ioan 5,16). Tot aşa lucrarea lui Saul a
împins pe iudei la împotrivire ucigaşă. Aprecierea dată de ei mărturiei noului apostol poate fi evaluată
după măsurile drastice pe care le-au luat în încercarea lor de a nimici pe Saul.

24 însă Saul a aflat despre uneltirea lor. Zi şi noapte ei supravegheau porţile, ca să-l
omoare.
Uneltirea lor. („Sfatul lor”, Nitz). Gr. epiboule, „plan împotriva cuiva”, prin urmare „uneltire”. Acelaşi
cuvânt e folosit în capitolul 20,3.19; 23,30, dar e specific pentru Fapte. El implică o acţiune plănuită de a
ucide pe Saul. El a ajuns să afle de uneltire poate prin unul din ucenicii săi (vezi cap. 9,2 5). Faptul că a
fost avertizat arată că îşi făcuse prieteni în oraş şi că aceştia erau dispuşi să-l ajute în împrejurarea grea
în care se afla acum.
Supravegheau[Păzite-trad. Cornilescu]. Mai degrabă, „supravegheau”, în ascuns, zi şi noapte. În ce
priveşte detalii cu privire la acest incident din viaţa apostolului, vezi 2 Corinteni 11, 32.33.
O parte activă în uneltirea contra lui Saul a fost îndeplinită de etnarhul (guvernatorul) cetăţii. Etnarhul
acesta reprezenta pe Nabateanul Aretas, rege al Arabiei Petraea, care îşi avea capitala la Petra din
vechiul Edom. El era tatăl fostei soţii a lui Irod Antipa, care a divorţat pentru a se căsători cu Irodiada
(vezi vol V, pg. 40,64). În ce priveşte o sugestie cu privire la felul în care Aretas ajunsese în posesia
Damascului, vezi Fapte 9,2. Au fost găsite monede din Damasc, purtând numele lui August şi al lui
Tiberiu, dar n-a fost găsită nici o monedă din timpul domniei succesorilor lui Tiberiu, Caligula şi
Claudiu. Tiberiu fusese prieten şi sprijinitor al lui Irod Agripa contra lui Aretas, dar e cu putinţă ca
împăratul Caligula să fi inversat politica aceasta şi a creat o nouă etnarhie, în favoarea lui Aretas,
predecesorilor căruia aparţinuse Damascul (Iosif, Antiquities, XIII, 15.2, 392). Etnarhul pare că dorea să
cultive favoarea populaţiei numeroase, iudaice şi privind pe Saul, ca la un tulburător al păcii publice, a
luat măsură pentru arestarea şi condamnarea lui. Din relatarea lui Luca reiese că iudeii şi-au asumat un
rol important în răspunderea pentru prinderea lui Saul. Istorisirea personală a lui Pavel (2 Cor.11,32) nu
e în conflict cu aceasta, dar arată că ei aveau sprijinul etnarhului. Fără îndoială că la fiecare poartă a
cetăţii, pe unde ar fi putut încerca să scape un fugar, erau staţionate santinele, pentru a împiedica fuga lui
Saul.

25 Dar într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-un coş.
Ucenicii. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) expresia „ucenicii săi”. Această bine întemeiată exprimare e
în acord cu implicaţiile expresiei „multe zile” din v. 23. La a doua lui vizită la Damasc, Saul a rămas
destul de mult timp pentru a aduna în jurul său un număr de urmaşi care l-au acceptat ca învăţător şi care
erau dispuşi acum să-şi rişte viaţa pentru siguranţa lui.
Coş. Gr. spuris, „coşniţă”, probabil un coş de mână, ca în Matei 15,37. Dar în 2 Corinteni 11,33 Pavel
îl descrie printr-un alt cuvânt, sargane, „un coş de răchită sau un geamantan din frânghii”, care ar fi
destul de mare ca să ţină un om. Experienţa aceasta este menţionată de Pavel în legătură cu
„slăbiciunea” sa (în care el poate va fi cuprins micimea tradiţională a staturii sale) cu care el era
mulţumit să se laude (2 Corinteni 11,30). Fuga s-a făcut printr-o deschizătură sau „fereastră” în zidul
oraşului (cf. cu 2 Corinteni 11,33), asemenea cu scăparea iscoadelor din casa lui Rahav, (Iosua 2,15) şi a
lui David din propria casă, (1 Samuel 19,12). Saul pare să fi fost conştient de nepotrivirea situaţiei sale;
el era salvat, într-un fel cam dezonorant, chiar de către oamenii pe care el venise să-i distrugă!

26 Când a ajuns în Ierusalim, a încercat să li se alăture ucenicilor, dar toţi se temeau de

el, pentru că nu credeau că este un ucenic.
Ierusalim. Fuga aceasta din Damasc la Ierusalim vine după perioada de trei ani de rămânere în Arabia
(vezi Galateni 1,17.18). În felul acesta ar fi fost prima vizită a lui Saul în capitala de după ziua când el
pornise spre Damasc şi el mai era încă cunoscut creştinilor din Ierusalim ca vrăjmaşul lor îndârjit.
~ 124 ~
 A încercat să li se alăture. Verbul tradus „alipească” (kollao) este folosit cu privire la comuniunea
strânsă şi intimă, ca aceea dintre soţ şi soţie, a fraţilor şi a prietenilor (cf. cu Matei 19,5; Luca 15,15).
Saul căuta deplină frăţietate cu ucenicii. Dacă Saul s-ar fi dus ca iudeu la Alexandria sau la vreo altă
cetate unde iudeii erau numeroşi, primul lor gând ar fi fost să caute pe coreligionarii săi. El a făcut lucrul
acesta în Ierusalim; el a căutat să se alipească de comunitatea creştină. Dar biserica era bănuitoare faţă
de el. Membrii ei cunoşteau pe Saul numai din teribila lui persecuţie. Nu cumva el încă mai tindea la
distrugerea lor? Şi urmau să fie atenţi până când erau siguri de sinceritatea lui. Necunoaşterea lor a
naturii autentice a convertirii lui Pavel poate fi explicată prin cel puţin două motive:
1) Absenţa de „3 ani” (vezi Fapte 9,23) dădea un temei redus pentru veşti cu privire la atitudinea lui
faţă de creştinism.
2) Schimbări politice în cetatea Damasc (vezi v. 24) se poate să fi întrerupt legăturile dintre creştinii de
acolo şi Ierusalim.
Se temeau. Propoziţia aceasta ar trebui să fie introdusă prin „şi” în loc de „dar”. Lucrul acesta face mai
puţin viu contrastul dintre dorinţa lui Saul de a se ataşa de fraţi şi purtarea lor consecventă. Expresia ar
putea zice atunci: „şi toţi (ucenicii) se temeau de el”. Ei s-ar fi putut întreba dacă nu cumva el îşi
ascundea adevărata intenţie pentru a-i putea spiona şi a le aduce noi necazuri.
Nu credeau[Nu puteau să creadă-trad. Cornilescu; „Nu credeau”, KJV, „Necrezând”, Nitz]. Aceasta
arată că cineva a informat pe ucenici despre convertirea lui Saul, dar ei nu erau pregătiţi să accepte veşti
cu privire la o aşa minune. Ei doreau dovezi temeinice cu privire la schimbarea lui înainte de a-l primi în
comunitatea lor. În împrejurările acelea, grija lor era naturală şi chiar recomandabilă.

27 Atunci Barnaba l-a luat şi l-a dus la apostoli; le-a istorisit cum, pe drum, Saul Îl
văzuse pe Domnul, şi El îi vorbise, şi cum, în Damasc, vorbise cu îndrăzneală în Numele
lui Isus.
Barnaba. Pentru ce l-a primit Barnaba pe Saul, în timp ce ceilalţi ucenici se temeau de el? Răspunsul
s-ar putea găsi în caracterul lui, care pare să fi fost de natură blândă şi generoasă (vezi cap. 4,31.37).
Mulţi comentatori sugerează că Barnaba a susţinut pe Saul, pentru că îl cunoscuse mai înainte. Dacă
lucrul acesta este adevărat, putem vedea pe Barnaba, pe temeiul încrederii lui în caracterul de calitate
superioară al lui Saul, crezând miracolul convertirii lui recomandându-l bucuros apostolilor. Fapta lui
plină de bunătate de asemenea mărturiseşte despre poziţia influentă deţinută de Barnaba în biserică.
La apostoli. Adică, l-a dus la acei apostoli care s-au întâmplat să fie atunci în Ierusalim. În relatarea
mai specifică din Galateni 1,18.19, Saul însuşi afirmă că a mers la Ierusalim „să vadă pe Petru”, şi alt
învăţător pe care l-a văzut era „Iacob, fratele Domnului”. Deşi primise însărcinarea sa direct de la Isus,
dorea să audă despre Domnul de la aceia care erau martori oculari ai vieţii şi lucrării Lui timpurii.
Întrucât sunt menţionaţi numai Petru şi Iacov, e cu putinţă ca ceilalţi apostoli să fi lipsit din Ierusalim la
data aceea. Este iarăşi cu putinţă ca după ce a simţit pulsul bisericii, el să nu fi făcut nici un efort de a-şi
impune cu forţa prezenţa între ei. El relatează că era „încă necunoscut la faţă bisericilor lui Hristos, care
sunt în Iudeea”. (Galateni 1,2.2). Expresia aceasta, însă ar putea să însemne simplu bisericilor
provinciale din Iudeea, deşi era cunoscut personal membrilor din Ierusalim. Având în vedere puternica
lui activitate evanghelistică în Ierusalim (Fapte 9,28.29), nu e cu putinţă să fi rămas necunoscut bisericii
din capitală. Pe de altă parte, vizita lui a durat numai 15 zile (Galateni 1,18) şi a fost scurtată de atacurile
la viaţa lui. (Fapte 9,29.30).
Le-a istorisit. („Le-a declarat”, KJV)- Gr. diegeomai, „a declara pe deplin”, „a declara amănunţit”.
Lucrul acesta, aşa cum afirmă versiunea greacă mai lămurit, a fost făcut de Barnaba în favoarea lui Saul.
Lucrul acesta presupune o deplină istorisire a experienţei sale de convertire de către Saul, lui Barnaba,
care apoi a repovestit minunata întâmplare.
Văzuse pe Domnul. În nici una din relatările celelalte ale întâlnirii lui Saul pe drumul către Damasc
(cap. 9,3-9; 22,6-11; 26,12-18) nu e afirmat în mod specific că el a văzut pe Domnul Isus. Totuşi, în
cap. 9,17; 26,26, se spune că Domnul i S-a arătat lui Saul şi în cap. 22,14 Anania vorbeşte că văzuse „pe
Cel Drept” („Neprihănit”). Acum Barnaba spune clar că pe drum „Saul văzuse pe Domnul”. Aceasta
concordă cu pretenţia de mai târziu a lui Pavel – „N-am văzut eu pe Isus?” şi „mi S-a arătat (Domnul) şi
mie”. (1 Corinteni 9,1; 15,8).
~ 125 ~
 Îi vorbise. Un lucru important pentru apostoli era să ştie că Hristos vorbise cu adevărat celui pe care
Barnaba îl luase pe garanţie. Ei îşi primiseră însărcinarea direct de la Domnul (vezi Marcu 3,14; Matei
28,19.20 etc.) Ei urmau să fie impresionaţi de faptul că Saul fusese însărcinat personal de Acelaşi Domn
şi Învăţător.
Vorbise cu îndrăzneală. Gr. parresiazomai, „a vorbi lămurit”, sau „liber”; de unde, „a devenit plin de
încredere”, „a avea îndrăzneală” (cf. cap. 9,29; 14,3; 18,26; etc). Aici era dovadă de natura veritabilă a
convertirii lui Saul. El apăra curajos cauza pe care la început pornise să o distrugă. Barnaba ştia foarte
bine că veştile despre lucrarea curajoasă a lui Saul avea să facă o impresie adâncă asupra vieţii aposto-
lilor şi să-i determine să-l primească la fel ca pe unul de-ai lor.
Numele lui Isus. Vezi cap. 3,6,16

28 De atunci venea şi se ducea împreună cu ei în Ierusalim, vorbind cu îndrăzneală în

Numele Domnului.
Venea şi se ducea („Venind şi ducându-se”, KJV; „Intrând şi ieşind”, Nitz). Lucrul acesta nu
însemnează că Saul pleca din oraş şi revenea iarăşi, ci că se mişca liber în Ierusalim (vezi cap. 1,21).
Împreună cu ei. („Era cu ei”, KJV) Aceasta implică o comuniune intimă.

29 De asemenea, vorbea şi purta dispute cu iudeii elenişti d(Vezi nota de la 6:1), dar ei
încercau să-l omoare.
Vorbea[Propovăduia cu îndrăzneală-trad. Cornilescu; „Vorbea cu îndrăzneală”, KJV]. Vezi v. 27.
Prima propoziţie a versetului 29 ar trebui să fie luată împreună cu versetul 28. Ea zice literal: „vorbind
cu îndrăzneală în Numele Domnului”. A doua propoziţie zice literal: „El vorbea şi discuta împotriva
grecilor”.
[Numele-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 2,21; 3,6.16
Purta dispute[Se întreba-trad. Cornilescu; „Disputa”, KJV]. Cuvântul grec tradus astfel e folosit de
Luca pentru a descrie întâlnirea lui Ştefan cu evreii care vorbeau greceşte („eleniştii”) (vezi cap. 6,9).
Totuşi este o deosebire vrednică de notat. „Grecii” (eleniştii) avuseseră o dispută cu Ştefan; acum Saul
are o discuţie cu ei. El, ca iudeu din Tars, era bine înzestrat pentru o asemenea discuţie (vezi cap. 9,11).
Ei au fost apucaţi de o mare furie. De două ori în curs de câteva săptămâni viaţa lui a fost pusă în
primejdie, mai întâi în Damasc (v. 24) apoi în Ierusalim.
Eleniştii[Evreii care vorbeau greceşte-trad. Cornilescu; „grecii”, KJVK; „elenişti”, Nitz]. Adică, iudeii
elenişti (vezi cap. 6,1).
Încercau[Căutau-trad. Cornilescu; „Erau porniţi”, Nitz] .Gr. ephicheireo, „a pune mâna la”, „a încerca”,
(vezi Fapte 19,13; cf. cele de la Luca 1,1; Fapte 9,23.24).
Omoare. Saul era dispus să întâmpine moartea care fusese partea lui Ştefan, dar Domnul avea alte
planuri pentru curajosul Său slujitor. Tocmai la punctul acesta poate fi cel mai bine plasată vedenia de
avertizare şi instruire (vezi cap. 22,17-21; cf. AA 130).

30 Când au aflat fraţii lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au trimis în Tars.
Au aflat fraţii. Ei cunosc acum pe Saul şi uneltirea care era făcută contra lui. Cunoaşterea lor îi
îndeamnă la acţiune imediată. Ei îl duc la ţărmul mării, de unde poate fugi din ţară.
Cezareea. Nu Caesarea Philippi (la poalele Muntelui Hermon), ci portul maritim care se găsea la 64 de
mile, spre nord-vest de Ierusalim. Acesta era un loc de la care se putea ajunge uşor la Tars, fie pe mare,
fie pe drumul care ducea spre nord de-a lungul liniei ţărmului. La Cezarea, el urma probabil să afle pe
Filip. Cei doi bărbaţi, unul prietenul şi celălalt fostul potrivnic al lui Ştefan, ar fi venit astfel faţă în faţă
ca fraţi. Vezi cap. 8,40.
L-au trimis[L-au pornit-trad. Cornilescu; „L-au trimis”, KJV; „Îl trimiseseră”, Nitz]. Gr. scapostello,
literal „a trimite”, „a expedia”. Aceasta pare să se înţeleagă că ucenicii au trimis pe Saul cu corabia la
Tars. Nu e un conflict ireconciliabil între afirmaţia aceasta şi aceea a lui Pavel: „După aceea m-am dus
în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei”. (Galateni 1,21). Siria şi Cilicia împreună formau pe atunci o provincie
romană şi mergând la Tars, Saul a pătruns în districtul acela. Interpretări alternative sunt că: 1) Corabia
~ 126 ~
lui se oprea în porturile siriene în drumul ei spre Tars din Cilicia; 2) Saul s-a dus mai întâi la Tars şi apoi
a făcut călătorii în teritoriile apropiate din Cilicia şi Siria. Această ultimă sugestie poate explica prezenţa
bisericilor creştine din aria aceea, care trebuie să fi fost înfiinţate înainte de întâia călătorie misionară a
lui Pavel (vezi Fapte 15,36.41).
Tars. Oraşul de naştere al lui Pavel (vezi v. 11) se poate să nu fi fost refugiul cel mai confortabil pentru
apostol. Cuvântul lui Hristos, că „un prooroc nu este preţuit în patria sa” (Ioan 4,44) urma să fie dureros
de adevărat în cazul lui Saul. Nu numai că se reîntorcea în locul său de naştere, ci el se înapoia ca un
iudeu renegat, un decăzut de la credinţa părinţilor săi; un conducător al sectei dispreţuite şi persecutate a
creştinilor. Primirea lui poate să fie imaginată şi poate să explice tăcerea lui asupra subiectului familiei.
La punctul acesta naraţiunea îl părăseşte pe Saul până când Barnaba îl caută pentru o lucrare mai
intensivă (Fapte 11,25).

31 Pe atunci, biserica de prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se bucura de pace şi era
consolidată; umbla în frică de Domnul şi, prin încurajarea Duhului Sfânt, se înmulţea.
Pe atunci(„Atunci”, KJV; „Deci”, Nitz). Mai degrabă „de aceea”. Tiparul evenimentelor din v. 29-32
este similar cu acela din cap. 8,3-5. La data mai timpurie, Saul persecutase biserica, de aceea credin-
cioşii au fost împrăştiaţi şi au propovăduit Cuvântul, şi s-a deschis calea ca Filip să ducă Evanghelia în
Samaria. În cazul de faţă, Saul însuşi era persecutat, s-a retras la Tars, biserica a câştigat un răgaz şi l-a
folosit profitabil şi Petru a evanghelizat districtele de coastă.
Biserica. („Bisericile”, KJV). Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „acum biserica prin
toată Iudeea şi Galileea şi Samaria avea pace”. Referirea este la întreaga grupare creştină, nu la anumite
biserici locale. Aceasta scoate în evidenţă unirea bisericilor locale într-o organizaţie a bisericii întregi.
Cuvântul „biserică” pare astfel să fie folosit aici într-un sens universal şi nu unul local.
Toată Iudeea. Aceasta notă scurtă cuprinde o mare cantitate de istorie bisericească timpurie şi are o
deosebită însemnătate. Este cea dintâi aluzie cu privire la existenţa unor comunităţi religioase organizate
în oraşele şi satele Palestinei. Nu sunt numite biserici locale, dar multe vor fi apărut ca un rezultat
întârziat al lucrării personale a lui Isus Hristos. În plus, lucrarea lui Filip, Petru şi Ioan, trebuie să fie
luată în considerare (vezi cap. 8,5.1; 14,25). Dar, indiferent care ar fi fost originea bisericilor palesti-
niene, versetul acesta atestă existenţa lor şi demonstrează că porunca lui Hristos (cap. 1,8) era cu
credincioşie ascultată.
Pace[Odihnă-trad. Cornilescu]. Literal „pace”. Răgazul se poate să fi apărut pe urma plecării lui Pavel,
elementul iritant era înlăturat. Un alt motiv s-ar putea să fie găsit în diversiunea pricinuită de încercarea
împăratului Caligula de a-şi aşeza statuia în Templul din Ierusalim (vezi pag. 78) – o încercare de la care
a fost determinat să renunţe, potrivit cu cele spuse de Iosif (Antiquities XVIII, 8,2-8) numai de poziţia
hotărâtă a iudeilor, prin stăruinţele zeloase ale regelui Irod Agripa, care locuia în cetatea Roma la data
aceea şi prin apelurile lui Petronius, guvernatorul Siriei. Potrivit cu cele spuse de Iosif, guvernatorul
sirian a fost influenţat de revărsările de ploaie care, după o secetă îndelungată, au căzut din cer senin, ca
răspuns la rugăciunile lui Israel.
Era consolidată[Se întărea-trad. Cornilescu; „Era clădită”, KJV]. Gr. oikodomeo, „a zidi o casă” ,
„a ridica o clădire” şi prin extensie, „a edifica”, „a zidi”, în general. „Odihna” („pacea”) menţionate mai
înainte în versetul acesta a dat prilej ca biserica să se „întărească” să se „zidească” atât în sens
organizatoric cât şi spiritual. „Oikodomeo joacă un rol important în vocabularul lui Pavel (vezi
Fapte 20,32; Romani 15,20; 1 Corinteni 8,1; Galateni 2,18, etc).
Frica Domnului. Expresia este obişnuită în scrierile VT, unde descrie o teamă plină de respect (vezi
Iov, 28,28; Psalmi 19,9; Cronici 1,7). Este rară în NT, forma engleză a expresiei fiind folosită numai
aici. În 2 Corinteni 5,11, groaza Domnului” este tradusă mai bine, „frica Domnului”.
Încurajarea[Ajutorul-trad. Cornilescu; „Mângâierea”, KJV; „Chemarea în ajutor”, Nitz]. Gr. paraklesis,
„mângâierea”, „îndemnul”, „încurajarea” (vezi Matei 5,4; Luca 6,24; Ioan 14,16). Expresia poate fi
tradusă, „umblând ... în (sau „prin”) sfatul Duhului Sfânt”. Membrii bisericii se temeau de Domnul şi
erau călăuziţi de Duhul, întreaga lor viaţă era sub control divin.
Se înmulţea. Ca rezultat al stării spirituale satisfăcătoare a bisericii, membrii şi grupurile ei sporeau la
număr. Totdeauna va fi aşa. Viaţa spirituală adâncă din partea creştinilor va fi roditoare în salvarea celor
~ 127 ~
nemântuiţi. Asemenea roadă poate veni din viaţa membrilor laici ca şi din lucrarea slujbaşilor bisericii.
Vezi harta activităţii misionare a lui Petru

Petru, în Lida şi în Iafo

32 În timp ce călătorea prin toate regiunile, Petru s-a coborât şi la sfinţii care locuiau în
Lida.
În timp ce. („S-a întâmplat”, KJV). Vezi Luca 1,8. Expresia este tipică pentru stilul lui Luca. El o
foloseşte de cel puţin 39 de ori în evanghelia lui şi de 14 ori în Fapte. Ea de obicei marchează o legătură
în naraţiune.
Călătorea[Cerceta-trad. Cornilescu; „Trecea”, KJV, „Trecând”, Nitz]. Gr. dierchomai, „a trece prin”.
Pentru semnificaţia lui misionară vezi cap. 8,4 (cf. Luca 9,6).
Prin toate regiunile[Pe toţi-trad. Cornilescu; „Prin toate locurile”, KJV]. Aceasta poate fi tradusă şi
„printre toţi”, referindu-se fie la grupele bisericeşti din v. 31, fie la „sfinţii” menţionaţi mai târziu în
versetul acesta.
Petru. De la acest punct până la cap. 11,25, relatarea părăseşte pe Saul şi se îndreaptă către lucrarea lui
Petru. Din cauza aceasta, această parte este uneori descrisă ca „Faptele lui Petru”. Este evident totuşi că
Luca dă relatarea aceasta a lucrării lui Petru nu ca o biografie parţială a acestui stâlp al bisericii, ci ca o
parte a planului său literar general de descriere a convertirii neamurilor. Când, prin lucrarea lui Petru,
această nouă fază a serviciului creştin era bine avansată pe drumul ei, scriitorul se reîntoarce la viaţa lui
Saul şi se concentrează la activităţile lui printre neamuri.
Naraţiunea lui Luca (Fapte 8,25) lăsase pe Petru, împreună cu Ioan, predicând Evanghelia în satele
Samaritene în drumul său de înapoiere la Ierusalim. După reîntoarcerea sa a avut o vizită de 15 zile a lui
Saul (Galateni 1,18). Dar e clar că apostolii nu s-au restrâns la Ierusalim; ei au mers mai departe pe teren
şi au servit grupelor de credincioşi de curând înfiinţate. Astfel de vizite au ajutat să se unifice biserica
tânără şi să promoveze creşterea ei echilibrată.
Sfinţii.Vezi v. 13.
Lida. Lod din VT (1 Cronici 8,13; Ezra 2,33; Neemia 7,37; 11, 35) cunoscut în timpurile moderne ca
Ludd. Oraşul fusese întemeiat de colonişti din seminţia lui Beniamin (1 Cronici 8,1.12), în bogata
câmpie a Şaronului.
Se găsea la 10 mile spre sud-est de Iope şi o călătorie de o zi spre nord-vest de la Ierusalim (Iosif,
Antiquities, XX 6.2), un sat „nu mai mic ca un oraş în mărime”. La cererea lui Iuda Macabeul,
Demetrius Soter a transferat-o între posesiunile Templului de la Ierusalim (1 Macabei 11,32-34). Sub
stăpânirea Romanului Cassius, vestit pentru brutala jefuire din partea lui a proprietăţilor şi fondurilor,
locuitorii Lidei au fost vânduţi ca sclavi (Iosif, Antiquities, XIV, 11.2, 275). Totuşi, şi-a recâştigat fosta
ei prosperitate şi apare la data aceasta ca fiind sediul unei comunităţi creştine înfloritoare. În războaiele
care au precedat distrugerea Ierusalimului, a fost ars de Cestius Gallus, în anul 66 d.Hr. (Iosif, War, II,
19,1, 515,516), când cea mai mare parte a locuitorilor ei se duseseră la Sărbătoarea Corturilor la
Ierusalim, şi a fost ocupată de Vespasian în anul 68 d. Hr. (ibid, IV, 8.1, 444). Când cetatea a fost
reclădită, probabil de Adrian (c. 130 d.Hr.) a primit noul nume de Diospolis (cetatea lui Zeus). Ea a fost
mai târziu, sediul uneia din episcopiile principale ale bisericii siriene. Caracteristica ei principală pare să
fi fost sărăcia ei. Potrivit cu un comentariu vechi, Rabi Nathan (anul 160 d.Hr.) a spus: „Sunt 10 părţi de
sărăcie pe lume, nouă în Lydia (Lida) şi una în restul lumii” (Midraş Rabbah, la Estera 1,3, ed. Soncino,
p. 30). E foarte probabil că Filip evanghelistul a sădit credinţa lui Hristos în acest oraş. Oraşul se află
aproape de drumul pe care ar fi călătorit Filip când a străbătut „toate cetăţile” în calea sa de la Azot la
Cezareea (vezi Fapte 8,40).

~ 128 ~
33 Acolo a găsit un om pe nume Enea, care de opt ani zăcea în pat, pentru că era
paralizat.
Enea. Gr. Aineas , un vechi nume grecesc, care nu trebuie să fie confundat cu acela al vestitului erou al
Troiei, Aineias.
În opera lui Iosif (Antiquities, XIV.10.22,248), numele e folosit pentru un iudeu, aşa că acest bărbat ar
fi putut să fie un iudeu elenist (vezi cap. 1). Nu ni se spune că el ar fi fost un ucenic, dar se poate deduce
că el era printre „sfinţi”. Grija cu care Luca relatează că Enea fusese timp de opt ani paralizat şi ţintuit la
pat, poate reflecta exactitate profesională (cf. Luca 13,11; Fapte 3,2, 4,22; 14,8) În ce priveşte interesul
lui Luca pentru chestiuni medicale, vezi Fapte 3,7; 9, 18; 28,8. În ce priveşte semnificaţia cuvântului
„olog” („paralitic”) vezi Matei 4,24; Marcu 2,3. Nici o îndoială nu putea fi aruncată asupra naturii
miraculoase a vindecării acestui om.

34 Petru i-a zis: „Enea, Isus Cristos te vindecă! Ridică-te şi fă-ţi patul!” Şi el s-a ridicat
imediat.
Isus Hristos. Notaţi grija cu care Petru evita pretenţia cu privire la orice putere personală de a vindeca.
El recunoaşte numai capacitatea lui Hristos de a ajuta pe suferind ( cf. cap. 3,6,12; 4,9.10)
Te vindecă. („Te face sănătos”, KJV) Mai de grabă, „ te vindecă. Folosirea timpului prezent sugerează
că vindecarea a fost imediată (cf. „ el s-a sculat îndată”).
Ridică-te. O poruncă folosită de Domnul în cazuri similare ( Matei 9,6; Ioan 5,8).
Fă-ţi patul. El urma să facă pentru sine îndată ceea ce alţii făcuseră pentru el timp de atât de mulţi ani.

35 Toţi locuitorii din Lida şi din Şaron l-au văzut şi s-au întors la Domnul.
Toţi locuitorii. Adică, nu chiar fiecare persoană, dar o mare parte din locuitori. Când vestea acestei
minuni s-a răspândit, a fost o redeşteptare a temerii de Dumnezeu prin locurile acelea.
Şaron[Sarona-trad. Cornilescu]. Gr. ha Saron, „Sarona”, de la ebr. Sharon. Nu se cunoaşte nici un sat
sau oraş cu numele acesta. Folosirea articolului face probabil ca referirea să fie la Câmpia Şaron care se
afla între munţii centrali ai Palestinei şi Marea Mediterană, şi se întinde de-a lungul ţărmului de la Iope
la Carmel. Era proverbială pentru frumuseţea şi fertilitatea ei (vezi Isaia 35.2; 65,10).
L-au văzut. Paralizia de opt ani a omului trebuie să fi fost bine cunoscută în district şi vederea unui
astfel de om mergând încoace şi încolo, fiind vindecat, trebuie să fi atras atenţia la fel ca vindecarea
ologului de la Templu (cf. cap. 3). Fără îndoială că mulţi au întrebat cum fusese vindecat omul.
S-au întors la Domnul. Minunea care a refăcut pe Enea la trup, a trezit credinţa în puterea lui Isus
Hristos de a vindeca spiritual. În felul acesta, cercul credincioşilor a fost şi mai departe lărgit. El
pregătea calea pentru ducerea Evangheliei la neamurile care locuiau în regiunea ţărmului mării.

36 În Iafo era o ucenică, pe nume Tabita, care tradus înseamnă „Gazelă” (sau Dorca)
e(Atât Tabita (aramaică), cât şi Dorca (greacă) înseamnă gazelă; şi în v. 39). Viaţa ei era
plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea.
Iafo[Iope-trad. Cornilescu]. Gr. Ioppe, de la ebraicul Yapho, însemnând „frumuseţe”, modernul Iafa.
Vezi Iosua 19,46; 2 Corinteni 2,16; Iosua 1,3. Oraşul e menţionat de egiptenii secolului al XV-lea î. Hr.
Locul era vestit în legendele greceşti ca punctul unde Andromeda era legată când a fost eliberată de
Perseu (Strabo, Geografie XVI, 2,28; Iosif, War, III, 9.3, 420,421). Oraşul se afla pe un deal atât de
înalt, încât se pretindea că de pe vârful lui se poate vedea Ierusalimul. Era portul cel mai apropiat de
Ierusalim şi, deşi era dificil şi primejdios de a se pătrunde în port, a fost folosit pentru debarcarea
lemnului, care, mai întâi sub domnia lui Solomon, şi mai târziu sub Zorobabel, a fost adus din Liban
pentru construirea Templului (1 Regi 5,9; 2 Cronici 2,16; Ezra 3,7). Era portul de la care corăbiile
porneau spre Tarşiş (Iosua 1,3). Sub Macabei portul şi fortificaţiile au fost refăcute (1 Macabei 14,5).
August a dat oraşul, lui Irod cel Mare şi mai apoi lui Archelau (Iosif, Antiquities, XV 7,3; XVII 11,4).
Când Arhelau a fost demis, cetatea a devenit o parte din provincia romană Siria. Ea a rămas fanatic

~ 129 ~
iudaică şi a rămas credincioasă iudaismului în decursul frământărilor din anii 66-70 d. Hr. Pe vremea lui
Petru, şi mai târziu, era vestită ca sălaş de piraţi. Aici, ca şi în cazul Lidei (vezi Fapte 9,32), formarea
unei grupe de creştini a fost probabil realizată de Filip (vezi cap. 8,40).
Ucenică. Gr. mathetria, „ucenic de parte femeiască”.
Tabita. Un nume aramaic, Tabyetha, corespunzând numelui ebraic Ţibia din VT (2 Regi 12,1;
2 Cronici 24,1) şi ( 1 Cronici 8,9), „gazelă”. Forma greacă Dorcas, însemnează „capră sălbatică” sau
„gazelă”. Faptul că numele acestei uceniţe este dat în două limbi poate explica oarecare puncte de legă-
tură dintre secţiunile ebraică şi elenistică ale bisericii.
Plină de fapte bune. („Plină de fapte bune”, KJV) De unde Dorca e privită ca o diaconiţă a bisericii din
Iope. E adevărat, aceasta ar putea reflecta influenţa lui Filip. El era unul din cei şapte (vezi cap. 6,3.5) şi
e cu putinţă că el a adus organizaţia bisericii din Ierusalim în bisericile pe care el însuşi le-a înfiinţat. În
felul acesta, se poate ca Dorca să fi avut o deosebită grijă de văduvele din biserică (cf. cap. 6,1; 9,39).
Milosteniile. Gr. eleemosune, „milă”, mai ales arătate prin darea de milostenii, de unde „caritate”,
„binefacere”, „pomeni”. Binefacerea Tabitei se manifesta pe două căi principale: ea îşi oferea serviciul
în „fapte bune”, dădea avutul ei în „milostenii”. Ea nu era mulţumită cu a fi caritabilă prin altul, ci se
dădea pe sine, ca şi avutul său.

37 În zilele acelea, ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Au spălat-o şi au pus-o în camera de sus.

(„S-a întâmplat”, KJV). Vezi v. 32.
S-a îmbolnăvit şi a murit. Amănuntele date cu privire la îngrijirea corpului Tabitei sunt dovezi că ea
murise cu adevărat. Criticii adesea încearcă să arunce îndoială asupra realităţii minunilor de înviere a
morţilor, zicând că persoana era doar în comă.
Spălat-o. Obiceiul de a spăla corpul mort era practicat de mulţi oameni în timpurile clasice. La iudei
era cunoscută sub numele de „curăţirea morţilor”. În Mişna (Shabhath 23,5, Ed. Soncino a Talmudului,
p. 771) se spune: „Toate cerinţele pentru cel mort pot fi făcute; el poate fi uns cu ulei şi spălat”. Femeile
din biserică au îndepărtat acum slujba aceasta pentru iubita lor Dorca.
Pus-o. La Ierusalim, slujba de înmormântare avea loc în ziua morţii (cf. cap. 5,6-10). În afară de
capitală s-ar fi putut să fie un interval de trei zile între moarte şi înmormântare. Cadavrul era îngăduit să
zacă până nu mai era nici o şansă de revenire la viaţă şi nu era nici o primejdie ca cineva să fie îngropat
de viu. În cursul acestui timp de aşteptare, trupul era de obicei aşezat în odaia de sus, imediat sub
acoperiş. În cazul Tabitei, biserica se poate să fi amânat înmormântarea în nădejdea unei intervenţii
divine. Petru tocmai ridicase pe Enea şi suflete cucernice se prea poate să fi nădăjduit ca el să readucă pe
Dorca la viaţă.

38 Lida este aproape de Iafo; prin urmare, când au auzit că Petru este în Lida f(Gr.: când
au auzit că Petru este acolo), ucenicii au trimis 2 bărbaţi să-l roage: „Nu ezita să vii până
la noi!”
Aproape de Iafo. Lida se află numai la 18 mile la sud-est de Iope, aşa că vestea despre însănătoşirea lui
Enea se poate să fi circulat repede de la un oraş la altul.
Nu ezita. („Nu amâna”, KJV) Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) forma directă de mijlocire, zicând,
„stăruind: Nu amâna să vii la noi”. Solii se poate să fi părăsit Iope înainte de moartea Tabitei,
nădăjduind că apostolul ar fi sosit la timp pentru a evita moartea. Dacă, aşa cum e mai probabil, moartea
deja survenise, biserica avea credinţa că învierea era posibilă prin puterea lui Dumnezeu. În fiecare caz,
rapiditatea era imperativă, fie pentru a salva o viaţă, fie a zădărnici o înmormântare.

39 Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a ajuns, l-au condus în camera de sus.
Toate văduvele au venit lângă el, plângând şi arătându-i tunicile şi hainele pe care le
făcea Dorca pe când era cu ele.
Petru s-a sculat. El era gata pentru orice apel autentic care i se adresa, mai ales o asemenea chemare
urgentă, aşa cum a venit de la creştinii din Iope. Odaia de sus. Vezi v. 37
Toate văduvele. Luca arată o deosebită simpatie pentru sexul feminin (vezi Luca 8,2.3). El
~ 130 ~
menţionează „văduvă” de nouă ori în Evanghelia lui şi de trei ori în Fapte. „Văduvele” din biserică erau
obiectul unei griji speciale (vezi Fapte 4,1). Expresia folosită aici sugerează faptul că biserica din Iope
era organizată şi pentru caritate.
Tunicileşi hainele[Hainele şi cămăşile-trad. Cornilescu; „Hainele şi veşmintele”, KJV; Nitz]. Gr.
chitenes şi himatia, (vezi Matei 5,40).
Pe care le făcea Dorca. Mai degrabă „obişnuia să le facă”. Era deprinderea ei de a face haine pentru
scopuri de binefacere (vezi v. 36).

40 Petru i-a scos afară pe toţi, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi s-a întors spre trup şi a
zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când l-a văzut pe Petru, s-a ridicat.
Petru i-a scos afară pe toţi. Făcând aşa, Petru urma exemplul Domnului său la vindecarea fiicei lui Iair
(vezi Marcu 5,39.40), la care fusese martor. În odaia unde zăcea trupul Tabitei era o mare jelanie
(Fapte 9,39). Petru simţea nevoia de linişte, în care să poată comunica cu Dumnezeu. Compară metoda
lui Ilie cu copilul văduvei (1 Regi 17, 17-23) şi procedurile lui Elisei la învierea fiului Sunamitei
(2 Regi 4,33). Notaţi de asemenea cum servii lui Dumnezeu evită desfăşurarea ostentativă de putere.
S-a rugat. Petru îngenunchează şi face o rugăciune zeloasă, înţelegând că numai puterea divină poate
realiza minunea dorită. Rugăciunea, din nou se dovedeşte a fi canalul prin care biserica primară obţine
putere (cf. cele de la cap. 1,14.24; 6,4.6; 8,15; 9,11; 10,2 etc.). Natura smerită, cucernică, plină de râvnă
a lui Petru e clar dată la iveală în întâmplarea aceasta (cf. cele de la cap. 3,1).
S-a întors. („Întorcându-se”, KJV) După ce s-a rugat şi a primit asigurarea lăuntrică cu privire la faptul
că rugăciunea lui fusese ascultată. El îşi dă seama de dependenţa sa deplină de puterea supranaturală, dar
când a fost asigurat de lucrarea ei nu ezită să acţioneze.
Trup. („Corp”, Nitz) Aceasta nu lasă loc pentru nici o îndoială cu privire la natura minunii care a
urmat. Dorca era moartă. (vezi v. 37). Petru s-a întors spre trupul ei mort.
Scoală-te. Însăşi scurtimea poruncii sale arată credinţa sa neclintită că la rugăciunea lui se va răspunde
pozitiv.
S-a ridicat[A stat în capul oaselor-trad. Cornilescu; „A stat”, KJV; „Se ridică în sus”, Nitz]. Gr.
anakathiza, „a se ridica sus”; e folosit de scriitori medicali pentru a descrie ridicarea unui pacient în
şezut la fel ca referinţa lui Luca din Evanghelia Sa (cap. 7,15). Scurta descriere a readucerii la viaţă a
Tabitei este extraordinar de vie. Tabita deschide ochii ca după un somn, este surprinsă de prezenţa lui
Petru, pe care probabil nu-l cunoştea şi apoi se ridică în capul oaselor. Asemenea detalii confirmă
cunoştinţele medicale ale lui Luca.

41 El i-a dat mâna şi a ridicat-o; apoi i-a chemat pe sfinţi şi pe văduve şi le-a înfăţişat-o
vie.
I-a dat mâna. Ea a acceptat mâna lui întinsă, deoarece era deja conştientă, spre deosebire de fiica lui
Iair, când Isus „a luat fetiţa de mână” (Matei 9,25). Amănuntul acesta este dovada că cele două naraţiuni
sunt independente. Ultima nu e o simplă repetare a istorisirii mai timpurii, aşa cum e susţinut de unii.
Sfinţi. Vezi v. 13. Lucrul acesta nu implică în mod necesar faptul că văduvele nu erau „sfinţi” sau
creştine, deşi s-ar fi putut prea bine ca unele dintre cele pe care Dorca le ajutase să nu fi fost membre ale
bisericii.
Le-a înfăţişat-o vie. Petru a luat măsuri ca această minune a lui Dumnezeu să primească cuvenita
recunoaştere, adunând mai întâi laolaltă pe aceia care cunoscuseră personal pe Dorca şi care puteau da
mărturie cu privire la realitatea morţii ei şi făcându-le o prezentare publică a ei. În felul acesta, el a
asigurat faptul că va fi o amplă mărturie pentru faptul că avusese loc o minune.

42 Acest fapt a devenit cunoscut prin tot Iafo şi mulţi au crezut în Domnul.
Mulţi au crezut. Veşti cu privire la această minune s-au răspândit repede. Întreaga regiune a Iopei a fost
agitată şi solia Evangheliei a primit un puternic avânt.

~ 131 ~
43 Petru a rămas mai multe zile în Iafo, la un anume Simon, un tăbăcar.
(„S-a împlinit”, KJV). Vezi v. 32
A rămas. („A întârziat”, KJV) Nu există posibilitatea de a cunoaşte cât de mult a întârziat Petru. Pentru
comentarii asupra „multor zile”, vezi v. 23.
Un anume Simon,un tăbăcar. Luca arată un interes faţă de numele personajelor minore în istorisirea lui
(cf. cap. 9,11.33.36; 12,13; 21,16, etc.) şi faţă de ocupaţii (cf. cap. 8,27; 10,1; 16,14; 18,3; 19, 24; etc.).
Ocupaţia de tăbăcar era o ocupaţie care era respingătoare pentru iudeii stricţi. Lucrul acesta se datora
fie faptului că ar cere venirea în contact cu cadavre şi cu piei de animale moarte, ceea ce ar aduce riscul
întinării ceremoniale (vezi Lev. 11,24.25), fie că era în general o ocupaţie respingătoare şi neplăcută.
Rabinii iudei susţineau că dacă un tăbăcar, care era aproape să se căsătorească, ascundea ocupaţia sa faţă
de viitoarea lui soţie, tăinuirea aceasta era considerată o faptă atât de gravă, încât putea să anuleze actul
căsătoriei (Mişna, Kethuboth, 7,10, Ed. Soncino a Talmudului, p. 482, 483). Casa acestui tăbăcar era
„lângă mare” (Fapte 10,6). Ar fi fost uşor pentru Petru, în timpul îndelungii lui rămâneri la umilul şi
ospitalierul Simon, să revină la vechea lui ocupaţie de pescar şi în felul acesta să-şi câştige existenţa.
Faptul că el era dispus să locuiască la un tăbăcar arată că apostolul tindea deja să abandoneze
prejudecăţile iudaice. Tot aşa a pregătit Dumnezeu pe solul său pentru pasul mai mare al predicării la
Corneliu, păgânul (vezi cap. 10).

Comentariile lui Ellen G. White:

1, 2SR 268
1–5 AA 114
1–13 EW 200
1–22 SR 268–275
1–43 AA 112–132
3–5 Ed 65; GW 58; SR 269; 3T 429
4–6 AA 117
6AA 120; CE 60; CM 41; CS 343; FE 127, 216; GC 601; LS 267; MM 325, 333; SL 15; SR 270, 271;
1T 45, 511; 2T 166; 3T 430, 433; 4T 54; 5T 220, 584, 609; 6T 116, 480; 7T 252; 8T 94; 9T 7AA 115
8AA 117 8, 9 SR 271; 3T 430 9AA 118 10–15 AA 121; SR 272 113T 430, 431 15AA 120, 121, 159,
163; EW 199, 222; GW 58; MB 34; 3T 429, 431, 433; 6T 415 15–18 EW 201 161T 78 17AA 121; 3T
433 17, 18SR 272; 3T 431 18AA 122 18–20 SR 273 19, 20AA 123 21AA 124; EW 201 21, 22SR 274
22AA 125; EW 201 22–26 SR 276 23–29 EW 202 25, 26AA 128 26, 27SR 277 27, 29AA 129 29, 30SR
279 30AA 130 32–39 AA 131 34–40 SR 281 36, 375T 304; WM 67 40AA 132; GW 178; PK 48 40,
41SR 282; 5T 3044

~ 132 ~
Capitolul 10
Corneliu

1 În Cezareea era un om pe nume Corneliu, un centurion a(Ofiţer roman subaltern,

comandant peste aproximativ 100 de oameni) din cohorta b(Diviziune a legiunii romane
care, în timpul Imperiului, număra un efectiv de 600 de soldaţi) numită „Italiana”.
Cezareea. Adică Caesarea Palestinae, situată pe ţărmul mediteranean, nu Caesarea Philippi. Ea era
capitala provinciei romane (vezi cap. 8,40) şi reşedinţa obişnuită a procuratorului roman al Iudeii. Fără
îndoială era un oraş cosmopolit şi un centru comercial. Vezi harta de la pag. 240.
Corneliu. Se poate ca Luca să fi aflat amănuntele acestei întâmplări în timpul vreuneia din rămânerile
sale la Caesarea (cap. 21, 8; 23, 33; 24,27). Convertirea lui Corneliu marchează un nou stadiu de
expansiune în creşterea bisericii. Corneliu era un ofiţer roman, dar nu era cu totul păgân. Era „cucernic”
şi „temător de Dumnezeu” şi făcea milostenii poporului (vezi cap. 10,2). Chiar şi aşa, în ochii iudeilor
era un păgân, deoarece era netăiat împrejur. În consecinţă admiterea lui în biserică marchează un nou
stadiu în expansiunea creştinismului. E de la sine înţeles deci, că apostolii din Ierusalim au acordat o
atenţie deosebită acestui caz (cap. 11,1-18). Caracteristicile impresionante, supranaturale ale convertirii
lui Corneliu trebuie să fi fost un factor important în conducerea apostolilor să accepte faptul că un păgân
necircumcis poate să devină creştin. Totuşi, au mai trebuit bisericii câţiva ani, pentru a înţelege pe deplin
că neamurile urmează să se bucure de aceeaşi poziţie şi de aceleaşi privilegii ca şi iudeii circumcişi (vezi
Fapte 15, 1-31; Galateni 2,12).
Centurion. Vezi Luca 7,2. Un sutaş comanda cam 100 de oameni. El era considerat ca un ofiţer
superior care avea comanda directă a ostaşilor şi avea în primul rând răspunderea de a supraveghea
modul în care aceştia îşi împlineau datoria de a menţine ordinea publică. Sutaşii, în mod normal, nu
avansau la poziţii superioare în armata romană. Corneliu era cetăţean roman.
Din cohorta[Din ceata-trad. Cornilescu]. Gr. ek speires¸ „din cohorta”, arătând că sutaşul Corneliu nu
era comandant al cohortei, ci un ofiţer din ea. Cohorta romană, numită aici „ceată”, consta din 600 de
oameni şi era unitatea administrativă a armatei.
Cohorta… „Italiana”. („Cohorta numită Italica”, Nitz). Aceasta era probabil Cohors II Italica, despre
care se ştie că a fost staţionată în Siria în timpul Războiului Iudeo –Roman, şi pare că fusese acolo mai
de timpuriu, de vremea naraţiunii. Cohorta aceasta se crede că era alcătuită din sclavi eliberaţi sau cel
puţin din oameni care erau de origine neromană. Era o cohortă auxiliară de arcaşi.

2 Era evlavios şi temător de Dumnezeu c(Expresie folosită pentru a-i descrie pe neevreii
care nu erau prozeliţi, dar care credeau într-un singur Dumnezeu şi păzeau normele etice
şi morale ale iudaismului; peste tot în capitol), împreună cu toată casa lui. El făcea multe
milostenii poporului şi se ruga mereu lui Dumnezeu.
Temător de Dumnezeu. Expresia aceasta şi cuvintele asemănătoare „un închinător la Dumnezeu”, ca şi
expresia „persoane cucernice”, sunt folosite de repetate ori de Luca (cap. 10, 22, 35; 14,16.20; 50, 16.14;
17,4.17; 18.7) cu referire la persoane dintre neamuri, ca de pildă Corneliu, care acceptaseră iudaismul şi
închinarea lui Iehova. De multe ori, cel puţin, aceasta cuprinde şi ţinerea Sabatului şi înfrânarea de la
mâncăruri oprite de lege. Dar, astfel de oameni dintre neamuri nu se identificau cu totul cu iudaismul,
supunându-se la circumciziune sau prin ascultarea minuţioasă a tuturor rânduielilor cerute de la un iudeu
devotat. Vezi vol. V, p. 62,63.
Expresiile acesta au pricinuit discuţii savante considerabile. LXX se referă la „cei care se temeau”
(2 Cronici 5,6) în aşa fel ca să determine pe unii învăţaţi să creadă că e indicată o categorie aparte de
iudei autentici. La fel Iosif (Antiquities, XIV, 7,2, 110, ed. Loeb, vol 7, p. 505) vorbeşte de „cei care se
închinau lui Dumnezeu” ca trimiţând daruri la Templul de pretutindeni din lume.
Sugestia în plus a fost făcută că aceia „care se temeau de Dumnezeu” şi „care se închinau lui
Dumnezeu”, menţionaţi în Fapte, sunt aceiaşi cu „prozeliţii porţii” de care se presupune că au constituit

~ 133 ~
o grupă recunoscută de semi-prozeliţi care, deşi se închinau lui Iehova şi ţineau parte din legea iudaică,
nu erau circumcişi şi deci nu erau consideraţi ca fiind iudei adevăraţi. Unii pun la îndoială explicaţia
aceasta.
Totuşi reiese că termenii „cineva care se teme de Dumnezeu” (sau „temător de Dumnezeu”) şi „cineva
care se închină lui Dumnezeu” au fost expresii tehnice în perioada NT pentru o anumită categorie de
semi-prozeliţi la iudaism care se bucurau de o oarecare recunoaştere în sinagogă, aşa cum s-a sugerat
adesea. În iudaismul de mai târziu un termen asemănător „temători de Cer” poate să fi reprezentat vreo
grupă de felul acesta. Temătorii de Dumnezeu nu puteau să deţină vreo poziţie recunoscută oficial în
cuprinsul comunităţilor iudaice şi legătura lor cu iudaismul trebuie să fi fost în cea mai mare măsură
neoficială. Cu toate acestea, prezenţa unor asemenea oameni cucernici prin toată lumea romană oferea
predicatorilor creştini o audienţă dintre neamuri, care, deşi nu erau legaţi ca robi de legalismul
iudaismului, erau sinceri căutători de Dumnezeu şi erau oarecum familiarizaţi cu Scripturile iudaice (mai
ales LXX) şi cu doctrinele iudaice.
Cu toată casa lui. Corneliu n-a fost satisfăcut că aflase un adevăr superior pentru sine, ci căuta să-l dea
mai departe familiei sale, slujitorilor săi, şi la alţii care veneau sub influenţa sa. Ostaşul trimis să
găsească pe Petru e numit „cucernic” (v. 7)
Multe milostenii. Corneliu era generos ca şi celălalt sutaş despre care iudeii spuneau: „Iubeşte neamul
nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7,5).
Poporului. Adică, iudeilor, în contrast cu „naţiunile”, neamurile.
Se ruga. Combinarea facerii de milostenii cu rugăciunea era ceva obişnuit atât în iudaism, cât şi în
creştinismul timpuriu (vezi Matei 6,2.5; Fapte 10,4; 1 Petru 4,7.8; Tohe 12,8).
Întrucât vedenia care urmează fără îndoială poate fi privită ca un răspuns la rugăciunile lui Corneliu, e
natural de a gândi că el căuta o cunoaştere deplină a căii lui Dumnezeu (vezi Fapte 11,14).

3 Într-o zi, cam pe la ceasul al nouălea d(Ora 15:00; şi în v. 30), a văzut clar, într-o
viziune, pe un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi spunându-i: – Corneliu!
Ceasul al nouălea. Aceasta era ora de rugăciune de după-amiază la Templu (vezi Matei 27,45;
Fapte 3,1). Pare că sutaşul adoptase orele iudaice de rugăciune, întrucât se ruga atunci când i s-a dat
vedenia (cap. 10,30)
Clar[Lămurit-trad. Cornilescu; „Evident”; KJV]. Gr. phaneros, „clar”, „distinct, „vădit”, „aparent”.
O viziune[O vedenie-trad. Cornilescu]. Gr. horama, „ceea ce e văzut” şi mai ales,ca aici,o vedenie care
este dată de Dumnezeu. Expresia „este o vedenie” poate fi tradusă şi „în vedenie”. (Vezi 1 Samuel 3,1.)

4 Corneliu s-a uitat ţintă la el şi s-a înspăimântat. El a zis: – Ce este, domnule? Îngerul i-a
spus: – Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, ca o jertfă de
aducere-aminte e(Vezi Lev. 2:2, unde în LXX este folosit acelaşi termen grecesc; vezi şi
Ps. 141:2).
S-a uitat ţintă. („A privit”, KJV, „Pironind ochii”, Nitz). Sau „a privi atent”, „absorbit”.
S-a înspăimântat[S-a înfricoşat-trad. Cornilescu]. Îngerul e numit „un om cu o haină strălucitoare”
(v. 30, cf. cap. 1,10). Pentru o clipă, arătarea lui neaşteptată a îngrozit pe Corneliu. Ostaşii romani care
păzeau mormântul lui Hristos, care nu erau obişnuiţi cu lucrurile spirituale, aşa cum era Corneliu, au
tremurat şi au ajuns ca nişte morţi în faţa slavei orbitoare a îngerului învierii (vezi Matei 28, 2.4; cf.
Dan 10, 7-11).
Ce este? Prin întrebarea aceasta, Corneliu arată că viziunea cuprinde mai mult decât putea el să
înţeleagă şi cuvintele lui pot fi luate ca implicând dispoziţia lui de a asculta îndrumarea divină. Compară
răspunsul pe care l-a dat Saul când Hristos S-a arătat pe drum în apropiere de Damasc. (cap. 9,6).
Domnule[Doamne-trad. Cornilescu]. Gr. kurios, un titlu de respect, care, atunci când a aplicat la
fiinţele omeneşti, e de tradus, „domnule” (cap. 16,30), dar când se referă la Dumnezeu înseamnă
„Domn” (cap. 7,33). Ce traducere e preferabilă aici depinde de măsura în care Corneliu a recunoscut de
la început pe înger ca sol ceresc. „Domn” e probabil traducerea cea mai bună.
Rugăciunile şi milosteniile tale. Vezi v. 2. Milosteniile lui Corneliu erau o expresie concretă a

~ 134 ~
sincerităţii vieţii sale spirituale lăuntrice, alimentată cum era, de rugăciunea obişnuită.
S-au suit. Mai degrabă, „s-au ridicat”. Rugăciunea poate fi imaginată ca fiind asemenea cu tămâia care
se înălţa la tronul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 5,8; 8,3.4) sau cu fumul arderii de tot, care în ebraică era
numită un olah, „ceea ce se înalţă”. Aceasta era o expresie deosebit de corespunzătoare cu privire la
rugăciunea înălţată la timpul jertfei de seară. (vezi Fapte 10,3).
Ca o jertfă de aducere-aminte[Şi-a adus aminte-trad. Cornilescu; „Ca o aducere aminte”, KJV; „Spre
aducere aminte”, Nitz].Gr. mnemossunon, un cuvânt folosit deseori în LXX pentru a se referi la partea
din jertfe de floarea făinii pe care preotul o ardea pe altar (Levitic 2,2.9.16; 5,12; 6,15). Fumul jertfei,
când să înălţa reprezenta rugăciunile lui Israel. Exact acelaşi cuvânt apare în Tobit 12:17, unde un înger
zice: „Am adus amintirea rugăciunii tale înaintea slavei lui Dumnezeu” (în R.H. Charles, The
Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament”, vol. I, p. 234). Rugăciunile lui Corneliu erau
bine primite înaintea lui Dumnezeu. El urma „adevărata Lumină, care… luminează pe orice om”
(Ioan 1,9), şi se împărtăşea de credinţă care de la începutul lumii a deschis calea pentru îndreptăţire –
credinţa că adevăratul Dumnezeu „este şi că răsplăteşte pe cei care-L caută cu sârguinţă”. (Evrei 11,6).

5 Acum, trimite nişte bărbaţi la Iafo şi cheamă-l pe Simon, cel care mai este numit şi
Petru.
Trimite … bărbaţi[Trimite … oameni-trad. Cornilescu]. Dumnezeu voia ca sutaşul să facă un efort
activ pentru a obţine cunoştinţa Evangheliei. Adevărurile câştigate, ca rezultat al cercetării personale,
sunt mai mult preţuite decât acelea care ne sunt impuse.
Cheamă-l pe Simon. („Cheamă pe unul Simon”, KJV). Fără îndoială sutaşul ar fi putut descoperi că
apostolul Simon locuia la Simon tăbăcarul. Dar Dumnezeu, Atotştiitorul, ştie unde era Petru şi l-a
îndreptat pe Corneliu cum se cuvenea. În atotştiinţa Sa, Dumnezeu cunoaşte fiecare amănunt cu privire
la oricine. Înţelegerea din partea omului a lucrului acestuia poate fi un mijloc de abatere de la păcat; mai
bine, ea este o o încurajare nemărginit de mare la o viaţă evlavioasă. Pribegirile în întristările psalmis-
tului erau cunoscute lui Dumnezeu (Psalmi 56,8). Chiar şi căderea unei vrăbii e notată de Domnul şi
perii din capul omului sunt număraţi (Matei 10,29-31). Paralela dintre experienţa lui Corneliu şi aceea a
lui Anania şi Saul (Fapte 9,10-12) e vrednică de notat.

6 El găzduieşte la Simon, un tăbăcar, a cărui casă este lângă mare.

Simon,un tăbăcar. Vezi cap. 9,43.
[Acela îţi va spune-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor, „acela îţi va
spune ce trebuie să faci”. Totuşi aceeaşi idee este prezentată în relatarea personală a lui Petru a vizitei la
Corneliu (cap. 11,14), în propoziţia, „care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta”.
Acesta este unul din diferitele cazuri aflate în manuscrise ceva mai târziu ale Faptelor în care s-a făcut o
încercare de a alcătui o naraţiune completă în capitolele mai timpurii, adunând laolaltă şi adaptând
informaţii care apăreau originar numai în capitole mai târzii (cf. cap. 9,6).
În ce priveşte o tratare a situaţiei prezbiţilor deplini şi a „prozeliţilor porţii”, care acceptaseră credinţa
iudaică parţial, vezi Vol. V, p. 62.

7 Cum a plecat îngerul care-i vorbise, Corneliu a chemat 2 din slujitorii săi din casă şi un
soldat evlavios, care-i era devotat tot timpul,
Un soldat evlavios[Un ostaş cucernic-trad. Cornilescu]. Cuvântul „cucernic” lasă a se înţelege că omul
acesta, ca şi superiorul său sutaşul, era un închinător al adevăratului Dumnezeu, dar nu un prozelit
circumcis (vezi Vol. V, p. 62).

8 şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iafo.

Le-a istorisit totul. („Le-a declarat toate acestea”, KJV). Încrederea pe care Corneliu o avea în cei de
sub comanda sa este arătată de faptul că el le povesteşte deschis de îndată despre vedenia sa. Fără
îndoială, ei cunoscuseră nădejdile şi rugăciunile lui de mai înainte, şi aşa erau pregătiţi să împărtăşească

~ 135 ~
cu el răspunsul făgăduit. Toate acestea aduc lumină asupra caracterului lui Corneliu, indicând că în
măsura în care el fusese în stare încercase să conducă pe aceia de sub influenţa sa la adevărul care îl
condusese pe el personal la o viaţă superioară.
La Iafo. Distanţa de la Cezareea la Iope era de vreo 30 de mile. Iope era cetatea de unde Iona fugise
când fusese chemat să predice neamurilor o solie care s-a dovedit că e o şansă de viaţă pentru ele. Acum,
din aceeaşi cetate, Petru era chemat şi proclamase Evanghelia la neamuri.

Viziunea lui Petru

9 În ziua următoare, în timp ce ei erau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe
acoperiş să se roage pe la ceasul al şaselea f(Ora 12:00).
Se apropiau. Evenimentele care au dus la vedenia lui Petru au fost aşa fel programate în timp, încât să
ducă apogeul acelei vedenii chiar în ceasul când solii soseau. (vezi v. 17-20).
Acoperiş. Gr. dama, „clădirea”, „casă”, „A se urca pe casă”, însemna a se urca pe acoperiş, care în
Orient era de obicei plat. Locul acesta era un loc corespunzător pentru rugăciune şi meditaţie. Într-o
cetate ca Iope, în casa tăbăcarului era poate unicul loc potrivit pentru un asemenea scop. Pentru exemple
de alte întrebuinţări ale acoperişului casei, vezi 1 Samuel 9,25; Ieremia 19,13; Matei 10,27.
Ceasul al şaselea. Aceasta este miezul zilei. La iudei acesta probabil nu era unul din ceasurile regulate
de rugăciune, dar literatura iudaică timpurie nu spune despre el nimic, aşa că persoane deosebit de
evlavioase s-ar putea să fi practicat un asemenea obicei.
Oricum, Petru este aflat la rugăciune în acest timp (vezi Fapte 3,1). Totuşi alte explicaţii sunt la fel
plauzibile. Rugăciunea obişnuită de dimineaţă care în mod normal avea loc cam pe la 9 a.m., la timpul
jertfei de dimineaţă, putea să fi fost rugăciunea de dimineaţă. O altă interpretare cu putinţă e sugerată de
rânduiala iudaică mergând înapoi cel puţin până în secolul al 3-lea d.Hr. Regula aceasta prevedea că
dacă un om nu mâncase până la amiază, el trebuia atunci ca mai întâi să înalţe rugăciunea de după-
amiază (normal pe la ora 3 p.m.) pentru că nu trebuia să fie rostită imediat după ce mâncase. Întrucât
Petru era „foarte flămând” („l-a ajuns foamea”) (cap. 10,10), s-ar fi putut ca în ziua respectivă el încă să
nu fi mâncat, aşa că înadins a înălţat rugăciunea sa de seară la o oră mai devreme.
Indiferent ce explicaţie este adoptată pentru faptul că Petru s-a rugat la ora aceea, e clar că meditaţia şi
consacrarea lui a deschis calea pentru primirea unei vedenii exact la momentul cuvenit pentru a-l pregăti
să primească solii de la Corneliu.

10 I s-a făcut foame şi a vrut să mănânce. În timp ce-i pregăteau masa, a căzut într-o
răpire sufletească.
I s-a făcut foame. („Foarte flămând”, KJV) Pare că Petru nu postea, deoarece intenţiona să mănânce.
Foamea lui la amiază l-a pregătit pentru porunca de a mânca, care urma să-i fie dată în legătură cu
vedenia sa (v. 13). Venind în împrejurările acestea, porunca era deosebit de viguroasă.
A vrut să mănânce. („Ar fi mâncat”, KJV, „Voia să mănânce”, Nitz). Literal, „dorea să mănânce”, sau
„a început să aibă nevoie să mănânce”.
O răpire sufletească . („Transă”, KJV, „Uimire”, Nitz) Gr. ekstasis, „o stare la o parte” şi prin
extensiune, o deplasare a minţii din împrejurimile ei normale. Cuvântul „extaz” e derivat de la ekstasis.
Luca foloseşte cuvântul acesta din nou pentru vedenia lui Pavel din Templu (cap. 22.17). Cuvântul
acesta e folosit în LXX pentru a descrie somnul adânc al lui Abraam (Geneza 15,12). El reprezintă o
stare în care acţiunea normală a simţurilor e suspendată, aşa încât vedenia e văzută numai cu mintea, ca
în vis (vezi 2 Corinteni 12,3). Starea de ekstasis a lui Petru a oferit un canal pentru o descoperire a
voinţei divine.

~ 136 ~
11 A văzut cerul deschis şi ceva ca o pânză mare fiind coborâtă pe pământ de cele 4
colţuri.
Cerul deschis. Arătând că vedenia şi solia ei veneau de la Dumnezeu (vezi cap. 7,58).
Ceva[Vas-trad. Cornilescu]. Gr. skenos, un cuvânt folosit pentru a descrie unelte de gospodărie şi de
altă natură, în cazul prezent, un termen general pentru un container.
O pânză mare[O faţă de masă mare-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) în ce
priveşte dacă pasajul acesta să sune aşa ca în KJV, sau „o mare faţă de masă coborâtă de cele 4 colţuri”.
Cuvântul redat „colţuri” este cuvântul obişnuit pentru „început” şi aşa se referă la o extremitate, care în
cazul unei feţe de masă ar fi colţurile ei. Pe cât se pare ceea ce a văzut apostolul era o faţă de masă
întinsă ale cărei 4 colţuri erau lăsate în jos din ceea ce s-ar fi putut numi cele 4 extremităţi ale cerului
deschis.
(„Spre el”, KJV) Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

12 În ea se aflau tot felul de patrupede, animale mici g[Sau: animale care mişună; sau:
animale care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face referire la toate celelalte
animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea,
termenul poate include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota)] ale pământului şi păsări ale
cerului.
Tot felul de patrupede[Tot felul de dobitoace-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10)
omiterea cuvintelor „ale pământului, şi animale sălbatice” (KJV). Totuşi aceleaşi cuvinte se găsesc în
cap. 11,6. Vedenia prezenta întreaga creaţie animală. Evident erau reprezentate atât alimentele îngăduite
iudeilor, cât şi cele oprite, dar folosite ca „hrană de neamuri”.

13 Un glas i-a vorbit astfel: – Petru, ridică-te, înjunghie şi mănâncă!

Înjunghie şi mănâncă[Taie şi mănâncă-trad. Cornilescu; „Omoară şi mănâncă”, KJV; „Înjunghie şi
mănâncă”, Nitz]. Petru era flămând şi îndemnurile naturale ale apetitului au fost confirmate de un glas
din cer. Împotrivirea lui era din cauza conştiinţei. Petru încă nu înţelesese că deosebirea dintre iudei şi
neamuri fusese îndepărtată de Hristos (Galateni 3,28.29). Faptul că Petru nu a izbutit să prindă lucrul
acesta deplin chiar şi după vedenia aceasta reiese din prefăcătoria lui de mai târziu de la Antiohia, pentru
care Pavel l-a mustrat atât de sincer. (Galateni 2,9-21).

14 Însă Petru a zis: – În nici un caz, Doamne! Căci niciodată n-am mâncat ceva pângărit
sau necurat!
În nici un caz,Doamne. Împotrivirea fermă a lui Petru chiar faţă de un glas din cer e în deplină armonie
cu caracterul lui (vezi Matei 10,22; Ioan 13,8) Exclamaţia lui ne aduce aminte de cea a lui Ezechiel când
vedea pe Israel consumând o hrană necurată (cap. 4,14). Abţinerea de la folosirea cărnii necurate era
unul din semnele cele mai caracteristice ale iudeilor şi una la care el ţinea riguros. Fusese unul din
litigiile fundamentale dintre iudei şi sirieni în decursul Războiului Macabeiilor (vezi 2 Macabei 6,18-
31), un litigiu pentru care iudeii radicali îşi dădeau bucuros viaţa.
Totuşi, deosebirea dintre animale curate şi necurate, făcută precis în Levitic 11, a precedat naţiunea
iudaică. Distincţia a fost făcută de Dumnezeu şi respectată de Noe când a supravegheat intrarea
animalelor în corabie (Geneza 7,2; cf. cap. 8,20). Hrana originară a omului consta din fructe, cereale,
nuci şi alune diferite (Geneza 1,29). Înainte de a se fi adăugat alimentele carnate la dieta lui
(Geneza 9,2.3) distincţia dintre animale curate şi necurate fusese făcută clar. În felul acesta nu există un
bun temei pentru poziţia că interdicţia alimentelor necurate fusese înlăturată atunci când s-a pus capăt
legii ceremoniale la cruce. În vedenia lui Petru, aceste restricţii aveau o referire simbolică la deosebirile
iudaice între oameni – ei şi neamurile – şi desfiinţarea acestor deosebiri era punctul în litigiu (vezi
Geneza 9,3; Levitic 11; Fapte 10,15; Notă adiţională la Levitic 11).
Pângărit[Spurcat-trad. Cornilescu; „Obişnuit”, KJV]. Folosirea cuvântului „de rând” în sensul de

~ 137 ~
„spurcat” potrivit cu ritualul mozaic, reflecta atitudinea iudaică faţă de neamuri. Toţi cei care nu erau
iudei erau priviţi ca gloata „de rând”, înlăturaţi de la legământul lui Dumnezeu. Practicile acestor
proscrişi spiritual, diferite de acelea ale poporului ales, erau numite lucruri „de rând” şi, întrucât aceste
lucruri „de rând” erau în general acelea interzise de lege, toate aceste lucruri sau acţiuni interzise,
ajungeau să fie cunoscute ca „de rând”. La fel când mâinile oamenilor erau spurcate ceremonial, ele erau
cunoscute ca „mâini de rând” ( o traducere literală a expresiei redate „mâini necurate” în Marcu 7,2).

15 Glasul i-a vorbit din nou, a doua oară: – Ceea ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti
pângărit!
Ce a curăţit Dumnezeu. În vedenie, animalele curate şi necurate se găseau pe aceeaşi treaptă, venind de
sus în aceeaşi faţă de masă. Ele reprezentau astfel un amestec general al lucrurilor, printre care nici unul
nu urma să fie numit de rând sau necurat.
În interpretarea vedeniei ar trebui să se recunoască faptul că, deşi era dată într-un moment de foame
fizică (v. 10), nu făcea referire la hrana fizică, ci la oameni, Petru urmând să simtă o foame pentru
sufletele oamenilor de pretutindeni. După ce a prins învăţătura aceasta, cel puţin în parte, Petru declara:
„Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (v. 28). Neamurile, de obicei
considerate necurate, aşteptau lucrarea spirituală a lui Petru. El nu trebuia să ezite de a le sluji. Nu mai
trebuia să fie considerate necurate.

16 Lucrul acesta s-a întâmplat de 3 ori; apoi, imediat pânza a fost luată la cer.
S-a întâmplat de 3 ori. Vedenia a fost repetată de 3 ori, fără îndoială ca să poată rămâne în mintea
apostolului. La fel visul lui Faraon fusese dat de două ori (Geneza 41,33) şi Isus repetase de 3 ori
îndemnul: „Paşte mieluşeii Meii” sau „Paşti oile Mele” (Ioan 21,15-17), un îndemn care acum urma să
capete pentru el un înţeles nou şi mai adânc.

17 În timp ce Petru era preocupat de înţelesul acestei viziuni, iată că bărbaţii trimişi de
Corneliu aflaseră unde este casa lui Simon şi stăteau la poartă,
Era preocupat[Nu ştia ce să creadă-trad. Cornilescu; „Se îndoia în sine”, KJV; „Nu se domina pe sine”,
Nitz]. Mai degrabă, „era nedumerit”, „era în încurcătură să ştie”. Cuvântul acesta e folosit cu privire la
nedumerirea lui Irod cu privire la Hristos, când oamenii spuneau că Ioan Botezătorul înviase din morţi
(Luca 9,7). Acum Petru, trezit din uimirea lui, nu ştia cum să aplice ceea ce văzuse şi auzise.
Reprezentanţii lui Corneliu, căutându-l în clipa aceea, i-au adus răspunsul. Vezi Fapte 10,28.
Stăteau la poartă. Aşezarea generală a casei lui Simon fusese descrisă lui Corneliu (v. 6) şi când trimişii
lui au găsit că amănuntele corespund, lucrul acesta trebuie să le fi dat încredere că umblarea lor urma să
aibă succes. Sincronizarea viziunii lui Corneliu cu aceea a lui Petru, pentru a îngădui sosirea trimişilor
după o călătorie de 30 de mile (vezi v. 8) la locul unde era găzduit Petru exact la momentul potrivit, nu
era o coincidenţă.

18 întrebând cu glas tare dacă Simon, care mai este numit şi Petru, găzduieşte acolo.
Întrebând cu glas tare. („Au chemat”, KJV) Şi anume, pentru ca cineva din casă să vină afară. Trimişii
fără îndoială erau dintre neamuri, ca şi Corneliu însuşi şi deci s-ar fi sfiit să intre într-o casă de iudei,
fără ca mai întâi să dea semn de prezenţa lor.

19 În timp ce Petru încă se gândea la viziune, Duhul i-a zis: „Iată că te caută 3 bărbaţi;
În timp ce Petru încă se gândea. Petru se tot gândea la problemele lui şi se întreba ce ar fi vrut
Dumnezeu să spună prin vedenia aceea. Pe când sta el şi se gândea, iată a venit şi explicaţia.
Duhul i-a zis: Petru nu mai era în transă. Duhul Divin vorbea acum lăuntrului tainic al sufletului său.
Învăţătura Duhului dădea a se înţelege că Petru trebuia să lege sosirea delegaţiei cu vedenia pe care o
avusese.
Trei bărbaţi. Cele două slugi şi ostaşul pe care-i trimisese Corneliu (v. 7).
~ 138 ~
20 ridică-te deci, coboară şi du-te cu ei fără să faci deosebire, pentru că Eu i-am trimis.”
Coboară. Petru era încă pe acoperişul casei.
Fără să faci deosebire[Fără şovăire-trad. Cornilescu; „Neîndoindu-te”, KJV; „Fără a te îndoi”, Nitz].
Sau „ezitând”. Ca şi cândva mai înainte, Petru nu ştia încă ce făcea Domnul Său, dar urma să ştie după
aceea (Ioan 18,7). Atât el, cât şi trimişii lui Corneliu lucrau la fel sub îndemnurile Duhului Sfânt.
Vedenia nu-i dăduse lui Petru nici un indiciu că el trebuie să facă o călătorie. Acum Petru era informat
cu privire la aceasta şi a înţeles că „neîndoindu-te de nimic” vrea să spună, că la sfârşitul călătoriei sale,
el nu trebuia să facă nici o deosebire între iudei şi alţi oameni. În felul acesta vedenia se făcea înţeleasă
puţin câte puţin, şi nedumerirea lui era înlăturată.

21 Aşadar, Petru a coborât la bărbaţii aceia şi le-a zis: – Eu sunt cel pe care-l căutaţi. Care
este motivul pentru care aţi venit?
(„ Care erau trimişi”, KJV. Nitz) Dovezi textuale atesta (cf. p. 10) omiterea cuvintelor: „ care erau
trimişi la el de Corneliu.”
Care este motivul? („ Care e cauza?” KJV; Ce este pricina?”, Nitz) . Duhul îi spusese lui Petru că
oamenii îl aşteptau şi că trebuia să se ducă cu el, dar nu fusese informat cu privire la pricina venirii lor.
Natural, deci, cea dintâi întrebare a lui a fost cu privire la scopul venirii lor.

22 Ei i-au răspuns: – Centurionul Corneliu, om drept, temător de Dumnezeu şi vorbit de

bine prin tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat printr-un înger sfânt să trimită să te cheme
în casa lui şi să audă cuvinte de la tine.
Centurionul Corneliu. Descrierea făcută de trimişii lui pare să lase a se înţelege că sutaşul Corneliu nu
era cu totul necunoscut la Iope. Petru se poate să-şi fi adus aminte de celălalt sutaş, al cărui nume nu este
relatat, care era staţionat la Capernaum şi zidise o sinagogă pentru iudei (Luca 7,5). O dată cu amintirea
aceasta i-ar fi revenit în minte cuvintele pe care le spusese Învăţătorul, lăudând credinţa sutaşului, „că
vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isac şi Iacov, în Împărăţia
cerurilor” (Matei 8,11).
Temător de Dumnezeu. Vezi v. 2.
Vorbit de bine. („Cu nume bun”, KJV). Anume, din cauza milosteniilor pe care le făcuse şi văditul lui
respect pentru adevăratul Dumnezeu. Evlavia lui Corneliu era cunoscută nu numai în mijlocul populaţiei
din Cezarea, ci printre toţi iudeii.
A fost înştiinţat. Gr. chrematizo, „a sfătui”. Cuvântul acesta era deseori folosit de scriitorii păgâni
pentru răspunsul dat de un oracol. Iosif îl foloseşte de câteva ori cu privire la vorbirea lui Dumnezeu
către oameni şi, în pasajul de faţă, acesta este înţelesul lui. E folosit cu privire la îndemnurile date
magilor (Matei 2,12) şi lui Iosif, (Matei 2,22) cu privire la descoperirea dată lui Simeon (Luca 2,26) şi
cu privire la soliile divine trimise lui Moise (Evrei 8,5) şi lui Noe (11,7). În consecinţă, KJV a redat acel
singur cuvânt prin „a fost înştiinţat de Dumnezeu”.
Să audă cuvinte. Adică, să afle de la Petru ce vrea Dumnezeu să facă Corneliu. (vezi cap. 11,14). La
fel, iudeii numeau adesea Cele 10 Porunci, cele 10 cuvinte (conform Exod 20,1)

23 Petru deci i-a invitat înăuntru şi i-a găzduit. În ziua următoare s-a sculat şi a plecat
împreună cu ei; l-au însoţit şi unii dintre fraţii din Iafo.
I-a invitat. Invitaţia lui Petru adresată acestor oameni dintre neamuri să vină în casă însemna a face un
pas în înlăturarea scrupulelor pe care iudeii le simţeau pentru neiudei.
Ziua următoare. Întrucât Petru se urcase pe la amiază pe acoperişul casei ca să se roage, sosirea
trimişilor după vedenia lui, trebuia să fi fost pe la începutul după-amiezii. Deoarece era prea târziu
pentru a ajunge la Cezareea, la depărtare de vreo 30 de mile, încă în ziua aceea, Petru nu a pornit la
drum, decât a doua zi. Chiar şi trimişii aveau fără îndoială nevoie de odihnă după călătoria de la Iope.
Unii dintre fraţii. („Anumiţi fraţi”, KJV). Aceşti bărbaţi erau fără îndoială creştini iudei (v. 45) şi
potrivit cu capitolul 11:12, ei erau 6 la număr. Fără îndoială Petru îşi amintea cuvintele lui Hristos:
~ 139 ~
„Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a 2 sau 3 martori” (Matei 18,16). El dorea ca ei să relateze
bisericii orice ar fi făcut el. Utilitatea mărturiei lor mai târziu în Ierusalim este evidentă în Fapte 11,12.
Fără îndoială Petru i-a informat cu privire la vedenia lui şi la solia pe care o aduseseră slujitorii lui
Corneliu. Bunul nume al lui Corneliu ar fi avut greutate înaintea lor şi îi făcea gata să meargă cu Petru.

Petru, acasă la Corneliu

24 O zi mai târziu au ajuns în Cezareea. Corneliu îi aştepta împreună cu rudele şi

prietenii apropiaţi pe care-i invitase.
O zi mai tărziu. („A doua zi”, KJV). Pare că Petru şi însoţitorii s-au oprit peste noapte în drumul lor
spre Cezareea, probabil aşa cum făcuseră şi trimişii lui Corneliu în drumul lor spre Iope (vezi v. 7-9.17).
Drumul lor se întindea de-a lungul ţărmului mediteranean.
Corneliu îi aştepta. („Corneliu aştepta”, KJV) Mai bine „îi aştepta”. Atitudinea lui de pregătire arată cât
de convins era el că propria sa vedenie era reală şi că Dumnezeu era pe punctul de a-i da un răspuns la
rugăciune.
Rudele şi prietenii apropiaţi. Aceştia cuprindeau ostaşii de sub comanda lui Corneliu, care erau mai
mult sau mai puţin simpatizanţi ai sentimentelor lui religioase, şi prietenii din localitate. El a căutat să
aducă pe cât mai mulţi cu putinţă mai aproape de lumina cea nouă, pe care el urma să o primească.

25 Pe când dădea Petru să intre în casă, Corneliu l-a întâmpinat, a căzut la picioarele lui
şi i s-a închinat.
I s-a închinat. Această supunere era forma cea mai externă a omagiului răsăritean. Aşa Iair s-a plecat
înaintea lui Isus (Matei 9,18) şi Ioan înaintea îngerului. (Apocalipsa 22,8). Actul acesta din partea lui
Corneliu, un ofiţer roman, dădea pe faţă că el recunoştea pe Petru ca sol al lui Dumnezeu. Acte de felul
acesta nu erau obişnuite la ostaşii romani, mai ales în legătură cu iudeii.

26 Petru însă l-a ridicat, zicând: – Ridică-te! Şi eu sunt tot om!

L-a ridicat. („L-a luat sus”, KJV). Adică, „l-a ridicat”. Răspunsul lui Petru arată că închinarea trebuie
să fie dată numai lui Dumnezeu. Ca omul să ceară sau să primească un omagiu din partea omului nu
putea să fie drept. Cuvintele lui Petru sunt paralele cu acelea ale lui Pavel la Listra (cap. 14,15). Închi-
narea la sfinţi sau chiar la îngeri însemnează a desfiinţa distincţia care ar trebui să existe totdeauna între
Dumnezeu şi om (vezi Apocalipsa 22,9).

27 Şi, continuând să vorbească cu el, a intrat înăuntru, unde a găsit mulţi oameni care se
adunaseră.
Continuând să vorbească cu el. („Vorbit cu el,”). Observaţiile ulterioare ale lui Petru arată că sutaşul a
spus apostolului multe lucruri care nu sunt menţionate în mod specific în text.
A intrat înăuntru. Pare că partea precedentă a convorbirii a avut loc în apropiere de intrarea în casă.
Actul lui Corneliu de a ieşi să-l întâmpine pe Petru era în spiritul sutaşului din Evanghelie, care a zis:
„Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (Luca 7,6).
Mulţi. Personalitatea şi purtarea lui Corneliu câştigase mulţi prieteni şi, în entuziasmul şi credinţa lui, îi
strânsese să vadă şi să audă un om despre care el nu ştia nimic (vezi v. 24).

28 El le-a zis: – Ştiţi că unui iudeu îi este interzis de Lege să se asocieze sau să viziteze
un străin, dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om pângărit sau necurat.
Îi este interzis de Lege. („E un lucru nelegal”, KJV; „Neiertat”, Nitz). Apostolul afirmase ca un fapt
cunoscut că un iudeu nu avea voie să se însoţească cu cineva dintre neamuri. Purtarea trimişilor lui
Corneliu de a sta afară din casa lui Simon şi de a chema să vină cineva la ei, sub cerul liber, arată că ei
cunoşteau prejudecata iudaică. O astfel de exclusivitate iudaică era cunoscută scriitorilor clasici. Juvenal
~ 140 ~
zice: „Fiind obişnuiţi să dispreţuiască legile Romei, ei (iudeii) învaţă şi practică să respecte legea iudaică
şi tot ce le-a predat Moise în tomul lui secret, interzicându-le să arate calea la oricine nu cultiva aceleaşi
rituri, neducând la fântâna dorită pe nimeni altul decât pe cel circumcis. (Satire, XIV, 100-104; ed. Laeb,
pag. 273). La fel Tacit, declara: „Iudeii sunt extrem de loiali unul faţă de altul şi totdeauna gata să arate
compasiunea, dar faţă de alţi oameni ei manifestă numai ură şi vrăjmăşie. Ei şed aparte la masă şi dorm
aparte”. (The Histories, vol. 5; Ed. Laeb, vol 2, pg.181).
Petru, natural, vorbea din punctul de vedere al fariseismului tradiţional şi nu din punct de vedere al
legii însăşi, dar altfel de sentimente erau larg date pe faţă şi erau date pe faţă în forme riguroase oriunde
veneau în contact iudeii şi păgânii.
Iudeul strict ar fi ezitat să intre într-o casă a cuiva dintre neamuri, aşa cu e reflectat de o oprelişte din
Mişna: „Locuinţele păgânilor sunt necurate”. (Oholoth, 18,7, editura Soncino, a Talmudului, p. 226).
Într-un vechi comentariu iudaic la Leviticul apare un remarcabil exemplu al întinării ceremoniale prin
contactul cu un păgân: „E relatat că Simeon, fiul lui, Kimhith, s-a dus să vorbească cu un rege arab şi un
strop de salivă din gura acestuia din urmă a sărit pe hainele lui şi în felul acesta l-a întinat. Fratele său
Iuda, a intrat şi a servit în slujba de Mare Preot în locul lui”. (Midraş Rabbah, la Levitic 16,1, Ed.
Soncino, pag. 263). Sentimentul de castă hindus, de a se feri de contactul cu cei de treaptă inferioară,
deşi aflat astăzi în curs de dispariţie sub presiunea egalităţii în faţa legii şi a sentimentului liberal,
prezintă o strânsă paralelă modernă.
Să se asocieze. („Să fie în tovărăşie,” KJV) sau „Să se întovărăşească”, vezi cap. 9,26). Cuvântul
înseamnă contact direct. Deşi treburile obişnuite ale vieţii constrângeau pe iudei ca să vină în contact
permanent cu neamurile, ei trebuiau să evite un asemenea contact, dacă era cu putinţă, ca nu cumva să
devină întinaţi din punct de vedere ceremonial.
Să nu numesc pe nici un om pângărit. Apostolul arată acum că învăţase lecţia din viziune. Natura
omenească fusese răscumpărată prin întruparea, sacrificiul şi înălţarea la cer a lui Hristos şi chiar şi cel
mai de jos păgân nu mai era de rând sau necurat. Dumnezeu era dispus să primească pe toţi oamenii şi
prin Isus Hristos El o şi face. Numai păcatul e cel care desparte pe oameni de El (Isaia 59,2) Necurăţia
urmează să fie considerată ca o întinare morală, nu fizică sau rasială. Cel care se ataşează de Dumnezeu
trebuie să se deprindă să vadă în fiecare păcătos posibilităţi ale unui om răscumpărat, îndreptăţit şi
sfinţit, Întrucât fiecare om e potenţial supusul unei astfel de transformări evlavioase, el trebuie să fie
respectat ca unul în care chipul lui Dumnezeu nu e cu totul şters şi poate încă să fie refăcut ( vezi
1 Petru 2,17). Mândria de clasă întemeiată doar pe deosebiri de cultură sau pe împrejurări favorabile şi
manifestată în fapte şi cuvinte de dispreţ este dintr-un anumit punct de vedere şi mai puţin scuzabilă
decât deosebirile întemeiate pe chestiuni de religie. Cele din urmă sunt şi mai mult supuse vindecării.
Este evident din versetul acesta că lecţia pe care Dumnezeu îl învăţase se ocupa nu de animale, ci de
oameni. Toţi oamenii urmau să fie abordaţi de Evanghelie; în cele din urmă ei aveau să fie necuraţi
numai când vor fi respins străduinţele lui Dumnezeu de a-i mântui.

29 De aceea am venit fără ezitare când s-a trimis după mine. Vă întreb deci, cu ce scop aţi
trimis după mine?
Fără ezitare[Fără cârtire-trad. Cornilescu;. „ Fără împotrivire”, KJV]. Petru venise la Cezareea fără
obiecţie sau îndoială, urmând în credinţă călăuzirea Duhului, deşi vedea numai în chip întunecos ceea ce
Dumnezeu ar vrea ca el să facă.

30 Corneliu a zis: – Cu 4 zile în urmă, eram în casa mea şi mă rugam chiar în ceasul
acesta, ceasul al nouălea. Şi iată că un om îmbrăcat în haine strălucitoare a stat înaintea
mea
Cu 4 zile în urmă. Acesta este un exemplu clar de metoda calculării inclusive a perioadelor de timp
(vezi. Vol. 1, pag 182; Vol. 2, pag. 136,137; Vol. 5, pag. 249,250).
Corneliu a primit vedenia sa şi a trimes pe servii săi în ziua întâia (v. 3,7,8) ei au sosit la Iope a doua zi
( v. 9, 17); ei, împreună cu Petru şi prietenii săi, au părăsit Iope în a treia zi (v. 23); şi cu toţii au sosit la
Cezareea în ziua a patra ( v. 24). Întrucât ei au întâlnit pe Corneliu cam la aceeaşi oră când el avusese

~ 141 ~
vedenia ( vezi mai jos la „ până la ceasul acesta”). Întreaga perioadă abia dacă ar fi trecut de 72 de ore,
totuşi pentru că erau cuprinse părţi din patru zile, Corneliu vorbea ca fiind „ patru zile”.
[Postisem]. („Posteam”, KJV). Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.
În ceasul acesta. Aceasta arată că sosirea lui Petru la Cezareea trebuia să fi fost pe la mijlocul
după-amiezii, pe la ceasul al nouălea, acelaşi timp din zi când Corneliu primise vedenia.
Ceasul al nouălea. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „Mă rugam pe la al nouălea”,
adică ora a noua de rugăciune, înălţată în timpul jertfei de după-amiază (vezi cap. 3,1; 10,3.9). În felul
acesta întregul pasaj este probabil cel mai bine exprimat: „Cu 4 zile mai înainte, pe la ora aceasta, mă
rugam (rugăciunea de la ceasul) al nouălea în casa mea”.
Haine strălucitoare. Vezi cap. 1,10. Expresia aceasta, în versiune greacă, este aceaaşi cu aceea tradusă
în Iacov, ca „haină strălucitoare” (Iacov 2,2.3). Adjectivul tradus „strălucitoare” e folosit de Ioan pentru
a descrie veşmântul îngerilor (Apocalipsa 15,6) şi miresei Mielului (cap. 19,8).

31 şi a zis: „Corneliu, rugăciunea ta a fost ascultată şi milosteniile tale au fost amintite

înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea ta. Aşa cum reiese din contrastul cu pasajul paralel din versetul 4, unde referirea e la
„rugăciuni” la plural, implicând o cerere oficială. Aceasta dă o mai mare precizie rugăciunii lui Corneliu
şi a obiectului ei. Fără îndoială ea era pentru mai multă lumină şi mai deplină cunoaştere a adevărului
(vezi v. 2).
Milosteniile tale. Vezi v. 4
Au fost amintite[Şi-a adus aminte-trad. Cornilescu; „Sunt în amintire”, KJV; „Sunt aduse aminte”,
Nitz]. O formă verbală a cuvântului tradus „memorial” (KJV) în pasajul paralel (vezi v. 4).

32 Prin urmare, trimite la Iafo şi cheamă-l pe Simon, care mai este numit şi Petru; el
găzduieşte în casa lui Simon, un tăbăcar, lângă mare; (când va veni el, îţi va vorbi)
h(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin aceste cuvinte).
Iafo. Vezi cap. 9,36; 10,8.
Simon,un tăbăcar. Vezi cap. 9,43.

33 Am trimis deci imediat la tine şi ai făcut bine că ai venit. Acum deci noi toţi suntem
prezenţi aici, înaintea lui Dumnezeu, ca să auzim tot ce ţi-a poruncit Domnul!
Ai făcut bine. Expresia nu e numai o expresie de aprobare, ci de recunoştinţă din inimă (vezi Fil. 4,14).
Toţi suntem prezenţi aici. Cuvintele lasă a se înţelege că prietenii adunaţi în jurul lui Corneliu împăr-
tăşeau râvna lui de a cunoaşte mai mult din adevăr şi erau gata să asculte de orice li s-ar fi descoperit ca
voie a lui Dumnezeu.
Să auzim[Să ascultăm-trad. Cornilescu]. Cuvântul acesta lasă să se înţeleagă şi intenţia de a crede şi a
asculta (vezi Ioan 5,24). Sutaşul aştepta să audă de la Petru cuvinte prin care el şi casa lui puteau fi
mântuiţi.

34 Atunci Petru a luat cuvântul şi a zis: – Într-adevăr, înţeleg acum că Dumnezeu nu este
părtinitor,
A luat cuvântul şi a zis. („ Şi-a deschis gura”, KJV ; Nitz. ) O expresie folosită pentru rostiri importante
( vezi cap. 8,35).
Nu este părtinitor. ( „ Nu este căutător la faţă,” KJV ). Gr. Prosopo lemptes, „unul care primeşte faţa,”
şi aşa, cineva care face deosebiri între persoane pe temeiul aparenţelor exterioare.
Expresia aceasta găseşte o paralelă interesantă în expresia ebraică, naso phanin, literal, „a ridica faţa în
sus”, care în uzanţa obişnuită mai înseamnă şi a face distincţii injuste între oameni. Vezi vol. 5, pag.
107. Petru văzuse la Învăţătorul său o lipsă de „căutare la faţă” („părtinire”), indiferent dacă distincţia
era cu privire la rangul social, ştiinţă sau bogăţie. Lucrul acesta l-au recunoscut chiar şi vrăjmaşii Săi
(Matei 22,16). Iacov pune accentul pe acelaşi element de caracter ca fiind esenţial pentru toţi cei care
~ 142 ~
doresc să fie ucenici sinceri ai lui Hristos (cap. 2,1-9). Petru avea nevoie să înveţe că deplina aplicare a
acestui mare principiu cerea ca creştinii iudei să accepte pe cei de altă rasă în egală tovărăşie cu ei.
Pavel, apărătorul creştinismului pentru neamuri, subliniază principiul acesta în Romani 2,9-11).
Din vedenia lui Corneliu, paralelă cu a sa, Petru înţelegea că Dumnezeu se face cunoscut tuturor
aspiraţiilor la neprihănire, fie că sunt iudei sau neamuri. (Vezi Deut. 10,17; 1 Samuel 16,7.)

35 ci că, în orice neam, cel ce se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.
În orice neam. Petru îşi dădea neclar seama că creştinismul nu urma să fie naţional. În legăturile sale cu
Corneliu, el a început să vadă cum ar putea să aibă loc lucrul acesta, deşi nu îl înţelegea pe deplin. Pavel
urma să declare scurt că nici neamul, nici sexul, nici starea socială nu au nici o influenţă înaintea lui
Dumnezeu (Galateni 3,28; Coloseni 3,10.11).
Iudeii ajunseseră să se considere ca în mod exclusiv obiectul interesului, grijii şi îndurării lui
Dumnezeu. Înainte de captivitatea babiloniană, ei îşi conformaseră viaţa, credinţele şi practicele lor
religioase la acelea ale naţiunilor păgâne din jurul lor. (vezi vol. 4, p. 31), dar după captivitate au depus
eforturi extreme pentru a se izola de vecinii lor dintre neamuri. Ei au dezvoltat un duh de exclusivism
care îi făcea să dispreţuiască pe neiudei şi să tăgăduiască eligibilitatea lor la acceptarea înaintea lui
Dumnezeu.
La început acest duh de exclusivism a constituit bariera principală la înaintarea Evangheliei pentru
neiudei. Dacă creştinismul ar fi rămas doar o sectă a iudaismului – aşa cum l-au conceput creştinii iudei
la început – el nu ar fi putut pretinde supunerea oamenilor de pretutindeni. Prima sarcină majoră a
bisericii era deci să sfărâme restricţiile care au dus la izolarea iudaismului. În convertirea lui Corneliu,
Duhul Sfânt a condus tânăra biserică să facă primul ei pas în direcţia aceasta.
Se teme de El. Expresia aceasta şi cea următoare poate fi considerată ca referindu-se la cele două table
ale legii – întâia cu privire la datoria omului faţă de Dumnezeu, iar a doua, la datoria lui faţă de semenii
săi (Vezi Mica 6,8; Matei 22,34-40.)
Primit. Sau, „acceptabil”. Dumnezeu nu mai are un neam de oameni ales. El cheamă pe toţi oamenii să
se pocăiască şi primeşte pe aceia care fac lucrul acesta cu sinceritate.

36 El a trimis fiilor lui Israel Cuvântul, vestind Evanghelia păcii prin Isus Cristos, Care
este Domnul tuturor.
Cuvântul. Adică, solia, vestea despre Mesia, care a adus pace pe pământ printr-un Mântuitor care este
Hristos Domnul. (vezi Luca 2,14). Lucrul acesta a fost predicat lui Israel, ca popor ales al lui Dumnezeu,
dar acum Petru recunoaşte că Dumnezeu este iertătorul de păcate al oricui crede în El. (vezi
Fapte 10,43). Solia păcii urma să fie nu numai între Dumnezeu şi neamul ales, dar şi între Dumnezeu şi
neamuri.
Vestind Evanghelia. („Predicând”, KJV). O formă a verbului grec euaggelizo „a declara veşti bune”, şi
într-un sens tehnic creştin, „a predica Evanghelia”. (Vezi Isaia, 52,7).
Păcii. Despre Dumnezeu se spune că aduce pace pentru acela care e departe ca şi pentru acela care e
aproape, atât pentru Neamuri cât şi pentru iudei (vezi şi la Isaia 57,19; cf. cap. 49,6).
Hristos a predicat această pace între Dumnezeu şi toate naţiunile, fără deosebire (vezi Matei 8,11;
Ioan 12,32; cf. Matei 28,19). Apostolii au dus această veste bună lumii. Vorbind neamurilor, Pavel zice:
„Voi care odinioară eraţi depărtaţi aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2,13). Apostolii
predicau totdeauna că nu era alt nume sub cer prin care oamenii ar putea fi mântuiţi decât Numele lui
Hristos (Fapte 4,12) şi că indiferent dacă oamenii ar fi iudei sau greci, Hristos este totul în tot.
(Coloseni 3,11). Deci în doctrina aceasta a păcii prin Hristos este armonie între profeţi şi apostoli.
Hristos este domn al tuturor (Rom. 3, 29 ). Pacea făgăduită e o pace nu în primul rând între oameni, ci
între Dumnezeu şi fiecare om şi este obţinută când ispăşirea e primită prin Isus Hristos prin credinţă
(Romani 3, 24-26; 5,1). Solul păcii este Isus Hristos; temelia păcii este lucrarea Lui de ispăşire,
condiţiile păcii sunt credinţa, binecuvântarea păcii este iertarea păcatelor, roada păcii este sfinţenia.
Domnul tuturor. Întrucât Isus Hristos este Domn al tuturor, fiecare om trebuie să stea pe picior de
egalitate înaintea Lui. Spunând aceasta, Petru a ferit pe Corneliu de părerea că Isus, pe care el Îl
considera că e Mesia, era numai un profet şi învăţător.
~ 143 ~
37 Voi ştiţi ce s-a întâmplat prin toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul
predicat de Ioan:
[Vorba-trad. Cornilescu]. Gr. Rhema, care subliniază exprimarea sau predicarea Cuvântului şi nu
„cuvântul” (logos) însuşi, ca în vers.36. Acolo este întreaga solie a mântuirii prin Hristos. Aici, mai
specific este vestea despre Isus care fusese răspândită după predica lui Ioan Botezătorul. Aparent,
Corneliu şi prietenii săi cunoşteau aceste veşti, mai ales prin învăţătura care deja se întinsese până la
Cezareea (cap. 8,40). Conţinutul acestei învăţături era că deşi Isus trăise ca om în Nazaret, El era unsul
lui Dumnezeu, Mesia, şi era dovedit că e aşa prin lucrările puternice pe care El le făcea(vezi cap. 10,38).
Lucrul acesta arată că istoria vieţii lui Hristos era larg cunoscută – că veştile cu privire la El fuseseră
riguros şi cu succes răspândite de către apostoli şi membrii laici.
Începând din Galileea. După ce Isus fusese botezat în Iordan, El Şi-a început lucrarea de predicare în
Galileea (vezi Marcu 1,14)

38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea
pretutindeni, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau asupriţi de diavolul i(Gr.:
diabolos, care înseamnă bârfitor, defăimător, calomniator), căci Dumnezeu era cu El.
Uns. Gr chrio, „a unge”, acelaşi cuvânt care apare într-o formă diferită, ca „Hristos” (vezi cap. 4,26).
Apărând la scurt timp în referirea lui Petru la Hristos în cap. 10:36, cuvântul acesta pare că lasă a se
înţelege că Isus din Nazaret a devenit public şi oficial Mesia la botezul Său, când a primit Duhul ( vezi
Matei 3,16,17), „Unsul”, deşi era „Mielul junghiat de la întemeierea lumii” ( Apocalipsa 13,8)
Duhul Sfânt. Isus a fost uns la botezul Său, nu cu ulei, ci cu Duhul Sfânt (Matei 3,13-17)
Cu putere. Când Fiul lui Dumnezeu S-a smerit la întrupare, a lăsat la o parte exercitarea atributelor Sale
ca a doua persoană a Dumnezeirii ( cf Vol. 5, p 918,919). Pentru tot ceea ce a săvârşit pe pământ El a
depins, aşa cum revenea tuturor celorlalţi oameni, de putere de sus (vezi. Da 143; cf Ioan 5, 19.30; 8,28)
Făcând bine. („Făcând bine”, KJV ). Viaţa lui Isus dă pe faţă un bun exemplu de consacrare în serviciul
omenirii (vezi cap. 2,22; DA 70).
Asupriţi de Diavolul. Într-un anumit înţeles orice boală şi suferinţă vine de la Satana. Chiar şi „ghim-
pele în carne” al lui Pavel era „un sol al Satanei, ca să-l pălmuiască” (2 Corinteni12,7). Dar este şi o
posedare demonică specifică, nu totdeauna recunoscută ca atare de diagnoza medicală modernă. Pose-
siunea aceasta era manifestată în toată grozăvia ei în primii ani ai proclamării Evangheliei. Isus a biruit
această forţă ori de câte ori a întâlnit-o. De repetate ori a scos afară demoni.
Vezi Nota Adiţională la Marcu 1.
Dumnezeu era cu el. Nicodim mărturisea : „Nimeni nu poate face semnele („minunile”) pe care le faci
Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3,2)

39 Noi suntem martori ai tuturor lucrurilor pe care le-a făcut El în ţara iudeilor şi în
Ierusalim; El este Cel pe Care ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn.
Noi suntem martori. Petru fusese cu Isus de la începutul lucrării Lui (Ioan 1, 40-42). Apostolul
recunoaşte că scopul principal al misiunii lui era să mărturisească despre Hristos oamenilor, aşa cum
poruncise Domnul (vezi Fapte 1,8.21.22; cf Matei 28,19.20; Luca 24,48).
Ţara. Gr. chora, „regiune”, „ţinut”, aici contrastată cu cetate, Ierusalimul ( vezi Luca 2, 8; Fapte 26,20).
L-au omorât atârnându-L. („L-au omorât şi spânzurat”, KJV). Vezi cap. 5,30. Ca în cap. 2,23, Petru
prezintă crucificarea ca fiind fapta cârmuitorilor şi poporului Ierusalimului, şi nu a guvernatorului
roman.
Lemn. („Copac”, KJV) Gr. xulon, „lemn”, dar folosit în LXX şi în papirusuri şi pentru „copac”. E clar
că se are în vedere crucea. Nu se pare să fie nici o aluzie la pomul cunoştinţei binelui şi răului din Eden,
aşa cum au sugerat unii comentatori.

~ 144 ~
40 Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi a îngăduit să Se facă văzut,
A treia zi. Acesta este un exemplu de calculare inclusivă a unei perioade de timp. În ce priveşte o
tratare mai departe a acestei metode, vezi vol. I, p. 182, vol. II, p. 136-137; vol V, p. 249,250, cf. cele de
la versetul 30. În ce priveşte lungimea timpului cât Hristos a fost în mormânt, vezi Matei 16,21;
Luca 23,53 – 24, 6.
A îngăduit să Se facă văzut. („L-a arătat pe faţă”, KJV; „I-a dat ca să fie cunoscut”, Nitz). Literal, „L-a
dat să fie cunoscut”, „L-a manifestat”. Hristos nu a fost arătat la faţă (vezi v. 41), dar prin multe dovezi a
fost arătat celor care L-au văzut că El era acelaşi Isus, acum viu şi proslăvit, care atârnase pe cruce.

41 nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care
am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat dintre cei morţi.
Nu întergului popor. Iudeii, în general, venind să recunoască pe Isus ca Mesia cel prezis în profeţia
Vechiului Testament, nu păreau să fie martori binevoitori ai învierii Lui (vezi Luca 16,31). Faptul că
până şi unii din ucenici nu erau la început pregătiţi să accepte pe Hristosul înviat (Matei 28,17;
Marcu 16,24) ilustrează cât de zadarnică ar fi fost o arătare în faţa iudeilor, în general.
Martorilor aleşi mai dinainte. Ucenicii fuseseră aleşi de la început nu numai să ajute pe Isus în lucrarea
Lui, dar, şi mai mult, să fie martori după plecarea Lui cu privire la ceea ce văzuseră şi auziseră (vezi
Matei 28,19.20; Ioan 17, 6-8; Fapte 1,8; 2 Petru 1,16-18).
Nouă. Vezi Fapte 1,3; 1 Corinteni 15,5-8.
Am mâncat şi am băut. Vezi Luca 24,42.43; Ioan 21,13-15. Faptul că El a mâncat şi a băut a fost proba
crucială care dovedea că Hristos nu era o fantomă a imaginaţiei ucenicilor.

42 El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să depunem mărturie că El este Cel

desemnat de Dumnezeu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi.
Ne-a poruncit să predicăm. Porunca aceasta este cuprinsă în Matei 28,18-20 şi se găseşte în instruc-
ţiunea din Fapte 1,8 spre a mărturisi despre împărăţia lui Dumnezeu (cf. cap. 1,2).
Desemnat de Dumnezeu. În condiţiile legământului veşnic, Hristos urma să săvârşească mântuirea
omului. Lucrul acesta îndreptăţeşte faptul ca El să fie şi judecătorul oamenilor, în deplina realizare a
legământului.
Vii. Pavel (cap. 17,31) este de acord cu Petru în a lega învierea şi asigurarea că Acela care înviase,
urma să fie judecătorul viitor al tuturor oamenilor. Faptul că Isus era om şi încă un om care biruise
păcatul şi moartea şi faptul că, în acelaşi timp, El era Dumnezeu, autor al legii, pe temeiul căreia
oamenii sunt judecaţi, Îl fac să fie Cel îndreptăţit să fie judecătorul tuturor oamenilor(vezi Ioan 5,22.27).

43 Toţi profeţii depun mărturie despre El, şi anume că oricine crede în El primeşte, prin
Numele Lui, iertarea de păcate.
Toţi profeţii. Ca şi în cuvântările lui anterioare (vezi cap. 2,16.30; 3,18) şi aici Petru dă pe faţă o
înţelegere a sensului profeţiei VT cu privire la Hristos şi lucrarea Lui. Fără îndoială mare parte din
aceasta era rezultatul învăţăturii pe care el şi ceilalţi apostoli o primiseră de la Hristos în intervalul dintre
învierea Lui şi înălţarea Lui la cer, (vezi Luca 24,27.44). În cazul de faţă Petru probabil se referea la
pasaje ca Isaia 49,6; Ioel 2,32. Faptul că Petru foloseşte pasaje din VT pentru a-şi susţine argumentaţia e
o dovadă că el ştia că sutaşul Corneliu şi casa lui erau familiarizaţi cu acele scrieri.
Oricine crede. Aceasta este făgăduinţa din Ioan 3,14. Aici Petru o repetă, aşa cum a făcut şi Pavel mai
târziu (Fapte 16,31). Mântuirea vine prin acceptarea harului lui Dumnezeu prin Isus Hristos
(Efeseni 2,5.8) şi nu prin faptele Legii (Galateni 2,14.20.21). Faptele vin după primirea darului mântuirii
(Efeseni 2,10; Filipeni 2,12.13).
Prin numele Lui. Cuvintele acestea trebuie să fi făcut o adâncă impresie asupra ascultătorilor atenţi ai
lui Petru. Aici era răspunsul la îndoielile şi nedumeririle lor. Ei trebuiau să afle mântuirea, nu prin
supunerea lor la circumciziune nici la tradiţiile iudeilor şi nici la tot ce implicau acestea, ci prin simplul
act al credinţei în Hristos şi în puterea numelui Său (vezi cap. 3,16). Mântuirea lor era în puterea
~ 145 ~
atributelor divine ale lui Hristos, pentru care numele Lui era un simbol exclusiv. Prin Isus Hristos din
Nazaret, ei aşa cum erau neamuri urmau să primească iertarea de păcate pe care conştiinţa lor trezită îi
învăţa că era condiţia prescrisă a păcii lui Dumnezeu. Realizările lor anterioare îi aşezau într-o condiţie
spirituală de a se bucura de experienţa pe care versetul următor o prezintă.
Iertarea de păcate. Vezi cap. 2,38; 3,19.

44 În timp ce rostea Petru aceste cuvinte, Duhul Sfânt S-a coborât peste toţi cei ce
ascultau Cuvântul.
Duhul Sfânt S-a coborât. Coborârea Duhului Sfânt asupra păgânului Corneliu şi a familiei lui înainte
de botezul lor a împlinit direct pentru însoţitorii lui Petru făgăduinţa lui Hristos că Duhul Sfânt „vă va
călăuzi în tot adevărul” (Ioan 16,13). În ciuda vedeniei lui Petru, ei tot erau nepregătiţi să primească pe
deplin neamurile în biserică (Fapte 10,45), până când venirea Duhului Sfânt a demonstrat că neamurile
erau în măsură să fie primite de Dumnezeu.
Mulţi creştini au susţinut că primirea Duhului Sfânt e dependentă de actul botezului cu apă. Ei au
susţinut că botezul are o putere sacramentală şi astfel este o cauză instrumentală care produce har
dumnezeiesc pentru primitor. Cazul prezent în care Corneliu şi familia lui au primit darul Duhului Sfânt
înainte ca ei să fi fost botezaţi cu apă arată că primirea Duhului nu e dependentă de actul botezului (vezi
v. 47). Botezul este mai degrabă un simbol extern al regenerării lăuntrice spirituale şi îşi găseşte
înţelesul în această experienţă (vezi p. 3,44; vezi Matei 3,6; Romani 6,3-6).

45 Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru au rămas uluiţi de faptul că darul

Duhului Sfânt fusese turnat şi peste neamuri.
Circumcişi[Tăiaţi împrejur-trad. Cornilescu; „Circumcişi”, KJV]. Adică cei 6 creştini iudei menţionaţi
în cap. 11,12 (vezi cap. 10,23) ca însoţitori ai lui Petru. Uimirea lor este o mărturie cu privire la reali-
tatea darului pe care l-au primit Corneliu şi familia lui. Până la punctul acesta, creştinii luaseră ca un
lucru de la sine înţeles că neamurile dacă urmau să fie creştini, trebuiau mai întâi să devină prozeliţi
iudei autentici.
Cazul eunucului botezat de Filip probabil că era o excepţie de la aceasta. Dar Corneliu şi familia lui
erau păgâni, dintre neamuri şi însoţitorii creştini iudei ai lui Petru erau în stare să înţeleagă cum unii ca
aceştia puteau primi darul Duhului Sfânt fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi. Un motiv în plus pentru
uimirea lor s-ar putea găsi în faptul că unii iudei din vechime declaraseră că în zilele lui Mesia nici un
prozelit nu va fi primit în Israel (Talmud Abodah Zarah, 3 b, ed. Soncino, p. 8) Crezând că venise timpul
lui Mesia, însoţitorii lui Petru poate să fi fost influenţaţi în gândirea lor de o astfel de atitudine
exclusivistă faţă de prozeliţi.
Peste neamuri. Însoţitorii creştini iudei ai lui Petru au văzut acum o împlinire precisă a vedeniei
apostolului. Corneliu şi familia lui, plini de Duhul Sfânt, erau dovada că nimeni nu mai putea de aici
înainte să numească neamurile „spurcate” sau „necurate”. Pentru semenii creştini ai lui Petru, dovada
aceasta fără îndoială a fost îndestulătoare.

46 Căci îi auzeau vorbind în limbi şi preamărindu-L pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis:

Vorbind în limbi. Acelaşi fel de manifestare a darurilor lui Dumnezeu a avut loc aici ca şi la Ierusalim
în Ziua Cincizecimii (vezi cap. 2,4). Cuvintele lasă a se înţelege o trezire bruscă de bucurie şi înălţare
care se dădea pe faţă într-o izbucnire de laudă nepremeditată.
În istoria bisericii apostolice este un număr de cazuri relatate de manifestare a Duhului Sfânt prin darul
limbilor (cf. Fapte 19,6; cf. cap. 2,4; vezi 1 Corinteni 14). Darul acesta a fost oferit pentru un scop
practic. La Ziua Cincizecimii el a făcut în stare pe apostoli să proclame Evanghelia unor mulţimi străine
de dialectul aramaic, adunate pentru a sărbători. În cazul convertiţilor lui Apolo care au fost rebotezaţi
de Pavel la Efes, e logic a trage concluzia că el i-a pregătit pentru o arie mai cuprinzătoare de eficacitate
creştină (vezi Fapte 19,6). La fel în cazul de faţă, darul limbilor era un semn şi o mărturie pentru
însoţitorii lui Petru, care nu erau pregătiţi să accepte neamurile în biserică.
Atunci Petru a zis: („Atunci Petru a răspuns”, KJV). Nu e exprimată nici o întrebare anterioară, dar
~ 146 ~
evident cuvintele lui Petru din v. 47 sunt ca răspuns la întrebările uimite ale prietenilor săi creştini iudei
cu privire la acţiunea pe care el o va întreprinde în vederea faptului că păgânul Corneliu şi familia lui
primiseră Duhul Sfânt. El se ţinuse de îndrumarea divină venind să le predice; urma ca el să facă drumul
până la capăt şi să-i boteze?
47 „Oare poate opri cineva apa să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi
noi?!”
Opri cineva apa. Se putea ca semnul extern să fie refuzat acestor persoane dintre neamuri când darul
lăuntric şi spiritual pe care el îl simboliza le fusese acordat direct atât de vădit de Dumnezeu? Obişnuit
ca în cazul samaritenilor (cap. 8,15-17), botezul a fost urmat de punerea mâinilor, însoţită de darul
puterii spirituale. Dar acum darul Duhului fusese dat mai întâi şi tot ce rămânea era actul extern de
aducere a acestor credincioşi în sânul bisericii.
Evenimentul arată că Dumnezeu dă darurile Sale direct, în măsura în care oamenii sunt gata să le
primească (vezi cap. 10,44). Dar arată tot atât de clar că nici un fel de daruri spirituale, oricât de
miraculoase, nu fac prin aceasta nenecesară supunerea la anumite forme externe, cum ar fi botezul. De
fapt, darul excepţional a fost acordat chiar pentru scopul de a înlătura orice scrupule pe care cei cu
tăierea împrejur le-a fi putut avea cu privire la botezarea lor. Darul Duhului a limpezit drumul şi botezul
a urmat.
Ca şi noi. Petru recunoştea că Dumnezeu alesese şi oameni dintre neamuri ca şi dintre iudei, şi dăduse
acelaşi har şi unora şi altora.
48 Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele lui Isus Cristos. Atunci l-au rugat să mai
rămână câteva zile la ei.
A poruncit să fie botezaţi. Construcţia pare să lase a se înţelege că Petru însuşi nu a botezat pe
convertiţi. Isus (Ioan 4,1.2) şi Pavel (1 Corinteni 1,14-16) se abţinuseră de la botezarea convertiţilor şi
pare că Petru a urmat aceeaşi cale în cazul acesta. Pavel declară că el se abţinuse în general de la
botezare ca nu cumva să se ivească partide sub numele aceluia care-i botezase. S-ar putea ca şi aici să fi
fost acelaşi motiv (vezi 1 Corinteni 1,12).
Cine a administrat botezul nu ni se spune. Poate că a fost săvârşit de însoţitorii lui Petru. Poate să fi fost
o adunare organizată la Cezareea, ca rezultat al lucrării lui Filip şi prezbiterii sau diaconii ei sau Filip
însuşi să fi acţionat sub îndemnurile lui Petru.
Isus Hristos[Domnului-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale (cf. p. 10) favorizează exprimarea „Isus
Hristos”.
Să mai rămână. („Să zăbovească”, KJV) E cu putinţă ca Petru să fi consimţit să mai rămână (vezi
cap. 11,3) şi în felul acesta a dovedit că era pregătit să acţioneze apoi în acord cu învăţătura vedeniei
sale. Petru trebuia să se amestece cu noii convertiţi, mâncând şi bând cu ei (v. 2.3) fără a se teme că se
spurcă prin aceasta.
Luca dă atât de mult spaţiu experienţei lui Petru în Cezareea, încât trebuie să fie considerată ca
marcând un punct de cotitură în viaţa apostolului, atestând acordul esenţial cu Pavel. Deşi după aceea
Petru a oscilat în atitudinea faţă de creştinii dintre neamuri (Galateni 2,11-13) şi a fost mustrat de Pavel
pentru că a făcut lucrul acesta, relatarea acelei aspre mustrări arată că Petru înlăturase în mare măsură
prejudecăţile sale iudaice şi acţionase aşa cum a făcut numai sub influenţa anumitor iudei foarte stricţi
care veniseră de la Ierusalim la Antiohia.
Câteva zile. („Anumite zile”, KJV) Vezi cap. 9,19.
Comentariile lui Ellen G. White: 1, 2SR 282 1–48AA 132–141; Ev 558; EW 78; SR 282–290 2CG
263; MH 209 2–5 AA 133 43T 405; 7T 216 4–6 SR 283 5, 7, 8AA 134 9–16 AA 135 11–13 SR 306 11–
16 SR 284 15AA 193; SR 307 17–20 AA 136 17–24 SR 286 19, 20MH 473 21–23 AA 137 24AA 138
25, 26AA 137 25–29 SR 287 27–29 AA 138 33COL 59; FE 108; 4T 394 33, 34AA 138 33–35 SR 288
34CS 133, 162; PK 31, 304, 369; PP 420; IT 475, 536; 4T 423; 7T 21; WM 109 34, 353T 172 38CH
498; COL 417; DA 241; Ed 80; GC 20, 327; LS 87; ML 118, 130, 166, 227; PK 718; SC 11; 1T 482; 2T
136, 337; 3T 217; 4T 139, 227, 268; 6T 225, 415; 7T 221; 8T 208; 9T 31; WM 53, 56 43DA 211 44–
48AA 139; SR 289 46, 47SR 3065
~ 147 ~
Capitolul 11
1 Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea au auzit că neamurile au primit şi ele Cuvântul lui
Dumnezeu.
În Iudeea. Sau, „din toată Iudeea”. Contextul lasă a se înţelege că în timp ce Petru a rămas la Cezareea
veştile despre contactul lui cu Corneliu s-au extins până departe, mai întâi probabil la Iope şi Lida şi
apoi la Ierusalim.
Neamurile. Acestea trebuie să fi fost veşti impresionante pentru biserica din Ierusalim. Pe cât se ştie,
aceasta a fost prima dată când persoane dintre neamuri necircumcise fuseseră botezate şi primite în
biserică.

2 Când Petru s-a suit la Ierusalim, cei dintre creştinii circumcişi îl criticau,
La Ierusalim. Care era încă centrul (vezi cap. 8,14).
Cei…circumcişi. Nu e nici o indicaţie că expresia aceasta descrie o anumită categorie de iudeo-creştini,
deoarece toţi creştinii erau sau iudei, sau prozeliţi la data când aveau loc evenimentele acestea. Prin
urmare, protestul trebuie să fi venit de la întreaga biserică. Totuşi, naraţiunea lui Luca a fost scrisă la o
dată mai târzie, când cei care erau „tăiaţi împrejur” deveniseră o partidă distinctă şi când influenţa lor
producea o separare hotărâtă în adunările creştine. De aceea folosirea de către Luca a expresiei trebuie
să fie luată ca având însemnătate. Vezi v. 3
Cei care fuseseră născuţi iudei şi care nici nu auziseră de vedenia lui Petru şi nici nu văzuseră darul
Duhului Sfânt revărsat asupra lui Corneliu şi asupra casei lui, trebuie să fie iertaţi dacă scrupulele lor
i-au împins să pună în discuţie puterea lui Petru. După ce aceştia au auzit istorisirea au fost mulţumiţi
(vezi v. 18), dar mulţi iudeo-creştini din alte locuri au continuat să facă din aceasta un subiect de ceartă
(vezi Fapte 15,1; Galateni 1,11-14).
Îl criticau[Îl mustrau.-trad. Cornilescu; „Discutau în contradictoriu”, KJV, „Se întrebau între dânşii
împotriva lui”, Nitz]. Gr. diakrino, „a separa”, „a pune la îndoială”, „a ezita”, „a face o deosebire”,
„a discrimina”, „a se opune”, „a discuta în contradictoriu cu” (vezi cap. 10, 20; 11,12; 15,9). Aici însem-
nează că ei s-au separat de Petru într-un sens ostil şi s-au împotrivit, au avut discuţie cu el. Potrivnicii
susţineau că deosebirea dintre iudei şi neamuri trebuia încă să fie păstrată. Şi anume, creştinii să pri-
mească în tovărăşie numai pe aceia care deveniseră prozeliţi la iudaism şi care se supuneau în mod
consecvent legii ceremoniale. Corneliu nu fusese primit în comuniunea iudeilor din Cezareea (vezi
cap. 10,2) şi un sentimental iudaizant din biserică ar fi tins să prevină acceptarea lui în comunitatea creş-
tină. Prejudecata care se dezvoltase printre iudei, în decursul generaţiilor de practică ceremonială, face
lucrul acesta de înţeles. O naţiune întreagă nu e adusă la o radicală schimbare a sentimentelor într-o
scurtă perioadă de timp.
Incidental, faptul că Petru putea fi tras la socoteală în mod aspru demonstrează că el nu era considerat
căpetenia bisericii şi nici „căpetenia apostolilor” şi cu certitudine nu era socotit infailibil.

3 spunând: „Ai intrat în casă la nişte bărbaţi necircumcişi şi ai mâncat cu ei!”

Ai intrat. Vezi cap. 10,28
Bărbaţi necircumcişi[Oameni netăiaţi împrejur-trad. Cornilescu; „Oameni necircumcişi”, KJV]. Expre-
sia aceasta folosită de un iudeu era esenţa batjocurii. Într-adevăr, ea arată puterea sentimentului care se
dezvoltase împotriva lui Petru. Oamenii cu care el se amestecase nu sunt numiţi neamuri, ci „netăiaţi
împrejur”, cuvinte de ocară în gura unui iudeu evlavios.
Ai mâncat. Petru mâncase cu oamenii la care de obicei nu se lua seama la felul de alimente şi la felul
cum erau pregătite – lucruri foarte importante pentru iudei. Acuzaţia aceasta era adevărata problemă.
Compară acuzaţiile fariseilor împotriva lui Hristos (Luca 5,30; 15,1.2; etc.). Atitudinea iudaică cu pri-
vire la mâncarea împreună cu neamurile a fost impresionant descoperită de un pasaj din cartea Jubile-
elor, probabil de la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr.:
„Şi tu, fiul meu Iacob, aminteşte-ţi cuvintele mele,
Şi ia aminte la poruncile lui Avraam, tatăl tău:
~ 148 ~
 Desparte-te de naţiuni
Şi nu mânca cu ele.” (Jubilee 22,16, în R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele Vechiului
Testament, vol. 2, p. 46).

4 Atunci Petru a început să le explice pe rând cele întâmplate şi le-a zis:

Petru a început să le explice pe rând. („Petru a repovestit lucrurile”, KJV). Mai degrabă „a început şi a
expus lucrurile”. Repetarea aproape cuvânt cu cuvânt a naraţiunii din cap. 10 în cap. 11 apare la început
inconsistentă cu talentul lui Luca în compunerea literară. Unii comentatori oferă explicaţia că Luca a
obţinut prima relatare de la discipolii pe care i-a întâlnit la Cezareea, iar a doua de la cei din Ierusalim şi
şi-a dat seama că similaritatea lor confirmă incidentul. Luca face acelaşi lucru cu naraţiunea experienţei
lui Pavel la Damasc (cap. 9, 22.26), lăsând micile variaţiuni ca dovadă a relatărilor independente şi ca
mărturie a diferiţilor martori.
Pentru un comentariu mai deplin al povestirii care urmează în v. 5-17, vezi cap. 10,9-48. În comen-
tariul la cap. 11,5-17 se va da atenţie numai acelor puncte care nu sunt discutate la cap. 10. Variaţiunile
din naraţiune, aşa cum sunt date în cap. 10,11, sunt puţine şi de mică însemnătate.

5 „Eram în cetatea Iafo şi, în timp ce mă rugam, am văzut, într-o răpire sufletească, o
viziune; am văzut ceva ca o pânză mare fiind coborâtă din cer de cele 4 colţuri. A venit
până la mine.
A venit până la mine. („A venit chiar la mine”, KJV). E o trăsătură vie de amintire personală în descri-
erea feţei de masă venind „chiar la mine”, adică spre mine; ea nu numai cobora, dar se şi mişca spre
Petru.

6 M-am uitat în ea cu atenţie şi am văzut patrupede de pe pământ, fiare sălbatice, animale

mici a(Vezi nota de la 10:12) şi păsări ale cerului.
M-am uitat. („Luam seama”, KJV; „Deosebeam cu mintea”, Nitz). Sau „reflectam”. Un alt amănunt
viu. Apostolul îşi aminteşte privirea intensă, aţintită cu care se uitase la vedenia stranie.

7 Apoi am auzit un glas care mi-a zis: «Petru, ridică-te, înjunghie şi mănâncă!»
8 Însă eu am zis: «În nici un caz, Doamne! Căci niciodată n-a intrat în gura mea ceva
pângărit sau necurat!»
9 Glasul mi-a vorbit a doua oară din cer: «Ceea ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti
pângărit!»
Să nu numeşti pângărit[Să nu numeşti spurcat-trad. Cornilescu; „Să nu numeşti de rând”, KJV].
Îndemnul este cu privire la felul cum judeca Petru pe oameni, nu dobitoacele (vezi cap. 10,28).

10 Lucrul acesta s-a întâmplat de 3 ori; apoi toate au fost ridicate iarăşi la cer.
Ridicate iarăşi. O descriere ceva mai vie decât aceea din relatarea paralelă din cap. 10,16.

11 Şi iată că imediat după aceea, la poarta casei în care eram stăteau 3 bărbaţi, trimişi la
mine din Cezareea.

În care eram. („Unde eu eram”; KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea
aceasta şi „unde noi eram”, cuprinzând şi pe cei 6 însoţitori în afirmaţie.

~ 149 ~
12 Duhul mi-a spus să mă duc cu ei fără să fac deosebire. Cu mine au mers şi aceşti 6
fraţi; am intrat împreună în casa acelui om,
Duhul mi-a spus. („Duhul m-a îndemnat”, KJV). Călăuzit de Duhul, Petru nu ridicase nici o obiecţie,
cum făceau acum aceia „dintre cei tăiaţi împrejur”. Aceştia contestau ceea ce Duhul mânase pe Petru să
facă.
Fără să fac deosebire. („Fără să mă îndoiesc de ceva”, KJV; Nitz). Pot fi citite dovezi textuale (cf.
p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte.
Aceşti 6 fraţi. Ei fuseseră însoţitorii lui în călătoria la Cezareea, şi Petru îi adusese la Ierusalim, pentru
ca afirmaţia lor să poată sprijini raportul său şi pentru ca ei să poată declara bisericii ceea ce văzuseră.

13 iar el ne-a istorisit cum a văzut un înger stând în casa lui şi zicându-i: «Trimite la Iafo
şi cheamă-l pe Simon, numit şi Petru,
14 care îţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta!»
Vei fi mântuit. Cuvintele nu se găseau în relatarea vorbirii îngerului din cap. 10:4-6, dar sunt subînţe-
lese în ea. Corneliu dorea mântuirea şi când i s-a spus, ca răspuns la rugăciune să trimită după cineva
care-i putea vorbi, ştia că va auzi despre calea mântuirii.

15 În timp ce eu începusem să vorbesc, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei, aşa cum S-a
coborât şi peste noi la început.
Începusem. Duhul Sfânt era gata să lucreze asupra lui Corneliu şi asupra familiei lui îndată ce vreunul
în cauză ar fi fost pregătit psihologic şi spiritual să aprecieze ceea ce urma să se întâmple. Începutul
cuvintelor lui Petru (cap. 10,34-43) fără îndoială a adus pe ascultătorii săi la punctul acesta. Duhul e
totdeauna gata să binecuvânteze, când oamenii sunt gata să-L primească.
La început. Adică, la Sărbătoarea Cincizecimi. Cuvintele acestea de apărare erau rostite faţă de colegi
apostoli şi credincioşi care se împărtăşiseră de darul din Ziua Cincizecimii. Petru mărturisea că ceea ce
trăise el la Cezareea era sigur lucrarea Duhului la fel cu ceea ce trăiseră ucenicii de la început.

16 Atunci mi-am amintit de vorba Domnului, mi-am amintit cum zicea: «Ioan a botezat
cu b(Sau: în) apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.»
Mi-am amintit. Ce experienţă minunată trebuie să fi fost ca Duhul să readucă în mintea lor cele ce-i
învăţase Isus Hristos! Aceasta e ceea ce Hristos făgăduise că se va întâmpla (vezi Ioan 14,2-6).
Vorba Domnului. Făgăduinţa specială la care se face referire este relatată în cap. 1,5 cu privire la
botezul Duhului Sfânt. Când fusese dată, făgăduinţa păruse ucenicilor că se referea numai la ei. Acum
Petru a văzut darul Duhului într-o perspectivă mai cuprinzătoare, ca unul care urma să fie acordat şi
celor care nu făceau parte din Israel. Întrucât botezul Duhului le fusese dat şi lor, deci, ce este mai mare
cuprinde în sine şi ce este mai mic, era admisibil şi botezul cu apă.

17 Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus
Cristos, cine eram eu ca să-L pot împiedica pe Dumnezeu?!”
Acelaşi. Literal, „egal”. Ei erau egali cu iudeii creştini, primitori ai Duhului Sfânt.
Am crezut. Literal, „întrucât am crezut” precis şi final. Cuvintele se referă atât la „ei”, cât şi la „noi”. În
felul acesta cele două cazuri sunt făcute paralele, ca în v. 15. Deoarece la fel cum credinţa lui Petru şi a
apostolilor a existat înainte de darul Spiritului, tot aşa cu Corneliu şi însoţitorii săi exista înainte de dar o
măsură de credinţă (vezi cap. 10,35). Măsura de credinţă era îndestulătoare în cazul lor pentru a-i cali-
fica pentru daruri mai mari şi acceptabilitatea lor pentru botez şi pentru comuniunea cu biserica a
devenit evidentă.
Cine eram eu? („Ce eram eu?”, KJV; „Ce putere aveam”, Nitz). Propoziţia spune literal: „Eu, cine

~ 150 ~
eram? Eram eu în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Adică: „Cum eram eu, fiind unul aşa cum
sunt, în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu?

18 Când au auzit ei aceste lucruri, s-au liniştit şi L-au slăvit pe Dumnezeu, zicând:
„Aşadar, Dumnezeu le-a dat şi neamurilor pocăinţa care duce la viaţă!”
S-au liniştit şi L-au slăvit. Sau, „s-au liniştit şi au început să slăvească”. Deosebirea în timp a celor
două verbe greceşti arată că ei mai întâi „s-au potolit” şi apoi au început o continuă exprimare de laudă.
Totuşi, pot fi citite dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru exprimarea „au slăvit” cu acelaşi timp ca
şi „s-au potolit”. Faptul că sutaşul Corneliu şi familia lui primiseră Duhul lui Dumnezeu era evident şi
de o imensă importanţă ca având legături cu chestiunea care trebuia să apară în curând între Pavel şi
iudaizanţi (vezi Fapte 15; Galateni 2). Duhul a condus la primul pas în admiterea neamurilor în biserică
prin mâinile lui Petru şi a fost adăugată aprobarea oficială a apostolilor şi a celorlalţi creştini iudei la
Ierusalim.
Neamurilor. Iudeii se apreciau foarte mult pe ei înşişi ca şi cum binecuvântările lui Dumnezeu fuseseră
intenţionate numai pentru ei şi dispreţuiau celelalte naţiuni. „Tu ai făcut lumea pentru noi”, zice cartea
Esdras. „Cât despre ceilalţi oameni… tu ai spus că sunt nimic şi că sunt la fel cu scuipatul… Aceşti
păgâni… au fost totdeauna socotiţi ca nimic” (2 Esdras 6, 55-57). Mesia cel aşteptat urma să salveze pe
iudei şi să-i facă un popor glorios, dar trebuia să distrugă pe toate celelalte naţiuni sau să le facă roabe
iudeilor. Pentru a elibera biserica creştină în creştere de acest exclusivism arogant, Domnul a dat această
manifestare aparte a Duhului Său asupra lui Corneliu şi a celor care erau cu el.
Lecţia pe care biserica a învăţat-o din experienţa cu Corneliu era că Dumnezeu intenţiona ca „zidul de
la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) pe iudei de neamuri să fie surpat. Ceremoniilor simbolice li
s-a pus capăt prin moartea lui Hristos. Harul lui mântuitor şi puterea Lui divină împărtăşite credincio-
sului şi făcându-l în stare să ţină legea îndepărtează osândirea legii de la păcătos (Romani 8,1-4). Întru-
cât atât iudeii, cât şi neamurile beneficiază de aceasta, nu e nici o deosebire; toţi sunt osândiţi; toţi sunt
mântuiţi câţi cred (Galateni 3,27-29; Coloseni 3,10.11). Ambele grupe sunt împăcate cu Dumnezeu şi
aduse în armonie cu Tatăl ceresc (Efeseni 2,11-22).
Aceasta este „taina descoperită acum” (Efeseni 3,1-12). Harul lui Dumnezeu a odihnit asupra lui Israel
în trup. Ei nu recunoscuseră că El intenţiona să o facă cunoscut şi neamurilor. Acum în Hristos totul e
făcut pe înţeles. Neamurile pot intra în „isprăvnicia (comuniunea) acestei taine” (Efeseni 3,9) a neprihă-
nirii, care cuprinde pe toţi în acelaşi plan al mântuirii.
Le-a dat… pocăinţa. Dumnezeu dă pocăinţa. Credinţa este darul lui Dumnezeu (Romani 12,3) şi tot aşa
e cu pocăinţa care o urmează (Romani 2,4; 2 Timotei 2,25). Prin Duhul Său, Dumnezeu dăduse acestor
oameni dintre neamuri nu numai prilejul pentru pocăinţă, dar şi experienţa ei. Schimbaţi în inimă (cf.
Ieremia 24,7; Ezechia 11,19; 36,26), căiţi şi iertaţi, ei erau primiţi de Dumnezeu. Într-adevăr, cum ar fi
putut Petru să se împotrivească lui Dumnezeu?

Biserica în Antiohia

19 Cei ce fuseseră împrăştiaţi de persecuţia care avusese loc în urma uciderii lui Ştefan
au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia c(Al treilea oraş ca mărime din Imperiul
Roman, după Roma şi Alexandria). Ei nu vorbeau despre Cuvânt nimănui în afară de
iudei.
Cei ce se fusseră împrăştiaţi. („Cei împrăştiaţi”, KJV; Nitz) Ceea ce urmează acum este o continuare a
celor de la cap 8,1-4. Se făcuse o digresiune pentru a prezenta descrierea lucrării lui Filip cu samaritenii
şi etiopianul, a lui Saul cu Cilicienii şi a lui Petru cu Corneliu şi familia lui. Această digresiune pregă-
teşte pe cititor pentru naraţiunea care urmează acum despre convertirea grecilor la Evanghelie.
Persecuţiei. („Persecuţiei”, KJV; „Strâmtorării”, Nitz) Sau „necazului”. Referirea este la persecuţia la
care Pavel avusese o parte activă (vezi cap. 8,1; 9, 1.2).
În urma…lui Ştefan[Cu prilejul lui Ştefan-trad. Cornilescu; „Pentru Ştefan”, KJV; „În timpul lui
Ştefan”, Nitz]. Moartea martirului fusese urmată, aşa cum arată cap. 8,1-4 de o fanatică izbucnire contra
~ 151 ~
creştinilor din Ierusalim. Aceasta a avut ca urmare o împrăştiere a multor credincioşi. Filip a lucrat în
Samaria şi Cezareea. Alţii s-au dus în Fenicia, în cetăţile Tir, Sidon şi Ptolemaida, şi au fost probabil de
ajutor la întemeierea bisericii lor amintite în cap. 21,3-7; 27,3. În Cipru calea a fost pregătită pentru
lucrarea ulterioară a lui Barnaba şi a lui Saul (vezi cap. 13,4-13). Vezi harta de la pag. 264.
Până în Fenicia. Aceasta e Fenicia, districtul în care erau cetăţile importante Tirul şi Sidonul (vezi
vol. II, p. 67-69).
Cipru. Vezi cap. 13,4.
Antiohia. Aici este primul contact între biserica tânără creştină şi capitala Siriei.
Vorbeau. După Roma, Alexandria şi Efes, Antiohia era cea mai mare cetate a Imperiului Roman şi
multă vreme un centru important creştin. Poate Nicolae, prozelitul din Antiohia (cap. 6,5), se întorsese
ca să proclame noua lui credinţă. Pătrunderea creştinismului acolo era de mare importanţă.
Aşezată pe Râul Orontes, cam la 15 mile în interior de la portul Seleucia, Antiohia, întemeiată de
Seleucus Nicator cam pe la 300 î. Hr. şi numită după regescul său tată Antioh, crescuse în bogăţie şi
importanţă până la a ajunge cetatea principală a Asiei. Lumea proslăvea pe oamenii ei de litere şi de
literatura ei. Unuia din ei, Archias, Cicero i-a făcut o vestită oraţiune. Juvenal recunoştea influenţa
Antiohiei asupra vieţii şi gustului roman, declarând: „Care parte din sedimentele noastre vin din Grecia?
Sirianul Orontes de multă vreme s-a revărsat în Tibru, aducând cu el graiul lui şi obiceiurile lui, flautele
lui şi coardele înclinate de apă ale lui” (Satire, III, 62-64; ed. Loeb, p. 37).
Antiohia avea o mare colonie de iudei, în onoarea căruia Irod cel Mare a construit o colonadă de mar-
mură care se întinde de-a lungul cetăţii. Antiohia era reşedinţa prefectului roman, sau propraetor, al
Siriei. Creştinismul s-a găsit aici la Antiohia în contact mai strâns cu cultura greacă decât la Ierusalim
sau Cezareea. Tot aici a întâmpinat păgânismul în formele lui cele mai ispititoare şi mai înjositoare.
Dumbrăvile lui de la Daphne erau vestite pentru cultul lor idolatru, voluptos. Era o biruinţă uluitoare
faptul că biserica a izbutit să facă din Antiohia unul din centrele ei importante.
În afară de iudei. („Nevorbind nimănui cuvântul decât numai Iudeilor”, Nitz) Lucrul acesta, natural, era
de aşteptat din partea acelora care părăsiseră Ierusalimul înainte de a fi avut loc convertirea lui Corneliu,
care să fi devenit general cunoscută. Ei nu fuseseră informaţi ca Petru că venise timpul de a aduce
porunca profetică a lui Hristos până la deplina ei extindere (cap. 1,8). Distingerea iudeilor pare că e
notată în contrast cu naraţiunea precedentă cu privire la Petru şi Corneliu şi cu expunerea ulterioară a
lucrării misionare.

20 Câţiva dintre ei însă, nişte bărbaţi din Cipru şi din Cirena, care veniseră în Antiohia,
le-au vorbit şi eleniştilor d(Unele mss conţin: grecilor; eleniştii erau cei care adoptaseră
limba şi cultura greacă, fără a fi greci la origine), vestindu-le Evanghelia despre Domnul
Isus.
Bărbaţi din Cipru şi din Cirena[Oamenii din Cipru şi din Cirene-trad. Cornilescu]. În cazul acestor
oameni, cu obârşia lor mai cosmopolită, era probabil mai puţină ezitare în ce priveşte amestecarea cu
neamurile de cum era printre iudeii din Palestina – căminul, patria naţiunii iudaice şi cetăţuia prejude-
căţilor lor. Cine erau oamenii aceia se poate doar presupune: poate Luciu din Cirene, care apare în lista
profeţilor în cap. 13:1, poate Simon din Cirene, care, s-ar putea crede că era un discipol al lui Hristos
(vezi Matei 27,32; vezi Marcu 15,22). Întemeietorii bisericii din Antiohia trebuie să rămână necunoscuţi.
În Antiohia. Vezi v. 19.
Le-au vorbit. Timpul verbului grecesc folosit aici lasă a se înţelege că ei au început să vorbească şi încă
mai continuau să vorbească.
Eleniştilor[Grecilor-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între două exprimări:
Hellenistai, iudeii care vorbeau greceşte sau mai larg, „vorbitori de greacă” şi Hellenai, greci prin
descendenţă – sau, mai liber în NT, neamuri – ponderea dovezilor înclinând uşor în favoarea celei dintâi.
Dacă acceptăm pe Hellenistai, aşa cum face KJV, atunci trebuie să presupunem că accentul este pe
faptul că evangheliştii, în loc de a vorbi iudeilor în general (dintre care mulţi fiind sirieni ar fi vorbit
aramaica), au predicat mai ales iudeilor care vorbeau greceşte şi prozeliţilor. În cazul acesta ei ar fi mers
pe urmele lui Ştefan şi indirect au pregătit calea pentru Pavel; deoarece Hellenistai erau, ca grupare
veriga de legătură dintre iudei, ca neam şi Hellenai, care erau dintre neamuri.
~ 152 ~
 În general, însă, alte dovezi apasă platanul cântarului în favoarea exprimării, Hellenai, greci (neamuri).
Mai multe motive sprijină exprimarea aceasta:
1) Întrucât Hellenistei erau iudei, Luca în mod natural i-ar fi inclus între iudeii din v. 19 şi în felul
acesta nu ar fi fost un contrast prin menţionarea lor în v. 20. Luca nu ar fi avut ocazia de a atrage atenţia
la faptul că predicarea la Antiohia era la Hellenistai, iudeo-greci, deoarece era deja un mare număr dintre
ei la Ierusalim (vezi cap. 6,1) şi probabil aceşti învăţători greci şi ciprioţi erau ei înşişi iudeo-greci.
2) Dar menţionarea specială de către Luca e nimerită dacă ei începeau să predice la Hellenei este un
contrast cu totul natural (vezi cap. 14,1; 18,4) şi dacă cuvântul Hellenai este adevărata exprimare, aici e
o notă necesară de progres. Referiri ulterioare lasă clar a se înţelege prezenţa creştinilor dintre neamuri
în Antiohia Siriei (cap. 15,1.28-31; AA 155-161.188)
3) Iarăşi, dacă aceştia erau Hellenai, se poate ca ei să nu fi fost cu totul păgâni idolatri când au fost
convertiţi. Poate, ca şi Corneliu, unii dintre ei deja se temeau de Dumnezeu (vezi cap. 10,2) şi luau parte
la serviciile sinagogii (cf. Corinteni, Fapte 18,4).
Dacă convertirea de la Hellenai din acest capitol a precedat sau a urmat convertirii lui Corneliu nu se
poate şti – datele sunt insuficiente pentru a procura un răspuns. Pare probabil că lucrarea a înaintat timp
de luni de zile şi că semeni din Cipru şi Cirena au sosit după ce experienţa cu Corneliu pusese în mişcare
forţe care au contribuit la înlăturarea restricţiilor faţă de neiudei.
Vestindu-le. Vezi cap. 10,36

21 Mâna Domnului era cu ei, şi astfel un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la
Domnul.
Mâna Domnului. Expresia este obişnuită în VT pentru intervenţia directă a lui Dumnezeu în treburile
lumii. Vezi Geneza 14,31: „Israel a văzut mâna (ebraicul yad, „mână”) puternică, pe care o îndreptase
Domnul împotriva egiptenilor. Compară cuvintele vrăjmaşilor egipteni: „Aici este degetul lui
Dumnezeu” (Geneza 8,19). Expresia aceasta dă viaţă adevărului despre un Dumnezeu foarte personal.
Un mare număr de oameni au crezut. Aici este o relatare a creşterii fenomenale în biserică. Vezi
cap. 2,47; 4,4; 5,14; 6,7; 8,6.12; vezi cap. 9,31; 11,24).

22 Vestea despre ei a ajuns şi la urechile bisericii care era în Ierusalim, astfel că l-au
trimis pe Barnaba să meargă până în Antiohia.
Vestea despre ei. („Veşti despre aceste lucruri”, KJV; „Vorba despre dânşii” Nitz). Sau „vestea despre
ei”, adică, despre aceşti convertiţi din Antiohia. Dacă, aşa cum e probabil, noii convertiţi erau dintre
neamuri, primirea aparent favorabilă pe care vestea despre convertirea lor a avut-o la Ierusalim era fără
îndoială datorită acceptării care probabil deja fusese acordată lui Corneliu.
Bisericii care era în Ierusalim. Vezi cap. 8,14.
L-au trimis pe Barnaba. Pentru a întări lucrarea din Antiohia şi pentru a da aprobarea şi îndrumarea
bisericii din Ierusalim, tot aşa cum Petru şi Ioan fuseseră trimişi în Samaria (cap. 8,14). Poate că alege-
rea a căzut pe Barnaba deoarece era cunoscut că simpatizează cu lucrarea care se făcea în Antiohia. El
era un prieten al lui Saul, pe care-l recomandase la anumiţi ucenici din Ierusalim (cap. 9,27) şi trebuie să
fi cunoscut convingerile şi speranţele lui Saul cu privire la neamuri. De aceea el ar fi salutat cu plăcere
ocazia de a lucra în acelaşi fel. Faptul că era din aceeaşi ţară din care erau unii din misionari care lucrau
în Antiohia ar fi fost o calificare în plus.
Să meargă.[„Ca el să meargă”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestei expresii.
Până în Antiohia. S-ar putea ca Barnaba să fi vizitat şi alte adunări pe drumul spre Antiohia.

23 Când a ajuns şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să-I
rămână credincioşi Domnului în toată năzuinţa inimii lor.
Harul lui Dumnezeu. Pentru comentariu, vezi Romani 3,24
S-a bucurat. Barnaba a văzut în noua sa lucrare doar ceea ce îi aducea satisfacţie şi faptul că noii
membri erau adăugaţi la biserică era o sursă de adâncă bucurie pentru el. De fapt, întreaga experienţă
creştină şi întregul program creştin ar trebui să fie o bucurie continuă.
~ 153 ~
 I-a îndemnat. Sau „a început să-i îndemne”. Timpul ar putea fi înţeles ca începutul unei acţiuni
continue.
Cu inimă hotărâtă[În toată năziunţa inimii lor-trad. Cornilescu; „Cu hotărâre a inimii”, KJV]. Barnaba
dorea ca ei să fie în stare să zică, ca psalmistul „Inima mea este tare” (hotărâtă) (Psalmi 6,57; 7,108.1)
Credincioși Domnului[Alipiţi de Domnul-trad. Cornilescu]. Supunerea trebuie să fie faţă de Isus
Hristos Însuşi şi trebuie să se vină la el „cu inimă hotărâtă”, aşa cum e arătat în expresia anterioară.
Barnaba văzuse rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu asupra celor din Antiohia, dar ştia aşa cum ştie
orice pastor adevărat că voia omului sau lipsa ei poate face nelucrător harul acela. Zicala, „odată mântuit
pentru totdeauna mântuit”, nu e adevărată; oamenii dau înapoi şi apostaziază şi conlucrarea voinţei
omului e necesară pentru a duce la desăvârşire lucrarea de sfinţire.

24 Căci Barnaba era un om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă; şi o mare mulţime
de oameni a fost adăugată la Domnul.
Bun. Ori „cinstit” (vezi Luca 18,18.19). Aplicată la Barnaba, aceasta era o laudă distinsă şi fără
îndoială exprima părerea personală a lui Luca cu privire la om. El poate a avut grijă să înscrie recoman-
daţia aceasta deoarece în curând avea să redea neînţelegerea care avea să despartă pe Barnaba de
propriul prieten şi conlucrător al lui Luca, Saul din Tars (Fapte 15,39).
Plin de Duhul Sfânt. Un om cu un caracter ca al lui Barnaba, eminent printre iudeii greci din Antiohia,
urma să aibă o mare influenţă atât printre iudei, cât şi printre grecii din cetate. Aceeaşi calificaţie este
arătată şi la Ştefan (cap. 6,5). În urma persecuţiei pornită cu uciderea lui Ştefan, predicatorii s-au retras
la Antiohia. Unii dintre ei se poate să fi fost greci care avuseseră o parte activă în lucrarea pentru care
Ştefan fusese martirizat.
Mare mulţime. Literal, „o mare mulţime” lăsând a se înţelege o mare creştere faţă de lucrarea relatată
în v. 21. Aprobarea bisericii din Ierusalim cu privire la ceea ce se făcea, aşa cum era exprimată în
bucuria şi încurajarea lui Barnaba, „fiul mângâierii”, urma să sporească zelul acestor lucrători zeloşi
pentru Hristos.

25 S-a dus apoi la Tars, ca să-l caute pe Saul

S-a dus apoi la Tars. Lucrul acesta este însemnat. Presupune că Saul urma să aprobe lucrarea care se
săvârşea la Antiohia şi arată încrederea lui Barnaba că Saul era persoana potrivită pentru a ajuta în
lucrarea de acolo. Acesta mai lasă să se înţeleagă că se păstrează nişte legături cu Saul prin scrisoare sau
prin sol, după plecarea lui la Ierusalim. Se poate deduce că Saul a rămas în Tars şi în împrejurimile lui,
predicând Evanghelia acolo şi în oraşele învecinate ale Ciliciei (vezi p. 101,102�; vezi cap. 15,41).
Să-l caute pe Saul. Literal, „să vâneze pe Saul”. Acela căruia Domnul i Se arătase şi care fusese
desemnat ca un „vas ales” (cap. 9,15) să ducă numele lui Hristos la neamuri, era solicitat acum să se
alăture lui Barnaba în această nouă lucrare pentru neamuri la Antiohia. Fără îndoială după ce a auzit de
lucrarea puterii lui Dumnezeu acolo, Saul a acceptat invitaţia.

26 şi, când l-a găsit, l-a dus în Antiohia. Astfel, timp de un an întreg, ei s-au adunat cu
biserica şi au dat învăţătură la o mare mulţime de oameni. În Antiohia ucenicii au fost
numiţi pentru prima oară „creştini” e(Adică: aparţinând lui Cristos).
Un an întreg. Spre deosebire de alte cazuri, aici lungimea timpului e dată cu exactitate. Saul predicase
la Damasc şi la Ierusalim, dovedindu-şi noua sa vocaţie. În biserica din Antiohia el a găsit linişte şi un
prilej corespunzător râvnei lui.
S-au adunat cu biserica[Adunările bisericii-trad. Cornilescu]. Sau, „în biserică” Nu în clădirea bisericii
– în posesia bisericii n-au fost clădiri decât începând din secolul al treilea – dar în adunări. Cei interesaţi
se adunau cu credincioşii şi erau încorporaţi în organizaţia bisericii de îndată ce acceptau pe deplin solia
Evangheliei.
Au dat învăţătură. Vezi v. 21.24.
Au fost numiţi Creştini. („Au fost numiţi creştini”, KJV). Mai bine, „au primit numele de Creştini”.

~ 154 ~
Împăratul roman Iulian, numit Apostatul (anii 361-363 d. Hr) nota că tendinţa de a inventa porecle ca o
formă de satiră caracteriza populaţia Antiohiei pe vremea sa.
Aceeaşi tendinţă fără îndoială predomina pe vremea ivirii creştinismului. Prima silabă de la cuvântul
creştin de la Gr. Christos, „Hristos”, în timp ce finalul este esenţial latin şi comparabil cu cuvinte ca
Pompeiani, urmaşii lui Pompei şi alte nume de partide. La fel în Evanghelii apare un termen analog,
Irodiani (Herodianai, Matei 22,16), care aparent reflectă asociaţie romană. Poate iarăşi numele va fi fost
dat în batjocură creştinilor de către păgâni, cam la fel cum termenul Lutherani a fost folosit în derâdere
15 secole mai târziu de către vrăjmaşii urmaşilor lui Luther. Pare că ucenicii lui Hristos nu şi-au dat
singuri numele şi întrucât folosirea lui ar lăsa să se înţeleagă că aceia care îl purtau erau urmaşi ai lui
Mesia, Hristosul, e lucru sigur că el nu le va fi fost dat de către iudei. Motivul noului termen e aparent.
Când aceşti noi convertiţi dintre neamuri s-au ataşat bisericii din Antiohia, nici unul din numele de mai
înainte nu ar fi cuprins întreaga grupare cosmopolită. Ei nu mai erau toţi nazarineni sau galileeni sau
greco-iudei şi în faţa oamenilor din Antiohia ei trebuie să fi apărut ca un amestec curios. De aceea,
termenul hibrid „creştini”�(„cristiani”), un cuvânt grec cu o terminaţie latină, ar fi părut corespunză-
toare pentru ei. Ceva mai târziu ceea ce fusese la început o ironie a devenit un nume cu care cineva să se
fălească: „Dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine” (1 Petru 4,16).
Tradiţia însă, atribuie originea numelui lui Euodius, primul episcop al Antiohiei. Ignaţiu, succesorul lui
Euodius, ca conducător al bisericii de acolo, l-a folosit adesea.

27 În acele zile, au venit de la Ierusalim în Antiohia nişte profeţi.

În acele zile. („În aceste zile”, KJV). Vezi Nota Adiţională la Capitolul 12, Nota 2.
Au venit…profeţi. („Au venit profeţi”, KJV). O împlinire a profeţiei lui Ioel, la care făcuse referire
Petru în predica lui din Ziua Cincizecimii (cap. 2,17) că nu vor fi profeţi în tânăra biserică (vezi
Fapte 13,1.2; Efeseni 2,20). Totuşi, nu putem primi din relatările NT o descriere clară a ceea ce era
slujba acestor „prooroci”. Ei erau oameni care posedau un dar al Duhului, care uneori erau ocupaţi cu
predicarea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi uneori aveau puterea de a prezice evenimente
viitoare, aşa cum a făcut Agab aici (vezi Fapte 13,1;15,32;19,6;21,9.10;Romani 12,6;1 Cor. 12,10.28.29;
13,2; 14,6.29-37) Minunea proorocilor trebuia evident să fie luată ca o aprobare în plus dată de biserica
din Ierusalim lucrării pe care Saul şi Barnaba o făceau la Antiohia.

28 Unul dintre ei, pe nume Agab, s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul Sfânt, că urmează să
vină o mare foamete în toată lumea f(Lumea cunoscută atunci; sau: în întreg Imperiul
Roman). Şi aşa s-a şi întâmplat în timpul împăratului Claudiu g(Tiberius Claudius Nero
Germanicus (41-54 d.Cr.); foametea a ţinut între 45-48 d.Cr.).

Agab. Acelaşi prooroc apare mai târziu în naraţiunea de la Cezareea (cap. 21,10.11)
A arătat prin Duhul. Compară afirmaţia din cap. 21,11.
O mare foamete. Foametea acesta e probabil aceea menţionată de Iosif (Antiquities, vol XX, 2,5) care
spune cum Elena, regina din Adiabene de la răsărit de Tigru, pe când era în vizită la Ierusalim a ajutat
poporul obţinând pentru el grâu din Alexandria şi smochine uscate din Cipru. Foametea acesta poate fi
privită ca o împlinire parţială a profeţiei lui Isus din Matei 24,7. În privinţa legăturii ei cu cronologia NT
vezi pag. 98,100. Nota Adiţională la cap. 12, Nota 1.
Lumea. Gr. oikumene, un cuvânt referindu-se la pământul locuit. În Luca 41,4.5 şi oriunde în altă parte
în NT, este folosit pentru Imperiul Roman.
Împăratului Claudiu. („Claudius Caesar”, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea lui
„Caesar”. Domnia lui Claudiu a durat de la anul 41 la anul 54, d. Hr., perioadă care a fost memorabilă
pentru mai multe perioade de foamete. (Suetoniu Claudius, XVIII,2; Tacit Anale XII; 43).

~ 155 ~
29 Atunci ucenicii au hotărât să le trimită ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea, fiecare
după cât avea posibilitate;

Atunci ucenicii. („Atunci ucenicii”, KJV). Adică, biserica din Antiohia.

Fiecare după cât avea posibilitate[Fiecare după puterea lui-trad. Cornilescu]. Literal, „după prosperi-
tatea fiecăruia”. Se pare că această colectare a fost făcută ca urmare a profeţiei, înainte ca foametea
propriu-zisă să fi venit. Fără îndoială Saul şi Barnaba au fost activi la înflăcărarea oamenilor dintre
neamuri să sprijine această binefacere. A fost prima dintre acele strângeri de ajutoare pentru „săracii
dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” (Romani 15,25.26) care au avut un loc însemnat în activitatea lui
Pavel (cf. Fapte 24,17; 1 Corinteni 9; Galateni 2,10) şi pe care apostolul le considera ca o legătură de
unire dintre iudei şi neamurile din biserică. Dărnicia convertiţilor din Ierusalim în înflăcărarea primei lor
iubiri (Fapte 2,45), împreună cu persecuţiile lor următoare (cap. 8,1) probabil că i-a lăsat mai expuşi
decât cei mai mulţi la presiunea sărăciei. Astfel, atunci când a venit foametea se poate să-i fi găsit în
mare măsură dependenţi de ajutorul bisericilor aşezate în regiuni neafectate de foamete. Biserica din
Antiohia a dat un valoros exemplu pentru alte biserici.

30 şi aşa au şi făcut, trimiţând acest ajutor bătrânilor h(Sau: prezbiterilor), prin Barnaba
şi Saul.

Bătrânilor[Prezbiterii-trad. Cornilescu]. Gr. presbiteros, „bărbaţii mai bătrâni” şi aşa „bătrâni”,

prezbiteri. Aceasta este prima notare a unor astfel de slujbaşi în biserica creştină. Ei probabil nu erau
apostolii, deoarece prezbiterii sunt menţionaţi separat de apostoli în cap. 15,2.4.6.
De aici înainte, ei apar ca un element proeminent al organizaţiei bisericeşti. Termenul „prezbiter” şi în
mare măsură oficiul din biserică la care se referea, avea fundaluri atât în viaţa neamurilor, cât şi a iude-
ilor. Papirusurile din Egipt arată că „prezbiterii” jucau un rol important în viaţa economică a sătenilor
locali. Astfel s-au făcut apeluri la ei în ce priveşte chestiuni privitoare la închiriere de terenuri şi plătirea
impozitelor (vezi J.H. Maulton şi G. Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament, p. 535). În Asia
Mică termenul era folosit pentru membrii unei corporaţii şi în Egipt pentru preoţii unui templu (vezi A.
Deismann, Bible Studies, p. 156,233). În viaţa iudaică, cuvântul „bătrân” (presbuteros) era folosit pentru
a desemna pe conducătorul unei sinagogi locale, cum e arătat în Inscripţia Theodotus (vezi cap. 4,5).
Termenul se află astfel la îndemână pentru a fi adoptat de biserica creştină pentru slujbaşii ei care
deţineau răspunderile primare în congregaţiile lor locale. Pe lângă aceste răspunderi locale, prezbiterii
din biserica din Ierusalim se poate să fi ocupat „poziţia oarecum analogă cu aceea a zegenim-ilor din
Sinedriul Iudaic, întrucât ei, împreună cu apostolii, sunt văzuţi în cap. 15 că au avut o oarecare autoritate
dincolo de limitele propriei lor congregaţii. În cazul de faţă, lor, cei în nevoie, le-au fost trimise fondu-
rile colectate la Antiohia, prin mijlocirea lui Barnaba şi a lui Saul. În biserica primară prezbiterul era
cunoscut şi ca episkopos, însemnând „supraveghetori”, un cuvânt care a ajuns la noi ca „episcop”. Deşi
istoric, cel puţin din secolul al 3-lea d. Hr., termenii „prezbiter” (bătrân) şi „episcop” au reprezentat 2
slujbaşi diferiţi ai bisericii, dovezi din NT arată clar că în vremurile apostolice cei 2 termeni se refereau
la acelaşi slujbaş (cf. 1 Timotei 3,2-9 cu Tit 1,1). Clement din Roma (c. anul 96 d.Hr) pare să le ega-
lizeze (Epistle to the Corinthians, 44) şi Chrisostom (m. anul 407 d. HR) declara: „În vechime, prezbi-
terii erau chemaţi supraveghetori (sau episcopi) şi slujitori (sau diaconi) ai lui Hristos şi supraveghetori,
prezbiterii” (First Homily to the Corinthiens 1, în Migne, Patrologia Graeca, vol. 62, col 183).
Potrivit cu epistola lui Iacov una dintre datoriile unui prezbiter este vizitarea bolnavilor, rugăciune la
Domnul pentru refacerea sănătăţii lor şi ungerea lor cu untdelemn pentru vindecare (cap. 5,14). În ce
priveşte o discutare a dezvoltărilor ulterioare în funcţiile prezbiterului şi ale episcopului, vezi p. 26, 38-
43.

Comentariile lui Ellen G. White: 1-4 AA 141, SR 290;12 AA 137, SR 290;15-17 AA 141; SR 290;
20 AA 166;17 AA 193;20-25 AA 156;18 AA 142; SR 291;21,24 SR 201;19 AA 155;26 AA 157; SR
302;27-30 6T 271.

~ 156 ~
Capitolul 12
Uciderea lui Iacov şi întemniţarea lui Petru

1 Cam în aceeaşi vreme, regele Irod a[Irod Agrippa I (41-44 d.Cr.), nepotul lui Irod cel
Mare (37-4 î.Cr.) şi fiul lui Irod Antipa (4 î.Cr.-39 d.Cr.); Agrippa a domnit atât peste
tetrarhiile (pentru tetrarh vezi nota de la 4:27) care aparţinuseră tatălui său, cât şi peste
cele ale lui Filip şi Lisinias, precum şi peste Iudeea şi Samaria (vezi Lc. 3:1 şi Josefus,
Antich. 19.18.2)] a pus mâna pe unii din biserică ca să-i chinuiască.

Cam în aceeaşi vreme. Evenimentul povestit aici trebuie să fi avut loc înainte de moartea lui Irod
Agripa I (vezi v. 20-23). Întrucât el a murit în anul 44 d. Hr, evenimentele părţii de la început a acestui
capitol pot fi datate în anul anterior sau în primele luni ale anului 44 d.Hr.
Regele Irod[Împăratul Irod-trad. Cornilescu]. Irod Agripa I era fiul lui Aristobul şi al lui Berenice,
nepot al lui Irod cel Mare şi al principesei asmoneene Marianne şi fratele Irodiadei care apare în istori-
sirea cu Ioan Botezătorul (vezi vol. V, p. 40).
I s-a dat numele purtat de bărbatul de stat care era ministrul principal al lui August. După ce tatăl său
căzuse ca victimă, în anul 6 în.Hr., a bănuielilor bunicului său, Irod cel Mare (vezi vol. I, p. 42), el a fost
trimis la Roma, parţial ca ostatic şi pentru a-l ţine departe de amestecul în intrigi. Acolo a devenit un
intim al lui Caligula şi al lui Claudiu, care amândoi au devenit mai târziu împăraţi. Când Irod Antipa s-a
căsătorit cu Irodiada, sora lui Irod Agripa, Agripa a fost făcut supraveghetorul târgului de la Tiberiada,
dar curând s-a certat cu Antipa şi s-a dus la Roma. Aici a ajuns în dizgraţia lui Tiberiu, deoarece şi-a
exprimat dorinţa pripită ca prietenul său Caligula să devină împărat. El a fost dus la închisoare de către
Tiberiu şi a rămas închis până la moartea împăratului. Când Caligula a urmat lui Tiberiu la tron, i-a ofe-
rit prietenului său Agripa onoruri, i-a dat tetrarhiile mai întâi a lui Filip şi apoi a lui Lysanias (Luca 3,1)
şi i-a acordat titlul de rege. Când Antipa a fost demis (vezi vol. V, p. 65) Agripa a ajuns moştenitor şi al
teritoriilor lui. În ce priveşte o schiţă a domniei sale, vezi vol. V, p. 69, 234.
A pus mâna. („Şi-a întins mâinile”, KJV). Mai degrabă „şi-a pus mâinile pe”.
Să-i chinuiască. („Să necăjească”, KJV; „Să facă rău”, Nitz). Adică „să facă rău”, „să facă să sufere”.
Întrucât Agripa era doritor să fie privit ca un iudeu evlavios, el putea fi uşor manevrat de iudei împotriva
creştinilor. De aceea a început o persecuţie a bisericii, „jefuind casele şi bunurile credincioşilor”.
(AA 143).
Vezi o hartă despre presectuţia şi expansiunea bisericii primare.

2 El l-a omorât cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.

L-a omorât…pe Iacov. Dacă apostolul ar fi fost vinovat de hulă sau de erezie, Sinedriul l-ar fi con-
damnat la moarte prin împroşcare cu pietre. Ca în cazul lui Ioan Botezătorul (Matei 14,10), decapitarea
apostolului Iacov arată că moartea lui fusese decretată de un cârmuitor civil, care a folosit metodele
romane de pedepsire (cf. Matei 20,33). De ce a ales Irod pe Iacov, ca prima lui victimă, poate doar să fie
o presupunere, aceea că atunci când Iacov a început să predice Evanghelia, se poate să fi ocupat locul de
frunte pe care l-a împărţit cu Petru şi cu Ioan în povestirea Evangheliei. Se poate să se fi distins printr-o
vehemenţă naturală, deoarece era cunoscut sub numele de fiu al tunetului (Marcu 3,17). O tradiţie păs-
trată de Eusebiu (The Ecclesiastical History 11. 9) de la Clement din Alexandria, relatează că acuzatorul
lui Iacob s-a convertit când a văzut credinţa şi răbdarea victimei sale.
Iacob a împlinit o scurtă lucrare de numai 13 ani după înălţarea lui Hristos la cer. Dintre apostoli, el a
murit cel dintâi, în timp ce Ioan, fratele lui, a fost probabil cel mai longeviv dintre apostoli.
Cu sabia. Uciderea cu sabia era o metodă romană de pedepsire, care, potrivit cu Mişna (Sanhedrin 7.3,
ed. Soncino a Talmudului, p.354), era uneori folosită şi de iudei.

~ 157 ~
3 Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, l-a mai arestat şi pe Petru. Era în timpul
Sărbătorii Azimelor.
Place iudeilor. („A plăcut iudeilor,” KJV ). Aceasta era ţinta lui Agripa. Iosif notează lucrul acesta.
Comparând pe Agripa cu Antipa, se spune că cel din urmă era „mai prietenos faţă de greci decât faţă de
iudei,” dar că Agripa „nu semăna de loc cu Antipa” (Antiquities, X I X, 7.3)
În Mişna ( Soţah 7,8; ed. Soncino a Talmudului, p. 202) se relatează un incident care ilustrează sensi-
bilitatea regelui faţă de lauda sau blamul popular. La o Sărbătoare a Corturilor, întrun an sabatic, regele
Agripa citea legea. Când a ajuns la cuvintele din Deuteronom 17,15: „Nu vei putea să pui împărat pe un
străin, care să nu fie fratele tău”, ochii lui s-au umplut de lacrimi la gândul originii sale idumeice.
Poporul l-a văzut plângând şi gândind mai degrabă la strămoşii lui asmoneici, a strigat: „Eşti fratele
nostru! Eşti fratele nostru!” şi inima regelui a fost mângâiată.
Afară de cazul că Agripa dorea să se facă plăcut mai ales conducătorilor iudei, istorisirea aceasta lasă
să se înţeleagă că trebuie să fi avut loc o mare schimbare de la sentimentul timpuriu popular în favoarea
apostolilor, indicată atât de clar în cap. 2,47; 5,26. Fără îndoială, schimbarea aceasta era cauzată de creş-
terea rapidă în membri ai bisericii.
L-a mai arestat şi pe.(„A procedat mai departe”, KJV ). Literal, „a adăugat să ia”, arestând şi pe Petru
ca şi pe Iacob. Expresia este o traducere strânsă a unui idiom ebraic comun.
Petru. Petru, fiind o figură excepţională între cei 12, el era un obiect logic al atacului lui Irod.
Sărbătorii Azimelor[Zilele praznicului Azimilor-trad. Cornilescu]. Expresia aceasta se referă la
întreaga sărbătoare a Paştilor, cum se poate vedea din Luca 22,1: „Praznicul Azimilor, numit Paştele”.

4 După ce l-a arestat, l-a aruncat în închisoare, lăsându-l pe mâna a 4 grupe b(Câte o
grupă pentru fiecare strajă a nopţii) de câte 4 soldaţi, ca să-l păzească. El intenţiona ca,
după Paşte, să-l scoată afară, înaintea poporului.
L-a aruncat în închisoare. („L-a pus la închisoare,” KJV ). Pentru a-l ţine arestat până la terminarea
sărbătorii.
Patru grupe de câte 4[4 cete de câte 4-trad. Cornilescu; „4 quaternioane”, KJV]. Un quaternion era o
ceată de 4 oameni, folosiţi pentru a face de strajă. Probabil 2 ostaşi erau legaţi cu lanţuri de arest şi 2
stăteau de gardă afară (vezi v. 10). Patru cete de felul acesta erau rânduite să aibă grijă de Petru, pe cât
se pare prin rotaţie.
Paşte. Gr. pascha, „Paşti”. După cum se notează mai sus se are în vedere întreaga sărbătoare pascală şi
nu numai o singură zi din ea. Petru a fost arestat pe la începutul sărbătorii Paştelui (masa pascală era
mâncată în timpul nopţii cu care se începea ziua a 15-a din Nisan) şi intenţia regelui era să-l condamne
şi să-l execute după ce se va fi sfârşit sărbătoarea pe data de 21.
Cuvântul „Easter” (KJV) este de origine anglo-saxonă, derivat din scandinavul Eastre, zeiţa primăverii,
în cinstea căreia se ţinea sărbătoarea în fiecare an pe vremea echinocţiului vernal. Termenul „Easter”
aici descrie de fapt sărbătoarea creştină care a luat locul zilei Paştelor. Apare de întâia dată în istoria
creştină, în secolul al 2-lea şi era ţinută ca sărbătoare a învierii. Episcopii romani au stăruit ca ţinerea ei
să cadă totdeauna într-o duminică (Eusebiu, The Ecclesiastical History, v. 23-25), un obicei care fără
îndoială a contribuit la ţinerea duminicii săptămânale. Vezi p. 50.
Să-l scoată. Literal, „să-l ducă sus” pentru condamnare, aşa cum Pilat L-a scos pe Isus la scaunul
judecăţii (Ioan 19,13).

5 În timp ce Petru era păzit în închisoare, biserica se ruga cu înflăcărare lui Dumnezeu
pentru el.
Petru era păzit. Lăsând cel puţin câteva zile de ţinere la închisoare.
Cu înflăcărare[Nu înceta-trad. Cornilescu; „Fără încetare”, KJV]. Gr. ektenos, cu râvnă, acelaşi cuvânt
care e folosit la descrierea rugăciunii lui Isus în Ghetsemani (Luca 22,44). Cuvântul e tradus „fierbinte”
în 1 Petru 4,8 şi implică intensitate. Din situaţia generală a bisericii se poate presupune că aceste rugă-
ciuni erau înălţate de grupe de creştini care se adunau în case particulare (Fapte 12,12), deoarece

~ 158 ~
persecuţia din partea lui Agripa ar fi făcut primejdioase serviciile creştine făţişe, aşa cum deseori era
cazul în primele zile ale creştinismului.

Eliberarea miraculoasă a lui Petru

6 În noaptea de dinaintea zilei când Irod urma să-l scoată afară, înaintea poporului, Petru
dormea între 2 soldaţi, legat cu două lanţuri, iar nişte gărzi păzeau închisoarea, stând în
faţa porţii.
În noaptea. („Aceeaşi noapte”, KJV). Sau, „chiar în noaptea”.
Urma să-l scoată[Avea de gând Irod să-l înfăţişeze-trad. Cornilescu; „L-ar fi scos”, KJV]. Literal, „era
să-l aducă”, o dovadă în plus de trecere a timpului dintre arestarea lui Petru şi momentul intenţionatei lui
executări.
Petru dormea. E o inspiraţie şi un îndemn la credinţă odihna calmă a apostolului, ca unul căruia
Dumnezeu îi dăduse somnul preaiubiţilor Săi (vezi Psalmi 127,2), netulburat de teama suferinţei şi a
morţii ce urma să vină.
Gărzi. Adică, probabil cei 2 ostaşi din quaternion care nu erau legaţi cu lanţuri de deţinut.

7 Şi iată că un înger al Domnului a apărut deodată şi o lumină a strălucit în celula închi-

sorii. El l-a trezit pe Petru, lovindu-l în coastă,şi i-a zis: „Ridică-te repede!” Lanţurile i-au
căzut de la mâini.
Un înger. („Îngerul”, KJV) Mai bine „un înger”.
A apărut deodată[A stat lângă el-trad. Cornilescu; „A venit asupra lui”, KJV; „Stătu deodată”, Nitz].
Gr. ephistemi, literal „a sta peste”, acelaşi verb care e folosit cu privire la îngerii care s-au arătat păsto-
rilor (Luca 2,9).
O lumină a strălucit. Tot aşa cum „slava Domnului a strălucit împrejurul” păstorilor, tot aşa cum
prezenţa îngerului a adus slava cerească în întunecata închisoare.
Celula. Gr. oikema, „locuinţă”, „cămară”, „celulă”. Atenienii foloseau termenul acesta ca un eufemism
pentru „închisoare”.
L-a trezit. („L-a sculat”, KJV). Sau „l-a trezit”. Verbul arată că îngerul l-a deşteptat pe Petru din somn,
dar nu ne aparat l-a ajutat să se ridice.
Lanţurile i-au căzut. Petru era legat cu lanţuri de 2 din oamenii de pază ai cetei de ostaşi. Cu toate că
lanţurile i-au căzut de la mâini şi de la glezne, păzitorii nu s-au trezit.

8 Apoi îngerul i-a zis: „Încinge-ţi mijlocul şi leagă-ţi sandalele!” El a făcut întocmai.
Îngerul i-a mai zis: „Înfăşoară-te în manta şi urmează-mă!”
Încinge-ţi. Când s-a aşezat să se culce, Petru în mod natural şi-a lăsat la o parte haina de deasupra, şi-a
slăbit cingătoarea care-i strângea tunica şi şi-a scos sandalele. Încingerea era pregătirea necesară pentru
plecarea la drum (vezi Exod 12,11; 2 Regi 4,29).
Manta[Haină-trad. Cornilescu]. Gr. himation, haina de dinafară sau manta, spre deosebire de tunica de
dedesubt (vezi vol. 5, pag. 47).
Urmează-mă. („Urmează-mă”, KJV) Îngerul nu a dat nici o explicaţie, ci doar l-a eliberat de cătuşele
lui, lucru care era dovadă îndestulătoare pentru a justifica mergerea apostolului după el, în credinţă.

9 Petru l-a urmat şi a ieşit afară, dar nu ştia dacă este adevărat ceea ce făcea îngerul: i se
părea că vede o viziune.
Nu ştia. („Nu ştia”, Nitz). Lui Petru situaţia evident i se părea foarte asemănătoare cu viziunea relatată
în cap. 10. El trebuie să se fi gândit că se va trezi pentru a se găsi flancat de cei 2 ostaşi, cum mai înainte
se trezise pentru a-şi da seama că avusese o vedenie pe acoperişul casei pe când se ruga.

~ 159 ~
10 După ce au trecut de prima şi de a doua gardă, au ajuns la poarta de fier care dă în
cetate, iar ea li s-a deschis de la sine. Au ieşit şi au luat-o pe o stradă; şi, deodată, îngerul
a plecat de la el.

Straja. Gr. phulake, „gardă”. „Straja întâia şi a doua”, se poate referi la păzitorii staţionaţi aproape de
poarta lăuntrică a închisorii şi la o poartă la o oarecare depărtare sau poate la păzitorii ferecaţi de el şi de
alţii de la poartă (vezi v. 4). Poate că Petru fusese aşezat într-o închisoare interioară şi în felul acesta a
trebuit să fie condus prin două curţi.
În cetate. Reiese că închisoarea era înăuntrul cetăţii. S-ar fi putut să fie în turnul Antonia (vezi vol. V,
p. 225, cf. mai jos la „au ieşit”).
De la sine[Singură-trad. Cornilescu; „De la sine”, Nitz]. Ideea e că n-a fost folosit nici un ajutor ome-
nesc (cf. Levitic 25,5). Fără îndoială poarta a fost deschisă de un înger nevăzut. Felul simplu şi aproape
în treacăt în care Luca raportează minunea această este o mărturie a acurateţei relatării sale.
Au ieşit. Există oarecare dovezi textuale (cf. p. 19) pentru exprimarea „ieşind, ei au coborât cele 7
trepte şi au trecut printr-o uliţă”. Deşi exprimarea aceasta nu poate fi arătată că e originală, lasă a se
înţelege o cunoaştere mai detailată a Ierusalimului de cum avem noi acum. S-ar putea să fie întemeiată
pe o tradiţie că Petru a fost întemniţat în Turnul Antonia, la care pare că se intra pe un şir de trepte (vezi
cap. 21,34.35.40).
Stradă[Uliţă-trad. Cornilescu]. Gr. rhume, un cuvânt însemnând sau o stradă sau o alee.
Îngerul a plecat. Când n-a mai fost necesar ajutor supranatural, el a îngăduit lui Petru să facă paşii
următori pentru scăparea sa.

11 Când s-a dezmeticit, Petru şi-a zis: „Acum ştiu într-adevăr că Domnul Şi-a trimis
îngerul şi m-a salvat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu să se
întâmple!”

S-a dezmeticit. Petru se găseşte liber în aerul rece al nopţii pe strada deschisă.
Domnul. Petru nu avea nici o îndoială cu privire la sursa ajutorului său venit la timp.
M-a scăpat. Ca şi mai înainte (cap. 5,19), Domnul lui Petru trimisese îngerul Său pentru a-l elibera.
Acum nu putea fi nici o îndoială cu privire la realitatea libertăţii sale.

12 Dându-şi bine seama de aceasta, s-a dus acasă la Maria, mama lui Ioan, numit şi
Marcu, unde erau adunaţi mulţi oameni şi se rugau.

Dându-şi bine seama[Şi-a dat seama-trad. Cornilescu; „A considerat”; KJV]. Sau, „a înţeles”, „a pri-
ceput”. La început, Petru fusese „ca aceia care visează” (Psalmi 126,1) cu privire la eliberarea lui din
închisoare, dar, în cele din urmă, mintea lui a putut să priceapă minunatul adevăr şi a putut să acţioneze
pe temeiul ei. Verbul arată că el a priceput de asemenea împrejurările care au însoţit eliberarea; el şi-a
dat seama dintr-o privire de întreaga situaţie şi a înţeles ce trebuia să facă.
Maria. Această Marie era înrudită cu Barnaba [vezi Coloseni 4,10, unde Marcu este numit „nepotul lui
Barnaba” („fiul surorii lui Barnaba”) deşi expresia în greceşte înseamnă mai degrabă „vărul lui
Barnaba”]. Întrucât tatăl lui Marcu nu e pomenit, Maria s-ar putea să fi fost văduvă. Ca şi Barnaba (vezi
Fapte 4,36.37), ea pare să fi posedat mijloace, deoarece putea să aibă o casă care era destul de mare
pentru a servi bisericii ca un loc de adunare pentru rugăciune.
Ioan. Întrucât Petru numeşte pe Marcu „fiul” său (1 Petru 5,13), s-ar putea ca tânărul să fi fost convertit
de el. Numele latin Marcus sugerează vreun punct de contact cu romanii sau romano-iudeii.
Adunaţi mulţi oameni şi se rugau(„Adunaţi laolaltă rugându-se”). Probabil astfel de adunări erau
obişnuite în casa Mariei. La vremea când Petru a fost eliberat din închisoare grupul se ruga cu râvnă
(vezi v. 5) pentru eliberarea lui, deoarece ei îşi dădeau seama că biserica era într-o împrejurare critică.

~ 160 ~
13 A bătut la uşa pridvorului şi o slujnică, pe nume Roda, a venit să deschidă.
A bătut. („Petru a ciocănit”, KJV) Când îngerul a deschis porţile închisorii în mod supranatural el a
intervenit pentru a face faţă unei nevoi extraordinare. Dar numai la câteva minute după miracolul elibe-
rării sale, Petru trebuia să bată la uşa unei case ca să se facă faţă pe cale obişnuită nevoii lui de a fi
primit înăuntru.
Uşa. („Poarta”, KJV; „Uşa porţii”; Nitz). Gr. pulon, vezi Matei 26,71.
O slujnică. („O domnişoară”, KJV). Gr. paidiske, „o tânără”, „o fată servitoare”.
Roda. Un nume grecesc obişnuit însemnând „roză”. Roda nu este menţionată în alt loc decât în întâm-
plarea aceasta, dar puţini slujitori sunt atât de bine cunoscuţi. Ca şi tâlharul de pe cruce, Maria care a
spălat picioarele lui Isus şi văduva necunoscută care a pus cele două leptale în cutia pentru daruri de la
Templu, Roda a fost cunoscută oricărui cititor al Bibliei de 19 secole.
Să deschidă[Să vadă cine e-trad. Cornilescu; „Să asculte”, KJV; Nitz]. Aici se dovedeşte un simţ al
primejdiei – primejdie din cauza persecuţiei pe care zelul lui Agripa pentru iudaism o aducea ucenicilor.
Saul mai înainte pătrunsese în fiecare casă şi dusese bărbaţi şi femei la închisoare (cap. 8,3) şi acum era
perspectiva unei primejdii asemănătoare. De aceea Roda nu ar fi deschis uşa până n-ar fi ştiut cine cerea
să fie primit înăuntru.

14 Ea a recunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă uşa a alergat înăuntru
şi a dat de ştire că Petru se află înaintea uşii.
Glasul lui Petru. Fără îndoială, iubirea tinerei creştine pentru un devotat şi curajos ostaş al crucii o
făcuse să asculte cu grijă la Petru, când avusese prilej, şi-i cunoştea vocea. Apoi, Petru mai avea şi un
accent al dialectului galilean în graiul său, care-l făcuse să fie recunoscut de o slujnică într-o ocazie
anterioară (Matei 26,73).
De bucurie. Nu din lipsă de credinţă, ci din adevărată bucurie, Roda n-a deschis uşa lui Petru. Ea luase
parte la îngrijorarea fraţilor pentru Petru şi la rugăciunile înălţate în favoarea lui. Dorinţa ei vie de a face
cunoscut veştile cele bune ale salvării lui Petru a făcut-o să-şi piardă prezenţa de spirit. La fel, Luca
relata cu privire la ucenici în seara învierii că atunci când au recunoscut pe Isus şi de bucurie, încă nu
credeau”. (Luca 24,40).

15 Ei i-au zis: „Ţi-ai ieşit din minţi!” Dar ea insista şi susţinea că este aşa cum spune ea.
Ei însă ziceau: „Este îngerul lui!” c[Aluzie la conceptul de înger însoţitor(vezi Mt. 18:10;
Evr. 1:14)]
Ţi-ai ieşit din minţi[Eşti nebună-trad. Cornilescu]. Când Roda a adus vestea că Petru era la uşă, fraţii
n-o puteau crede. Ei nu aveau destulă credinţă pentru a crede că Dumnezeu răspunsese la rugăciunile lor.
De aceea, ei trăgeau concluzia că tânăra trebuia să-şi fi ieşit din minţi.
Ea insista. Adică, ea susţinea cu curaj şi afirma cu încredere.
Îngerul lui. În Evrei (cap. 1,14) credinţa temeinică a iudeilor cu privire la îngeri este exprimată în între-
barea: „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni
mântuirea?” Iudeii credeau că un înger păzitor era rânduit fiecărui om şi că atunci când îngerul apărea în
chip de om, el lua asemănarea omului. În cursul perioadei intertestamentale, iudeii au dezvoltat o ange-
lologie complicată.

16 Petru însă continua să bată, aşa că au deschis şi au rămas uluiţi când l-au văzut.
Continua să bată. („Stăruia să bată”, KJV). Petru era tot atât de stăruitor în a bate la uşă spre a fi primit
pe cât erau de stăruitori credincioşii în a se ruga pentru eliberarea lui.
Au rămas uluiţi[Au rămas încremeniţi-trad. Cornilescu]. Ar fi greu de găsit o mai potrivită ilustraţie
pentru indispoziţia chiar a unor oameni buni de a crede că se răspunde precis şi anume la rugăciuni.
Când Petru a stat în faţa lor, ei nu puteau admite că era el. Şi totuşi Isus dăduse o garanţie deplină
adepţilor Săi că rugăciunile lor făcute în credinţă urmau să fie ascultate (Ioan 14,13.14).

~ 161 ~
17 El le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum l-a scos Domnul din închisoare şi
apoi a zis: „Spuneţi-le aceste lucruri lui Iacov d(Fratele Domnului, conducător al bisericii
din Ierusalim) şi celorlalţi fraţi!” După aceea a ieşit şi a plecat în alt loc.
L-a scos. Când fusese eliberat din închisoare şi-şi revenise în simţiri exclamase: „Domnul a trimis pe
îngerul Său” (v. 11). Acum a mărturisit că Domnul era Acela care îl eliberase.
Spuneţi-le. („Mergeţi şi arătaţi”, KJV) Gr. apaggello, „a duce veşti”, „a duce cuvinte”, „a declara”.
Iacov. Acesta era fără îndoială Iacob care a prezidat conciliul din Ierusalim cu privire la circumcizie şi
care a prezentat decizia sa cu privire la chestiunea aceea (cap. 15,13). În felul acesta, el era într-un anu-
mit sens prezbiterul-preşedinte al bisericii din Ierusalim şi era natural ca Petru să aibă dorinţa ca el să
aibă imediat cunoştinţa de eliberarea sa.
Acest Iacob se poate să fi fost fiul lui Alfeu sau Iacob care era un frate al Domnului. Fraţii lui Isus n-au
crezut în El decât la încheierea vieţii Sale de pe pământ, la multă vreme după ce cei doisprezece fuseseră
aleşi. Lui Iacob, care era unul din stâlpii bisericii din Ierusalim, după moartea lui Iacob fiul lui Zebedei,
Pavel îi dă titlul expres „fratele Domnului” (Galateni 1,19; cf. cap. 2,9). Acesta este probabil Iacob la
care se referă aici Petru. Eusebiu (The Ecclesiastical History, ii 23, ed. Loeb, vol. 1, pag. 171) îl numeşte
episcop al Ierusalimului şi citează pe Hegesip, Memorii (anul 180 d. Hr.) cu privire la Iacob, care, deşi
nu e necesar exact, probabil păstrează oarecare elemente de adevăr: „El era numit „cel Drept” de toţi
oamenii de pe timpul Domnului până la al nostru, întrucât mulţi sunt numiţi Iacob, dar el era sfânt din
pântecele mamei lui. Nu bea vin, nici băuturi tari şi nici nu mânca carne, brici n-a trecut pe capul lui; nu
s-a uns cu ulei şi nu se ducea la băi. Numai lui îi era îngăduit să intre în sanctuar, deoarece nu purta
veşminte de lână, ci de in şi obişnuia să intre singur în templu şi era găsit îngenunchind şi rugându-se
pentru iertarea poporului, aşa că genunchii lui se făcuseră tari ca şi ai cămilei, din cauza continuei sale
închinări la Dumnezeu, îngenuncheri şi cerere de iertare pentru popor”. Potrivit cu tradiţia, a fost urcat
pe o aripă a acoperişului Templului şi când a refuzat să se lepede de Hristos, a fost aruncat jos şi împroş-
cat cu pietre şi bătut până a murit cu o măciucă (vezi vol V, p. 71). Potrivit cu Iosif, Antiquities, XX,
9.1) a fost omorât cu pietre. Vezi Introducere la cartea lui Iacob.
În alt loc. Plecarea lui Petru în alt loc era în acord cu porunca pe care Domnul o dăduse celor 12
(Matei 10,23). Nu există indicii unde s-a refugiat Petru.
Unii scriitori romanocatolici au insista că el s-a dus la Roma şi după ce a întemeiat biserica de a acolo
s-a reîntors la Ierusalim la timp, pentru a lua parte la conciliul relatat în Fapte 15. Alţii au sugerat că s-a
dus la Antiohia, lucru care e poate mai puţin improbabil, dar nu sunt urme ale prezenţei lui acolo decât
după conciliul de la Ierusalim (afară de cazul că Galateni 2,1-10 e considerat aceeaşi cu Fapte 11,30;
vezi Note Adiţionale la cap. 15; Nota 1; cf. Galateni 2,12). Oricare cetate mai apropiată, ca Lida sau
Iope, ar fi fost prea îndestulătoare ca loc de refugiu. Faptul că numele locului nu e dat sugerează că el
era relativ lipsit de importanţă pentru relatarea lui Luca.

18 Când s-a făcut ziuă, s-a stârnit o mare tulburare între gardieni cu privire la ceea ce se
întâmplase cu Petru.
Mare tulburare[Mare fierbere-trad. Cornilescu; „Nu mică frământare”, KJV]. Păzitorii care fuseseră
legaţi cu cătuşe de mâinile lui Petru, trebuie să fi descoperit de îndată ce s-au trezit că el dispăruse şi
şi-au dat seama că urma să-şi piardă viaţa din cauza scăpării lui.
Acesta este sfârşitul raportului biblic cu privire la activităţile lui Petru. S-a făcut deja referire cu privire
la menţionarea lui de către Pavel în Galateni (cap. 1, 18; 2,7.8.11.14). Petru dă câteva indicaţii cu privire
la faptele sale în cele două epistole ale sale (1 Petru 1,1; 5,12.13; 2 Petru 1,14). Altminteri nimic mai
mult nu e cunoscut cu privire la el din nici o relatare inspirată. Tradiţia are mult de spus, dar pretenţiile
ei trebuie acceptate sau respinse pe temeiul propriilor lor merite. Afirmaţia din parafraza lui Ieronim a
Croniconului lui Eusebiu, că Petru a predicat 25 de ani în Roma, e făcută extrem de îndoielnică de faptul
că Petru a fost în Ierusalim pentru conciliu (Galateni 2,11-14; vezi Nota Adiţională al Fapte 15) şi că el
însuşi aminteşte de lucrări în regiunea de nord-vest a Asiei Mici (1 Petru 1,1, vezi Eusebiu, The
Ecclesiastical History, III.1). În lumina celor din Fapte 8-12, toate acestea trebuie să se fi petrecut după
eliberarea lui Petru, în anul 44 d. Hr.
~ 162 ~
19 Irod l-a căutat şi, pentru că nu l-a găsit, a interogat gărzile şi a poruncit să fie execu-
tate. Apoi a plecat din Iudeea în Cezareea şi a rămas o vreme acolo.

Să fie executate[Să-i omoare-trad. Cornilescu]. Literal, „ca să fie duşi departe”, adică, la execuţie.
Acelaşi verb este redat prin „l-au adus”; în relatările date în Evanghelii cu privire la judecata şi răstig-
nirea lui Isus (Matei 26,57; 27,2.31; Marcu 14,53; Luca 23,26).
O lege romană promulgată prin anul 529 d. Hr., declară: „Custodia şi grija pentru persoanele întem-
niţate revine temnicerului, care nu trebuie să-şi închipuie că vreun subaltern ticălos şi netrebnic va fi
răspunzător, dacă în vreun fel oarecare ar scăpa un deţinut, deoarece noi dorim ca el însuşi să sufere
pedeapsa aceea la care ar fi fost supus deţinutul care a scăpat” (The code of Iustinian, IX, 4.4; în S.P,
Scott, tr, The Civil Law, vol 14, p. 364). Fără îndoială că această lege fusese de mult timp sau cel puţin
uzul cu privire la o gardă căreia i-a scăpat un deţinut din Filipi, temnicerul, când socotea că toţi deţinuţii
fugiseră, era gata să se sinucidă decât să sufere condamnarea la moarte din partea legii (Fapte 16,27)
Compară cap. 27, 42.
În Cezareea. Agripa, care nu era guvernator roman, avea putere la Cezareea pe vremea aceea, deoarece
Iosif spune că el primise Iudeea şi Samaria de la Claudiu, pe lângă districtele peste care domnise sub
Caligula (Antiquities, XIX, 8.2).

Moartea lui Irod

20 Irod era foarte supărat pe cei din Tir şi Sidon. Dar aceştia au venit într-un singur gând
la el şi, câştigându-l de partea lor pe Blastus, care era şambelanul e(Un funcţionar de rang
superior care supraveghea locuinţa regelui, precum şi afacerile lui personale) regelui, au
cerut pace, pentru că ţara lor primea hrană din ţara regelui.

Foarte supărat[Foarte mâniat-trad. Cornilescu; „Foarte nemulţumit”, KJV,„În mare vrăjmăşie”, Nitz].
Sau „era exasperat”, „era într-o stare mintală de duşmănie”, lăsând să se înţeleagă un sentiment de mânie
adâncă.
Din Tir şi Sidon. Aceste două cetăţi feniciene, sedii ale industriei navale, nu erau supuse lui Agripa.
Ele erau într-un anumit înţeles autonome, deşi sub controlul Romei. Poate stima lui Agripa pentru oame-
nii din Berit (Beirut) un alt port maritim fenician ceva mai la nord de Sidon, să fi fost în legătură cu
mânia lui faţă de oamenii din cele două cetăţi. Iosif dă o relatare a splendidelor clădiri pe care Agripa le
ridicase la Beirut (Ibid, 7,5; vezi vol. V, p. 59). E clar că în vreun fel oarecare se făcea simţită mânia
regală, intervenind în prosperitatea comercială a Tirului şi Sidonului.
Au venit. Adică, ei s-au adunat într-o delegaţie comună şi au trimis oameni din ambele oraşe pentru a
se înfăţişa şi pentru a folosi influenţa lor pentru a linişti mânia lui Irod.
Blastus. Nu se ştie nimic altceva cu privire la acest om. Titlul de „mai mare peste odaia de dormit”
găsit în inscripţii, era obişnuit în perioada bizantină. De la uzul imperial a fost preluat la curţile euro-
pene. Înseamnă literal, slujbaşul care avea grijă de odaia de dormit a regelui şi reprezenta un fel de
secretar de înaltă treaptă. E cu putinţă ca reprezentanţii celor două cetăţi să fi câştigat prin mită, prietenia
lui.
Au cerut pace. („Doreau pace”, KJV). Adică, „cereau pace”. Nu e de înţeles din aceste cuvinte că
Agripa de fapt se războia cu Tirul şi Sidonul, ci numai că era în termeni de neprietenie cu ei. Vezi
1 Regi 5,11; Ezechiel 27,17, care arată identitatea nevoilor comerciale ale celor două ţări la intervale
mult separate în istoria lor.
Primea hrană. („Era hrănită”, KJV). Extinderea stăpânirii lui Irod era vastă (vezi vol. V, p. 69,234) şi
dacă favoriza un alt port şi abătea traficul de la Tir şi Sidon, putea împiedica în mod serios comerţul lor.
Palestina în timpul lui Irod Agripa I

~ 163 ~
21 Într-o zi hotărâtă f[Istoricul contemporan Flavius Josefus ne spune ca Irod s-a dus la
Cezareea pentru a da spectacole în cinstea împăratului Claudius. Fiind îmbrăcat într-o
mantie foarte strălucitoare, linguşitorii săi l-au aclamat ca pe un zeu, iar Irod nu i-a
mustrat. În acele clipe l-au apucat nişte dureri îngrozitoare, murind după 5 zile (vezi
Josefus, Antich., 19.8.2)], Irod s-a îmbrăcat în mantia regală, s-a aşezat pe scaunul de
judecată şi a ţinut un discurs poporului.
Într-o zi hotărâtă. Iosif spune (Antiquities, XIX, 8,2) că aceasta era o zi rânduită pentru ţinerea unei
sărbători în care urma să se facă urări pentru binele Cezarului.
S-a aşezat. În ce priveşte o descriere plastică a întâmplării, vezi Iosif, Antiquities, XVIII, 6-8, XIX, 8,2.
Vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului. Nota 1.
A ţinut un discurs[Le vorbea-trad. Cornilescu; „A ţinut o cuvântare”, KJV]. Sau, un discurs înflăcărat
popular.

22 Adunarea a strigat: „Acesta este glasul unui zeu, nu al unui om!”

Adunarea. Gr. demos, „masa poporului”, populaţia păgână, adunată într-un loc public. Numai Luca
foloseşte acest cuvânt şi îl foloseşte numai în cadre neiudaice.
Glasul unui zeu[Glas de Dumnezeu-trad. Cornilescu]. Probabil în sensul cultului păgân al împăratului,
nu al unei fiinţe cereşti (vezi v. 21).

23 Imediat l-a lovit un înger al Domnului g(Sau: îngerul / Îngerul Domnului), pentru că
nu dăduse slavă lui Dumnezeu, şi şi-a dat suflarea, fiind mâncat de viermi.
L-a lovit. În versetul 7, un înger l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi şi a-l salva. Aici într-un contrast
izbitor, un înger loveşte pe Irod pentru a-l distruge. Lovirea de către o fiinţă cerească arată de obicei o
judecată severă (vezi 1 Samuel 25, 38; 2 Regi 19,35; Fapte 23,3).
Nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Cuvintele nu însemnează numai că Agripa a neglijat să atribuie lui
Dumnezeu slava cuvenită Lui şi numai Lui. A da lui Dumnezeu slavă, înseamnă ca totdeauna să se
procedeze aşa, încât să fie proslăvit Dumnezeu. Uneori aceasta înseamnă mărturisirea păcatului şi a
slăbiciunii, ca în Iosua 7,19 (cf. cu Ioan 9,24).
Şi-a dat suflarea[A murit.-trad. Cornilescu; „Şi-a dat duhul”, KJV]. Vezi cap. 5,5.
Mâncat de viermi. Iosif, în relatarea sa paralelă, nu numeşte forma specifică a bolii. Descrierea mai
detailată a lui Luca, poate reflecta profesiunea sa, deşi e îndoielnic dacă „mâncat de viermi” e intenţio-
nată ca o descriere tehnică a bolii specifice.
Aceasta era o judecată dumnezeiască. A fi mâncat de viermi era totdeauna considerat de cei din
vechime ca o mustrare dumnezeiască, din cauza caracterului ei dezgustător. Sunt câteva cazuri relatate
în istorie: Pheratime, regina din Cirena (Herodot, The Histories, IV, 205); Antioh Epifanul (2 Mac. 9,5-
10); Irod cel Mare (Iosif, Antichităţi, XVII 6,5) şi Galeriu, un vrăjmaş al bisericii pe vremea persecuţiei
lui Diocleţian, anii 303-313 d. Hr. (Lactanţiu, On the Mannerin Which the Persecutors Died , 33). O
relatare similară e dată cu privire la moartea lui Filip al II-lea al Spaniei. Agripa a murit în anul 44 d. Hr.
în al şaptelea an al domniei sale în vârstă de 53 de ani.

24 Însă Cuvântul lui Dumnezeu continua să înainteze şi să fie răspândit.

Cuvântul lui Dumnezeu continua să înainteze şi să fie răspândit[Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea
tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea-trad. Cornilescu; Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se
înmulţea”, KJV). Vezi cap. 6,7; 19,20, vezi cap. 14,24. „Sămânţa este Cuvântul” (Luca 8,11), spunea
Hristos şi aşa şi istoricul creştin, Luca, ne spune că acest Cuvânt era ca o sămânţă; când era răspândit cu
sârguinţă, creştea şi aducea roadă. Cuvintele descriu o continuă expansiune. Moartea lui Agripa, ca
persecutor principal, a lăsat pe predicatorii Evangheliei liberi să-şi proclame solia şi ei nu erau zăbavnici
în a se folosi de ocazie.

~ 164 ~
25 Barnaba şi Saul, după ce şi-au împlinit însărcinarea, s-au întors la h(Unele mss conţin:
de la) Ierusalim, luându-l cu ei pe Ioan, numit şi Marcu.

Barnaba şi Saul … s-au întors. Adică de la vizita lor la Ierusalim (cap. 11, 27-30) la lucrările lor printre
convertiţii dintre neamuri din Antiohia (vezi mai jos la „din Ierusalim”; vezi şi Note Adiţionale la
sfârşitul capitolului, Nota 2).
Şi-au împlinit însărcinarea. („Şi-au împlinit lucrarea”, KJV). Sau „însărcinarea”, „diaconatul”,
„slujba”. Cuvântul grec este acelaşi cu acela tradus „ajutor” în cap. 11,29. Barnaba şi Saul şi-au
îndeplinit misiunea cu care fuseseră trimişi de biserica din Antiohia.
La Ierusalim. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia „la Ierusalim” ca şi cum Barnaba şi Saul
se reîntorceau din Ierusalim din „lucrarea lor” în câmpul Antiohiei. Totuşi, cei mai mulţi redactori ai
textului grecesc, evident pornind de la context şi considerând cap. 12, 25 ca o concluzie la cap. 11, 27-
30, nu pot să considere drept originară exprimarea mai puţin bine argumentată „de la Ierusalim”, ca în
KJV. O sugestie a fost făcută prin care exprimarea mai bine dovedită poate fi înţeleasă în acelaşi sens,
invocând ordinea lui „la Ierusalim” şi „după ce şi-au împlinit însărcinarea”. Textul grecesc lipsit de
punctuaţie permite traducerea aceasta, care ar suna literal, „Barnaba şi Saul, s-au reîntors, după ce şi-au
îndeplinit însărcinarea la Ierusalim.
Luându-l cu ei pe Ioan. Vezi v. 12. Alegerea este parţial explicată de rudenia lui Ioan cu Barnaba
(Coloseni 4,10), dar arată şi că Ioan se angaja cu toată inima în lucrarea convertirii neamurilor. Vezi
Fapte 13,2.13; 15, 37-40; 2 Timotei 4,11. Pe cât se pare, el trăise acasă în Ierusalim până la data aceasta.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 12

NOTA 1
Comparând naraţiunea lui Luca cu aceea a lui Iosif, pare probabil că delegaţii din Tir şi Sidon erau
printre cei care au strigat: „Glas de Dumnezeu, şi nu de om”, şi au adăugat, aşa cum relatează Iosif: „Fii
milostiv nouă”. Notaţi contrastul remarcabil dintre refuzul lui Petru de a primi omagiul din partea lui
Corneliu şi acceptarea din partea lui Agripa a linguşirii hulitoare din partea mulţimii din Cezareea. Rela-
tarea lui Iosif, concordă cu acea a lui Luca în următoarele amănunte: 1) Printre mulţimea care linguşea
pe Agripa erau unii care căutau să-i recâştige favoarea. 2) Ziua era o zi „anumită”. 3) Irod era îmbrăcat
în haine regale. 4) Linguşirea consta din a numi pe rege dumnezeu. 5) El nu i-a mustrat. 6) El a fost lovit
de îndată aşa că a trebuit să fie purtat până la palatul său. Iosif adaugă că Agripa a recunoscut că lovitura
a venit de la Dumnezeu ca o mustrare pentru faptul că acceptase o asemenea linguşire hulitoare şi că
oricine se aştepta ca el să moară imediat.
Cu referire la ultima parte a relatării lui Iosif, care spune că durerile violente au sporit foarte repede şi
relatarea NT, care spune că Agripa a fost mâncat de viermi, e de notat că în raportul morţii lui Antioh
Epifanul aceste două trăsături sunt menţionate ca fiind caracteristice pentru aceeaşi boală şi sunt descrise
separat: „Atoatevăzătorul Domnul, Dumnezeul lui Israel, l-a lovit cu o lovitură fatală şi nevăzută; de
abia ieşiseră cuvintele din gura lui că el a fost apucat de dureri incurabile în intestine şi organele lui
lăuntrice i-au dat chinuri cumplite… Viermi reali ieşeau colcăind din trupul fiinţei nelegiuite
(2 Macabei 9, 5.9; în R. H. Charles, Apocripha and Pseodoepigrapha of the Old Testament, vol. 1,
pag. 144). Iosif, care privea la Agripa cu o remarcabilă aprobare, a descris doar în treacăt forma în care
boala regelui s-a făcut aparentă la început şi a omis amănuntele respingătoare din descrierea morţii cuiva
care în ochii săi era un mare rege. Scriptura a dat o relatare deplină, din cauză că obiectivul scriitorului
Faptelor era de a scoate în evidenţă în toată seriozitatea lui păcatul pentru care, aşa cum spune Iosif,
Agripa ştia că a fost lovit. Punctele de concordanţă între cele două relatări sunt aşa de multe şi deose-
birile aşa de mici şi aşa de uşor explicate, încât relatarea lui Iosif trebuie să fie privită ca un tribut la
acurateţea şi atenţia istorică a lui Luca.

~ 165 ~
NOTA 2
La sfârşitul capitolului al 12-lea se ridică întrebarea dacă vizita în legătură cu foametea lui Barnaba şi a
lui Saul (cap. 11, 27-30) a avut loc înainte sau după întemniţarea lui Petru şi moartea lui Irod Agripa I,
întrucât ultimul verset din cap. 12 este evident concluzia naraţiunii începută în cap. 11, 27-30. Problema
este scoasă la iveală de faptul că dovezile cronologice sugerează că moartea lui Irod a avut loc înainte de
vizita cu ocazia foametei şi în ordine inversă de cea în care Luca tratează evenimentele acestea.
Luând în considerare problema aceasta, este de recunoscut că Luca nu încearcă totdeauna să fie strict
cronologic în relatările sale atât în Evanghelia sa, cât şi în Faptele. Luca în Evanghelia sa (cap. 1,1-8)
aminteşte că „mulţi” „s-au apucat să alcătuiască o istorisire despre lucrurile care s-au petrecut printre
noi”. Din relatările lor, el a ales ce a găsit „cu cale” („ceea ce i s-a părut bun”), de la „cei ce le-au văzut
cu ochii lor de la început” şi anume evenimentele acelea care ofereau un tablou coerent al anumitor faze
ale istoriei creştine timpurii. După ce urmărise lucrările unui personaj (ca de pildă Petru, mai ales, în
Fapte 1-12) sau dăduse un tablou coerent al unei arii de dezvoltare (ca de pildă Evanghelia în Palestina,
la cap. 11,18), apoi Luca se ocupă de o altă fază sau de un alt personaj şi se ţinea de acela până la un alt
punct culminant sau la o concluzie (cf. tranziţia, cap. 11,18.19). Ordinea cronologică uneori e mai puţin
importantă pentru Luca decât alte priorităţi, ca de pildă un anumit subiect sau arie geografică. Atitudinea
aceasta e caracteristică pentru literatura acestui timp, cum e şi pentru VT (vezi Geneza 25,19; 27,1;
35,29; Exod 16, 33.35; 18, 25).
Expresiile „în vremea aceea”, (cap. 11, 27) şi „pe aceeaşi vreme” (cap. 12,1) sunt folosite adesea în
Evanghelii, doar ca expresii de tranziţie stereotipe, nu în mod necesar intenţionate să arate un anumit
timp în mod cronologic. E cu totul posibil ca evenimentele din cap. 12, 1-24 să fi avut loc între versetul
26 şi 27 ale cap. 11, cap 12, 25 în mod logic urmează după cap. 11, 30. „Însărcinarea” (cap. 12, 25)
aparent se referă la ducerea unui „ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea” (cap. 11,29). În felul acesta,
vizita în timpul foametei ar veni după întemniţarea lui Petru, eliberarea lui miraculoasă şi plecarea din
cetatea Ierusalim şi după moartea lui Irod Agripa I, care a avut loc în anul 44 d. Hr.
Urmând metoda lui istorică aşa cum e descrisă mai sus, Luca a relatat povestirea începutului lucrării
pentru neamuri în Antiohia. La sfârşitul acelei naraţiuni, eroii ei, Barnaba şi Saul, sunt trimişi la
Ierusalim pentru a duce ajutorul bisericii în nevoie. În vederea acestei schimbări de scenă, Luca mai întâi
se înapoiază (cap. 12,1) pentru a aduce pe cititorii săi la curent cu privire la ceea ce se petrecuse în
Ierusalim în cursul perioadei reprezentate de naraţiunea lui cu privire la Antiohia. El povesteşte istoria
persecuţiei bisericii de către Irod, cuprinzând uciderea lui Irod şi întemniţarea lui Petru şi groaznicul
sfârşit la care a ajuns persecutorul. El este gata atunci să reia naraţiunea de la Antiohia, cu trimiterea lui
Barnaba şi a lui Saul ca misionari hirotoniţi (cap. 13, 1-3). Dar mai întâi el readuce personajele sale
principale în locul acela menţionând că (cap. 12, 25), „după ce şi-au împlinit însărcinarea, s-au întors din
Ierusalim”. El foloseşte ocazia aceasta pentru a introduce un nou personaj, Ioan Marcu (deja pomenit
întâmplător la Ierusalim, v. 12), deoarece Marcu urmează să însoţească pe cei doi bărbaţi mai în vârstă
când pleacă în călătoria pe care Luca începe acum să o descrie (cap. 13,4 la 14, 27), primul turneu al lui
Pavel.
O astfel de deplasare minoră a relatării vizitei din timpul foametei e cu totul raţională, având în vedere
metoda obişnuită a lui Luca de a-şi organiza materialul, şi nu cuprinde nici o rearanjare majoră sau
fuzionare a două evenimente sau relatări de evenimente, aşa cum fac unele vederi (vezi Nota Adiţională
la capitolul 15, Nota 1).

Comentariile lui Ellen G. White: 1-3 AA 143, SR 292;1-25 AA 143 – 154, EV 581, SR 292-300;
2 AA 297;2,3 EW 186;4,5 AA 145;5,6 SR 293;6,7 AA 146;CG 42;6-11 5T 748;7 AA 152, EW 186;
7.8.10 SR 295 8-10 AA 147;11 SR 296;11-15 AA 148;13-17 SR 296;16-19 AA 149;19 SR 297;21 AA
150;EW 186;SR 298;22,23 AA 151;23 AA 152, SR 299.

~ 166 ~
Capitolul 13
Trimiterea lui Barnaba şi a lui Saul

1 În biserica din Antiohia erau nişte profeţi şi învăţători: Barnaba, Simeon, numit şi Niger
a(Adică: cel negru), Lucius din Cirena, Manaen – care fusese crescut împreună cu
tetrarhul Irod – şi Saul.
Biserica din Antiohia. Vezi cap. 11,26. O dată cu capitolul 13, centrul naraţiunii se mută de la
Ierusalim la Antiohia, aşa după cum deja se anticipase în cap. 11,19-30. De la Antiohia, Pavel, ca
apostol al neamurilor, a pornit în cele 3 mari turnee misionare. Relatarea acestor 3 călătorii ocupă cea
mai mare parte din restul capitolelor cărţii Faptelor. E chiar potrivit, deci, ca punctul central al nara-
ţiunii să fie mutat acum la Antiohia. Acolo, neamurile veniseră în număr mare în biserică chiar de la
început. Vezi p. 28,29; vezi cap. 11,19.20.26
Profeţi şi învăţători. Aici, pentru prima dată, persoanele acestea care exercitau daruri aparte ale
Duhului sunt văzute funcţionând administrativ în biserică. Nu sunt date indicaţii specifice cu privire la
organizaţia formală a bisericii la Antiohia, deşi fără îndoială exista. În orice caz, este clar că oamenii
plini de Duhul lucrau de zor. Vezi p. 26,38,39.
Noul Testament tratează asemenea oameni ca o grupă ce putea fi recunoscută, deşi nu erau organizaţi
ca o categorie oficială. Un om era recunoscut că face parte din numărul acesta nu numai când se vedea
că e „spiritual” în sensul de „pios” (vezi Galateni 6,1), ci când se vedea că e stăpânit de un dar activ al
Duhului Sfânt. Mai târziu, în literatura creştină a secolului al II-lea, oamenii aceştia apar ca o categorie
cunoscută ca pneumatikoi, „(oameni) spirituali”. Cu timpul ai au dispărut, în chip nedrept discreditaţi de
apariţia „proorocilor mincinoşi” (vezi 1 Ioan 4,1) şi prin presiune din partea slujbaşilor aleşi, prezbiterii
sau episcopii (vezi p. 26,38). În ce priveşte o tratare mai departe a darurilor Duhului, vezi 1 Cor. 12.
Diferitele legături şi activităţi ale oamenilor amintiţi aici, arată că biserica din Antiohia se bucura de o
conducere cosmopolită. Barnaba era un cipriot, Luciu, un cirenian; Manaen, aparţinea aristocraţiei
palestiniene; şi Saul, un rabin din Tarsul Ciliciei.
Barnaba. Vezi cap. 4,36; cf. cap. 9, 27; 11,22.
Simeon. Primul nume al acestui om, Simeon, sau Simon, arată că era de obârşie iudaică. Al doilea
nume al lui este un adjectiv latin, însemnând „negru” pe care îl va fi luat sau poate îi va fi fost dat, din
cauza tenului lui închis. Iudeii adesea aveau nume de la neamuri pe lângă cele iudaice ale lor, ca Ioan
Marcu, Simon Petru, Iosef Barnaba şi Saul „care se mai numeşte şi Pavel” (vezi v. 9). Acest al doilea
nume se poate să-i fi fost dat lui Simeon pentru a-l deosebi de alte persoane care purtau acelaşi nume.
Lucius din Cirena. Faptul că omul acesta provenea din Cirene sugerează că se poate ca el să fi fost unul
din iudeii care abundau în provincia aceea şi unul din oamenii „din Cipru şi din Cirena” (cap. 11,20)
care fuseseră cei dintâi care să evanghelizeze neamurile în Antiohia. S-ar putea ca el să fie Luciu care e
menţionat în Romani 16,21. Pe temeiul faptului că Cirena era vestită pentru şcoala ei medicală şi că
dovezi inscripţionale arată că numele Luciu şi Luca puteau fi folosite unul în locul celuilalt, unii scriitori
au identificat pe omul acesta cu autorul Faptelor, Luca medicul. Totuşi, astfel de identificări trebuie să
fie acceptate cu o rezervă extremă în vederea faptului că numele Luciu era foarte obişnuit la romani şi ar
fi putut uşor să fie purtat de mai mulţi creştini de frunte.
Manaen. O formă greacă a numelui ebraic Menahem.
Crescut. Gr. suntrophes, un cuvânt care poate să însemne fie că Manaen era un frate vitreg al lui Irod,
poate în sensul că mama lui Manaen era mamă doică a lui Irod, sau că el fusese crescut împreună cu el,
sau chiar simplu că în vreun fel oarecare era legat de curtea lui Irod. „Cârmuitorul („tetraerhul”) Irod”
trebuie să fie Irod Antipa (vezi Matei 14,1; Luca 3,19; 23, 7-12; vol. V, p. 64,65), cârmuitorul pe care
Isus l-a numit cândva „vulpea aceea” (Luca 13,32). Iosif (Antiquities XV, 10.5) menţionează un eseu
numit Menahem, sau Manean, care prezisese că Irod cel Mare urma să devină rege. Şi Talmudul
cunoaşte un Menaen, despre care se presupune să fi fost în slujba lui Irod cel Mare (vezi Talmud
Hagigah 16b,ed. Soncino, p. 108). Identitatea numelui ar părea să arate că numele Manaen a devenit un
anume favorit la cei care erau în graţiile casei Irodiene. Atât Irod Antipa, cât şi fratele său Arhelau

~ 167 ~
fuseseră educaţi la Roma şi Manaen din Antiohia se poate să-i fi însoţit acolo. Cum şi când a fost el adus
să creadă în Isus ca Hristos nu se ştie. Activitatea lui ca învăţător creştin la Antiohia prezintă un contrast
impresionant cu viaţa lui Irod Antipa, cârmuitorul care a omorât pe Ioan Botezătorul şi şi-a bătut joc de
Isus şi care cu câţiva ani mai înainte de timpul prezentei descrieri, a fost exilat în dizgraţie în Galia.
Tetrarhul Irod[Cârmuitorul Irod-trad. Cornilescu; „Irod tetrarhul”, KJV]. Vezi mai sus la „crescut”.
Saul. Saul din Tars e aici „între prooroci” cu rezultate mult mai bune decât se întâmplase în realitate cu
regele Saul, cu 1000 de ani mai înainte (1 Samuel 10,11.12) Numele lui Saul apare la sfârşitul listei.
Construcţia acestui peisaj în limba greacă sugerează, dar nu face necesară, concluzia că primii 3 bărbaţi
numiţi aici erau profeţi şi ultimii 2, învăţători. S-ar putea ca Saul să nu fi exercitat darul profeţiei.

2 În timp ce slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt le-a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe
Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat!”
Slujeau. Gr. leitourgeo, „a sluji”, un cuvânt folosit în greaca laică pentru a descrie slujba îndeplinită de
un slujbaş de stat şi atât în VT, cât şi în NT pentru lucrarea preoţilor şi leviţilor în sanctuar
(Numeri 18,2; Evrei 10,11). Pavel l-a folosit la figurat pentru lucrarea lui pentru neamuri,asemănându-se
cu un preot şi prezentând neamurile ca jertfe lui Dumnezeu (Romani 15,16).
Domnului. Lucrarea profeţilor şi a învăţăturilor din Antiohia, activitatea lor de rugăciune, mijlocire şi
învăţătura era dedicată lui Dumnezeu (vezi Romani 14,18; Coloseni 3,24).
Posteau. Acesta era un act solemn de consacrare când bărbaţii din Antiohia întâmpinau lucrarea care le
stătea în faţă. S-a zis bine că „un pântece plin niciodată nu studiază sârguincios, nici nu oferă rugăciuni
consacrate”. Vezi Matei 4,2.3
Duhul Sfânt a zis. Fără îndoială Duhul a vorbit cu buzele profeţilor, ca în cap. 20,23.
Puneţi-Mi deoparte. În greceşte particula „de” vine după verbul acesta (puneţi), arătând precizia
poruncii şi că ea trebuia să fie împlinită de îndată. Barnaba şi Saul trebuiau să fie puşi de o parte pentru
o lucrare nouă.
Pe Barnaba şi pe Saul. În ce priveşte asocierea anterioară a lui Saul şi Barnaba, vezi cap. 9,27;11: 25,
26. De la început, Saul a fost numit „vas … ales” (vezi cap. 9,15) şi fusese intenţionat de Dumnezeu
pentru serviciul misionar extensiv. Având în vedere legătura anterioară a celor 2 bărbaţi, era logic că
Barnaba a fost ales ca împreună-lucrător cu Saul. Până la data aceasta cei 2 bărbaţi fuseseră printre
profeţii şi învăţătorii bisericii. Acum erau trimişi într-o misiune destinată, pe temeiul autorităţii unei
porunci inspirate şi au fost consacraţi lucrării între neamuri.
Pentru lucrarea. Întrucât porunca de bază venea de la Duhul Sfânt, poate fi presupus că traseul general
al Primei Călătorii Misionare a fost la fel trasat de Duhul. Cu siguranţă, nu există nici o relatare că
biserica a făcut un studiu asupra planurilor pentru o asemenea călătorie misionară.

3 Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.
Au postit şi s-au rugat. Repetarea acestor cuvinte ar arăta că postul din v. 2 a continuat. Noua poruncă
cerea o intensitate a vieţii spirituale, pentru care postirea era un preludiu şi acompaniament normal.
Implicaţia este că un serviciu solemn de consacrare a marcat încheierea orelor de rugăciune.
Şi-au pus mâinile. Vezi cap. 6,6. Aşa cum apostolii şi-au pus mâinile pe cei 7, tot aşa profeţii şi
învăţătorii bisericii din Antiohia mărturisesc despre însărcinarea divină a lui Saul şi a lui Barnaba şi
imploră pentru ei binecuvântarea divină.

În Cipru

4 Aşadar, fiind trimişi de Duhul Sfânt, ei s-au dus în Seleucia, iar de acolo au plecat pe
mare spre Cipru.
Trimişi. Aici începe Prima Călătorie Misionară a lui Saul (Pavel); vezi harta p. 280. Barnaba şi Pavel
au plecat acum sub directă poruncă a Duhului Sfânt, evident cu instrucţiuni specifice din acea Sursă
divină. Vezi p. 29.

~ 168 ~
 Cum urma să fie întreţinuţi aceşti misionari? Nu e nici o indicaţie cu privire la vreun salariu sau la
vreun fond pus la dispoziţia lor. Poate, aşa cum a făcut mai târziu (cap. 18, 3.4), Pavel va fi lucrat la
meseria sa în cursul săptămânii şi va fi predicat în sinagogi în zilele de Sabat. La ani de zile după aceea,
scriind filipenilor, Pavel arăta că nu prea primise ajutor pentru susţinerea sa (Filipeni 4,15-18). Pare că
nu-i venise în gând tinerii biserici că zecimea, care era dată întotdeauna leviţilor, ar putea fi dată spre a fi
folosită de un corp consacrat de slujitori creştini. De fapt, încă nu exista un cler ca o categorie
profesională.
În Seleucia. Oraşul acesta se afla cam la 16 mile de Antiohia aproape de gura râului Orontes şi era
portul maritim al Antiohiei. Seleucia primise numele după fondatorul ei, Seleucus Nicator (m,280 î.Hr.),
generalul lui Alexandru, care a înfiinţat Imperiul Seleucid. Vezi harta din faţă, p. 39.
Au plecat pe mare spre Cipru. Dacă misionarii n-au fost în mod specific îndrumaţi, fără îndoială că ei
au ales acest prim punct de vizită, deoarece insula Cipru era locul de naştere al lui Barnaba. Populaţia ei
era în cea mai mare parte greacă. Ea considera pe Afrodita, sau Venus, ca zeiţa ei protectoare. Centrul ei
principal de cult era Pafos, care era cunoscut pentru desfrâul preoteselor prostituate ale templului ei.
Metalul cuprum, „cuprul” şi-a luat numele de la acea insulă şi minele de cupru care se găseau numai la o
mică depărtare de Siria, au atras mulţi iudei. Probabil tocmai printre aceştia Evanghelia fusese deja
predicată de evanghelişti creştini itineranţi (cap. 11,19). E probabil, de asemenea, că unii din cei din
Cipru care fuseseră convertiţi la Ierusalim, în Ziua Cincizecimii, să le fi adus solia creştină înapoi în
patria lor.

5 Când au ajuns la Salamis, au predicat Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Îl

aveau cu ei pe Ioan, ca ajutor.
Salamis[Salamina-trad. Cornilescu]. La capătul de răsărit al insulei, acesta era portul cel mai apropiat
al Ciprului pentru aceia care vin din Seleucia.
Au predicat[Au vestit-trad. Cornilescu; „Predicat”, KJV]. Ei au predicat direct din Scripturi Cuvântul
lui Dumnezeu, prezentând solia unui Mântuitor răstignit şi înviat (vezi v. 12).
Sinagogile. Menţionarea „sinagogilor” la plural, implică o populaţie iudaică considerabilă. Ţinându-se
de regula lor generală de a predica mai întâi iudeilor (v. 46), apostolii în mod natural au făcut contactele
lor iniţiale în sinagogi. Serviciile sinagogii procurau în mod deosebit ocazii de a predica vizitatori cum
era Saul şi Barnaba (vezi vol X, p. 57, 58).
Ioan. Adică, Ioan Marcu, vărul lui Barnaba. Vezi Coloseni 4,10.
Ajutor[Slujitor-trad. Cornilescu]. Gr. huperetes, „un subvâslaş” pe o corabie şi aşa prin extensie un
„asistent” de orice fel. În Noul Testament, cuvântul e folosit pentru un slujbaş care executa sentinţele
date de un judecător (Matei 5,25), pentru chazzan în sinagogă (vezi vol. V, p. 56) şi pentru slujbaşii de
sub comanda unui conducător iudeu (Ioan 7,32). Pe lângă pasajul de faţă, Luca foloseşte termenul acesta
de două ori pentru slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,18). Datoriile specifice ale lui Marcu nu
sunt arătate, dar evident el a ajutat pe cei 2 apostoli în general în lucrarea lor.

6 Au traversat toată insula până la Pafos, iar acolo au întâlnit un vrăjitor, profet mincinos,
un iudeu pe nume Bar-Isus,
Au traversat toată insula. („Străbătut insula”, KJV) Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „prin
toată insula”. Probabil Pavel şi Barnaba vor fi învăţat pe oameni în diferite locuri în drumul lor prin
insulă.
Pafos. Pafos se găseşte la extremitatea vestică a insulei. Fusese o veche cetate Pafos vestită pentru
sanctuarul ei dedicat Afroditei, dar pe vremea lui Pavel se zidise o nouă cetate cam la 10 mile mai
departe spre nord-vest şi aceasta servea ca sediu al guvernatorului roman al Ciprului. La această nouă
cetate a mers Pavel şi Barnaba.
Vrăjitor. Gr. magos, „magus” (plural „mag”), originar un cuvânt persan denumind clasa preoţească din
mijlocul adoratorilor iranieni ai focului. Ca atare, magii deţineau o poziţie plină de demnitate şi respect.
Din categoria aceasta făceau parte „magii” („înţelepţii”) care au vizitat pruncul Isus. (vezi Matei 2,1).
Totuşi, încă din secolul al V-lea î. Hr., termenul magos ajunsese să aibă şi sensul rău de „vrăjitor” sau de

~ 169 ~
„şarlatan”. Astfel poetul grec Sofocles face pe Oedip să-şi bată joc de Teirenas sub acest nume, ca unul
care practica magia Oedip Rege 387. Luca foloseşte un termen asemănător pentru Simon, vrăjitorul din
Samaria ( Fapte 8,9). Pare că el îl foloseşte într-un sens general în legătură cu „ profet mincinos”, pentru
a arăta că Bar-Isus, deşi avea o poziţie plină de influenţă pe lângă guvernator, era un şarlatan.
Profet mincinos. O decădere în folosirea adevăratei descoperiri produce profeţi mincinoşi, care la
rândul lor accelerează stricăciunea.
Un iudeu. Pretendenţi la puteri magice erau obişnuiţi printre iudei ( vezi Talmud Berackoth 59a,
ed. Soncino,p.367) Ei vehiculau prestigiul religios al neamului lor şi se făleau, în afară de cărţile lor
sfinte, cu vrăji şi farmece care ajunseseră până la ei de la Solomon.
Bar-Isus. Acesta este clar un nume iudaic, dar dovezile textuale sunt atât de împărţite cu privire la
corecta lui scriere în greceşte, încât e aproape cu neputinţă de a ajunge la o decizie finală în ce priveşte
înţelesul lui exact în ebraică sau aramaică. Ar putea să însemne „ fiul lui Iosua” ( vezi Matei 1,1)

7 care era cu proconsulul b[În timpul Imperiului, proconsulul era guvernatorul unei
provincii senatoriale (o provincie senatorială era considerată pacificată, era lipsită de
trupe, iar proconsulul sau promagistratul era numit de către senat)] Sergius Paulus, un om
inteligent. Proconsulul i-a chemat la el pe Barnaba şi pe Saul, căutând să asculte Cuvântul
lui Dumnezeu,
Proconsulul[Dregătorul-trad. Cornilescu; „ Delegatul,” K J V ; „ Proconsulul,” Nitz.]. Gr. anthupatos,
echivalentul grec al titlului „ proconsul”. Provinciile Imperiului Roman, sub organizaţia lui August
( 27 î.Hr.), erau împărţite în două categorii. Acelea care aveau nevoie de control militar erau aşezate sub
împărat în calitate de comandant al legiunilor şi erau guvernate de proprietari şi procuratori. Provinciile
mai paşnice erau lăsate pe seama conducerii Senatului şi erau sub cârmuirea proconsulilor.
Cipru fusese o provincie imperială ( vezi Strabo, Geografie X I V 6,6), dar mai târziu a fost reatribuită
Senatului ( Dio Cassius, Istoria Romană ) III.12.7) şi, în consecinţă, pe vremea lui Pavel era cârmuită de
un proconsul. Existenţa cârmuirii proconsulare acolo e dovedită şi de faptul că de pe timpul lui Caligula
sunt monede ale Ciprului care dau titlul de proconsul cârmuitorului local, Cominius -Proclus, Luca, aici,
ca şi în altă parte, e atent să folosească titluri corecte pentru diferiţii slujbaşi care apar în naraţiunea sa
(vezi Fapte 23,24 ; cf. cele de la Matei 27,2)
Sergius Paulus. O inscripţie latină din anul 35 d .Hr, prezentând o listă de Fraţi Arval, preoţi care
serveau drept curatori ai Tibrului, conţine numele („Lucius - Sergius- Paullus”) . Deşi nu se poate face o
identificare pozitivă a acestui om cu proconsulul din naraţiunea prezentă, nu e imposibil că ei sunt
aceeaşi persoană şi că Sergius Paullus fusese preot la Roma înainte de a fi trimis în Cipru. O altă
inscripţie din Soli în Cipru se declară a fi de pe vremea lui „Paullus, proconsul”. Învăţaţii au căutat de
repetate ori să identifice pe acest proconsul cu Sergius-Paulus din Fapte, dar cea mai bună părere este că
data acestei inscripţii nu poate fi aceeaşi cu timpul Primei Călătorii Misionare. Probabil se referă la un
proconsul care a cârmuit Ciprul cu câteva decenii mai înainte. Pliniu cel Bătrân, scriind cam pe la anul
90 d. Hr., a fost crezut că numeşte pe un Sergius-Paullus ca autoritate principală pentru faptele din
anumite porţiuni ale Istoriei sale naturale, dar un studiu critic al dovezilor de manuscris arată că omul
menţionat era mai de grabă unul Sergius-Plautus. În consecinţă, nimic cert nu e cunoscut cu privire la
Sergius-Paulus din Fapte, mai mult decât e relatată de Luca.
Un om inteligent[Un om înţelept-trad. Cornilescu]. Adjectivul descrie inteligenţă şi discernământ, ca în
Matei 11,25; Luca 10,21;1 Corinteni 1,19. Prezenţa lui Elima la Sergius Paulus arată că proconsulul era
un om cu o minte iscoditoare. Cu siguranţă a dat pe faţă caracteristica aceasta când a chemat pe Barnaba
şi pe Saul pentru a-i asculta. El a dovedit înţelepciune când a ajuns să recunoască superioritatea caracte-
rului dovedit de misionar. El nu se putea să fi fost dominat de vrăjitor.

8 însă Elima, vrăjitorul, căci aşa se traduce numele lui, li se opunea şi căuta să-l înde-
părteze pe proconsul de la credinţă.
Elima. Multe presupuneri s-au făcut de către învăţaţi cu privire la înţelesul acestui nume, dar nu a fost
cu putinţă nici o concluzie finală. Poate reprezintă un cuvânt semitic care are vreun înţeles ca „vrăjitor”
~ 170 ~
sau „mag”. În acest caz, expresia „se traduce” n-ar însemna că Elima este o traducere a lui „Bar-Isus”, ci
ar fi doar un fel de a adăuga că era vrăjitor.
Vrăjitorul. Gr. magos (vezi v. 6).
Li se opunea. Şarlatanul se temea că va pierde influenţa pe care el credea că o are asupra proconsulului.
El vedea că victima sa se emancipa trecând de la credulitate faţă de vrăjitor la credinţa în Evanghelie şi
Elima era hotărât să împiedice această schimbare. Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise (2 Tim. 3,8)
în împrejurări oarecum similare şi cu acelaşi fel de strădanie satanică.
Căuta să-l îndepărteze[Căuta să abată-trad. Cornilescu]. La punctul acesta Sergius Paulus încă nu
acceptase doctrina lui Hristos, deşi e probabil ca atât Elima, cât şi el auziseră multe cu privire la solia
apostolilor de când debarcaseră la Salamina. Vrăjitorul a văzut că interesul proconsulului era trezit şi el
dorea să-i abată atenţia ca nu cumva să trimită după Barnaba şi Saul. Dar proconsulul era hotărât în
scopul său şi a vrut să fie aduşi apostolii în faţa lui.

9 Dar Saul, numit şi Pavel c(Era ceva obişnuit ca cineva să poarte două nume; în cazul lui
Pavel, primul nume este de origine evreiască, însemnând Cerut (de la Dumnezeu), iar al
doilea, de origine greco-romană, înseamnă Mic; posibil ca Pavel (lat.: Paulus) să fi primit
acest nume în urma convertirii lui Sergius Paulus; Luca va folosi de acum înainte numai
numele Pavel, poate pentru ca de acum Pavel îşi începe lucrarea de misiune printre
neamuri), fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el
Numit şi Pavel. La punctul acesta pentru prima dată a introdus numele cu care apostolul neamurilor e
cunoscut cel mai bine. În ce priveşte o tratare a numelor Saul şi Pavel, vezi Note Adiţionale la cap. 7,
nota 2.
Plin de Duhul Sfânt. Timpul participiului grec aici implică un acces brusc de putere spirituală,dându-se
de îndată pe faţă o întrepătrundere a caracterului, într-o sfântă indignare şi prevedere a mustrării divine
ce urma să se dea. Evident, sentinţa de pedeapsă ce urma să fie dată lui Elima, a fost descoperită
apostolului de către Duhul. Pavel ştia din aceeaşi Sursă că ceea ce el era pe punctul de a spune, urma să
aibă loc.
S-a uitat ţintă. Gr. atenizo, „a privi atent”. S-a sugerat că o asemenea privire era necesară deoarece
vederea lui Pavel era defectuoasă ca rezultat al orbitoarei străluciri de lumină văzută pe calea spre
Damasc. Dar Luca foloseşte acest cuvânt grecesc cu privire la privirea ţintă a unor oameni cu puteri
normale de vedere, când privesc cu uimire sau cu cercetare minuţioasă (vezi Fapte 3,4; Luca 4,20;
22,56). Elima avea nevoie să fie observat, deoarece stătea alături, gata să folosească orice mijloc ce i-ar
fi stat la îndemână pentru a discredita pe apostoli. Dar Pavel l-a fixat cu privirea şi a exprimat o condam-
nare aspră.

10 şi i-a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, duşman
a tot ceea ce este drept, nu vei înceta să suceşti căile drepte ale Domnului?
Toată viclenia şi de toată înşelăciunea. („Pline de orice înşelăciune şi de orice răutate”, Nitz). Cuvântul
tradus „răutate” e găsit numai aici în NT. Înţelesul lui de „uşurinţă (sau „facilitate”) la lucru” a ajuns să
aibă înţelesul rău de „viclenie” şi „şiretlic”. Pavel era explicit şi fără reţinere în condamnarea lui Elima.
Plin de Duhul Sfânt, el punea sub acuzare pe vrăjitor. Sunt unii care gândesc că un creştin plin de Duhul
Sfânt va da pe faţă numai „roadele Duhului” relativ pasive catalogate de Pavel în Galateni 5,22.23. Dar
Duhul conduce pe solii Săi şi la identificarea şi definirea păcatului în chip sincer şi la condamnarea în
termeni clari. Pavel plin de Duhul Sfânt a făcut exact lucrul acesta în cazul lui Elima.
Fiu al Diavolului. Vezi Ioan 8,44. Întrucât Diavolul este tatăl minciunilor, Elima, care trafica cu înţe-
lepciunea, putea prea bine să fie numit cu acest epitet aspru. Dacă numele Bar-Isus, însemnează „Fiu al
lui Iosua” (un nume care însemnează „Iehova este mântuire”, vezi v. 6), caracterizarea lui de către Pavel
aici ar fi fost un contrast deosebit de impresionant.
Duşman a tot ceea ce este drept[Vrăjmaş al oricărei neprihăniri-trad. Cornilescu; „Vrăjmaş al oricărei
dreptăţi”, KJV]. Pavel recunoştea în proconsul un viu interes pentru a cunoaşte adevărul. Mânia lui a
izbucnit împotriva lui Elima pentru faptul că el împiedica acea dorinţă.
~ 171 ~
 Suceşti căile drepte. Influenţa lui Elima era o sucire şi o denaturare a adevăratei căi a lui Dumnezeu. El
sucea căile drepte ale lui Dumnezeu, făcând din ele căi strâmbe ale subtilităţii omului. Era exact o
răsturnare a ceea ce Isaia descrie ca adevărata pregătire a căii Domnului, făcând cele strâmbe să fie
drepte. (Isaia 40,4)

11 Acum iată, mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei mai vedea soarele
până la o vreme!” Şi deodată a căzut peste el ceaţă şi întuneric şi a început să umble
bâjbâind prin jur, căutând pe cineva care să-l ducă de mână.
Mâna Domnului. Vezi Fapte 11,21; cf. Exod 9,3; Judecători 2,15. Întrebările pe care Sergius Paulus le
pusese lui Elima probabil priveau credinţa iudaică. În loc de a învăţa pe proconsul să cunoască pe
Dumnezeu, el l-a rătăcit prin propriile sale pretenţii. Mâna Domnului, ale cărui căi Elima le sucise, era
gata să cadă asupra lui.
Vei fi orb. O judecată cât se poate de corespunzătoare, deoarece Elima se luptase împotriva luminii
adevărului. Forma pedepsirii lui Elima stă într-un izbitor contrast cu propria sa experienţă anterioară.
Pavel orbise datorită luminii din afară, dar fusese luminat înăuntru de o lumină din cer (vezi cap. 9,9).
Elima, orbit pentru un timp, ar fi putut să fie în stare să primească Lumina care luminează pe orice om
(Ioan 1,9).
Până la o vreme. Faptul că orbirea era temporară lasă a se înţelege că ea era nu numai o pedeapsă, ci şi
un leac intenţionat. Pedeapsa dată lui Elima era mai uşoară decât aceea aplicată lui Anania şi Safirei,
deoarece purtarea lor, dacă era continuată, ar fi adus ruină bisericii. Păcatul lor era împotriva unei lumini
mai noi decât aceea care fusese acordată magului din Cipru.
Ceaţă şi întuneric. Ordinea cuvintelor arată o scădere treptată a vederii. La început, ochii lui Elima s-au
înnourat şi apoi a devenit orb. O astfel de precizie în relatare pare că reflectează instruirea lui Luca în
medicină (vezi Coloseni 4,14; cf. la Fapte 9,18).
Să-l ducă de mână. Elima folosise în mod fals şi egoist bruma de cunoştinţă pentru a rătăci pe alţii, spre
propriul său avantaj. Acum trebuia să caute pe alţii să-i călăuzească proprii lui paşi. El făcea lucrul
acesta bâjbâind, deoarece un om de felul acesta dorea să dovedească cât mai puţin posibil cât de exact
ajunseseră să se împlinească cu el cuvintele apostolului.

12 Atunci, văzând ce se întâmplase, proconsulul a crezut, fiind uluit de învăţătura

Domnului.
Proconsulul[Dregătorul-trad. Cornilescu]. Proconsulul a văzut miracolul şi a auzit cuvintele care îl
însoţiseră. El credea că apostolii dădeau pe faţă o putere mai mare şi a primit solia lor, net superioară
faţă de ceea ce îl învăţase Elima.
Uluit[Uimit-trad. Cornilescu; „Împietrit”, KJV]. Sau „uimit”. Aici, ca şi în Matei 7:28, cuvântul e
folosit cu privire la o uimire voioasă la auzul Evangheliei.
Învăţătura Domnului. Adică, învăţătura cu privire la Isus Hristos.

În Antiohia Pisidiei

13 Pavel şi cei ce erau cu el au plecat din Pafos pe mare şi s-au dus la Perga, în Pamfilia.
Ioan însă s-a despărţit de ei şi s-a întors în Ierusalim.
Pavel şi cei ce erau cu el. („Cei de lângă Pavel”, Nitz). Literal, „cei din jurul lui Pavel”. De la punctul
acesta înainte, Pavel este recunoscut ca un conducător al misiunii. De aici înainte, Pavel, apostolul
neamurilor, e figura centrală în aproape fiecare scenă a cărţii Faptelor.
Au plecat…pe mare. („A ridicat pânzele”, KJV, „Trecând”, Nitz). Gr. anago, de obicei folosit pentru
marinari care „pornesc în larg”. Pavel şi tovarăşii săi au pornit cu corabia spre nord-vest.
Perga în Pamfilia. Pamfilia era o regiune mică pe la mijlocul coastei de sud a Asiei Mici. În anul
43 d.Hr, chiar înainte de vizita lui Pavel, a fost contopită cu Lycia, vecina ei de vest, pentru a alcătui o
provincie imperială. Perga era cetatea ei principală, situată pe râul Cestrus, cam la 8 mile de la ţărmul

~ 172 ~
mării. Luca nu relatează nici o lucrare evanghelistică în cetate pe vremea aceea, poate din cauză că acolo
nu erau sinagogi. Frământarea sufletească pricinuită de plecarea lui Ioan Marcu se poate să fi făcut pe
Pavel şi pe Barnaba să meargă mai departe. Ei au predicat la Perga cu prilejul călătoriei de înapoiere
(cap. 14,25). Vezi harta de la pag. 280.
Ioan însă s-a despărţit. Adică, Ioan Marcu (vezi v. 5) Nu există cheie pentru a dezlega problema cauzei
care a făcut pe Ioan să se despartă. Poate că se va fi temut de primejdiile şi greutăţile călătoriei în
interior.
Ioan Marcu a fost probabil una şi aceeaşi persoană ca scriitorul celei de a doua Evanghelii. Mai târziu a
devenit un lucrător sârguincios pentru Hristos. Pavel a vorbit despre el ulterior cu afecţiune (Col.4,10) şi
dorea să-l vadă în timpul ultimei sale detenţii (2 Timotei 4,11). Dacă Luca a ştiut pentru ce s-a retras
Ioan Marcu, respectul pentru experienţa lui cu succes de mai târziu evident l-a reţinut pe Luca să dea la
iveală motivul de aici.
Vezi traseul primei călătorii misionare a lui Pavel.Vezi răspăndirea bisericii înainte de călătoriile
misionare ale lui Pavel

14 Dar ei au plecat mai departe din Perga şi au ajuns în Antiohia din Pisidia. În ziua de
Sabat au intrat în sinagogă şi s-au aşezat.
Au plecat mai departe din Perga[Din Perga şi-au urmat drumul înainte-trad. Cornilescu; „Străbătând de
la Perga”, Nitz). Sau, „au străbătut de la Perga”. Drumul lui Pavel şi al lui Barnaba ducea spre nord, de-a
lungul unui afluent al râului Cestrus în provincia Galatia. Pentru a ajunge la Antiohia ei au „străbătut”
întreaga lăţime a Pamfiliei, şi colţul de sud-vest al Galatiei. Vezi harta de la pag. 280.
Antiohia. Pisidia era numai o regiune pe vremea lui Pavel şi n-a devenit provincie decât la sfârşitul
secolului al III-lea d.Hr. Antiohia se afla în regiunea învecinată Frigiei. Totuşi, în anul 39 î.Hr. ajunsese
sub dominaţia regelui din Pisidia şi în consecinţă era cunoscută ca Antiohia din Pisidia, pentru a o
distinge de celelalte cetăţi cu acelaşi nume. În vremurile NT era cuprinsă în provincia Galatia.
Antiohia era una dintre multele cetăţi zidite de Seleucus Nicator (m. 28 î.Hr) care i-a dat nume după
numele tatălui său, Antioh. Se găseşte pe pantele inferioare ale Munţilor Taurus, la o altitudine de peste
1.200 m deasupra nivelului mării. Populaţiei ei îi fusese acordată un fel de cetăţenie romană, sub
August. Antiohia probabil atrăsese o considerabilă populaţie iudaică, lucru care pare că făcuse pe
neamuri să capete un interes faţă de iudaism (v. 42).
Poate că în călătoria aceasta, Pavel şi tovarăşul său au fost expuşi la „primejdii din partea tâlharilor” de
care vorbeşte în 2 Corinteni 11,26. Pisidia, prin care au trecut pentru a ajunge la Antiohia, era o ţară
muntoasă, înălţându-se treptat către nord. Strabo (c. 24 d. Hr.; Geography, XII, 7.2) vorbeşte despre
multă tâlhărie în aceste regiuni.
În ziua de Sabat. Ca şi Domnul său, (vezi Luca 4,16), Pavel era de obicei prezent la serviciile sinagogii
în ziua Sabatului (vezi Fapte 13,42-44; 17,2; 18,4; cf. cap. 16,13). Apostolul Pavel evident avea un
dublu scop – dorea să aibă un contact spiritual efectiv cu iudeii (vezi mai jos la „în sinagogă”) şi să
sfinţească ziua Sabatului „după Lege” (Luca 23,56).
În sinagogă. Deşi Pavel era apostolul declarat al neamurilor, se ducea mai întâi la sinagogi (vezi
cap. 13, 5.14), care adesea acordau vizitatorilor un prilej de a predica (vezi vol V, p. 57-58). Organizaţia
sinagogii excludea orice fel de ceremonie preoţească şi predicarea laică era o practică statornicită pentru
cei educaţi pentru ea. Nici prezbiterii şi nici cărturarii sinagogii nu aveau nevoie să fie din seminţia lui
Levi, aşa cum era cazul cu preoţii de la Templu.

15 După citirea Legii şi a Profeţilor, conducătorii sinagogii au trimis să le spună:

„Fraţilor, dacă aveţi vreun cuvânt de încurajare pentru popor, vorbiţi!”
Citirea Legii. Cu privire la locul citirilor din Lege şi Profeţi la serviciul de la sinagogă, vezi (vol. V,
p.57,58) Lecturile acestea adesea alcătuiau baza pentru predica ce urma.
Deşi este cu neputinţă de a spune cu certitudine ce se citea într-un anumit Sabat, e un lucru interesant
că v. 17 şi 18 conţin cuvinte-cheie care se găsesc şi în Isaia 1,2 şi Deuteronom 1,31, pasaje care încă mai
sunt citite împreună în serviciul sinagogii (vezi comentariul la Fapte 13,17,18). Lucrul acesta ar părea să

~ 173 ~
sugereze că aceste două pasaje care au o anumită similitudine tematică, s-ar putea să fi fost citite
împreună pe vremea lui Pavel. Totuşi, întrucât nu este nici o dovadă că există un ciclu fixat pentru
citirea în Sabat a Scripturilor la data prezentei naraţiuni ( vezi Nota Adiţională la Luca 4), orice
încercare de a determina timpul din an al vizitei lui Pavel la Antiohia de la data la care aceste pasaje ar fi
citite în ciclu rămâne o tentativă fără rost.
Conducătorii sinagogii[Fruntaşii sinagogii-trad. Cornilescu]. Gr. archisunagogoi, un termen care avea
întrebuinţare atât păgână, cât şi iudaică. O inscripţie păgână a fost descoperită în Tracia, în care titlul
acesta e aplicat la conducătorul unei asociaţii de bărbieri.
În cercuri iudaice termenul acesta era corespondentul expresiei ebraice rosh hakkenescth, „ căpetenia
adunării”, un slujbaş care era unul din oamenii de conducere ai comunităţii iudaice. Datoria lui princi-
pală, aşa cum este reflectată aici, era să facă aranjamente cu privire la serviciile de cult la sinagogă;el
alegea pe aceia care înălţau rugăciunea,citeau Scripturile şi ţineau predica(vezi Vol.V,p. 56). Deşi
practica obişnuită pare să fi fost de a avea numai un astfel de slujbaş în fiecare sinagogă, pasajul prezent
pare să arate că în unele cazuri un comitet de astfel de slujbaşi dirija treburile sinagogii. Fruntaşii fără
îndoială observaseră pe Pavel şi pe Barnaba în adunare şi, probabil, aflând de cultura rabinică a lui
Pavel, l-au invitat pe apostol să vorbească, deoarece era privilegiul lor oficial de a face astfel de invitaţii.
Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi,” K J V ). Literal, „Bărbaţi, fraţi.” Ca în cap. 1,16; 2,37, acesta era un mod
politicos de adresare.
Încurajare[Îndemn-trad. Cornilescu]. Sau, „mângâiere”. Barnaba era numit „fiu al mângâierii” (vezi
cap. 4,36), şi acelaşi cuvânt e folosit aici.

16 Pavel s-a ridicat, a făcut semn cu mâna şi a zis: „Bărbaţi israeliţi şi voi care vă temeţi
de Dumnezeu d(Vezi nota de la 10:2), ascultaţi!
A făcut semn cu mâna. („Făcând semn,” KJV). Mai de grabă, „semnalizând”. Pavel a făcut semn cu
mâna pentru a se face tăcere şi pentru a câştiga atenţia, iar nu pentru a invita pe cineva să vină, cum
înţelegem noi astăzi semnul cu mâna ( vezi cap. 12,17 ).
Bărbaţi israeliţi. („Bărbaţi ai lui Israel,” KJV ). Când se iau în consideraţie ascultătorii, subiectul şi
scopul nu e surprinzător că această formă de adresare a lui Pavel la Antiohia, cuvântarea lui Petru la
Ziua Cincizecimii şi apărarea lui Ştefan sunt asemănătoare. Pavel auzise apărarea lui Ştefan; avusese
vedeniile de la Damasc (cap. 9,3-7) şi de la Ierusalim (cap.22, 17-21) şi acestea îi confirmaseră
adevărurile pe care le rostise Ştefan; el vorbea acum cu îndrăzneală cu privire la adevărul învierii.
Voi care vă temeţi de Dumnezeu. Între ascultătorii lui Pavel pare să fi fost şi persoane dintre Neamuri
sau cel puţin prozeliţi ( vezi cap.10,2; cf. cap 13, 42).
Ascultaţi. ( „ Daţi ascultare,” K J V ). Literal „ ascultaţi!”

17 Dumnezeul acestui popor Israel i-a ales pe strămoşii noştri; El l-a înălţat în cinste pe
poporul acesta în timpul peregrinării lui în ţara Egiptului şi l-a scos de acolo cu braţul
Său puternic.
Dumnezeul acestui popor. Pavel a făcut introducerea cuvântării sale în mare parte aşa cum o făcuse
Ştefan. Abordarea iudaică a religiei era mai de grabă istorică decât teologică. În felul acesta Pavel începe
cu recapitularea faptelor principale ale istoriei lui Israel, o temă pe care iudeii niciodată nu oboseau de a
o asculta. O astfel de abordare mai arată şi faptul că apostolii recunoşteau că evreii erau poporul ales al
lui Dumnezeu.
A înălţat. Gr. hupsoo, un cuvânt aflat şi în LXX la Isaia. 1,2 („ am crescut,” KJV). Aceasta ar putea să
fie un ecou la haphţarah, lectura din Profeţi, care se poate să fi fost citită cu câteva clipe mai înainte
(vezi Fapte 13,15; cf. la vers18).
Cu braţul Său puternic. („Cu braţ înalt,” KJV, Nitz).Adică, cu o demonstrare de putere.

~ 174 ~
18 Apoi, timp de aproape 40 de ani, i-a suportat e[Unele mss importante conţin: a avut
grijă de ei (vezi şi Deut. 1:31)] în pustie.
Patruzeci de ani. Timpul petrecut de evrei între ieşirea din Egipt şi sosirea în Canaan (vezi Exod 16,35;
Numeri 14,33.34; Deuteronom 8.2-4)
I-a suportat. („Îi purta”, Nitz). Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea „a suferit” sau
„a răbdat” şi „a suportat”, „a hrănit”.
Exact aceeaşi variantă textuală se găseşte în manuscrise LXX la Deuteronom 1:31, unde exprimarea
ebraică ar trebui să fie tradusă „el le-a răbdat”. Toate acestea sugerează posibilitatea ca Pavel să se refere
aici la grija îndurătoare a lui Dumnezeu în pustietate şi nu toleranţa Sa. Legătura aparentă dintre versetul
de faţă şi Deuteronom 1,31 s-ar putea să fie o coincidenţă, aşa cum pasajul de mai înainte ar putea să fi
făcut parte din Lege (parasah) care fusese citit înainte ca Pavel să fi început să vorbească (vezi Vol V,
p. 57, vezi Fapte 13,15; cf. cele de la v. 17).

19 Şi, după ce a distrus 7 neamuri în ţara Canaanului, le-a dat drept moştenire ţara
acestora.
Şapte neamuri. Acestea sunt enumerate în Deuteronom 7:1, înainte de istoria trecerii israeliţilor peste
Iordan, ca hitiţii, ghirgasiţii, amoriţii, canaaniţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii.
Le-a dat drept moştenire.(„Le-a împărţit”, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „el
a dat ca moştenire”.

20 Perioada aceasta f[Adică perioada prezenţei lui Israel în Egipt (aproximativ 400 de
ani) plus anii pustiei (40 de ani)] s-a întins pe aproape 450 de ani. După aceea le-a dat
judecători g(Cu sensul de conducători, cârmuitori), până la profetul Samuel.
Patru sute cincizeci de ani. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea: „El a dat ţara lor ca
moştenire pentru aproape 450 de ani. Şi după aceea El a dat judecători până la profetul Daniel.” În ce
priveşte însemnătatea acestui pasaj pentru cronologia ebraică, vezi Vol. I, pag. 193.
Judecători. Conducerea prin judecători itineranţi a fost planul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru
cârmuirea poporului Său în Canaan. Numai când s-au dovedit ne-binevoitori de a conlucra cu planul
acela, Dumnezeu le-a dat un rege ca la „toate popoarele” (vezi 1 Samuel 8,5-9).

21 Atunci ei au cerut un rege. Şi Dumnezeu le-a dat timp de 40 de ani pe Saul, fiul lui
Chiş, din seminţia lui Beniamin.
Atunci ei au cerut un rege. Făcând aşa, strămoşii ascultătorilor iudei ai lui Pavel, lepădaseră pe
Dumnezeu (1 Samuel 8,7). Apostolul avea să le spună în curând (Fapte 13,23-28) că Isus ca Mesia
fusese lepădat de concetăţenii lor. Aşteptarea unui Mesia regesc pe care în zadar îl doreau iudeii de pe
vremea lui Pavel, îi mânase să comită un păcat asemănător cu acela al strămoşilor lor.
Patruzeci de ani. Lungimea domniei lui Saul nu e dată în VT, dar Işboşet, fiul cel mai tânăr al lui Saul
(vezi 1 Cronici 8,33) era în vârstă de 40 de ani la data morţii lui Saul (2 Samuel 2,10) şi Saul însuşi era
„tânăr” când a fost ales rege (1 Samuel 9,2). Iosif (Antiquities, VI, 14,9 (378) spune că Saul a domnit
18 ani înainte de moartea lui Samuel şi 22 de ani după aceea, afirmaţia care coincide cu relatarea lui
Pavel de aici. Vezi 1 Samuel 13,1.
Saul. Pavel, actualul vorbitor, era şi el un Saul din seminţia lui Beniamin. (vezi Fil. 3,5)

22 Apoi l-a înlăturat pe Saul şi li l-a ridicat ca rege pe David, despre care a mărturisit:
«L-am găsit pe David, fiul lui Iese, ca fiind un om după inima Mea şi care va împlini
toate planurile Mele.» h(Pavel citează din Ps. 89:20 şi 1 Sam. 13:14)
Găsit pe David. Aici Pavel face un citat compus,după felul rabinilor,din Psalmul 89,20 şi 1 Sam. 13,14.
După inima Mea. Vezi 1 Samuel 13,14. David a fost uns ca împărat deoarece el era un om după inima
lui Dumnezeu. Intenţia inimii lui era de a servi lui Dumnezeu (Psalmi 57.7; 108,1) şi când a păcătuit, s-a
~ 175 ~
pocăit cu sinceritate şi umilinţă (Psalmul 32, 5-7; 51, 1-17). „Caracterul e dat pe faţă, nu prin fapte bune
sau fapte rele ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi a faptelor obişnuite” (SC 57,58).
Va împlini toate planurile Mele. Acestea amintesc în mare măsură cuvintele lui Dumnezeu cu privire la
Cir, în Isaia 44:28. Ele afirmă condiţia fundamentală pentru a fi primit înaintea lui Dumnezeu şi pentru
îndeplinirea serviciului Său (vezi Luca 22,42; Ioan 14,15; Evrei 10,9). Nu împlinitorul unor mari lucrări
ca atare, ci numai cel care face voia Tatălui din cer, va intra în împărăţie (Matei 7,21-23).

23 Dintre urmaşii acestuia, Dumnezeu, după promisiunea Sa, a adus lui Israel un
Mântuitor, pe Isus.
După promisiunea Sa. O referire generală la făgăduinţele cu privire la Mesia şi poate mai ales la pasaje
ca 2 Samuel 22,51; Psalmi 132, 11; cf. Fapte 2,30.
A adus[A ridicat-trad. Cornilescu].Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „a adus”.
Un mântuitor,pe Isus. Numele Isus însemnează „Iehova este mântuirea” (vezi Matei 1,1). În felul
acesta, Pavel putea să-L prezinte cu deosebită competenţă ca „Mântuitor”. Numele lui Isus nu era
probabil cu totul necunoscut, chiar şi în regiunile îndepărtate ale Pisidiei. Orice iudeu care se suise la
Ierusalim în cursul anilor recenţi trebuie să fi auzit de El. După felul cum vorbea, Pavel părea să afirme
că ascultătorii săi aveau cel puţin o cunoaştere vagă a lui Isus, şi el se oferea să le aducă o cunoaştere
mai mare.

24 Înainte de venirea lui Isus, Ioan predicase botezul pocăinţei la tot poporul Israel.
Botezul pocăinţei. Vezi Matei 3,1-12. Solia lui era esenţial o chemare la pocăinţă ca pregătire pentru
Mesia care venea. În felul acesta botezul lui însemna pocăinţă şi iertare de păcat (Luca 3,3). În ce
priveşte deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cunoştinţa spirituală a acelora care îl primesc, comparat cu
botezul în numele lui Isus, vezi Fapte 19,1-7.

25 Când Ioan era pe cale de a-şi împlini misiunea, zicea: «Cine presupuneţi că sunt eu?
Nu eu sunt Acela; ci iată, după mine vine Cel Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg
sandalele din picioare!»
Pe cale de a-şi împlini[Sfârşitul-trad. Cornilescu; „Împlinit”, KJV; „Sfârşea”, Nitz]. Sau „împlinea”.
Cine presupuneţi? („Cine gândiţi”, KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea
aceasta şi „Ce gândiţi?”. Întrebarea aceasta precisă nu se găseşte în Evanghelii. În ce priveşte cuvintele
lui Ioan, vezi Matei 3,11; Marcu 1,7; Luca 3,16; Ioan 1,20.21.27.

26 Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi voi, care vă temeţi de Dumnezeu, nouă ne-a
fost trimis cuvântul acestei mântuiri!
Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV). Vezi v. 15.
Neamului lui Avraam. Gr. genos Abraam, „neamul lui Avraam”, „descendenţii lui Avraam”.
Care vă temeţi de Dumnezeu. Vezi v. 16.
Nouă[Vouă-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi
„nouă”. Dacă exprimarea ultimă este originară, e în acord cu v. 17: „Dumnezeu… a ales pe părinţii
noştri”. Este evident din toată cuvântarea aceasta că Pavel căuta să evite mărirea sentimentelor iudaice.
Ori de câte ori putea face lucrul acesta cu sinceritate el se aşeza în aceeaşi categorie cu ascultătorii săi.
Acestei mântuiri. În legătură cu versetul 23, pronumele demonstrativ arată că mântuirea pe care o
predica Pavel se întemeia pe lucrarea lui Isus Hristos şi era câştigată prin unirea cu El.

~ 176 ~
27 Însă locuitorii Ierusalimului şi conducătorii lor nu L-au recunoscut pe Isus şi, prin
faptul că L-au condamnat, au împlinit cuvintele din Profeţi, care sunt citite în fiecare zi
de Sabat.
Nu L-au recunoscut pe Isus. („Nu l-au cunoscut”; KJV) Vezi cap. 3,17. Pavel lasă să se înţeleagă că el
predica acum neamurilor şi iudeilor împrăştiaţi, deoarece oferta mântuirii fusese respinsă de aceia care
în mod normal ar fi trebuit să o accepte şi care, dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit martori pentru
aceia care erau „departe” (Efeseni 2,17) atât geografic, cât şi spiritual.
Au împlinit. Pavel foloseşte propriile lor Scripturi pentru a convinge pe iudei de propriul păcat săvârşit
prin crucificarea lui Hristos. El întoarce profeţiile mesianice contra iudeilor şi declară că ei înşişi
aduseseră împlinirea lor. Compară Luca 24,26.27.32.

28 Şi, măcar că nu au găsit nici un motiv de condamnare la moarte, ei i-au cerut lui Pilat
să-L omoare.
Nici un motiv de condamnare la moarte. Sinedriul osândise pe Isus pe temeiul acuzaţiei tehnice de hulă
(Matei 26,65.66), dar ei nu putuseră să aducă dovezi îndestulătoare pentru a dovedi acuzaţia (v. 59,60).
Când au ajuns înaintea lui Pilat, au ezitat să stăruie asupra acuzaţiei acesteia şi s-au mulţumit să afirme
în termeni generali că ei îl condamnaseră ca pe un făcător de rele (Ioan 18,30). Totuşi, în prezenţa
nehotărâtului Pilat, ei au adăugat că potrivit legii lor, El trebuia să moară, pentru că Se făcuse pe Sine
Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 19,7) şi că făcându-Se pe Sine rege, El vorbise împotriva împăratului
(Ioan 19,12). Dar Pilat a spus că el „n-a găsit nici o vină de moarte în El” (Luca 23,22). Hristos „n-a
făcut păcat” (1 Petru 2,22).

29 După ce au împlinit tot ce a fost scris cu privire la El, L-au dat jos de pe lemn şi L-au
pus într-un mormânt.
Au împlinit tot. Adică, profeţiile care arătau către groaznicul tratament la care a fost supus Isus şi la
celelalte circumstanţe care i-au însoţit moartea.
L-au dat jos. În contextul de faţă, Pavel ar părea că spune că aceeaşi oameni care-l condamnaseră pe
Isus, L-au şi coborât de pe cruce. În realitate, Iosif din Arimatea şi Nicodim, 2 iudei cu vază, au fost cei
care L-au dat jos şi L-au îngropat, persoane care pare că nu fuseseră amestecate în condamnarea lui Isus
(vezi Luca 23,50.51; cf. Ioan 19,39). În acelaşi timp, e lucru clar că luarea trupului lui Isus de pe cruce
era în armonie cu dorinţa exprimată a conducătorilor iudei (Ioan 19,31). Având în vedere toate acestea,
Pavel în acest scurt rezumat poate fi înţeles că generalizează.
Lemn. („Copac”, KJV). Vezi cap. 5,30.

30 Dar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi;

Dumnezeu L-a înviat. Vezi Fapte 2,32; cf. cele de la Ioan 5,26; 10,17.18) Pavel prezenta învierea ca
dovadă că Dumnezeu împlinea făgăduinţa pe care El o făcuse lui Avraam şi lui David, cu privire la
„sămânţa” în care toate naţiunile pământului urmau să fie binecuvântate (Geneza 12,1-3).
Pavel spune în altă parte că Isus era în ce priveşte Duhul sfinţeniei, „dovedit cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu, prin învierea morţilor”. (Romani 1,4). Ca şi cu oricare argument pe care apostolii îl
prezentau în aceste zile primare ale începutului bisericii, învierea este necesară la dezvoltarea
argumentaţiei evanghelice. Învierea este dovada că Isus este Mesia.

31 El S-a arătat timp de mai multe zile celor ce veniseră cu el din Galileea în Ierusalim şi
care acum sunt martorii Lui în faţa poporului.
S-a arătat timp de mai multe zile. („Văzut mai multe zile”, KJV). Pavel vorbeşte ca unul care vorbise
cu martori şi fusese convins de adevărul mărturiei lor. Ceea ce spune el aici, reia apoi şi explică mai pe
larg în 1 Corinteni 15,3-8. Vezi Nota Adiţională la Matei 28.
Din Galileea în Ierusalim. Apostolii şi cei mai mulţi din urmaşii lui Hristos erau recrutaţi din Galileea.

~ 177 ~
În felul acesta chiar înainte de crucificare, adepţii Lui erau popular caracterizaţi ca galileeni,
(Marcu 14.70). Pavel afirmă acest fond galieean, în faţa dispreţului oficial şi chiar popular pentru aceia
care se trăgeau din Galileea (vezi Ioan 7,52; cf. cap. 1,46).
Sunt martorii Lui. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi „care cum
sunt martorii Lui”. Fără să fi menţionat înălţarea lui Isus la cer, Pavel lasă a se înţelege că El nu mai era
pe pământ spre a fi văzut de oameni. Accentul este pe mărturia dată de aceia ce fuseseră cu Hristos în
timpul întrupării Sale. Pare că de această dată Pavel nu a spus că el însuşi văzuse pe Domnul său înviat
(vezi 1 Corinteni 15,8).
Poporului. Adică, iudeilor, la care cei 12 îşi retrăgeau încă activitatea lor de proclamare a Evangheliei
(vezi cap. 26,17.23).

32 Aşadar, noi vă aducem această veste bună că, promisiunea făcută strămoşilor noştri,
Vă aducem această veste bună. Gr. euaggelizo, „a proclama veşti bune”, şi în sensul tehnic creştin,
„a predica Evanghelia” (vezi cap. 5,42). Pavel declară că în timp ce cei 12 sunt martorii lui Isus,
Barnaba şi el sunt evangheliştii Lui, aducătorii de „veşti bune”.
Promisiunea. Făgăduinţa profeţiei devine „vestea cea bună” a Evangheliei. Făgăduinţa şi vestea cea
bună sunt una şi aceeaşi.

33 Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-L pe Isus, aşa cum este scris în
Psalmul al doilea: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut!» i(Vezi Ps. 2:7)
A împlinit-o. Gr. ekpleroo, „ a împlini în totul”, „ a îndeplini”. Cuvintele acestea pot fi înţelese în
modul cel mai natural ca referindu-se la învierea lui Hristos. Dar dacă lucrurile stau aşa, se ridică o
problemă cu privire la aplicarea citatului care urmează din Psalmul 2 (vezi mai jos la „Astăzi”). De
aceea mulţi comentatori înţeleg cuvintele „a înviat pe Isus”, de aici la fel cum apar ele în capitolul 3,22;
7:37, unde ele se referă clar, nu la înviere, ci la trimiterea lui Hristos în lumea aceasta. Vezi
Deuteronom 18,15.
Psalmul al doilea. Citatul e din Psalmi 2,7. În vremurile mai vechi însă, psalmul unu şi psalmul 2 erau
uneori socotite ca unul singur şi în felul acesta unele manuscrise puteau să se refere la pasajul acesta ca
fiind în psalmul întâi.
Fiul Meu. Vezi Luca 1,35.
Astăzi. Citatul acesta din Psalmul 27 a fost înţeles în contextul prezent în diferite feluri:
1)Unii interpreţi îl iau ca referindu-Se direct la învierea lui Isus, potrivit cu alţii, Psalmul 2 a fost, în
contextul lui originar istoric, un cântec de biruinţă scris pentru a celebra o biruinţă a unui rege al lui
Israel. Biruinţa din ziua aceea dovedise că regele era un „fiu” al lui Dumnezeu şi ziua însăşi marca o
nouă naştere sau manifes-tare a acestei calităţi de fiu. Prin inspiraţie, Pavel aplică cuvintele acestui
Psalm, la Hristos, împăratul lui Israel şi fiul lui Dumnezeu într-un sens unic şi la învierea lui (cf. cu
Deuteronom 18,15). Credincioşii creştini au făcut din înviere temelia credinţei lor Hristos ca Fiu al
Dumnezeu. Hristos a fost „cel întâi născut din morţi” (Apocalipsa 1,5), iar învierea este considerată ca
confirmându-I titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”. Vezi Luca 1,35.
2)O altă interpretare a pasajului prezent este de a înţelege „făgăduinţa” în sensul larg al tuturor făgădu-
inţelor despre Hristos ca Mântuitor, la care învierea era împlinirea culminantă (vezi mai sus la ekpleroo,
la „a împlinit-o”). La această vedere citatul din Psalmi 2,7 nu s-ar referi direct la înviere, ci la viaţa lui
Isus ca un tot, încununată de înviere. O astfel de vedere plasează citatul prezent cam în acelaşi cadru
cum se găseşte în Evrei 1,5.
3)Încă o interpretare se dezvoltă din înţelegerea cuvintelor „înviind pe Isus” (vezi comentariul de mai
sus) ca nefăcând referire la înviere, ci la întrupare. Citatul din Psalmi 2,7 atunci se referă clar şi la
întrupare şi este în acelaşi cadru ca în Evrei 1,5. Fapte 13,34 merge atunci mai departe pentru a vorbi
specific despre înviere.

~ 178 ~
34 Că L-a înviat dintre cei morţi, aşa că nu urmează să Se mai întoarcă în putrezire, a
spus-o când a zis: «Vă voi da promisiunile sfinte şi demne de încredere făcute lui David.»
j(Vezi Is. 55:3)
Că L-a înviat dintre cei morţi. Pavel se îndreaptă aici direct la chestiunea învierii şi lucrul acesta ar
putea să arate că în versetul anterior, el încă nu o avusese atât de specific în discuţie (vezi v. 33).
În putrezire. („La putrezire”,KJV). Nu ca Lazăr care, fiind readus la viaţă, a trebuit să moară din nou.
Deşi Hristos este pururi „omul Isus Hristos” (1 Timotei 2,5; vezi Evrei 2, 9-18), El este de asemenea
veşnic înălţat şi proslăvit (vezi 1 Corinteni 15, 20-25; Fil. 2,9-11).
Promisiunile sfinte şi demne de încredere făcute lui David[Cu toată credincioşia făgăduinţele sfinte pe
care le-am făcut lui David-trad. Cornilescu; „Îndurările sigure ale lui David”, KJV]. Mai degrabă,
„sfinte, credincioase („îndurări sau binecuvântări) ale lui David”.Acesta este un citat din LXX,Ioan 55:3,
unde versiunea ebraică poate fi tradusă „adevărată, statornică iubire pentru David”.
Cuvântul grec hosios redat aici prin „sfânt”, e un cuvânt pe care LXX îl folosea deseori pentru a
reprezenta cuvântul ebraic chesed, „îndurare”, „iubire statornică”. Pavel fără îndoială a folosit LXX
când vorbea la Antiohia, deoarece era Biblia iudeilor de limbă greacă. „Îndurările statornice” pe care
Dumnezeu le făgăduise lui David, cuprindeau făgăduinţa unei împărăţii veşnice (2 Samuel 7,16), care a
fost realizată prin Hristos, Fiu lui David. Această largă înţelegere a „îndurărilor temeinice ale lui David”,
e indicată de făgăduinţa: „Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă
de David” (Isaia 55,3). Biruinţa lui Hristos, făcută sigură prin înviere, era o împlinire a acestui legământ
şi un punct crucial în stabilirea împărăţiei făgăduită lui David.

35 De aceea mai zice şi în alt psalm: «Nu vei îngădui ca Sfântul Tău k[Sau: Credinciosul
Tău (vezi nota de la Ps. 16:10)] să vadă putrezirea.» l(Vezi Ps. 16:10)
Sfântul Tău. Un citat din Psalmi 16,10. În original, citatul acesta e legat de cel anterior prin repetarea
cuvântului „sfânt” (vezi Fapte 13,34). Argumentul pe care Pavel îl prezintă aici este impresionant de
asemănător cu acela al lui Petru din Ziua Cincizecimii. (vezi cap. 2,25-31). El exprimă teza fundamen-
tală a predicii apostolice.
Să vadă putrezirea. Faptul că Hristos a înviat trupeşte a treia zi lasă a se înţelege că trupul Lui, în
contrast cu trupul altor oameni care mor, n-a suferit descompunerea.

36 Însă David, după ce a slujit scopului lui Dumnezeu în generaţia sa, a adormit, a fost
adăugat la strămoşii săi şi a văzut putrezirea!
A slujit…în generaţia sa. („A slujit propria lui generaţie”, KJV). Sau, „a servit în propria sa generaţie”.
Aceasta sugerează un contrast între serviciul limitat pe care un semen îl poate aduce oamenilor, oricât de
mare sau puternic ar fi el, şi serviciul nemărginit, fără de sfârşit, pentru întreaga familie omenească pe
care îl aduce Hristos, Fiul Omului.
Scopului lui Dumnezeu. („Prin voia lui Dumnezeu”, KJV; „Potrivit hotărârii lui Dumnezeu”, Nitz).
Cuvintele pot fi traduse simplu „voia lui Dumnezeu” şi luate ca obiect direct al lui „servit („slujit”)
(în care caz expresia anterioară ar trebui să fie tradusă, „în propria sa generaţie” (vezi comentariul de
mai sus), sau pot fi legate de verbul care urmează. Cuvântul tradus „voie” (planul) este boule, „sfat”,
„scop”. În felul acesta, pasajul poate fi înţeles ca spunând că David a servit scopul lui Dumnezeu, că el a
servit în acord cu scopul Său sau că el a adormit în acord cu ea când lucrarea vieţii sale fusese împlinită.
A adormit[A murit-trad. Cornilescu; „A adormit”, KJV]. Adică, „a adormit”. Pavel foloseşte aici un
cuvânt biblic obişnuit pentru moarte, „somn” (vezi Fapte 7, 60; Ioan 11,11-14; 1 Tesaloniceni 4,13.14).
Păgânii credeau că somnul morţii era veşnic, aşa cum arată numeroase epitafe greceşti şi romane.

37 Dar Cel pe Care L-a înviat Dumnezeu n-a văzut putrezirea!

Pe Care L-a înviat Dumnezeu. Vezi v. 30.
N-a văzut putrezirea. Vezi v. 35, cap. 2,27. Un contrast cu experienţa veneratului David, care, în ciuda
locului său înalt în istoria ebraică, era încă mort.
~ 179 ~
38 Să vă fie deci cunoscut, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi, de toate
păcatele de care nu aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui Moise,
Să vă fie deci cunoscut. („Să vă fie cunoscut”, KJV). Era o caracteristică a predicii apostolice de a
culmina predica cu o aplicare directă la ascultători (vezi cap. 2,36; 7, 51).
Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV). Vezi v. 15.
Se vesteşte. Timpul prezent scoate în evidenţă faptul că iertarea era proclamată chiar în momentul
acela.
Iertarea păcatelor. Solia aceasta a iertării păcatelor este vestea fericită a Evangheliei, aducând bucurie
fiecărei inimi împovărate de păcat (vezi 1 Ioan 1,19). Aceasta era nota cheie a predicii lui Pavel (vezi
Fapte 26,18), aşa cum era a lui Petru (cap. 2,38; 5,31; 10,43). Fusese tema principală a lui Ioan
Botezătorul (Marcu 1,4) şi a lui Isus Însuşi (Matei 9,2.6; Luca 7,47.48; 24,47)
Nu aţi putut fi îndreptăţiţi. („Nu eraţi îndreptăţiţi”, KJV). Compară Romani 3,27. 28; Galateni 2,16-21.
Aici e un punct central al învăţăturii lui Pavel. Legea prezintă cel mai înalt standard al dreptăţii cu
putinţă, el cere ascultare deplină; sacrificiile dau mărturie de grozăvia păcatului; dar legea nu are putere
de a elibera conştiinţa sau de a aduce dreptate („neprihănire”). De când s-a ivit păcatul, scopul legii a
fost de a arăta păcatul, a osândi (Romani 7,7) şi nu de a elibera pe om de păcat. Pavel însuşi descoperise
că eliberarea de păcat şi adevărata viaţă care urmează puteau fi obţinute numai prin credinţa în Isus
Hristos. „Dreptul va trăi prin credinţă” (Habacuc 2,4; vezi Romani 1,17; Galateni 3,11).
Legea lui Moise. Pentru ascultătorii lui Pavel aceasta însemna Tora, întreaga Lege cuprinsă în Penta-
teuc, aşa cum era interpretată de cărturari.

39 este îndreptăţit oricine crede în El.

Este îndreptăţit[Este iertat-trad. Cornilescu; „Sunt îndreptăţiţi”, KJV]. Mai degrabă „este îndreptăţit”.
Verbul tradus „este îndreptăţit” nu e găsit nicăieri în Fapte. În învăţătura lui Pavel acesta este, de fapt,
primul caz relatat cu privire la doctrina îndreptăţirii, care a devenit atât de caracteristică pentru teologia
sa (vezi Romani 3,21-26). În contextul „iertării de păcate”, cuvântul „îndreptăţit” însemnează „achitat”,
„declarat nevinovat”.
Oricine crede. („Toţi care cred”, KJV). Mai bine, „oricine crede”, o afirmaţie tot atât de mult personali-
zată ca şi Evanghelia însăşi.
În El. Sau „prin El”, adică îndreptăţirea este căpătată prin rămânere în legătură vie cu Hristos.

40 Vedeţi deci ca nu cumva să vi se întâmple ceea ce s-a spus în Profeţi:

Vedeţi deci. O avertizare solemnă, fără de care Evanghelia este o performanţă retorică.
Să nu vi se întâmple. („Să nu vină asupra noastră”, KJV). Nu mult timp după ce Habacuc, a cărui
profeţie era pe punctul de a fi citată, haldeii, sub comanda lui Nebucadneţar au adus asupra ţării şi
asupra poporului lui Iuda o pedeapsă înspăimântătoare, care a culminat cu captivitatea babiloniană.
Această soartă grozavă a fost rezultatul neascultării evreilor de Dumnezeu. Pavel acum avertiza pe iudei
că ei nu puteau aştepta o soartă mai bună, dacă respingeau pe Isus Hristos ca Mesia.
În Profeţi. O referire generală la partea profetică a VT, din care Habacuc, pe care Pavel e pe punctul de
a-l cita, făcea parte. Vezi Luca 24,44.

41 «Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi! Căci în zilele voastre am să fac o

lucrare pe care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva!»” m(Vezi Hab. 1:5)
Uitaţi-vă, dispreţuitorilor. Acesta e un citat din LXX, Habacuc 1,5.
Pieriţi. Aceasta e redarea în LXX a lui Habacuc 1:5, unde textul ebraic tradiţional zice temahu, „fiţi
uluiţi”.
Fac o lucrare. („Lucra o lucrare”, KJV). Acum Pavel îşi încheie argumentaţia şi face o aplicaţie aspră.
Făptuirea îndelungată de rele rezultă în necredinţă şi împietrire a inimii faţă de avertizări. „Lucrarea”
despre care vorbea Habacuc era ridicarea haldeilor, „popor turbat şi iute”, să împlinească judecata lui
Dumnezeu (Habacuc 1,6). S-ar putea ca Pavel să fi avut în mintea sa o judecată asemănătoare, deja

~ 180 ~
prezisă de Hristos, şi pe punctul de a fi executată de romani (Matei 24,2-20) şi strâns legată cu
respingerea lui Isus Hristos de către naţiunea iudaică. Ca în vorbirea lui Ştefan (vezi Fapte 7,51), tonul
aspru al avertizării sugerează că Pavel vedea semne de mânie şi de impacienţă printre ascultătorii săi.

42 În timp ce ieşeau, Barnaba şi Saul au fost rugaţi să vorbească despre aceste lucruri şi
în Sabatul următor.
În timp ce ieşeau[Când au ieşit afară-trad. Cornilescu; „Când iudeii au ieşit afară”, KJV]. Dovezi
textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea „când ieşeau afară au căutat” care ar lăsa a
se înţelege că atât iudeii, cât şi prozeliţii au cerut lămuriri suplimentare.
Vorbească despre aceste lucruri. („Vorbe”, KJV). Gr. rhemata „cuvinte” şi prin extensiune,
„o cuvântare”, „o declaraţie” (vezi cap. 10,37). Oamenii doreau să audă o deplină prezentare a doctrinei
creştine.
Sabatul următor. Gr. eis to metaxoo sabbaton, literal, „în mijlocul sabatului” (adică în mijlocul
săptămânii) sau, „sabatul următor”. Comparaţia cu v. 44 (vezi comentariul acolo) arată că „sabatul
viitor” este traducerea mai bună aici.

43 După ce s-a dat drumul adunării din sinagogă, mulţi iudei şi prozeliţi devotaţi i-au
urmat pe Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, încurajându-i să rămână în harul
lui Dumnezeu.
S-a dat drumul adunării[S-a împrăştiat adunarea-trad. Cornilescu]. Sau „sinagoga s-a împrăştiat”. Când
Barnaba şi Pavel s-au retras, au fost urmaţi de mulţi din ascultătorii lor atât iudei, cât şi alţii.
Prozeliţi devotaţi. („Prozeliţii religioşi”, KJV). Mai degrabă, „prozeliţii închinători”. Situaţia exactă a
acestor persoane a fost subiectul dezbaterii ştiinţifice, dar ei probabil erau neamuri din naştere care
deveniseră pe deplin iudei în religie. Asemenea persoane fără îndoială erau obişnuite în sinagogile
diasporei. Vezi vol. V, p. 62.
Încurajându-i[Îi îndemnau-trad. Cornilescu]. Mai degrabă, „căutau să-i convingă”, „îi îndemnau”.
Forma verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca implicând că această îndemnare era o continuare a
aceleia începută în sinagogă.
În harul lui Dumnezeu. În împrejurări asemănătoare Barnaba îndemnase pe convertiţii din Antiohia în
acelaşi scop (cap. 11,23). Deşi Luca nu spune că fuseseră deja făcuţi convertiţi în Antiohia din Pisidia,
apostolii trebuie să fi cunoscut intenţia cercetătorilor, şi aşa îi îndemnau să stăruie „în harul lui
Dumnezeu” de care ei deja începuseră să se bucure.

44 În Sabatul următor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul Domnului.
În Sabatul următor. Gr. to erchomeno sabbato, „în sabatul viitor” sau poate, „în săptămâna viitoare”.
Ţinerea unei mari adunări religioase publice, împreună cu faptul că traducerea mai normală a lui to
erchomeno sabbato, este „în Sabatul viitor”, sau „Sabatul următor”, arată că adunarea a fost ţinută
„într-un Sabat” (vezi v. 42).
Aproape toată cetatea. Predicarea Evangheliei fie de Hristos în Palestina, fie de apostol acolo şi în alte
locuri, nu era făcută în taină sau numai la câţiva. Mari mulţimi auzeau proclamarea şi oraşe întregi erau
luminate şi mustrate. Contrastul între „aproape toată cetatea” şi „iudeii” (v. 45) sugerează că mulţimea
de aici cuprindea o mare proporţie de oameni dintre neamuri.
Este evident că sinagoga iudaică, unde s-a ţinut adunarea în acest „Sabat următor”, nu putea să
cuprindă mulţimea şi de aceea trebuie să ne imaginăm pe ascultători grămădindu-se la uşi şi la ferestre
în timp ce apostolii erau înăuntru vorbind sau altminteri adunaţi în vreun spaţiu liber vecin cu sinagoga,
vorbindu-li-se de la intrare. Faptul că Luca nu relatează această cuvântare, se poate crede că ea era
asemănătoare cu predica pe care Pavel o ţinuse săptămâna anterioară.
Cuvântul Domnului. Notaţi accentul asupra Cuvântului lui Dumnezeu din v. 44,46,48. Pavel şi Barnaba
prezentau Evanghelia ca solia lui Dumnezeu ascultătorilor lor.

~ 181 ~
45 Dar iudeii, când au văzut mulţimile, s-au umplut de invidie. Ei vorbeau împotriva
celor spuse de Pavel şi-l insultau.
Iudeii. În contrast cu marea mulţime care venise să audă pe Pavel şi pe Barnaba, care evident cuprindea
un mare număr de persoane dintre neamuri (vezi v. 44).
Invidie[Pizmă-trad. Cornilescu; „Invidie”, KJV]. Gr. zelos, „zel” şi astfel, într-un sens rău, „gelozie”.
Pe cât se pare două elemente erau cu privire în acest sentiment. Iudeii din Antiohia erau fără îndoială
întristaţi că nou-veniţi ca Pavel şi Barnaba produc atât de mult interes printre neamuri. De asemenea îşi
dădeau seama că neamurile acestea erau invitate la aceleaşi privilegii religioase ca şi ei înşişi, şi lucrul
acesta era respingător pentru ei. Ei se socotiseră prea mult timp că erau în mod exclusiv copiii lui
Dumnezeu, spre a fi mulţumiţi ca neamurile să fie invitate la mântuire în aceleaşi condiţii ca şi ei înşişi.
Ei ar fi putut să accepte o solie ca trimisă de la Dumnezeu şi ar fi putut să suporte oarecare schimbări în
învăţăturile şi felul lor de cult, dar nu puteau să suporte ca neamurile să fie făcute egale înaintea lui
Dumnezeu cu poporul ales. Această repudiere practică de către Pavel şi Barnaba a privilegiilor exclusive
cu care se făleau iudeii era mai mult decât puteau ei să suporte.
Vorbeau împotriva … şi-l insultau. („Contrazicând şi hulind”, KJV). Dovezi textuale importante pot fi
citate (cf. p. 10) pentru omiterea cuvântului „contrazicând”. În ce priveşte purtarea similară a Iudeilor la
Corint vezi cap. 18,6.

46 Barnaba şi Pavel însă au vorbit cu îndrăzneală şi au zis: „Cuvântul lui Dumnezeu

trebuia să vă fie spus mai întâi vouă, dar, fiindcă voi îl respingeţi şi vă judecaţi astfel ca
fiind nedemni de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre neamuri.
Cu îndrăzneală. („Au îndrăznit”, KJV) Vezi cap. 9,27.29; cf. cap. 13, 9-11.
Mai întâi vouă. Hristos venise mai întâi la ai Săi (Ioan 1,11) şi tot aşa şi solii Săi făceau cunoscut
veştile cel bune mai întâi iudeilor. Ordinea predicării Evangheliei era „întâi Iudeului, apoi Grecului”.
(Romani 2,10). Predicarea la iudei era cu intenţia ca ei să devină mijloace prin care „toate naţiunile
pământului să fie binecuvântate” prin cunoaşterea mântuirii prin Isus Hristos (Geneza 22,18). Ei au
lepădat acest privilegiu. Dar în ciuda acestui lucru, solia a fost dusă la neamuri.
Nedemni. E un pic de ironie în cuvintele lui Pavel. Iudeii se socoteau vrednici de cele mai mari
binecuvântări ale lui Dumnezeu şi apostolul le aducea cea mai mare binecuvântare dintre toate, viaţa
veşnică prin Isus Hristos. Dar în exclusivismul şi mândria lor geloasă au respins solia şi s-au arătat
„nevrednici”. În felul acesta prin refuzul lor, iudeii s-au judecat singuri.
Spre neamuri. („La Neamuri”, KJV). Cuvintele acestea erau un ecou a ceea ce Pavel auzise în vedenia
sa din Templul din Ierusalim la scurt timp după convertirea lui (cap. 22,21); deşi ei urmau să fie ascultaţi
cu bucurie de către persoanele credincioase dintre neamuri, ei urmau să fie ascultaţi cu invidie de către
iudei.

47 Căci aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci
mântuirea până la marginile pământului!»” n(Vezi Is. 49:6)
Te-am pus.Un citat din Isaia 49,6. Acolo el poate fi înţeles ca referindu-se, mai întâi, lui Israel şi
profetic, la Hristos (vezi Isaia 41,8; 49,6).
Pare că o aplicaţie mesianică a acestui pasaj a fost făcută de iudei în cursul perioadei intertestamentale,
deoarece Cartea lui Enoh apocrifă (cap. 48,4) declară că Mesia „va fi lumină a Neamurilor”. La scurt
timp după naşterea lui Isus, bătrânul Simeon a aplicat profeţia aceasta direct la El, declarând că El urma
să fie „lumina care să lumineze neamurile” (Luca 2,32). În cazul de faţă, Pavel şi Barnaba iau o profeţie
intenţionată iniţial pentru Israel, a cărei împlinire o realizase Hristos şi o aplică la biserica creştină, în
general, şi la ei, în particular. Lor le fusese încredinţată răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a
mântuirii – o răspundere pe care iudeii nu o împliniseră.
Marginile pământului. Vezi Matei 28,19; Coloseni 1,23.

~ 182 ~
48 Neamurile s-au bucurat când au auzit lucrul acesta şi au lăudat Cuvântul Domnului. Şi
toţi cei ce erau desemnaţi pentru viaţă veşnică au crezut.
S-au bucurat. În contrast cu iudeii, care erau plini de invidie de pe urma predicii lui Pavel, neamurile
credeau cu voie bună.
Cuvântul Domnului. Adică, învăţătura care are pe Domnul Isus ca subiect central. Vezi v. 44.
Erau desemnaţi. Gr. tasso, „a înrola”, „a rândui”, „a aranja”. Interpretarea acestui pasaj a fost viguros
disputată de teologi.
Traducerea KJV pare să sprijine dogma decretelor divine ca determinând destinul final al oamenilor.
Totuşi versiunea greacă nu cere o astfel de traducere. Forma verbului aici poate fi înţeleasă reflexiv ca şi
pasiv, aşa că poate însemna, „s-au rânduit”, sau „s-au aşezat pe ei înşişi”. Acest înţeles este ilustrat de
două papirusuri egiptene din secolul al III-lea d.Hr. Unul din acestea zice: „Am aranjat cu Apolo şi el a
rânduit ca sigur a unsprezecea (zi) pentru coborârea sa (sau, „el s-a rânduit pe sine ca sigur să coboare în
a unsprezecea”). „Celălalt zice: „Aştept în tot cazul pe arămari întrucât am aranjat (sau „întrucât m-am
hotărât”)”. Exemplele acestea arată că e cu putinţă de a interpreta vorbirea pasajului prezent ca
însemnând, „câţi au crezut aşa cum se rânduiseră (sau „aşezaseră”) pe ei înşişi spre viaţa veşnică.”
O asemenea interpretare e în armonie cu contextul de aici, deoarece în acord cu versetul 46, iudeii se
dovediseră nevrednici de viaţa veşnică şi cuvintele acestui verset descriu opusul acelei experienţe. Iudeii
se purtaseră aşa ca să se proclame pe ei înşişi ca nevrednici, în timp ce neamurile manifestau o dorinţă
de a fi socotiţi vrednici. Cele două secţiuni erau ca două armate opuse, aşezându-se şi în oarecare
măsură privite ca aranjate de Dumnezeu. În felul acesta, neamurile se rânduiau pe ele însele şi erau
rânduite spre viaţa veşnică. Textul nu ne arată că Dumnezeu rânduise o anumită persoană la o alegere
specifică sau că ea nu-şi putea schimba alegerea mai târziu, dacă împrejurările schimbătoare ar cere-o.
Vezi Ioan 16-18; Romani 8,29.

49 Cuvântul Domnului se răspândea prin toată regiunea.

Prin toată regiunea[În toată ţara-trad. Cornilescu; „Prin tot ţinutul”, KJV]. Evanghelia deja obţinuse o
mare publicitate în Antiohia din Pisidia (vezi v. 44). Acum se semăna solia evanghelică în ţinuturile
învecinate, ca Frigia, Licaonia şi Galatia. Probabil în multe oraşe şi sate din părţile acelea erau cel puţin
câţiva bărbaţi şi câteva femei care renunţaseră de a se mai închina la zeii ţării lor şi se îndreptaseră spre
iudaism. Acum, mulţi dintre aceştia, împreună cu iudeii care primiseră pe Hristos, fără îndoială, se
adunau în mici grupe ici şi colo ca ucenici ai noului lor Domn şi Învăţător, Isus din Nazaret, Mântuitorul
şi Mesia.

50 Dar iudeii le-au incitat pe femeile devotate, care aveau influenţă, şi pe fruntaşii cetăţii,
au stârnit o persecuţie împotriva lui Pavel şi a lui Barnaba şi i-au alungat din ţinuturile
lor.
Femeile devotate,care aveau influenţă[Femeile cucernice cu vază-trad. Cornilescu]. Acestea erau
probabil femei cu vază dintre neamuri care ajunseseră să aibă un interes faţă de iudaism. Poate prin ele
iudeii au căutat să influenţeze pe bărbaţii de frunte din Antiohia. În multe cazuri iudeii aflaseră un
adevărat dor din partea unor astfel de femei pentru o viaţă mai înaltă şi mai curată de cum se putea avea
în adânca ticăloşie a societăţii greceşti şi romane şi multe din ele ajunseseră să aprecieze etica superioară
din viaţa şi credinţa lui Israel. Adesea, astfel de femei au mers atât de departe, încât să devină prozeliţi.
Fruntaşii. Prin cârmuitorii lor păgâni, iudeii din Antiohia au dorit să se pornească o acţiune împotriva
lui Pavel şi Barnaba, cam tot aşa cum iudeii din Ierusalim făcuseră cu privire la Isus.
Au stârnit o persecuţie. Evident, Barnaba şi Pavel n-ar fi putut să fie singurii care au avut de suferit.
Chiar de la început, creştinii din Antiohia din Pisidia au trebuit să înţeleagă că împărăţia lui Dumnezeu
venea numai „prin multe necazuri” (cap. 14,22). Amintirea acestor suferinţe îi revenea iarăşi şi iarăşi în
mintea lui Pavel şi s-a concretizat în cele din urmă în ceea ce a scris în ultimele momente ale vieţii sale
(2 Timotei 3,11).
Ținuturile[Hotarele-trad. Cornilescu]. Sau ţinuturile.

~ 183 ~
51 Pavel şi Barnaba şi-au scuturat praful de pe picioare împotriva lor şi s-au dus în
Iconia.
Au scuturat praful. Aceasta era în ascultare literală de porunca Domnului (Matei 10,14) şi arată că
aceşti misionari aveau o cunoaştere a ceea ce Isus învăţase pe cei 12. Aici acest gest a fost făcut nu
împotriva păgânilor, ci împotriva iudeilor necredincioşi şi învrăjbiţi de pe străzile cărora chiar şi praful
era necurat pentru apostoli, din cauza lepădării din partea lor a Evangheliei.
În Iconia. Vezi pag. 14,1.

52 Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt.

Plini de bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că aceasta era o experienţă continuă. O
astfel de „bucurie” e un rezultat normal al convertirii.
De Duhul Sfânt. Poate umplerea cu Duhul Sfânt implică în particular daruri ca vorbirea în limbi şi
profeţia, dar, în afară de astfel de daruri, însemna umplerea cu siguranţă şi cu un stimulent la viaţă
spirituală, iar rezultatul natural era bucuria. Solia acestei noi credinţe religioase era atât de proaspătă
pentru convertiţii dintre neamuri, încât se poate ca ei să fi dat pe faţă mai multă manifestare exterioară a
bucuriei decât dădeau pe faţă fraţii lor în credinţă, iudeii convertiţi (vezi Romani 14,17; vezi Fapte 2,4;
15,9).

Comentariile lui Ellen G. White:

1,2 AA 160 16 AA 171

1-52 AA 160-176 22 ED 48
2 AA 163 23-31 AA 171
2,3 SR 303 32-39 AA 172
3 AA 161 42-48 AA 173
4,5 AA 166 46-48 COL 226
5-8 AA 167; GC 516 47 GC 315
9-12 AA 168 49 AA 174
13 AA 169 50,50 AA 176
14,15 AA 170

~ 184 ~
Capitolul 14
În Iconia

1 În Iconia, ei au intrat în sinagoga iudeilor şi au vorbit în aşa fel, încât o mare mulţime
de iudei şi de greci au crezut.

Iconia. Călătoria lui Pavel şi a lui Barnaba la Iconia este trecută repede cu vederea de Luca şi concluzia
că e pe drum nu prea a fost o ocazie de lucrare misionară. Cetatea se găseşte cam la 90 de mile spre
sud-est de Antiohia la o răscruce a mai multor căi importante. Unii scriitori mai vechi o atribuiau Frigiei,
alţii, Licaoniei. Cetatea era de o mărime şi de o demnitate suficientă pentru a fi numită Damascul
Licaoniei şi a ajuns vestită în tradiţia de mai târziu creştină ca fiind cadrul istorisirii cu Pavel şi conver-
tirea lui Tecla. În Evul Mediu, Iconia a ajuns o cetate importantă, fiind capitala sultanilor Selgiucizi, şi
sub numele prescurtat şi modificat de Konya, este încă un oraş înfloritor al Turciei de astăzi. Vezi hărţile
de la pag. 280 şi 33.
(„Împreună”, KJV; „În acelaşi timp”, Nitz). Evident, aceasta nu descria o singură vizită specială la
sinagogă, ci ocazii repetate la care Pavel şi Barnaba au mers împreună pentru a întâlnii pe iudei.
În sinagoga. Ca de obicei, Pavel şi-a început lucrarea printre iudeii şi neamurile temătoare de
Dumnezeu. Evident, vizitele acestea la sinagogi aveau loc în zilele de Sabat (vezi cap. 13,14.44).
Au vorbit în aşa fel. Ei au vorbit în mai multe ocazii, în cursul unora din ele păreau că erau de faţă nu
numai iudei, dar şi neamuri (vezi mai jos la greci).
O mare mulţime. Ca şi predicarea din Antiohia din Siria (vezi cap. 11,21-24), tot aşa şi aici a fost un
remarcabil succes în urma predicării Evangheliei.
Greci. Gr. hellenes, un cuvânt folosit de Luca pentru a denumi pe cineva dintre neamuri şi diferit faţă
de hellenistai, prin care el vrea să spună iudei care vorbeau greceşte (vezi cap. 11,20). Pe cât se pare, aici
ca şi la Antiohia, erau în sinagogă persoane dintre neamuri care „credeau” (cf. cap. 13,16). În plus apos-
tolii au fost la Iconia un timp îndelungat (vezi cap. 14,3) şi fără îndoială ei au vorbit în alte locuri în
afară de sinagogă.

2 Însă iudeii care n-au crezut au stârnit şi au înveninat sufletele neamurilor împotriva
fraţilor.

Iudeii care n-au crezut. („Iudeii necredincioşi”, KJV). Sau, „Iudei care nu se convingeau”. Cuvântul
tradus „necredincioşi” are ideea unei necredinţe care dă în rebeliune şi în felul acesta descrie bine
caracterul acestor iudei care au persecutat pe Pavel şi pe Barnaba.
Au stârnit… sufletele neamurilor[Au întărâtat… sufletele Neamurilor-trad. Cornilescu; „Au întărâtat
Neamurile”, KJV]. În cea mai mare parte persecuţiile relatate în cartea Faptelor au fost prilejuite de
vrăjmăşia iudeilor.
Cazul lui Dimitrie (cap. 19,24) e aproape unica excepţie şi chiar şi acolo iudeii pare să fi fost respon-
sabili pentru dârza reacţie a meseriaşului grec. La o dată considerabil mai târzie, după jumătatea seco-
lului al doilea, iudeii au fost foarte activi în a determina moartea lui Policarp din Smirna (Martirdom of
Polycarp 13; Eusebiu, The Ecclesiastical History, IV, 15,29). La începutul secolului al III-lea, Tertulian
numea sinagogile iudaice ale timpului său, „fântâni ale persecuţiei” (Scorpiace 10).
Au înveninat[Au răzvrătit-trad. Cornilescu; „Au afectat rău”, KJV; „Înrăutăţiră”, Nitz]. Cuvântul
folosit aici implică nu numai accesul de mânie trezit împotriva fraţilor, dar şi lezarea pricinuită sufletelor
acelora în care a fost stârnit sentimentul.
Împotriva fraţilor. Şi anume, noii convertiţi, în contrast cu „Iudeii care n-au crezut („necredincioşi”).”

~ 185 ~
3 Totuşi Pavel şi Barnaba au rămas mult timp acolo, vorbind cu îndrăzneală despre
Domnul, Care adeverea Cuvântul harului Său, dând voie să se facă semne şi minuni prin
mâinile lor.
Mult timp. Probabil mai multe luni. Din cauză că noii credincioşi erau atât de mulţi, era necesară o
lungă perioadă de timp pentru a întări credinţa lor.
Vorbind cu îndrăzneală. Îndrăzneala lor consta dintr-o deplină desfăşurare a Evangheliei harului divin,
pe care ei îl prezentau în contrast viu cu iudaismul îngust cu care până aici fuseseră făcuţi familiari
prozeliţii dintre neamuri la iudaism. Vezi cap. 9,27-29. O atare îndrăzneală era strâns legată cu fapte
miraculoase şi cu alte semne şi minuni făcute în numele lui Isus Hristos.
Care adeverea. („Care dădea mărturie”, KJV). Adică, Domnul. Prin minunile pe care îi făcea în stare pe
Pavel şi pe Barnaba să le săvârşească, dădea mărturie cu privire la faptul că ei erau oamenii Lui, vorbind
adevărul.
Cuvântul harului Său. („Cuvântul harului Său”, KJV). Adică, solia cu privire la harul mântuitor al lui
Dumnezeu, vestea cea bună a Evangheliei. Predica lui Pavel era totdeauna cu privire la favoarea nemeri-
tată a lui Dumnezeu, spre mântuire (vezi Efeseni 2,5.8; Romani 5,1.2).
Semne şi minuni. Acestea erau nu atât de mult temeiul credinţei cât o dovadă a credinţei. Raportul nu
specifică, „semnele” săvârşite.

4 Mulţimea din cetate s-a împărţit: unii erau cu iudeii, iar alţii erau cu apostolii.
S-a împărţit. („Era dezbinată”, KJV). Creştinii şi necreştinii au devenit partide distincte în populaţie, cu
o amară înverşunare a spiritului din partea celor din urmă. Natural, Luca se referă la masa populaţiei
păgâne. Convertiţii la creştinism erau fără îndoială în minoritate şi probabil proveneau din clasele mai de
jos ale societăţii aşa cum era de obicei cazul în primele zile ale bisericii (vezi 1 Corinteni 1,26-28). Ca şi
la Antiohia din Pisidia bărbaţii şi femeile cu vază erau împotriva lor (vezi Fapte 13,50).
Unii erau cu Iudeii. („O parte ţinea cu Iudeii”, KJV). Ca şi mai târziu la Tesalonic (cap. 17, 4.5). Isus
prezisese că astfel de dezbinări vor rezulta din predicarea cuvântului Său (Luca 12,51-53).

5 Neamurile şi iudeii, împreună cu conducătorii lor, s-au înţeles să le facă rău şi să-i
omoare cu pietre,
Conducătorii[Mai marii lor-trad. Cornilescu; „Cârmuitorii”, KJV]. Adică, mai marii sinagogii iudaice,
unde Pavel şi Barnaba începuseră să predice când ajunseseră la Iconia.
S-au înţeles[S-au pus în mişcare-trad. Cornilescu; „Un asalt”; KJV; „Se făcu o pornire”, Nitz]. Gr.
horme, „un asalt”, sau „o încercare”. Cuvântul nu arată un atac direct aici, deoarece aşa ceva nu a avut
loc (vezi v. 6). Iudeii au întărâtat şi au răzvrătit pe concetăţenii lor păgâni, cu nădejdea că va avea loc
tulburare.
Să le facă rău[Să-i batjocorească-trad. Cornilescu; „Să se poarte dispreţuitor cu ei”, KJV; „Să-i înfrunte
ruşinos”, Nitz]. Ei au suferit ruşinoasa insultă şi batjocură. Ea marchează ceea ce era plănuit prin acţiu-
nea de aţâţare a mulţimii. Pavel foloseşte un cuvânt aproape înrudit pentru a descrie propria sa purtare ca
persecutor. (1 Timotei 1,13).
Să-i omoare cu pietre. Uciderea cu pietre era metoda iudeilor de pedepsire pentru blasfemie
(Levitic 24, 14-16) şi, aparent, ei credeau că învăţătura apostolilor era chiar aşa ceva. Probabil nu fusese
un proces legal pentru a se ajunge la acest plan; ei au decis simplu „să-i batjocorească” (vezi Fapte 7,58;
cf. Ioan 10,31).

6 dar Pavel şi Barnaba au înţeles lucrul acesta şi au fugit în cetăţile Licaoniei, Listra şi
Derbe, şi în împrejurimi;
Au înţeles lucrul acesta. („Şi-au dat seama de aceasta”; KJV). Fără îndoială erau unii care, fiind de
partea apostolilor, aveau contact suficient cu grupul potrivnic pentru a cunoaşte complotul. Luca nu face
nici o încercare de a exagera suferinţele evangheliştilor creştini. Această scăpare ca prin urechile acului
de uciderea cu pietre este povestită într-o vorbire simplă, fără o prelucrare îngrijită.
~ 186 ~
 Au fugit. Acţiunea apostolilor era în ascultare de porunca lui Isus de a fugi de persecuţie (vezi
Matei 10,23).
Licaoniei. Licaonia nu era o provincie romană, ci o arie etnică, a cărei parte de vest se găsea în provin-
cia Galatia şi a cărei parte de est era în regatul lui Antioh de Commagene. Pavel şi Barnaba pare să fi
rămas în hotarele provinciei Galatia. În timpurile NT, Iconia era recunoscută ca aparţinând Frigiei, aşa
că mergând la Listra şi Derbe, apostolii au pătruns în aria ce nouă.
Listra. Până la 1885 aşezarea Listrei era necunoscută. În anul acela a fost descoperită o inscripţie iden-
tificând ca Listra fiind un loc cunoscut ca Zoldera. Se găseşte cam la 6 ore de drum spre sud-vest de
Iconia. Mergând pe drumul de la Iconia, apostolii trebuie să fi urcat un şir de dealuri până la platoul pe
care se află Listra.
Deşi Licaonia e notată în literatura clasică drept o ţară sălbatică, necivilizată, dovezi din inscripţii arată
că Listra fusese făcută o colonie romană de către August şi în felul acesta fără îndoială s-a bucurat de o
cultură superioară faţă de ţinutul înconjurător. Ca centru roman comercial, Listra trebuie să fi avut iudei
în populaţia ei, dar raportul din Faptele nu dă nici o indicaţie că cetatea avea o sinagogă şi legăturile lui
Pavel acolo pare să fi fost în cea mai mare măsură cu neamurile. Chiar şi Timotei, copilul unei mame
iudaice evlavioase, probabil din Listra, crescuse necircumcis (vezi cap. 16,1.3). Vezi harta pag. 280.
Derbe. Locul de aşezare al Derbei nu e cunoscut cu precizie, dar învăţaţii sunt în general de acord că ea
se găsea la câteva mile la sud-est de Listra în apropiere de hotarul dintre provincia romană Galatia şi
regatul lui Antiohus de Commagene. Faptul acesta vrednic de notat poate explica de ce Pavel şi Barnaba
au luat-o înapoi de la Derbe în loc să continue mai departe în teritoriu nou. Gaius, mai târziu unul din
tovarăşii de călătorie ai lui Pavel, era din Derbe (cap. 20,4). Vezi harta p. 280.
În împrejurimi. Aceasta sugerează că cetăţile Listra şi Derbe erau mici şi că Pavel şi Barnaba le-au
evanghelizat într-un timp scurt. În măsura în care au lucrat prin satele de la ţară, ei trebuie să fie întâlnit
aproape numai oameni dintre neamuri.

7 şi au vestit Evanghelia şi acolo.

Au vestit Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,32).

În Listra şi Derbe

8 În Listra stătea un om neputincios, care nu umblase niciodată, fiind schilod încă din
pântecele mamei lui.
Din pântecele mamei lui[Din naştere-trad. Cornilescu; „Din pântecele mamei sale”; KJV]. Un exemplu
de grija lui Luca în calitate de medic să relateze amănuntele cazului (vezi cap. 3,7; 9,33).

9 El îl asculta pe Pavel în timp ce vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el şi, văzând că are
credinţă ca să fie vindecat,
Asculta. Sau, „obişnuia să asculte”.
S-a uitat ţintă. („Privind hotărât”, KJV). Gr. atenizo (vezi cap. 13,9; 23,1). Fără îndoială, credinţa
ologului strălucea pe faţa lui şi Pavel a recunoscut aici un om pregătit ca prin vindecarea lui, să devină
un semn pentru oamenii din Listra.
Are credinţă. („Avea credinţă”, KJV). Credinţa este o condiţie prealabilă pentru vindecarea miracu-
loasă (vezi Matei 9,22; Marcu 9,23).

10 i-a zis cu glas tare: „Ridică-te în picioare şi stai drept!” El a sărit în sus şi a început să
meargă.
Glas tare. („Glas mare”, Nitz). Pavel şi-a ridicat tonul mai presus de acela cu care vorbise oamenilor.
Ridică-te în picioare şi stai drept. Porunca aceasta ar fi fost o batjocură pentru oricine nu era pregătit
prin credinţă să treacă de limitele experienţei omeneşti obişnuite. Ologul a voit să acţioneze ca răspuns
la credinţă. Aceasta este o categorie de minuni în care se încadrează vindecarea slăbănogului
~ 187 ~
(Matei 9,6.7), a slăbănogului de la Betesda (Ioan 5,11.14) şi a ologului de la Poarta Frumoasă
(Fapte 3,6-8). În fiecare din aceste cazuri refacerea spirituală a însoţit vindecarea fizică. Paralela dintre
vindecarea ologului de către Petru la Poarta Frumoasă a Templului (cap. 3,1-11) şi a ologului din Listra
de către Pavel, este evidentă.
A sărit în sus şi a început să meargă.(„A sărit şi a umblat”, KJV). Sau, „a sărit şi a început să umble”
(vezi cap. 3,8).

11 Când au văzut mulţimile ce a făcut Pavel, au strigat în limba licaoniană: „Zeii au

coborât la noi în chip de oameni!” a[În regiune circula o legendă care spunea că, odată,
Zeus şi Hermes au coborât printre oamenii locului, însă aceştia nu i-au primit în casele
lor, aşa că au fost pedepsiţi; legenda este redată de poetul roman Ovidiu (vezi
Metamorfoze, 8. 611-725)]
În limba licaoniană. Deşi Pavel declară că el vorbea în limbi (1 Corinteni 14,18) totuşi destul de
aparent darul acesta nu includea capacitatea de a înţelege graiul din Licaonia. Singurul punct de vedere
consistent este că el şi Barnaba nu ştiau că oamenii din Listra erau pe punctul de a le aduce închinare.
Este o incriminare a caracterului lor presupunerea că ei au îngăduit cu bună ştiinţă ca oamenii să pună
în aplicare un plan de a le aduce închinare, pentru ca să se producă un efect dramatic prin respingerea
unei asemenea închinări. Oamenii din Listra erau fără îndoială bilingvi şi puteau înţelege ceea ce spu-
neau Pavel şi Barnaba în limba greacă, dar misionarii nu puteau înţelege ce spuneau oamenii când au
făcut planul pentru sacrificiul păgân. Nu se ştie nimic cu privire la limba licaoniană.
Zeii. În timpurile NT credinţa că zeii s-ar arăta printre oameni era susţinută nu numai de licaonienii
simpli, dar în general de păgâni, atât în oraşe, cât şi la ţară.
În Licaonia era o legendă veche care oferea temei pentru ceea ce încerca să facă acum poporul pentru
Barnaba şi Pavel. Potrivit cu mitul acesta, Zeus şi Hermes (Jupiter şi Mercur) veniseră în chip omenesc
şi fuseseră primiţi de perechea bătrână Filemon şi Baucis, cărora ei le-au adus daruri (Metamorphoses,
VIII, 626-724). Legenda arată că locul unde se presupune că zeii să fi locuit mai târziu a devenit un loc
de închinare pentru închinătorii evlavioşi, care făceau pelerinaje la locul acela şi aduceau daruri acolo.

12 Pe Barnaba îl numeau Zeus b(Zeus era cea mai importantă zeitate din panteonul
grecesc, luând la romani numele de Jupiter), iar pe Pavel – Hermes c(Hermes era una
dintre numeroasele zeităţi ale panteonului greco-roman, luând la romani numele de
Mercur; era considerat mesagerul zeilor şi zeul elocvenţei), pentru că el era cel ce mânuia
cuvântul.
Zeus… Hermes[Jupiter… Mercur-trad. Cornilescu]. Gr. Zeus … Hermes. Zeus, mai marele zeilor şi
fiul său Hermes, crainicul şi solul zeilor, şi patronul elocvenţei.
În Panteonul roman, corespondenţii acestor zei erau Jupiter şi Mercur şi numele lor sunt ca atare folo-
site în KJV. Cultul lui Zeus şi al lui Hermes pare să fi fost popular în regiunea Listra. În apropiere de
Listra s-a găsit o inscripţie spunând că anumiţi oameni, ale căror nume sunt licaoniene, dedicaseră o
statuie lui Zeus. Un altar de piatră la fel descoperit în apropiere de Listra dedicat „Ascultătorului Rugă-
ciunii”, care era probabil Zeus, şi lui Hermes. Populaţia din Listra în mod natural urma să creadă că dacă
o zeitate urma să vină printre ei cu un scop bun, urma să fie Jupiter, pentru care fusese înălţat un templu
la intrarea în cetatea lor (vezi v. 13) şi căruia i se aducea cea mai de seamă închinare. Mercur era socotit
ca principalul slujitor al lui Jupiter. Barnaba s-ar putea să fi avut o înfăţişare mai impunătoare decât
Pavel şi aşa i s-a atribuit titlul de Jupiter. Întrucât Pavel ţinuse cea mai mare parte din cuvântare, a fost
identificat ca Mercur.

13 Preotul lui Zeus, al cărui templu era în faţa cetăţii, a adus boi şi ghirlande de flori la
porţi şi, împreună cu mulţimile, vroia să le aducă jertfă.
Preotul lui Zeus. Sensul acestui pasaj pare să fie, „preotul lui Zeus al locului (aşezat) în faţa cetăţii”.
Astfel Zeus era divinitatea protectoare a cetăţii Listra şi templul lui pare că se afla în apropiere de poarta
~ 188 ~
cetăţii, pentru a oferi protecţie. Poporul a alergat la preotul lui Zeus şi l-au adus cu toate pregătirile
pentru o jertfă, la intrarea casei unde erau găzduiţi apostolii.
Ghirlande de flori[Cununi-trad. Cornilescu]. Astfel de cununi sunt cunoscute din sculpturi din anti-
chitate. De obicei din lână albă, ele erau uneori împodobite cu frunze şi flori. Preoţii, slujitorii, porţile şi
altarele ca şi animalele de jertfă erau adesea împodobite în felul acesta.
La porţi. Gr. pulones, un cuvânt care se poate referi fie la porţile unei case (vezi cap. 12,14) sau ale
unei alte clădiri, sau ale unei cetăţi (vezi Apocalipsa 22,14). În cazul de faţă cuvântul a fost interpretat
de unii ca însemnând poarta casei unde erau găzduiţi Pavel şi Barnaba. Totuşi, e probabil mai bine de a
se referi cuvântul fie la porţile cetăţii sau poate la intrarea templului local al lui Zeus (vezi mai sus, la
„preotul lui Jupiter”).
Aducă jertfă. Actul jertfei probabil ar fi constat din tăierea gâtului boilor şi turnarea unei părţi din
sângele lor pe altar.

14 Când au auzit aceasta, apostolii Barnaba şi Pavel şi-au sfâşiat hainele şi s-au repezit
afară, în mijlocul mulţimii, strigând:
Apostolii. Pregătirile complicate pentru jertfă, natural, au trezit bănuielile apostolilor.
Şi-au sfâşiat hainele. La iudei lucrul acesta era o expresie de nemărginită oroare, folosit mai ales ca un
protest împotriva hulei (vezi Matei 26,65) pe care Pavel şi Barnaba şi-au dat acum seama că oamenii
păgâni din Listra erau pe punctul de a o comite din neştiinţă. Cât de mult va fi înţeles populaţia din
Listra actul acesta nu se ştie, dar însăşi violenţa lui trebuie să-i fi înfiorat şi să-i fi oprit.
S-au repezit[Au sărit-trad. Cornilescu; „Au alergat”, KJV; „Se repeziră”, Nitz]. Gr. ekpedao, „a sări
înainte”, „a se repezi”. Probabil ucenicii s-au repezit afară pe poarta cetăţii acolo unde oamenii erau
adunaţi pentru aducerea de sacrificii, poate la templul dedicat lui Zeus, care era „la intrarea cetăţii” (vezi
v. 13).

15 „Oamenilor, de ce faceţi aceste lucruri? Şi noi suntem oameni de aceeaşi natură ca şi

voi! Noi vă vestim Evanghelia ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri nefolositoare
d(Termenul este folosit în VT cu referire la idoli) la Dumnezeul cel Viu, Care a făcut
cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!
De aceeaşi natură. („Cu aceleaşi pasiuni” KJV; „Aceeaşi fire şi simţiri”, Nitz). Cuvântul cuprinde
simţămintele mai pasive ale vieţii omeneşti ca şi acelea care în mod obişnuit sunt cunoscute ca „pasiuni”
(vezi Iacov 5,17). O asemănare izbitoare poate fi notată între limbajul lui Pavel şi Barnaba de aici şi
aceea a lui Petru şi Corneliu (Fapte 10,26).
Vă vestim Evanghelia[Vă aducem o veste bună-trad. Cornilescu; „Vă predicam”, KJV]. Literal, „vă
aducem veşti bune” (vezi cap. 13,32). La idolatri, un mesaj care prezintă pe viul Dumnezeu în locul
idolilor muţi trebuie să fie „veşti bune” şi îndeosebi lucrurile stau aşa întrucât Isus Hristos este
Dumnezeu întrupat, Mântuitorul oamenilor.
Aceste lucruri nefolositoare[Aceste lucruri deşarte-trad. Cornilescu]. Adică, sacrificiul păgân care era
pe punctul de a fi adus şi tot ceea ce el însemna. Vorbirea de felul acesta este adesea folosită pentru a
descrie lipsa de conţinut şi de valoare a cultului păgân (Efeseni 4,17; 1 Petru 1,18).
Dumnezeul cel Viu. În contrast cu idolatria lor, apostolii cheamă pe oamenii din Listra să se întoarcă la
un Dumnezeu care trăieşte şi lucrează, care a făcut cerurile şi pământul, care este Dătătorul oricăror
daruri bune şi care va judeca pe toţi oamenii. Isaia în mod dramatic face contrastul acesta (Isaia 40, 6-
31; 41, 18-29; 44, 6-28).
Cerul, pământul,marea. Aceasta contrastează viu cu religiile păgâne populare, care atribuiau cerul,
pământul şi marea diferitelor zeităţi. Pavel proclamă că un singur Dumnezeu a făcut toate acestea şi le
cârmuieşte.
Apelul la calitatea de creator a lui Dumnezeu este un apel făcut de repetate ori în Scriptură. El se
găseşte la începutul întregii istorii a legăturii lui Dumnezeu cu universul (Geneza 1) şi e baza soliei
evanghelice de avertizare pentru lume (Apoc. 14,7).

~ 189 ~
16 În generaţiile trecute, El le-a lăsat pe toate neamurile să umble pe propriile lor căi,
Neamurile. („Naţiunilor”, KJV). Gr. ethne, un cuvânt obişnuit NT devenind neamuri. Aici este cea
dintâi indicaţie cu privire la ceea ce poate fi numită filozofia istoriei lui Pavel. O idee similară apare în
cuvântarea de la Atena (cap. 17,30), unde Pavel declara că Dumnezeu, „trecuse cu vederea” timpurile
neştiinţei. Aceia care trăiseră prin ele vor fi trataţi cinstit şi judecaţi după cunoştinţa lor limitată. El
dezvoltă această filozofie în Romani 1,2. Ignoranţa şi păcatul neamurilor fuseseră îngăduite să-şi facă
drumul ca o parte, ca să zicem aşa, dintr-o dramă divină, pentru a face neamurile să simtă nevoia de
răscumpărare şi a-i pregăti în vederea primirii ei.

17 măcar că nu S-a lăsat fără mărturie în a face bine, dându-vă ploi din cer şi anotimpuri
roditoare, săturându-vă de hrană şi umplându-vă inimile de bucurie!”
Fără mărturie. Dumnezeu nu e lăsat fără mărturie printre păgâni, ca cei din Listra. Aici e din nou o
schemă de ceea ce Pavel a dezvoltat mai târziu în Romani 1,19.20, deşi acolo subiectul său este că
păgânii în consecinţă sunt fără scuză. În cazul de faţă, Pavel a subliniat dovada bunătăţii divine aşa cum
e arătată în natură, pe care ascultătorii săi o priveau fără încetare. Ulterior, adresându-se filozofilor din
Atena, Pavel declara că „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28; cf. Romani 2,14.15).
A face bine. Aceasta implică manifestarea continuă a voiei Lui milostive în favoarea oamenilor (vezi
Matei 5,45). Pavel includea trimiterea din cer a ploii, în felul acesta făcând un contrast cu Jupiter,
presupusul zeu al ploii.
Vă. („Noastre”, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „voastre”.

18 Chiar şi cu aceste cuvinte, cu greu au reuşit să împiedice mulţimile să le aducă jertfă.

Cu greu au reuşit să împiedice. („Abia opriră”, Nitz). Atât de stăruitor era poporul de a face acest act de
închinare. Unii dintre cei care au fost împiedicaţi, fără îndoială s-au întors de la „aceste lucruri deşarte”
la Dumnezeul cel viu. În orice caz, Pavel a lucrat la Listra destul de mult timp pentru a permite înfiin-
ţarea unei biserici acolo. Iudeica Lois, împreună cu fiica ei Eunice şi cu nepotul ei Timotei, făceau parte
dintre primii convertiţi (2 Timotei 1,5; vezi Fapte 16,1).
Să le aducă jertfe. („Să nu le aducă jertfă”, KJV).

19 Nişte iudei din Antiohia şi din Iconia au venit şi au câştigat mulţimile de partea lor. Ei
au aruncat cu pietre în Pavel şi apoi l-au târât afară din cetate, crezând că a murit.
Nişte iudei din Antiohia şi din Iconia. Lămurit Antiohia Pisidiei, aşa cum evidenţiază contextul (vezi
cap. 13,14). Forţa vrăjmăşiei iudeilor antiohieni reiese din faptul că iudeii din Antiohia şi Iconia lucrau
de comun acord şi că iudeii din Antiohia au făcut un drum de peste 100 de mile pentru a împiedica
lucrarea apostolilor.
Că o strânsă legătură exista între populaţia Antiohiei şi aceea din Listra e sugerată de o inscripţie
descoperită pe o statuie la Antiohia, afirmând că monumentul fusese ridicat în onoarea acelei cetăţi de
populaţia din Listra.
Iudeii aceştia ştiau că Pavel şi Barnaba erau din neamul lor şi mânia lor a fost trezită contra lor, proba-
bil din cauză că ei gândeau că apostolii respingeau cererile legii atât de scumpe lor. La Listra, aceşti
iudei acuzatori urmau să prezinte o altă acuzaţie, pentru a întărâta pe păgâni împotriva apostolilor. Mira-
colul de vindecare a ologului dovedise realitatea puterii apostolilor, dar nu sursa ei şi acum iudeii se
poate să o fi atribuit unei forţe rele pentru a influenţa pe păgâni (compară experienţa similară a lui Isus,
Matei 12, 24-27).
Au câştigat mulţimile[Au aţâţat noroadele-trad. Cornilescu]. Schimbarea bruscă a atitudinii din partea
populaţiei din Listra aminteşte pe aceea care a transformat osanalele mulţimii din Ierusalim în strigătul:
„Să fie răstignit” (Matei 21,9; 27,22) Astfel de valuri de emoţie nu sunt greu de înţeles în cazul unor
oameni superstiţioşi, ca licaonienii, care în mod tradiţional sunt descrişi ca nedemni de încredere. O
schimbare comparabilă, în direcţia inversă, a apărut în mijlocul populaţiei păgâne din Malta (Fapte 28:3-
6). Oamenii din Listra probabil îşi ziceau că dacă Pavel şi Barnaba posedau astfel de puteri misterioase

~ 190 ~
şi dacă nu erau dumnezei în chip de oameni, trebuia să fie vrăjitori, poate demoni. Iudeii se poate să fi
sporit aceste sentimente şi să fi aţâţat poporul la o acţiune duşmănoasă.
Au aruncat cu pietre în Pavel[Pavel împroşcat cu pietre-trad. Cornilescu]. Un atare fel de pedeapsă era
caracteristic iudaic, şi iudeii, ajutaţi de locuitorii păgâni din Listra, erau fără îndoială instigatorii ei.
Acesta este unicul caz relatat din viaţa lui Pavel când a suferit o asemenea persecuţie (vezi
2 Corinteni 11,25). La Iconia, Pavel de abia scăpase de împroşcarea cu pietre (Fapte 14, 56). Ambele
ocazii sunt menţionate de Luca, dar apostolul menţionează numai suferinţa însăşi. Experienţa aceasta de
la Listra s-a păstrat vie şi distinct în amintirea lui Pavel până la sfârşitul vieţii sale (2 Timotei 3,11.12)
Afară din cetate. Legea iudaică prevedea ca împroşcarea cu pietre să aibă loc afară din tabără
(Levitic 24,14) sau din cetate. În cazul de faţă însă poate atât pentru faptul că Listra era o cetate păgână,
cât şi pentru că împroşcarea era rezultatul acţiunii gloatei, ea pare să fi avut loc înăuntrul cetăţii. De
aceea trupul lui Pavel a trebuit să fie târât afară din cetate.

20 Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a ridicat şi a intrat în cetate. A doua zi a
plecat la Derbe împreună cu Barnaba.
Ucenicii. Adică, noii credincioşi. Evident ei fuseseră neînstare să prevină atacul, dar au mers până la
locul unde Pavel a fost târât inconştient, cu gândurile triste probabil preocupate de felul cum să-i facă o
înmormântare respectoasă. E logic de a crede că Timotei, pentru care aspra experienţă a lui Pavel urma
să fie atât o somaţie la serviciu, cât şi un exemplu de devoţiune, a fost martor la împroşcare cu pietre
(AA 184, 185). Poate că şi Lois şi Eunice au fost de faţă în grup, mai întâi jelind, dar mai apoi bucu-
rându-se când au descoperit că iubitul lor învăţător nu era mort.
S-a ridicat. Trezirea lui Pavel din leşin şi dovada lui imediată de vigoare şi îndrăzneală de a intra în
cetate din nou, trebuie să fi fost privită ca un miracol. Faptul că cineva care fusese împroşcat cu pietre şi
lăsat ca mort de o gloată sălbăticită să-şi revină şi să se mişte ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, era o
şi mai impresionantă dovadă de puterea lui Dumnezeu, de cum fusese vindecarea ologului.
A doua zi a plecat. Deşi scăpat în chip providenţial de la moarte, Pavel, fără îndoială, şi-a dat seama că
dispoziţia populaţiei nu se schimbase faţă de el şi că, pentru un timp, lucrul cel mai bun era să pără-
sească cetatea. El a mai făcut cel mult încă două vizite la Listra (vezi v. 21; cap. 16,1).
La Derbe. Vezi v. 6.
Cu Barnaba. Barnaba nu fusese un astfel de subiect al geloziei din partea iudeilor. Deşi puterea lui era
mare ca „fiu al mângâierii”, sau „al îmbărbătării” (vezi cap. 4,36), evident nu fusese atât de demonstrativ
ca Pavel, colegul său.

Întoarcerea în Antiohia Siriei

21 După ce au vestit Evanghelia şi în cetatea aceea şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors în
Listra, în Iconia şi în Antiohia,
Vestit Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,37).
Au făcut mulţi ucenici. („Au învăţat pe mulţi”; KJV). Sau, „au făcut mulţi ucenici”. Poate că Gaius din
Derbe, pe care Luca îl pomeneşte ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria următoare (cap. 20,4), se
poate să fi fost unul din aceşti convertiţi de data aceasta. Lucrarea săvârşită lasă a se înţelege o rămânere
acolo care să fi durat câteva luni.
S-au întors. Ar fi fost un lucru mult mai simplu de a merge înainte spre est către Tars şi să se întoarcă
la Antiohia din Siria cu corabia. Dar Pavel şi Barnaba au ales o cale lungă şi obositoare, făcând cu picio-
rul cam 250 de mile în călătoria lor de întoarcere la mare. Dar, trecând din nou prin locurile pe unde
fuseseră, aveau prilej să mai semene sămânţa Cuvântului pe care o împrăştiaseră mai de timpuriu cu un
aşa pericol personal. Vrăjmăşia iudeilor din Antiohia şi Iconia trebuie să fi scăzut, pentru a înlesni apos-
tolilor să viziteze din nou cetăţile fără primejdie personală. Poate că în unele locuri slujbaşii cetăţilor îşi
vor fi împlinit termenul de serviciu şi alţii să le fi urmat. Vezi harta de la pag. 280.

~ 191 ~
22 întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să rămână în credinţă şi spunându-le:
„Trebuie să trecem prin multe necazuri ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Întărind. („Confirmând”, KJV). Mai degrabă „întărind”. Aceasta nu înseamnă ritualul eclesiastic al
confirmării obişnuit în vremurile de mai târziu. Acţiunea lui Pavel aici este în armonie cu sarcina pe care
Isus o dăduse lui Petru: „Când te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22,32).
Lucrul acesta, Pavel îl putea face prin înştiinţări şi prin îndemnuri scoase din propriile sale încercări şi
eliberarea sa din ele.
Credinţă. Probabil a se înţelege aici ca exprimarea obiectivă a credinţei, adică, în ceea ce se credea şi se
prezenta ca învăţătură. Acest sens al cuvântului „credinţă” însemnând „un număr de dogme”, apare în
literatura apostolică mai târzie (vezi 2 Timotei 4,7; Iuda 3,20) şi e probabil folosit la fel aici.
[Că noi]. În greceşte cuvântul hoti „că” , adesea introduce o citare directă, semănând în mare măsură cu
semnele citării noastre. În felul acesta cuvintele: „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin
multe necazuri” în aparenţă sunt o citare directă a ceea ce Pavel spunea bisericilor în vizita aceasta.
Folosirea de către Luca a pronumelui „noi” a fost luată de către unii ca indicând că şi el era de faţă
pentru a auzi aceste predici. Însă, întrucât el nu dă alte indicaţii care să arate că participa la călătoriile lui
Pavel până la a doua Călătorie Misionară la Troia (cap. 16,10), e probabil lucrul cel mai bun de a înţe-
lege prin cuvântul „noi” că acesta e o citare directă a cuvintelor lui Pavel şi că el se identifica cu ascul-
tătorii săi când vorbea. Fără îndoială, el putea să arate la propriile sale necazuri ca ilustraţii ale adevă-
rului soliei sale!
Multe necazuri. („Mult necaz”, KJV) Mai degrabă, „multe necazuri”. În a doua epistolă a lui Pavel
către Timotei, ucenicul ales din Listra (vezi Fapte 16,1-3), e o referire mişcătoare la necaz. El se referă
la persecuţia pe care a suferit-o în Antiohia, Iconia şi Listra şi exprimă axioma că „toţi cei ce vor să
trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” ( 2 Timotei 3,12; cf. Apoc, 1,9; 7,14).
Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,6. Expresia aceasta obişnuită în Evanghelii, apare de timpuriu şi
adesea în învăţătura raportată a lui Pavel (Romani 14,17; 1 Corinteni 4,20; 6,9; Coloseni 4,11;
2 Tesaloniceni 1,5). Pentru Pavel aceasta este o împărăţie reală şi Hristos e Împărat.

23 Au desemnat bătrâni e(Sau: prezbiteri) în fiecare biserică şi, cu rugăciune şi post, i-au
încredinţat Domnului în Care crezuseră.
Desemnat[Rânduit-trad. Cornilescu; „Ordinat”, KJV; „Alegându-le prin ridicare de mâini”, Nitz]. Gr.
cheirotoneo, literal „a întinde mâinile”. Cuvântul acesta era folosit la greci pentru acţiunea de a alege
slujbaşi prin ridicarea de mâini; de la aceasta a fost derivat înţelesul general „a alege”, fără a acorda o
atenţie specială metodei folosite (vezi 2 Corinteni 8,19, unde cheirotoneo e tradus, „ales”); şi de la
aceasta s-a dezvoltat mai departe înţelesul, „a numi” (într-un post), fie prin alegere, fie prin alte mijloace
(vezi Fapte 10,41).
Pe temeiul acestui verb, unii învăţaţi au sugerat că prezbiterii aleşi la Listra, Iconia şi Antiohia au fost
aleşi prin vot al poporului. Deşi este probabil adevărat că vreun sistem oarecare de alegere era practicat
în biserica apostolică (vezi Fapte 6,3; 2 Corinteni 8,19), trebuie să fie o serioasă îndoială cu privire la
faptul că aceasta a fost metoda de alegere aici. Pasajul prezent arată că Pavel şi Barnaba, şi nu bisericile,
au făcut alegerea, şi având în vedere lucrul acesta, pare că traducerea cea mai bună ar fi înţelesul mai
cuprinzător de „ales” sau „numit”. Deşi hirotonirea oficială, fără îndoială a avut loc(vezi 1 Timotei 4,14;
5,22; 2 Timotei 1,6), ea nu este în mod necesar implicată de verbul folosit aici. Împrejurările locale erau
probabil de aşa natură, încât apostolii au considerat un lucru mai înţelept de a numi slujbaşi direct în
aceste biserici noi, decât să supună chestiunea unei alegeri generale. Pavel pare să fi recomandat lui Tit,
un procedeu similar (Tit 1,5).
La o dată mai târzie, episcopii erau aleşi în mod regulat prin votul clerului şi al poporului. Astfel
Fabian din Roma a fost ales de popor în anul 236 d. Hr. (Eusebiu, The Ecclesiastical History, VI, 29:2-
4). Ciprian din Cartagina(m. 258 d. Hr.) vorbeşte despre „sufragiul întregii frăţietăţi”(Epistola LXVII.5;
ANF, vol. 5, p. 371). Constitutions of the Holy Apostles (probabil secolul al 4-lea) prevede ca viitorii
conducători ai bisericii să fie „aleşi de întregul popor” (VIII, 2.4, ANF, vol. 7, p. 481). Începând din
secolul al 4-lea a fost o practică stabilită ca un episcop nou să fie numit de episcopii învecinaţi, şi

~ 192 ~
numele lui să fie aprobat de clerul şi laicii diocezei sale. În Evul Mediu, laicii însemnau, natural, aristo-
craţia, nu oamenii de rând.
Bătrâni[Prezbiteri-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 11,30. Pe temeiul autorităţii învestită în ei ca misionari
(vezi cap. 18,3), Pavel şi Barnaba au condus la alegerea prezbiterilor. În felul acesta, ei au instituit în
bisericile dintre neamuri o formă de organizaţie deja adoptată de creştinii din Ierusalim. Ea era bazată
mai degrabă pe sinagogă decât pe Templu (vezi vol. V, p. 57), Pavel a organizat aceste biserici la scurt
timp după ce membrii lor deveniseră creştini, lucru care arată că organizaţia este esenţială pentru păstra-
rea vieţii spirituale şi pentru creşterea bisericii.
Rugăciune şi post. („Rugându-se şi postind”, KJV) Aşa cum fusese procedeul când apostolii înşişi au
fost trimişi din Antiohia (vezi cap. 13,3).
I-au încredinţat. Cuvântul acesta sugerează încrederea pe care o persoană o cultivă faţă de cel căruia i-a
încredinţat păstrarea bunurilor sale strânse, ca o comoară. În cazul de faţă, ea implică absolută încredere
în Dumnezeu.

24 Au trecut prin Pisidia şi au venit în Pamfilia.

Pisidia. Vezi cap. 13,14.
Pamfilia. Vezi cap. 13,13.

25 Apoi au predicat Cuvântul în Perga, s-au coborât în Atalia,

Perga. Cetatea de unde Marcu plecase înapoi (cap. 13,13). Nu există nici o menţiune că apostolii ar fi
predicat mai înainte aici. Acum, la reîntoarcerea lor, ei fac ceea ce mai înainte pare că lăsaseră nefăcut.
Atalia. În calea lor spre interiorul provinciei, apostolii pare să fi mers drept de la Pafos la Perga în susul
râului Cestrus (vezi cap. 13,13). La înapoierea lor au făcut un ocol care i-a adus la Atalia, un port la gura
râului Catarrhactes. Cetatea aceasta a fost construită de Attalus II Filadelful, rege al Pergamului (159-
138 î.Hr.) Nu e nici o relatare cu privire la vreo lucrare făcută la Atalia şi apostolii probabil au mers
acolo doar pentru că era un port unde puteau să se îmbarce pe o corabie pentru Siria. Vezi harta p. 280.

26 iar de acolo au plecat pe mare spre Antiohia, locul de unde fuseseră încredinţaţi
harului lui Dumnezeu în vederea lucrării pe care o îndepliniseră.
Antiohia. În Siria, de unde apostolii plecaseră în călătoria lor. Corabia lor putea să treacă printre Cilicia
şi Cipru şi, sau să acosteze la Seleucia, sau să intre pe râul Orontes şi să meargă până la Antiohia.
Încredinţaţi. („Recomandaţi”, KJV; „Daţi”, Nitz). Adică „predaţi”. Trimiţând pe Pavel şi pe Barnaba,
biserica din Antiohia îi predase harului lui Dumnezeu pentru călăuzire, ocrotire şi susţinere în lucrările
lor. Harul acesta nu-i părăsise.
Pe care o îndepliniseră. Pavel şi Barnaba fuseseră trimişi de biserica din Antiohia pentru împlinirea
unei însărcinări anumite – evanghelizarea neamurilor. Acum ei se puteau întoarce la adunarea lor de
acasă cu satisfacţia că însărcinarea lor fusese împlinită. Deşi numai începuseră predicare lor la păgâni,
totuşi ceea ce făcuseră era bine făcut.

27 Când au ajuns, au adunat biserica şi le-au povestit tot ce făcuse Domnul cu ei şi cum
deschisese El neamurilor uşa credinţei.
Biserica. Adică, congregaţia creştină din Antiohia, care fusese mânată de Duhul (cap. 18,2) pentru a-i
trimite pe apostoli în călătoria lor. Era ceva potrivit ca apostolii să raporteze acestei biserici rezultatele
primei lor călătorii misionare.
Au povestit tot. În răstimpul turneului misionar, creştinii probabil nu auziseră decât puţin sau poate
chiar nimic de la apostoli şi ne putem prea bine închipui râvna cu care ei s-au adunat acum pentru a
asculta raportul.
Ce făcuse Domnul. Marile lucrări pe care le făcuseră erau de fapt lucrări ale lui Dumnezeu.
Deschisese … uşa. Expresia aceasta plină de înţeles este o metaforă frecventă a lui Pavel (vezi
1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12;Coloseni 4,3) şi apare aici probabil ca un fragment din cuvântarea lui.

~ 193 ~
 Neamurilor. Privilegiile Evangheliei fuseseră date oricui credea. Eliberarea aceasta fusese oferită mai
întâi neamurilor din Antiohia, unde Pavel ajutase pe Barnaba şi pe alţii în lucrare (cap. 11, 20-26).
Evanghelia fusese dusă acum la neamuri pe un teren mult mai mare. Pavel îşi îndeplinise însărcinarea de
a merge la neamuri (cap. 22,21).

28 Şi au rămas mult timp acolo, cu ucenicii.

Mult timp[Multă vreme-trad. Cornilescu]. Sau, „nu puţin timp”. Pavel, natural, era atras mai mult la
Antiohia decât la Ierusalim, deoarece la Antiohia, neamurile alcătuiseră cea dintâi biserică şi tocmai
biserica aceea îl însărcinase ca misionar. În cursul acestei perioade, cei 2 apostoli, fără îndoială, au
continuat să atragă mulţi convertiţi dintre neamuri, pe lângă cei care fuseseră câştigaţi mai înainte.

Comentariile lui Ellen G. White:

1-3 AA 177
1-28 AA 177-188
4 AA 178
5,6 AA 179
8-10 E W 203
14-18 AA 182
8-13 AA 181
13-15 EW 203
17 AA 598; ED 66
19 AA 183
19,20 AA 184; EW 208
21-23 AA 185
24-26 AA 187
27 AA 188

~ 194 ~
Capitolul 15
Sinodul de la Ierusalim

1 Au venit însă din Iudeea unii care îi învăţau pe fraţi astfel: „Dacă nu sunteţi circumcişi,
după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi!”
Venit însă din Iudeea. („Au coborât din Iudea”, KJV). Adică, din Iudeea la Antiohia. Aceşti noi învă-
ţători veneau de la centrul autorităţii apostolice, dar după câte se vede fără permisiunea de a-şi propo-
vădui învăţătura.
Unii. („Anumiţi oameni”; KJV). Emisarii disensiunii nu sunt numiţi. Pare să fi fost farisei care deve-
niseră creştini (vezi v. 5).
Învăţau pe fraţi. Biserica din Antiohia era o organizaţie cosmopolită, alcătuită din iudei, prozeliţi dintre
neamuri şi membri convertiţi direct de la păgânism (cf. cele de la cap. 11,19.20). În plus, Pavel şi
Barnaba, personajele de seamă în lucrarea de predicare pentru neamuri, erau cu vază acolo şi fuseseră
delegaţi de acea biserică. Din motivele acestea şi pentru că biserica antiohiană era una din cele mai
apropiate de Iudeea, cuprinzând membri dintre neamuri în mare număr, în mod natural acolo a apărut
întrebarea cum să se procedeze cu neamurile din punct de vedere al rânduielilor iudaice.
Circumcişi. Vezi cap. 7,8. Această cerere dovedeşte ceea ce nu e spus lămurit în altă parte, că Pavel şi
Barnaba nu ceruseră convertiţilor lor dintre neamuri să fie circumcişi. Aici începe relatarea celei dintâi
mari controverse din biserica creştină. Ea trebuia, cu siguranţă, să apară de îndată ce creştinismul s-ar fi
întins dincolo de Palestina. Primii convertiţi la creştinism fuseseră iudei, dar ei păstraseră cea mai mare
parte din practicile şi prejudecăţile religiei în care fuseseră crescuţi. De aceea, ei erau şocaţi să vadă
persoane dintre neamuri că intră în biserica creştină fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi deplini la
iudaism. Convertirea lui Corneliu şi chiar aceea a etiopianului sau a samaritenilor ar fi putut să pară că
ar fi rezolvat chestiunea. Aceia care acum ridicau obiecţiuni poate ar fi fost dispuşi să accepte pe
Corneliu şi casa lui în biserică. Dar probabil ei argumentau că îndrumarea Duhului Sfânt făcuse o
excepţie în cazul lui Corneliu care nu altera regula circumciziunii. Din această cauză ei declarau că aceia
care erau aduşi în biserică prin botez, sub clara conducere a Duhului Sfânt, trebuiau acum să fie circum-
cişi.
Agitatorii aceştia au venit la Antiohia, pretinzând că vorbesc în numele lui Iacob, conducătorul bisericii
din Ierusalim. Dar Iacob a tăgăduit hotărât că i-ar fi autorizat să facă lucrul acesta (v. 24). Totuşi,
întrucât el pare să fi fost un susţinător al ritualului şi obiceiurilor iudaice în viaţa lui personală (cf.
Galateni 2,12), ei probabil s-au simţit îndreptăţiţi să-l identifice cu învăţătura lor. Ei susţineau că circum-
cizia făcea parte din Lege şi că dacă ea era neglijată sau refuzată, întreaga Lege era călcată. Ei nu erau
nici pregătiţi, nici dispuşi să recunoască adevărata legătură dintre Hristos şi Lege. Iudaizanţii au scos la
iveală la Antiohia o chestiune care s-a dovedit o cauză continuă de disensiune, şi care şi-a lăsat ampren-
tele pe cea mai mare parte din scrierile NT, şi chiar pe literatura postapostolică.
Se poate ridica întrebarea de ce Domnul nu a anticipat asemenea întrebări, ca aceasta, în timpul lucrării
Sale pe pământ. El nu S-a ocupat cu ea în mod specific, dar a pus un accent general asupra religiei ade-
vărate ca fiind aceea a sufletului şi nu a păzirii exterioare. Hristos a pus o bază vastă şi a enunţat princi-
pii şi nu dogme de amănunt. Biserica urma să fie condusă pas cu pas în tot adevărul de Duhul Sfânt
(Ioan 16,13). Aceasta nu însemna ca biserica să-şi dezvolte o tradiţie cu autoritate. Dar arăta că biserica
avea să descopere şi să experimenteze o lumină nouă. Creştinismul a avut de rezolvat multe probleme
când s-au ivit noi dezvoltări, dar aceasta nu trebuia să se facă schimbând învăţăturile şi exemplele
Scripturilor (Romani 15,4). Lumina nouă, cu soluţionarea problemelor neprevăzute, urma să vină pe
urma cercetării sporite a adevărurilor Scripturii şi prin aplicarea principiilor biblice la lucrarea bisericii.
După obiceiul lui Moise. („Felul lui Moise”, KJV). Sau „obiceiul lui Moise”. Practica era mai mult
decât un „fel” în sensul de „modă”. Circumcizia fusese dată lui Abraam, de Dumnezeu (Geneza 17,10-
13) şi fusese confirmată lui Moise (Levitic 12,3; cf. Ioan 7,22).
Nu puteţi fi mântuiţi. Aici era miezul problemei. Circumcizia nu putea fi cerută neamurilor pe temeiul
vechimii obiceiului şi nici ca o condiţie de a fi membru al bisericii. Iudaizanţii o prezentau ca un pas

~ 195 ~
necesar spre mântuire. Totuşi Dumnezeu „deschisese neamurilor uşa credinţei” (cap. 14,27), o dezvol-
tare care nu putea decât să demonstreze că ritualurile ceremoniale nu mai erau necesare.
Conciliul de la Ierusalim

2 S-a stârnit o mare neînţelegere şi dispută între Pavel şi Barnaba, de o parte, şi ei, de
cealaltă parte. Drept urmare, fraţii i-au desemnat pe Pavel, pe Barnaba şi pe alţi câţiva
dintre ei să se suie la Ierusalim pentru această problemă, la apostoli şi la bătrâni a(Sau:
prezbiteri; peste tot în capitol).
Pavel şi Barnaba. Apostolii aceştia erau în centrul disputei, întrucât cererile iudaizanţilor prezentau o
condamnare directă a lucrării pe care aceşti 2 misionari o făcuseră în Cilicia, în Antiohia şi în prima lor
călătorie misionară. O astfel de lucrare ei n-o puteau interpreta ca o biruinţă a harului lui Dumnezeu. Ei
proclamaseră mântuirea prin credinţa în Hristos. Acum ei nu puteau să stea deoparte tăcuţi, în timp ce
convertiţii lor erau învăţaţi că primirea harului lui Dumnezeu prin credinţă nu era îndestulătoare şi că
ritualele exterioare trebuiau îndeplinite pentru a căpăta mântuirea.
Mare neînţelegere[Viu schimb de cuvinte-trad. Cornilescu; „Disensiune”, KJV]. Gr. stasis, „situaţie”,
„partidă”, sau „facţiune”. În Marcu 15,7 şi Luca 23,19 e folosit cu privire la insurecţia în care Baraba
fusese şef de bandă. Aici el zugrăveşte un viu schimb de vorbe.
Dispută[Păreri deosebite-trad. Cornilescu; „Dispută”, KJV; „Cercetare”; Nitz]. Gr. zetesis, „o căutare”
şi deci „întrebări”, „o dezbatere”.
I-au desemnat[Au hotărât-trad. Cornilescu]. Gr. tasso, „a rândui”, „a aranja”. (vezi cap. 13,48).
Pe Pavel,pe Barnaba. N-ar fi putut fi aleşi reprezentanţi mai buni ai cauzei libertăţii în Evanghelie, ca
aceştia 2, care deja lucraseră cu atâta succes printre neamuri.
Câţiva. („Oarecari alţii”, KJV). Acestora nu li se dă numele. S-ar putea ca ei să fi fost profeţii din
Antiohia (cap. 13,1) sau bărbaţi din Cipru şi Cirene (cap. 11,20) care aveau un interes pentru neamuri.
Tit era, probabil, un exemplu impresionant de felul de lucrare pe care Duhul Sfânt îi făcuse în stare pe
Pavel şi pe Barnaba să o facă (Galateni 2,1).
La Ierusalim. În ce priveşte chestiunea identificării acestei vizite la Ierusalim cu aceea din Galateni 2,
vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.
Apostoli şi bătrâni[Apostoli şi prezbiteri-trad. Cornilescu]. Petru, Ioan şi Iacob, fratele Domnului, erau
la Ierusalim (vezi Galateni 2,9; cf. cap 1,19). Aceştia împreună cu prezbiterii (vezi Fapte 11,30) şi poate
alţi apostoli care nu sunt arătaţi pe nume, apar ca grup conducător al tinerei biserici.
Faptul că biserica primară a deferit chestiunea mult dezbătută a circumciziei unui conciliu al apostolilor
şi prezbiterilor din Ierusalim e un precedent foarte însemnat pentru organizaţia bisericească. Ea stă
contra teoriei că decizia finală în chestiuni bisericeşti trebuie să fie dată de un om care acţionează ca un
autocrat. Ea mai ilustrează şi nevoia de sfat şi autoritate la o treaptă mai largă decât acea a congregaţiei
locale, când sunt în discuţie treburi care afectează întreaga biserică. Pentru biserica NT, apostolii şi sluj-
başii bisericii iniţiale din Ierusalim constituiau în mod logic un asemenea consiliu de apel. În acelaşi
timp, se va nota mai târziu în capitol (cap. 15, 22.25) că decizia finală în cazul de faţă era bazată pe
acordul tuturor celor de faţă, inclusiv cei care prezentaseră cazul, ca delegaţi din Antiohia şi nu numai pe
decizia conducătorilor din Ierusalim. Ducând problema lor la Ierusalim, Pavel şi Barnaba, şi de fapt
întreaga biserică antiohiană, demonstrau încrederea lor în călăuzirea Duhului Sfânt prin conducerea de la
Ierusalim. În felul acesta Pavel declară că a urcat la Ierusalim, „în urma unei descoperiri” (Galateni 2,2).
Vezi AA 96.

3 Aşadar, după ce au fost însoţiţi de către biserică, ei au călătorit prin Fenicia şi Samaria
şi au istorisit despre cum s-au convertit neamurile. Şi le-au făcut astfel o mare bucurie
tuturor fraţilor.
Însoţiţi. („Trimişi fiind”, Nitz). Obiceiul acesta e relatat de repetate ori în Fapte (cap. 20,38; 21,26).
Însoţirea unui oaspete şi mai ales a unui învăţător care pleca o scurtă distanţă din drumul său, era consi-
derat de iudei ca un act de ospitalitate. În felul acesta, Abraam a însoţit pe îngeri în drumul lor către
Sodoma (Geneza 18,16). O veche tradiţie iudaică spune: „Un învăţător (însoţeşte) pe elevii săi până la
~ 196 ~
marginile unei cetăţi; un coleg (însoţeşte) pe un altul până la limita de Sabat; un elev (însoţeşte) pe
magistrul său o distanţă nelimitată” (Talmud Sotah, 46b, ed. Soncino, p. 243). O declaraţie atribuită lui
Rabi Meir (c.150 d. Hr) zice: „Oricine nu însoţeşte pe alţii sau nu îngăduie ca el să fie însoţit e ca şi cum
varsă sânge” (Ibid, p. 244).
Fenicia. Drumul apostolilor de la Antiohia la Ierusalim trecea de-a lungul coastei mării, trecând prin
Sidon, Tir şi probabil Cezareea şi apoi prin Samaria. Ei au găsit pe cale „fraţi”, dând să se înţeleagă
adunări statornicite. Unele din acestea fără îndoială fuseseră înfiinţate de Filip. Cu privire la originea
altora nu se ştie nimic în afară de această scurtă aluzie, care sugerează cât de mult din istoria creştină
primară n-a fost păstrată.
Cum s-au convertit neamurile[Întoarcerea neamurilor la Dumnezeu-trad. Cornilescu; „Convertirea
Neamurilor”, KJV]. În mod inevitabil aceasta a fost tema principală a lui Pavel. Fără îndoială el a istori-
sit despre multe ocazii cu amănunte depline şi a subliniat, aşa cum a făcut Petru cu Corneliu, că Duhul
pusese sigiliul Său de aprobare pe primirea celor necircumcişi.
Le-au făcut astfel o mare bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că în timp ce Pavel şi
Barnaba îşi continuau drumul spre Ierusalim, vestea convertirii neamurilor era primită fără încetare cu
bucurie. Această atitudine din partea bisericilor din Fenicia şi Samaria contrastează izbitor cu îngustimea
şi asprimea fariseilor din biserica din Ierusalim (v. 5) şi partida iudaizantă care căuta să vorbească în
numele ei.
Tuturor. Compară cap. 11, 2-4.18. Biserica era fericită la auzul veştilor bune pe care le aduceau Pavel
şi Barnaba. Aceia care stăruiau asupra circumciziunii pentru neamuri erau numai un grup printre iudeii
creştini şi sunt descrişi ca „unii din partida fariseilor care crezuseră” (cap. 15,5). Fariseii erau susţinători
zeloşi ai legii rituale.

4 Când au ajuns în Ierusalim, au fost primiţi de biserică, de apostoli şi de bătrâni şi au

povestit tot ce făcuse Dumnezeu cu ei.
Primiţi de biserică. La prima sosire la Ierusalim, apostolii pare să fi fost primiţi cordial de biserică în
general. Fracţiunea potrivnică s-a dat la iveală după ce apostolii au subliniat public succesul lor între
neamuri.
Apostoli. Vezi cap. 1,2.
Au povestit. Comparaţia cu v. 6 pare să arate că s-a ţinut o adunare preliminară la care Pavel şi
Barnaba au povestit descrierea activităţii lor misionare. Poate aceasta era adunarea ţinută „deosebi” cu
„cei mai cu vază”, la care se referă Pavel ulterior (Galateni 2,2). Trebuie să se fi consumat oarecare timp
cu povestirea faptelor şi suferinţelor, a semnelor şi minunilor, ca şi a curăţeniei şi iubirii convertiţilor
dintre neamuri. O asemenea naraţiune era introducerea cea mai bună la chestiunea care a fost tratată
ulterior şi asupra căreia s-a luat hotărâre de către conciliu.

5 Atunci unii din partida fariseilor care crezuseră s-au ridicat şi au spus că şi neamurile
trebuie să fie circumcise şi că trebuie să li se poruncească şi lor să păzească Legea lui
Moise.
Partida. („Secta”, KJV). Gr. hairesis (vezi cap. 5,17). Unii dintre farisei deveniseră creştini. Ei primi-
seră pe Isus ca învăţător trimis de Dumnezeu (vezi Ioan 3,2), lucru care fusese dovedit de învierea Lui
dintre morţi.
În acord cu aceasta, ei se aşteptau ca El să devină căpetenia împărăţiei care urma să transmită omenirii
un iudaism restatornicit şi proslăvit, cu legea şi Templul la locul cuvenit şi neamurile primite ca o
favoare, prin circumcizie. Aceştia s-au ridicat acum şi au protestat contra a ceea ce făcuseră Pavel şi
Barnaba. Poate că problema generală a fost dezbătută în legătură cu un caz individual, acela al lui Tit
(vezi Galateni 2,3), o persoană dintre neamuri care nu trecuse prin stadiul tranzitoriu al prozelitismului.
Amestecarea lui Tit în controversa actuală l-au pregătit ca mai târziu să lupte împotriva insitenţei iudai-
zanţilor asupra formelor depăşite ale religiei (cf. Tit 1,10.14.15).
S-au ridicat. Poate că această ridicare a iudaizanţilor să fi necesitat convocarea unei adunări oficiale a
conciliului.

~ 197 ~
 Legea lui Moise. Vezi cap. 6,13. Circumcizia nu era singura cerinţă pe care iudaizanţii propuneau să o
pretindă de la creştini.

6 Apostolii şi bătrânii s-au adunat ca să vadă ce este de făcut în legătură cu această

problemă.
Apostolii şi bătrânii[Apostolii şi prezbiterii-trad. Cornilescu]. Vezi v. 2, cap. 11,30. O comparaţie cu
cap. 15,23 lasă a se înţelege că pe lângă oficialităţile bisericii şi „fraţi”, cunoscuţi astăzi ca laici, au luat
o oarecare parte la conciliu.

7 După multe discuţii, Petru s-a ridicat şi le-a zis: „Bărbaţi, fraţilor, voi ştiţi că de o bună
bucată de vreme, Dumnezeu a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să
audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.
Multe discuţii. („Multă dispută”, KJV) Gr. zetesis (vezi v. 2). Elementul omenesc aparent în tratarea
unei chestiuni cruciale ca acela care se decide aici, demonstrează impresionant faptul că Duhul călău-
zitor al lui Dumnezeu lucrează cu şi prin fiinţe omeneşti şi Îşi împlineşte voia, în ciuda slăbiciunilor şi
nepotrivirilor lor.
Petru s-a ridicat. Petru ocupa o poziţie plină de autoritate, dar nu era conducător infailibil. El nu a
prezidat adunarea şi deşi vorbirea lui era, de fapt, nota-cheie a deciziei conciliului, el n-a propus rezo-
luţia finală. Faptul că el a fost instrumentul convertirii primei persoane dintre neamuri, Corneliu, un
roman, şi că acea convertire fusese aprobată de biserică (vezi cap. 11,1-18), l-au pus într-o poziţie deose-
bit de favorabilă de a stărui la acceptarea de alte persoane dintre neamuri.
Bărbaţi, fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV) Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15.
O bună bucată de vreme. Literal, „din primele zile”. Petru a făcut aluzie la convertirea lui Corneliu
(cap. 10) care avusese loc poate cu o decadă sau mai multe înainte. Multe din cele ce erau în legătură cu
problema prezentă avuseseră loc de atunci încoace.
Prin gura mea. Petru nu pretindea poziţia deosebită, ci se prezenta ca purtător de cuvânt al lui
Dumnezeu.

8 Şi Dumnezeu, Care cunoaşte inimile, a depus mărturie pentru ele, dându-le Duhul Sfânt
la fel ca şi nouă.
Cunoaşte inimile. Literal, „cunoaştere de inimă”. Expresia aceasta este folosită în NT în alt loc numai
în cap. 1,24. Dumnezeu lucrase punând pe necircumcişi pe aceeaşi treaptă cu cei circumcişi şi biserica
nu putea să acţioneze decât în consecinţă.
Duhul Sfânt. Vezi cap. 10,44.

9 El n-a făcut nici o deosebire între noi şi ele, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.
Nici o deosebire. Dumnezeu dăduse noilor convertiţi dintre neamuri fără circumcizie aceeaşi revărsare
a Duhului, cum dăduse la început la Ziua Cincizecimii, fără să facă nici o deosebire între iudei şi
neamuri. Aceasta evident însemna completa acceptare a neamurilor în biserică. Vezi afirmarea ulterioară
a aceluiaşi principiu de către Pavel (Romani 10,17).
Le-a curăţit inimile. („Curăţându-le inimile”, KJV). Credinţa curăţase inima lui Corneliu şi a familiei
lui. Ţinerea legii ceremoniale era fără rost când inima era curată înaintea lui Dumnezeu, care singur
poate să judece curăţia. Ceremoniile legii erau pentru curăţire, dar aici era un ideal de curăţenie mai înalt
decât acela asupra căruia stăruiau fariseii. Ei puneau neamurile sub o acuzaţie generală de necurăţie
pentru că nu ţineau legea ceremonială şi tradiţiile bătrânilor. Petru înţelesese că nimeni nu trebuie să fie
socotit de rând sau necurat (cap. 10,23) şi curăţenia trebuie să fie a inimii şi nu a trupului (vezi Tit 1,15).

~ 198 ~
10 Acum deci, de ce-L puneţi la încercare pe Dumnezeu, punând pe gâtul ucenicilor un
jug pe care nici strămoşii noştri şi nici noi nu l-am putut purta?
De ce-L puneţi la încercare pe Dumnezeu?[De ce ispitiți pe Dumnezeu?-trad. Cornilescu]. Adică,
pentru ce puneţi la încercare pe Dumnezeu cu privire la voia Lui de a primi neamurile, când El deja
dăduse pe faţă care era voia Lui pentru ele? Oare voia împotrivitoare a omului să fie făcută mai tare
decât a lui Dumnezeu? Iudeii ispitiseră pe Dumnezeu în pustie (Evrei 3,9) când, în prezenţa marilor Sale
lucrări pentru ei, au murmurat împotriva conducătorilor pe care li-i dădu-se. Ei ispitiseră pe Hristos
(1 Corinteni 10,9) şi neascultarea lor atrăsese asupra lor pedeapsa şerpilor înfocaţi. Anania şi Safira
ispitiseră Duhul lui Dumnezeu, căutând să înşele biserica cu privire la darul lor (Fapte 5,9). Petru
avertiza pe ascultătorii săi cu privire la ispitirea lui Dumnezeu în chestiunea admiterii neamurilor.
Un jug. Jugul de care vorbeşte Petru era legea ceremonială (AA 194), împreună cu dezvoltările ei
tradiţionale, prin care iudeii căutau să câştige mântuirea. Pavel însuşi nu ar fi putut vorbi cuvinte mai
aspre ca acestea. Ele atrăgeau atenţia la însăşi vorbirea lui Hristos cu privire la „poverile grele” ale
tradiţiilor fariseilor (Matei 23,4), în comparaţie cu propriul Săi jug „uşor” (cap. 11,30). Ele anticipau
avertizarea dată de Pavel galatenilor de a nu se pleca „iarăşi sub jugul robiei”. (Galateni 5,1).
Nu l-am putut purta. Aşa cum fuseseră intenţionate originar de Dumnezeu, cerinţele ceremoniale ale
legii lui Moise nu erau intolerabile. Numai pentru că iudeii pierduseră din vedere adevărata lor însemnă-
tate, făcând din ele un şir de ceremonii prin care căutau să câştige mântuirea, lucrurile acestea au devenit
un jug de nesuferit. În plus, rabinii căutaseră să facă o îngrădire în jurul legii, aşa ca să închidă cu un zid
perceptele ei prin reglementări adăugate de la ei ca să nu fie nici o şansă de a călca porunca. Drept
urmare, regulile ceremoniale iudaice ajunseseră o povară intolerabilă.

11 Dimpotrivă, noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, la fel ca şi ele.”
Suntem mântuiţi. („Vom fi mântuiţi”, KJV). Mântuirea pe care o făgăduieşte Dumnezeu este prin har
(vezi Romani 3,21-26; 5,1.2; 11,5.6; Efeseni 2,5.8). Faptele vin după primirea darului mântuirii prin har.
(Romani 8,4; Efeseni 2,9.10; Filipeni 2,12.13).
Harul Domnului. Petru susţinea că nu conformarea faţă de lege aduce mântuirea, ci harul Domnului.
Afirmaţia aceasta a venit ca argumentul lui de încheiere.

12 Toată mulţimea a tăcut şi i-a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel istorisind toate semnele şi
minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei printre neamuri.
Mulţimea[Adunarea-trad. Cornilescu; „Mulţimea”, KJV]. Adică grupa adunată (vezi v. 6).
A tăcut. („A păstrat tăcerea”, KJV). Ca răspuns la mărturia convingătoare a lui Petru, nu au fost glasuri
împotrivitoare. Opoziţia a fost adusă la tăcere, chiar dacă nu toate părerile fuseseră schimbate. Lui Petru
i se înfrânseseră prejudecăţile personale în convertirea lui Corneliu, acum el biruise prejudecăţile altora.
I-a ascultat. Până la punctul acesta pare că Pavel şi Barnaba nu vorbiseră pe larg adunării. Acum
cuvântarea lui Petru pregătise adunarea să-i asculte când povesteau evenimentele remarcabile ale celei
dintâi călătorii misionare. Cei 2 misionari au repetat public ceea ce deja povestiseră apostolilor şi prez-
biterilor (v. 4).
Semnele şi minunile. („Miracolele şi minunile”,KJV). Sau, „semnele şi minunile” (vezi vol. V, p. 208).
Având în vedere îndoielile unora dintre cei de faţă, fără îndoială Barnaba şi Pavel au subliniat faza mira-
culoasă a lucrării lor ca o acceptare de către Dumnezeu a rezultatelor. Relatarea lor arăta că se săvârşi-
seră minuni atât printre neamuri, cât şi printre iudei.

13 Când au terminat de vorbit, Iacov a zis: „Bărbaţi, fraţilor, ascultaţi-mă!

Iacov. Acesta este probabil fratele Domnului şi conducător al bisericii din Ierusalim. Vezi cap. 12,17.
Bărbaţi, fraţilor[Fraţilor-trad. Cornilescu; „Bărbaţi şi fraţi”, KJV]. Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15).
Ascultaţi-mă. Rezumatul lui Iacob trece cu vederea „multă vorbă” (v. 7). Discernământul lui Petru
(v. 7,11) coincidea cu profeţia VT şi pe faptul acesta Iacob şi-a bazat decizia.

~ 199 ~
14 Simon b(Gr.: Simeon; Iacov foloseşte forma aramaică a numelui lui Petru) ne-a
istorisit cum mai întâi Dumnezeu Şi-a arătat grija luând dintre neamuri un popor pentru
Numele Său.
Simon. („Simeon”, KJV). Gr. Sumeon, o formă a numelui „Simon” care reflectă mai de aproape ebra-
icul Shimion. Forma aceasta este folosită pentru Petru numai aici şi poate în 2 Petru 1,1 şi era naturală
pentru Iacob ca un vorbitor din Galileea.
Cum mai întâi Dumnezeu. („Cum Dumnezeu a vizitat la început”, KJV). Mai bine, „cum Dumnezeu la
început a cercetat”. Adică, ceea ce prezentase Petru marca prima primire a unei persoane dintre neamuri
în biserică.
Şi-a arătat grija[Şi-a aruncat privirile-trad. Cornilescu; „A cercetat”, KJV; „Îşi caută”, Nitz]. Gr.
episkeptomai, „a privi asupra”, adesea, ca aici, având şi înţelesul de cu bunătate (vezi Luca 1,68; 7,16;
Evrei 2,6).
Un popor. Iudeii credeau că numai ei erau „poporul” – poporul lui Dumnezeu – şi că toţi ceilalţi erau în
afară de cercul iubirii lui Dumnezeu. Dar Iacob proclamase că Dumnezeu Îşi alegea un popor şi din
aceste naţiuni păgâne. Pavel recunoştea aceeaşi schimbare (Romani 9,26). Întrucât „poporul ales” nu
mai urma să fie privit de către creştini ca fiind numai iudeii, cerinţele ceremoniale care-i diferenţiau pe
iudei de neamuri nu mai erau necesare.

15 Şi cu acest lucru sunt de acord cuvintele profeţilor, aşa cum este scris:
Cu acest lucru sunt de acord[Cu faptul acesta se potrivesc-trad. Cornilescu]. Adică, cu această acţiune
din partea lui Dumnezeu, coincid profeţii VT. Ei priviseră şi aşteptaseră convertirea neamurilor, care
acum avea loc.
Aşa cum este scris. Citatul din versetul 16,17 e din LXX, Amos 9,11.12. Ascultătorii, obişnuiţi cu
Scripturile VT, ar fi putut să-şi amintească şi alte profeţii asemănătoare aşa cum a făcut Pavel în
Romani 15,9-12.
Faptul că citatul lui Iacob este din LXX şi că LXX în acest pasaj lămureşte mai bine argumentaţia sa
decât exprimarea alternativă a textului masoretic, a ridicat întrebarea dacă nu cumva conciliul s-a ţinut în
limba greacă. În favoarea ideii că aşa a fost, e faptul că mulţi iudei, chiar şi în Palestina, erau bilingvi şi
că chestiunea în discuţie aici era concentrată în jurul creştinilor de limbă greacă. Erau de faţă creştini din
Antiohia (vezi Fapte 15,2) care se poate să fi cunoscut sau se poate să nu fi cunoscut aramaica, şi Tit, o
persoană necircumcisă dintre neamuri (vezi Galateni 2,3), care probabil nu înţelegea aramaica, fără
îndoială, era acolo. Spre folosul acestora, greaca ar fi fost o limbă potrivită spre a fi folosită.
Totuşi, sunt motive temeinice pentru a presupune că Iacob şi-a ţinut vorbirea în aramaică, probabil
citând Scriptura în limba ebraică de aproape înrudită. Iacob se găseşte, atât în Noul Testament, cât şi în
literatura creştină timpurie, în poziţia de conducător al creştinismului iudaic. Problema în discuţie era
esenţial o problemă iudaică şi fusese ridicată de cei mai iudaici dintre creştini – fariseii. Având în vedere
lucrul acesta ar părea rezonabil de a aştepta ca o discuţie între apostolii din Ierusalim de data aceasta să
fi fost probabil ţinută în aramaică. Lucrul acesta nu însemnează totuşi că Luca greşeşte citând LXX,
versiunea Biblică cunoscută de cititorii săi greci. Ebraica din Amos 9,11.12, aşa cum este în textul
masoretic, n-ar fi necorespunzătoare la argumentaţia sa şi, dacă nu l-a folosit pe acela, se poate să fie
citat dintr-o formă de text ebraic care era mai de aproape înrudit cu LXX de cum era cel masoretic.
Descoperirile de la Qumran au arătat că astfel de texte existau cel puţin pentru părţi ale VT (vezi vol. I,
p. 93).

16 «După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica cortul căzut al lui David. Îi voi ridica
ruinele şi-l voi reclădi,
Mă voi întoarce. Expresia aceasta nu e în acord nici cu textul ebraic şi nici cu cel din LXX, Amos 9,11.
Ea este totuşi o expresie ebraică favorită pentru: „Voi face lucrul acesta iarăşi şi iarăşi” (vezi
Eclesiastul 9,11; Osea 2,9; 11,9). Aceasta ar putea să fie o indicaţie că Iacob a citat VT în ebraică.

~ 200 ~
 Cortul. („Tabernacolul”, KJV). Gr. skene, „un cort”, reprezentând cuvântul ebraic sukkah, „un
umbrar”, folosit la Sărbătoarea Corturilor, când evreii locuiau în adăposturi uşoare şi provizorii.

17 ca astfel rămăşiţa de oameni să-L caute pe Domnul, precum şi toate neamurile peste
care este chemat Numele Meu, zice Domnul, Cel Care face aceste lucruri c(Vezi
Amos 9:11,12 şi nota; este interesant că Iacov foloseşte în acest context textul LXX)
Rămăşiţa de oameni. La punctul acesta textul masoretic din Amos 9,12 zice, sheerith edom, „rămăşiţa
Edomului”. Totuşi, în alfabetul ebraic cuvintele edom, „Edom” şi adam, „om”, sunt aproape identice;
LXX parcă a citat cuvântul din urmă şi aşa a tradus, „rămăşiţa de oameni”. Argumentul lui Iacob este
scos în evidenţă de exprimarea greacă. „Rămăşiţa de oameni” – neamurile – urma să cheme „numele lui
Dumnezeu”. Iacob a recunoscut profeţia ca o prezicere a convertirii neamurilor şi în felul acesta se află
acum în legătură cu subiectul în discuţie.
Să-L caute. Textul masoretic diferă mult de citatul lui Iacov, aşa cum e ilustrat de o comparare a aces-
tui pasaj din Fapte cu versiunea KJV la Amos 9,12. Aceasta din urmă descrie poporul restatornicit al lui
Israel (sub înfăţişarea unui cort) ca posesor al rămăşiţei Edomului şi a tuturor păgânilor. Dar, aşa cum
Iacov aplică această profeţie, ea este o declaraţie a intenţiei lui Dumnezeu ca neamurile să-L caute.
Iacov lămureşte că această lucrare de a căuta „pe Domnul” urmează să fie adevărata zidire din nou atât a
casei lui David, cât şi a întregii omeniri.
Zice Domnul-trad. Cornilescu. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) o exprimare a ultimei părţi a
v. 17 şi a v. 18 care poate fi tradusă: 1) „Zice Domnul, care face cunoscut lucrurile acestea din vechi-
me”; 2) „Zice Domnul care face aceste lucruri care erau cunoscute din vechime”. Oricare din aceste
traduceri arată că mântuirea neamurilor nu e o noutate în planul lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 2730).
Chemat numele Meu. Expresia „peste care este chemat numele Meu”, este semitică şi înseamnă „care
sunt chemaţi cu numele Meu”. Apare în textul ebraic din Deuteronom 28,10 şi în cel grec din Iacov 2,7.

18 şi Căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.» d[Versetele 17-18: Sau: Cel Care face
aceste lucruri / cunoscute încă din veşnicie (posibil o aluzie la Is. 45:21)]
Cunoscute. Faptul că Dumnezeu ar primi neamurile, a uimit pe iudei, dar El descoperise lucrul acesta
prin proorocii Săi. Acum El săvârşea ceea ce cunoscuse şi intenţionase de la început (vezi Ef. 3,2-12).

19 De aceea, eu sunt de părere să nu le pricinuim greutăţi acelora dintre neamuri care se

întorc la Dumnezeu,
Eu sunt de părere. („Decizia mea este”, KJV; „Eu găsesc cu cale”, Nitz). Literal, „Eu decid”. Cuvintele
lui Iacov lasă să se înţeleagă că el vorbeşte cu autoritate. Totuşi, ceea ce urmează nu e un decret, deoa-
rece când a fost promulgată această hotărâre se baza pe autoritatea apostolilor şi a prezbiterilor (vezi
cap. 16,4).
Greutăţi. („Necazuri”, KJV; „A nu supăra”, Nitz). Gr. parenochleo, „a tulbura”, „a hărţui”, „a necăji”,
prin punerea de obstacole în calea altuia. Acesta este singurul loc în NT unde e folosit verbul acesta.
Se întorc. („Sunt întorşi”, KJV). Mai degrabă „se întorc”. Lucrarea de convertire avea loc printre nea-
muri chiar în clipa aceea. Verbul acesta (Gr. epistrepho) apare de repetate ori în Fapte cu referire la con-
vertire (vezi cap. 3,19).
Că neamurile cu adevărat se întorceau la Dumnezeu şi că Dumnezeu le primea, era dovedit de relatarea
lui Pavel şi a lui Barnaba, şi poate de prezenţa lui Tit, un creştin dintre neamuri (vezi Galateni 2,1; cf.
Note Adiţionale la finele capitolului, Nota 1). Acesta era motivul fundamental pentru decizia luată.
Neamurile se converteau; Dumnezeu le primea. Atunci, cum ar fi putut biserica să nu le primească?
Biserica încă nu vedea clar că legile ceremoniale arătau spre Hristos şi se împlineau în El şi că simbo-
lurile etnice care caracterizau pe iudei (ca de pildă circumcizia) de asemenea nu mai aveau nici o însem-
nătate. De zeci de ani, creştinii iudei, în general, continuau să se identifice cu ritualele Templului şi chiar
şi Pavel a luat parte la ele pe când era la Ierusalim (Fapte 20,16; 21,18-26; cf. cap. 18,19). Dar mai apoi
s-a descoperit, mai ales lui Pavel, că existau motive teologice pentru a nu cere ţinerea ritualurilor
mozaice. Multe din acestea erau, „umbre” arătând spre Hristos şi lucrarea Lui; o dată ce misiunea Lui
~ 201 ~
s-a sfârşit, ele nu mai aveau însemnătate (Coloseni 2,11-20; Evrei 9,1-12). Altele erau simboluri
caracteristice ale iudaismului care încetau să mai aibă însemnătate şi toţi oamenii puteau găsi în mod
egal mântuirea în Isus Hristos fără a mai fi nevoie să se identifice cu poporul iudeu (vezi Romani 10:11,
12; Coloseni 3,10.11). Pavel a văzut clar că spiritul legalismului, încurajat de aceste ritualuri, a devenit o
barieră între iudei şi neamuri, care nu aveau nici un loc printre oamenii care erau una în Hristos Isus
(Efeseni 2,13-16).

20 ci să le scriem să se ferească de lucrurile pângărite de idoli e[Este vorba în mod spe-

cial de mâncarea jertfită idolilor (vezi v. 29)], de adulter, de animale sugrumate f(Adică
animale care au fost ucise, dar din care nu a fost vărsat sângele; şi în v. 29) şi de sânge.
Scriem. Gr. epistello, „a trimite o solie”, „a scrie o scrisoare” (vezi Evrei 13,22). Solii trimişi de apos-
toli au luat cu ei decizia scrisă a conciliului (vezi Fapte 15,23).
Să se ferească. („Să se abţină”, KJV). Decizia era esenţial practică (vezi v. 19). O dată cu acceptarea
unui mai mare discernământ teologic, chestiunea consumării de carne jertfită idolilor a fost mai târziu
privită într-o lumină oarecum diferită (vezi mai jos, la „pângăririle idolilor”). Dar, în împrejurările
momentului, decizia aceasta mergea atât de departe cât simţea biserica că e bine să meargă. Neamurile
nu puteau decât să fie mulţumite, întrucât nu li se impunea nici o povară extremă şi cei cu tendinţe fari-
seice nu puteau tăgădui că neamurile fuseseră cu adevărat convertite. Cerinţele stipulate păreau să fie
acceptabile pentru iudeii creştini.
Lucrurile pângărite de idoli. Având în vedere faptul că exprimarea oficială scrisă a Conciliului din
Ierusalim se declara contra „lucrurile jertfite idolilor” (Gr. eidolothuta, [„lucruri”] oferite iolilor”, v. 29),
e probabil lucrul cel mai bun de a înţelege „pângăririle idolilor” de aici în sensul specific al hranei (şi
băuturii) care fusese jertfită dumnezeilor păgâni.
În religia greacă şi romană, carnea era prezentată în mod obişnuit zeităţilor în temple. Totuşi, numai o
mică parte din ea era pusă pe altar. Restul era sau consumat de cei care trăiau în legătură cu templul sau
trimisă la piaţă spre vânzare. În ochii iudeilor stricţi, o asemenea hrană era pângărită. În felul acesta o
judecată atribuită lui Rabi Akiba (c. anul 100 d. Hr) declara: „Carnea care e dusă într-un loc de idoli e
îngăduită [a scoate vreun folos din ea], dar aceea care e scoasă afară e oprită, deoarece e [privită] ca
„jertfe ale mortului” (Mişna Abodah Zarah 2,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 115). La fel o altă
reglementare din Mişna (codificată c. 250 d.Hr.) declară cu privire la vinul jertfit unui idol: „Yen nesek
(vin de libaţie) e oprit şi face (alt vin) să fie oprit chiar şi cea mai mică cantitate. Vinul (amestecat) cu
vin şi apă cu apă (descalifică) chiar şi prin cea mai mică cantitate. Vin (amestecat) cu apă şi apă cu vin
(descalifică atunci când e oprit) deşi dă gust specific amestecului. Aceasta este regula generală: cu
aceleaşi feluri (amestecătura e descalificată) chiar şi prin cantitatea cea mai mică, dar cu o specie diferită
(e descalificată când elementul prohibit) dă gust speci-fic” (Ibid 5,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 349).
În consecinţă, un iudeu strict niciodată nu cumpăra carne în piaţa liberă, ci numai de la un măcelar
iudeu. Când călătorea, o făcea cu kophinos-ul, sau coşul său în spinare, îşi ducea hrana cu sine (vezi
Marcu 6,43). Juvenal se referă la „Iudei, care posedă un coş şi un mănunchi de fân ca echipament total al
lor” (Satire, III, 13,14, ed. Loch, p. 33).
Având în vedere acest puternic sentiment iudaic, conciliul a considerat că e bine să ceară creştinilor
dintre neamuri să se ferească de lucrurile jertfite idolilor. Această prevedere ar fi cerut multă lepădare de
sine. Convertitul urma să refuze invitaţii la multe ocazii festive, sau dacă era de faţă, să refuze a mânca.
Un om cu conştiinţa atentă de asemenea urma să refuze a mânca alimente puse înaintea lui într-o casă
particulară, afară de cazul că era încredinţat că ea nu fusese jertfită într-un templu. În acelaşi timp, res-
tricţia aceasta avea valoare practică de a feri pe creştinii dintre neamuri de ispita de a se angaja în ritu-
aluri păgâne, la care gustarea hranei şi a băuturii rituale era o parte esenţială a cultului. Dacă nu era de
mâncat nimic jertfit unui idol, creştinul conştiincios putea înţelege că chiar şi ritualul de formă de a
gusta din hrană şi de a bea la altarul împăratului era interzis. Lucrul acesta pare să fi fost o problemă pe
vremea scrierii Apocalipsului (vezi Apoc. 2,14).
La câţiva ani după Conciliul din Ierusalim, restricţia aceasta a întâmpinat oarecare împotrivire. La
Corint, oamenii pretindeau dreptul de a mânca ceea ce alegeau şi Pavel a admis, teoretic, dreptul de a
cumpăra hrană din piaţă indiferent dacă ea fusese oferită mai înainte într-un templu, întrucât „un idol nu
~ 202 ~
e nimic”. Dar susţinea restricţia pe temeiul iubirii frăţeşti şi a respectării scrupulelor altora
( 1 Corinteni 8,10; vezi Romani 14).
De adulter[De curvie-trad. Cornilescu]. Ar părea surprinzător la început să se găsească o regulă morală
plasată la un loc cu restricţii care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era şi moral în
măsura în care era bazat pe porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfrânare, Legea levitică era pe
bună dreptate strictă faţă de orice formă a acestei nelegiuiri (Levitic 18,20, 10-21).
Păcatul curviei, cuprinzând lipsa oricărui respect pentru igiena feminină, era un rău atât de răspândit,
încât poate fi considerat aproape o caracteristică a vieţii greco-romane. Idolatria şi curvia erau uneori
unite în cultul păgân. Aşa cum era cu preotesele Afroditei la Corint şi Pafos, prostituţia era adesea o
parte a idolatriei. Omul care participa la templu exprima presupusa lui credinţă în zeiţa astfel adorată.
Păcatul desfrânării era ceva îngăduit şi chiar ceva obişnuit pentru păgâni. Pentru motivul acesta, creşti-
nul iudeu ar fi dorit să ştie că cei convertiţii dintre neamuri intraseră într-o viaţă nouă şi curată (vezi
1 Corinteni 6,15; Apocalipsa 2,14). De aceea la Conciliul de la Ierusalim, creştinismul a făcut primul lui
pas public pentru susţinerea unor standarde morale înalte, nu numai prin învăţătura lui generală, ci şi
printr-o regulă specifică trasată pentru conduita membrilor lui.
Animale sugrumate. („Lucruri sugrumate”, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10)
pentru omiterea cuvintelor, „şi de lucruri sugrumate”. În VT nu e o oprelişte clară contra mâncării de
„dobitoace sugrumate”. Totuşi, principiul cuprins pare să fie acelaşi ca şi cel din interdicţia – interzice-
rea consumării sângelui. Animalele sugrumate nu ar fi eliminat sângele şi astfel ar fi fost inacceptabile
ca hrană (vezi Levitic 17,13.14). Declaraţia lui Iacov poate de asemenea să fi fost bazată şi pe restricţiile
mozaice contra cărnii animalelor care mureau de la sine sau care fuseseră ucise de un alt animal
(Levitic 17,15; Deuteronom 14,21). Astfel de restricţii erau ţinute de biserica primară aşa cum a mărtu-
risit Tertulian (mort c. anul 230 d. Hr.) care, scriind păgânilor declară: „Roşiţi pentru căile voastre rele
în faţa creştinilor, care nu au nici măcar sânge de animale la mesele lor de alimente simple şi naturale
pentru că se feresc de dobitoace sugrumate ca să nu se pângărească, datorită sângelui încă neeliminat din
trupul acestor animale” (Apologia 9, ANF, vol 3, p. 25). La fel, o veche orânduire din Biserica
Răsăriteană porunceşte: „Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau de fapt oricine din catalogul sacer-
dotal consumă carne cu sânge sau animale care au fost sfâşiate de fiare să fie demis, deoarece lucrul
acesta a fost interzis de lege. Dar, dacă e cineva dintre laici, să fie suspendat”. (Apostolic Canon, 63,
ANF, vol. 7, p. 504). Vechea tradiţie iudaică declara că atunci când grumazul unui animal era frânt,
sângele se scurgea în picioare, în aşa fel că nu putea să fie scos nici cu folosirea sării (Talmud Hullin
113a , Ed. Soncino, pag. 621,622).
De sânge. Interzicerea folosirii sângelui ca aliment a fost făcută de îndată ce carnea de animale a fost
permisă ca aliment pentru oameni (Geneza 9,4) şi a fost adeseori repetată în legea mozaică (Levitic 3,17;
7,26; 17,10; 19,26). Consumarea de sânge era socotită un păcat împotriva Domnului pe vremea lui Saul
(1 Samuel 14,33). Alimente pregătite cu sânge erau obişnuite la mesele atât ale grecilor, cât şi ale roma-
nilor. De pildă aceasta se găseşte în Omer: „Aici la foc sunt aşezate burţi de capre, pe care le-am pus
acolo pentru cină, după ce le-am umplut cu grăsime şi sânge. Acum oricare din cei 2 câştigă şi se
dovedeşte omul cel mai bun, să se ridice şi să-şi aleagă pe oricare vrea din acestea” (Odyssey, XVII, 44-
49; ed. Loeb, vol. 2, pag. 199,201).
Păgânii erau obişnuiţi ca la mesele lor să bea sânge amestecat cu vin. Iosif, vorbind din punct de vedere
al iudeilor din secolul I d. Hr., declară că „sânge de orice fel el (Moise) a oprit să fie folosit ca hrană,
considerându-l ca suflet şi spirit” (Antiquities, III, 11.2 (260), ed. Loeb, vol. 4, p. 443). Atitudinea iude-
ilor faţă de interdicţia aceasta poate să fie văzută dintr-o publicaţie atribuită lui Rabi Shim`on ben Azzai
(c. anul 110 d. Hr.): „În Tora sunt 265 oprelişti şi printre toate legile nu e nici una ca aceasta … dacă
Scripturile vă îndeamnă în felul acesta cu privire la interzicerea sângelui (Deuteronom 12,23), în compa-
raţie cu care nu e vreuna mai uşoară printre toate poruncile, cu cât mai mult aceasta se aplică la tot restul
poruncilor!” (Sifra, Deuteronom 12,23; citat în Stoack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament
aus Talmud und Midrash, vol 2, p. 734). Prohibirea sângelui ar putea să fie considerată cea mai uşor de
ţinut din toate poruncile şi ajută să se facă înţeles sentimentul creştinilor iudei de la Ierusalim ca şi
convertiţii dintre neamuri să rămână la ea. Timp de câteva secole, cel puţin în unele regiuni, biserica
creştină timpurie pare să se fi ţinut de regula aceasta (vezi mai sus la „dobitoace sugrumate”). În acelaşi
timp, mai ales în Apus, pare să se fi făcut o încercare pentru a prezenta restricţiile Conciliului din
~ 203 ~
Ierusalim ca fiind doar interdicţii morale. Astfel Irineu (c. anul 185) citează pasajul prezent după cum
urmează: „Ca să le fie impus, ca ei să se ferească de uşurătăţile idolilor, de curvie şi de sânge; şi tot ce ei
doresc să nu li se facă lor, să nu facă ni ei altora” (Against Heresies, III, 12,14; ANF, vol 1, pag. 435,
436). Dintr-un asemenea punct de vedere „sânge” era interpretat ca vărsarea de sânge omenesc, adică,
ucidere, e clar din Tertulian (mort c. anul 230, d. Hr. ) care explică: „Interzicerea cu privire la „sânge”
urmează să o înţelegem a fi (o interzicere) mult mai mult o interzicere cu privire la sânge omenesc” (On
Modesty, 12; ANF, vol. 4 pag. 86). Vezi Geneza 9,4.

21 Căci încă din generaţiile din vechime Moise are în fiecare cetate oameni care-l
proclamă în sinagogi, el fiind citit în fiecare Sabat.”
Din generaţiile din vechime. („Din timpuri de demult”, Nitz). Mai degrabă, „din generaţii de demult”.
Iacov pare că nu avea alt gând decât că iudeii creştini urmau să păstreze tot ceea ce le dăduse iudaismul
şi că ei nu aveau să se despartă de sinagoga iudaică.
În sinagogi. Asupra programului cultului la sinagogă, vezi vol. V, pag. 56-58. Creştinii iudei încă mai
participau la slujbele de la sinagogă.
Legătura versetului acestuia cu cel precedent poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Unii consideră că
înseamnă că ei n-au de ce să se teamă că libertatea neamurilor va ataca ţinerea din partea lor a legilor
mozaice, deoarece ei şi copiii lor urmau să continue să fie îndemnaţi cu privire la lege în fiecare Sabat,
când participau la sinagogă. Alţii înţelegeau versetul acesta ca o bază pentru prohibiţiile lui Iacob, în
sensul acesta, că întrucât Moise este citit în sinagogă. Neamurile urmau cel puţin să se ferească de la
lucrurile pe care el le enumeră. Alţii la fel îl văd ca însemnând că creştinii dintre neamuri nu vor găsi
prohibiţiile lui Iacob ca fiind grele, întrucât ei erau deja familiarizaţi cu ele din contactele lor cu sina-
gogile, unde legea era citită în mod regulat.

Scrisoarea Sinodului către credincioşii dintre neamuri

22 Atunci apostolii şi bătrânii, împreună cu toată biserica, au hotărât să aleagă dintre ei

nişte bărbaţi pe care să-i trimită în Antiohia, împreună cu Barnaba şi cu Pavel. I-au ales
pe Iuda, numit şi Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu funcţie de conducere între fraţi.
Toată biserică. Lucrul acesta arată poziţia importantă ocupată de membrii bisericii. Ei au conlucrat la
însărcinarea reprezentanţilor trimişi cu scrisoarea. În secolele de mai târziu, laicii au fost în cea mai
mare parte excluşi de la conciliile oficiale bisericeşti.
Au hotărât[Au găsit cu cale-trad. Cornilescu; „Le-a plăcut”, KJV]. Gr. dakeo, „a se părea că e potrivit”
sau aşa cum era folosit cuvântul într-un sens oficial, pasajul de aici poate fi tradus, „s-a rânduit”, „s-a
votat”.
Cu Barnaba şi Pavel. Bărbaţii aleşi au fost trimişi cu Pavel şi Barnaba pentru a confirma decretele
adoptate pentru a nu fi nevoie să o facă cei 2 oameni, care erau implicaţi personal în problemă. În felul
acesta n-ar fi fost nici un prilej pentru vreun iudaizant recalcitrant să acuze de fals pe Pavel şi pe
Barnaba.
Iuda, numit şi Barsaba. Numele de Barsaba era purtat şi de Iosif, „zis şi Iust” (vezi cap. 1,23). Dacă
Barsaba e considerat nume de familie, acest Iuda şi cu Iosif erau poate fraţi. Iosif cel puţin a fost unul
din urmaşii din familia lui Isus. În cap. 14,32 Iuda e numit profet.
Sila. Acesta ar putea să fie un nume aramaic sau o prescurtare a numelui roman Silvanus. Ca şi Iuda,
era profet (v. 32). A devenit tovarăşul lui Pavel în a doua Călătorie Misionară (v. 43) şi probabil e Silvan
menţionat în 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Tesaloniceni 1,1; 1 Petru 5,12.
Bărbaţi cu funcţie de conducere[Oameni cu vază-trad. Cornilescu; „Bărbaţi fruntaşi”, KJV]. Sau
„oameni de conducere”, „cu autoritate”. Poziţia lor s-ar putea să se fi datorat faptului că erau profeţi
(v. 32). Dacă vor fi fost urmaşi ai lui Isus, lucrul acesta ar fi făcut ca ei să fie foarte mult respectaţi de
fraţi.

~ 204 ~
23 Au trimis prin ei următoarea scrisoare: „Apostolii şi bătrânii, fraţii voştri, către fraţii
dintre neamuri, care sunt în Antiohia, Siria şi Cilicia. Salutare!
Au trimis…scrisoare[Au scris-trad. Cornilescu; „Au scris scrisori”, KJV]. Ceea ce urmează în acest
capitol este fără îndoială o transcriere a documentului trimis, primul dintr-o lungă serie de decrete şi
canoane care apar în istoria bisericii. Probabil scrisoarea aceasta a fost scrisă în limba greacă. Forma ei
este grecească; persoanele dintre neamuri interesate de deciziile pe care le cuprindea erau mai ales de
limbă greacă, cum fără îndoială era biserica din Antiohia căreia i-a fost expediată.
Prin ei. Literal, „prin mâna lor”, poate un evreism. Aceasta nu însemnează că scrisoarea a fost scrisă de
aceşti bărbaţi, ci că a fost trimisă prin ei.
Apostolii şi bătrânii,fraţii voştri[Apostolii, prezbiterii şi fraţii-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favori-
zează (cf. p. 10) exprimarea: „Apostolii şi prezbiterii, fraţi”. În felul acesta, conducătorii de la Ierusalim
asigurau pe creştinii cărora ei le scriau că erau cu toţii fraţi în Hristos.
Neamuri. După cum e arătat în v. 20, scrisoarea conciliului era adresată neamurilor, şi nu creştinilor
iudei.
În Antiohia,Siria şi Cilicia. În Antiohia, disputa asupra obligaţiilor puse asupra neamurilor ajunsese la
un punct critic. Fără îndoială erau atinse şi bisericile din regiunile învecinate din Siria. Menţionarea
Ciliciei sugerează că Pavel făcuse o lucrare importantă în provincia sa natală, înainte de a lucra cu
Barnaba la Antiohia. (vezi cap. 11,25).
Salutare[Sănătate-trad. Cornilescu; „Trimit salutare”, KJV]. Gr. chairein (vezi Romani 1,7). Cuvântul
acesta este o salutare obişnuită în literatura greacă, dar nu e folosit în NT, decât aici, în Fapte 23,26 şi în
Iacov 1,1.

24 Fiindcă am auzit că unii care au plecat dintre noi, fără ca noi să le poruncim, v-au
tulburat prin cuvintele lor şi v-au necăjit sufletele, (zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi
Legea,) g(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin aceste cuvinte)
Care au plecat[Plecaţi-trad. Cornilescu; „Care au plecat”, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.
p. 10) între păstrarea şi omiterea acestor cuvinte. Din v. 1 este clar că ei erau din Iudeea. Lipsa lor de
autoritate contrastează cu autoritatea dată lui Iuda şi lui Sila de către conciliu (v. 27).
Fără ca noi să le poruncim[Fără vreo însărcinare-trad. Cornilescu; „N-am dat o astfel de poruncă”,
KJV]. Mai degrabă, „n-am dat ordine”. Aceasta e o completă dezaprobare a ideii că fusese dată
pretenţiilor prezentate de aceeaşi grupă mai târziu. (Galateni 2,92).
V-au tulburat[V-au zdruncinat-trad. Cornilescu; „Răsturnându-vă”, KJV]. Gr. anaskeuazo, „a tulbura”.
Iudaizanţii tulburaseră credinţa convertiţilor dintre neamuri, deoarece susţinerile lor loviseră chiar la
baza experienţei şi dogmei creştine – faptul că mântuirea nu e câştigată prin observarea de ceremonii
externe sau prin alipirea la o anumită grupă de persoane.
Zicând. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor „Zicând să vă tăiaţi împrejur şi să
păziţi Legea”.

25 am hotărât într-un singur gând să alegem nişte bărbaţi pe care să-i trimitem la voi
împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel,
Am horărât[Am găsit cu cale-trad. Cornilescu; „S-a părut bine”, KJV]. Gr. dakeo (vezi v. 22). Dacă
cuvintele sunt luate în sensul lor oficial, prima parte a acestui verset poate fi tradusă: „Am votat cu
unanimitate să trimitem”. O traducere alternantă este, „ajungând la înţelegere, am decis să trimitem”.
Să alegem nişte bărbaţi[Să alegem nişte oameni-trad. Cornilescu; „Să trimitem oameni aleşi”, KJV]. Şi
anume pe Iuda Barsaba şi pe Sila.
Preaiubiţii. Gr. agapetos, un adjectiv care în NT e îndeosebi aplicat la aceia care sunt uniţi în credinţă şi
în iubire. Întreaga scrisoare onorează intenţionat pe Pavel şi pe Barnaba, şi expresia „iubiţi” iluminează
declaraţia lui Pavel că „stâlpii” bisericii din Ierusalim i-au dat lui şi lui Barnaba „mâna dreaptă de înso-
ţire” (Galateni 2,9). Petru vorbeşte despre Pavel, folosind termenul acesta (2 Petru 3,15).

~ 205 ~
 Barnaba şi Pavel. Probabil că numele lui Barnaba e pus aici mai întâi, deoarece el fusese mai înainte un
sol special trimis de la biserica din Ierusalim la Antiohia (cap. 11,22).

26 oameni care şi-au riscat viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos.
Şi-au riscat[Şi-au pus în joc-trad. Cornilescu; „Şi-au hazardat”, KJV]. Gr. paradidomi, „a preda”,
„a încredinţa”. Pasajul acesta poate fi înţeles în ambele feluri. S-ar putea să însemneze că ei erau oameni
care se arătaseră gata să-şi dea şi viaţa pentru Hristos – lucru care era cu siguranţă adevărat (vezi
cap. 13,50; 14, 5.19) – sau poate să însemneze, mai general, că ei îşi predaseră viaţa pentru cauza lui
Hristos.
Pentru Numele. Aici ca şi mai înainte, „nume”, înseamnă demnitatea mesianică şi autoritatea divină a
lui Isus. Misionarii predicaseră pe Isus ca Hristos. Vezi cap. 3,16.

27 Aşadar, i-am trimis pe Iuda şi pe Sila, şi ei vă vor spune, prin viu grai, aceleaşi lucruri.
Prin viu grai. Literal, „prin cuvânt”. Compară expresia „prin cuvântul gurii”.

28 Căci ni s-a părut potrivit, Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem nici o altă povară
asupra voastră, decât aceste lucruri necesare
S-a părut potrivit. („A părut de bine”, KJV). Verbul grecesc este acelaşi aici ca şi în v. 25. Isus făgă-
duise că Duhul Adevărului va călăuzi pe ucenicii Săi în tot adevărul (Ioan 16,13) şi Luca vorbeşte
adesea despre ei ca fiind plini de Duhul. Din cauza aceasta bărbaţii conciliului au pretins fără ezitare că
Duhul Sfânt era Călăuza lor. Sub îndrumarea Duhului, creştinii iudei înlăturau prejudecata lor veche
împotriva comuniuni cu neamurile. Cât de bine ar fi fost pentru biserici ca în mod cinstit să fi putut
spune totdeauna că este sub controlul şi călăuzirea Duhului Sfânt.
Nici o altă povară. („Nici o povară mai mare”, KJV). Iudeii înşişi simţeau povara aceasta în grămada
grea a prescripţiilor legale (vezi Fapte 15,10; Apocalipsa 2,24).

29 şi anume: să vă feriţi de ceea ce este jertfit idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi

de adulter, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!”
Ceea ce este jertfit idolilor. Această formulare dă o definiţie şi mai precisă a avertizării lui Iacob faţă
de „pângăririle idolilor” (vezi v. 20).
De animale sugrumate. Pot fi citate dovezi importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte ca la
v. 20. În ce priveşte tratarea acestor oprelişti, vezi v. 20.
Bine de voi. („Bine faceţi”, KJV). Gr. en prasso. Această expresie poate să însemne sau „a reuşi”, „a o
duce bine”, sau „a face bine”. Deşi înţelesul dintâi e mai comun, literatura creştină din secolul al doilea
susţine pe cel din urmă şi pare să fie mai corespunzător în contextul de faţă. Dovezi din papirusuri arată
că en prasso era un termen folosit în epistolele din perioada Koine pentru a exprima o cerere politicoasă
şi pasajul prezent ar putea chiar să fie tradus, „de care vă rugăm fierbinte”.
Fiţi sănătoşi. („Rămas bun”, KJV). O formă a verbului grec rhonnumi, „a fi tare”; „a prospera”, aceasta
este o salutare obişnuită de încheiere în literatura greacă. Scrisoarea aceasta urmează titlul clasic grec
atât la începutul, cât şi la sfârşitul ei (vezi v. 23).

30 Aşadar, când cei trimişi au ajuns în Antiohia, au adunat mulţimea şi le-au dat
scrisoarea.
Au ajuns în Antiohia[S-au dus la Antiohia-trad. Cornilescu; „Au venit la Antiohia,” KJV]. E natural de
a presupune că trimişii de la conciliu s-au înapoiat în nord, prin Samaria şi Fenicia. Fără îndoială a fost
bucurie în sânul adunărilor creştine pentru cei dintre neamuri, la vestea libertăţii pe care o primiseră.
Le-au dat scrisoarea[Au dat epistola-trad. Cornilescu; „Au predat epistola”, KJV]. Trebuie să fi fost o
revărsare de bucurie când scrisoarea a fost deschisă cu solemnitate şi citită cu voce tare. Propoziţie după
propoziţie respingea învăţăturile iudaizanţilor şi confirma poziţia luată de Pavel şi de Barnaba. Pentru

~ 206 ~
credincioşii dintre neamuri din Antiohia, epistola aceasta era o cartă a libertăţii, câştigată după o adevă-
rată luptă.

31 Citind-o, fraţii s-au bucurat de mesajul de încurajare.

Mesajul de încurajare[Îmbărbătarea-trad. Cornilescu; „Mângâierea”, KJV]. Barnaba, „fiul mângâierii”
(vezi cap. 4,36), era un vrednic membru al unei astfel de delegaţii. Mângâiere urma să fie simţită atât de
iudei cât şi de neamuri; de către cei dintâi pentru că urma să ştie pe ce bază puteau să privească pe con-
vertiţii dintre neamuri ca împreună creştini, şi de cei din urmă, pentru că erau acum liberi de jugul cere-
moniilor şi ritualurilor. Vezi Note Adiţionale la finele capitolului, Nota 2.

32 Iuda şi Sila, care şi ei erau profeţi, i-au încurajat pe fraţi şi i-au întărit prin multe
cuvinte.
Iuda şi Sila care şi ei erau profeţi. Vezi cap. 13,1 „Profet” e folosit aici, nu cu privire la cineva care, în
mod necesar, prezice viitorul, ci o persoană care fiind plină de Duhul, vorbeşte din partea lui Dumnezeu
cu o autoritate neîntrecută. Iuda şi Sila erau deci calificaţi atât să îndemne, cât şi să întărească pe uce-
nici. Îndemnul urma să fie necesar pentru neamuri. Acesta era felul de lucrare la care fusese îndemnat
Petru de Domnul Său (Luca 22,32) şi urma să fie făcut acum în aceleaşi condiţii pe care Petru înţelesese
că trebuie să le aibă în vedere faţă de Corneliu.

33 După ce au petrecut acolo câtva timp, au fost lăsaţi de către fraţi să plece în pace la cei
care-i trimiseseră.
În pace. Aceasta este traducerea salutului normal ebraic la despărţire. Nu însemnează că oamenii erau
lăsaţi să plece în linişte, ci că rugăciunile bisericii pentru pacea lor îi însoţeau. Compară Marcu 5,34.
La care-i trimiseseră[La aceia de care fuseseră trimişi-trad. Cornilescu; „La apostoli”, KJV]. Dovezi
textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „la aceia care-l trimiseseră”.

34 (Totuşi Sila a hotărât să rămână acolo.) h(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu
conţin acest verset)
Totuşi. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea acestui verset. Totuşi, întrucât Pavel la
scurt timp după aceea,a ales pe Sila ca tovarăş al său în următoarea sa călătorie misionară(v.40,cf. v. 36).
Sila trebuie să fi rămas în Antiohia după ce Iuda plecase sau trebuie să se fi reîntors curând acolo.

35 Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia şi, împreună cu mulţi alţii, dădeau învăţătură şi
vesteau Cuvântul Domnului.
Vesteau. („Predicând”, KJV). O formă a verbului grec euaggalizo (vezi cap. 13,32). Atât învăţarea, cât
şi predicarea trebuie să fie făcute pentru a prezenta pe Isus ca Mântuitor şi pentru a instrui în felul de
viaţă pentru Dumnezeu; fără îndoială lucrul acesta era de cea mai mare însemnătate pentru neamuri, care
acum devenea clar, erau părtaşi la noul legământ, sub Evanghelie.

Disputa dintre Pavel şi Barnaba

36 După câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem şi să vizităm fraţii din
fiecare cetate în care am predicat Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac!”
După câteva zile. Vezi cap. 16,1
Să ne întoarcem. („Să mergem din nou”, KJV). Propunerea aceasta era caracteristică pentru Pavel.
Inima lui era totdeauna plină de „grijă pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11,28), pe care el mereu le
amintea în rugăciunile sale (Romani 1,9; Efeseni 1,16; Filipeni 1,3). Judecând după grija sa pentru
Timotei, descoperită în epistolele lui Pavel, el va fi fost tot atât de mult preocupat de creşterea spirituală

~ 207 ~
a membrilor în parte care erau copiii lui în credinţă, aşa cum era pentru starea generală a bisericilor pe
care le întemeiase. Pavel a propus călătoria ca un prilej de a revizita bisericile întemeiate în prima
călătorie, dar s-a extins când a fost constrâns de Duhul să meargă în Europa, ca răspuns la chemarea
macedoneană. Harta celei de a doua călătorii misionare a lui Pavel

37 Barnaba vroia să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu,

Vroia. („S-a hotărât”, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „era de părere” sau „dorea”.
Fără îndoială, legăturile de familie ale lui Barnaba cu Ioan Marcu a fost ceea ce l-a îndemnat să-l ia pe
tânăr încă o dată într-o călătorie misionară, pentru a-i da prilej să arate calificarea sa pentru serviciu
(vezi Coloseni 4,10). Fără îndoială, el recunoştea, aşa cum n-a făcut-o Pavel, circumstanţe care cel puţin
în parte scuzau retragerea anterioară a lui Marcu din faţa unei sarcini grele (vezi Fapte 13,13). Pentru
Pavel, un luptător zelos şi curajos pentru Hristos, oricine se purtase în felul acela părea, în propriile
cuvinte, că „nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,62) şi avea nevoie de disciplină,
cel puţin pentru un timp, pentru a-l califica pentru a lucra mai departe.
Numit. („Supranume”, KJV). Literal, „care e numit”.
38 dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care-i părăsise în Pamfilia şi
nu-i însoţise mai departe în lucrare.
Îi părăsise. („S-a depărtat de la ei”, KJV). Vezi cap. 13,13 Ioan Marcu se înapoiase la Ierusalim de la
Perga.
Nu-i însoţise. („N-a mers”, KJV). Cuvintele acestea sugerează că plângerea lui Pavel contra lui Marcu
era că reîntorcându-se la Ierusalim, el se eschivase de la părtăşia sa la poverile călătoriei.
39 Disputa a fost atât de aprinsă, încât s-au despărţit unul de altul. Barnaba l-a luat pe
Marcu şi a plecat pe mare în Cipru,
Disputa[Neînţelegerea-trad. Cornilescu]. Gr. paroxusumos, „invitaţiei”, „mânie vie”. De la cuvântul
acesta derivă cuvântul nostru „paroxism”, care poate lăsa o neînţelegere trecătoare, deşi severă, dar nu
una de lungă durată.
Căldura unei prietenii vechi sigilate prin ajutorul dat de Barnaba lui Pavel când avea cea mai mare
nevoie de un prieten (vezi cap. 9,27), ca şi săvârşirea împreună a unei mari lucrări şi obţinerea cu succes
a unei mari hotărâri, a făcut ruptura dintre Barnaba şi Pavel, cu atât mai dureroasă. Aceasta este ultima
pomenire în Fapte atât a lui Barnaba, cât şi a lui Marcu. Pentru biserică, rezultatul a fost că s-au între-
prins două călătorii misionare în loc de una. Deşi apostolii au fost de părere diferită în ce priveşte cine
era vrednic să participe la o astfel de lucrare, nu era nici o despărţire între ei cu privire la lucrarea care
trebuia să fie făcută în Evanghelie. Numele lui Barnaba apare în epistolele lui Pavel în 1 Corinteni 9,6;
Galateni 2,1.9.13; şi Coloseni 4,10). Scriind corintenilor (1 Corinteni 9,6), apostolul numea pe Barnaba
ca dând acelaşi nobil exemplu ca şi el, lucrând cu mâinile lui şi neprimind întreţinere din partea biseri-
cilor unde lucra pentru Evanghelie. Coloseni 4,10 dă la iveală că Pavel a primit din nou pe Ioan Marcu
în calitate de conlucrător (Filimon 24) şi Pavel a ajuns să recunoască în Ioan Marcu pe cineva care îi era
„de folos pentru slujbă” (2 Timotei 4,11). După ce a lucrat cu Barnaba în Cipru, Marcu pare să se fi
înapoiat la Petru şi a fost cu el la Roma (1 Petru 5,13). Se poate că în perioada de rămânere a lui la
Roma, Marcu a lucrat din nou cu Pavel.
A plecat pe mare în Cipru[A plecat cu corabia la Cipru-trad. Cornilescu]. Aceasta era ţara de baştină a
lui Barnaba. Era natural ca el şi Marcu să-şi înceapă lucrarea acolo.
40 iar Pavel l-a ales pe Sila şi a plecat, după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului
Domnului.
Pavel l-a ales pe Sila. Vezi v. 34. Lucrul acesta arată interesul lui Sila pentru lucrarea de evanghelizare
printre neamuri, şi fără îndoială era tot atât de bine calificat ca şi Barnaba, deoarece avea darul profeţiei.
Încredinţat. („Recomandat”, KJV). Vezi cap. 14,26. Sila putea acum pretinde titlul de apostol, în înţele-
sul mai cuprinzător de „misionar”, fiind trimis de biserica din Antiohia.

~ 208 ~
41 El a călătorit prin Siria şi Cilicia, întărind bisericile.
El a călătorit („El a mers”, KJV). Deşi pronumele se referă numai la Pavel, naraţiunea arată că Sila a
însoţit pe apostolul mai experimentat. În felul acesta, înţelesul pasajului este, „ei au străbătut” („au
mers”)” (cf. cap. 16,1.6).
Siria şi Cilicia. Întrucât Pavel nu vizitase provincia sa natală Cilicia în cea dintâi călătorie, e probabil
că bisericile de acolo să fi fost întemeiate în cursul anilor cât a stat la Tars, după convertirea sa (vezi
cap. 9,30; 11,25). Dar iudaizanţii fuseseră activi în cele două provincii numite şi prezenţa lui Pavel,
împreună cu Sila ca unul din emisarii trimişi de conciliu, trebuie să fi ajutat să calmeze orice îndoieli sau
preocupări din sufletul atât al iudeilor, cât şi al celor dintre neamuri din bisericile pe care le vizitau
acum.
Întărind. Vezi cap. 14,22.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 15

Nota 1

Una din problemele cele mai dificile din cartea Faptelor e aceea care reiese din comparaţia relatării lui
Luca a vizitelor lui Pavel la Ierusalim cu propria naraţiune a apostolului din Galateni 1,2. Până aici Luca
relatează trei vizite (Fapte 9,26-30; 11, 27-30; 12, 25; 15,1-29), în timp ce Pavel relatează numai două
(Galateni 1,18.19; 2, 1-10). Din aceste vizite, acelea din Fapte 9,26-30 şi Galateni 1,18.19 sunt aceleaşi.
Întrebarea, însă apare cu privire la legătura celei de a doua şi a treia vizită relatată în Fapte cu a doua
vizită din Galateni. Care din vizitele relatate de Luca în Fapte este aceea menţionată de Pavel în
Galateni?
În general, învăţaţii au relatat trei abordări la problema aceasta. Unii identifică „vizita foametei” din
Fapte 11,27-30; 12,25 cu călătoria din Galateni 2,1-10. Mulţi alţii susţin că ceea ce Pavel relatează în
Galateni 2 e aceea din Fapte 15, cuprinzând Conciliul de la Ierusalim. Iar alţii văzând dificultăţi în
amândouă aceste identificări, au tras concluzia că relatările lui Luca şi Pavel pot fi armonizate numai
printr-o reconstrucţie radicală. O astfel de soluţie sugerează că „vizita foamei” (Fapte 11,12) şi „vizita
conciliului” (Fapte 15) sunt în realitate o singură călătorie, care este şi acea relatată de Pavel în Galateni.
Această vedere susţine că Luca a luat aceste două relatări din Fapte din surse diferite şi că deşi ele se
ocupau de aceeaşi călătorie, el le-a înţeles greşit ca fiind două vizite. O altă vedere radical critică ar
plasa această „vizită a foametei” la sfârşitul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel înainte de
întâia lui închidere, făcând-o identică cu călătoria la Ierusalim, relatată în Fapte 21, când a luat un dar de
la bisericile din Macedonia şi Ahaia (vezi Romani 15,25.26). Proorocul Agab e menţionat în Fapte 21 ca
şi în cap 11 şi de fiecare dată a rostit o proorocie.
În aprecierea acestor vederi, se poate spune mai întâi că al treilea tip de abordare, care necesită recons-
truiri radicale ale naraţiunii lui Luca, pare să ia prea puţin în consideraţie cunoştinţa pe care el trebuie să
o fi avut cu privire la această fază a vieţii lui Pavel şi a inspiraţiei care i-a luminat mintea. Un om intere-
sat atât de mult de biografia lui Pavel ca Luca şi care avusese un contact personal atât de intim cu el, ca
Luca, nu ar fi putut să fie atât de ignorant cu privire la legăturile lui Pavel cu biserica din Ierusalim cu
privire la problema neamurilor, încât să nu ştie la care punct din viaţa lui Pavel avusese loc Conciliul din
Ierusalim şi nici nu pare rezonabil ca Luca să fie confundat atât de rău faptele în întâmplarea cu Agab.
Din punctul de vedere ale acestui comentariu, o asemenea reconstrucţie radicală nu e întemeiată.
Oarecare dovezi pot fi prezentate în favoarea egalizării „vizitei din timpul foametei” a lui Pavel şi a lui
Barnaba (Fapte 11,27-30; 12,25) cu călătoria pe care Pavel o relatează în Galateni 2,1-10.
1. 1. Pavel declară că s-a „suit în urma unei vedenii” (Galateni 2,2) la Ierusalim; Luca pare să găsească
un echivalent la aceasta, descriind „vizita cu prilejul foametei” ca rezultat direct al unei profeţii a lui
Agab că avea să vină o foamete (Fapte 11,28).
2. 2. În Galateni 1,2, Pavel susţine că nu a primit felul său de a înţelege Evanghelia de la oameni şi, cu
siguranţă, nu de la elementele iudaizante ale bisericii din Ierusalim, ci numai de la Hristos. Apoi schi-
ţează viaţa sa de după convertire, punând un accent deosebit pe contactele sale cu conducătorii de la
Ierusalim pentru a ilustra că legăturile sale cu ei fuseseră relativ puţine şi hotărât contra spiritului
~ 209 ~
iudaizant. Dacă a doua vizită la Ierusalim pe care Pavel o pomeneşte aici (Galateni 2,1-10) este asimilată
cu aceea din Fapte 15, atunci apostolul a omis clar o vizită (pe aceea din Fapte 11) din naraţiunea sa din
Galateni – care l-ar fi făcut imediat posibil de acuzarea că intenţionat a minimalizat legăturile sale cu
Ierusalimul, de dragul argumentaţiei sale. Pavel nu era atât de naiv pentru a face aşa ceva. Dar, dacă,în
Galateni, el se referă la „vizita cu prilejul foametei” şi dacă scrie înainte ca să fi avut loc Conciliul din
Ierusalim, aşa cum susţin mulţi învăţaţi (vezi p. 104), atunci a relatat toate contactele sale cu Ierusalimul
până la data scrisorii şi nu poate fi acuzat că ar fi reţinut dovezile în favoarea argumentaţiei sale.
3. 3. Pavel declară că în cursul anilor dintre prima lui vizită la Ierusalim (Galateni 1,18.19) şi vizita în
discuţie era încă necunoscut bisericilor … din Iudeea (cap. 1,22). Afirmaţia aceasta nu ar putea să pară
că e în acord cu ducerea de către el de ajutoare în timp de foamete (Fapte 11,27-30), dacă aceea călătorie
ar fi avut loc între cele două vizite din Galateni 1,2.
1. 4. În Galateni, unde Pavel e preocupat în cea mai mare măsură cu relaţia creştinilor dintre neamuri
cu iudaismul, el nu face nici o referire de hotărârea oficială luată de conducătorii din Ierusalim cu privire
chiar la această problemă. Lucrul acesta pare curios afară de cazul că a doua călătorie la Ierusalim pe
care o relatează în Galateni este aceea din Fapte 11,27-30 şi Conciliul de la Ierusalim încă nu avusese
loc.
2. 5. Dacă cele două călătorii din Fapte 11 şi Galateni 2 sunt una şi aceeaşi, prefăcătoria lui Petru şi a
lui Barnaba de la Antiohia (Galateni 2,11-13) ar fi apărut înainte de Conciliul de la Ierusalim şi Întâia
Călătorie Misionară. Lucrul acesta este mai lesne înţeles, decât dacă am considera că au cedat presiunii
iudaice, după experienţele lui Barnaba cu neamurile în prima călătorie şi după ce Barnaba şi Petru se
plasaseră public în avangarda deciziei Consiliului de la Ierusalim (vezi Fapte 15,7-13). Dacă Petru şi
Barnaba au fost lipsiţi de teamă de a vorbi la Ierusalim, pentru ce ar fi trebuit ei să se prefacă la
Antiohia?
Argumentele de felul acesta au determinat pe mulţi învăţaţi să tragă concluzia că ceea ce Pavel rela-
tează în Galateni 2, e vizita cu foametea (Fapte 11) şi nu vizita la Conciliu (Fapte 15). Totuşi cei mai
mulţi dintre vechii comentatori au identificat vizita din Galateni 2 cu aceea din Fapte 15 şi rămân multe
de zis în favoarea acestei vederi.
1. 1. Fapte 11,27-30; 12,25 nu dau nici o indicaţie că problema neamurilor a apărut la data vizitei cu
prilejul foametei. Pe de altă parte, problema aceasta este clar subiectul atât în Fapte 15 cât şi în
Galateni 2. Mai mult, întâia călătorie misionară (Fapte 13,14) procură un fundal logic pentru problema
prezentată în Galateni 2.
2. 2. Atât în Fapte 15, cât şi în Galateni 2 punctul în discuţie a fost ridicat de intruşi. Luca vorbeşte de
ei ca fiind „unii din partida fariseilor” (Fapte 15,5), dar Pavel se referă la ei mai viguros ca fiind „fraţi
mincinoşi” (Galateni 2,4). Nu e dată nici o indicaţie cu privire la astfel de persoane în relatarea cu
privire la „vizita cu prilejul foametei”.
3. 3. Cu privire la faptul că, dacă Galateni 2 este unificat cu Fapte 15, lipseşte o vizită din relatarea lui
Pavel din Galateni 1,2, s-a sugerat că pe vremea „vizitei foametei” Pavel n-a avut legătură cu nici unul
din apostoli. Luca spune numai că el şi Barnaba au dus daruri „la prezbiterii” (Fapte 11,30) din
Ierusalim. În felul acesta, repovestind contactele sale cu apostolii, Pavel se poate să nu fi considerat
„vizita cu prilejul foametei” destul de însemnată pentru a o menţiona.
4. 4. Nu e nici o contradicţie necesară între afirmaţia lui Luca despre „ajutorul” care a fost trimis „la
prezbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul” (cap. 11,30) şi declaraţia lui Pavel că era „încă necunoscut
la faţă bisericilor din Iudeea” (Galateni 1,22). Scurta relatare a lui Luca ar arăta că nu a fost nimic mai
mult legat cu acea călătorie decât ducerea milosteniilor colectate la prezbiteri, o misiune pe care se poate
să o fi îndeplinit repede şi apoi să se fi înapoiat de îndată la lucrarea lor prezentă din Antiohia. (În ce
priveşte o tratare a „prezbiterilor” vezi Fapte 11,30). În felul acesta, călătoria aceasta ar fi putut să fie
omisă de către Pavel în Galateni ca fără însemnătate pentru a o introduce în cele spuse de el bisericilor
galatene.
5. 5. Deşi este mai uşor de a vedea prefăcătoria lui Barnaba şi a lui Petru ca având loc înainte de
Conciliul de la Ierusalim, nu e imposibil de a-i înţelege că ar fi cedat după aceea sub presiunea iudaică.
Pavel arată clar că ei lucrau contra cunoştinţei lor (Galateni 2,12.13).
6. 6. Raportul lui Luca privitor la „vizita foametei” nu dă nici o indicaţie că cineva ar fi însoţit pe Pavel
şi pe Barnaba la Ierusalim. Dar Luca spune precis că atunci când au mers la Ierusalim pentru conciliu, au
~ 210 ~
mai mers cu ei şi „câţiva” alţii (Fapte 15,2). Aceasta ar fi o paralelă în afirmaţia lui Pavel că a luat pe Tit
cu el la Ierusalim în vizita relatată în Galateni (cap. 2,1).
Pentru motive ca cele de mai sus mulţi învăţaţi au preferat să unifice vizita lui Pavel şi a lui Barnaba la
Ierusalim din Faptele 15 cu vizita relatată în Galateni 2.
Cronologia ipotetică urmată în acest comentariu identifică călătoria din Galateni 2 cu „vizita la
Conciliu” din Fapte 15 (vezi pag. 100). NOTA 2 E dificil de a supraestima importanţa deciziilor
Conciliului de la Ierusalim. Patru detalii au fost numite, dar prevederea generală, „nici o altă greutate
mai mare” era cea vitală. Printr-o hotărâre oficială a întregii biserici, neamurile au fost declarate libere
de acţiuni ritualiste. Aceasta era o proclamare de emancipare.
Intrarea în biserică a etiopianului, a samaritenilor, a lui Corneliu şi a casei lui şi îndeosebi a grecilor, pe
de-a întregul păgâni din Antiohia, era însemnată şi a avut un efect cumulativ asupra gândirii elementului
iudaic din biserică. Dar la Ierusalim biserica s-a adunat în conciliu şi a luat hotărârea definitivă. Circum-
ciderea, aducerea de jertfe, spălările şi întregul şir de acţiuni, care făceau parte din ele sau crescuseră pe
margine, practicarea religiei iudaice, urmau să nu fie cerute de la persoanele dintre neamuri, primite prin
botez în biserică.
Având în vedere importanţa acestei decizii, numirea lucrurilor specifice care urma să se aştepte de la
neamuri era poate mai puţin importantă, dar cu toate aceste necesară pentru a completa tabloul. Adevă-
rata enigmă a deciziei se afla într-o decizie generală cu privire la ceea ce nu trebuia să se impună neamu-
rilor. Împreună cu ea era o expunere scurtă, specifică cu privire la ce urma să se aştepte. Punctele alese
arătau, evident, lucrurile cu privire la care o persoană dintre neamuri putea greşi sau să fie nepăsătoare.
Nesiguranţa lui Petru la Antiohia (Galateni 2,11-14), stăruinţa încăpăţânată a iudaizanţilor conservatori
în Galatia (cap. 2,1.2) şi apariţia ulterioară a sectelor nazarinene şi ebionite iudaizante (vezi pag. 53, 54)
toate arată cât de esenţial era pentru biserică să ajungă la o decizie precisă asupra chestiunii iudaizării.
Altminteri biserica ar fi trebuit să se intereseze de vechile forme şi ceremonii onorabile, dar tipice, al
căror Antitip fericit venise şi Îşi împlinise lucrarea. Ea ar fi simţit întotdeauna atracţia unui centru,
Ierusalimul, chiar după ce locul acela ar fi fost distrus. Mai rău, ar fi fost o biserică naţională, rasială,
iudaică sută la sută. Fără îndoială, neamurile ar fi fost făcute să creadă tot mai mult că erau admise, nu
prin harul lui Dumnezeu, ci prin favoarea oamenilor din neamul „ales”. O asemenea orientare egocen-
trică, o atare modelare rasială, o asemenea dependenţă de oameni, ar fi fost contradictorie şi fatală în
efectele ei asupra vieţii, programului şi progresului bisericii.
O astfel de situaţie ar fi strangulat biserica şi ar fi făcut-o să apară ca fiind mai de grabă de natură
ritualistă decât spirituală. Dar adevărata natură a creştinismului nu constă în forme şi ceremonii. Punctul
central al creştinismului este spiritualitatea lui, adorarea adusă lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Se inten-
ţiona ca noua biserică în dezvoltare să fie eliberată pe cât mai mult cu putinţă de forme, ritualuri şi cere-
monii. Dacă înţelesul profund al deciziei Conciliului de la Ierusalim ar fi fost întru totul aplicat în viaţa
ulterioară a bisericii multă eroare şi apostazie ar fi fost evitate.
Se poate pune întrebarea de ce Conciliul de la Ierusalim nu a specificat ca obligatorii toate poruncile
Decalogului. Răspunsul e că acest Conciliul nu se ocupa în mod expres cu legea celor 10 Porunci. Închi-
narea la Dumnezeu, ţinerea Sabatului, cinstirea părinţilor, îngăduirea semenilor de a trăi şi a se bucura
de viaţă, comportare în mod cinstit şi cu mulţumire de ceea ce are, erau atât de mult în urzeala şi bătă-
tura ţesăturii moralităţii fundamentale ale creştinismului, încât nu erau menţionate. Lucru şi mai impor-
tant, acestea nu erau puncte în dezbatere la acest conciliu. După cum deja s-a arătat, prohibiţiile ţineau
de lucruri cu privire la care neamurile, chiar după convertire, aveau nevoie să se păzească în mod deo-
sebit fie pentru a evita păcate flagrante, fie pentru a evita practici care ar putea aduce discordie în
biserică. Consumarea de sânge şi de carne din care sângele n-a fost bine scos, dedarea la idolatrie şi la
curvie – toate acestea erau practici obişnuite la neamuri, fără nici un gând că ele erau dăunătoare fie
trupului sau spiritului sau şi la unul şi la altul. De aceea, neamurile trebuiau să fie avertizate contra
acestor lucruri şi oprite de la practicarea lor.
Cât priveşte stipulaţiile specifice în ele însele, e natural de a se pune întrebare cu privire la situaţia
acestora în viaţa ulterioară a bisericii. Ca un acord între neamurile şi iudeii în litigiu din biserică a fost în
oarecare privinţe un compromis, sau cel puţin un temei pentru viaţă comună (vezi v. 19). Nu venise
timpul pentru proclamarea deplinului înţeles al învăţăturii lui Pavel (Galateni 2,2) şi Pavel, care
acceptase decizia conciliului ca o reglementare satisfăcătoare a chestiunii în discuţie, nu s-a referit
~ 211 ~
niciodată mai târziu la aceste prevederi. Chiar şi atunci când se tratează unul din punctele principale cu
care s-a ocupat, acela al folosirii cărnii jertfite idolilor, el nu a aplicat decretul conciliului
(1 Corinteni 8,10). Într-adevăr, sfatul lui cu privire la consumarea de hrană cu greu ar putea fi considerat
în deplină armonie cu decizia conciliului. El raţionează că nu era în mod necesar greşit de a mânca din
cele oferite idolilor, deoarece zeii înşişi reprezentaţi de idoli nu existau. Răul urma să fie în incapacitatea
de a aprecia corectitudinea unui alt creştin, care nu ar mânca lucruri de felul acesta şi ar fi tulburat atunci
când semenul său ar face aşa ceva. Prevederea aceasta ar fi tins să evite fricţiuni fără rost între creştini
iudei şi cei dintre neamuri, în contactele lor sociale.
Când Pavel s-a ocupat de chestiunea necurăţiei sexuale, aşa cum a făcut-o de repetate ori în epistolele
sale, n-a făcut-o întemeindu-se pe Conciliu de la Ierusalim, ci pe principiul fundamental biblic pe care se
sprijinea însăşi hotărârea conciliului. Cu alte cuvinte, el se ocupă de problema aceasta pe temeiul faptu-
lui că fiecare creştin aparţine lui Dumnezeu şi întreaga lui persoană a devenit un templu locuit de Duhul
Sfânt. Într-o astfel de prezenţă divină nu trebuie să fie necurăţie.
În consecinţă, importanţa conciliului nu urma să fie văzută în efectul asupra bisericilor a opreliştilor lui
specifice, ci importanţa lui stă mai ales în eliberarea bisericii creştine alcătuită din membri proveniţi
dintre neamuri de formalităţi religioase îndeplinite numai de dragul lor.

Comentariile lui Ellen G. White:

1 AA 189
1-41 AA 188-202, 400,401; SR 304-309
2,3 AA 190
4-6 AA 191
5 AA 188
7 AA 192
8 AA 196
8-10 AA 193; SR 307
12,13 AA 194
14 COL 79
18 MH 433; 8T 282
19 AA 194; SR 307
AA 195
22,23 AA 196
25-29 AA 195
32,35 AA 197
36 AA 201
36-40 AA 170
37-41 AA 202
39 4T 12

~ 212 ~
Capitolul 16
Timotei îi însoţeşte pe Pavel şi Sila

1 Pavel a venit în Derbe şi apoi în Listra. Şi iată că acolo era un ucenic pe nume Timotei,
fiul unei iudeice credincioase, dar al cărui tată era grec.
A venit. Gr. katantao „ a sosi la”, „a ajunge la”, un anumit loc. În ce priveşte folosirea formei singulare,
vezi cap. 15,41. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) cu privire la includerea lui „de asemenea” ,
„şi”, între „a ajuns”, şi „la”. Includerea lui poate servi la accentuarea continuităţii dintre cap. 15, 41 şi
16,1. Împărţirea pe capitole ar fi mai bine plasată în cap. 15 între v. 35-36.
Derbe şi…Listra. Vizitarea bisericilor propusă anterior (cap. 15,36). Vezi cap. 14:6,unde are loc în
ordine inversă în acord cu geografia. Astfel, Pavel şi Sila ar sosi mai întâi la Derbe (vezi harta de la
p. 316). Pentru a ajunge în această regiune venind din Cilicia, Pavel şi tovarăşii săi ar fi trebuit să treacă
prin vestita trecătoare din munţi, porţile Ciliciei, prin care treceau soldaţii lui Alexandru cel Mare.
Acolo era. E lucru incert dacă aceasta se referă la Listra sau la Derbe. Păreri informate favorizează
Listra, deşi unii pe baza celor spuse în cap. 20,4 preferă Derbe. (vezi cap. 14,6). E cel puţin clar că
Timotei provenea din districtul Derbe-Listra şi era cunoscut bisericilor din zona aceea drept un ucenic
promiţător.
Timotei. Un nume grecesc, obişnuit, însemnând „onorat de Dumnezeu”. El a fost probabil convertit de
Pavel în timpul vizitei sale la Listra şi Derbe, în Prima Călătorie Misionară (vezi cap. 14, 6).
În felul acesta, Pavel, putea cu adevărat să-l numească „copilul meu iubit” (1 Corinteni 4,17) şi „Fiul
meu în credinţă” (1 Timotei 1,2). Era tânăr (1 Timotei 4,12; vezi AA 203), probabil nu mai mare de 18
sau 20 de ani, întrucât peste vreo 12 ani încă se mai vorbeşte de tinereţea lui în 1 Timotei 4,12. Dar în
cei aproape 2 ani care trecuseră de la plecarea lui Pavel din Listra (în ce priveşte cronologia, vezi
pag 100,102). Timotei ajunsese să aibă un nume bun pentru evlavia şi „credinţa” lui „neprefăcută”
(2 Timotei 1,5). El fusese educat să cunoască din pruncie VT (2 Timotei 3,15). Faptul că el era vorbit de
bine de fraţii săi de credinţă din Iconia ca şi din Listra (Fapte 16,2) sugerează că se străduia să ţină legă-
tura între cele două biserici. Pavel îi scrie lui şi despre el ca şi cum el n-ar fi fost destul de puternic din
punct de vedere fizic, şi poate cu atât mai puţin în viaţa de mai târziu datorită faptului că urmase un
riguros program misionar (1 Timotei 5,23). Pare să fi fost emotiv (2 Timotei 1,4), totuşi gata să înfrunte
greutăţile şi să poarte răspunderile în puterea lui Hristos (1 Corinteni 16,10). Timotei e considerat un
conlucrător al lui Pavel (Romani 16,21) şi a fost tovarăşul lui în lucrările celei de a doua şi a treia călă-
torii misionare, cel puţin până la Troa (Fapte 20,4.5). Din 1 Corinteni 4,17 aflăm că a fost solul lui Pavel
la Corint şi în 2 Corinteni 1,1 este unit cu Pavel în salutarea către acea biserică. El a mai fost sol şi între
Pavel şi biserica din Tesalonic (1 Tesaloniceni 3,2.6) şi trebuie să fi fost la Roma cu Pavel în cursul
primei lui detenţii acolo, deoarece este menţionat în Epistola către Filipeni (cap 1,1 şi 2,19), către
Coloseni (cap 1,1) şi către Filimon (v. 1). Evrei 13,23 se referă la faptul că el fusese în închisoare, un
eveniment care nu poate fi fixat în privinţa timpului şi a locului. Eusebiu (History Bisericească III 4,5 )
scrie despre el ca fiind cel dintâi episcop la Efes. Se spune despre el că ar fi suferit martiraj din partea
populaţiei din Efes.
Unei iudeice. („unei femei” KJV; „unei femei iudeice” Nitz). Literal „unei femei, o credincioasă
iudeică”. Există slabe dovezi textuale (cf p 10) pentru adăugarea de „ o văduvă” după „femeie”. Dacă
tatăl lui Timotei era mort, aceasta împreună cu probabila diferenţă a ei în religie, ar explica locul de
frunte al mamei în viaţa lui Timotei. Numele ei era Eunice (Eunike, „biruind bine” sau „bună biruinţă”).
Pare că Lois şi Eunice să fi fost creştine evlavioase (2 Timotei 1,5 ) şi fuseseră atente spre a da lui
Timotei o educaţie creştină bazată pe o personală cunoaştere a Scripturilor (2 Timotei 3,15).
Tată. Luca nu dă o informaţie clară cu privire la religia tatălui lui Timotei. Faptul că era „grec” poate să
arate că era un păgân dintre neamuri, în acest caz căsătoria lui cu Eunice nu ar fi fost recunoscută de
evrei; sau ar fi putut să fie o persoană dintre neamuri, „temător de Dumnezeu”( vezi cap 10,2). Oricum,
el nu era un prozelit autentic deoarece fiul lui, Timotei, nu fusese circumcis.

~ 213 ~
2 El era vorbit de bine de fraţii din Listra şi din Iconia.
Era vorbit de bine. („era vorbit de bine”,KJV) expresii asemănătoare sunt folosite cu privire la Corneliu
(cap 10,22) şi cu privire la Anania ( cap 22,12). Un astfel de raport ar fi tins să încurajeze pe Pavel să
aleagă pe acest tânăr ca însoţitor al său.
Fraţii. Adică membrii bisericilor creştine din regiune. În decursul celor 3 sau 4 ani care trecuseră de la
vizita anterioară a lui Pavel (cap 14,6.7), noile biserici se dezvoltaseră şi caracterul unui membru atât de
zelos cum era Timotei, era binecunoscut. Legătura dintre bisericile din Listra şi Iconia era lesnicioasă
întrucât între ele erau numai 20 de mile.

3 Pavel a vrut să-l ia cu el în călătorie, aşa că, după ce l-a luat, l-a circumcis, din pricina
iudeilor care erau în acele locuri. Căci toţi ştiau că tatăl lui era grec.
Pavel a vrut să-l ia cu el. Se pare că Pavel ar fi dorit ca Timotei să ia locul care ar fi trebuit să fie ocu-
pat de Ioan Marcu, spre a servi ca „slujitor” [„asistent”] (vezi cap. 13,5) şi, în felul acesta, să înceapă
„lucrul unui evanghelist” (2 Timotei 4,5). Apostolul a văzut cât de folositor ar fi putut să fie Timotei, dar
şi-a dat seama că, dacă nu era circumcis, ar fi dat naştere la încurcături, în loc să fie de ajutor.
L-a circumcis[L-a tăiat împrejur-trad. Cornilescu; L-a circumcis, KJV.] Poate că însuşi Pavel va fi
săvârşit ritualul. Fapta aceasta pare la prima vedere inconsistentă cu conduita lui Pavel cu privire la Tit,
pe care a refuzat să-l circumcidă (vezi Galateni 2,3) şi cu învăţătura lui generală cu privire la circumcizie
(vezi 1 Corinteni 7,18.19; Galateni 2,3).
Dar e un contrast distinct între cazul lui Tit şi cel al lui Timotei. Tit era grec şi a-l circumcide ar fi
însemnat să renunţe la un principiu pe care Pavel nu era pregătit să-l cedeze. Ascendenţa mixtă al lui
Timotei făcea din el un iudeu, deoarece codul rabinic susţinea că un copil al unei mame iudeice era
socotit iudeu (Talmud Yebamoth 45b, ed. Soncino, p. 297). Dacă ambii părinţi ar fi fost iudei credin-
cioşi, el ar fi fost circumcis în ziua a opta (Levitic 12,3), dar diferenţele religioase între părinţii lui fără
îndoială ar fi împiedicat aceasta.
Acum, însă, tânărul Timotei era pe punctul de a intra în lucrare publică şi a fi în strâns contact cu
iudeii. Dacă ar fi fost necircumcis, el ar fi fost o sursă de dificultate pentru iudeii care ar fi gândit că un
iudeu rău nu putea fi o bună călăuză creştină. Prin urmare, Pavel n-a văzut nici o inconsistenţă în opune-
rea la învăţătura că circumcizia era o necesitate spirituală, esenţială pentru mântuire, în timp ce făcea ca
acest tânăr cu strămoşi iudei să fie circumcis pentru a nu da naştere la jignire. Lucrul acesta era în armo-
nie cu filosofia lui declarată (vezi 1 Corinteni 9,20) şi este motivul relatat de Luca pentru această acţiune
– „din pricina iudeilor”.

4 În timp ce treceau prin cetăţi, ei îi îndemnau pe fraţi să păzească hotărârile care

fuseseră luate de apostolii şi bătrânii a(Sau: prezbiterii) din Ierusalim.
Hotărârile. [Decretele, KJV.] Gr. dogmata, „păreri”, „judecăţi”, „decrete”, de la dokeo, „a prezenta o
opinie”. „Hotărârile” de aici erau deciziile conciliului de la Ierusalim (vezi cap. 15,22-31). Deducţia este
că Pavel a transmis copii ale deciziilor (numite „epistolă” în cap. 15,30) bisericilor pe care le înfiinţase
mai înainte. Apostolii dădeau hotărârile creştinilor dintre neamuri, pentru călăuzire şi punere în practică.
Nu era nimic în ele pe care iudeul creştin să le treacă cu vederea şi libertatea acordată neamurilor nu se
aplica la creştinii iudei. Pentru neamuri însă, ele luau caracterul unui privilegiu, pe baza căruia neamu-
rile puteau să ia poziţie faţă de iudaizanţi. Aceleaşi hotărâri mai trebuie să fi şi ajutat multora dintre
neamuri să intre în biserica creştină, ştiind că nu vor fi împovăraţi cu un şir greu de ceremonii.

5 Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi.

Se întăreau. Biserica, ieşind din pruncie, se pregăteşte să facă mari progrese, iar misionarii întăreau pe
membrii ei pentru o asemenea desfăşurare de evenimente.
Creşteau la număr. O barieră foarte însemnată care sta în faţa primirii neamurilor fusese îndepărtată şi
numărul creştinilor sporea zilnic. Dar aici, referirea se poate să fie nu numai la sporirea numărului
credincioşilor, dar şi la o creştere a numărului adunărilor. Nu se dau alte informaţii.

~ 214 ~
 Trei secole mai târziu, când creştinismul a fost legalizat, o biserică cuprindea pe toţi credincioşii
dintr-o cetate, organizată într-un număr de adunări. Adunările din satele învecinate erau de asemenea
incluse în „biserica” aceasta, după stilul satului-cetate grec sau roman. Prezbiterul adunării centrale la
data aceea, devenise episcop care deţinea răspunderi grele atât în biserică, cât şi în stat. Pe vremea lui
Pavel şi timp de peste două sute de ani după aceea, până când creştinismul a devenit religie de stat,
creştinii n-au posedat clădiri de biserică. Vezi p. 26, 38.

Viziunea lui Pavel în care apare bărbatul macedonean

6 Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în Asia b(Vezi nota de la
2:9), au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei.
Au fost opriţi. Mai degrabă „fiindcă erau opriţi”, implicând că opreliştea de la Duhul a fost dată la scurt
timp după ce grupul părăsise districtul Iconiei şi înainte de a intra în Frigia. Vezi Nota Adiţională la
finele capitolului.
Duhul Sfânt. Cum a fost instruit Pavel de Duhul Sfânt, fie prin îndemnuri lăuntrice sau prin vedenii de
noapte, ori prin profeţii date prin aceia care primiseră darul (cf. cap. 21,4), Luca nu spune (cf. cele de la
cap. 2,4; 8,29.39; 13,2). Dar Pavel a ştiut hotărât, indiferent pe ce cale că Dumnezeu, prin Duhul, îi
interzicea să intre în Asia şi apoi în Bitinia (cap. 16,17), iar el n-a intrat în nici una din aceste regiuni.
Pentru un timp, el a fost ţinut în felul acesta, în afara Asiei, cu cetăţile ei mişunând de oameni, ca Efes,
Smirna şi Sardes, care aveau comunităţi mari iudaice şi erau centre mari de cult idolatru. Astfel de cetăţi
trebuie să fi atras cu putere pe Pavel, dar a fost complet ascultător de poruncile Duhului. În felul acesta,
grupul misionar a fost condus către coasta de nord-vest, neştiind unde vor fi lucrările lor următoare.
Au trecut prin. [Acum când, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „dar ei au trecut prin”
în loc de „acum când trecuseră prin”. Construcţia greacă a v. 5 şi 6 lasă a se înţelege o diviziune în
naraţiune la punctul acesta. Un episod e complet, altul începe. Aceasta are legătură cu interpretarea
versetului următor.
Frigiei. O arie greu definită în Asia Mică de apus (vezi harta din faţa p. 33). Numele era folosit mai
mult cu un sens etnologic decât politic, şi la data aceasta nu indica o provincie romană. Solia
Evangheliei s-ar putea să fi fost deja dusă acolo de către locuitori ai ţinutului care fuseseră la Ierusalim,
cu ocazia Cincizecimii. Frigia prezintă un interes pentru creştini deoarece, mai târziu, a cuprins biseri-
cile din valea Lycus, Colose şi Laodiceea. Vezi Nota Adiţională de la finele capitolului.
Galatiei. Adică ţinutul galilor (gr. Galatai). O ramură însemnată a populaţiei galice emigrase spre vest,
în Europa, şi a ocupat teritoriul care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Galia, care, în general, cores-
punde cu Franţa modernă. În sec. al III-lea î.Hr., o altă ramură a aceluiaşi popor s-a revărsat spre sud,
peste Grecia şi Asia Mică, unde s-au aşezat în partea centrală a ţării şi au absorbit o mare parte din
populaţia frigiană.
La rândul lor, galatenii au fost ulterior biruiţi de romani şi, în anul 25 î.Hr., pe vremea lui Cezar
August, teritoriul lor a devenit provincie romană (vezi Vol. I, p. 23). Locuitorii vorbeau un dialect celtic,
similar cu acela folosit de galii din Europa de Vest, şi păstrau acea vioiciune şi tendinţă spre instabilitate
emoţională ce caracterizau temperamentul celtic. Ei au adoptat uşor religia frigiană, cu cultul ei orgiastic
al zeiţei pământului, Cybele, în ale cărei temple se găseau preoţi eunuci consacraţi slujbei ei (vezi
Galateni 5,12). Sediul principal al acestui cult era oraşul Pessinus.
În Galateni 4,13-15 (vezi comentariul de acolo), Pavel se referă la vizita lui în Galatia, unde pare să fi
fost reţinut de o boală serioasă, poate o afecţiune a ochilor. Mulţi comentatori au înţeles afirmaţia lui
Pavel despre „un ţepuş în carne” (2 Corinteni 12,7; cf. cele de la Fapte 9,18) ca referindu-se la o maladie
a ochilor. Probabil aceasta a dus la o mai îndelungată şedere a lui Pavel în această regiune, decât inten-
ţionase Pavel la început. În decursul acestei boli, galatenii avuseseră prilej de a se arăta deosebit de
devotaţi faţă de el. El declară că ei şi-ar fi „scos până şi ochii”, dacă ar fi fost cu putinţă să înlocuiască
pe ai lui cu ai lor şi, în felul acesta, să-i aline suferinţa. Ei considerau că era cea mai mare „fericire” a lor
să aibă pe cineva ca Pavel în mijlocul lor. Ei îl primiseră „ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi
Hristos Isus”. Amintirea acelei primiri făcea întristarea lui cu atât mai amară când, mai târziu, a găsit pe

~ 215 ~
galateni duşi în rătăcire de învăţătorii iudaizanţi, şi el i-a mustrat pentru faptul că-şi părăsiseră iubirea
dintâi

7 Când au ajuns lângă Misia, au încercat să se ducă în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a
dat voie.
Misia. Vezi Nota Adiţională de la finele capitolului.
Au încercat[Se pregăteau-trad. Cornilescu; Încercau, KJV.] Vezi cap. 9,26.
Bitinia. Bitinia, aflându-se la nord de traseul urmat de Pavel, avea oraşe mari, ca de pildă Nicomedia şi
Niceea, şi o considerabilă populaţie iudaică. Era natural ca Pavel şi grupa lui să dorească să lucreze
acolo. Dar Domnul avea alte planuri cu privire la vreo lucrare pe care ei să o fi făcut la acest stadiu al
călătoriei lor şi, probabil, au trecut numai prin câteva sate neînsemnate.
Duhul lui Isus. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „Duhul lui Isus”. Aceasta confirmă că
Duhul se găseşte în aceeaşi relaţie faţă de Fiul ca şi faţă de Tatăl şi se poate vorbi de El tot atât de bine
ca fiind Duhul lui Dumnezeu, al lui Hristos sau al lui Isus (cf. cele de la Romani 8,9).
Nu le-a dat voie. E cu posibil ca Petru să fi lucrat în „Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”,
deoarece convertiţilor din acele regiuni le-a scris prima sa epistolă (1 Petru 1,1).
Un timp corespunzător pentru această lucrare a fost după „prefăcătoria” sa de la Antiohia
(Galateni 2,11-16). De aceea, unii au sugerat posibilitatea ca, pe când Pavel lucra în Frigia, în drumul lui
spre Europa, şi Barnaba, care fusese „prins în lanţul făţărniciei” (Galateni 2,13), predica în Cipru
(Fapte 15,39), Petru ar fi putut foarte bine să fi lucrat chiar în regiunile acelea, incluzând Galatia de
Nord, de la care Duhul îl îndepărtase acum pe Pavel. În ce măsură Pavel şi Petru îşi aplanaseră neînţele-
gerile, nu se ştie. Dar aceşti doi mari bărbaţi ai lui Dumnezeu au fost poate scutiţi de chinul unei alte
neînţelegeri, fiind feriţi a se mai întâlni în „câmpul misionar” şi Pavel putea spune că se ferise a clădi pe
temelia altui om (Romani 15,20). Indiferent de lucrul acesta, motivul principal pentru interzicerea de a
lucra în Bitinia şi Asia pare să fi fost faptul că Evanghelia trebuia dusă în Europa, la data aceasta.

8 Au trecut deci prin Misia şi s-au dus în Troa.

Au trecut deci prin Misia. [Trecând pe lângă Misia, KJV.] Adică au omis Misia. Misia era în general
socotită ca o parte din Asia, unde li se interzisese de Duhul să predice (vezi Nota Adiţională de la finele
capitolului).
S-au dus[S-au coborât-trad. Cornilescu]. Din interiorul muntos.
Troa. În cele din urmă, călătoriile lor îi aduseseră la ţărm şi ei au pornit spre apus, peste apele Mării
Egee.
Oraşul Alexandria Troa, numit aşa în cinstea lui Alexandru cel Mare, era socotit la data aceea, o colo-
nie romană şi o cetate liberă. Locul vechii cetăţii Troia se afla la câteva mile spre nord de Troa. Dar
Pavel, fără îndoială, nu avea interes de relatarea lui Homer a asedierii vechiului oraş grec. Întrebările
care-i frământau gândurile erau cu privire la mijloacele cele mai bune de a proclama pe Hristos ca
Mântuitor, pentru ca locuitorii oraşului Troa să poată găsi viaţa veşnică. Gânduri de felul acesta erau
fără îndoială exprimate în rugăciunile lui Pavel şi, ca răspuns la rugăciunile acelea, a venit viziunea
relatată în v. 9. Nu e nici o menţiune cu privire la vreo lucrare misionară făcută de Pavel la Troa la data
aceasta, dar Scriptura dă ambele dovezi că, ulterior, s-a înfiinţat acolo o biserică (vezi Fapte 20,5-12;
2 Corinteni 2,12.13; 2 Timotei 4,13).

9 În timpul nopţii, Pavel a văzut o viziune: un macedonean stătea în picioare şi-l ruga:
„Treci în Macedonia şi ajută-ne!”
Viziune[Vedenia-trad. Cornilescu]. Gr. horama, „ceea ce e văzut”, deci „o vedenie”. Horama e folosit
de 11 ori de Luca în Fapte şi numai o dată, în altă parte (Matei17,9). În ce priveşte „vedenii”, vezi
Fapte 2.17. Compară vedenia mai timpurie a lui Pavel, relatată în cap. 22,17-21.
Macedonia. Originar, o ţară la nord de Grecia clasică.A ajuns repede la putere, sub Filip(359-336 î.Hr.)
şi Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.).

~ 216 ~
 Totuşi, în anul 142 î.Hr., a devenit o provincie romană şi a păstrat situaţia aceea până pe vremea lui
Pavel (vezi Vol. V, p. 23-28). Multe dintre oraşele lui înfloritoare deţineau mari comunităţi iudaice, care
erau baze excelente pentru lucrarea creştină de evanghelizare. Unii s-au întrebat de unde ştia Pavel că
omul pe care-l văzuse în viziune era un macedonean. Un răspuns apare chiar în propriile cuvinte ale
omului – el se leagă de Macedonia. Un alt răspuns e că Luca nu a dat în mod necesar un raport complet
al vedeniei, ci a relatat numai punctele ei principale, omiţându-le pe acelea care susţineau doar schiţa pe
care el o relatase.
Şi-l ruga[Rugăminte-trad. Cornilescu; Se ruga, KJV.] Gr. parakaleo literal „a chema la o parte”,de unde
„a invita”, „a se adresa”, „a ruga”. Cuvintele dau un sens de urgenţă apelului omului. Vezi Matei 5,4.
Treci. Gr.diabaino, literal „a trece prin”, „a trava”.
Ajută. Gr. boetheo, „a alerga la strigătul [celor în primejdie]”, de unde „a sprijini”, „a ajuta”.
Ne. Omul vorbeşte pentru toţi conaţionalii săi din Macedonia. Dintr-un punct de vedere mai modern,
apelului i se poate da chiar o şi mai largă interpretare, întrucât omul stă în Europa şi cheamă pe Pavel să
intre cu solia Evangheliei în acest mare continent. Acesta este unul dintre momentele cruciale ale
istoriei. Mare parte din viitorul Europei depinde de răspunsul lui Pavel la apel. Europa poate fi mulţumi-
toare că apostolul curajos nu a ezitat să răspundă la chemarea care i se făcea acum. Până aici fusese
împiedicat să-şi împlinească marea dorinţă de a face lucrare de evanghelizare în Asia şi Bitinia (vezi
v. 6,7); dar acum un întreg continent îi face semn cu mâna să vină, şi el nu poate greşi în a vedea moti-
vele care se găseau în spatele interzicerilor de care el ascultase în chip atât de credincios.
Chemarea macedoneană, strigătul celor care nu cunosc nici un Hristos, au constrâns nenumărate mii de
oameni să-şi părăsească patria şi să ducă Evanghelia în ţări străine, unde au lucrat sub încercări şi neca-
zuri, în singurătate şi în umbra morţii. Un astfel de serviciu plin de jertfire de sine a adus tăria bisericii.
Când creştinii îşi astupă urechile faţă de chemarea macedoneană, se furişează slăbiciunea spirituală.
Chemarea poate fi neexprimată de către cei în nevoie, deoarece se poate ca ei să nu-şi dea seama de lipsa
lor spirituală. Dar lipsa lor face un puternic apel la conştiinţa creştinilor şi ei se vor grăbi, ca şi Pavel, la
salvarea acelora care nu-şi dau seama că sunt pierduţi.

10 După ce Pavel a văzut viziunea, am c[Prima din cele patru secţiuni în care se foloseşte
persoana I plural, fapt ce îl indică pe Luca drept martor ocular (16:10-17; 20:5-15; 21:1-
18; 27:1-28:16)] căutat imediat să ne ducem în Macedonia, ajungând la concluzia că
Dumnezeu ne-a chemat să le vestim Evanghelia.
[Noi, KJV.] Începerea primului pasaj cu „noi” din Fapte (v. 10-17). Celelalte pasaje apar la cap. 20,5 la
21,18; 27,1 la 28,16. Cele mai multe se ocupă de călătorii şi fac să se înţeleagă că autorul lor era
tovarăşul de călătorie al lui Pavel (vezi Vol. V, p. 663).
Când o naraţiune este relatată la pers. a III-a şi persoana I-a se trage concluzia lămurită că autorul a
devenit un actor în evenimentele relatate. Cei mai mulţi comentatori trag concluzia că Luca, autorul
Faptelor (vezi Introducere), s-a alăturat grupului misionar la Troa. Este puţin probabil că el ar fi scris,
reprezentând punctul de vedere al lui Sila sau al lui Timotei. Întrucât Luca nu menţionează propria sa
convertire, e posibil de a presupune că ea avusese loc înainte de momentul unirii lui cu ceilalţi, la Troa.
Întrucât se include pe sine în expresia „Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia”, Luca trebuie să fie
şi el socotit ca unul dintre evanghelişti.
Am căutat. [Ne-am străduit, KJV.] Mai degrabă, „am căutat”. Căutarea urma să fie în ceea ce priveşte
căile şi mijloacele de a trece peste Marea Egee, în Europa.
Imediat. Din cauza urgenţei chemării, Pavel a făcut de îndată pregătiri pentru a intra în Macedonia.
Întrucât mai înainte fusese împiedicat de la predicare, fără îndoială că acum era mai mult decât în mod
obişnuit, plin de râvnă să vorbească altora despre Hristos.
Să ne ducem. Literal, „a ieşi”, spre a trece din Asia în Macedonia, care până aici era necunoscută misi-
onarilor. Ar trebui, totuşi, să fie înţeles că distincţia dintre Asia şi Europa nu exista pe vremea lui Pavel.
Aceeaşi cultură greacă se întindea peste amândouă regiunile şi constituia un model cultural comun.
Ajungând la concluzia[Înţelegeam-trad. Cornilescu; Judecând, Nitz.] Gr. sumbibazo( vezi cap. 9,22).
Aici, sumbibazo poate fi tradus „deducând”. Evangheliştii au folosit o raţiune sfinţită pentru a decide
care era voia lui Dumnezeu pentru ei.
~ 217 ~
 În Filipi

11 Am pornit pe mare din Troa şi ne-am îndreptat direct spre Samotracia. În ziua urmă-
toare am plecat spre Neapolis,
Am pornit. [Slăbind, KJV.] Cuvântul „slăbind” are legături nautice, referindu-se la desfacerea odgoa-
nelor care ţin o corabie la chei. În ce priveşte dovezi în plus cu privire la cunoştinţele nautice ale auto-
rului, vezi Nota Adiţională la cap. 27.
Ne-am îndreptat direct[Am mers cu corabia drept-trad. Cornilescu]. Gr. euthudromeo, „a merge pe un
drum drept” şi, ca termen nautic, „a alerga înaintea vântului”. Faptul că ei au ţinut „un drum drept”, lasă
să se înţeleagă că Pavel şi tovarăşii săi aveau vântul în favoarea lor. Curentul trebuie să fi fost contra lor,
deoarece ducea spre sud, de la Hellespont, şi la est, între Samotracia şi uscat. Voiajul de la Troa la Filipi,
cam 125 mile, a ţinut 5 zile (cap. 20,6).
Samotracia. O insulă care se găseşte în partea de nord a Mării Egee, în faţa ţărmului Traciei, cam la
jumătate de drum între Troa şi portul trac, Neapolis. Probabil, ei au petrecut fiecare noapte într-un port,
aşa cum era obiceiul pe vremea aceea.
Neapolis. Numele, care înseamnă „Oraşul Nou”, era foarte obişnuit oriunde se vorbea limba greacă. El
a supravieţuit în două cazuri evidente, Neapole, în Italia, şi în Nablus, Palestina. Oraşul cercetat aici era
în Tracia, dar servea ca port pentru Filipi, care se găsea cam la 10 mile spre nord-vest. Neapolis a fost
identificat cu modernul Cavala, unde se află un apeduct roman, coloane şi inscripţii greceşti şi latine,
care dau mărturie cu privire la vechea importanţă a cetăţii, acum ruinate. Era punctul terminus estic al
Căii Egnaţiene, marele drum care lega Marea Egee cu Adriatica.

12 iar de acolo spre Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-o regiune a Macedoniei
d(Macedonia era împărţită în patru regiuni administrative, Amfipolis fiind capitala regi-
unii în care era situată cetatea Filipi; expresia cea dintâi poate avea mai multe sensuri:
una dintre cele mai importante; prima din acea regiune în care au ajuns; cea dintâi în ce
priveşte trecutul istoric) o colonie e(Un amănunt foarte important. Deţinea dreptul italic,
care îi conferea egalitate în privilegii cu Roma: scutire de impozite, independenţă admi-
nistrativă, cetăţenia romană pentru locuitorii ei; populaţia era compusă din colonişti
romani, care nu erau toţi de origine latină, din populaţia veche traco-ilirică şi greacă şi
din populaţia flotantă, între care şi iudeii). În cetatea aceasta am rămas câteva zile.
De acolo. La Neapolis, probabil şi-au părăsit corabia şi au mers pe uscat spre ţinta lor imediată, Filipi.
Filipi. Numele vechi este Krenides, „loc cu mici izvoare”, cetatea a fost reclădită de Filip al
Macedoniei (359-336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru cel Mare, şi numit aşa spre cinstirea lui. Între Neapolis
şi Filipi se întinde un şir de munţi, în care erau zăcăminte bogate de aur şi argint.
Cea dintâi cetate dintr-o regiune. Expresia aceasta prezintă oarecare dificultăţi. Filipi n-a fost cetatea
cea mai de seamă a nici uneia din cele 4 subdiviziuni ale provinciei romane Macedonia (vezi v. 9),
cetăţile principale fiind Amfipolis, Tesalonic, Pela şi Pelagonia. Totuşi, întrucât nu e articol hotărât în
versiunea greacă, e probabil ca Luca să fi înţeles doar că era un oraş de seamă al provinciei, şi nu capi-
tala ei. Adjectivul protos, „întâi”, tradus aici „cea dintâi”, a fost adesea găsit pe monedele unor cetăţi
care nu erau capitale. E de asemenea cu putinţă ca el să fi fost folosit cuvântul meris, tradus „parte” sau
„ţinut”, în sensul de „zonă de frontieră” şi că era cetatea cea dintâi a acelui district de frontieră, fie ca
cea mai importantă, fie ca cea dintâi în care călătorii ar fi sosit din Tracia. Aceasta era precis poziţia
cetăţii Filipi, care fusese dotată cu o garnizoană, ca un post înaintat roman, din cauza triburilor turbu-
lente din Tracia.
Colonie. Filipi devenise o colonie romană, după înfrângerea lui Brutus şi Cassius, de către Octavian şi
Antoniu, în 42 î.Hr. După bătălia de la Actium, de la 31 î.Hr., situaţia aceasta a fost întărită şi titlul
dezvoltat al cetăţii, aşa cum e arătat de monedele descoperite, a ajuns să devină Colonia Augusta Julia
Philippensis.

~ 218 ~
 O colonia romană avea o mică relaţie cu concepţia noastră modernă cu privire la colonie. Ea era o
porţiune de teritoriu cucerit, atribuit cetăţenilor romani care erau adesea soldaţi veterani. Aceştia erau
trimişi sub autoritatea Romei pentru a reproduce un echivalent al vieţii civile şi sociale romane. Aceste
colonii erau adesea pe frontiere ca o protecţie şi ca o frână asupra slujbaşilor provinciali locali. Numele
coloniştilor erau păstrate pe listele de treburi ale Romei. Ei duceau cu ei limba latină şi monedele lor
romane. Adesea slujbaşii lor principali erau numiţi din cetatea mamă şi erau independenţi faţă de guver-
natorii provinciei unde era fixată colonia. În acest fel, colonia era strâns unită cu Roma. Coloniile aces-
tea erau adesea descrise ca „fortăreţe ale unui imperiu” (Cicero, De Lege Agraria ii. 27. 73; ed. Loeb,
Cuvântări, vol. 3, p. 449) sau „ca să zicem aşa, miniaturi şi în anumite sensuri, copii” ale poporului
Romei (Aulus Gellius Nopţi Atice xvi. 13. 9; ed. Loeb, vol. 3, p. 181). Spiritul unei colonii era, deci,
intens roman. În felul acesta, în această cetate macedoneană, Pavel a venit direct în contact cu un
exemplu înfloritor de organizaţie imperială romană.
Câteva zile. Vezi cap. 9,19. Aici, expresia pare să se refere la mai puţin de o săptămână, deoarece pare
că Sabatul din cap. 16,13 a fost cel dintâi Sabat la Filipi.

13 În ziua de Sabat am ieşit dincolo de poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se
află un loc de rugăciune f(Erau prea puţini iudei în Filipi pentru a forma o sinagogă; vezi
nota de la 6:9). Ne-am aşezat şi le-am vorbit femeilor care se adunaseră acolo.
În ziua de Sabat. Pavel, Sila, Timotei şi Luca se găseau într-o cetate străină, într-o ţară străină. Ei
fuseseră acolo câteva zile, dar când Sabatul a venit, ei ar fi dorit în mod natural să fie cu semenii lor,
iudei, împreună cu care puteau să se închine şi cărora ar fi putut să le aducă veştile lor bune cu privire la
mântuire (vezi cap. 13,14).
Dincolo de poarta cetăţii. [Afară din cetate, KJV.] Mai de grabă, „afară de porţi”. Ei poate au căutat
prin cetate o sinagogă şi, negăsind niciuna, au mers să caute un loc permanent de cult, pe malul râului.
Alternativ, ei poate vor fi ştiut că sinagoga sau locul de adunare se afla în afara zidului cetăţii.
Lângă un râu. Gr. para potamon, „lângă un râu”, adică, fără îndoială lângă râul Gangites, care se vărsa
în râul Strymon.
Credeam că se află. [Era obiceiul să fie făcută, KJV; Era obicei să fie loc, Nitz.] Dovezi textuale impor-
tante (cf. p. 10) pot fi citate pentru exprimarea „unde se presupunea să fie [un loc] de rugăciune” (vezi
mai jos, la „rugăciune”).
Rugăciune. Gr. proseuche, „rugăciune” sau, probabil aici, „loc de rugăciune” (vezi 3 Macabei 7,20; cf.
cele de la Fapte 1,14; 16,16). Dacă nu erau sinagogi în Filipi, cei câţiva iudei se poate să fi stabilit un loc
de adunare pe malul râului, unde ar fi putut săvârşi spălările lor ceremoniale (cf. Ezra 8,15, 21;
Psalmi 137,1). Juvenal (Satires III. 13, 14; ed. Loeb, p. 33) notează aceasta ca unul din cazurile de
decădere a vechii religii a Romei, „Sfintele izvoare, dumbrăvi şi altare sunt lăsate iudeilor”. O aplicaţie
oportună se vede într-un alt rând de acelaşi scriitor (Ibid., 296; ed. Loeb, p. 55), „Spune, unde-ţi este
locul de şedere la rugăciune? În ce loc de rugăciune [proseuche ] te pot găsi?” Astfel de împrejmuiri sau
oratorii erau adesea circulare şi fără acoperiş. Practica de a avea astfel de locuri a continuat până pe
vremea lui Tertulian, care vorbeşte despre rugăciunile la malul apei (orationes litorales) ale iudeilor
(Ad Nationes I. 13).
Ne-am aşezat[Am șezut jos-trad. Cornilescu]. O deprindere obişnuită a învăţătorilor iudei (vezi Vol. I,
p. 57,58).
Le-am vorbit. Sau „am început vorbirea”. Forma verbului în greacă sugerează că toţi cei 4 apostoli s-au
adresat grupului.
Femeilor care se adunaseră acolo[Femeilor care erau adunate laolaltă-trad. Cornilescu; Femeilor care
veniseră acolo, KJV.] Expresia ar putea fi tradusă mai bine „femeilor care se adunaseră” sau „femeilor
adunate”. Cineva a observat că „omul din Macedonia” (v. 9) s-a dovedit a fi un grup de femei iudeice
evlavioase. Unii predicatori ar fi găsit în aceasta o scuză pentru a-şi neglija însărcinarea, dar Pavel şi
însoţitorii săi nu au fost aşa uşor convinşi să-şi neglijeze lucrarea. Faptul că erau numai femei adunate la
locul de rugăciune arată că era o lipsă aproape totală de bărbaţi iudei în populaţia locală. Lucrul acesta ar
explica lipsa probabilă a unei sinagogi, întrucât nu se putea înfiinţa nici una fără de un minimum de 10
bărbaţi. Unele dintre femeile pe care le-au găsit misionarii se poate să fi fost prozeliţi, ca Lidia (vezi
~ 219 ~
v. 14). Astfel de femei, în mod natural, ar fi primit bine străinii iudei care veneau să le dea învăţătură. În
Macedonia, femeile par să se fi bucurat de mai multă libertate decât era obişnuit pentru statutul lor, pe
vremea aceea.

14 O femeie pe nume Lidia, vânzătoare de purpură în cetatea Tiatira, care era temătoare
de Dumnezeu, stătea şi ea acolo şi asculta. Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la
cele spuse de Pavel.
Lidia. Un nume popular pentru o fată, în timpurile romane. Dar s-ar fi putut şi ca ea să fi luat numele,
ca atât de multe sclave şi femei din clasa celor eliberaţi, de la ţara de origine, vechiul regat al Lidiei, care
era o colonie macedoneană.
Vânzătoare de purpură. Adică stofă de purpură (vezi Luca 16,19). Faptul că ea şi nu soţul ei e numită
ca vânzătoare de purpură, sugerează că ea îşi administra propriul ei negoţ şi era, probabil, o femeie cu
oarecare avere.
Tiatira. O cetate lidiană din provincia Asia. Ea fusese întemeiată ca o colonie din Macedonia, o urmare
a biruirii monarhiei persane de către Alexandru cel Mare. Numele ei este cuprins între cele 7 biserici din
cartea Apocalipsei (cap. 1,11; 2,18-29). Cetatea, ca şi multe alte oraşe din Asia Mică, era vestită pentru
lucrările ei de vopsitorie, care rivalizau cu cele din Tir şi Milet. Inscripţii găsite în această zonă arată că
în Tiatira era o breaslă a vopsitorilor de purpură, la care Lidia se poate să fi aparţinut.
Temătoare de Dumnezeu. [Care se închina la Dumnezeu, KJV.] Vezi cap. 10,2.
Asculta. Sau „ascultă stăruitor”, adică asculta un timp îndelungat.
Domnul i-a deschis inima. [A cărei inimă Domnul a deschis-o, KJV]. Domnul chemase pe evanghelişti
să predice Evanghelia în Macedonia şi ei nu pierduseră timpul pentru a împlini însărcinarea dată de El.
Acum Domnul conlucrează cu eforturile lor, deschizând inima unui participant proeminent al adunării
lor. Luca recunoaşte nevoia unei astfel de conlucrări; el ştie că predica lor e zadarnică fără lucrarea
Duhului asupra inimii ascultătorului.
Ca să ia aminte. [Ca să fie atentă, KJV.] Literal „a fi atent”, „a lua aminte”. Domnul a deschis inima
Lidiei pentru ca ea să poată lua aminte la solie. Contextul arată că ea a acceptat solia.

15 După ce ea şi casa ei au fost botezaţi, Lidia ne-a rugat zicând: „Dacă consideraţi că
sunt credincioasă Domnului, veniţi şi rămâneţi în casa mea!” Şi ne-a înduplecat.
Au fost botezaţi. Probabil chiar în râul lângă care se găsea „locul de rugăciune”. Vezi Matei3,6;
Fapte 8,38. Nu e nevoie de a presupune că botezul a avut loc în Sabatul acela.
De fapt, expresia „asculta” (vezi v. 14) îngăduie timp pentru instruire şi permite ca botezul că fie plasat
la câtva timp după întâia întâlnire dintre femeie şi grupul de misionari. Faptul că şi „casa ei” a fost
botezată, nu e o dovadă pentru practica botezului copiilor, de către apostoli. „Casa” Lidiei se poate să fi
constat din sclavi şi alţi oameni de serviciu (cf. cele de la cap. 10,2; 16,32.33). Aceştia ar fi putut să fie
şi ei prozeliţi (vezi cap. 10,2). Pentru aceştia, iudaismul fusese un „îndrumător”, conducându-i la Hristos
(vezi Galateni 3,24). Evodia şi Sintichia şi alte femei din Filipi, care „au lucrat” cu Pavel „pentru
Evanghelie” (vezi Filpeni 4,2.3) se poate să fi fost printre „femeile” din v. 13. Grupul a alcătuit prima
biserică din Europa, întemeiată de Pavel. Prin ospitalitatea ei iubitoare şi prin aderarea stăruitoare la
credinţă, ea a câştigat un loc deosebit în afecţiunea lui Pavel.
Ne-a rugat. [Ne-a implorat, KJV]. Gr. parakaleo, „a ruga stăruitor” (vezi v. 9). Timpul, în greacă,
sugerează că ea a stăruit cu cererea ei până când Pavel a cedat.
Dacă consideraţi[Dacă mă socotiţi-trad. Cornilescu; Dacă m-aţi judecat, KJV.] Construcţia greacă
anticipează un răspuns afirmativ. Predicatorii apreciaseră calitatea credinţei ei şi o botezaseră. Dacă era
calificată pentru acel binecuvântat ritual, nu era calificată şi pentru a fi gazda lor?
Rămâneţi. Ca şi cei 2 ucenici care au urmat pe Isus (Ioan 1,37-39), Lidia era doritoare să reţină pe
învăţătorii ale căror lecţii le găsise atât de folositoare pentru inima ei, de curând deschisă. Cei 4
misionari poate se întreţinuseră prin muncă – Pavel, ca făcător de corturi (vezi Fapte 18,3;1 Tes. 2,9;
2 Tesaloniceni 3,8; etc.); Luca, poate, ca medic. Acum, Lidia i-a solicitat să fie oaspeţii ei.

~ 220 ~
 Ne-a înduplecat[Ne-a silit-trad. Cornilescu]. Gr. parabiazomai, „a constrânge prin forţă”, „a constrânge
prin stăruinţă”. „Ne” sugerează că patria lui Luca nu era Filipi, aşa cum socotiseră unii.

Pavel şi Sila în închisoare

16 Într-o zi, în timp ce ne duceam spre locul de rugăciune, ne-a întâlnit o sclavă care avea
în ea un duh de divinaţie g(Cercetarea, prin tot felul de semne, a lucrurilor ascunse şi a
viitorului; gr.: un duh al lui Pithon, Pithon fiind un şarpe mitic, venerat la Delphi, unde se
afla celebrul oracol) şi care, prin ghicire, aducea mult câştig stăpânilor ei.
Locul de rugăciune. [La rugăciune, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 13) exprimarea „la rugăciunea”.
Aceasta atunci ar putea fi interpretată „la locul de rugăciune” (vezi v. 13). Chiar şi fără articol, expresia
poate fi comparată cu expresia noastă modernă, „merg la biserică”. Incidentul relatat mai apoi a avut loc
probabil, într-un Sabat, la câtva timp după Sabatul menţionat în v. 14, după botezarea primilor convertiţi
(v. 15) şi după ce lucrarea misionarilor ajunsese cunoscută în cetate.
Sclavă. [Domnişoară, KJV; Slujnică, Nitz.] Gr. paidiske , tânără roabă.
Duh de divinaţie[Duh de ghicire-trad. Cornilescu; Spirit de divinaţie, KJV.]. Dovezi textuale favori-
zează (cf. p. 10) exprimarea „un duh Python”. În mitologia greacă, Python era un balaur sau un şarpe
despre care se credea că ar fi păzit oracolul de la Delphi şi că ar fi fost ucis de Apolo, care după aceea a
fost cunoscut ca Apolo Pythianul. Python era adorat la Delphi ca simbol al înţelepciunii.
Plutarh (m. c. Anul 120 î.Hr.), el însuşi preot al lui Apolo Pythianul, spune că numele „Python” era dat
acelora care, practicând ventrilogia, erau socotiţi ca având puteri extraordinare (Despre încetarea oraco-
lelor 9). Faptul că Luca foloseşte aici acest adjectiv neobişnuit lasă a se înţelege fie că acesta era felul în
care oamenii din Filipi vorbeau despre fată sau că Luca însuşi recunoştea agitaţiile delirante ale corpului
ei şi în ţipetele ei stridente, asemănare cu tehnicile preoteselor de la Dephi. E clar că populaţia locală
credea că roaba poseda capacităţi extraordinare şi, fără îndoială, ţipetele ei delirante erau notate şi
primite ca oracole. Stăpânii ei se foloseau de presupusa ei inspiraţie şi o făceau pe tânără să dea răspun-
suri celor care-i puneau întrebări.
Ghicire. Gr. manteuomai, „a ghici”, „a profetiza”, folosit numai aici, în NT. În LXX, termenul este
totdeauna folosit pentru cuvintele profeţilor mincinoşi (Deuteronom 18,10; 1 Samuel 28,8; Ezechiel 13,6
etc.). Aici poate fi luat în acelaşi sens, „a pretinde că prezice viitorul”.
Mult câştig. Vezi v. 19.
Stăpânilor ei. Proprietarii ei comuni, oameni care descoperiseră puterea stranie a tinerei şi o exploatau
pentru propriul lor câştig.

17 Ea se ţinea după Pavel şi după noi şi striga: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului
celui Preaînalt şi ei vă vestesc Calea mântuirii!”
Se ţinea după. [A urmat, KJV.] Gr. katakoloutheo „a se ţine după”, „a urma de-aproape”. Tânăra se
ţinea îndeaproape de misionari şi striga fără încetare (cf. v. 18). Compară cu publicitatea făcută lui Isus
de duhurile necurate sau demoni (Luca 4,33-37; 8,26-36).
Noi. Ultima apariţie a pronumelui inclusiv în această parte a naraţiunii. Nu mai e folosit până la
cap. 20:5, unde Pavel se reîntoarce în Filipi. Pare de aceea probabil că Luca a rămas la Filipi, poate
pentru a răspândi Evanghelia în districtul acela, şi a reluat legătura cu apostolii din nou, când Pavel a
trecut prin cetatea aceea, în a treia lui călătorie misionară. Aceasta ar da lui Luca o şedere de vreo 7 ani
în Filipi (vezi p. 102), deşi, natural, trebuie să se admită că el trebuie să fi făcut diferite călătorii în
regiunile învecinate, în decursul acestui timp.
Dumnezeului Celui Preaînalt. Gr. ho theos ho hupsistos, literal, „Dumnezeul cel prea înalt.” Pentru o
corectă înţelegere a acestui titlu, e necesar să reţinem cadrul în care a fost folosit şi înţelesul cuvântului
hupsistos. Cuvântul acesta era un termen poetic însemnând „cel mai înalt” sau „cel prea înalt” şi adesea
cu referire la poziţie sau rang. Sensul lui în plan religios poate fi legat cu terminologia semitică. Canaa-
niţii aveau un dumnezeu al bolţii cerului, pe care îl numea Elyon, „Prea Înaltul”. Titlu acesta era aplicat
şi lui Iehova, Dumnezeul israeliţilor (vezi Geneza 14,18). Grecii foloseau pe hupsistos ca un echivalent
~ 221 ~
al lui Elyon şi-l foloseau pentru Zeus, căpetenia propriului lor panteon. Când au venit în contact cu
religia iudaică, au folosit hupsistos pentru a reprezenta pe Iehova, Dumnezeul iudeilor. Aşa e folosit în
LXX (Geneza 14,18-22; Numeri 24,16; Deuteronom 32,8; 2 Samuel 22,14 etc.). Titlul a devenit atât de
bine cunoscut prin activitatea misionară a iudeilor din Diaspora, încât era folosit pentru Dumnezeire de
romanii care dobândiseră oarecare învăţătură iudaică, fără să fi acceptat pe deplin religia lor. Inscripţii
din regatul Bosforului, la nord de Marea Neagră, făcute în sec. I d.Hr. şi, deci, contemporane cu Pavel,
mărturisesc amplu cu privire la folosirea lui hupsistos.
În cazul de faţă, titlul hupsistos era rostit de tânăra roabă. Întrucât se spune că fusese posedată de „un
duh al lui Python” (vezi Fapte 16,16), cuvintele ei trebuie să fie considerate din punct de vedere al
fundalului lor păgân. Când, deci, ea vorbea despre „Dumnezeul cel Prea înalt”, probabil că se referea la
concepţia păgână comună a unei fiinţe divine vagi, despre care se presupunea că stăpânea peste binecu-
noscutul panteon grec. Cu toate acestea, cuvintele ei exprimau un mare adevăr. Creştinii după care se
ţinea erau cu adevărat slujitori ai singurului Dumnezeu Prea Înalt. În ce priveşte cazuri oarecum simi-
lare, compară Marcu 1,24; 5,7.
Calea mântuirii. Vezi Ioan 14, 6; Fapte 4:12, unde Isus Hristos este descoperit ca singura cale de
mântuire. Mintea întunecată a tinerei dorea după o participare la „calea mântuirii”, dar demonul din ea
se împotrivea acelei „căi” şi cuvintele ei împiedicau lucrarea misionarilor.

18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Atunci Pavel, supărat, s-a întors şi i-a zis
duhului: „Îţi poruncesc în Numele lui Isus Cristos să ieşi din ea!” Şi a ieşit chiar în ceasul
acela.
Multe zile. În fiecare Sabat succesiv, când Pavel şi grupul lui veneau din nou la casa de rugăciune sau
începând ca să vorbească într-un Sabat (vezi v. 16), ea a continuat la fiecare ocazie, zi după zi.
Supărat[Necăjit-trad. Cornilescu; Întristat, Nitz.] Vezi cap. 4,2. Există o limită până când şi un creştin
poate să suporte pasiv, când lucrarea Domnului este împiedicată.
Duhului. Aici este identificat agentul care se găsea înapoia „ghicitului” (v. 16) tinerei.
Îţi poruncesc. Aici Pavel a urmat exemplul Domnului şi Învăţătorului său, cu demonizaţii din Gadara
(vezi Luca 8,29; vezi Marcu 5,7).
În numele. Vezi cap. 3,6,14.
A ieşit. Ca împlinire a făgăduinţei Domnului (Marcu 16,17), duhul rău n-a putut să reziste poruncii;
ascultarea lui a fost imediată (Marcu 9,26; vezi Matei 15,28; Marcu 1,31; Ioan 4,53). Aici, relatarea se
termină cât priveşte tânăra, dar nu putem crede că ea a fost lăsată să fie dusă din nou în ignoranţă şi
necredinţă sau mai rău. E cu siguranţă îngăduit a gândi că ea a devenit o creştină (AA 213) şi a găsit
adăpost la femeile care „au lucrat” cu apostolul (Filipeni 4,3).

19 Când stăpânii ei au văzut că speranţa lor de câştig s-a dus, i-au apucat pe Pavel şi pe
Sila şi i-au târât în piaţa publică, înaintea autorităţilor.
Câştig. [Câştigurilor, KJV.] Gr. ergasia (vezi cap. 19,24,25). Oamenii pot tolera religii ciudate sau
speculaţii ciudate ale filosofilor, dar sunt treziţi la violenţă de orice le ameninţă afacerile (cf. cele de la
cap. 19,23-28). Asemenea împrejurări trebuie să fi fost la fundalul multor persecuţii din biserica
primară.
S-a dus. Apariţia aceluiaşi verb grec care e folosit în versetul precedent „a ieşit” accentuează că în
fiecare caz, acţiunea era aceeaşi, atât câştigul oamenilor, cât şi duhul ghicirii se duseseră.
Pe Pavel şi pe Sila. Cei 2 erau membrii cei mai proeminenţi ai grupului misionar şi amândoi erau iudei
(cf. v. 20). Luca şi Timotei au scăpat, poate, din cauza aparenţei lor ca oameni dintre neamuri (vezi
Vol. V, p. 664; v. 1).
I-au târât. Gr. helko „a târî [cu forţa]”, folosit şi în Fapte 21,30; Iac. 2,6.
Piaţa. Gr. agora (vezi Matei 11,16). Ea corespundea forului roman şi era centrul nu numai al vieţii
sociale şi comerciale, dar şi al administrării justiţiei.
Autorităţilor[Fruntaşilor-trad. Cornilescu; Cârmuitorilor, KJV.] Gr. archontes, „comandanţi”, şefi”,
„cârmuitori”, în general „autorităţi”. Anumiţi membri ai acestui grup sunt arătaţi în versetul următor.

~ 222 ~
20 I-au adus înaintea magistraţilor h(Gr.: strategos; lat.: praetor; probabil nu era vorba de
funcţia propriu-zisă, care era o magistratură importantă, ci termenul era folosit din
politeţe în unele colonii romane, cum este Filipi) şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură
cetatea! Sunt iudei
Magistraţilor[Dregătorilor-trad. Cornilescu; Căpeteniilor, Nitz.] Gr. strateµgoi, „comandanţi civili” sau
„guvernatori”. Titlul roman pentru astfel de slujbaşi era duumviri sau praetoreµs. Ei erau principalii
dregători civili într-o colonie romană. De obicei erau 2 slujbaşi de aceştia. Ei aveau puterea de a aplica
pedeapsa delicvenţilor. Inscripţii din Filipi arată că romanii din cetatea aceea foloseau incorect termenul
de strateµgoi în loc de duumviri. Aceasta confirmă incidental acurateţea lui Luca în folosirea termenului
aici.
Tulbură. [Tulbură peste măsură, KJV.] Gr. ektarasso, o formă intensivă a verbului tradus „a tulbura”, în
cap. 17,8. Felul de tulburare şi de dezordine este indicat în v. 6, unde misionarii creştini sunt acuzaţi că
„au răscolit lumea” [„au răsturnat lumea”, KJV; „au întărâtat la răscoală pe toată lumea”, Nitz.].
Sunt iudei.[Fiind iudei, KJV]. Situaţia e caracteristică pentru multe din persecuţiile timpurii, suferite de
creştini. În timp ce ei erau expuşi la vrăjmăşia iudeilor, erau în acelaşi timp, adesea identificaţi de păgâni
ca iudei. Aşa că ei aveau parte de îndoită suferinţă, şi ca creştini şi ca iudei. Dacă împăratul Claudiu deja
decretase expulzarea iudeilor din cetatea Roma (vezi cap. 18,2; vezi p. 98), edictul lui fără îndoială era
deja cunoscut în colonia romană Filipi (vezi cap. 16,12,13) şi ar fi intensificat acuzaţia prezentă.

21 şi vestesc nişte obiceiuri pe care nouă, romanilor, nu ne este permis nici să le primim,
nici să le practicăm!”
Vestesc. [Învaţă, KJV.] Mai degrabă „declară” sau „proclamă public.”
Obiceiuri. Acuzaţia proprietarului roabei se referă nu numai la ceea ce predica Pavel, dar şi la
ritualurile şi la obiceiurile sociale ale iudeilor, pe care ei credeau că Pavel le susţinea (vezi cap. 15,1).
Romanilor. Oamenii din Filipi, ca locuitori ai unei colonie, aveau dreptul la titlul de cetăţeni romani, un
titlu pe care cei care erau locuitori ai unei cetăţi greceşti, ca de pildă Tesalonic sau Corint, nu-l puteau
pretinde (vezi p. 94; vezi v. 17).
Nu ne este permis[Nu trebuie-trad. Cornilescu; Nu e legal, KJV.] Iudeilor le era permis să-şi practice
religia, dar le era interzis să facă prozeliţi dintre cetăţenii romani.

22 Mulţimea s-a ridicat şi ea împotriva lor, iar magistraţii le-au sfâşiat hainele şi au
poruncit să fie bătuţi cu nuiele.
Mulțimea s-a ridicat. [Mulţimea s-a ridicat, KJV.] Simpatizând cu oamenii ale căror venituri erau
ameninţate de vindecarea tinerei.
Le-au sfâşiat hainele. Adică le-au rupt hainele de pe ei, lui Pavel şi lui Sila, ca pregătire pentru biciuire.
Să fie bătuţi. Gr. rhabdizo „a bate cu nuiele”, de la rhabdos, „o nuia”, referindu-se la o formă particular
romană de pedeapsă. Stretegoi (vezi v. 20) aveau ajutoare oficiale, cunoscute ca lictori, care fiecare
purta mănunchiuri de nuiele ca simboluri ale slujbei lor.
Nuiele de felul acesta au fost folosite pentru biciuirea misionarilor. E cu putinţă ca Luca să fi văzut
cruda pedeapsă aplicată. Pavel a îndurat suferinţă similară în alte două ocazii (vezi 2 Corinteni 11,25).
Se pune întrebarea: Pentru ce nu a cerut el scutirea de o astfel de pedeapsă înjositoare şi dureroasă, pe
temeiul cetăţeniei lui romane, aşa cum a făcut-o mai târziu la Ierusalim (Fapte 22,25)? Unii au pus la
îndoială fără temei, veracitatea pretenţiei lui la cetăţenie. Alţii au sugerat că el ar fi putut asigura scutirea
numai pentru sine, lăsând pe Sila să sufere pedeapsa de care el personal ar fi scăpat. Dar e probabil că şi
Sila era cetăţean roman (vezi cap. 16,37). Poate că violenţa gloatei a făcut cu neputinţă ca susţinerile
sale să fie auzite (vezi v. 37).

~ 223 ~
23 După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în închisoare, poruncind temnicerului
să-i păzească bine.
Le-au dat multe lovituri. Iudeii limitau astfel de pedepse la 39 de lovituri (vezi Deuteronom 25,3;
2 Corinteni 11,24), dar practica romană depindea de judecata slujbaşului local. Pavel spune că „au fost
batjocoriţi” la Filipi (1 Tesaloniceni 2,2).
În închisoare. Aceasta i-ar fi împiedicat pe cei 2 să-şi continue propovăduirea. Ar părea din v. 35 că
autorităţile aveau de gând să-i ţină la închisoare o noapte şi apoi să-i scoată afară din cetate.
Temnicerului. Gr. desmophulax, literal, „supraveghetor în închisoare”, nu un simplu portar, ci un
slujbaş, poate un fost militar.

24 Primind un astfel de ordin, temnicerul i-a aruncat în celula cea mai lăuntrică şi le-a
băgat picioarele în butuci.
Celula cea mai lăuntrică[Temniţa dinăuntru-trad. Cornilescu]. Închisorile romane aveau adesea o secţie
externă şi una internă. În cea dintâi era camera de gardă, unde puteau să pătrundă lumina şi aerul.
Dincolo de aceasta se găsea închisoarea interioară, unde, atunci când se închidea uşa, lumina şi aerul
erau excluse. Condiţiile într-o astfel de celulă erau îngrozitoare şi aplicau o pedeapsă teribilă deţinutului.
Butuci. Gr. xulon, „lemn”, „cherestea”. În NT, xulon e folosit şi pentru „copac” (Luca 23,31;
Apocalipsa 2,7; 22,2.14), pentru articole făcute din copaci, ca de pildă pentru „spânzurătoare” sau
„cruce” (Matei 26.47 etc.). Aici, cuvântul se referă la butuci, un instrument de tortură, un cadru de lemn,
cu găuri în care erau prinse capul, picioarele şi mâinile, în felul acesta punând pe deţinut în poziţia cea
mai inconfortabilă. Din Iov 13,27 şi 33,11 apare că acea pedeapsă era bine cunoscută într-o epocă foarte
timpurie, în Răsărit. La Pavel şi Sila numai picioarele au fost fixate şi restul trupului lăsat să zacă pe
pământ, o poziţie deosebit de chinuitoare pentru oamenii pedepsiţi, aşa cum fuseseră apostolii.

25 Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi-I cântau laudă lui Dumnezeu, iar deţinuţii
îi ascultau.
Pe la miezul nopţii. Întrucât somnul ieşea din discuţie, Pavel şi Sila au petrecut noaptea în devoţiune.
Se rugau şi-I cântau laudă. Sau „rugându-se, cântau imnuri”, deoarece greaca exprimă un act continuu,
şi nu două. Deprinderile devoţionale bine fixate ale misionarilor au învins circumstanţele cele mai
descurajatoare. Chiar când erau în temniţă şi ferecaţi aşa că nu puteau îngenunchea la rugăciune, ei
continuau să laude pe Domnul lor. Imnul s-ar putea să fi fost unul din psalmii de rugăciune, dar oricare
ar fi fost cântarea, cuvintele lui Tertullian erau adevărate, „Deşi trupul este în prinsoare, deşi carnea e
ţintuită pe loc, toate sunt deschise pentru duh... Piciorul nu simte lanţul când mintea e în ceruri.”
(Ad Martyras 2; ANF, vol. 3, p. 694).
Lui Dumnezeu. Ei erau servi ai Dumnezeului Celui Prea Înalt, ei sufereau pentru cauza Lui şi în mod
sincer lăudau sfântul Lui Nume. La rândul Lui, El le-a dat mângâierea şi tăria Lui, într-un chip de
neînţeles pentru aceia care nu-i servesc.
Îi ascultau. [Îi auzeau, KJV.] Mai degrabă „ascultau la ei”. Închisoarea dinăuntru şi alţi ocupanţi
proscrişi şi criminali care niciodată nu auziseră aşa sunete într-un loc care de obicei răsuna de înjurături
nesăbuite şi glume murdare.

26 Deodată a avut loc un cutremur atât de mare, încât s-au clătinat temeliile închisorii.
Toate uşile s-au deschis dintr-odată şi fiecăruia i s-au dezlegat lanţurile.
Cutremur atât de mare. Indicând intervenţia divină (cf. Matei 28,2; Apocalipsa 16,18; cf. cele de la
Fapte 4,31), deoarece îngeri au venit pentru a elibera pe servii credincioşi ai lui Dumnezeu (AA 215).
Efectele unui astfel de fenomen nu puteau să fie restrânse la închisoare. Ele aveau să fie simţite în
întreaga cetate şi să influenţeze mintea dregătorilor şi a populaţiei, când se făcea legătura dintre
cutremur şi deţinuţii creştini.
Toate uşile s-au deschis. Severitatea cutremurului a fost suficientă pentru a explica efectele lui.
Temeliile temniţei s-au clătinat şi porţile probabil au fost desfăcute (cf. cele de la cap. 5.19; 12,10).
~ 224 ~
 Lanţurile[Legăturile-trad. Cornilescu]. Sau „cătuşele”. Deţinuţii erau ţinuţi cu lanţuri care erau fără
îndoială fixate în ziduri. Violenţa cutremurului a fost suficientă pentru a fi slobozit aceste lanţuri şi, în
felul acesta, a fi eliberat pe deţinuţi. Eliberarea ar fi putut fi săvârşită şi de îngeri (AA 215), deşi îngerii
nu sunt menţionaţi ca în cap. 5,19; 12,7.

27 Temnicerul s-a trezit şi, când a văzut că uşile închisorii erau deschise, şi-a scos sabia
ca să se omoare, crezând că deţinuţii au fugit.
Temnicerul. [Supraveghetorul închisorii, KJV.] Vezi v. 23.
S-a trezit[S-a deşteptat-trad. Cornilescu; Deşteptându-se, KJV.] Trezit din somn şi îngrozit de cutre-
mur. Sau că el dormea acolo de unde, la deşteptare, putea să vadă instantaneu dacă porţile închisorii erau
închise sau, din cauza cutremurului, s-a grăbit să vadă dacă nu cumva deţinuţii lui fugiseră.
Ca să se omoare. [S-ar fi omorât, KJV.] Sau „era să se omoare”. Temnicerul ştia că, potrivit cu legea
romană, el ar fi trebuit să răspundă cu viaţa, dacă deţinuţii scăpau (vezi cap. 12.19). În asemenea împre-
jurări, sinuciderea părea preferabilă. Unele din cele mai mari minţi ale lumii păgâne clasice considerau o
asemenea sinucidere ca îndreptăţită şi chiar meritorie.

28 Pavel însă a strigat cu glas tare: – Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici!
Pavel însă a strigat. Din negura infectă a închisorii interioare, apostolul putea să vadă forma temnice-
rului profilată pe lumina de afară. El şi-a dat seama de intenţia omului stăpânit de teroare, şi-a dat seama
de concluzia la care ajunsese temnicerul şi a dorit să prevină sinuciderea. Chiar în mijlocul propriei sale
suferinţe considerabile, Pavel se gândea la mântuirea altora. El era doritor ca nici măcar omul care-l
aruncase în închisoarea infectă să nu piară în disperarea lui.
Să nu-ţi faci nici un rău. Sunetul glasului lui Pavel a fost suficient pentru a opri mâna temnicerului.
Nici unul dintre deţinuţi nu scăpase! Solia lui Pavel era şi mai asigurătoare, nici unul nu lipsea. Posibi-
litatea fugii poate că încă nu apăruse în mintea celorlalţi deţinuţi. Şi ei fuseseră liniştiţi de exemplul calm
al lui Pavel.

29 Atunci temnicerul a cerut o făclie, s-a repezit înăuntru şi a căzut tremurând înaintea lui
Pavel şi a lui Sila.
O făclie[O lumină-trad. Cornilescu]. Mai degrabă „lumini”, probabil ca să poată număra pe deţinuţi.
S-a repezit înăuntru[A sărit înăuntru-trad. Cornilescu]. Sau „a alergat înăuntru”.
Tremurând. [A venit tremurând, KJV.] Literal, „ajungând îngrozit”. Succesiunea rapidă de evenimente
extraordinare a sfărâmat asprimea lui profesională şi l-a umplut de frică.
A căzut[S-a aruncat la picioarele-trad. Cornilescu; A căzut jos, KJV.] Se poate ca el să fi auzit cuvin-
tele tinerei roabe la proclamarea lor ca slujitori ai Dumnezeului Prea Înalt (v. 17). El ştia, din instruc-
ţiunile ce-i fuseseră date (v. 23) că ei erau deţinuţi neobişnuiţi şi acum, pentru că nu fugiseră, s-a gândit
probabil că ei erau mai mult decât simpli oameni.

30 Apoi, conducându-i afară, a zis: – Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

Conducându-i afară[I-a scos afară-trad. Cornilescu]. Afară din acea temniţă întunecoasă şi dintre
ceilalţi deţinuţi. Lucrul acesta se putea permite, în ciuda însărcinării date (v. 23), deoarece ei deja
demonstraseră că nu intenţionau să fugă.
Domnilor. Gr. kurioi, un titlu de respect. Kurios (singular) e de obicei tradus „domn” şi este acelaşi
cuvânt folosit de Pavel şi de Sila cu privire la Hristos, în v. 31 (vezi cap. 9,5).
Ce trebuie să fac? Nu pare foarte probabil că temnicerul a înţeles pe deplin propria sa întrebare şi noi
trebuie să fim atenţi să nu citim un înţeles modern în cuvintele lui. Dar, sub influenţa Duhului Sfânt, a
apărut un mare simţ al nevoii spirituale şi, pe lângă toate celelalte temeri ale sale, acum se temea să stea
în faţa unui Dumnezeu drept. Teama de consecinţe pământeşti deschisese calea pentru o teamă de efecte
divine. Când mintea e apucată de groază, ea nu se opreşte să separe temerile sale pe categorii. Dar
teroarea care cerea siguranţă prezentă trezise şi o dorinţă pentru izbăvire finală. Compară întrebarea lui

~ 225 ~
cu întrebarea lui Saul, pe drumul către Damasc (cap. 9,6). Temnicerul păgân nu-şi dădea seama cât de
efectivă urma să fie propria lui întrebare pentru a conduce şi pe nenumăraţi alţii să afle viaţa veşnică.

31 Ei i-au răspuns: – Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!

I-au răspuns. [Au spus, KJV]. Apelul fusese adresat ambilor misionari şi ei s-au unit pentru a da un
răspuns.
Crede. Împrejurările n-au permis o discuţie teologică profundă. Omul înspăimântat avea nevoie de
îndrumări concise pentru mântuire. Situaţia lui putea să fie comparată cu aceea a tâlharului de pe cruce
(Luca 23,39-43). Deţinuţii creştini au slujit cu îndemânare nevoii urgente a temnicerului. Ei au pus
învăţătura creştină într-o formulă simplă pe care omul frământat să o poată înţelege uşor. Formula nu
reprezenta extinderea învăţăturii lor. Pentru un moment însă, au sădit în solicitant, adevărul că mântuirea
depinde de credinţa personală în viaţa şi lucrarea răscumpărătoare a lui Isus. În ce priveşte însemnătatea
credinţei în învăţătura creştină, vezi Matei 9,28; Ioan 1,7, 12; 3,18; Fapte 10,43.
Domnul Isus. [Domnul Isus Hristos, KJV.] Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru
omiterea cuvântului „Hristos”.
Vei fi mântuit. Notaţi certitudinea răspunsului, nu îndoială şovăitoare, ci siguranţă deplină. Apostolul şi
însoţitorul său găsiseră că formula e adevărată. Ei se bucurau de mântuire prin credinţa în Domnul Isus
şi, astfel, erau calificaţi să asigure pe un alt păcătos că şi el putea să găsească mântuirea prin credinţă.
Făgăduinţa a fost extinsă pentru a include „casa” temnicerului, adică membrii casei sale care ar fi crezut
în Isus.

32 Şi i-au predicat Cuvântul Domnului atât lui, cât şi tuturor celor din casa lui.
I-au predicat. [Ei au vorbit, KJV]. După ce au dat răspunsul de o singură propoziţie la întrebarea
urgentă a temnicerului, ei explică acum solia creştină, cu mai multe mănunte (cf. la cap. 8,5, 12; 10,36–
38).
Casa lui. Supraveghetorul închisorii nu era mulţumit pentru a-şi asigura numai propria sa mântuire, el
dorea ca alţii să se bucure de darul divin. De aceea el a conlucrat cu servii lui Dumnezeu şi a adunat pe
membrii casei sale, pentru ca toţi să cunoască calea mântuirii. Ce congregaţie neobişnuită şi ce curioasă
casă de adunare, şi totuşi cât de fericite rezultatele!

33 Chiar în ceasul acela din noapte, temnicerul i-a luat şi le-a spălat rănile; apoi, imediat,
el şi toţi ai lui au fost botezaţi.
I-a luat. Îndată ce convingerea a pătruns în inima temnicerului, a dat dovadă de schimbare a inimii.
Slujbaşul păgân înăsprit a devenit un creştin împreună simţitor, atent la binele evangheliştilor suferinzi.
El nu avea autoritate să elibereze pe deţinuţi, dar a făcut tot ce a putut pentru a le alina durerile, spălând
spinările lor sfâşiate. O purtare atât de duioasă era dovada practică a convertirii lui.
Imediat. Nu s-a pierdut timp. Între miezul nopţii şi zorii zilei (v. 25,6), închisoarea fusese clătinată,
deţinuţii eliberaţi, întrebarea vitală a fost pusă, răspunsul a fost dat, convertirea a avut loc şi botezul a
fost săvârşit.
Au fost botezaţi. E clar că învăţătura dată de Pavel şi de Sila era cuprinzătoare. Ea a fost primită cu
toată inima de casa temnicerului şi i-a condus să dorească şi ei să primească botezul. Acela, care cu
puţin mai înainte spălase rănile deţinuţilor săi, era împreună cu cei dragi ai lui spălat de petele păcatului.
Această servire reciprocă e tipică pentru adevărata comuniune creştină. Nu e neraţional de a presupune
că închisoarea avea un iaz sau un rezervor de apă unde a putut avea loc botezul prin imersiune. Vezi
Matei 3,6.

34 După aceea i-a dus acasă la el şi le-a pus masa; şi s-a bucurat nespus cu toţi cei din
casa lui pentru că a crezut în Dumnezeu.
Le-a pus masa[Le-a pus o masă-trad. Cornilescu; În casa sa, KJV.] Literal, „le-a pus o masă”, o expres-
sie greacă obişnuită pentru oferirea unui prânz. Pavel şi Sila probabil nu mâncaseră din zorii zilei

~ 226 ~
anterioare şi hrana ar fi fost, mai mult decât binevenită după grelele încercări prin care trecuseră. Dar
cele dintâi gânduri ale lor au fost pentru nevoile spirituale ale celor neconvertiţi, propriile nevoi fizice
ocupau locul al doilea în gândirea lor.
S-a bucurat. Gr. agalliao „a se bucura [intensiv]”, exprimând o bucurie excesivă. Expresia „cu toată
casa lui” poate fi ataşată la ideea de bucurie şi credinţă sau la amândouă, adică, întreaga casă s-a bucurat
şi a crezut.
A crezut în Dumnezeu. [Crezând în Dumnezeu, KJV.] Mai degrabă „întrucât crezuseră în Dumnezeu”.
Omul credea cu totul şi deplin, o dată şi pentru totdeauna şi, cu bucurie inexprimabilă, privea înainte
către viaţa sa nouă cu Hristos.
Capitolul acesta prezintă un tablou viu al începutului lucrării creştine în Europa. Convertirile relatate
erau dramatice şi de tipuri foarte diferite. Iat-o pe Lidia, o colonistă din Asia, pe cât se pare o femeie
bogată şi de rafinament. Iată probabil şi roaba care fusese eliberată de sub posesiunea demonică (vezi
v. 18). Acum urmează convertirea unui temnicer păgân şi, fără îndoială, cetăţean roman, de un tip serios
şi aspru, care ar fi fost socotit cel mai de pe urmă probabil de a răspunde la Evanghelie. În grupul acesta
amestecat al convertiţilor era cuprinsă o făgăduinţă cu privire la viitoare triumfuri pe continentul
Europei.

35 Când s-a făcut zi, magistraţii i-au trimis pe ofiţeri să-i spună temnicerului: „Elibe-
rează-i pe oamenii aceia!”
Magistraţii[Dregători-trad. Cornilescu]. Vezi v. 20.
Ofiţeri[Cei ce purtau nuielele-trad. Cornilescu; Sergenţi, KJV; Slujitori, Nitz]. Gr. rhabdouchoi,
„purtători de nuiele”, adică slujbaşi romani cunoscuţi ca lictori (cf. cele de la v. 22). Aceştia s-ar fi putut
să fie chiar aceia care aplicaseră loviturile în primul rând.
Eliberează-i pe oamenii aceia. [Oamenii aceia să plece, KJV]. Nu se dă nici un motiv pentru porunca
aceasta. Dregătorii se poate să fi socotit că pedeapsa să fi fost îndestulătoare sau poate îşi vor fi dat
seama că procedaseră pripit, pedepsind pe acuzaţi fără o judecare legală sau cercetare a antecedentelor
lor. Probabil cutremurul alarmase pe dregători. Duhul Sfânt de asemenea poate să fi trezit în ei un simţ
incomod al unei fapte rele. În orice caz, ei doreau să elibereze pe cei 2 deţinuţi cât mai repede şi cât mai
pe tăcute cu putinţă.

36 Temnicerul i-a spus lui Pavel următoarele cuvinte: – Magistraţii au trimis ordin să fiţi
eliberaţi! Acum deci ieşiţi şi duceţi-vă în pace!
Temnicerul. Vezi v. 23.
I-a spus lui Pavel următoarele cuvinte. Mai degrabă „a raportat aceste cuvinte”. Temnicerul, fără
îndoială, a venit cu mare bucurie, aşteptându-se ca Pavel şi Sila să se folosească de îndată de eliberarea
lor.
Ieşiţi şi duceţi-vă. Mai degrabă „ieşind afară, plecaţi”, adică din curţile închisorii.
În pace. Probabil o expresie convenţională, dar se poate să fi adăugat un sens, în lumina proaspetei
credinţe a temnicerului.

37 Însă Pavel le-a zis ofiţerilor: – Ne-au bătut în public, fără să fim judecaţi, pe noi care
suntem cetăţeni romani i(Era împotriva legii romane ca un cetăţean roman să fie bătut în
public sau să fie condamnat fără a fi judecat), ne-au aruncat în închisoare, iar acum vor să
ne scoată afară pe ascuns?! În nici un caz! Să vină ei înşişi să ne ducă afară!
Pavel le-a zis. Adică a adresat remarca sa celor care fuseseră trimişi de dregător. Răspunsul lui alcătu-
ieşte o condamnare concisă a nedreptăţii făcute de dregători, deoarece fiecare cuvânt are însemnătate
juridică.
Ne-au bătut în public.Fără îndoială, ei fuseseră legaţi de palus, sau stâlpul pentru bătaia în public, în
văzul oamenilor din oraş. Prin Lex Valeria, 509 î.Hr. şi Lex Porcia, 248 î.Hr., cetăţenii romani erau
scutiţi de o astfel de pedeapsă degradantă, ca biciuirea. Faptul că Verres, guvernator al Siciliei, călcase

~ 227 ~
legea, aceasta fiind una dintre cele mai severe acuzaţii aduse contra lui de către Cicero, „Legarea unui
cetăţean este o crimă, bătaia lui cu biciul e o urâciune.” (Împotriva lui Verres v. 66. 170; ed. Loeb, Oraţii
Verrine, vol. 2, p. 655). Afirmaţia „Sunt cetăţean roman” adesea acţiona ca un farmec pentru oprirea
încălcării nedrepte din partea dregătorilor provinciali.
Fără să fim judecaţi. [Necondamnaţi, KJV]. Nu avusese loc o judecată formală. Gloata târâse pe misi-
onari înaintea dregătorilor, dar nu fusese nici o ocazie pentru apărare (v. 22). Pedepsirea sumară fusese
aplicată deţinuţilor care nici măcar nu fuseseră găsiţi vinovaţi.
Suntem cetăţeni romani. [Fiind romani, KJV]. Stăpânii roabei îşi bazaseră raţionamentul pe o pretenţie
similară (v. 21). Aici Pavel include pe Sila ca fiind cetăţean roman. O falsă pretenţie la cetăţenie era o
vinovăţie capitală. Felul de provocare pe care Pavel o arunca autorităţilor cetăţii este una care poate fi
făcută numai de un creştin consacrat, condus de Duhul. Metoda lui Pavel nu îndreptăţeşte autoapărarea
agresivă din partea credincioşilor acuzaţi.
Să vină ei înşişi. Dregătorii se abătuseră grav, pedepsind public un om care nu fusese condamnat juri-
dic. Pavel insistă acum ca ei personal să-şi ceară iertare pentru nedreptate. Făcând aşa, se poate să fi
sperat să asigure un tratament mai bun pentru convertiţii filipeni, dintre care mulţi probabil erau cetăţeni
romani. În discuţie nu era onoarea personală, ci aceea a Evangheliei.

38 Ofiţerii au spus aceste cuvinte magistraţilor. Aceştia s-au temut când au auzit că ei
erau cetăţeni romani
S-au temut. Pe bună dreptate, pentru pedepsirea nedreaptă a unui cetăţean roman ar fi putut avea loc
demiterea dregătorilor, retrogradarea lor şi inabilitatea lor de a deţine alte posturi de răspundere. Aceasta
explică eforturile lor stăruitoare de a găsi o soluţie paşnică la situaţia lor penibilă. Susţinerea că nu se
cunoştea cetăţenia victimelor n-ar fi fost o apărare suficientă pentru acţiunile lor ilegale. Ei nu puteau
decât să spere că Pavel şi Sila ar accepta un aranjament discret pentru nedreptatea ce li se făcuse. Nu
prea cunoşteau ei caracterul neegoist al bărbaţilor pe care ei îi maltrataseră atât de violent.

39 şi au venit să-i liniştească. I-au condus afară şi i-au rugat să plece din cetate.
Să-i liniştească. [Roage, KJV, Îi îmbunară, Nitz]. Gr. parakaleo „a solicita” (vezi v. 9). O semnificaţie
în plus poate fi reţinută din redarea: „au cerut scuze” (RSV).
I-au condus afară[I-au scos afară-trad. Cornilescu]. Într-un efort de a îndrepta lucrurile, ei personal au
eliberat pe Pavel şi Sila din închisoare.
I-au rugat. [Au dorit, KJV; Îi rugau, Nitz]. Gr. erotao, „a cere”, „a întreba”, dar folosit şi în sensul de
solicitare, de stăruire. Forma verbului lasă a se înţelege că dregătorii stăruiau de a cere evangheliştilor să
părăsească Filipi, în linişte.

40 Au ieşit din închisoare şi s-au dus la Lidia, iar după ce i-au văzut şi i-au încurajat pe
fraţi, au plecat.
Au ieşit. După ce îşi atinseseră scopul de a arăta dregătorilor eroarea lor serioasă şi după ce îndreptă-
ţiseră Evanghelia public, misionarii au dat pe faţă o mărinimie exemplară. Ei n-au făcut cereri pentru
a-şi da mărire şi a pune pe alţii în încurcătură, ci, în linişte, au cedat la cererea dregătorilor.
La Lidia[În casa Lidiei-trad. Cornilescu]. S-ar părea că locuinţa Lidiei era un loc de adunare pentru
fraţi, ca şi un loc de găzduire pentru misionari. Probabil ei au rămas la ea până când au fost în stare să
călătorească mai departe.
I-au încurajat[Au mângâiat-trad. Cornilescu]. Sau „au îmbărbătat”. În mijlocul propriei lor suferinţe şi
convalescenţe, preocuparea lor principală erau totuşi creştinii pe care ei îi aduseseră în biserică.
Fraţi. Aceştia cuprindeau casa Lidiei şi a temnicerului.
Au plecat. Întrucât naraţiunea se încheie la persoana a III-a este evident că Luca a rămas în Filipi. Ce a
făcut Timotei nu e menţionat în mod specific. Se poate ca el să fi rămas cu Luca, întrucât nu reapare
decât în cap. 17:14, când e văzut în Berea, împreună cu Sila. Pe de altă parte, s-ar putea să fi însoţit pe
Pavel şi pe Sila în călătoriile lor mai departe.
Luca se introduce din nou în tablou, în cap. 20,5, unde începe o a doua secţiune cu „noi” (vezi
~ 228 ~
capitolul 16,10). Pare probabil că a rămas în apropiere de Filipi (cap. 20,6), până când Pavel a trecut din
nou prin Macedonia, în cursul celei de-a treia călătorii misionare. Cei doi lucrători creştini ar fi fost în
felul acesta despărţiţi pentru vreo şase ani (vezi p. 102). Am putea prea bine crede că Luca a folosit anii
aceia pentru a răspândi Evanghelia în Macedonia cea lipsită şi că el a început o puternică conducere în
biserica din Filipi. Calitatea bisericii din Filipi e mai presus de orice reproş, judecând după scrisoarea pe
care Pavel a scris-o membrilor ei. Biserica, fără îndoială, era recunoscătoare pentru lucrarea lui Pavel şi
a făcut ce a putut mai bine pentru a răsplăti pe apostol prin acte de ospitalitate (Filpeni. 4,14-18; şi poate
2 Corinteni 11,9).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 16

Naraţiunea lui Luca din Fapte 16,6-8 dă naştere la două probleme strâns înrudite. Cea dintâi este cu
privire la itinerariul lui Pavel prin Asia Mică centrală, a doua se ocupă cu identitatea bisericilor galatene.
Un studiu al acestor două chestiuni a avut drept rezultat alcătuirea teoriilor Galateană de Nord şi de Sud.
Sir William Ramsay, principalul exponent al teoriei de Sud, susţine că epistola lui Pavel către Galateni a
fost adresată bisericilor care fuseseră întemeiate în Galatia de Sud, în timpul celei dintâi călătorii misio-
nare. J. B. Lightfoot, Kirsopp Lake şi alţii cred că epistola a fost scrisă bisericilor care au apărut ca
rezultat al lucrării lui Pavel în Galatia de Nord, în cursul celei de-a doua călătorii misionare, aşa cum
este relatată în v. 6-8. Un răspuns final la aceste probleme s-ar putea să nu fie posibil, dar se poate obţine
o înţelegere mai clară a problemelor cuprinse, considerând anumite expresii cheie în paragraf.
1. 1. Ţinutul Frigiei şi Galatiei. [Frigia şi regiunea Galatia, KJV.] (v. 6). Gr. Phrugia kai Galatikeµ
choµra, care poate fi tradus literal „Frigia şi regiunea Galateană”. Au avut loc multe discuţii în jurul
înţelesului acestei expresii şi vederi divergente sunt încă susţinute de învăţaţi. Greutatea dovezilor
gramaticale şi contextuale pare însă să sugereze că Luca se referea aici la două districte strâns legate
între ele – Frigia şi o arie mai puţin definită, locuită de galateni. Istoria Frigiei poate fi urmărită până în
mileniul al II-lea î.Hr., când năvălitorii frigieni s-au revărsat din Balcani, au biruit o parte din populaţia
hitită din vestul Asiei Mici şi au înfiinţat propriul lor district etnic. Cam după un mileniu, în 278 î.Hr.,
galii au pătruns în Asia Mică, din nord, şi s-au întins peste ceea ce rămăsese din Frigia şi au pus teme-
liile la ceea ce mai târziu a fost cunoscut ca Galatia (vezi v. 6). Pe vremea lui Luca, provincia romană
Galatia se întindea peste Asia Mică centrală, la nord şi la sud, şi cuprindea arii care nu erau Galatia în
nici un sens adevărat al cuvântului. Că Luca nu se referea la această diviziune politică se poate deduce
din folosirea din partea lui a cuvântului chora care era folosit în mod liber pentru a denota „ţară”,
„ţinut”, „regiune” şi nu era un termen tehnic pentru a defini arii politice anume. Astfel pare probabil că,
după ce a vizitat Derbe, Listra, Iconia şi alte cetăţi din Licaonia (cap. 16,1-4; cf. cap. 14,6; vezi harta de
la p. 316), grupul lui Pavel a mers spre apus, în Frigia şi spre nord, într-o regiune care local era cunos-
cută ca Galatia. În ambele regiuni vor fi predicat vestea cea bună la locuitorii păgâni şi astfel vor fi
înfiinţat grupe de credincioşi, care s-au dezvoltat ca bisericile galatene (AA 207, 208). Vezi harta p. 33.
2. 2. Asia. Sunt mai multe interpretări posibile ale acestui termen, dar în cadrul acesta pot fi reduse la
două: 1) provincia romană Asia, care cuprindea extremitatea vestică a peninsulei Asia Mică; 2) aria de
litoral a acelei provincii, mărginindu-se cu ţărmurile estice ale Mării Egee, în care erau cetăţi greceşti ca
Efes, Smirna, Pergam şi Laodicea (cf. Apocalipsa 1-3). Când se încearcă a se decide care din acestea
două e indicată de Luca, ne lovim de un punct gramatical din naraţiune care are nevoie să fie lămurit.
Construcţia greacă din Fapte 16,6 poate fi înţeleasă ca însemnând că Pavel şi însoţitorii săi se duceau în
Frigia şi regiunea galateană deoarece li se interzisese de către Duhul să predice în Asia (vezi v. 6).
Aceasta ar pune opreliştea înainte de a fi părăsit aria cetăţilor în care deja înfiinţaseră biserici şi ar arăta
că „Galatia”, aşa cum e folosit aici, se referă la o arie diferită. Pe temeiul acestei interpretări, ei ar fi
plănuit să treacă din aria lucrărilor lor anterioare, în Asia. În cazul acesta, „Asia” s-ar putea referi la
provincie, întrucât hotarul ei se afla aproape de cetăţile pe care tocmai le vizitaseră (v. 1,2,4). Obiec-
ţiunea că ulterior ei au trecut prin provincia Asia pentru a merge la Troa (v. 8) poate fi întâmpinată prin
explicaţia că instrucţiunea Duhului, în timp ce îi oprea de la predicarea cuvântului în Asia (v. 6) nu i-a
oprit de la a trece prin aria aceea. Pe de altă parte, Laodicea, cea mai estică dintre cetăţile greceşti, se
afla aproape de călători (vezi harta p. 33), şi Pavel se poate să fi cultivat un plan de a vizita aria aceea.
Deoarece era limitat prin grai, planul lui obişnuit pare să fi fost de a predica în arii de limbă greacă decât
~ 229 ~
să încerce lucrarea de a preda Evanghelia prin traducători, în limbi pe care el însuşi nu le putea folosi. În
plus, indiferent de drumul pe care-l va fi luat ulterior, cu certitudine, el nu a trecut prin acele cetăţi
greceşti cu ocazia aceasta, aşa că a doua din cele două alternative dă o interpretare acceptabilă. Aceasta
e favorizată de cap. 2,9.10, care lămureşte că Asia şi Frigia sunt arii separate, în timp ce provincia
romană Asia fără îndoială cuprindea parte din Frigia. De aceea, evangheliştii au împlinit porunca divină
fie trecând prin hotarele estice ale provinciei romane Asia, fără a se opri să predice, fie neintrând în aria
urbană greacă, dens populată, care se întindea spre interior, de la ţărmul Mării Egee.
3. Misia (v. 7). Acesta era promontoriul extrem de nord-vest al Asiei Mici, învecinându-se cu
Hellespont şi Propontis (Marea Marmara), la sud, şi Marea Egee, la vest. Se găsea în cuprinsul provin-
ciei Asia. Luca foloseşte expresia kata teµn Musian, care poate fi tradusă „în faţa Misiei”, arătând că era
în vecinătatea Misiei, fără să fi intrat de fapt în ea. Aceasta se armonizează cu afirmaţia că Pavel dorea
să pătrundă în Bitinia, vecină cu Misia, la est. Ar părea, deci, că echipa creştină s-a îndreptat spre vest
dinspre Frigia şi regiunea galateană aproape de joncţiunea Bitiniei cu Misia, cu intenţia ca mai întâi să
evanghelizeze Bitinia. Din nou însă Duhul intervine, intrarea în Bitinia este interzisă şi echipa se
întoarce spre apus, trecând prin apropiere de hotarul sudic al Misiei şi, în cele din urmă, intrând totuşi pe
teritoriul ei, în drumul lor spre Troa.
Atenţia poate fi concentrată acum la problema galateană. Aceia care susţin teoria Galateană de Sud
cred că în timpul primei călătorii misionare, lucrarea lui Pavel în şi în jurul cetăţilor pisidiene, Antiohia,
Iconia, Listra şi Derbe, a înfiinţat biserici care pe bună dreptate puteau fi numite „galatene”, întrucât
toate se aflau în cuprinsul provinciei romane Galatia. Dar teoria aceasta e dificil de armonizat cu vorbi-
rea atentă a lui Luca. El vorbeşte de Antiohia Pisidiei (vezi cap. 13,14); el se abţine de la a fixa Iconia în
vreo arie politică (cap. 13,51; 14,1) şi în mod specific identifică Listra şi Derbe ca cetăţi licaoniene
(cap. 14.6). Nicăieri nu leagă nici una din cetăţile acestea de Galatia. Pe de altă parte, Pavel a părăsit
Licaonia şi s-a dus în Frigia, un district care e despărţit de Galatia (cap. 16,6; 18,23), deşi, posibil, în
strânsă asociaţie cu ea. De aceea pare probabil că „bisericile din Galatia” (Galateni 1,2) erau acelea
înfiinţate de apostol, după ce părăsise Frigia şi înainte de a fi ajuns la hotarele Bitiniei şi Misiei. Oare-
care susţinători ai teoriei Galatiei de Nord ar extinde călătoriile lui Pavel în districtele de nord ale
provinciei Galatia, în jurul capitalei Ancira (moderna Ankara). O astfel de extensie e posibilă, dar nu
necesară. E rezonabil de a limita lucrarea lui Pavel la o arie imediat la sudul Bitiniei. Aceasta duce la
adoptarea unei viziuni modificate a teoriei Galatene de Nord. Divergenţa de opinie asupra acestei
probleme nu e vitală pentru integritatea cărţii Faptelor. Totuşi e profitabil de a avea o idee cât mai clară
cu putinţă a aşezării bisericilor cărora Pavel le-a scris o epistolă galateană vehementă.
O dată cu sosirea apostolului la Troa, incertitudinea cu privire la drumul urmat de el dispare. Partea cea
mai mare şi mai rodnică a celei de-a doua călătorii misionare se află înaintea lui şi Europa e pe punctul
de a primi Evanghelia.
Comentariile lui Ellen G. White: 1 AA 184;1–3AA 203;1–40AA 202–220;3 AA 204;4, 5 AA 206
5 AA 402;6 AA 207;9 CS 56; GW 465; TM 43; 3T 39, 404; 4T 156; 5T 732; 6T 27; 8T 16; 9T 46, 49; 9–
12AA 211;13–18AA 212;14 SL 15;16 GC 516;16, 17 EW 203;17 AA 216;18–28EW 204;19–24AA 213;
19–253T 406;24–34AA 426;25 AA 214; MB 35;25, 26 ML 20;26, 27 AA 215;28 Ed 66; SR 312; 28–
30AA 216;30 AA 208, 329; COL 112, 231; CSW 114; DA 104; Ev 248; EW 205, 234; GC 369, 518; MH
120; MM 31, 191; PK 435; SR 359; 1T 450, 705; 2T 289; 3T 32; 4T 178, 401; 6T 88; 7T 72, 159 31–
39AA 217; EW 205 35, 36 AA 214 40 AA 218.

~ 230 ~
Capitolul 17
În Tesalonic

1 Au trecut prin Amfipolis şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde se afla o sinagogă a

iudeilor.
Au trecut prin. Gr. diodeuo „a-şi face drum”, de la dia, „prin”, şi hodos, „drum”. În NT, verbul grec
apare numai aici şi în Luca 8,1. Folosirea lui aduce dovezi în plus pentru obârşia comună de la acelaşi
autor, a celor două cărţi.
Amfipolis. Cam la 39 de mile, la sud-vest de Filipi. În timpurile mai dinainte, cetatea aceasta era
cunoscută ca Ennea Hodoi („9 Drumuri”), ca recunoaştere a poziţiei ei strategice. Sub romani, Amfipoli
a devenit capitala primei din cele 4 secţiuni în care era împărţită provincia romană Macedonia.
Apolonia. Cam la 30 de mile la sud-vest de Amfipoli. Locul exact al cetăţii este incert. Cele două oraşe
aici menţionate ar fi putut să fie opriri de peste noapte pentru călătorii din Filipi, deşi străbaterea unor
distanţe de aproape 30 de mile ar fi cerut un mare efort de la oamenii care fuseseră de curând bătuţi cu
nuiele. Misionarii n-au întârziat în cele două oraşe, poate pentru că nu vor fi avut decât puţini iudei sau
poate deloc.
Tesalonic. Situat cam la 37 de mile puţin spre nord-vest de Apolonia. Cetatea fusese cunoscută mai
înainte ca Tharma, dar fusese mărită de Filip din Macedonia şi numită din nou de Casandru, în onoarea
lui Thessalonike, soţia lui şi fiica lui Filip. Era bine situată pentru comerţ, în Golful Tharmaic şi deve-
nise un port de o oarecare importanţă. Sub numele de Salonic, el este încă un oraş important.
Sinagogă a iudeilor. Ca un centru comercial important, Tesalonicul a atras iudei în mare număr. Aceşti
membri ai diasporei (vezi Vol. V, p. 59-61) se bucurau de libertate religioasă şi puteau să-şi construiască
propriul lor locaş de cult. E posibil ca sinagoga din Tesalonic să fi servit şi oraşele învecinate, a căror
populaţie iudaică nu era destul de numeroasă pentru a putea administra o clădire proprie. Poze din
Atena, Damasc şi Tars Poze din Corint şi Efes

2 Aşa cum obişnuia, Pavel a intrat în sinagogă şi, timp de 3 Sabate, a discutat cu ei din
Scripturi,
Aşa cum obişnuia. [Aşa cum îi era obiceiul, KJV.] Vezi Fapte 13,5,14, cf. cele de la Luca 4,16.
A intrat. Ca de drept ca iudeu. Se poate să fi fost invitat să vorbească, aşa ca la Antiohia Pisidiei (vezi
cap. 13,14).
Trei Sabate. Gr. epi sabbata tria, literal „în 3 Sabate”. RSV spune „timp de 3 săptămâni”. Această
traducere pare neîntemeiată. Aplicând regula că traducerea primă, directă şi evidentă e de preferat, în
afară de cazul că forma sau contextul cer un sens adaptat, traducerea „Sabate” e corespunzătoare aici.
Nu e nimic în versiunea greacă, lingvistic sau contextual sau în împrejurările descrise, care să ceară
traducerea „săptămâni”.
Din 68 de versiuni consultate asupra acestui pasaj, în 13 limbi, numai una dintre ele, în afară de RSV,
şi anume cea germană, de Bohmer, dă expresia „trei săptămâni”. RSV dă „sabate” ca o exprimare
marginală. Multe versiuni folosesc expresia „zile de sabat” sau „sabate succesive”, înlăturând orice idee
de „săptămâni”. Putem deci trage concluzia că traducerea „în trei Sabate” e valabilă şi de preferat. În
privinţa legăturii lui Pavel cu ţinerea Sabatului, vezi cap. 13,14; 16,13. În intervalele dintre Sabate,
apostolul fără îndoială a lucrat la meseria lui de facere de corturi (vezi Fapte 18,3; 1 Tesaloniceni 2,9;
2 Tesaloniceni 3,8). Faptul că lui Pavel i s-a îngăduit să predice timp de trei Sabate succesive, arată
respectul acordat lui ca învăţător al legii şi elocvenţa lui zeloasă.
A discutat cu ei. [A raţionat, KJV.] Gr. dialegomai, „a conva”, „a trata”, „a discuta”, şi nu „a disputa”,
aşa cum e tradus [KJV] la v. 17. Mărturia lui Pavel a fost tot atât de lipsită de teamă ca oricând. El a
predicat Evanghelia lui Dumnezeu „nu numai cu vorbe, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare
îndrăzneală” (1 Tesaloniceni 1,5). În acelaşi timp, el era blând „ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii”
(1 Tesaloniceni 2,7). Drept urmare, nu numai iudei şi prozeliţi au fost mântuiţi, dar multe persoane
dintre neamuri s-au întors „de la idoli... la Dumnezeu, pentru a sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat”
~ 231 ~
(1 Tesaloniceni 1,9).
Din Scripturi. Pavel scotea argumentele sale din Scripturi, aşa cum făceau Isus (Luca 24,25-27,44) şi
Ştefan (Fapte 7) şi aşa cum el însuşi o făcuse în Antiohia din Pisidia (cap. 13,16-41).

3 explicând şi dovedind că Cristos trebuia să sufere şi să învie dintre cei morţi. „Şi Acest
Isus, pe Care vi-L vestesc eu, este Cristosul!” zicea el.

Explicând[Lămurind-trad. Cornilescu; Alegând, KJV]. Gr. paratithemi „a pune de-a lungul”, folosit
pentru „a pune hrană pe masă” (cap. 16,34) sau, figurat, de a expune argumente. „A alege”, în sensul lui
mai vechi, nu însemna a prezenta o susţinere îndoielnică, ci „a cita”. Pavel prezenta dovezi biblice
pentru învăţătura lui şi, în mod convingător, le-a pus în faţa ascultătorilor săi din sinagogă.
Dovedind[Deschizând, KJV]. Gr. Dianoigo.Acelaşi cuvânt e folosit de Luca pentru: (1) deschiderea de
către Hristos sau explicarea Scripturilor faţă de ucenici, pe drumul către Emaus (Luca 24,32); (2) deschi-
derea de către Hristos a minţii celor 11 „ca să înţeleagă Scripturile” (v. 45) şi (3) deschiderea de către
Domnul a inimii Lidiei ca ea să poată înţelege învăţătura lui Pavel (Fapte 16,14). Aici Pavel urmează
exemplul Domnului şi Învăţătorului său şi deschide Scriptura pentru ca mintea ascultătorilor săi să se
deschidă ca să poată fi primită solia lui.
Hristos. Versiunea greacă are articolul, dând exprimarea „Hristosul” sau „Mesia”. Apostolul urmăreşte
să corecteze concepţiile iudaice cu privire la Mesia (vezi Luca 24,26-27).
Trebuia. Sau „era necesar”. Pavel arăta cum Mesia putea să biruiască păcatul numai dacă suferea.
Suferinţa era esenţială pentru biruinţă (vezi Luca 24,26,27).
Să sufere şi să învie. [Să fi suferit şi să fi înviat, KJV.] Pavel, în mod special, se ocupă cu două aspecte
ale învăţăturii creştine pe care iudeii o găseau greu de acceptat – suferinţa lui Mesia şi învierea Lui.
Capitolul 53 din Isaia urma să deţină un loc proeminent într-un astfel de studiu (vezi Luca 24,26,27; cf.
cele de la Fapte 8,32-35; 13,26-33).
Şi Acest Isus. [Că acest Isus, KJV.] Construcţia greacă îndreptăţeşte inserarea lui „zicând” înainte de
„că”. Expresia ar putea atunci spune: „Zicând că acesta este Mesia, Isus, pe care eu vi-l vestesc public”
(cf. cele de la cap. 9,22).

4 Unii dintre ei au fost convinşi şi li s-au alăturat lui Pavel şi lui Sila; tot aşa au făcut şi o
mare mulţime de greci devotaţi şi nu puţine femei de seamă.

Unii dintre ei. Adică dintre iudeii din sinagogă (cf. cap. 13,43). Aceştia erau probabil în minoritate, în
comparaţie cu iudeii care nu credeau (cap. 17,5).
O mare mulţime. Aceste persoane dintre neamuri nu erau stânjenite de prejudecăţile care se ţineau scai
de cei născuţi iudei.
Greci devotaţi[Greci temători de Dumnezeu-trad. Cornilescu].Există oarecare dovezi textuale(cf. p. 10)
pentru exprimarea „persoane evlavioase şi greci”. Unii dintre aceştia erau prozeliţi (vezi cap. 10,2). Dar
biserica tesaloniceană pare să fi fost predominant dintre neamuri şi unii dintre membrii ei au fost câşti-
gaţi de la idolatrie fără a trece prin iudaism (1 Tesaloniceni 1,9; 2,14).
Femei de seamă[Femei de frunte-trad. Cornilescu]. Acestea s-ar fi putut să fie economic sau social
independente, ca Lidia (cap. 16,14) sau soţiile bărbaţilor de seamă din oraş. Nu se poate şti dacă ele erau
iudeice sau dintre neamuri. Femeile se bucurau de o mare măsură de libertate în Macedonia. Pare proba-
bil că versetul acesta (cap. 7,4) cuprinde mai mult decât cele trei Sabate menţionate în v. 2. Nota princi-
pală a naraţiunii, cu tabloul ei de lucrare prosperă la Tesalonic şi epistola lui Pavel (1 Tesaloniceni),
sugerează o şedere de mai mult de 3 săptămâni.

~ 232 ~
5 Dar iudeii au devenit invidioşi şi, luând de prin pieţe nişte oameni răi, au format o
gloată şi au întărâtat cetatea. Au venit la casa lui Iason şi au început să-i caute pe Pavel şi
pe Sila ca să-i aducă afară, la mulţime.
[Care nu crezuseră-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.
Indiferent dacă propoziţia aceasta este omisă, n-are nici o însemnătate, deoarece v. 4 afirmă că unii iudei
au crezut şi este evident că acei iudei care au format gloata împotriva lui Pavel şi a lui Sila „nu crezu-
seră”. Predicarea Evangheliei în sinagogă aproape totdeauna producea dezacorduri grave printre cei care
o ascultau (vezi cap. 13,14, 43–45; 14,1, 2; 19,8, 9).
Invidioşi[De pizmă-trad. Cornilescu; Stăpâniţi de invidie, KJV.] Gr. zeloo, „a fi înfierbântaţi de invi-
die”, adică a fi geloşi (cf. cele de la cap. 13,45).
Oameni răi[Oameni fără căpătâi din mulţime-trad. Cornilescu; Oameni de dispreţ de cea mai josnică
speţă, KJV; Bărbaţi răi, din cei de rând, Nitz]. Expresia poate fi tradusă mai exact „oameni netrebnici
din gloată” (RV). Cuvântul se aplică la oameni fără ocupaţie care lenevesc prin piaţă, se mulţumesc cu o
întreţinere nesigură, gata pentru orice rău sau bine ce s-ar ivi. Iudeii geloşi erau gata să folosească o
astfel de pleavă ticăloasă, ca să o organizeze ca gloată şi să o folosească pentru a da naştere la tulburări
contra misionarilor şi a convertiţilor lor.
Au întărâtat.[Au făcut zarvă, KJV; Tulburare, Nitz]. Gr. thorubeo, „a tulbura”, „a arunca în confuzie”.
Tehnica provocării de dezordine folosită de iudei a fost copiată de vrăjmaşii creştinismului, în decursul
veacurilor următoare. Potrivnicii bisericii produceau zarvă şi apoi adesea acuzau pe creştini că pricinu-
iseră tulburarea.
Cetatea.[Toată cetatea, KJV]. Cuvântul pentru „toată” nu apar în greceşte. Omiterea lui nu slăbeşte
forţa naraţiunii.
Au venit[S-au năpustit-trad. Cornilescu; Au asaltat, KJV]. Gr. ephistemi „a veni asupra [cuiva sau a
ceva] deodată” (cf. Luca 20.1; Fapte 22,13; 23,27). Acest atac neprovocat era un act de dezordine
publică, obligând autorităţile să tragă la răspundere pe iudei şi nu să pedepsească pe Iason sau pe Pavel.
Iason. Un nume grec adesea adoptat de iudei, al cărui corespondent ebraic era Iosua (2 Macabei 4,7;
vezi Josephus, Antiquities XII. 5. 1 [239]). Numele se află şi în lista de „rude” ale lui Pavel
(Romani 16,21), dar nu există dovezi care să sugereze că acesta se referă la prietenul tesalonicean al lui
Pavel. Faptul că Pavel locuise la el ar arăta că el era iudeu. Fapta lui de ospitalitate a atras asupra lui
mânia fanatică a concetăţenilor săi necredincioşi.
Pe Pavel şi pe Sila. [Pe ei, KJV.] Pavel şi Sila.
Mulţime. Gr. demos, poate „adunare populară”, în contrast cu laos, care de obicei reprezintă poporul ca
trib, naţiune. Întrucât Tesalonicul era o cetate grecească liberă, iudeii poate vor fi plănuit să aducă ches-
tiunea înaintea demos-lui ca tribunal popular. Ei poate vor mai fi nădăjduit ca gloata aţâţată să-i linşeze
pe misionari, fără a mai avea parte de judecată.

6 Pentru că nu i-au găsit, l-au târât pe Iason şi pe alţi câţiva fraţi înaintea conducătorilor
cetăţii a(Gr.: politarhi), strigând: „Cei care au răscolit lumea au venit şi aici,
Nu i-au găsit. Câţiva prieteni îndemânatici i-au luat pe Pavel şi pe Sila din casă şi-i ţineau ascunşi până
când puteau fi scoşi în siguranţă din Tesalonic (v. 10). Când au rămas păgubaşi de prada lor nădăjduită,
scandalagii au pus mâna pe victime locale, dar s-au purtat legal cu ei.
L-au târât. Gr. suro, „a târî”, „a trage”. În cap. 8:3, cuvântul e folosit cu privire la „aruncarea” de băr-
baţi şi de femei în închisoare.
Câţiva fraţi. Fraţii aceştia nu sunt numiţi, dar nu sunt nicidecum trecuţi cu vederea.
Conducătorilor cetăţii[Dregătorii cetăţii-trad. Cornilescu]. Gr. politarchai, de la polis („cetate”) şi
archon, („dregător”). În literatura cunoscută, cuvântul pare să fi fost folosit numai de Luca, dar arheo-
logia a arătat că el l-a folosit corect. Au fost descoperite 19 inscripţii în care e folosit cuvântul
politarches. În majoritatea cazurilor, referirea e la dregători din cetăţi macedonene şi cinci inscripţii se
referă faptic la Tesalonic, aşa că acurateţea detaliată a lui Luca e confirmată. El a descris corect pe
slujbaşii din Filipi, o colonie romană, ca strategoi, (vezi cap. 16,20); dar Tesalonicul era o cetate liberă
macedoneană şi dregătorii lui neromani, dintre care acum erau 5 sau 6, erau recunoscuţi oficial ca
~ 233 ~
politarchai. În faţa acestor dregători au fost târâţi Iason şi prietenii lui.
Au răscolit lumea. [Au întors totul cu susul în jos, KJV; Au întărâtat la răscoală, Nitz.] Sau „au aţâţat
lumea”, ca şi în Fapte 21,38; Galateni 5,12. în ce priveşte comentariul la cuvântul „lume” (gr.
oicoumene), vezi Matei 24,14; Luca 2,1. Acuzaţii asemănătoare de producere de tulburare au fost aduse
împotriva lui Ilie (1 Regi 18,17) şi a creştinilor sec. al III-lea (Tertulian, Apologie 40; Ad Nationes 9).
Acuzaţii similare vor fi aduse împotriva poporului lui Dumnezeu, în zilele de pe urmă (GC 614,615).
În cazul de faţă, acuzaţia era fără îndoială exagerată, în înfierbinţeala momentului, dar importanţa lui
era serioasă. Romanii se făleau cu a lor Pax Romana („Pacea romană”) şi erau gata să procedeze cu
severitate faţă de aceia care o tulburau. Dar, indiferent de cât de exagerată ar fi fost acuzaţia, ea arăta că
reputaţia misionarilor de a câştiga convertiţi îi precedase la Tesalonic şi mărturiseşte despre rapida
răspândire a creştinismului.

7 iar Iason i-a găzduit! Toţi aceştia lucrează împotriva decretelor lui Cezar, spunând că
există un alt Împărat: Isus!”
I-a găzduit. [I-a primit, KJV]. Gr. hupodechomai, „a primi [ca oaspete]”, „a găzdui”, ca în Luca 10,38;
19,6; Iacov 2,25. Apostolii erau oaspeţii lui Iason şi, în consecinţă, el era considerat un simpatizant al
învăţăturii lor.
Toţi aceştia. [Aceştia toţi, KJV]. Adică Iason şi anumiţi fraţi, Pavel şi Sila, pe care acuzatorii nu-i găsi-
seră, ar fi fost şi ei cuprinşi în acuzaţie, dacă erau prinşi. Într-un sens chiar şi mai larg, acuzaţia s-ar fi
putut să fie contra întregii biserici creştine.
Decretelor[Poruncilor-trad. Cornilescu; Decretelor, KJV]. Gr. dogmata (vezi cap. 16,4). Referirea e
probabil la legile romane contra învăţăturilor care îndeamnă la răzvrătire.
Totuşi, e posibil ca „decretele” de aici să se refere la termenii edictului emis de împăratul Claudiu, pe
temeiul căruia iudeii au fost expulzaţi din Roma, dacă edictul acela a fost inspirat de creşterea creşti-
nismului (vezi Vol. V, p. 71; vezi cap. 18,2). De fapt, edictul acesta era obligatoriu numai în Roma şi în
coloniae ei (ca Filipi), dar ar fi influenţat toate părţile Imperiului Roman. În felul acesta, Tesalonicul,
deşi o cetate liberă, era sub cârmuire romană şi şi-ar fi armonizat legislaţia cu punctul de vedere al
politicii romane imperiale.
Alt Împărat. Gr. basileus heteros, adică, un alt fel de rege (vezi Matei6,24). Pe această expresie
acuzatorii îşi bazau acuzaţia principală. Ei pretindeau că creştinii proclamau un rege sau împărat rival.
O acuzaţie mai serioasă cu greu putea fi adusă împotriva acestui grup (vezi Marcu 12.14; vezi
Luca 23,2) şi, deşi nu era adevărată, avea destul temei pentru a părea plauzibilă. Creştinii pretutindeni
susţineau superioritatea calităţii lui Hristos de împărat (vezi Matei3,2,3; Ioan 18,36) şi cuvintele lor
puteau uşor fi interpretate ca sentimente de răzvrătire şi de critici ostile. E clar din scrisorile către
tesaloniceni, că Pavel accentuase împărăţia în predica lui şi subliniase a doua venire ca Împărat a lui
Hristos (1 Tesaloniceni 1,9, 10; 2,12; 4,14-17; 5,2, 23; 2 Tesaloniceni 1,5-8; 2,8). În ochii slujbaşilor
romani, o asemenea învăţătură era suficientă pentru a dovedi acuzaţia pe care o aduceau iudeii furioşi
împreună cu acoliţii.

8 Când mulţimea şi magistraţii au auzit aceste lucruri, s-au tulburat.

Mulţimea. Gr. ochlos, „gloata”, „mulţimea”, „poporul de rând” – un cuvânt deosebit de acela tradus
„popor” (demos) în v. 5.
S-au tulburat. Gr. tarasso, „a agita”, „a aţâţa”. Veştile relatate de iudei au tulburat pe locuitorii
Tesalonicului. Publicul se temea de o insurecţie, cu grozăviile ei însoţitoare, în timp ce dregătorii se
temeau de răspunderea de a nu fi putut să menţină ordinea şi de a fi permis activităţi împotriva statului.

9 Apoi, după ce au luat de la Iason şi de la ceilalţi o garanţie, le-au dat drumul.

Garanţie[Zălog-trad. Cornilescu]. Gr. hikanos, literal, „îndestulător”, dar aici folosit ca un termen
tehnic, echivalent cu „cauţiune”. Iason probabil a trebuit să depună o sumă de bani în loc de a preda pe
Pavel şi pe Sila, în persoană, sau ca o garanţie că evangheliştii nu se vor întoarce pentru a tulbura cetatea
sau ca un zălog pentru propria sa bună purtare. Creştinii locali au trecut printr-un mare risc din cauza

~ 234 ~
misionarilor, dar ei au întâmpinat bucuros primejdia de dragul Evangheliei (cf.1 Tesaloniceni 1,6; 2,14).
E lucru clar că dregătorii refuzau să se lase intimidaţi şi să treacă la acţiuni ilegale şi meritau să fie
lăudaţi pentru decizia lor cumpănită. Probabil au considerat că nu aveau dovezi suficiente pentru
condamnare.

În Berea

10 Imediat ce s-a înnoptat, fraţii i-au trimis pe Pavel şi pe Sila la Berea. Când au sosit,
s-au dus la sinagoga iudeilor.
Imediat…i-au trimis. Fie din cauza poruncii dregătorilor, fie din cauza primejdiei iminente (cf. capito-
lului 9,25), Pavel şi Sila fuseseră binefăcătorii noilor credincioşi, dar acum rolurile se schimbaseră şi
creştinii tesaloniceni se îngrijeau cu eficienţă de misionari. Pavel n-a uitat niciodată bunătatea lor şi,
adesea, dorea să-i revadă. Cel puţin în două alte ocazii, el a încercat să viziteze din nou biserica din
Tesalonic, dar a trebuit să fie mulţumit să trimită pe Timotei în locul său (vezi 1 Tesaloniceni 2,18;
3,1,2).
Berea. O mică cetate macedoneană, cam la 50 de mile la sud-vest de Tesalonic. Cetatea era de o mult
mai mică însemnătate comercială decât Tesalonic. Oraşul încă îşi mai păstrează numele în modernul
Varia. Forma biblică a numelui ar putea fi mai exact redată Beroea. Vezi harta p. 316.
La sinagoga. Populaţia iudaică era destul de numeroasă pentru a-şi întreţine propriul ei locaş de cult.
Era obiceiul lui Pavel să-şi înceapă lucrarea în sinagogă (cf. cele de la v. 1,2), dar, în cazul acesta, îndată
după necazul de la Tesalonic, o astfel de purtare cerea un curaj neobişnuit.

11 Aceştia aveau o minte mai deschisă b(Adică: mai receptivi; mai dornici de a învăţa)
decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată înflăcărarea şi, în fiecare zi, studiau
Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile stăteau astfel.
Minte mai deschisă[Inimă mai aleasă-trad. Cornilescu; Mai nobili, KJV]. Literal, „de neam ales” (cf.
1 Corinteni 1,26). Aici cuvântul înfăţişează temperamentul generos, loial, care se considera că ar carac-
teriza pe cei de viţă aristocratică. Tocmai această calitate de bunătate şi lipsă de prejudecăţi e ceea ce au
admirat apostolul şi Luca la iudeii bereeni. În contrast cu cei din sinagoga din Tesalonic, ei nu erau
sclavii prejudecăţilor, ci, cu vederi largi, erau gata să studieze adevărurile pe care le prezenta Pavel.
Au primit Cuvântul. Adică, Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel le-a dat aceeaşi învăţătură biblică pe care o
dăduse iudeilor din Tesalonic (v. 3).
Cu toată înflăcărarea[Cu toată râvna-trad. Cornilescu; Promptitudine, KJV]. Sau „însetare”. Ei doreau
cu însetare să fie luminaţi.
În fiecare zi. Folosirea acestui cuvânt sugerează că şederea lui Pavel cu bereenii a fost cel puţin destul
de lungă ca el să îndrepte pe cercetători la studiu extins al Cuvântului.
Studiau. Gr. anakrino, „a cerceta”, „a examina”, „a examina amănunţit dovezile”, îndeosebi în cazuri
juridice, ca în cap. 4,9; 12,19.
Bereenii au folosit inteligenţa sfinţită la studierea Scripturilor şi au descoperit că învăţăturile ei inspi-
rate vorbeau de un Mesia care avea să sufere şi să învie. După ce au cercetat dovezile şi au descoperit
care era adevărul, ei au dovedit sinceritate, acceptând noua învăţătură. Convertiţii bereeni au fost totdea-
una priviţi, mai ales de aceia care scot în evidenţă dreptul la judecată particulară, ca reprezentanţii ace-
lora care dau pe faţă o legătură dreaptă între raţiune şi credinţă, evitând credulitatea, pe de o parte, şi
scepticismul, pe de altă parte. În promptitudinea lor de a cerceta ceea ce era prezentat ca adevăr şi de a-l
compara cu autoritatea onorată, Scripturile, în cele din urmă, această formă de acceptare adevărului, aşa
cum l-au găsit ei, constituie un bun exemplu de urmat.

~ 235 ~
12 Mulţi dintre ei au crezut, inclusiv nişte femei grecoaice cu influenţă şi nu puţini
bărbaţi.
[De aceea, KJV; Deci, Nitz.] Ca rezultat al cercetării sârguincioase zilnice a Scripturilor, mulţi au
crezut solia evanghelică. Biblia aduce convingere şi convertire acelora care cu sinceritate cercetează
paginile ei pentru a găsi adevărul.
Mulţi dintre ei... au crezut. În contrast cu „unii... au crezut” (v. 4).
Femei…cu influenţă[Din femeile cu vază-trad. Cornilescu; Femei onorabile, KJV]. Adică femei de
rang, cu poziţie distinsă, cu vază pentru influenţa şi bogăţia lor (cf. cele de la cap. 13,50).
Grecoaice. [Care erau greci, KJV.] Expresia se referă mai ales la femei, dar probabil că erau cuprinşi şi
bărbaţi (vezi v. 4).

13 Când însă iudeii din Tesalonic au aflat că Pavel a vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi în
Berea, au venit acolo ca să agite şi să tulbure mulţimile.
Iudeii din Tesalonic. Aceştia nu erau mulţumiţi cu alungarea misionarilor din propriul oraş; ura lor a
urmărit pe creştini la Berea (cf. cele de la cap. 14,19).
Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este termenul folosit de Luca. Iudeii tesaloniceni care nu au acceptat
solia lui Pavel nu ar fi descris-o ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu”. Prejudecata şi îndelunga instruire în
învăţătura iudaică le orbiseră ochii (cf. cele de la 2Cor. 3,14,15).
Să agite[Să aţâţe-trad. Cornilescu]. Gr. saleuo, „să agite”, „să zguduie deplin”. Figura sugerează o
furtună pe mare când toţi sunt tulburaţi, o potrivită descriere a confuziei pe care iudeii din Tesalonic
căutau să o creeze. Dovezi textuale importante (cf. p. 10) pot fi citate pentru exprimarea „ei au venit şi
acolo, aţâţând şi tulburând poporul” (vezi mai jos la „gloatele”). Iudeii probabil au adus acuzaţii asemă-
nătoare cu acelea pe care le aduseseră contra creştinilor, la Tesalonic, acuzând pe credincioşi că aţâţă la
tulburări politice.
Mulţimile. [Poporul, KJV.] Gr. hoi ochloi, „gloatele”. Pare că iudeii tesaloniceni au încercat să producă
aceeaşi acţiune a gloatei contra apostolilor, şi aici la Berea, cum procedaseră cu succes în propria lor
cetate (v. 5-10).

14 Atunci fraţii l-au trimis imediat pe Pavel către mare, iar Sila şi Timotei au rămas
acolo.
Imediat. Ca şi din Tesalonic (v. 10), la fel şi din Berea, plecarea apostolilor s-a făcut cu toată graba.
Încă o dată, creştinii locali, noi în credinţă şi cu risc personal, au luat măsuri pentru siguranţa învăţă-
torilor lor.
Către mare. [Cam la mare, KJV; Până spre mare, Nitz.] Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10)
exprimarea „până la mare”. Această acţiune bruscă era pregătitoare pentru luarea unei corăbii spre o
destinaţie care nu fusese încă decisă.
Deoarece nu există menţionare de locuri de oprire între Berea şi Atena (aşa cum Amfipoli şi Apolonia
au fost menţionate între Filipi şi Tesalonic, în v.1) se presupune că Pavel a călătorit pe apă. Ocolind
promontoriul Sunium, el va fi intrat în Atena pe calea portului Pireu (vezi v. 16). El a fost însoţit până
aici de unii care merseseră cu el din Berea (v. 15), dar ei s-au înapoiat şi el a fost lăsat singur. Dorinţa lui
pentru părtăşie şi sfat este exprimată în solia pe care a trimis-o cu bereenii care se întorceau, ca Sila şi
Timotei să vină la el „cât mai curând” [„cu toată viteza”] (v. 15). Din 1 Tesaloniceni 3,1-3, ar reieşi că
Timotei a venit la Atena, probabil după incidentul de la Areopag şi a fost trimis înapoi, la scurt timp
după aceea, cu cuvinte de sfat şi de mângâiere pentru cei din Tesalonic, despre care i se relatase că au
suferit mult necaz.
Sila şi Timotei. Timotei nu mai fusese menţionat pe nume de când fusese introdus în naraţiune la Listra
(vezi cap. 16,1), dar reiese că, după circumciziunea lui (v. 3), el fusese stăruitor alături de Pavel. Acum,
Timotei şi Sila aveau să lucreze fără sprijinul experimentat al evanghelistului mai vârstnic. Iudeii
persecutori însetau după sângele lui Pavel şi nu părea că vor molesta pe lucrătorii mai puţin importanţi,

~ 236 ~
dacă rămâneau în Berea. În felul acesta, Sila şi Timotei urma să fie liberi pentru a întări pe noii
credincioşi din Berea şi Tesalonic.

15 Cei ce l-au însoţit pe Pavel l-au condus până la Atena, şi apoi, după ce au primit
porunca pentru Sila şi Timotei ca să vină cât mai repede la Pavel, s-au întors.
L-au condus. [Au condus, KJV.] Pe cât se pare, întreaga grijă şi îndrumare a călătoriei lui Pavel era în
mâinile bereenilor şi nu ale sale. Ei personal l-au însoţit în călătorie, asigurând în felul acesta securitatea
lui.
La Atena. Apostolul probabil plănuise să meargă pe jos, prin Macedonia, în Grecia, dar criza neaştep-
tată a făcut ca planul său să fie abandonat şi el a întreprins trecerea directă la Atena (vezi harta p. 316;
vezi cele de la v. 16). Acolo putea să aştepte în siguranţă pe colegii săi misionari. Se poate ca el să fi
plănuit să aştepte fără să predice, dar spiritul lui evanghelistic înflăcărat a fost trezit de priveliştile pe
care le-a văzut în Atena.
Cât mai repede. [Cu toată graba, KJV.] Sau „cât mai curând cu putinţă”. Cei care conduseseră pe Pavel
la Atena au fost trimişi înapoi la Berea, cu instrucţiunea ca Timotei şi Sila să se alăture apostolului de
îndată. Este un motiv de a gândi că Pavel nu putea să călătorească sau să lucreze uşor singur, din cauza
infirmităţii sale (cf. cap. 9,18). El dorea după prezenţa asociaţilor săi credincioşi ca să se poată consacra
prompt lucrării sale. În 1 Tesaloniceni 3:1,2 e o informaţie că Timotei cel puţin să fi venit la Atena. Pare
că la scurt timp după aceea l-a trimis înapoi pentru a se îngrijii de convertiţii tesaloniceni. De la Atena,
Pavel s-a dus la Corint (Fapte 18,1), unde mai târziu i s-au alăturat şi Sila şi Timotei (v. 5).
S-au întors. Adică bereenii care îl duseseră pe Pavel la Atena. Pentru întâia dată în călătoriile lui misio-
nare mai mari, apostolul e lăsat fără tovărăşia colegilor săi lucrători.

Pavel în Atena

16 În timp ce Pavel îi aştepta în Atena, i s-a întărâtat duhul în el când a văzut că cetatea
era plină de idoli.
Atena. Capitala vechii Atici şi a Greciei moderne, situată în extremitatea de nord-est a provinciei
romane Ahaia (vezi harta p. 33). Se găseşte la 4 mile şi jumătate de mare şi era legată cu portul Pireu
printr-un coridor lat apărat de ziduri. Tradiţia îi descrie istoria în trecut, la anul 1581 î.Hr., dar cetatea nu
a devenit proeminentă decât pe la 300 î.Hr. În cursul următorilor 200 de ani, Atena a urcat la culmea
puterii ei şi a ajuns la Epoca ei de Aur, sub Pericle (461-430 î.Hr.). Fiii ei iluştri cuprindeau pe Sofocle,
Platon, Aristotel şi Demostene. În 338 î.Hr., însă, cetatea a fost zdrobită de puterea ascendentă a
Macedoniei, şi în sec. al II-lea î.Hr. a fost inclusă în provincia romană Ahaia. Pe vremea lui Pavel nu
mai poseda putere politică efectivă, dar era încă centrul intelectual recunoscut al lumii şi era privită ca
cetate universitară a Imperiului Roman. Populaţia probabil număra 250.000 de suflete, la data aceea.
Vezi harta p. 316.
Punctul central al Atenei era Acropole (oraşul „de sus”, „înalt”). Aceasta era o înălţime de vreo 500 de
picioare şi era locul unde se aflau mai multe temple vestite, dintre care principalele şi cele mai frumoase
erau Partenonul, Erecteumul şi Templul Victoriei Înaripate (vezi ilustraţii în faţa p. 352). Pe o înălţime
mai joasă, la est de Acropole, era Areopagul („Dealul lui Marte”, vezi v. 19), o ridicătură stearpă de
stâncă, întinzându-se în direcţia nord-vest spre sud-est. Acesta era mediul în care s-a găsit Pavel, în timp
ce aştepta pe Sila şi Timotei, din Berea.
I s-a întărâtat[I se întărâta-trad. Cornilescu]. Gr. paroxuno, „a irita”, „a provoca”, „a se întărâta la
mânie” (cf. cele de la cap. 15,39). Aparent, Pavel nu intenţionase să predice la Atena, dar priveliştile pe
care el le-a văzut, l-au provocat la acţiune şi el s-a simţit constrâns să vorbească înainte ca Timotei şi
Sila să fi sosit.
Duhul. Adică mintea, sufletul lui, adâncimile lui lăuntrice spirituale.
Plină de idoli. [Cu totul dedată la idolatrie, KJV.] Mai degrabă „plină de idoli”. Josephus descrie pe
atenieni ca fiind „cei mai evlavioşi dintre greci” (Contra Apion ii. 12 [130]; ed. Loeb, p. 345).

~ 237 ~
 În acord cu o relatare veche, erau peste 3000 de statui în Atena, pe vremea lui Pavel. Una din străzile
era împodobită cu un bust al zeului crainic Hermes, în faţa cărei case. Temple, porticuri, colonade şi
curţi erau pline de lucrări de artă, meşteşugit sculptate, care proclamau din belşug dragostea de frumos a
grecilor. Pavel, cu fundalul său elenistic, nu a putut fi indiferent faţă de apelul estetic al unei astfel de
bogăţii artistice, dar oricare ar fi fost plăcerea pe care a simţit-o, ar fi fost copleşită de implicaţiile
spirituale a ceea ce vedea. În cea mai mare parte, statuile erau legate de cultul păgân şi puteau pe bună
dreptate fi descrise ca „idoli”. Pentru un iudeu, o astfel de expunere ar fi fost o călcare evidentă a
poruncii a doua. Pentru un creştin, priveliştea ar fi adus o întristare şi mai mare prin darea la iveală a
prăpastiei dintre păgânismul grec şi descoperirea Evangheliei lui Dumnezeu în Hristos. Totuşi, atât de
deplin împărtăşea Pavel dorinţa Mântuitorului de a răscumpăra pe oameni din nebuniile lor, încât reacţia
lui finală a fost evanghelistică. El nu putea pierde ocazia de a proclama Evanghelia, celor din Atena.

17 Prin urmare, a început să poarte discuţii în sinagogă cu iudeii şi cu cei temători de

Dumnezeu c(Vezi nota de la 10:2), iar în piaţă, în fiecare zi, cu cei ce se aflau pe acolo.
Prin urmare. Mânia lui îndreptăţită împotriva idolatriei agresive nu şi-a găsit rostul în simple reacţii de
nemulţumire, ci l-au determinat să încerce să evanghelizeze cetatea păgână.
Să poarte discuţii. [Disputa, KJV.] Vezi v. 2.
În sinagogă. Nu există nici o dovadă că o mare colonie de iudei exista la Atena, dar au fost găsite în
cetate, inscripţii iudaice timpurii. Pavel, aşa cum îi era obiceiul (vezi Fapte 9,15; 13,5, 14; cf. cele de la
Luca 4,16), s-a dus mai întâi la iudei, aşteptând în mod natural de la ei, sprijin în lupta împotriva idola-
triei. Naraţiunea nu dă nici o indicaţie cu privire la reacţia lui printre compatrioţii săi şi nu lasă nici o
relatare cu privire la rezultatele tangibile din lucrarea lui printre ei.
Cei temători de Dumnezeu. Vezi cap. 10,2.
În piaţă. Gr. agora (vezi Matei 11,16; Fapte 16,19). În Atena erau două agore, una fiind locul târgului
comercial, în timp ce cealaltă, la care se face referire aici, era centrul social al cetăţii. Pe vremea lui
Pavel ea era împodobită cu o oştire de statui, chipuri ale eroilor naţionali, ca şi ale celor mai mulţi zei
din panteonul grec. Această agora era arena unde cele mai multe discuţii politice şi filosofice aveau loc
în Atena. Aici Pavel urma să audă filosofi profesionişti şi amatori, disputând între ei şi cu ascultătorii
lor. Apostolul urma să fie liber să participe la discuţii şi să-şi expună propria filosofie de viaţă.
Cei ce se aflau pe acolo. Mai degrabă „persoane care veneau din întâmplare”, adică trecători ocazio-
nali, un teren dificil în care să se semene sămânţa Evangheliei.

18 Unii dintre filosofii epicurieni d(Adepţi ai filozofiei lui Epicur (cca 300 î.Cr.);
epicurienii credeau că lumea este un accident, sufletul este muritor, iar zeii, dacă există,
nu sunt preocupaţi de oameni; aveau drept scop al vieţii plăcerea, pe care o defineau ca
absenţă a durerii; orice religie organizată era considerată rea, ca şi credinţa că cei răi vor
fi pedepsiţi de către zei după moarte) şi stoici e(Adepţi ai filozofiei lui Zeno (cca 300
î.Cr.); stoicii credeau în existenţa unui „suflet al lumii” şi negau liberul arbitru; era o
filozofie morală, care punea accent pe idealul de virtute şi de umanism) au început să
discute cu el. Unii ziceau: „Ce vrea să spună şi palavragiul acesta?!” Alţii ziceau: „Se
pare că este un predicator al unor divinităţi străine!” Căci el vestea Evanghelia despre
Isus şi despre înviere.
Filosofii. Literal „iubitori de înţelepciune”, un termen folosit de aceia care se consacrau căutării înţe-
lepciunii sau ştiinţei.
Epicurieni. Cele două şcoli filosofice, epicurianismul şi stoicismul, erau la data aceasta marile repre-
zentante ale gândirii greceşti. Epicurianismul şi-a luat numele de la întemeietorul lui, Epicur, care a trăit
o viaţă lungă şi liniştită, la Atena, cam de la 342 î.Hr. până la 270 î.Hr.
În armonie cu voia întemeietorului lui, adunările erau ţinute într-o grădină şi din această cauză, epicu-
rienii erau uneori cunoscuţi drept Şcoala Grădinii. Speculaţiile lui Epicur cuprindeau atât o soluţie fizică,
cât şi una etică a problemelor universului. În tovărăşia cu cei mai mulţi gânditori ai vremii, el respingea

~ 238 ~
politeismul popular, la care îndrăznea să renunţe pe faţă şi gândea că zeii, în serenitatea lor, erau prea
depărtaţi de oameni pentru a fi preocupaţi de întristările sau păcatele oamenilor. Ei nu aveau nevoie nici
de sacrificii, nici de rugăciuni. Marele rău al lumii era superstiţia care robea mintea celor mai mulţi
oameni şi era sursa celor mai multe crime şi a celei mai mari părţi din mizerie. Scopul omului era ajun-
gerea la fericire şi cel dintâi pas către ea era emanciparea cu privire la ideea pedepsei viitoare.
Experienţa arăta că ceea ce oamenii numesc fericire este adesea mai mult decât echilibrat de durerea ce
urmează; în consecinţă, el gândea că trebuie să se evite excesele senzuale. Viaţa lui Epicur însuşi pare să
fi fost marcată de stăpânire de sine, bunătate, generozitate, evlavie şi patriotism(Diogene,Laertius X.10).
Dar el privea legile omeneşti ca simple aranjamente convenţionale şi nu găsea nici un loc pentru o lege
morală superioară. De aceea fiecare om era lăsat să arbitreze asupra legalităţii propriilor sale plăceri, iar
cei mai mulţi oameni alegeau o viaţă de tihnă şi mulţumire de sine. Uneori, dar mult prea rar, gândirea
îngrijită echilibra o tendinţă epicuriană de a cădea în animalism. Mai adesea, cei care se devotau lăsării
în voia simţului apetitului, pe de o parte şi a libertăţii sexuale, pe de altă parte, procurau triste expuneri
ale adâncimii degradării la care o astfel de filosofie îngăduia oamenilor să se afunde.
Lui Epicur i s-a pus în seamă prevederea unora din aşa numitele descoperiri ale ştiinţei moderne, în
domeniul fizicii. El excludea atât ideea de creaţiune, cât şi pe aceea de control. El gândea că materia a
existat din totdeauna şi că atomii infiniţi, din care era compusă materia, intraseră printr-un proces de
atracţie şi respingere, în multiple combinaţii din care a ieşit lumea naturii, aşa cum o văd oamenii. Poe-
mul lui Lucreţiu, De Rerum Natura, e probabil expresia cea mai înălţătoare a acestui sistem negativ şi
într-adevăr ateist, deoarece posedă o oarecare nobleţe de protest plin de indignare la adresa superstiţiei
care ţinea în stăpânire, lumea păgână.
Poezia epicuriană dă exemple caracteristice de învăţătura etică a acestui sistem. Horaţiu spune: „Înce-
tează a întreba ce va aduce ziua de mâine şi socoteşte ca un câştig ceea ce acordă Fortuna în fiecare zi.”
(Odes i. 9; ed. Loeb, 29).
„Dă pe faţă înţelepciune. Limpezeşte vinul şi, întrucât viaţa e scurtă, scurtează nădejdile care se întind
departe! Chiar şi în timp ce vorbim, timpul invidios a trecut cu repeziciune. Strânge roadele de astăzi,
punând cât mai puţină încredere în ceea ce e mâine!” (Ibid. 11; ed. Loeb, p. 33).
Acum Pavel era adus faţă în faţă cu filosofia aceasta. În v. 22-31, aflăm cum a tratat-o. El a afirmat
personalitatea lui Dumnezeu drept Creator, Cârmuitor, Părinte; forţa obligatorie a legii divine scrise în
inimă, nobleţea unei vieţi înălţate mai presus de o frenetică umblare după plăceri şi cheltuială nu pentru
sine, ci pentru alţii şi Dumnezeu. În cele din urmă, el a atras atenţia la răspunderea morală a omului, în
lumina învierii şi judecăţii. O astfel de învăţătură aşeza pe apostol separat de susţinătorii filosofiei
superioare.
Stoici. Această şcoală de filosofie şi-a luat numele nu de la fondatorul ei, Zenon (c. 340 – c. 260 î.Hr.)
din Citium, în Cipru, ci de la Stoa Poikile, porticul pictat din Agora din Atena, unde Zenon obişnuia să
înveţe.
Josephus (Viaţa 2 [12]) afirmă că sunt puncte de asemănare între stoici şi farisei. Într-adevăr se poate
spune că atitudinea lor faţă de viaţa morală a păgânismului la data aceasta prezenta mulţi factori similari
cu aceia ai fariseismului. Ei învăţau că adevărata înţelepciune constă din a fi stăpânul, şi nu sclavul,
împrejurărilor. Lucrurile care nu sunt în puterea noastră nu trebuie să fie nici poftite, nici evitate, ci
trebuie să fie acceptate cu calm. Căutătorul de înţelepciune era învăţat să fie indiferent la plăcere, ca şi la
durere şi să păstreze o neutralitate intelectuală. Teologia stoică era mai nobilă decât aceea a epicu-
rienilor. Stoicii concepeau o minte divină care străbătea universul şi orânduia treburile lui. Ei recunoş-
teau autoritatea ei în treburile naţiunilor şi în viaţa oamenilor, în parte, totuşi deţineau o credinţă practică
în libertatea voinţei omului. Manualul de etică, o relatare a filosofiei lui Epictet, fostul sclav, şi
Meditaţiile lui Marc Antoniu, împăratul, arată cum sclavul şi împăratul sunt, într-un anumit sens, consi-
deraţi egali, în acord cu acest sistem filosofic. Scrierile lui Seneca arată că etica stoicilor era similară cu
aceea a creştinilor. Mulţi dintre stoici au devenit tutori pentru fiii unor familii nobile şi au exercitat o
influenţă comparabilă cu aceea a confesorilor iezuiţi, în Europa sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Erau mai multe inconveniente pentru eficienţa filosofiei lor: 1) ţintind la o lipsă de interes pentru ei
înşişi, au pierdut simpatia şi pentru alţii; 2) aspirând la o perfecţiune etică prin acţiunea propriei lor
voinţe, susţineau în mod greşit că oamenii erau în stare să-şi lucreze propria lor mântuire; 3) accentuând
viaţa perfectă, idealul superior – ca şi fariseii – făceau din ea o mască pentru o viaţă egoistă şi coruptă.
~ 239 ~
Asemenea fariseilor, ei erau prea adesea „făţarnici” (sau „cabotini”), jucând un rol în faţa lumii, la care
caracterul lor lăuntric nu corespundea. În limbajul satiricului, „oamenii care maimuţăresc Curiile şi
trăiesc ca Bacanalele îndrăznesc să vorbească despre morală.” (Juvenal, Satire ii. 2, 3; Loeb ed., p. 17).
Evident erau numeroase puncte de asemănare între reprezentanţii mai buni ai acestei şcoli şi Pavel.
Totuşi, chiar şi pentru ei principiile fundamentale pe care el le reprezenta ar fi părut un vis zadarnic.
Când Pavel a vorbit despre Isus şi despre înviere, despre judecata viitoare, stoicii s-au sustras de la
gândul că aveau nevoie de iertare şi răscumpărare.
Au început să discute cu ei[Intrat în vorbă-trad. Cornilescu; Întâmpinat, KJV.] Gr. sumballo, „a aduce
laolaltă”, nu neapărat cu intenţia rea, ci ca o întâlnire ocazională.
Palavragiul. [Flecar, KJV; Vorbăreţ, Nitz.] Gr. spermologos, literal, „culegător de seminţe”, adesea
folosit cu privire la păsări care ciugulesc seminţe împrăştiate. Aici, filosofii aplicau termenul la Pavel, ca
unul care, după ce a ciugulit frânturi împrăştiate de ştiinţă, era sârguincios să instruiască pe cei care erau
mai bine informaţi.
Divinităţi străine[Dumnezei străini-trad. Cornilescu]. Cuvântul grec tradus aici „dumnezeu” (daimonia)
e folosit de scriitorii NT pentru „demoni” sau „draci” (vezi Mar. 1,23), fiinţe supranaturale rele, nevred-
nice de închinarea omului. Dar scriitorii păgâni foloseau daimonia pentru un ordin inferior de fiinţe
divine, nu în mod necesar rele, care pretindeau adorarea oamenilor. Era una dintre acuzaţiile aduse
împotriva lui Socrate, acuzaţie pe temeiul căreia a fost condamnat, că introducea noi daimonia
(Xenofon, Memorabilia i. 1. 1, 2). Dar atmosfera intelectuală de la Atena se schimbase de la moartea lui
Socrate, deoarece ceea ce agita pe oponenţii lui Pavel nu era mânia, ci curiozitatea. Ei nu atacau pe
Pavel pentru învăţătura lui; în mijlocul abundenţei idolilor, ei probabil nu simţeau nici o dificultate în a
îngădui un loc lui Isus, cu condiţia ca El să nu caute să doboare propriile lor divinităţi.
Isus. Mântuitorul era tema constantă a predicii apostolice (cf. cap. 2,22; 3,13; 5,30, 42; 8,5, 35; 9,20;
11,20; 13,23 etc.). Pavel proclamă curajos pe acelaşi Isus, intelectualilor sceptici ai Atenei.
Înviere. Aceasta era de asemenea predicarea bisericii timpurii (cf. cap. 2,24; 3,15; 4,2, 10; 10,40; etc.).
Pavel avea experienţa personală pentru a dovedi învierea lui Hristos, deoarece el conversase cu Domnul
înviat (cap. 9,4-6). Dar apostolul învăţa şi învierea finală a tuturor oamenilor (cf. la Fapte 17,32;
1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,14-16) şi aceasta este ceea ce a pus în uimire pe filosofii Atenei. Ei
deja credeau în nemurirea sufletului, dar erau uimiţi să audă pe cineva că învaţă învierea literală a
trupului. În 1 Corinteni 15:35-44, vedem natura obiecţiunilor ridicate împotriva acestei doctrine şi felul
în care Pavel a răspuns la ele.
S-a socotit de unii că atenienii, folosind cuvântul plural „dumnezei”, înţelegeau că „Isus” era o
divinitate nouă şi Anastasis (cuvântul grec pentru „înviere”), o alta. Atenienii dedicaseră temple şi altare
Concordiei şi Epimenide îi îndemnase să înalţe altare Insolenţei şi Dizgraţiei (Cicero De Legibus ii. 11),
cei doi demoni pe care ei îi învinovăţeau că au adus cetatea lor la ruină. Ar fi fost natural pentru greci
să-şi închipuie pe predicatorul creştin ca un prezentator de „divinităţi” noi. Ei de asemenea au văzut că
el avea mai multe de spus decât auziseră ei până aici.

19 Prin urmare, l-au luat şi l-au dus la Areopag f(La origine, un tribunal atenian luându-şi
numele de la colina lui Ares (Marte), zeul războiului; la origine, însărcinat să vegheze
asupra administrării funcţionarilor publici, a moravurilor cetăţenilor, să controleze
educaţia cetăţenilor şi să apere religia statului), spunându-i: „Putem şti care este această
învăţătură nouă pe care o prezinţi?
L-au luat. Gr. epilambano, „a apuca”. Nu e de presupus că s-a folosit sau intenţionat vreo violenţă.
Pavel era singur şi dacă este adevărat că vederea sa era o problemă pentru el (vezi cap. 9,18), ar fi depins
oarecum de alţii de a-l aduce uşor dintr-un loc în altul. Epilambano e folosit adesea pentru luarea de
mână pentru a ajuta sau proteja (vezi Marcu 8,23; Fapte 23,19) şi e folosit de Luca pentru a descrie
acţiunea lui Barnaba când „a luat” pe Pavel şi „l-a dus la apostoli” (cap. 9,27). În plus, întregul context
arată că acţiunea mulţimii nu era nicidecum o arestare, deoarece atunci când s-a terminat, „Pavel a ieşit
din mijlocul lor” (cap. 17,33), evident fără să fi fost supus la vreo brutalitate.
Areopag. Gr. Areios Pagos „dealul lui Ares”, Ares fiind echivalentul grecesc al latinescului zeul
Warului, de aceea Areios Pagos e tradus „dealul lui Marte” în v. 22 [KJV]. În ce priveşte aşezarea lui,
~ 240 ~
vezi v. 16. locul era vestit ca loc de adunare al consiliului atenian al Areopagului care şi-a luat numele
de la dealul unde se aduna. Consiliul acesta, care pretindea că-şi datorează originea Atenei, zeiţa ocro-
titoare a cetăţii, era tribunalul cel mai vechi şi cel mai respectat din Atena. El număra printre membrii ei
bărbaţi de cel mai înalt rang oficial. La origine, acest consiliu era format numai din aceia care serviseră
în serviciul înalt de arhon şi ajunseseră la vârsta de 60 de ani. Pericle, într-o oarecare măsură, limitase
întinsa lui autoritate (sec. al V-lea î.Hr.) şi, tocmai în calitatea de purtător de cuvânt al partidei care s-a
opus ideilor de progres ale lui Pericle, Eschil a scris tragedia Eumenides, care sublinia autoritatea divină
a consiliului. Ce fel de autoritate a exercitat acest consiliu pe vremea lui Pavel, nu se ştie.
Opiniile sunt împărţite asupra faptului dacă Pavel va fi fost dus pe deal sau înaintea consiliului. Textul
grecesc are articolul definit înainte de Areios Pagos, dând traducerea „Areopagul”, care s-ar putea referi
atât la deal, cât şi la consiliul Areopagului, care de multă vreme era numit „Areopagul”. Dealul însuşi
era relativ mic şi aglomerat cu altare, aşa că, de obicei, consiliul se întruna în Stoa Basileios, „Porticul
Împăratului” şi se întrunea pe Dealul lui Marte, numai pentru a-şi preda sentinţa. Dacă Pavel a fost dus
în faţa consiliului, e cu totul improbabil că vor fi avut loc acolo proceduri judiciare. Prezentarea lui avea
să fie mai degrabă pentru expunerea învăţăturii înaintea corpului intelectual suprem al cetăţii univer-
sitare. Dacă, pe de altă parte, el ar fi fost numai la deal, el putea totuşi să fie auzit de un grup select de
filosofi epicurieni şi stoici, care doreau să decidă asupra valorii învăţăturii sale stranii. Acolo, departe de
îmbulzeala agorei (vezi v. 17), apostolul ar fi fost liber să-şi expună doctrina. Unii presupun că tribu-
nalul era în şedinţă când Pavel a fost adus pe deal, mai ales datorită faptului că un membru al tribuna-
lului era convertit de predica lui Pavel (vezi v. 34). Dar nu există nici o dovadă în privinţa acestui punct.
Putem şti? O expresie idiomatică care poate fi redată: „E cu putinţă ca noi să ştim?” – o întrebare care
ar putea fi curtenitoare, sarcastică sau ironică. Epicurienii şi stoicii nu aveau îndoieli cu privire la propria
lor capacitate de a înţelege tot ceea ce Pavel ar fi putut să le spună, dar erau evident doritori de a auzi
despre învăţătura lui curioasă.
Învăţătură nouă. Gr. kainos, „nouă”, în calitate; de unde aici, prin implicaţie, ceva diferit de filosofiile
seci, uscate, colportate de atenieni. O eventuală noutate avea să fie foarte binevenită.

20 Căci tu ne aduci nişte lucruri ciudate în auz. Vrem deci să ştim ce înseamnă aceste
lucruri!”
Lucruri ciudate[Ceva ciudat-trad. Cornilescu; Lucruri curioase, KJV.] Propoziţia poate fi redată, căci
lucruri surprinzătoare ne aduci la urechile noastre.” Niciodată mai înainte, ascultătorii săi nu auziseră
vreo învăţătură ca aceea pe care Pavel le-o aducea. Solia lui le trezise atenţia prin curiozitatea
conţinutului ei.
Vrem deci să ştim. Adică, dorim să aflăm (cf. cele de la v. 19). Pasiunea lor arzătoare era de „a şti”, de
a achiziţiona cunoştinţe.

21 Toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva
decât să spună sau să asculte ceva nou.
Toţi atenienii. Versetul acesta este o paranteză pentru a explica pe cele care preced. Această neobosită
tendinţă spre cercetare a minţii ateniene era proverbială. În cuvinte aproape identice cu acelea pe care
Luca le foloseşte aici, Demostene reproşa mai înainte concetăţenilor săi irosirea timpului în agora,
căutând veşti cu privire la mişcările lui Filip în Macedonia sau cu privire la acţiunile propriilor lor
ambasadori, când, de fapt, ei ar fi trebuit să-şi devoteze eforturile pregătirii pentru War (First Philippic
10–13 [43]).
Străinii. Adică, rezidenţi străini, dintre care erau mulţi la Atena. Viaţa intelectuală a cetăţii atrăgea un
grup foarte amestecat – tineri romani, trimişi ca să-şi definitiveze învăţătura, artişti, excursionişti,
filosofi şi căutători de curiozităţi, din orice provincie a imperiului şi mulţi alţii.
Nu-şi petreceau timpul…decâ să[Îşi petreceau vremea-trad. Cornilescu]. Mai literal, „aveau timp liber
pentru”. Timpul verbului în greacă lasă a se înţelege că aceasta era starea lor mentală continuă. Dacă tot
timpul cuiva e folosit cu o anumită ocupaţie nu mai rămâne timp liber pentru altceva. Atenienii puteau
găsi timp pentru căutarea de noutăţi, dar nu prea găseau pentru altceva.

~ 241 ~
 Ceva nou. Literal, „ceva mai nou” sau, cum am spune noi, „veştile cele mai proaspete”. Această
tendinţă a populaţiei ateniene e confirmată de afirmaţii ale autorilor clasici. Tudicidide reprezintă pe
Cleon ca plângându-se de concetăţenii săi că aveau obiceiul de a juca rolul de „spectatori ai cuvintelor şi
ascultători de fapte” (Istoria III. 38. 4; ed. Loeb, Thucydides, vol. 2, p. 63). S-a făcut deja referire la o
învinuire asemănătoare adusă de Demostene.

22 Pavel a stat în mijlocul Areopagului şi a zis: „Bărbaţi atenieni, în toate privinţele văd
că sunteţi foarte religioşi.
Areopagului. [Dealul lui Marte, KJV.] Mai degrabă, „Areopagul” (vezi v.19). Dacă apostolul stătea pe
vârful dealului stâncos, privea în jos la templul lui Hefaistos, spre nord-vest, şi în sus, spre Partenon,
care se înălţa mai sus de el, pe Acropole. Pe înălţimea acelei coline mai mari, se găsea statuia colosală
de bronz a Atenei, care era considerată zeiţa protectoare a iubitei ei, Atena. Mai jos de apostol se întin-
dea cetatea însăşi, care era veritabil „plină de idoli”. Vezi ilustraţia, p. 352.
Bărbaţi atenieni. Deşi aceasta este o introducere respectuoasă, cuvântarea care urmează nu este aceea a
unui om chemat la judecată (cf. cu v.19), ci a unui apărător înflăcărat al unor doctrine deosebite, îndră-
gite. Pavel adoptă vorbirea oratorilor atenieni. Aceasta era în conformitate cu obiceiul său de a se adapta
la ascultătorii săi (vezi 1 Corinteni 9,13-22). Faptul că Pavel putea să facă lucrul acesta îi onorează mult
capacitatea. Luca comprimă cuvântarea apostolului în zece versete (Fapte 17,22-31), dar e probabil că
Pavel a vorbit mult mai pe larg, mai ales în faţa unui auditoriu atât de distins.
Văd[Vă găsesc-trad. Cornilescu; Vă privesc, KJV.] Gr. theoreo, „a privi”, „a se uita la”, sugerând că
Pavel îşi întemeia observaţiile pe ceea ce văzuse.
Foarte religioşi. [Prea superstiţioşi, KJV; Mai temători de Dumnezeu, KJV.] Gr. deisidaimonesteroi, un
adjectiv comparativ din deido („a se teme” daimon („divinitate”). Cuvântul grecesc (deisdaimon) era
folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău.
Un deisdaimon era un consultant şi ghicitor şi un prevestitor credincios. El urma, de pildă, să evite a
face o călătorie, dacă vedea pe drum o nevăstuică. Un exemplu remarcabil al acestei supra-religiozităţi
în locuri înalte este acela al lui Nicias, generalul atenian, care era întotdeauna apăsat de un simţ al
geloziei zeilor şi de aceea a contramandat importante mişcări strategice, pentru că era o eclipsă de lună
(Tucidide, History vii. 504). Împăratul Marc Aureliu, stoic (Meditaţii i. 16) se felicita că nu e un
deisdaimon ci, din devoţiunea mamei sale, un theosebes,un om evlavios (ibid., i.3). Pavel nu putea să
folosească un cuvânt într-un sens denigrator chiar de la începutul cuvântării sale. Mai degrabă ar fi
căutata să comenteze asupra felului scrupulos în care atenienii căutau să recunoască toate formele de
divinitate. O astfel de introducere ar fi câştigat atenţia filosofilor şi a atenienilor, în general.

23 Căci, în timp ce treceam prin cetate şi mă uitam la locurile voastre de închinare, am

găsit şi un altar pe care era scris: «Unui Dumnezeu Necunoscut» g(Pausanias (cca 150
d.Cr., Călătorie în Grecia, 1.1.4), Filostrat (cca 200 d.Cr., Viaţa lui Apollonios din
Tyanna, 6.3.5), precum şi alţi autori clasici vorbesc despre existenţa acestor altare închi-
nate unor zei numiţi „Necunoscuţi”; aceste altare erau ridicate probabil din teama de a nu
cinsti o zeitate mai mult decât pe alta, stârnind astfel invidia şi mânia zeilor). Ei bine,
ceea ce voi respectaţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu!
Treceam prin[Străbăteam-trad. Cornilescu; Treceam pe alături, KJV]. Mai degrabă, „treceam prin”,
adică cetate, fie în plimbare pe îndelete, fie când a intrat în cetate şi a pătruns către centrul ei.
Mă uitam. Gr. anatheoreo „a privi cu atenţie”, „a observa cu băgare de seamă”.
Locurile voastre de închinare[Lucrurile la care vă închinaţi-trad. Cornilescu; Devoţionale, KJV]. Gr.
sebasmata, „obiecte de cult”, mai degrabă, decât „acte de cult”. Pavel văzuse şi studiase multe din
numeroasele lor statui şi inscripţii. Cu politeţe, el identifică aceste sculpturi ale zeităţilor atenienilor, ca
obiectele lor de cult. În felul acesta, el a căutat să creeze bunăvoinţă de la început, ca să poată obţine o
ascultare continuă. El era atent la câştigarea şi menţinerea interesului ascultătorilor lui.
Am găsit şi un altar. Greaca are o conjuncţie emfatică între cuvintele „descoperit” şi „un altar”, aşa
încât expresia ar trebui să spună, „am găsit chiar şi un altar”, adică pe lângă mulţimea obiectelor deja
~ 242 ~
notate. Cuvântul grecesc pentru „altar” (bomos) e folosit numai aici, în NT, dar apare în LXX, unde
uneori se referă la altare păgâneşti (Exod 34,13; Num. 23,1; Deuteronom 7,5).
Pe care era scris. [Cu această inscripţie, KJV]. Literal „pe care fusese scris”.
Unui Dumnezeu Necunoscut. Gr. agnosto theo „unui Dumnezeu necunoscut”. Această atribuire neobiş-
nuită a fost în centrul multor discuţii. Unii s-au îndoit de existenţa unui altar cu o astfel de inscripţie, iar
alţii au gândit că Pavel sau Luca se refereau la o inscripţie scrisă la singular care a fost găsită scrisă la
plural, adică „dumnezeilor necunoscuţi”.
O soluţionare logică a problemei poate fi găsită într-o considerare a unor vechi referiri la altare,
purtând aceeaşi inscripţie. Patru din acestea pot fi menţionate, (1) Pausanius (c. anul 150 d.Hr.) spune că
pe drumul de la Phaleron, unul din porturile Atenei, erau altare pentru dumnezei care erau numiţi necu-
noscuţi (i. 1. 4); (2) acelaşi scriitor relatează că la Olimpia era un altar pentru dumnezei necunoscuţi (I.
14. 8); (3) Diogene Laërtius (I. 110.) un scriitor de pe la începutul sec. al III-lea, spune cum Epimenides
din Creta fusese invitat să ajute Atena pe vremea marii ciume. Cretanul a dus câteva oi negre şi câteva
albe la Areopag şi le-a dat drumul să umble libere prin cetate. Oriunde o oaie se aşeza, se aducea o jertfă
şi se ridica chiar pe locul acela un altar. Momentele amintitoare ale acelei ispăşiri nu purtau nume. (4)
Philostratus (c. 200 î.Hr.), în Viaţa lui Apollonius din Tyana (vi. 3), menţionează în mod deosebit Atena,
unde, spune el, erau altare chiar şi pentru divinităţi necunoscute. Astfel de referiri sunt suficiente pentru
a stabili faptul că grecii ridicau cu adevărat altare unor dumnezei al căror nume nu-l cunoşteau. Deşi, în
afară de NT, nu e nici o relatare cunoscută, cu privire la o inscripţie la singular, „unui dumnezeu necu-
noscut”, dovezile citate mai sus demonstrează posibilitatea ca un astfel de altar să fi existat pe vremea
lui Pavel. Prezenţa unui astfel de altar ar fi fost în armonie cu ceea ce se ştie despre filozofia religioasă
ateniană. Locuitorii cetăţii erau râvnitori să mijlocească la toţi dumnezeii şi înălţau altare unui dumnezeu
necunoscut sau unor dumnezei necunoscuţi, pentru ca nici unul să nu fie neglijat. O astfel de practică
reprezintă mărturisirea oamenilor de ştiinţă moderni, cu privire la neputinţa omului de a rezolva proble-
mele universului. O contraparte latină a inscripţiilor greceşti se găseşte pe un altar descoperit la Ostia,
portul maritim al Romei, şi acum în Muzeul Vatican. Altarul acesta prezintă un grup de preoţi ai lui
Mitras şi poartă inscripţia: „Simbolul Dumnezeului ce nu poate fi descoperit”. S-a găsit un altar şi la
Pergam, cu o inscripţie în greceşte, frântă, pe cât se pare dedicată unui dumnezeu necunoscut.
Ceea ce. [Pe care, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea „ceea ce” şi „acesta”, în loc
de „pe care” sau „pe el”. Pavel, fără îndoială, a folosit pronumele neutre, deşi se referea la divinitate,
întrucât atenienii erau încă necunoscători în ceea ce priveşte persoana viului Dumnezeu. Se poate iarăşi
ca el să fi avut în gând Dumnezeirea, ca în v. 29, unde cuvântul grec pentru „dumnezeire” (theion) e
neutru.
Fără să cunoaşteţi. [Ignorant, KJV.] Gr. agnoountes, un participiu însemnând „necunoscând”. Aici
Pavel face un joc de cuvinte în greceşte. El declară că „necunoscutul [agnostos] dumnezeu” este Acela
„la care voi care sunteţi necunoscători [agnoountes] vă închinaţi”.
Vă vestesc. [Declar, KJV.] Gr. kataggello, „a anunţa”, „a proclama”. În v. 18, filosofii folosiseră virtual
acelaşi cuvânt (kataggeleus, „un vestitor”, „un proclamator”) pentru a descrie pe Pavel ca „prezentator
de dumnezei străini”. Pavel nu se preocupă cu tăgăduirea acuzaţiei, dar ia cuvântul (kataggello) şi îl
foloseşte pentru a-şi îndreptăţi propria sa procedură. În felul acesta era în stare să prezinte pe adevăratul
Dumnezeu, pe care Îl iubea şi-L servea.

24 Dumnezeul Care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pămân-
tului; El nu locuieşte în temple făcute de mâini
Dumnezeul. Acum, când Pavel vorbeşte despre adevăratul Dumnezeu, renunţă la forma neutră a v. 23
şi foloseşte genul masculin. Aceasta aşează pe Acela căruia el I se închină pe un plan mai înalt decât
dumnezeii atenienilor.
Care a făcut lumea. Aici apostolul dă ultima identificare a Dumnezeului la care se referă – El este
Creatorul. Aceasta Îl distinge de toţi dumnezeii mincinoşi (vezi Ieremia 10,10-12). Creaţiunea de către
un Dumnezeu personal era o învăţătură opusă atât filosofiei epicuriene, cât şi celei stoice, totuşi Pavel o
exprimă în aşa fel încât trezeşte uimirea şi interesul ascultătorilor săi şi i se îngăduie să continue.
Cuvântul tradus „lumea” (kosmos) era folosit de greci cu referire la universul organizat şi putea

~ 243 ~
cuprinde atât „cerul, cât şi pământul” (cf. cele de la Matei 4,8).
Tot ce este în ea. Vorbitorul curajos nu lasă nici un loc pentru răstălmăcirea cuvintelor sale sau pentru
introducerea de idei sceptice – Dumnezeu nu numai că a făcut universul, ci a creat şi toate lucrurile din
el. Astfel de învăţături trăgeau clopotul de moarte pentru mitologia păgână.
Este Domnul. Mai degrabă, „El fiind Domnul”. Aceasta pune pe Dumnezeul lui Pavel nemăsurat mai
presus de toţi ceilalţi presupuşi dumnezei şi-L face posesorul şi cârmuitorul întregului Univers.
Nu locuieşte în temple. Vezi Fapte 7,48; cf. Ioan 4,21-24. În timp ce vorbea despre „temple”, Pavel
probabil arăta spre exemplele magnifice ale iscusinţei arhitectonice greceşti de care era înconjurat în
Atena. Învăţătura lui cu privire la omniprezenţa şi transcendenţa lui Dumnezeu a făcut ca închinarea
păgână să pară zadarnică şi lipsită de înaltele calităţi spirituale pe care el le proclama acum.

25 şi nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El Care dă

tuturor viaţă, suflare şi toate lucrurile.
Slujit. [Închinat, KJV.] Gr. therapeuo, „a trata”, „a vindeca”, într-un sens medical dar aici folosit cu
semnificaţie religioasă şi însemnând „ a servi”. Pavel scoate în evidenţă natura spirituală a serviciului pe
care Dumnezeu îl aşteaptă de la oameni, în contrast cu adoraţia materialistă pe care oamenii nerenăscuţi
tind să o aducă.
Ar avea nevoie de ceva. Literal, „[ca şi cum] ar mai avea nevoie de ceva”. Religiile păgâne prezentau
pe zeii lor ca depinzând de darurile oamenilor şi fiind lacomi după ele. Pavel explică faptul că adevăratul
Dumnezeu e diferit. Oamenii ar trebui să gândească despre Dumnezeu că e supremul Dătător, necerând
nimic din mâinile lor, decât dreptate, îndurare şi umilinţă (Mica 6,8).
Alţi scriitori iudei şi păgâni mărturisesc cu privire la acelaşi adevăr. David spusese: „Ţie nu-Ţi plac
jertfele, altfel ţi le-aş fi adus.” (Psalmi 51,169 şi poetul latin epicurian Lucreţiu (De Rerum Natura II.
649–651; ed. Loeb, p. 131) scrisese despre natura divină, spunând că era „fără primejdie, ea însăşi
puternică prin propriile ei resurse, neavând deloc nevoie de noi, nu e nici împăcată prin slujbe şi nici
atinsă de mânie.”
Dă tuturor. Prin cuvintele acestea, Pavel cuprindea pe ascultătorii săi şi afirmă că şi ei depindeau de
Dumnezeul despre care el vorbeşte.
Viaţă, suflare. Aceste două substantive pot fi luate drept cuprinzând existenţa muritoare a omului.
Dumnezeu dă omului suflare fizică. În acest fel, Pavel scoate în evidenţă deplina dependenţă a omului
de singurul Dumnezeu adevărat.

26 Dintr-un singur om, El a făcut fiecare neam de oameni, ca ei să locuiască pe toată

suprafaţa pământului, le-a desemnat mai dinainte vremurile şi a stabilit hotare locuinţei
lor,
Dintr-un singur. [Un singur sânge, KJV; Dintr-un singur sânge, Nitz.] Dovezi textuale importante pot fi
citate (cf. p. 10) pentru omiterea lui „sânge”, cuvânt care poate mai târziu a fost adăugat pentru a
clarifica ideea. Pavel afirmă adevărul istoric că toţi oamenii şi, în consecinţă, toate naţiunile au odrăslit
dintr-un singur strămoş comun, Adam. Credinţa aceasta era una pe care nici un grec şi, îndeosebi, nici
un atenian nu era dispus să o accepte. Pentru unii ca aceştia, distincţia dintre greci şi barbari era radicală
şi esenţială. Una era intenţionată de la natură să fie sclavă celeilalte (Aristotel, Politica 1. 2. 6). Dar nu
era loc în teologia lui Pavel pentru o rasă „superioară”. El credea raportul Genezei cu privire la crearea
omului. El vedea unitatea structurii fizice, a dezvoltării potenţiale sau actuale, care interzicea oricărei
rase sau naţiuni – ebraică, elină, latină sau teutonică – să pretindă că ea era crema sau floarea umanităţii.
Compară Galateni 3,28; Coloseni 3,11, unde Pavel accentuează unitatea realizată prin credinţa în
Hristos. Creştinul este de două ori obligat să recunoască unitatea oamenilor – prin creaţiune şi prin
mântuire.
Toată suprafaţa pământului. O nouă verigă în lanţul raţionamentului lui Pavel. Creatorul a intenţionat
ca oamenii să populeze toate părţile pământului, fără a atribui superioritate locuitorilor unei anumite
părţi.
Le-a desemnat[Le-a aşezat-trad. Cornilescu; A determinat, KJV; Întocmind, Nitz]. Gr. horizo, „a trasa

~ 244 ~
hotarele”, „a numi”, „a determina”. Forma cuvântului folosit aici este un participiu şi poate fi tradus
„întrucât a determinat”.
Vremurile. [Timpuri mai dinainte hotărâte, KJV; Timpuri hotărâte, Nitz]. Gr. prostetagmenoi kairoi,
„a rânduit timpuri [sau „sezoane”].” Sensul este mai uşor priceput dacă cuvântul „lor” este inserat aşa ca
expresia să spună „întrucât a determinat timpurile lor hotărâte.” Cuvântul „timpuri” (kairoi) se referă la
epocile istorice şi nu la sezoanele anuale. Referirea este cu privire la cunoaşterea de către Dumnezeu a
treburilor oamenilor.
Hotare. Adică, Dumnezeu, prin providenţa Sa, a fixat hotare naturale sau limite pentru naţiuni (vezi
Daniel 4,17; cf. Deuteronom 32,8).

27 pentru ca ei să-L caute pe Dumnezeu şi, poate, să-L şi găsească, în timp ce bâjbâie
după El, măcar că nu este departe de nici unul dintre noi.
Să-L caute pe Dumnezeu. [Caute pe Domnul, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea
„caute pe Dumnezeu” şi oarecare dovezi ar putea de asemenea fi citate pentru exprimarea „caute dumne-
zeirea”. Dar înţelesul e clar, Dumnezeu aşa a plănuit creaţiunea Sa încât toţi cei care doreau puteau să-L
caute şi să-L găsească.
[Să se silească-trad. Cornilescu]. [Doar cel puţin, KJV.] Gr. ei ara ge, „dacă atunci într-adevăr” sau „ca
atunci într-adevăr”. Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-L caute. Unica îndoială cuprinsă derivă din faptul
că adesea oamenii nu aleg să facă aşa.
Să-L şi găsească. Altarul pentru necunoscutul Dumnezeu era o mărturie a faptului că ei nu l-au găsit.
„Lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1,21). Dar Pavel a adus asigurarea
că adevăratul cercetător Îl putea cunoaşte. Dumnezeu doreşte să fie găsit. El „răsplăteşte pe cei ce-L
caută” (Evrei 11,6).
Bâjbâie. [L-ar pipăi, Nitz.] Gr. pselaphao „a mânui”, „a pipăi”, „a simţi”, folosit în LXX pentru actul
bâjbâirii în întuneric (Deuteronom 28,29; Iov 5,14 etc.). Aceasta descrie corespunzător bâjbâirea oarbă a
oamenilor pentru cunoaşterea Fiinţei Supreme.
Nu este departe. Întreaga propoziţie este foarte emfatică şi spune literal, „Şi totuşi El nu este departe de
fiecare dintre noi”. Nici o îndoială nu este exprimată în cuvintele lui Pavel; el mai degrabă face o decla-
raţie pozitivă a faptelor.
Domnul este aproape de oameni, chiar şi atunci când nu-L recunosc. Lucrul acesta face din găsirea lui
Dumnezeu de către oameni o chestiune simplă, deoarece El este alături de ei, aşteptând trezirea lor şi
ajutând strădaniile lor de a-L descoperi. Domnul poate să Se descopere şi Se descoperă pe măsura
zelului şi stăruinţei depuse de aceia care-L caută. La punctul acesta, stoicii ar fi văzut paralele între
propria lor învăţătură şi gândirea lui Pavel, dar epicurienii s-ar fi împotrivit, deoarece cuvintele apos-
tolului constituiau un atac la ateismul de bază al sistemului lor.

28 «Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm» h[Citatul este din Cretica, operă a poetului
cretan Epimenides (cca 600 î.Cr.)]; sau, aşa cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: «Căci
şi noi suntem urmaşii Lui.» i[Citatul este din Phaenomena, operă a poetului Aratus (cca
300-250 î.Cr.) şi din Imn către Zeus, a lui Cleantes (331-233 î.Cr.)]
În El trăim[În El avem viaţa-trad. Cornilescu; În El trăim, KJV.] Întreaga propoziţie spune literal, „În
[sau „prin”] El trăim şi suntem mişcaţi şi existăm”. Cuvintele apostolului exprimă ideea că nu numai
dependenţa noastră iniţială este de Creatorul, dar şi că toate activităţile noastre – fizice, mentale şi
spirituale – sunt derivate de la El. În învăţătura lui Pavel, persoana atotputernicului şi atotştiutorului
Dumnezeu nu e contopită, aşa cum e dumnezeul panteismului, în sufletul impersonal al lumii, ci se
proiectează în afară, în înfricoşătoare distincţie, în caracterul Creatorului şi Susţinătorului vieţii. „Prin
mijlocirea naturii, Dumnezeu lucrează zi după zi, oră după oră, clipă după clipă, pentru a ne ţine vii,
pentru a ne creşte şi a ne reface... Puterea care lucrează prin mijloacele acestea este puterea lui
Dumnezeu.” (MH 112, 113).
Poeţii voştri. E cu putinţă ca această expresie să se refere înapoi, la prima afirmaţie a acestui verset, ca
şi înainte, la citatul care urmează. Cuvintele „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” sunt o citare

~ 245 ~
aproape exactă dintr-o strofă ce pare să fie scrisă de Epimenide Cretanul (sec. al VI-lea î.Hr.) şi e
relatată de comentatorul din sec. al IX-lea Isho’dad:

„Ei au alcătuit un mormânt pentru Tine, o, Tu, Cel Sfânt şi Înalt –

Cretanii, pururi mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe!
Dar Tu nu eşti mort; Tu trăieşti şi dăinuieşti veşnic;
Căci în Tine trăim şi ne mişcăm şi avem fiinţa!”
(citat în F. F. Bruce, The Book af the Acts [The New International Commentary on
The New Testament], p. 359).
Pasajul acesta este interesant nu numai din punct de vedere al posibilei legături a lui Epimenide cu
altarul „Necunoscutului Dumnezeu” (vezi v. 23), dar, mai ales, deoarece conţine citatul pe care Pavel îl
foloseşte cu privire la cretani, în Tit 1,12. Faptul că Pavel cita pe Epimenide, în ultimul caz, sporeşte
probabilitatea că a avut în minte versul lui şi aici.
A doua expresie, „din El ne tragem obârşia” [„căci de asemenea suntem odrăsliţi din El”], e clar un
citat dintr-un poet grec şi a fost în mod deliberat folosit ca atare, de Pavel. El provine din Aratus (c. 270
î.Hr.) care fusese prieten al lui Zeno, fondatorul stoicismului. La fel ca Pavel, Aratus era din Cilicia.
Poemul lui didactic, Phaenomena, ocupându-se cu faptele principale ale ştiinţei astronomice şi
meteorologice, începe cu o invocare a lui Zeus şi conţine cuvintele pe care le citează Pavel.
„De la Zeus, hai să începem; pe el noi, muritorii, nu-l lăsăm niciodată nenumit; pline de Zeus sunt toate
uliţele şi toate pieţele oamenilor; plină e marea, cerurile lui; pururi avem toţi nevoie de Zeus Căci toţi
suntem odrasla lui.”(Phaenomena 1-5; ed. Loeb, p. 381)
Citatul urma să capteze de îndată atenţia ascultătorilor lui Pavel. Citând din propria lor literatură, Pavel
ilustra metoda lui de a se face „tuturor totul” (1 Corinteni 9,22). Ei urmau să recunoască faptul că nu
aveau de-a face cu un iudeu incult, ca negustorii şi exorciştii atât de obişnuiţi prin târgurile greceşti, ci
cu un om care poseda o cultură ca a lor şi cunoscător al ideilor propriilor lor poeţi. Nu e nevoie de a
exagera cultura clasică a lui Pavel, dar e clar din referirile aici menţionate şi din citatul din
1 Corinteni 15:32, că apostolul era familiarizat cu autorii greci şi putea să introducă citate potrivite din
lucrurile cunoscute lor, atunci când situaţia o cerea. Făcând aşa, el nu aprobă în chip necesar sentimen-
tele descoperite în contextele cuvintelor pe care le foloseşte, ci numai foloseşte pe scriitorii greci pentru
a ilustra învăţătura superioară pe care el o prezintă.
Abordarea psihologică folosită de Pavel în împrejurarea aceasta este instructivă. Apostolul nu le spune
de la început că ei au o părere prea înaltă despre ei înşişi, că sunt numai făpturi din ţărână, fii ai diavo-
lului. În schimb le arată că au subapreciat prea mult poziţia lor. Ei uitaseră că sunt odrasla lui Dumnezeu
şi se socotiseră la fel ca iudeii care nu credeau, „nevrednici de viaţa veşnică” (Fapte 13,41).

29 Deci, dacă suntem urmaşii lui Dumnezeu, n-ar trebui să ne gândim că dumnezeirea
este asemenea aurului sau argintului sau pietrei, o imagine făcută prin îndemânarea şi
gândirea omului.
Suntem urmaşii lui Dumnezeu[Ne tragem obârşia din Dumnezeu-trad. Cornilescu; Suntem odraslele lui
Dumnezeu, KJV.] Apostolul foloseşte imediat cuvintele poetului grec (vezi v. 28) pentru a combate
idolatria. Dacă suntem cu adevărat „odraslele” lui Dumnezeu, concepţia noastră despre El ar trebui să
urce în sus, şi nu să coboare către idoli care, fiind făcuţi de oameni, sunt mai jos decât ei. Deşi subscrie
la acelaşi adevăr care e rostit de profeţii VT (1 Regi 18,27; Psalmi 135,15-18; Isaia 44,9-20), tonul lui
Pavel, când vorbeşte despre idolatrie este foarte diferit de al lor. El studiase începutul idolatriei şi, în loc
de a vorbi despre ea cu dispreţ, ură şi derâdere, vorbeşte despre ea cu milă faţă de aceia care sunt
victimele ei.
N-ar trebui să ne gândim[Nu trebuie să credem-trad. Cornilescu; Nu ar trebui să gândim, KJV.] Aşa
cum omul este de mai multă cinste decât cele materiale, cu atât mai presus ar trebui să fie Dumnezeu.
Dumnezeirea. Gr. theion, „divinitate”, „dumnezeire”. Theion e folosit de Josephus (Antiquities VIII. 4.
2 [107]) şi Philo (The Unchangeableness of God, XXIII [105]) pentru singurul Dumnezeu adevărat şi e
folosit aici de Pavel ca un termen acceptabil pentru auditoriul său grec.

~ 246 ~
 Asemenea aurului sau argintului sau pietrei. Cuvântul dintâi ar fi amintit atenienilor de risipitoarea
folosire a aurului în statuia colosală a Atenei, de către Phidias, statuie care stătea în Partenon. Argintul
nu era în chip obişnuit folosit, dar altarele zeiţei Artemis (Diana) la Efes (vezi cap. 19,28) sunt exemple
de folosire a lui. „Piatra” era termenul de obicei aplicat la marmura Mt. Pentelicus, care era atât de larg
folosită la frumoasele lucrări de sculptură şi arhitectură ale Atenei.
Prin îndemânarea[Cioplit cu meşteşug-trad. Cornilescu]. Mai degrabă, „lucrare de artă sculptată”.
Gândirea omului[Iscusinţa omului-trad. Cornilescu; Născocirea omului, KJV.] Mai degrabă, „gândul
[sau „imaginaţia] omului”. Expresia aceasta şi cea precedentă dau la iveală înţelegerea dimensiunii reale
cu privire la arta de care Pavel era înconjurat în Atena.

30 Dumnezeu a trecut cu vederea vremurile de neştiinţă, şi acum le porunceşte tuturor

oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască,
A trecut cu vederea. [Închide ochii la, KJV; Trecând cu vederea, Nitz.] Gr. hupereidon, „a trece cu
vederea”. Expresia engleză aşa cum este folosită acum, sugerează nu numai toleranţă, ci şi o închidere a
ochilor la rău, dar şi trecerea lui cu vederea. Pavel scotea oarecare mângâiere din gândul că ignoranţa
reducea vina lumii păgâne şi, în felul acesta, pedeapsa cuvenită ei. În veacurile trecute ale lumii, fusese
o „trecere cu vederea” (paresis) a păcatelor oamenilor, prin aceea că nu căzuse asupra păcătoşilor o
răsplată deplină. Lucrul acesta era datorat răbdării lui Dumnezeu (vezi Romani 3,25). În marea Lui
îndurare, Domnul acordase iertare oamenilor, cu condiţia pocăinţei, datorită jertfei ispăşitoare a lui
Hristos.
Vremurile de neştiinţă. Propoziţia spune literalmente, „timpurile de neştiinţă deci”. Cuvântul folosit
aici pentru „neştiinţă” (agnoia) şi cuvintele pentru „necunoscut” şi „fără să cunoaşteţi” din v. 23 provin
din aceeaşi rădăcină şi ilustrează textura densă a cuvântării lui Pavel. El caracterizează şi, în parte, scuză
întreaga perioadă precreştină ca fiind întemeiată pe lipsa de cunoştinţă, îndeosebi de cele divine.
Acum. [Dar acum, KJV.] Nu există cuvânt pentru „dar” în original. Totuşi, expresia greacă scoate în
evidenţă contrastul dintre vremurile trecute de neştiinţă şi timpul prezent de iluminare, introdus de
predica de felul celei a lui Pavel.
Porunceşte. Sau „proclamă”, „anunţă”, „declară”.
Tuturor oamenilor,de pretutindeni. O expresie cuprinzătoare care include fiecare fiinţă omenească şi se
armonizează cu natura universală a însărcinării evanghelice (cf. Matei 24,14; Marcu 16,15).
Să se pocăiască. Dumnezeu a scos în evidenţă păcătoşenia omului, dar îndurarea Lui bogată a făcut cu
putinţă iertarea lui, cu condiţia pocăinţei.
La punctul acesta din cuvântarea lui Pavel, reacţia atât a stoicilor, cât şi a epicurienilor care urmăriseră
gândul lui Pavel urma să sufere o schimbare. Epicurianul putea să regrete greşelile pe care le făcuse în
alergarea lui după plăcere. Dar o schimbare, aşa cum o cerea pocăinţa – o schimbare a minţii şi o scârbă
faţă de trecutul personal, o hotărâre de a trăi la un nivel superior în viitor – era cu totul străină de gându-
rile sale. Stoicii, pe de altă parte, acceptau consecinţele acţiunilor lor cu senină apatie. Ei mulţumeau că
nu erau ca alţi oameni, că fuseseră în stare ca, prin propriile lor eforturi, să ajungă la perfecţiune etică.
Dar ideea pocăinţei încă nu răsărise asupra gândurilor lor (cf. Marcus Aurelius Meditaţii I. 1-16).

31 pentru că a rânduit o zi în care urmează să judece lumea cu dreptate, prin Omul pe

Care L-a desemnat pentru aceasta, dovedindu-le tuturor acest lucru prin faptul că L-a
înviat dintre cei morţi!”
Pentru că. Sau „întrucât”. Pavel deduce chemarea la pocăinţă din faptul judecăţii viitoare.
O zi. Adică, un timp anumit, nu în mod necesar o zi literală.
Să judece. Gr. melloo krinein, „a fi pe punctul de a judeca” sau, simplu ca un viitor, „va judeca”,
„a intenţiona să judece” [„Va să judece”, Nitz.]. Pavel, citând Psalmi 9:8, scoate în evidenţă certitudinea
şi poate apropierea judecăţii (cf. Fapte 24,25; Romani 2,5.6.16). Proclamarea unei judecăţi viitoare este
o parte integrantă a doctrinei pauline şi creştine (vezi Apocalipsa 14,6.7).
Creştinismul nu lasă pe oameni în necunoştinţă de ceea ce îi aşteaptă, ci dă o privire generală cuprin-
zătoare, dar scurtă, a evenimentelor viitoare. Dar ideea unei judecăţi rareori e salutată cu plăcere de

~ 247 ~
omenire. Oamenilor nu le place perspectiva venirii înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Grecii nu
făceau excepţie în această privinţă şi e probabil că, de la împrejurarea aceasta, înainte, epicurienii şi
stoicii s-au opus cu putere expunerii lui Pavel.
Lumea. Gr. oikoumene, „lumea locuită” (vezi Matei 24,14; Luca 2,1). Cuvântul era de asemenea în
mod obişnuit folosit pentru a desemna lumea romană sau lumea civilizată, în contrast cu ţinuturile
barbare.
Cu dreptate. [În dreptate, KJV.] Adică, într-o atmosferă dreaptă, cu dreptate (cf. Psalmi 9,8; 96,13;
2 Timotei 4,8).
Prin Omul. [Prin Omul Acela, KJV.] Literal, „printr-un om”. Din ceea ce urmează, e clar pentru creş-
tini că Pavel se referă la Isus, dar relatarea cuvântării nu arată că apostolul a avut prilejul de a identifica
public „omul” (vezi v. 32).
Pe care L-a desemnat. Adică, rânduit, îndeosebi pentru lucrarea de judecată. Compară cu cele de la
Fapte 10,42; Romani 2,16.
Dovedindu-le. [A dat asigurare, KJV; A dat credinţă, Nitz.] Adică a furnizat temeiuri pentru încredere.
L-a înviat. Învierea lui Isus e introdusă aici ca o garanţie a intenţiilor faţă de omenire, cu privire la
judecată şi, prin implicaţie, la acordarea din partea Lui a vieţii veşnice, prin Hristos Isus.
Lui Pavel nu i s-a dat prilejul de a dezvolta tema sa, pentru că amintirea învierii a trezit dispreţul
ascultătorilor săi şi a pus brusc capăt cuvântării sale. Dacă cuvântarea ar fi fost completă, Pavel probabil
ar fi vorbit într-un mod mai precis cu privire la viaţa şi lucrarea lui Isus şi poziţia Lui cheie în planul lui
Dumnezeu pentru omenire. Notaţi cum progresează argumentaţia lui Pavel, mai întâi vorbeşte despre
Dumnezeu ca Creator al lumii şi al omului şi despre reglementările pe care El le-a făcut pentru
sălăşluirea omului pe pământ. Apoi raţionează că toate acestea ar trebui să inspire pe oameni de a
cunoaşte că Dumnezeu e mult înălţat deasupra oamenilor. Aceasta ar trebui să-i determine să-L caute,
cunoscând că un astfel de Creator nu e niciodată departe şi aşteaptă căutările făpturilor Sale. Dar, acum,
zilele când oamenii neluminaţi trebuiau să depindă de descoperirea lui Dumnezeu prin natură, s-au
sfârşit. El a vorbit prin Fiul omului, pe care L-a dovedit că e Fiul lui Dumnezeu. Prin Fiul Său,
Dumnezeu va judeca lumea, şi pentru această judecată oamenii ar trebui să se pregătească prin pocăinţă.

32 Când au auzit ei despre învierea dintre cei morţi, unii au început să râdă, dar alţii au
zis: „Te vom asculta şi altă dată cu privire la aceasta!”
Când au auzit ei. Apostolului pare să i se fi acordat ascultare respectuoasă până când a abordat
subiectul învierii din morţi. Că morţii urmează să fie înviaţi, apărea de necrezut epicurienilor şi stoicilor,
ca şi grecilor, în general, şi chiar şi saducheilor (cf. Fapte 23,8; 26,8; 1Corinteni 15,35). Lumea atunci,
ca şi acum, era pregătită să creadă în nemurirea sufletului, dar nu era dispusă să accepte doctrina învierii
trupului.
Unii au început să râdă[Unii îşi băteau joc-trad. Cornilescu]. Timpul, în limba greacă, lasă a se înţelege
că ei au început să batjocorească şi anume, la acest punct al cuvântării lui Pavel. Cuvântul „unii” poate
cuprinde atât epicurieni, cât şi stoici.
Te vom asculta şi altă dată. Unii se poate să fi avut cu adevărat o dorinţă să asculte mai mult cu privire
la un subiect atât de vital, dar nu reiese că au mai auzit ceva de la Apostolul neamurilor. Compară atitu-
dinea lui Felix (cap. 24,25).

33 Astfel, Pavel a ieşit din mijlocul lor.

34 Unii dintre ei însă i s-au alăturat şi au crezut. Între ei era şi Dionisie areopagitul
j[Adică: membru al Areopagului (vezi nota de la 17:19)], o femeie pe nume Damaris şi
încă alţii împreună cu ei.
Însă. Adică, pe de altă parte, în fericit contrast cu aceia care respinseseră solia lui Pavel.
I s-au alăturat[Au trecut de partea lui-trad. Cornilescu; Alăturându-se pe lângă dânsul, KJV]. Gr. kallao
(vezi cap. 5,13; 9,26). Era o putere atrăgătoare în caracterul şi cuvintele apostolului, care atrăgeau pe
oameni la el. Unii au considerat cuvântarea lui Pavel din Atena un eşec, dar o astfel de judecată nu e

~ 248 ~
dreaptă, văzând convertiţii pe care i-a câştigat.
Dionisie areopagitul. Adică un membru al consiliului Areopagului (vezi v. 19). În primele timpuri, cel
puţin, constituţia consiliului cerea ca membrii ei să fi împlinit o funcţie de conducere superioară, ca
aceea de arhon, şi să fie în vârstă de peste 60 de ani. Probabil, deci, convertitul acesta era un om de
oarecare însemnătate. Potrivit cu o tradiţie atribuită de Eusebiu (Istoria Bisericească III. 4. 9, 10; IV. 4.
23) unui episcop din Corint, acest Dionysius a devenit primul episcop de Atena. Un tratat dezvoltat
asupra Ierarhiei cereşti există sub numele acestui om, dar e de o dată mult mai târzie, probabil din sec. al
IV-lea sau al V-lea. Legenda celor Şapte apărători ai creştinătăţii a transformat pe Dionisie în Sfântul
Denis al Franţei.
Damaris. Posibil, Damalis, „juncană”, un nume grec destul de obişnuit. Nu există identificare a acestei
convertite. Crisostom şi alţii credeau că ea era soţia lui Dionisie, dar lucrul acesta nu are temei în nici un
fapt cunoscut.
Alţii împreună cu ei. Contrastul dintre aceştia şi „marea mulţime” din Tesalonic (v. 4) şi „mulţi” din
Berea (v. 12) e semnificativ. Nu mai puţin impresionantă este lipsa oricărei menţionări a Atenei în
epistolele lui Pavel.
Cea mai apropiată menţionare este includerea probabilă a creştinilor atenieni printre „sfinţii care sunt în
toată Ahaia” (2 Corinteni 1,1). Când Pavel a venit în Corint a găsit ascultători de un nivel intelectual mai
coborât şi le-a putut predica pe măsura lor. El n-a „avut de gând să ştie între ei altceva decât pe Isus
Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2,2). El a concentrat solia sa asupra lui Hristos şi Spiritul lui
Dumnezeu i-a dat un remarcabil succes. Dar la Atena, el a fost condus de acelaşi Spirit pentru a vorbi
filosofilor şi şi-a adaptat vorbirea la deprinderile lor mentale. El n-a câştigat mulţi convertiţi, aşa cum s-a
notat mai sus, dar s-a înfiinţat o biserică, rămasă constantă şi onorabilă ca un monument aducător aminte
cu privire la puterea Evangheliei de a salva pe oameni din sclavia păcatului şi a ispitei şi de a-i face
liberi în Isus Hristos. Compară AA 240, 241.

Comentariile lui Ellen G. White: 1–52T 695;1–34AA 221–242;2–5AA 229;3 GC 405; SR 373; 6,
7, 10 AA 230;11 CSW 84; 1T 49; 2T 343;11, 12 AA 231; 2T 696;13 AA 232;14,15 AA 233;16 AA 234;
16–31MH 214;17, 18 AA 235;19, 20 AA 236;21 6T 70;22, 23 AA 237;23 Ed 67; 8T 257;23–26SR 312;
24–28 AA 238;PK 49,50;25 ML 137;PP 525;SR 312;26,27 AA 20;DA 403;Ed 67,174;SR 313;27 DA
69; FE 440; TM 460;28 CS 17; MH 417; MM 9; PP 115; 8T 260;29–32 AA 239;30 FE 111;31 DA 633;
GC 548; 1T 54;32–346T 142;34 AA 240.

~ 249 ~
Capitolul 18
În Corint

1 După aceea a plecat din Atena şi s-a dus în Corint.

A plecat. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea lui „Pavel”, zicând „el a plecat”.
În Corint. Cam la 40 de mile de vest de Atena. Pavel ar fi putut călători pe uscat, de-a lungul Istmului
de Corint, sau pe apă, de la Pireu la Chencrea. Cetatea Corint era pe istm şi avea un port pe ambele
ţărmuri – unul la Chencrea, pe cel de est, şi altul la Lecheum, pe cel de vest. Ea fusese de importanţă
comercială, din cele mai vechi timpuri greceşti. Comerţul adusese lux şi viciu. Aici, Pavel şi-a început
lucrarea, cu rezultate mult mai rodnice decât în Atena.

2 Acolo a întâlnit un iudeu pe nume Aquila, de neam din Pont, care venise de curând din
Italia împreună cu soţia lui, Priscila a[Luca foloseşte diminutivul, Priscila, pe când Pavel
foloseşte numele nediminutivat, Prisca (vezi Rom. 16:3-4; 1 Cor. 16:19; 2 Tim. 4:19)],
deoarece Claudiu b(Vezi nota de la 11:28) poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma
c[Edictul respective fusese dat în anul 49 d.Cr. (vezi Suetoniu, Viaţa lui Claudiu, 25)].
Pavel s-a dus la ei
Aquila[Acuila-trad. Cornilescu]. Un nume latin, însemnând „vultur”, al cărui echivalent grec este
Akulas. Onkelos, probabil o altă formă modificată, a fost purtat de scriitorul tradiţional al targumurilor
iudaice (vezi Vol. V, p. 95, 96). Era o tendinţă comună a iudeilor când trăiau în ţări păgâne să ia nume
derivate de la animale.
De neam din Pont. [Născut în Pont, KJV]. Literal, „un om din Pont, după neam.” Provinciile din Asia
Mică abundau în familiile iudaice din Diaspora, cum se vede pretutindeni în Faptele Apostolilor (vezi
Fapte 2,9,10; cf. 1 Petru 1,1). Unii iudei din Pont fuseseră la Ierusalim, cu ocazia Zilei Cincizecimii
(Fapte 2,9). Pontul a ajuns sub stăpânirea romană când regele lui, Mitriade, a fost înfrânt de Pompei,
cam cu un secol înainte de data aceasta.
Venise de curând din Italia. Vezi mai jos, la „Claudiu poruncise”.
Priscila. Numele apare în altă parte (2 Timotei 4,19; cf. textul cel mai bine atestat grec la Romani 16,3;
1 Corinteni 16,19) în forma de Prisca, al cărui diminutiv este. Prisca probabil reflectă legătura cu gens
sau clanul Prisci-lor care, din cele mai vechi timpuri romane, dăduseră statului-cetate o lungă serie de
pretori şi consuli. Căsătoria lui Acuila cu Priscila ar putea fi un exemplu deci de influenţa iudeilor culţi
în mijlocul clasei superioare de femei la Roma. Plasarea numelui Priscilei mai întâi (Fapte 18,18;
Romani 16,3; 2 Timotei 4,19) ar fi explicat dacă era romană de neam nobil. Faptul că ea participa la
instruirea lui Apolo (vezi Fapte 18,26) sugerează că era o femeie cultă.
Întrebare dacă aceste două persoane erau convertiţi ai lui Pavel nu poate fi deplin clarificată, dar
anumite fapte sugerează că nu: 1) Raportul tace cu privire la faptul că ei ar fi ascultat vreodată pe Pavel,
aşa cum făcuse Lidia (cap. 18,14), un lucru pe care Luca nu l-ar fi omis, dacă ar fi avut loc. 2) Faptul că
Pavel, fără să ezite, li se alăturase (cap. 18,3) chiar înainte de a fi început să predice în sinagogă ar fi
putut lăsa să se înţeleagă o atitudine plină de simpatie din partea lor.
Claudiu poruncise. Raportul expulzării iudeilor din cetatea Romei (vezi p. 80) e dat de Suetoniu, în
cuvintele acestea, „Întrucât iudeii dădeau fără încetare naştere la tulburări, la instigaţia lui Chrestus, el
[Claudiu] i-a expulzat din Roma.” (Lives of the Caesars, v. 25. 4; ed. Oeb, Suetonius, vol. 2, p. 53). O
colonie considerabilă de iudei era stabilită în cetatea Romei, pe vremurile acelea, la poalele Dealului
Janiculum (vezi harta p. 462). Ei exercitau o considerabilă influenţă asupra claselor superioare din
Roma; aveau propriile lor sinagogi şi locuri de rugăciune (vezi cap. 16,13); erau toleraţi ca o religia
licita (religie legal recunoscută); şi întreţineau propriile lor cimitire, pe Calea Apia. Porunca de a-i
expulza din Roma pare să fi fost bruscă; Suetoniu gândea că un om cu numele, în latineşte, „Chrestus”,
era legat de acea poruncă. Cu privire la acest om, Suetoniu nu relatează nimic mai departe. Dar pe
vremea aceea, sunetele din greceşte „i” şi „e” puteau să fie cu greu distinse şi Tertullian (Apologia III.

~ 250 ~
5) spune că numele grecesc Christos era adesea pronunţat la fel cu Chrestos, „bun”, „folositor” sau
„amabil”. O explicaţie cu putinţă a decretului lui Claudiu e că veniseră creştini la Roma, după Ziua
Cincizecimii şi rezultase tumult ca acela de la Antiohia din Pisidia (cap. 13,50), de la Listra (cap. 14,19),
de la Tesalonic (cap. 17,5-8) şi de la Berea (cap. 17,13). Numele lui Hristos era în mare măsură pe
buzele atât ale celor care primeau, cât şi ale celor care respingeau pretenţia Lui de a fi Mesia. De aceea,
dregătorii romani, care, ca şi Galion, păreau că nu le pasă de chestiuni privitoare la nume şi cuvinte
(cap. 18,15), ar fi tras uşor concluzia că Hristos era conducătorul uneia din partide şi puteau asuma (ca la
Tesalonic, cap. 17,7) că El pretindea că e un pretendent regal la un tron pământesc. Explicaţia aceasta ar
lămuri confuzia cu privire la nume şi decretul de expulzare (vezi Vol. V, p. 71).
Acuila şi soţia lui fuseseră la Roma până la expulzare şi, întrucât mulţi dintre iudeii din Roma sau des-
cendenţii lor erau oameni eliberaţi din robie (vezi cap. 6,9), e probabil ca Acuila sau părinţii lui să fi
făcut parte din categoria acestora. Acuila şi Priscila sunt amintiţi mai târziu (Romani 16,13) ca şi cum
s-ar fi înapoiat la Roma. Dacă au făcut-o, lucrul acesta s-a petrecut după de fuseseră cu Pavel la Efes,
deoarece ei erau cu el când a scris prima sa epistolă către corinteni (1 Corinteni 16,19) şi casa în care
locuiau acolo, era pusă în serviciul creştinilor din Efeseni Dacă Timotei era la Efes când Pavel i-a
adresat a doua lui epistolă, ei se mai găseau încă acolo (2 Timotei 4,19). Nimic mai mult nu se mai
cunoaşte despre viaţa şi faptele lor.
În ce priveşte cine au fost primii predicatori în Roma, se poate forma o părere în cadrul următoarelor
date: 1) nu se putea să fi trecut douăzeci şi cinci de ani de la Ziua Cincizecimii, fără ca iudeii din Roma
să nu fi primit oarecare veşti precise cu privire la întâmplările din Palestina, unde Evanghelia era predi-
cată cu remarcabil succes; 2) printre cei care fuseseră de faţă la Ziua Cincizecimii fuseseră „oaspeţi din
Roma, iudei sau prozeliţi” (Fapte 2,10); 3) printre iudeii elenişti care au avut disputa cu Ştefan erau
eliberaţi [„izbăviţi”] din Roma şi Ştefan însuşi s-ar fi putut să fi aparţinut acestei categorii (vezi
cap. 6,5.9); 4) Andronic şi Iustia, cărora Pavel le-a trimis salutări, fuseseră „în Hristos” înainte de el
(Romani 16,7). Printre aceştia s-ar cuveni să se caute întemeietorii bisericii din Roma şi nu la apostolul
Petru, căruia tradiţia îi atribuie această onoare. Totul arată că teologia creştinilor din Roma era la fel ca
marile principii trasate de Ştefan, a cărui înţelegere a Evangheliei l-a influenţat pe Pavel. Lucrul ar ajuta
să se explice de ce Acuila şi Priscila au găsit cu cale atât de uşor să primească pe Pavel în Corint. E cu
putinţă ca mulţi dintre cei numiţi de Pavel în Romani 16,3-15 să fi fost expulzaţi din Roma, sub Claudiu,
şi mai apoi să înapoiaseră.

3 şi, fiindcă erau de aceeaşi meserie, a rămas la ei şi lucrau împreună. Căci meseria lor
era aceea de constructori de corturi.
A rămas la ei. Potrivit Talmudului (Sukkah 5lb; ed. Soncino, p. 245), în Alexandria, cel puţin, fiecare
meserie şedea la un loc la serviciile sinagogii. Un străin care intra ar fi putut găsi pe colegii săi de mese-
rie în sinagogă şi putea găsi sălaş la ei. dacă aceasta era practica şi la Corint, probabil la fel cum Pavel a
găsit uşor găzduire şi de lucru la Acuila şi Priscila.
Constructori de corturi[Facerea corturilor-trad. Cornilescu; Făcători de corturi, KJV]. Meseria de facere
a corturilor era o meserie pe care Pavel uşor ar fi putut s-o fi învăţat şi practicat în cetatea lui de naştere,
Tars.
Cetatea aceea era vestită atunci şi a fost şi mai târziu pentru ţesăturile ei aspre din păr de capră, foarte
căutate pentru vele de corăbii şi pentru corturi şi cunoscute romanilor, după numele provinciei, ca
cilicium. Provincia Pont, de unde venea Acuila, era vestită pentru acelaşi fel de mărfuri, materialul lor
fiind furnizat de caprele care păşteau pe pantele Munţilor Taurus şi ale munţilor învecinaţi. Indicaţia de
bogăţie în prima parte a vieţii lui Pavel şi faptul că el a primit o educaţie superioară n-au nici o legătură
cu faptul că i s-a cerut să înveţe o meserie, deoarece proverbul rabinic: „Cine nu învaţă pe fiul său o
meserie, îl învaţă să fie hoţ.”, făcea o astfel de instrucţiune aproape universală în familiile ebraice. De
pildă, marele Hillel era tâmplar. Deci Pavel era echipat să lucreze pentru întreţinerea sa în Corint, aş
cum făcuse în Tesalonic, în felul acesta ocrotindu-se faţă de orice acuzaţie de interes personal în predi-
carea Evangheliei printre greci (1 Corinteni 9,15–19; 2Cor. 11,7–13; 1 Tesaloniceni 2,9). El a început la
Corint ca un nou meseriaş, lucrând pentru salariu sau poate ca partener, în atelierul unui iudeu, nefiind
încă cunoscut oraşului Corint ca nimic altceva decât ca un iudeu.

~ 251 ~
4 În fiecare Sabat, Pavel purta discuţii în sinagogă şi-i convingea atât pe iudei, cât şi pe
greci.
În fiecare Sabat. Pavel a fost la Corint cel puţin un an şi 6 luni (vezi v. 11).
Purta discuţii[Vorbea-trad. Cornilescu; Discuta, KJV]. Pavel totdeauna se ducea mai întâi la iudei (vezi
cap. 13,5.14). Dar în Corint, ca mai târziu în Efes (cap. 19,8.9) nu i s-a îngăduit să continue în sinagogă
tot timpul perioadei rămânerii sale în oraş (cf. cap. 18,7).
Convingea[Îndupleca-trad. Cornilescu]. Sau „încerca să înduplece”.
Greci. Gr. Hellenai, probabil nu iudei care vorbeau greceşte sau prozeliţi în sensul tehnic al cuvântului,
ci, ca şi în altă parte (vezi cap. 11,20), aceia care erau păgâni. Pavel se poate să fi întâlnit pe unii din
aceştia dacă erau „temători de Dumnezeu” (vezi cap. 10,2) în sinagogă, dar pe mulţi dintre ei, fără îndo-
ială, îi întâlnise la locul lui de muncă şi în alte locuri.

5 Dar când Sila şi Timotei au sosit din Macedonia, Pavel s-a dedicat în întregime predi-
cării, depunând mărturie înaintea iudeilor că Isus este Cristosul.
Dar când Sila şi Timotei au sosit. Sau „când Sila şi Timotei au coborât”, adică „din Macedonia”.
1 Tesaloniceni 3,2 arată că Timotei, care pare să fi venit la Pavel, la Atena, a fost trimis înapoi aproape
imediat, la Tesalonic, pentru noi veşti de la biserica de acolo. El s-a reîntors cu un bun raport cu privire
la credinţa şi iubirea lor (1 Tesaloniceni 3,6). Poate că la data aceasta, „fraţii, când au venit din
Macedonia” (2 Corinteni 11,9) au adus dovezi proaspete de stimă şi iubire pentru Pavel, în formă de
daruri.
S-a dedat în întregime predicării. [Apăsat în duhul, KJV; Cu totul prins în învăţătură, Nitz.] Dovezi
textuale atestă (cf. p. 10) suprimarea „el era constrâns [sau „greu apăsat”] de cuvânt [sau „solie”]”. RSV
e mai puţin emfatică, Pavel „era ocupat cu predicarea”. Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, Pavel se
simţea constrâns să-l prezinte (cf. Psalmi 39,3). Nu e sigur dacă a fost vreo legătură între venirea lui Sila
şi Timotei şi acest impuls să predice. Nu e nici o indicaţie că darurile pe care poate le-au adus ei au făcut
pe Pavel mai puţin ocupat la meseria sa şi 1 Corinteni 9 este contra ideii acesteia, deşi e cu putinţă ca
darurile să-l fi făcut să se consacre pentru un timp, numai predicării. El era deja sub o constrângere de a
predica şi, fără îndoială, cuvintele încurajatoare din partea lui Sila şi a lui Timotei au întărit constrân-
gerea aceea.
Depunând mărturie…că Isus este Cristosul. Sau, „mărturisind... Isus era Hristosul”, scoţând în evidenţă
că Isus era suferindul Mesia, Mântuitorul, un adevăr pe care iudeii aveau mare nevoie să-l cunoască.

6 Când i s-au împotrivit şi l-au batjocorit, el şi-a scuturat praful de pe haine, zicând:
„Sângele vostru să fie asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum încolo mă voi duce
la neamuri!”
I s-au împotrivit. Sau, „se aşezau împotrivă”. Verbul implică împotrivire puternică, precum o forţă
aliniată în ordine de bătaie. Opoziţia faţă de Pavel era bine organizată şi condusă.
Batjocorit. [Huleau, KJV]. Gr. blasphemeo, „a vorbi de rău [pe cineva]”, „a defăima”, „a huli”.
Cuvântul derivă de la blax, „prost”, şi blasphemi, „a vorbi”. Cu siguranţă defăimarea neîntemeiată e
„vorbire rea” şi hula e mult mai mult. În cazul prezent, hula iudeilor fără îndoială cuprindea vorbirea de
rău nu numai contra lui Pavel, dar şi împotriva lui Hristos, care era hula în înţelesul cel mai deplin.
Comparaţi folosirea lui blasphemeo în 2 Petru 2,2: „Calea adevărului va fi vorbită de rău.” Aceeaşi
purtare, deşi cuvântul e diferit, e descrisă în Fapte 19,9: „Vorbea de rău Calea Domnului înaintea noro-
dului”. Tulburările reproduceau ceea ce fără îndoială avusese loc la Roma (vezi cap. 18,2) şi ceea ce
avusese loc în multe alte locuri (vezi cap. 13;14 etc.). Un ecou al vorbirii de rău [„hulelor”] poate fi găsit
în cuvintele „Isus să fie anatema!” (1 Corinteni 12,3 RSV).
Şi-a scuturat praful de pe haine[Şi-a scuturat hainele-trad. Cornilescu]. În ce priveşte însemnătatea
faptului vezi Neemia 5,13; Matei 10,14; Fapte 13,51. Ca un act din partea unui iudeu faţă de iudei, el
exprima indignarea apostolului mai bine ca orice altă acţiune. A fost ultimul recurs al lui Pavel. Apelu-
rile sale la raţiune şi conştiinţă au fost întâmpinate doar cu violenţă brutală.

~ 252 ~
 Sângele. El foloseşte cuvântul „sânge” în sensul de „nimicire”, folosind vorbirea figurată (cf.
Iosua 2,19). Ideea şi forma în care e exprimată sunt esenţial ebraice (vezi Matei 27,25). Comparaţi
vorbirea lui Ezechiel care definea răspunderea lui ca străjer (Ezechiel 3,18.19).
La neamuri. Vezi cap. 13,46. Evident ceea ce spunea Pavel cu privire la întoarcerea de la iudei avea
numai o aplicaţie limitată şi locală. Apostolul n-a încetat orice lucrare printre iudei, ci numai a încetat de
a le predica în Corint (cf. cap. 9,15; 19,8).

7 Şi, după ce a ieşit de acolo, a intrat în casa unuia pe nume Titius d(Unele mss conţin:
Titus) Iustus, un om temător de Dumnezeu, a cărui casă era lângă sinagogă.
Casa…om. Pavel a folosit casa aceasta pentru învăţătură şi cult. Probabil că încă mai locuia la Acuila şi
Priscila.
Temător de Dumnezeu. [Se închina lui Dumnezeu, KJV]. Gr. sebomai, „a respecta”, „a adora”. Forma
cuvântului folosit aici este aplicată la „prozeliţii evlavioşi” (cap. 13,43) şi la „grecii temători de
Dumnezeu” (cap. 17,4; vezi cap. 10,2). Casa lui era deci un loc corespunzător în care să se poată aduna
atât iudeii, cât şi grecii, şi la care persoanele dintre neamuri ar fi fost mai dispuse să vină, decât la una
care aparţinea unui iudeu.
Titius Iustus[Iust-trad. Cornilescu]. Acesta era un supranume roman (cf. cele de la cap. 1,23). Se pot de
asemenea cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru numele Titus Justus. Totuşi, nu sunt temeiuri pentru a
deduce din faptul acesta că el este unul şi acelaşi cu Tit din Galateni 2:3, pe care Pavel l-a lăsat mai târ-
ziu în Creta. Numele de Titus era unul din cele mai obişnuite nume romane. Tit, cel care a fost trimis la
Creta era totuşi strâns legat de biserica din Corint, aşa cum reiese din 2 Corinteni 7,14; 8,16, 23. Iust cel
numit aici era o persoană dintre neamuri, necircumcis, la fel ca Tit, şi lua parte la sinagogă ca un „temă-
tor de Dumnezeu” (vezi mai sus la „temător de Dumnezeu”).
Lângă[Vecină-trad. Cornilescu; Strâns lipită, KJV]. Sau „era alăturată”, „era vecină” (RSV). Evident,
după ce Pavel a întâmpinat împotrivire în sinagoga din Corint, a ales un loc învecinat pentru adunări, aşa
încât să fie uşor să vină orice iudeu care şi-ar fi schimbat simţămintele faţă de Evanghelie. Dar această
vecinătate urma să fie şi o pricină de înverşunare în plus, mai ales când numărul urmaşilor lui Pavel a
început să crească şi când chiar şi un conducător al sinagogii a acceptat Evanghelia (v. 8).

8 Crisp, conducătorul sinagogii, a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui şi, de
asemenea, mulţi dintre corintienii care îl auziseră pe Pavel, au crezut şi ei şi au fost
botezaţi.

Crisp, conducătorul sinagogii[Crisp, fruntaşul sinagogii-trad. Cornilescu; Crisp, conducătorul principal,

KJV]. Sau, „Crisp, cârmuitorul”. Cuvântul de „cârmuitor” cuprinde ideea de „fruntaş”. La acest Crisp se
face aluzie în 1 Corinteni 1,14 ca unul din puţinii pe care Pavel însuşi i-a botezat. Poziţia lui fruntaşă
printre iudei, înainte de convertirea lui şi acceptarea Evangheliei de către întreaga lui familie, l-a făcut
demn de atenţie printre creştini.
Au crezut şi ei şi au fost botezaţi. Forma greacă a celor două verbe sugerează un proces continuu pen-
tru o perioadă de timp nejustificată. Printre convertiţi a fost Gaiu (1 Corinteni 1,14), poate un om de o
poziţie socială mai înaltă decât alţii, care era vestit printre creştini pentru ospitalitatea lui şi care a primit
pe Pavel ca oaspete cu prilejul celei de-a doua vizite a sa (Romani 16,23).
Membrii casei lui Stefana, „cele dintâi roade ale Ahaiei”, au fost pe cât se pare printre primii convertiţi
de acolo (1 Corinteni 16,15). Pe aceştia i-a botezat chiar Pavel (1 Corinteni 1,16). De asemenea ceilalţi
pot fi socotiţi ca fiind convertiţi atunci sau la scurt timp după aceea, Fortunatus şi Achaicus
(1 Corinteni 16,17); Chloe, o femeie distinsă (1 Corinteni 1,11); Cvart, un frate, şi Erast, bătrânul cetăţii
(Romani 16,23) şi Eponet, la fel printre „cele dintâi roade al Ahaiei” (Romani 16,5). Sila şi Timotei erau
cu Pavel la data aceasta şi,fără îndoială,ei au botezat pe cei mai mulţi dintre convertiţi(vezi 1Cor.1,14-
16).

~ 253 ~
9 Noaptea, Domnul i-a vorbit lui Pavel într-o viziune: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu
tăcea,
Domnul i-a vorbit lui Pavel. [Apoi a vorbit Domnul, KJV.] Sau „Şi Domnul a zis”. Aici e încă o vede-
nie dată lui Pavel. Pe cât se pare, judecând după cuvintele Domnului, pentru oarecare motive, apostolul
pierde curajul şi era în primejdie de a suferi din punct de vedere fizic. Pavel a primit solia aceasta la fel
cum primise chemarea macedoneană (cap. 16,9,17), dar aici Însuşi Domnul i S-a arătat servului Său.
I-au fost date viziuni de la Dumnezeu în diferite crize mari ale vieţii sale. El văzuse prima dată pe
Domnul Isus, cu ocazia convertirii lui (cap. 9,4-6; cf. AA 115). Mai târziu el a auzit aceeaşi voce şi a
văzut acelaşi chip, în vedenia sa din Templul de la Ierusalim (cap. 22,17-21). Acum, el a şi văzut şi a şi
auzit din nou pe Domnul său.
Nu te teme. Sau „încetează de a te teme”. Cuvintele lasă a se înţelege că Pavel era în clipa aceea
cuprins de oarecare temere şi deprimare şi simţea din greu povara sarcinii pe care încerca să o poarte
pentru Domnul său. În marea lor majoritate, convertiţii lui erau din categoria sclavilor sau a oamenilor
eliberaţi din sclavie; cei care aveau o cultură corespunzătoare cu a lui, fie greci, fie iudei, păreau întâr-
zietori în a primi predica lui (cf. 1,26,27). Fără îndoială el era şi în primejdie personală fizică. El deja
văzuse insultele iudeilor izbucnind în violenţă fizică. Lucrul acesta se putea uşor întâmpla din nou. Plin
de îndurare, Domnul i s-a adresat în cuvintele: „Încetează a te teme.”
Vorbeşte. Sau „vorbeşte înainte.”
Nu tăcea. Sau „nu începe să taci”. Ispita într-un moment de slăbiciune era de a căuta să găsească sigu-
ranţă în tăcere, când cuvintele păreau fără rod. Dar acesta era un îndemn pentru el să predice chiar şi mai
stăruitor decât înainte. Nimic nu trebuia să oprească mărturia lui Pavel. Ilie trecea printr-o criză asemă-
nătoare de descurajare (1 Regi 19,4-14) şi Ieremia la fel, nu numai o singură dată (Ieremia 1,6-8; 15,15-
21)

10 căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău; vorbeşte,
fiindcă am mult popor în această cetate!”
Eu sunt cu tine. În original „Eu” este emfatic. Porunca dată cu puţin înainte a fost urmată de o făgă-
duinţă care a făcut faţă nevoii lui Pavel, în acel moment. Deşi oamenii erau împotriva lui, Hristos era cu
el. Făgăduinţa dată cândva bisericii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28,20) a fost repetată
aici personal lui Pavel – „Eu sunt cu tine”. Deşi ascultarea de această nouă poruncă însemna o viaţă de
suferinţă, împreună cu ea era asigurarea că intenţiile cele rele ale oamenilor urmau să fie frânate şi că
lucrarea lui Pavel nu urma să fie permanent împiedicată.
Ca să-ţi facă rău. Sau „să-ţi dăuneze”, „să te maltrateze”. Hristos nu a făgăduit lui Pavel scutire faţă de
atac. Dar vrăjmaşului nu urma să-i fie îngăduit să-i facă rău. Această asigurare însemna pentru apostol
ceea ce Elisei înţelesese şi proclamase cu secole mai înainte: „Mai mulţi sunt cu noi decât cu ei.”
(2 Regi 6,16),
Mult popor. Cuvintele aduc aminte de acelea rostite faţă de Ilie, în momentul lui de slăbiciune: „Dar
voi lăsa în Israel 7000 de bărbaţi” (1 Regi 19,18). Chiar şi printre cei mai adânc afundaţi în viciile
Corintului (1 Corinteni 5,10,11) erau suflete sincere care tânjeau după eliberare şi care aşteptau chema-
rea la pocăinţă. Chemarea aceasta trebuia să fie făcută de Pavel şi de urmaşii lui.
Întrucât Corintul era unul dintre centrele importante de activitate comerciale, în perioada aceasta era,
omeneşte vorbind, de însemnătate vitală ca biserica de la început să-şi afirme poziţia. Importanţa şi
extinderea comunităţii creştine din Corint poate fi văzută din epistolele pe care Pavel le-a scris ulterior,
bisericii de acolo. Printr-o viziune, Domnul a dat lui Pavel asigurarea milostivă că predica lui va fi din
plin binecuvântată. El s-a ridicat îmbărbătat, gata pentru orice însărcinare.

11 Prin urmare, Pavel a stat acolo un an şi jumătate şi i-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu.
A stat. [A continuat, KJV]. Gr. kathizo, „a şedea”, „a se aşeza undeva”. Verbul sugerează permanenţă
şi continuitate.
Un an şi jumătate[Un an şi 6 luni-trad. Cornilescu]. Timpul petrecut în Corint a dat ocazia lui Pavel nu

~ 254 ~
numai pentru întemeierea şi organizarea bisericii, dar şi pentru lucrarea în districtele învecinate, ca de
pildă, portul Chencrea (vezi Romani 16,1).
Pe lângă predicarea la corinteni şi învăţarea lor, Pavel a scris probabil la data aceasta cele două epistole
către Tesaloniceni, care sunt considerate cele mai timpurii dintre scrisorile lui şi poate cea mai timpurie
din literatura întregului NT, afară de cazul că Epistola lui Iacob e datată mai timpuriu. Adresa la
2 Corinteni „către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”
arată lămurit răspândirea Evangheliei dincolo de limitele cetăţii. Pavel recunoştea această rodnicie
extensivă ca o împlinire a făgăduinţei Domnului dată lui în viziune care l-a pregătit pentru venirea per-
secuţiei următoare.

Pavel înaintea proconsului Galio

12 În timp ce Galio era proconsul e(Vezi nota de la 13:7; cunoaştem, dintr-o inscripţie
descoperită la Delfi, că Galio a fost proconsul al Ahaiei între 51-52 d.Cr.) al Ahaiei,
iudeii s-au ridicat într-un singur gând împotriva lui Pavel, l-au dus înaintea scaunului de
judecată
Galio[Galion-trad. Cornilescu]. Numele lui întreg originar era Marcus Annaeus Novatus, dar fiind
adoptat de un roman bogat, numit Lucius Junius Gallio, el a fost după aceea cunoscut ca Junius Annaeus
Gallio. El era fratele filozofului stoic, Seneca, tutorele lui Nero. Seneca a dedicat fratelui său, procon-
sulul, două tratate despre „Mânie” şi „Viaţa fericită”. Galion a fost proconsul al Ahiaiei, probabil cândva
între anii 51 şi 53 d.Hr. (vezi p. 98). După ce s-a retras din Ahaia, în urma unui atac de friguri (Seneca,
Epistole civ. 1), s-a reîntors la Roma. La început s-a bucurat de favoarea lui Nero, dar cu timpul a căzut
în dizgraţia tiranului. O altă tradiţie îl prezintă ca anticipându-şi soarta prin sinucidere. Tacit, însă, vor-
beşte despre el ca fiind „mâhnit de moartea fratelui său, Seneca” şi rugându-se de Nero pentru viaţa sa
(Annals, XV. 73, ed. Loeb, Tacit, vol. 4, p. 333).
Proconsul[Cârmuitor-trad. Cornilescu; Delegat, KJV; Proconsul, Nitz]. Mai degrabă, „proconsul” (vezi
cap. 13,7). Aici de asemenea Luca dovedeşte acurateţea sa caracteristică la folosirea titlurilor oficiale.
Sub Tiberiu, Ahaia, care cuprindea toată Grecia, la sud de provincia Macedonia, fusese o provincie
imperială şi era deci guvernată de un procurator. Dar pe la anul 44, ea fusese încă o dată făcută provincie
senatorială, de către Claudiu, întrucât nu mai avea nevoie de control militar direct (Tacit, Annals, I. 76;
Suetoniu, Vieţile Cezarilor, v. 25. 3). Din această cauză, pe vremea vizitei lui Pavel era din nou cârmuită
de un proconsul.
Iudeii s-au ridicat. [Iudeii au făcut insurecţie, KJV]. Mai degrabă, „s-au ridicat”. Cuvântul „insurecţie”
a căpătat de la data când a fost tradusă KJV, sensul special de revoltă a supuşilor contra cârmuitorilor
lor. Aceasta nu e ceea ce a avut loc aici. Iudeii, evident nădăjduiau că, prezentându-se în grup împotriva
lui Pavel, puteau obţine expulzarea apostolului din cetate.
Scaunului de judecată. Se obişnuia de către guvernatorii romani ai provinciilor să ţină şedinţe în agora
sau forum, adică în piaţă în anumite zile fixate (vezi cap. 19,38), pentru ca oricine să poată apela la ei ca
să i se poată satisface plângerile. Pare că iudeii s-au folosit de o astfel de ocazie. Dar pentru Galion, ei
au apărut ca o ceată de iudei care acuzau pe unul din neamul lor de vreo învăţătură greşită. Dacă ar fi
fost venit numai de curând de la Roma, ar fi fost probabil ca el să fi auzit de tulburările cu privire la
„Chrestus” (vezi cap. 18,2) şi ar fi considerat că aceasta era o ceartă cu privire la acelaşi subiect. Vezi
ilustraţiile din faţa p. 448, 449.

13 şi au zis: „Acesta incită oamenii să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împo-
triva Legii f[Sau: împotriva legii, fiind vorba despre legea romană; iudaismul era o
religio licita (o religie acceptată de stat), pe când creştinismul, rupându-se de iudaism, a
devenit o religio illicita (o religie interzisă de stat)]!”
Acesta. Gr. houtos, „acesta”, un pronume demonstrativ exprimând bine dispreţul pe care ar fi dorit să-l
imprime în mintea lui Galion.

~ 255 ~
 Legii. Pare evident că în acest apel la proconsul, iudeii nu se refereau la Legea lui Moise, ci la legea
romană. Şirul gândirii lor ar fi fost că, deşi din punct de vedere al convenienţei, iudeii fuseseră expulzaţi
din Roma, iudaismul era totuşi o religio licita, tolerată şi recunoscută de statul roman. De aceea, acuzaţia
lor nu ar fi fost cu privire la vreun punct al religiei iudaice, ci că Pavel predica o religie nouă, nerecu-
noscută (cf. cele de la cap.17,7).

14 Pavel tocmai vroia să deschidă gura să vorbească, dar Galio le-a zis iudeilor: „Dacă ar
fi vorba de vreun delict sau de vreo ticăloşie gravă, v-aş accepta plângerea, iudeilor;
Să deschidă gura[Să înceapă vorba-trad. Cornilescu; Să-şi deschidă gura, KJV]. O formulă obişnuită
folosită pentru a introduce o cuvântare explicită (cf. Matei5,2; 13,35; Fapte 10,34). Pavel era pe punctul
de a începe o apărare precisă, dar aceasta s-a dovedit a nu fi necesară.
Galio le-a zis. Galion n-ar fi putut să locuiască în Ahaia, oricât de lung timp, fără să audă de noua miş-
care. Fără îndoială cunoştea din dificultăţile iudeilor. De asemenea probabil cunoştea ceva despre Pavel.
Dar din punctul său de vedere – acela de filosof şi bărbat de stat – aceasta nu era o chestiune pentru
judecata sa. El nu intenţiona să tragă o linie precisă între religiile recunoscute de Roma şi cele care nu
erau.
Vreun delict sau de vreo ticăloşie gravă[Vreo nedreptate sau vreo faptă rea-trad. Cornilescu]. Cele două
lucruri pe care să le ia în consideraţie un dregător erau: 1) orice faptă rea (cf. cap. 24,20) sau fapte de
injustiţie, sau (2) orice conduită nescrupuloasă cuprinzând vreun rău moral. Condamnând lucruri de felul
acesta, el şi-ar fi îndeplinit datoria ca administrator al legii şi echităţii romane. Ambele expresii folosite
aici atrag atenţia la fapte de rău făţiş, ca de pildă jaf şi atac; a doua desemnează pe aceia în care abili-
tatea sau isteţimea frauduloasă este caracteristica principală.
V-aş accepta[V-aş asculta-trad. Cornilescu]. Adică, aş asculta cazul vostru. Verbul e folosit şi ca un
termen tehnic pentru preluarea unei plângeri. Galion arăta prin vorbirea sa că romanii se considerau
superiori faţă de iudeii toleraţi. Dar, dacă cazul lor era întemeiat, iudeii urmau să se bucure de beneficiul
unei astfel de toleranţe şi ar fi cercetat orice chestiuni care cadrau cu slujba sa şi cu legea romană.
[După cuviinţă-trad. Cornilescu]. Sau „aşa cum este drept.”

15 dar, întrucât este o dispută cu privire la cuvinte, la nume şi la Legea voastră, vă

priveşte! Eu nu vreau să fiu judecător în aceste lucruri!”
Dispută[Dacă este vorba-trad. Cornilescu; Chestiunea, KJV]. Mai degrabă „chestiuni”.
La cuvinte,la nume[Asupra unui cuvânt, asupra unor nume-trad. Cornilescu; Cuvinte sau nume, KJV].
Sau „vorbire şi nume”. Fără îndoială multe puncte cu privire la învăţăturile lui Pavel ar fi fost prezentate
de iudei, dacă aveau ocazie. Dar dacă Isus era Hristos sau nu, ar fi fost pentru roman o chestiune strictă
de definiţie teologică, asupra căreia legea romană nu ar avea nici o influenţă. Dacă Galion ar fi auzit
numele „Chrestus” la Roma (vezi v. 2), el ar fi fost cu atât mai mult înclinat să urmeze conduita
stăpânului său regal şi să se lipsească pe cât mai repede posibil de iudeii care se certau (cf. cap. 23,29).
Legea voastră. Literal, „legea care [este] potrivit cu voi”. Prin accentul său, Galion lăsa a se înţelege că
el a văzut ce urmăreau ei prin apelul lor la lege. Ei se preocupau de legea iudaică şi nu de legea romană;
în cazul lor şi el a refuzat să se lase amestecat în lucrul acesta.
Nu vreau să fiu judecător. Respingerea emfatică a cazului de către Galion spune literal, „Judecător al
acestor lucruri eu nu doresc să fiu.” Cuvântul grec pentru „judecător” este emfatic, la fel ca pronumele
pentru „eu”. Galion a renunţat la jurisdicţia asupra cazului deoarece nu intra în cadrul legii romane.

16 Şi i-a alungat de la scaunul de judecată.

I-a alungat. Aşezat aşa cum era fără îndoială, în agora sau forum, cu lictorii şi ceilalţi slujbaşi în jurul
său, acum a poruncit ca locul să fie eliberat de certăreţii turbulenţi despre „cuvinte şi nume”. El avea
destul de lucru cu cele care reveneau de drept jurisdicţiei sale în viaţa comercială zbuciumată a
Corintului.

~ 256 ~
17 Atunci ei l-au apucat pe Sostenes, conducătorul sinagogii, şi l-au bătut chiar în faţa
scaunului de judecată, fără ca lui Galio să-i pese de aceasta.
[Grecii, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „ei toţi au luat pe Sosten”,
L-au apucat. [Au pus mâna, KJV]. Mai degrabă, „au apucat” (cf. cap. 16,19; 17,19). Acelaşi verb este
folosit şi în cap. 21,30 cu privire la acţiunea violentă a gloatei din Ierusalim şi, imediat după aceea
(v. 33), cu privire la purtarea căpitanului pentru salvarea lui Pavel.
Sostenes. Numele era obişnuit; el nu are nevoie să fie identificat cu Sostene, menţionat în
1 Corinteni 1:1, deşi e posibil ca liderul persecuţiei să fi fost după aceea convertit, la fel ca în cazul lui
Pavel.
Conducătorul sinagogii[Fruntaşul sinagogii-trad. Cornilescu]. Pare că Sosten fusese făcut conducătorul
sinagogii după convertirea lui Crisp (v. 8). Se prea poate ca el să fi fost zelos să-şi arate râvna împotriva
creştinilor, aducând de îndată acuzaţii împotriva lui Pavel, în faţa proconsulului. Ca purtător de cuvânt, a
atras privirea lumii îngrămădite în jur, dintre care mulţi erau greci. Ei, evident, au prins tonul de dispreţ
al lui Galion şi au urmat decizia la care au mai adăugat propria lor contribuţie şi încă una aspră. Sau se
poate că iudeii să se fi întors împotriva noului lor conducător, după ce nu izbutiseră în prima lor acţiune.
Pavel, fără îndoială avea nu puţini simpatizanţi printre neamuri. În orice caz, Sosten a intrat în centrul
atenţiei mulţimii.
Şi l-au bătut. Sau „au început să-l bată.”
Fără ca lui Galio să-i pese. [Galion nu se îngrijea de nici unul din lucrurile acestea, KJV; Nu-i păsa de
acestea, Nitz]. Mai degrabă „nici unul din lucrurile acestea nu îngrijora pe Galion.”
Declaraţia lui Galion reflectă nepăsarea oamenilor lumii faţă de adevărul descoperit. Dar cuvintele nu
însemnau în chip necesar că era indiferent faţă de religie. El recunoştea pur şi simplu limitele propriei
sale jurisdicţii. Cârmuirea lui trebuie să fi constituit un precedent favorizant pentru răspândirea creştinis-
mului.
Cu privire la felul în care era privit de romani, felul de viaţă iudaic (cf. v. 14), vezi Vol. V, p. 60-62;
Vol. VI, p. 59, 60.

Pavel se întoarce în Antiohia

18 Pavel a rămas mai multe zile acolo. Apoi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat pe
mare spre Siria, împreună cu Priscila şi Aquila, după ce şi-a g(Gramatical, acţiunea se
poate referi la Aquila, însă interpretarea tradiţională face referire la Pavel ca cel care ţi-a
tuns capul) tuns capul în Chencrea h(Chencrea era portul de răsărit care deservea oraşul
Corint; Corintul era situat pe un istm, între Golful Corint, spre apus, şi Golful Saronic,
spre răsărit, având câte un port la fiecare dintre cele două golfuri), căci făcuse un jură-
mânt i(Poate fi vorba despre un jurământ de nazireat (vezi Numeri 6:1-21) sau despre un
jurământ personal prin care Pavel îşi arăta mulţumirea faţă de ajutorul lui Dumnezeu în
perioade dificile; tăierea părului marca încheierea jurământului).
A rămas mai multe zile. [A întârziat... un bun răstimp, KJV]. Literal, „după ce a rămas multe zile.”
Pavel locuise şi lucrase într-o linişte cumpănită un an şi 6 luni (v. 11). După această perioadă sau poate
în decursul ultimei părţi a ei a fost târât înaintea lui Galion. După criza aceasta, apostolul a mai avut un
nou timp de pace în care să lucreze.
Spre Siria. Motivele călătoriei sale ar fi putut să fie următoarele: (1) la fel ca mai târziu (vezi
cap. 20,3,4), el dorea fără îndoială să predea darurile colectate pentru discipolii din Ierusalim, în
persoană (cf. Romani 15,25, 26; Galateni 2,10). E clar că atunci când Pavel s-a hotărât să se întoarcă
dorea să ajungă la Ierusalim cât mai repede cu putinţă, deoarece a refuzat să rămână la Efes, deşi predica
lui era primită mai cu plăcere de iudeii de acolo, decât în multe alte locuri; (2) votul lui recent cerea o
vizită la Templu; (3) probabil vroia să relateze rezultatele lucrării sale printre neamuri, mai ales în
regiunile depărtate, Macedonia şi Ahaia (cf. Fapte 15,4).

~ 257 ~
 Priscila şi Aquila. Vezi v. 2.
Chencrea. Portul răsăritean al Corintului în Golful Saronic. Romani 16,1 lasă a se înţelege că acolo era
o biserică organizată. Recunoştinţa cu care Pavel se referă la Fivi şi la serviciul ei creştin (Romani 16,2)
arată că el avusese legături apropiate cu biserica aceasta. Probabil el a întemeiat-o.
Jurământ[Juruinţă-trad. Cornilescu]. Aceasta pare să fie o juruinţă aparte, o formă modificată a juru-
inţei nazirene temporare, descrisă în Numeri 6,1-21. Aceasta din urmă cerea o despărţire de lume şi de
viaţa obişnuită a oamenilor (cuvântul „nazireu” înseamnă persoană „separată” sau „consacrată”.
Pentru durata juruinţei lui, nazireul nu trebuia să bea vin sau băutură îmbătătoare şi nici să-şi radă capul
sau faţa. La sfârşitul perioadei juruinţei sale, el urma să-şi radă capul la Templu şi să-şi ardă părul în
focul altarului, sub jertfa sa. După ce şi-au terminat juruinţa, nazireii din Fapte 21,24 şi-au ras capetele.
Persoanele care locuiau departe de Ierusalim pare că aveau permisiunea să-şi taie părul şi să aducă cu ei
şuviţele de păr la Templu, pentru a le aduce ca jertfă când restul părului lor era ras de pe capul lor.
Lucrul acesta l-a făcut Pavel la Chencrea, înainte de a pleca în călătorie, pe mare, spre Siria. Este evident
din 1 Corinteni 11:14, că Pavel considera părul lung la bărbaţi, ca efeminat, dar juruinţa nazireică
producea în mod necesar păr lung. Prin urmare, deşi ţinea mai departe juruinţa, el şi-a tuns părul din
motive de înfăţişare şi din cauza obiceiului locului, afară de cazul că se terminase perioada juruinţei sale
când a ajuns la Chencrea.
Pare că motivul acestor juruinţe a fost o recunoştinţă deosebită pentru eliberare din primejdie. Teama,
făgăduinţa şi eliberarea au fost notate în raportul lucrării lui Pavel la Corint şi o juruinţă de consacrare
faţă de programul de predicare a Evangheliei ar fi fost un rezultat natural. Pavel nici nu a dispreţuit, nici
nu a condamnat exprimarea sentimentului evlavios, deoarece nu le-a considerat legaliste, aşa cum a
făcut cu anumite practici ale iudeilor.
E de asemenea posibil că Pavel aplica principiul său de a fi „totul tuturor oamenilor” (1 Corinteni 9,22)
şi de aceea, ca iudeu, acţiona în simpatie cu iudeii (v. 20). Un vot sau o juruinţă nazireică urma să
demonstreze tuturor fraţilor săi iudei că el, personal, nu dispreţuise legea şi nici nu învăţa pe alţi iudei să
o dispreţuiască (vezi Fapte 21,21-24).

19 Au ajuns în Efes, şi Pavel i-a lăsat acolo pe însoţitorii lui. El a intrat în sinagogă şi a
purtat discuţii cu iudeii.
Au ajuns în Efes [A ajuns la Efes, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „ei au
ajuns la Efes.” Verbul grec tradus „el a venit” este un termen nautic însemnând „venind la uscat”.
Efesul era o cetate vestită, capitala districtului grec Ionia şi, mai târziu, a provinciei romane Asia. El a
devenit scena lucrărilor de mai târziu ale apostolului Ioan. Cetatea nu era departe de mare, pe un teren
deluros la gura râului Cayster, între râurile mai mari, Hermus şi Meander. Efesul fusese o colonie tim-
purie greacă pe ţărmul estic al Asiei Mici, dar în sec. al VI-lea î.Hr., a ajuns sub puterea regilor Lidiei.
De la început, ea fusese un centru pentru cultul Artemisei (Diana romană; vezi cap. 19,24) al cărei
templu de acolo era vizitat de pelerini din toate părţile lumii cunoscute. De secole, Estul şi Vestul
veniseră în contact strâns la Efes şi acolo, religia Greciei a luat un caracter mai oriental şi cuprindea
magie, mistere şi farmece. Pe vremea lui Pavel, Efesul era cu mult cel mai aglomerat şi cel mai popular
oraş din Asia proconsulară. Erau acolo destui iudei pentru cel puţin o sinagogă.
I-a lăsat acolo. Se presupune că Acuila şi Priscila s-au aşezat pentru câtăva vreme la Efeseni. În ce
priveşte diferitele lor deplasări, vezi v. 2.
În sinagogă. Aceasta era practica obişnuită a lui Pavel; el nu putea să părăsească propriul său popor,
deşi în mod constant era expus la un tratament dur din partea lor, ci i-a căutat aici din nou, de îndată ce a
sosit. Totuşi, ce a predicat aici pare să fi fost primit cu mai puţină ostilitate, deoarece iudeii din Efes l-au
rugat să stea mai mult (v. 20). S-ar putea ca felul cosmopolitan al populaţiei din Efes să fi avut de-a face
cu această deosebire în atitudine.
A purtat discuţii[A stat de vorbă-trad. Cornilescu]. Gr. (vezi cap. 20,7).

20 Aceştia l-au rugat să rămână la ei mai mult timp, dar el n-a încuviinţat,
L-au rugat. [Au dorit de la el, KJV.] Verbul tradus aici „au dorit” e de cele mai multe ori redat prin „au
rugat”. Dorinţa lor era un semn plin de nădejde şi făgăduia o serie de roade pe măsură. Nicăieri în altă
~ 258 ~
parte, afară de Berea, nu a găsit Pavel o atitudine mai primitoare faţă de adevărul pe care-l prezenta. El
privea la corinteni ca la nişte copii care aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte (1 Corinteni 3,2), dar mai
târziu s-a aflat în stare să vestească efesenilor „tot planul lui Dumnezeu” [„tot sfatul lui Dumnezeu”,
KJV] (Fapte 20,27), deoarece erau în stare de a fi părtaşi la ştiinţa lui cu privire la taina Evangheliei
(Efeseni 3,4).
La ei. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.
N-a încuviinţat. [N-a consimţit, KJV]. Literal, „n-a încuviinţat”, adică „a fi de acord”, „a accepta”.

21 ci şi-a luat rămas bun de la ei, zicând: „(Trebuie neapărat ca sărbătoarea care vine s-o
ţin în Ierusalim.) j(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin aceste cuvinte)
Dacă Dumnezeu vrea, mă voi întoarce din nou la voi!” Şi a plecat din Efes, pe mare.
Şi-a luat rămas bun. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor „trebuie numaidecât ca
sărbătoarea care vine s-o fac în Ierusalim. Dacă...” Cuvintele omise sunt considerate o inserţie sugerată
de cap. 20,16. Acceptarea omiterii face să nu fie necesară o tratare a problemei care sărbătoare iudaică ar
fi putut să fie aceasta.
Mă voi întoarce. Îndată ce Pavel a avut prilej, el şi-a îndeplinit făgăduinţa (cap. 19,1).
Dacă Dumnezeu vrea. Pavel şi Iacov erau de acord când se încredeau voinţei Tatălui care îndruma
toate lucrurile bine, chiar până la folosirea aproape a aceleiaşi expresii (cf. Iacov 4,15). Pentru ei era mai
mult decât formula deo volente, „dacă va voi Dumnezeu”, care mai înainte era aşa de adesea pe buzele
creştinilor. În ce priveşte demonstrarea voii lui Dumnezeu, prin opreliştea Duhului a ceea ce Pavel
aşteptase să facă, vezi Fapte 16,6,7.

22 S-a dat jos în Cezareea,s-a dus şi a salutat biserica din Ierusalim k(Verbul următor,s-a
coborât, presupune faptul că Pavel a fost la Ierusalim, cetatea fiind situată la peste 800 m
deasupra nivelului mării; sau poate fi vorba despre biserica din Cezareea) şi apoi a
coborât la Antiohia.
În Cezareea. Evident o mare măsură de acţiune e cuprinsă în versetul acesta. La Cezareea, fără îndo-
ială, el şi-a reînnoit legătura cu evanghelistul Filip. El a fost oaspete în casa lui Filip, în Cezareea, cu un
prilej ulterior (cap. 21,8).
S-a dus[S-a suit-trad. Cornilescu]. Adică, de la oraşul de litoral, la cetatea Ierusalim.
A salutat biserica[A urat de bine bisericii-trad. Cornilescu; A salutat biserica, KJV]. Aceasta este o
notiţă scurtă cu adevărat despre vizita la ceea ce pe atunci era centrul întregii vieţi şi acţiuni creştine.
Aceasta este a patra vizită a lui Pavel, după convertirea sa (cf. cap. 9,26; 11,30; 15,4; 21,17). Nici o
menţiune nu e făcută cu privire la o adunare a bisericii, ca în cap. 14,27, sau la un raport despre ceea ce
au făcut Pavel şi asociaţii săi. Nici măcar numele cetăţii nu e dat, şi nu se spune nimic cu privire la
împlinirea juruinţei lui Pavel. Unii sugerează că Pavel a avut parte de o primire rece şi că poziţia lui cu
privire la lege, în raport cu creştinii dintre neamuri, înstrăinaseră pe creştinii din Ierusalim, care, în mod
natural, erau plini de râvnă pentru lege. Dar aceasta e numai cu puţin mai mult decât o speculaţie.
Indiferent care ar fi motivul, apostolul s-a grăbit să ajungă cât mai curând cu putinţă la locul plin de
amintiri scumpe lui, în sânul creştinilor din Antiohia.
La Antiohia. Reîntoarcerea lui Pavel la Antiohia marchează sfârşitul celei de-a doua călătorii misio-
nare. Era cam pe la anul 52 d.Hr. (cf. p. 102).

23 După ce a petrecut un timp acolo, a plecat străbătând din loc în loc ţinutul Galatiei şi
al Frigiei şi întărindu-i pe toţi ucenicii.
A petrecut ceva timp. Vizita trebuie să fi fost de o durată de câteva luni. Unii atribuie acestei ocazii
disensiunea pe care Pavel o relatează în Galateni 2,11-14. Motivarea este că Pavel fusese multă vreme
absent din Antiohia şi că partida iudaizantă avusese timp să organizeze un atac proaspăt asupra libertăţii
neamurilor. Ei exercitaseră o presiune înnoită asupra lui Petru şi un element dăinuitor de instabilitate din
caracterul lui, l-a făcut să cedeze. Totuşi, alţii susţin că incidentul a avut loc înainte ca Pavel şi Sila să fi

~ 259 ~
părăsit Antiohia pentru a se duce la Conciliul din Ierusalim (vezi cap. 15,39,40).
A plecat. Antiohia este punctul de plecare al celei de-a treia călătorii misionare, ca şi pentru cele două
anterioare (cap. 13,1-3; 15,36-40).
Galatiei şi al Frigiei. Fără îndoială, Pavel a luat aceeaşi direcţie ca şi mai înainte, vizitând Listra şi
Derbe, înainte de a ajunge la partea mai nordică a Asiei Mici (vezi Nota Adiţională la cap. 16).
Întărindu-i. Pavel nu era numai un evanghelist care înfiinţa biserici noi, el era şi un păstor, în înţelesul
că păstra o preocupare activă pentru binele dăinuitor al bisericilor. Pentru unele dintre aceste biserici
înfiinţate cu prilejul celei dintâi călătorii misionare, aceasta era cea de-a patra vizită a lui Pavel acolo
(vezi cap. 13,51; 14,6, 21; 16,1, 6).
Vezi traseul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel

Apolo

24 Un iudeu pe nume Apolo, de neam din Alexandria, care era un vorbitor elocvent
l(Sau: un bărbat învăţat) şi un bun cunoscător al Scripturii, a venit în Efes.
Apolo. Probabil o contragere de la Apoloniu sau Apolodor. Versetele următoare sunt parantetice şi
procură un fundal pentru ceea ce a avut loc mai târziu. Faptele date în NT cu privire la Apolo sugerează
că el a avut un loc de frunte în biserica primară. Influenţa lui ca învăţător s-a făcut remarcabil simţită în
Corint. Pavel menţionează o partidă a urmaşilor lui acolo (vezi 1 Corinteni 1,12; 3,5; 4,6).
De neam din Alexandria. [Născut în Alexandria, KJV]. Literal, „un alexandrin din naştere”. Traducerea
LXX a VT fusese făcută în Alexandria de către iudei. Alexandria era un mare centru cultural, având una
dintre cele mai mari biblioteci ale lumii antice. Filosoful Filo era un conducător intelectual distins
printre iudeii de-acolo. Întrucât a trăit până în anul 50 d.Hr., Apolo se poate să fi ajuns sub influenţa lui.
Vorbitor elocvent[Avea darul vorbirii-trad. Cornilescu; Elocvent, KJV]. Gr. logios, „învăţat”, „eloc-
vent”. Oricare din aceste traduceri dă numai jumătate din ideea cuvântului. El era învăţat şi putea folosi
efectiv învăţătura lui.
Bun cunoscător[Tare-trad. Cornilescu; Puternic, KJV]. Gr. dunatos, „capabil”, „puternic”.

25 El era instruit în ce priveşte Calea Domnului, vorbea cu un duh înfocat şi dădea învă-
ţătură cu acurateţe despre lucrurile privitoare la Isus, deşi cunoştea numai botezul lui
Ioan.
Era instruit. Gr. katcheo, „a sonda adânc despre”, şi, prin extensiune, „a învăţa prin viu grai pe alţii”.
Cuvântul de la care derivă cuvântul nostru, „a catehiza”, lasă a se înţelege că Apolo fusese învăţat de
cineva, pe lângă studiul său personal din VT.
Ştim de la Josephus (Antiquities, XVIII. 5. 2) că învăţătura şi botezul lui Ioan produseseră un puternic
efect printre iudei. Nu este deci surprinzător că se iveau la Ierusalim şi la Efes, iudei care acceptaseră
învăţătura lui Ioan Botezătorul, despre Isus. Dar o astfel de instruire era fără îndoială puţin cuprinză-
toare. Ei vor fi ştiut că Ioan boteza ca pregătire pentru împărăţia care urma să vină şi vor fi auzit că el
prezentase pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu şi despre glasul din cer, când fusese El botezat. Dar
Ioan fusese decapitat la scurt timp după aceea şi Isus suferise moartea pe Golgota. Mulţi dintre ucenicii
lui Ioan s-ar fi putut să nu fi ştiut ce se petrecuse în legătură cu solia lui Hristos, după aceea – înfiinţarea
bisericii, rânduielile botezului creştin şi a Sfintei Cine, revărsarea Duhului Sfânt, învăţătura despre
convertire urmând pocăinţei şi primirea darului mântuirii prin har, prin credinţă. Ioan Botezătorul însuşi
nu înţelesese decât în mod neclar ceea ce Isus prezenta în direcţia aceasta, deoarece a venit o zi când a
trimis să întrebe pe Domnul, „Tu eşti Acela care are să vină?” (Matei 11,3).
Calea. Erau multe lucruri pe care oricine umbla pe „calea” lui Ioan avea nevoie să le ştie cu privire la
„calea” Domnului. Expresia e folosită într-un sens semitehnic, ca în expresia „unii umblând pe calea
credinţei” [„calea aceasta”, KJV] (vezi cap. 9,2), ca echivalent la ceea ce astăzi ar fi numit religia
creştină.
Un duh înfocat. Sau „plin de râvnă cu duhul” (cf. Romani 12,11, unde, la fel, cuvântul „duh” însem-
nează duhul omului, nu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu).
~ 260 ~
 Dădea învăţătură cu acurateţe[Vorbea şi învăţa amănunţit-trad. Cornilescu; Vorbea şi învăţa sârguin-
cios, KJV]. Expresia „calea Domnului” este o traducere a unor cuvinte din VT (Isa. 40,3), citate de
scriitorii Evangheliei cu privire la predica lui Ioan Botezătorul (Matei3,3; Marcu 1,3; Luca 3,4;
Ioan 1,23).
Apolo era foarte clar şi precis în proclamarea a ceea ce Ioan predicase cu privire la venirea împărăţiei
cerului, ilustrată din propriile sale studii din VT. S-ar putea ca el să fi arătat cum Ioan pregătise calea
pentru Isus şi se poate să fi făcut cunoscut mare parte din faptele şi cuvintele lui Isus, ca o dovadă că
Dumnezeu trimitea profeţi mai mari decât cei pe care de multă vreme îi avuseseră iudeii şi că, deci, viaţa
lui Hristos era o mărturie că mântuirea era aproape. Dar învăţătorul lui Apolo, indiferent cine ar fi fost
acela, nu dusese pe elevul său dincolo de solia Botezătorului, care recunoştea pe Isus ca Hristosul.
Apolo primise un fel de iudaism proslăvit, care avea să păstreze caracteristicile vechii religii. Fără
îndoială, el nu înţelesese până acum că „tăierea împrejur nu e nimic” (1 Corinteni 7,19; cf. Galateni 5,6)
şi nu şi-a dat seama că sistemul sacrificiilor era „aproape de pieire” (Evrei 8,13).
Cunoştea. Gr. epistamai, „a fi vat în”, „a avea cunoştinţă de”.
Botezul lui Ioan. Sub „botez” trebuie inclusă ideea cunoştinţei şi experienţei religioase la care botezul
era introducerea. Cuvintele sunt pline de interes, arătând că lucrarea lui Ioan Botezătorul, ca înainte
mergător al lui Hristos, ajunsese mai departe de cum arată relatarea Evangheliei. Cu siguranţă ajunsese
la Alexandria. Cu privire la limitările acestui „botez”, vezi comentariul mai sus la „era învăţat”.

26 A început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă, iar când Priscila şi Aquila l-au

auzit, l-au luat acasă şi i-au explicat şi mai amănunţit Calea lui Dumnezeu.
Să vorbească cu îndrăzneală. Se cerea îndrăzneală, deoarece iudeii nu erau în nici un caz cu toţii gata să
asculte predicarea cu privire la venirea lui Mesia. Oratorul trebuia să fie pregătit cu învăţătură şi eloc-
venţă, ca şi curaj, pentru a trata tema aceasta, cu privire la care iudeii fuseseră înşelaţi iarăşi şi iarăşi de
impostori.
Priscila şi Aquila. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „Priscila şi Acuila”, ca în v. 18
(cf. Romani 16,3; 2 Timotei 4,19). Ea evident a luat parte activă la instruirea lui Apolo, dovedind că era
o femeie cu multă putere şi râvnă printre creştini. Acuila şi Priscila aparent continuaseră să ia parte la
serviciile sinagogii. Când Apolo a apărut acolo în rolul de rabi şi a predat solia sa (cf. Fapte 13,14,15), ei
l-au ascultat şi au fost atraşi către el.
L-au luat. Întrucât mersese atât de departe în solia lui Ioan, Apolo ar fi fost mult mai mult în simpatie
cu Acuila şi Priscila, în poziţia lor cu privire la Hristos, decât cu iudeii care nu merseseră atât de departe.
El era pregătit să primească pe Mesia, dar nu înţelegea în ce fel împlinise Isus condiţiile acelui titlu.
I-au explicat. [I-au expus, KJV]. Mai bine „mai exact.”
Calea lui Dumnezeu. Ceea ce i-au „arătat” ei lui Apolo era ceea ce ei aflaseră de la Pavel şi poate prin
contacte mai timpurii cu creştinătatea din Roma (vezi v. 2). Aceasta ar fi cuprins doctrinele mântuirii
prin har, îndreptăţirii prin credinţă, darul Duhului Sfânt, după convertire şi botez şi înţelesul şi necesi-
tatea Sfintei Cine. Ar fi urmat fără îndoială, ca în cazul celor 12 oameni din cap. 19:1-7, ca Apolo, care
mai înainte cunoscuse numai botezul lui Ioan, să fie rebotezat „în numele Domnului Isus”.

27 Pentru că el vroia să treacă în Ahaia m(Provincie romană cu capitala la Corint), fraţii

l-au încurajat şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, el le-a fost de mare
ajutor celor ce, prin har, deveniseră credincioşi.
Vroia să treacă. [Era dispus să treacă, KJV]. Adică, dorea să meargă.
În Ahaia. Probabil la Corint, oraşul cel mai de seamă al Ahaiei. Formularea cap. 19,1 şi referirea la
Apolo, în 1 Corinteni 1:12, face din aceasta o certitudine. Cultura lui, însuşirile lui naturale şi învăţătura
şi experienţa lui recentă îl calificau să îndeplinească acolo o lucrare asemănătoare cu aceea pe care Pavel
o săvârşise la Atena.
Nu există nici un raport cu privire la vreo însărcinare apostolică pentru Apolo, dar unii dintre corinteni
ajunseseră să-l considere egal cu Pavel (1 Corinteni 1,12). Din această cauză, a apărut un puternic senti-
ment de partidă în acea biserică, pe care Pavel l-a reprimat (1 Corinteni 3,3-17). Nu există motiv de a

~ 261 ~
presupune că Apolo însuşi a produs situaţia aceasta, deoarece Pavel vorbeşte de Apolo că a udat ceea ce
el sădise (1 Corinteni 3,6). Se pare că faptul că Apolo avea cunoştinţe de existenţa duhului de partidă în
biserică l-a făcut să nu dorească să se înapoieze în Corint (1 Corinteni 16,12).
Fraţii l-au încurajat. [Îndemnând, KJV]. Sau „încurajându-l”. Pasajul acesta poate fi tradus şi „încura-
jând [pe Apolo], fraţii au scris ucenicilor.”
Au scris. [Fraţii au scris, KJV]. Aceasta este cea dintâi relatare a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept
„scrisoare de recomandare” (vezi 2 Corinteni 3,1; cf. Romani 16,1,2; Coloseni 4,10), trimisă de la o
biserică la alta, în favoarea purtătorului recomandaţiei. Ele erau „scrisorile de acreditare” de pe acea
vreme.
Faptul că biserica din Efes era dispusă să dea lui Apolo o astfel de scrisoare, arată excelenta impresie
pe care el o făcuse pe când era acolo. A ajutat mult prin harul... Pasajul poate fi tradus şi „prin har a
ajutat mult pe cei care crezuseră”. Traducerea aceasta pare preferabilă, deoarece prin harul lui
Dumnezeu conlucrând cu darurile înţelepciunii şi elocvenţei, Apolo a fost în stare să conducă pe oameni
la o experienţă mai adâncă în Hristos. Aceasta corespunde exact cu ceea ce Pavel spunea cu privire la
legătura lui Apolo cu propria sa lucrare: „Eu am sădit, Apolo a udat”; eu „am pus temelia şi un altul
clădeşte deasupra” (1 Corinteni 3,16,10).

28 Căci el îi înfrunta pe iudei în public, dovedind pe baza Scripturilor că Isus este

Cristosul.

Înfrunta[Înfrunta cu putere-trad. Cornilescu; Convingea cu putere, KJV]. Gr. diakatelegchomai, „a

înfrânge de tot prin argumente”, „a convinge deplin”. Apolo confrunta obiecţiunile iudeilor cu proba
Scripturii şi biruia. El ducea pe iudei la aceeaşi concluzie la care îi îndemnase Pavel. Metoda lui proba-
bil a fost diferită de aceea a lui Pavel, deosebirea fiind în personalitatea lui. Lucrarea lui în mod natural
atrăgea urmaşi la noul predicator şi poate îi dădea un succes numeric mai mare decât cel ce însoţise
eforturile lui Pavel. Întrucât Apolo nu mai apare în alt loc în Fapte, trebuie să se noteze aici ceea ce se
ştie cu privire la istoria lui ulterioară.
Deşi numele lui a fost folosit la Corint ca parolă a unui partid, Pavel nu arată nici o diferenţă doctrinară
între el şi Apolo şi, întrucât şi unul şi altul fuseseră în strânsă legătură de afinitate cu Acuila şi Priscila,
probabil nu era nici un dezacord. Ar reieşi din 1 Corinteni 16,12 că Apolo ar fi revenit cândva la Efes,
probabil cu scrisori de recomandare de la biserica din Corint (2 Corinteni 3,1). Pavel avea încredere în
el, cum e arătat de dorinţa lui ca el să poată veni la Corint cu Stefana, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16,12-
17). Apolo iese din câmpul vizual după aceea, până către sfârşitul carierei lui Pavel. Putem crede că anii
care au intervenit au fost plini de muncă evanghelistică plină de râvnă, aşa cum săvârşise la Efes şi la
Corint. Către finele lucrării lui Pavel (c. anul 67 d.Hr.), Apolo e menţionat de către Pavel (Tit 3,13). El
era în tovărăşie cu Zena, legiuitorul, adică cineva care ca şi Apolo, avea o reputaţie cu privire la o
adâncă cunoaştere a legii, fie iudaică, fie romană (vezi Matei 22,35; Vol. V, p. 55, 56). Sentimentul lui
Pavel faţă de Apolo evident a continuat să fie un sentiment de interes plin de afecţiune, deoarece solicita
pe Tit să-i dea tot ajutorul cu putinţă. Apolo lucrase în Creta şi acolo pare că adunase în jurul său o
grupă selectă de ucenici, pe care Pavel îi distinge de cei care erau asociaţi cu el (Titu 3,13,14).
Isus este Hristosul. Mai degrabă, „Hristosul este Isus” sau „Isus este Hristosul” (vezi v. 5; cap. 17,3).

Comentariile lui Ellen G. White: 1–3AA 243, 349;1–18AA 243–254;3 AA 347; CT 279; FE 97;
PP 593; 4T 409;4, 5 AA 350;5 AA 247;5–7AA 248;8 AA 249;9, 10 AA 250; PK 277;11 AA 270, 298;
Ev 327; 7T 268;12, 13 AA 252;14–17AA 253;18 AA 254;18, 19 AA 351;18–21AA 269–280;19–21 AA
269;23 AA 281;24 AA 269;25–28AA 270.

~ 262 ~
Capitolul 19
Pavel în Efes

1 În timp ce Apolo era în Corint, Pavel a călătorit prin regiunile din interior şi a ajuns în
Efes a(Capitala de facto a provinciei romane Asia (vezi nota de la 2:9), cel mai important
centru comercial al Asiei Mici şi cetatea în care se afla faimosul templu al lui Artemis,
considerat una dintre cele 7 minuni ale lumii antice). Acolo a găsit câţiva ucenici
În timp ce Apolo era în Corint. Paranteza privitoare la Apolo fiind încheiată, relatarea se întoarce acum
la Pavel. Apolo a găsit în Corint un centru foarte prielnic pentru lucrarea sa în Ahaia şi pare să fi făcut
din el sediul său pentru vremea aceea. La acest punct de răspântie, Pavel merge spre vest (cap. 18,23),
străbătând Asia Mică spre Efes.
Regiunile din interior[Ţinuturile de sus-trad. Cornilescu; Coastele de sus, KJV.] Sau „ţinuturile de sus”
ale unei arii mai mari (vezi capitolul 213,50). Acestea se găseau mai departe în interior. Călătoria a fost
probabil prin Licaonia, Galatia şi Frigia pe care el le vizitase mai înainte.
A ajuns în Efes Vizita aceasta a fost ca împlinire a făgăduinţei făcute de el când părăsise oraşul mai
înainte (cap. 18,21).
Câţiva ucenici. Ei sunt numiţi „ucenici” deoarece, ca şi Apolo, ajunseseră să cunoască unele lucruri cu
privire la Isus, pe temeiul cărora ei fuseseră atraşi ca să asculte prezentările lui Pavel care putea să-i
înveţe mai mult.

2 şi i-a întrebat: – Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Ei i-au răspuns: – Dar nici
n-am auzit că este un Duh Sfânt!
Când aţi crezut. [De vreme ce aţi crezut, KJV]. Sau „întrucât aţi crezut”. Adică sau când aţi crezut sau
întrucât aţi crezut. Pavel s-a adresat oamenilor ca unor credincioşi. Întrucât sosise de curând, el nu
cunoştea trecutul tuturor celor care arătau a fi printre membrii adunării. Dar probabil Pavel şi-a dat
seama că oamenilor acestora le lipseau darurile spirituale şi poate pacea, bucuria şi strălucirea care se
dădeau pe faţă la aceia aduşi deplin în solia Evangheliei.
Că este un Duh sfânt. [Că ar fi un Duh Sfânt, KJV]. Poziţia acestor ucenici e atât de asemănătoare cu
aceea a lui Apolo, când a sosit la Efes, încât e raţional de a crede că ei erau convertiţi de predica lui. Ei
trebuie, natural, să fi cunoscut Duhul Sfânt ca un nume în VT şi în învăţătura lui Ioan Botezătorul
(Matei3,11), dar dincolo de aceasta, ei păreau să fie în ignoranţă cu privire la natura Duhului. Ei primi-
seră botezul ca un semn de pocăinţă şi, fără îndoială, trăiau o viaţă cinstită, dar nu intraseră în experienţa
„neprihănirii, păcii şi bucuriei” pe care le puteau avea „în Duhul Sfânt” (Romani 14,15). Este evident că
ei erau discipoli iudei şi nu descendenţi dintre neamuri.

3 El le-a zis: – Atunci cu ce botez aţi fost botezaţi? Ei i-au răspuns: – Cu botezul lui Ioan.
Cu ce?[Spre ce?, KJV; În ce?, Nitz]. Mai degrabă „În ce?” (vezi cap. 2,41; 8,38). Expresia NT este „a
boteza în” sau „a primi prin botez”, pentru a surprinde unirea strânsă cu Domnul în care oamenii sunt
aduşi de actul simbolic al botezului prin scufundare. Răspunsurile oamenilor până aici arătaseră o instru-
ire incompletă, care era mai pe jos de cea ce primeau candidaţii la botez de obicei, cum şi o experienţă
spirituală incompletă, corespunzătoare cu lipsa lor de cunoştinţe. Ei fără îndoială nu-şi dădeau seama de
propria lor lipsă şi probabil se considerau pe deplin calificaţi de a aparţine adunării credincioşilor.
Cu botezul lui Ioan. [Spre botezul lui Ioan, KJV]. Mai degrabă „primiţi prin botezul lui Ioan”. Botezul
s-ar fi putut să fie făcut de Apolo, săvârşit înainte ca el să fi avut învăţătura mai deplină de la Acuila şi
Priscila sau de la altcineva ca el. Cu excepţia v. 4, aceasta este ultima referire din NT la Ioan
Botezătorul.

~ 263 ~
4 Pavel a zis: – Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel
Ce vine după el, adică în Isus.

Botezul pocăinţei. Pavel a rezumat ceea ce învăţase Ioan – botezul pocăinţei şi credinţa în Acela care
urma să vină – dar aceşti ucenici efeseni nu ştiau nimic cu privire la botezul Duhului şi la darurile
Duhului, şi mai nimic cu privire la doctrinele credinţei în Hristos.

5 Când au auzit ei aceasta, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus.

Când au auzit ei aceasta. „Aceste vorbe” e adăugat de traducători şi probabil ar trebui să fie omise.
Ceea ce au auzit aceşti convertiţi, fără îndoială, n-a fost numai afirmaţia că Isus era Mesia, ci argu-
mentele, cu texte din VT, prin care Pavel dovedea că lucrul acesta era adevărat, arătând că în El se
împlinea VT. Deşi descrierea de aici este scurtă, convingerea lor n-a fost în mod necesar bruscă sau fără
instruire deplină.
În Numele. În ce priveşte însemnătatea „numelui”, vezi cap. 3,16; 4,12. Aici e un exemplu de persoane
rebotezate la primirea unui adevăr vital, nou pentru ei.
Dar aceasta nu constituie o justificare pentru rebotezări frecvente. Rebotezările ar trebui să fie rareori
administrate. Curăţirea de păcate care apare în viaţa creştinului, în umblarea lui de toate zilele, într-o
lume păcătoasă este procurată de harul iertător al lui Dumnezeu prin Hristos (1 Ioan 1,9; 2,1.2) şi
dovedită prin rânduiala spălării picioarelor, care simbolizează o spălare de păcate (Ioan 13,4-10). Când
cineva a fost botezat în Hristos, rebotezarea se cere numai dacă a avut loc o apostazie precisă de la
doctrinele şi normele pe care le cere comuniunea cu Hristos. Excepţii de la această regulă generală ar fi
cazuri ca acela descris aici. Botezarea în numele lui Hristos este o garanţie de intrare în legământul
mântuirii şi se intenţionează să fie o experienţă permanentă şi dăinuitoare.

6 Când Pavel şi-a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi au început să vor-
bească în limbi şi să profeţească.

Şi-a pus Pavel mâinile. Vezi cap. 6,6.

Duhul Sfânt a venit[Duhul Sfânt S-a coborât-trad. Cornilescu; Duhul Sfânt a venit, KJV]. Aceasta este
o experienţă de care s-au împărtăşit toţi aceia al căror botez e relatat în cartea Faptelor. Duhul a venit în
cazul acesta ca măsură de prevedere pentru marea lucrare care avea să schimbe Efesul dintr-o cetate
devotată zeiţei Artemis (Diana), într-un loc suficient câştigat la Hristos, pentru a deveni un centru de
viaţă creştină pentru întreaga acea arie şi aceasta pentru câteva secole următoare.
Vorbească în limbi. [Vorbeau cu limbi, KJV]. Mai degrabă, „au început a vorbi în limbi.” Aceasta era o
revărsare ca la Ziua Cincizecimii. După cum la Ierusalim, darul şi-a făcut efectul asupra iudeilor adunaţi
la sărbătoare, din fiecare parte a imperiului, tot aşa acum, Duhul dat în acest centru de activitate al
neamurilor, urma să aibă un efect similar, pentru ca uimirea oamenilor din cauza unei astfel de puteri să
poată atrage atenţia la solie şi să câştige convertiţi la Hristos. „În felul acesta, ei au fost calificaţi să
lucreze ca misionari în Efes şi în vecinătatea lui şi, de asemenea, pentru a merge să proclame Evanghelia
în Asia Mică.” (EGW, RH, 31 august 1911).
Profeţească. Mai degrabă „au început să proorocească”. Aceasta înseamnă o prezentare mai convin-
gătoare a Evangheliei, introducând o expunere a profeţiei VT şi o mai mare putere de a predica. Prezi-
cerea de evenimente viitoare urma să fie de puţin ajutor pentru cauza lui Hristos la data aceea şi nu în
mod necesar înţeleasă din cuvântul acesta.

7 Erau, cu toţii, cam 12 bărbaţi.

Erau,cu toţii,cam 12. Naraţiunea lasă a se înţelege că aceşti 12 alcătuiau o grupă, poate luând împreună
parte la serviciile de cult ale bisericii, dar până la data aceasta neîmpărtăşindu-se deplin de viaţa ei.

~ 264 ~
8 Apoi a intrat în sinagogă. Timp de 3 luni a vorbit cu îndrăzneală, purtând discuţii şi
încercând să convingă cu privire la lucrurile despre Împărăţia lui Dumnezeu.
În sinagogă. Potrivit cu deprinderea apostolică (vezi cap. 9,20). Vizitele acestea erau mai ales în zilele
de Sabat, în primul rând datorită faptului că Pavel era un păzitor al Sabatului (vezi cap. 13,14; 16,13) şi
iarăşi, pentru că Pavel lucra cu mâinile lui, în timpul săptămânii (Fapte 18,3; 20,34; 1 Tesaloniceni 2,9;
2 Tesaloniceni 3,8) şi pentru că Sabatele prezentau cea mai bună ocazie pentru a stabili contacte cu
iudeii.
Timp de 3 luni. Aceste puţine cuvinte cuprind raportul unei perioade de muncă grea. Fără îndoială că
munca zilnică de făcător de corturi a mers mai departe pentru Pavel, ca şi mai înainte (cf. cap. 23,34), în
timp ce în zilele de Sabat, cel puţin el se găsea în sinagogă, predicând că Isus este Hristosul şi prezen-
tând natura lucrării Lui şi legile eterne ale împărăţiei Sale.
Vorbit cu îndrăzneală. Vezi cap. 9,27.
Purtând discuţii. [Disputând, KJV]. Mai degrabă, „raţionând”, ca în cap. 17,2; 18,4.19; vezi cap. 20,7.
Să convingă. [Convingând, KJV]. Sau „încercând să convingă”.
Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,6.

9 Dar fiindcă unii rămâneau încăpăţânaţi şi necredincioşi şi vorbeau de rău Calea

înaintea mulţimii, Pavel s-a îndepărtat de ei, luându-i cu el şi pe ucenici. Şi în fiecare zi
purta discuţii în sala de prelegeri b(O încăpere unde învăţătorii se întâlneau cu cei pe care
îi învăţau) a lui Tiranus.
Unii rămâneau încăpăţânaţi şi necredincioşi. [Diferiţi erau împietriţi şi nu credeau, KJV]. Sau „unii se
împietreau şi se făceau neascultători”. Vezi cap. 14,2.
Vorbeau de rău Calea. [Vorbeau de rău calea aceea, KJV]. Adică despre creştini şi creştinism. Iudeii
necredincioşi s-au purtat la Efes, ca şi semenii lor de la Tesalonic. Probabil şi-au manifestat ura faţă de
Pavel, încercând să ridice pe cei dintre neamuri împotriva lui. Oamenii din clasele de mai jos erau
întotdeauna gata de scandal.
S-a îndepărtat[A plecat-trad. Cornilescu]. Adică a încetat de a lua parte la serviciile publice ale
sinagogii.
Luându-i cu el şi pe ucenici[A despărţit pe ucenici-trad. Cornilescu]. Adică, partea creştină a adunării
din sinagogă a fost retrasă, împreună cu oricare iudeu care ajunsese să fie interesat de învăţătura lui.
Aceasta este cea dintâi ocazie relatată când un grup întreg de credincioşi creştini a rupt legătura cu
sinagoga iudaică. Procesul retragerii trebuie să fi fost accelerat în cursul perioadei războaielor iudaice,
anii 68-135 d.Hr., când era nu numai neconfortabil, dar în unele cazuri, chiar primejdios, de a fi asociat
cu iudeii (vezi Vol. V, p. 80).
În fiecare zi. Cât de des învăţase Pavel în sinagogă, în cursul primelor sale 3 luni la Efes, nu se poate
şti, deşi fără îndoială a fost acolo în fiecare Sabat şi poate şi mai des. Acum, cel puţin, a început un
program intens de evanghelizare publică, căreia îi devota cel puţin o parte din fiecare zi. Presupus, el
continua în acelaşi timp să-şi câştige existenţa (vezi v. 8).
Purta discuţii[A învăţat-trad. Cornilescu; Disputând, KJV.] Se pot cita oarecare dovezi textuale (cf.
p. 10) pentru exprimarea deosebită, „disputând zilnic în şcoala unuia Tiran, de la ora a cincea până la a
zecea.” Învăţaţii sunt în dezacord asupra faptului dacă exprimarea aceasta trebuie considerată originară.
Dacă da, ea sugerează gândul interesant că, întrucât perioada de la ora a cincea la a zecea (cam 11 a.m. –
4 p.m.) e vremea de siestă în ţările răsăritene, Pavel va fi folosit clădirea aceasta pentru învăţătura sa, în
cursul „orelor libere”, când şcoala lui Tiran n-ar fi fost în funcţiune.
Sala de prelegeri[Şcoala-trad. Cornilescu]. Gr. schole.Cuvântul acesta are o istorie interesantă. Originar
însemna „răgaz”, „timp liber”, apoi a fost aplicat la timpul liber ca fiind consacrat discuţiei savante şi
studiului, apoi, ca aici, locului în care era urmat studiul. În cele din urmă a devenit un termen colectiv
pentru urmaşii unui anumit învăţător, ca „şcoala lui Zeno”. În versetul acesta, el indică probabil o sală de
conferinţe care, ca proprietate particulară a deţinătorului, a fost pusă la dispoziţie sau închiriată
apostolului.
A lui Tiranus. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiţând cuvântul „unuia” care sugerează că
~ 265 ~
Tiran s-ar putea să fi fost o persoană bine cunoscută. Cu privire la acest om, nimic sigur nu se cunoaşte
în plus. S-ar fi putut ca el să fi fost un învăţător de filosofie sau retorică, dar dacă lucrurile stau astfel, el
nu putea să fi fost păgân cu totul neconvertit. O asemenea persoană nu ar fi putut permite ca sala sa de
clasă să fie folosită de un învăţător al unei religii noi, care era ridiculizată în anumite cercuri (vezi
cap. 17,32).
Unii, deci, îşi închipuie că aceştia erau o şcoală iudaică, o Beth-Hammidrash în care ascultătorii iudaici
ai lui Pavel s-ar fi putut mai uşor aduna. Ascultătorii evident erau parte iudei, parte greci. Fără îndoială
erau destui iudei în Efes pentru a face necesare astfel de „şcoli” pentru educaţia lor şi conducătorul unei
astfel de şcoli foarte probabil ar fi adoptat un nume neiudeu, pe lângă cel iudeu al său. Aşa că Tiran s-ar
fi putut să fie un iudeu.

10 Lucrul acesta a ţinut timp de 2 ani, astfel că toţi cei ce locuiau în Asia, atât iudei, cât şi
greci, au auzit Cuvântul Domnului.
A ţinut timp de 2 ani. Când mai târziu el a vorbit prezbiterilor efeseni la Milet, Pavel afirma că el
sfătuise biserica din Efes, timp de „3 ani” (cap. 20,31). Nu există conflict între aceste două afirmaţii. La
cei 2 ani menţionaţi aici trebuie adăugate cele 3 luni din v. 8 şi timpul care s-ar fi putut să fi precedat
învăţătura sa în sinagogă (vezi AA 291).
Toţi cei ce locuiau în Asia. În ce priveşte „Asia”, vezi cap. 2,9. Evident, Efesul a devenit centrul activi-
tăţilor lui Pavel şi de acolo, fără îndoială, a vizitat şi oraşele învecinate.
Din această cauză s-ar fi putut ca bisericile menţionate în Apocalipsa (cap. 2,3) să-şi fi datorat existenţa
lui Pavel, deşi probabilitatea aceasta trebuie calificată de afirmarea că unii nu văzuseră faţa lui Pavel
(Coloseni 2,1; cf. la Fapte 18,23). Creşterea noii comunităţii creştine de la Efes care primea membrii atât
dintre iudei, cât şi dintre greci, a devenit un fapt evident. Numărul darurilor pentru Artemis şi vânzarea
de suveniruri scăzuseră în chip remarcabil. Luca lasă a se înţelege că ascultătorii atraşi de Pavel erau
constituiţi nu numai din locuitori stabiliţi la Efes, dar şi din cei care vizitau oraşul şi care duceau veşti
despre predicator şi solia lui în toate colţurile ţinutului. Filimon din Colose se poate să fi fost unul dintre
convertiţii lui Pavel, din această perioadă (vezi Filipeni 19).

11 Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel,

Făcea. [Lucra, KJV]. Timpul verbului în versiunea greacă lasă a se înţelege că aceste manifestări ale
puterii lui Dumnezeu erau continue în timpul petrecut de apostol la Efes. Aceasta nu a fost o manifestare
spasmodică, rezultând din vreo cuvântare puternică, dar solitară.
Minuni nemaipomenite. [Minuni deosebite, KJV]. Literal, „[lucrări] puternice, nu[din cele] care au loc
din întâmplare”, adică nu din acelea de care cineva ar putea vedea în orice zi (cf. cele de la cap. 28,2).
Substantivul grecesc folosit aici pentru „minuni” este dunamis (vezi Vol. V, p. 208). Dumnezeu făcea
lucrările, Pavel era unealta.
Prin mâinile. O reproducere literală a unui idiom ebraic, exprimând unealta (vezi cap. 5,12).

12 aşa încât la cei bolnavi erau aduse până şi batistele sau şorţurile care îi atinseseră aces-
tuia trupul, şi bolile îi părăseau, iar duhurile rele ieşeau din ei.
Acestuia trupul. [De la trupul lui, KJV]. Propoziţia poate spune, „batiste sau şorţuri erau duse de la
trupul lui, la bolnavi” (RSV). Cuvintele greceşti pentru „basmale” şi „şorţuri” sunt transliterări din
latină. „Basmalele” (sudaria) erau folosite pentru a şterge sudoarea de pe faţă; „şorţurile” (semicinctia)
erau şorţuri scurte purtate de meseriaşi. Ar părea oarecum ciudat ca, după ce a expus lucrarea a 2 ani în
câteva cuvinte, Luca să stăruie atât de pe larg asupra acestor amănunte. S-ar putea ca interesul lui ca
medic să-i fi atras în mod natural atenţia la acte supranaturale de vindecare. Pare că persoane sincere
veneau la apostol pe când lucra la meseria lui şi el le oferea chiar batistele sau şorţurile pe care el le
folosea. Eficienţa acestor mijloace de vindecare se poate compara cu aceea a atingerii hainei Domnului
(vezi Marcu 5,27,28) şi tina pe care El a folosit-o pentru vindecarea orbului (vezi Ioan 9,6). Sunt numai
două condiţii universal cerute în faptele supranaturale de vindecare divină – puterea divină şi credinţa.
Lucrurile materiale care pot face punte peste prăpastia dintre puterea divină şi credinţa omenească sunt
~ 266 ~
simple vehicule pentru exercitarea credinţei.
Bolile îi părăseau. [Bolile se duceau, KJV]. În cetatea Efes unde, aşa cum arată acest capitol,
exorcismul şi feluri curioase de vrăjitorie şi descântece erau desfăşurate înaintea privirii oamenilor,
Dumnezeu pare să fi făcut vindecări miraculoase pentru a sta ca dovezi ale puterii credinţei.

Cei 7 fii ai lui Sceva

13 Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele
Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: „În Numele lui Isus, pe Care-L
predică Pavel, vă poruncesc să ieşiţi!”

Nişte. [Oarecare, KJV]. Mai degrabă „unii chiar”, „şi unii”.

Exorcişti iudei, care umblau din loc în loc. [Vagabonzi iudei, exorcişti, KJV]. Sau „exorcişti iudei
itineranţi” (RSV). Impostori umblau din loc în loc, căutând să tragă foloase personale prin folosirea
numelui lui Pavel şi al lui Isus. Aceşti iudei susţineau că vindecă bolile prin farmece şi vrăji (vezi
cap. 8,9; 13.6). Istoricul iudeu Josephus, scriind despre presupusa iscusinţă a lui Solomon împotriva
diavolilor şi în ce priveşte folosirea exorcismului, adaugă, „Acest fel de vindecare are o foarte mare
putere printre noi până în timpul de faţă.” (Antiquities, VIII. 2. 5 [46]; ed. Loeb; vol. 5, p. 595).
Să cheme... peste. [Să numească peste, Nitz]. De la o dată foarte timpurie, literatura tradiţională a
iudeilor punea mari rezultate pe seama rostirii numelui care nu poate fi spus Dumnezeirii. Ei pretindeau
că prin aceasta a ucis Moise pe egipteni şi că Elisei a adus distrugerea copiilor batjocoritori „prin numele
lui Iehova”. E uşor a înţelege că aceşti „iudei vagabonzi”, văzând rezultatele folosirii de către Pavel a
numelui lui Isus, aveau să încerce să săvârşească vindecări prin acelaşi nume (vezi cap. 3.16).
Vă poruncesc[Vă jur-trad. Cornilescu; Vă jurăm, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10)
exprimarea „vă jur”. Lucrul acesta este fără îndoială corect, deoarece cuvintele erau rostite de persoana
anumită care săvârşea actul de exorcism.

14 Cei ce făceau lucrul aceasta erau 7 fii ai lui Sceva, un preot conducător c(Fie era din
familia marilor preoţi, fie îşi atribuia această descendenţă sau titlul de mare preot) iudeu.

Cei ce făceau lucrul acesta. Cei 7 feciori ai lui Sceva adoptaseră pentru exorcizările lor, formula cuvin-
telor citate, formulă care le-ar fi dat o aparentă respectabilitate.
Un preot conducător iudeu[Un preot iudeu din cei mai de seamă-trad. Cornilescu; Un iudeu şi mai
mare al preoţilor, KJV]. Aceasta sugerează că el s-ar putea să fi fost căpetenia uneia dintre cele 24 de
cete în care erau împărţiţi preoţii (vezi Matei2,4; Luca 3,2). Dacă aşa stau lucrurile, e cu putinţă ca omul
acesta să-şi fi pierdut locul pentru vreo oarecare pricină, dar, venind la Efes, încă se mai numea preot din
cei de seamă, şi aşa e descris şi de Luca.

15 Dar duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine
sunteţi?!”

Le-a răspuns. Exorciştii stăteau faţă în faţă cu demonizatul, tot atât de furios şi tot atât de tare ca şi
acela care Îl întâmpinase pe Domnul, la Gadara (Marcu 5,3,4, cf. Matei8,28).
Pe Isus îl cunosc. Gr. ton Iesoun ginosco „pe Isus Îl recunosc.” Ginosco, lasă a se înţelege nu numai
cunoaşterea personală, dar şi recunoaşterea autorităţii.
Pe Pavel îl ştiu. Gr. ton Paulon epistamai, „cunosc pe Pavel”. Epistamai poate lăsa a se înţelege o
cunoaştere familiară sau cunoaşterea unui fapt.
Voi cine sunteţi?[Cine sunteţi voi?, KJV]. Literal, „dar voi, cine sunteţi voi?”. Omul demonizat se
identifica în felul acesta cu demonul (cf. Marcu 5,7-12). El era cuprins de înfiorare la auzirea numelui de
Isus, când era rostit de un om ca Pavel, dar nu era înfricoşat de aceşti aroganţi.

~ 267 ~
16 Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe toţi şi i-a bătut în aşa
fel încât au fugit din casa aceea goi şi răniţi.
A sărit asupra lor. Posesiunea demonică aici, ca şi în cazul celui din Gadara, dădea victimei o putere
mult mai mare decât normală. Impostorii au fugit cuprinşi de consternare înaintea furiei demonice a
omului.
I-a biruit. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „i-a biruit pe amândoi”. Această exprimare ar
putea arăta că numai 2 din cei 7 fii erau amestecaţi în cazul acesta. Totuşi, există dovezi din papirusuri
că acest cuvânt grecesc pentru „amândoi” ar putea să aibă sensul de „toţi” (mai mulţi decât 2).
Goi. Faptul acesta nu ar lăsa în mod necesar să se înţeleagă că mai mult decât haina de deasupra sau
mantaua a fost ruptă de pe oameni, lăsându-i îmbrăcaţi numai în tunicile lor scurte (vezi Matei5.40).
Relatarea se opreşte aici, dacă scriitorul ar fi inventat lucruri extraordinare, el ar fi putut dezvolta
istorisirea până la o culminare cu vindecarea omului, prin intervenţia lui Pavel, după eşecul fiilor lui
Sceva. Dar raportul lui Luca se rezumă la fapte.

17 Lucrul acesta a fost cunoscut atât de către toţi iudeii, cât şi de către toţi grecii care
locuiau în Efes; şi pe toţi i-a cuprins frica, iar Numele Domnului era preamărit.
A fost cunoscut. Literal, „a ajuns cunoscut”. Fără îndoială vestea cu privire la această întâmplare s-a
răspândit repede. Fiii lui Sceva probabil nu au avut ce spune ei înşişi cu privire la întâmplare.
De către toţi iudeii,cât şi de toţi grecii. [Iudei şi greci, KJV]. Mai degrabă, „atât de iudei, cât şi de
greci”.
Numele Domnului Isus era preamărit. Timpul verbului lasă a se înţelege proslăvire continuă.
Naraţiunea arată că numele lui Isus ieşea cu mult în evidenţă peste orice nume din formulele pe care le
folosiseră exorciştii. Era de asemenea evident că era un lucru primejdios de a folosi numele în chip
necugetat, fără credinţă în ceea ce era implicat. Ca niciodată mai înainte, oamenii din Efes au respectat
numele acela când au fost martori la pedepsirea de care au avut parte cei ce l-au profanat.

18 Mulţi dintre cei ce crezuseră, veneau să mărturisească şi să-şi spună faptele.

Mulţi din cei care crezuseră, veneau să mărturisească. [Mulţi din cei ce crezuseră, veneau şi mărturi-
seau, KJV]. Sau „Mulţi din cei care crezuseră, au început să vină, mărturisind.” Ca la v. 2, verbul
„crezuseră” e folosit probabil pentru întregul proces de convertire, cuprinzând şi botezul (cf. v. 3).
Credincioşii aceştia făcuseră o mărturisire, dar era lămurit o experienţă nedesăvârşită aceea în care ei
veniseră. Acum se făceau mărturisiri de fapte rele, poate, în unele cazuri, în legătură cu practicile oculte
în care crezuseră după ce fuseseră botezaţi. Sub conducerea Duhului, biserica a trecut printr-o experienţă
de cercetare profundă a inimii. Nu e clar dacă mărturisirile erau făcute în particular, lui Pavel şi celorlalţi
învăţători, sau public, în prezenţa adunării. Ultima e cea mai probabilă, chiar aşa cum era adevărat cu
privire la mărturisirile făcute lui Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,6). Ei văzuseră ce putea face cel rău, în
cazul folosirii cu uşurătate a numelui Isus şi se întrebau dacă nu cumva foloseau rău numele, numindu-
se pe ei înşişi creştini. Ei îşi dădeau seama că trebuie să întâmpine pe Hristos ca Judecător al tuturor.
Conştiinţa lor era trezită la o intensă activitate. Ei îşi mărturiseau păcatele, prin aceasta venind sub
prevederea îndurătoare a iertării şi mijlocirii lui Hristos (1 Ioan 1,9; 2.1). Vezi AA 288.

19 Şi mulţi dintre cei ce făcuseră vrăjitorii, şi-au adunat cărţile şi le-au ars în faţa tuturor
d(Magia înflorise foarte mult în Efes; exista chiar şi o categorie de formule magice,
numită ephesia grammatta).Au socotit preţul acestora şi l-au găsit ca fiind de 50000 de
arginţi e[Probabil drahme sau denari; o drahmă era aproape echivalentul unui denar, care
reprezenta plata obişnuită pentru o zi de muncă (soldaţii romani primeau, de asemenea,
un denar pe zi)].
Mulţi dintre cei ce[Unii din cei ce-trad. Cornilescu; Mulţi din ei, KJV]. Propoziţia spune literal „Mulţi
din cei care practicaseră lucruri de prisos”, înţelegând arte superstiţioase, magice. Artele acestea erau

~ 268 ~
aproape o specialitate în Efeseni. Magii şi astrologii erau acolo în mare număr, făceau un negoţ prosper
cu farmece, cărţi de ghicit şi reguli de interpretare a viselor. Aşa numitele „vrăji efesene” sau „Scrieri
efesene” (Ephesian grammata) erau mici fâşii de pergament, păstrate în pungi de mătase şi pe aceste
fâşii erau scrise cuvinte arhaice, cu înţeles obscur. Clement din Alexandria face liste din cuvintele
acestea (Stromata v. 8) şi în ciuda faptului că erau atât de întunecate, încât sfidează analiza lingvistică, el
le interpretează ca însemnând întuneric şi lumină, pământul şi anul, soarele şi adevărul. Fără îndoială ele
reprezentau o supravieţuire a vechiului cult frigian al naturii, care antedata pe zeiţa greacă Artemis şi
care mai târziu s-a combinat cu superstiţii împrumutate din alte religii.
Şi-au adunat cărţile[Şi-au adus cărţile-trad. Cornilescu]. Lucrul acesta trebuie să însemne adunarea
laolaltă a hârtiilor pe care fuseseră scrise vrăjile şi descântecele, „scrierile efesene” şi cărţile lucrate ca
tractate despre aceste „arte” oculte. Se presupune că unele din „scrierile” acestea erau de o mare
vechime, mergând în trecut până în zilele lui Moise. Probabil au fost aduse şi farmece sau amulete.
Le-au ars. Pare să fie o legătură între această ardere şi vindecările săvârşite prin Pavel, care au fost
urmate de biruirea pretinşilor exorcişti de către demon (vezi v. 12,16). Cei care „crezuseră” şi-au dat
bine seama că puterea creştinismului era superioară „artelor curioase” [„vrăjitoriilor”]. Farmecele,
numele mistice, formulele şi „scrisorile” erau demascate ca nişte vorbe goale. Drept urmare, descân-
tecele scrise şi tractatele care le conţineau au fost arse. Forma verbului în greceşte poate lăsa a se
înţelege fie ardere continuă, timp de câteva ore, când carte după carte a fost aruncată în foc, sau serii
repetate de ardere. O astfel de demonstraţie trebuie să fi atras multă luare aminte.
Au socotit preţul acestora. Sacrificiul făcut de credincioşi consta nu numai din costul cărţilor, care este
arătat de Luca, dar şi din pierderea venitului cu putinţă, pe care l-ar fi putut avea din practicarea „artelor
curioase” [„vrăjitoriei”].
Cincizeci de mii de arginţi. Întrucât această ardere dramatică de cărţi, socotită de mulţi a fi valoroasă, a
avut loc în mijlocul populaţiei greceşti, e probabil ca Luca să se fi gândit la drahme ca fiind „arginţi”.
Dacă lucrurile stau aşa, 50.000 din aceste piese ar valora ceva peste 5000 de dolari. Întrucât, însă,
drahma era aproape echivalentul salariului pe o zi pe vremea aceea, se va vedea că valoarea curentă pe
atunci la cumpărare era mult mai mare decât aceea sugerată de cifra echivalentă în dolari. Unele dintre
cărţi fără îndoială ar fi adus un preţ mai mare dacă ar fi fost oferite spre vânzare. Vezi Vol. V, p. 49.

20 Astfel, prin tăria Domnului, Cuvântul se răspândea şi se întărea.

Tăria Domnului. [Biruia, KJV]. Sau „continua să se întărească”.
Cuvântul se răspândea şi se întărea. [Puternic creşte, KJV]. Literal, „Puternic, Cuvântul Domnului tot
creştea.” „Puternic” poate fi înţeles ca „având forţă şi tărie copleşitoare, căreia nimic nu-i putea sta
împotrivă.”

O mare tulburare în Efes

21 După ce s-au petrecut aceste lucruri, Pavel şi-a pus în gând să se ducă la Ierusalim,
trecând prin Macedonia şi Ahaia f(Vezi nota de la 18:27). El îşi zicea: „După ce voi
merge acolo, trebuie să văd şi Roma!”
După ce s-au petrecut aceste lucruri. Fusese la Efes o mare recoltă de suflete care intraseră în biserică.
Prin întâmplări impresionante, Dumnezeu Se amestecase în activităţile bisericii şi ale cetăţii. Cei care
„crezuseră” trecuseră printr-o reformă. Avusese loc o spectaculoasă nimicire a uneltelor celui rău, atră-
gând atenţia întregii cetăţi. Lucrarea era acum bine întemeiată şi Pavel a simţit că putea părăsi cetatea.
Şi-a pus în gând. [A plănuit în duh, KJV]. În limba greacă, expresia este ambiguă, ea poate însemna
propriul duh al lui Pavel sau poate însemna că Pavel a fost inspirat de către Duhul Sfânt să-şi pună în
gând, aşa cum a făcut (vezi cap. 17,16).
Să se ducă la Ierusalim. Pentru a duce contribuţiile amintite mai sus. Pavel vorbise despre „fiarele din
Efes” (1 Corinteni 15,32), despre „o uşă mare şi largă” care i se deschisese în Efes (1 Corinteni 6,9).
Grelele tulburări prin care trecuse în cetatea aceasta erau fără îndoială atât uşi ale ocaziei, cât şi de
ameninţări cu moartea pentru Pavel. Acum putea să plece, să cerceteze bisericile din Grecia şi apoi să se
~ 269 ~
ducă la Ierusalim.
Prin Macedonia şi Ahaia. Întâia epistolă către corinteni redă motivul gândului lui Pavel. Avuseseră loc
comunicări mai mult sau mai puţin frecvente cu bisericile Macedoniei şi Ahaiei, în decursul anilor
petrecuţi de Pavel la Efes, şi el avea motiv de îngrijorare. Fusese necesar ca el să scrie corintenilor o
scrisoare care nu mai există, avertizându-i împotriva păcatului josnic al desfrâului printre ei (1 Cor.5,9-
11). Membrii casei lui Cloe aduseseră vestea de schisme; mai erau veşti de gravă dezordine şi de lipsă
de disciplină bisericească şi chiar adulter incestuos (1 Corinteni 1,11 5,1; 11,18-22). Lucrurile acestea
aveau nevoie de atenţia personală a lui Pavel. De asemenea voia să viziteze Ierusalimul din nou, pentru a
aduce contribuţiile bisericilor dintre neamuri, credincioşilor creştini iudei aflaţi în nevoie, din Palestina
(vezi 1 Corinteni 16,1; 2 Corinteni 8,1-4).
Să văd şi Roma. Aceasta este prima dorinţă exprimată a lui Pavel de a merge la Roma. Plănuita lui
vizită la Roma (vezi Romani 1,13; 15.23) arată că el întreţinuse dorinţa aceasta de ani de zile, poate din
timpul când i se spusese că urma să fie apostolul Neamurilor (Fapte 22,23). Dorinţa sa de a ajunge în
capitala imperiului era fără îndoială întărită şi de faptul că avea un mare număr de prieteni la Roma, pe
care îi cunoscuse prin alte părţi (Romani 16,1-15). Lucrarea lui Pavel nu i se va fi părut deplină până nu
va fi dus mărturia sa în marele centru al imperiului. Dar până aici, nădejdile acestea fuseseră neîmpli-
nite, aşa că declara când era pe punctul de a părăsi Efesul că plănuia precis să meargă la Roma, cum şi în
Spania (Romani 15,28).

22 I-a trimis în Macedonia pe Timotei şi pe Erastus, 2 dintre ajutoarele lui, iar el a mai
rămas un timp în Asia g(Vezi nota de la 2:9).
I-a trimis în Macedonia. Fără îndoială pentru ca darurile să fie adunate în biserici, să fie pregătite şi
pentru ca, aşa cum scria corintenilor, să nu fie nevoie de colectare când el însuşi va fi venit (1 Cor.16.2).
Ajutoarele. [Cei care-i slujeau, KJV]. Gr. diakoneo, „a sluji”, „a servi”. De la verbul acesta e derivat
substantivul tradus „diacon”. Vezi p. 25.
Timotei. Informaţia cu privire la Timotei este procurată în 1 Corinteni 4,17. El a fost trimis mai înainte
pentru a avertiza şi a sfătui pe credincioşi şi, în felul acesta, să cruţe pe Pavel însuşi de a fi nevoit să fie
necuvenit de sever când avea să viziteze Corintul. Pavel îndemna pe credincioşii corinteni să primească
pe Timotei cu respect (1 Corinteni 16,10). El a fost instruit să revină la Pavel (v. 11) şi aşa Timotei a fost
cu apostolul când a scris a doua scrisoare către corinteni (2 Corinteni 1,1).
Erastus. A fost găsit la Corint un bloc de pavaj datând de pe la mijlocul sec. I d.Hr., şi purtând
inscripţia, „Erast, ca răspuns la slujba lui de edil, a pus pavajul pe propria sa cheltuială”. Învăţaţii, în
general, identifică pe acest Erast cu acela menţionat aici (vezi Romani 16,23; cf. 2 Timotei 4,20).

23 În perioada aceea, s-a stârnit o mare tulburare cu privire la Cale.

O mare tulburare. [Nu puţină zarvă, KJV]. O formă negativă pentru accentuare.
Cu privire la Cale[Cu privire la Calea Domnului-trad. Cornilescu; Cu privire la calea aceea, KJV].
Literal, „calea”, dar articolul grec are adesea forţa demonstrativă. Vezi cap. 9,2.

24 Un argintar pe nume Demetrius, făcea replici în argint ale templului lui Artemis
h[Artemis (Diana la romani) era, în mitologia greacă, zeiţa vânătorii, a lunii şi a naturii.
Artemis din Efes împrumutase, probabil, caracteristicile zeiţei Cibela, zeiţa-mamă, zeiţa
fertilitaţii, venerată în toată Asia Mică (problema asimilării, în Efes, a lui Artemis de
către Cibela este disputată astăzi de către specialişti, precum şi presupusa practică a
prostituţiei sacre)] şi aducea astfel lucrătorilor săi nu puţin câştig. i(Demetrius era
probabil conducărul breslei argintarilor din Efes)
Demetrius[Dimitrie-trad. Cornilescu].Omul acesta nu este altfel cunoscut. Numele era obişnuit la greci.
Templului. [Temple mici, Nitz]. Gr. naoi (singular, naos; vezi Matei 4,5). Cuvântul acesta, de obicei
tradus „templu”, se referă totdeauna la sanctuarul lăuntric, unde se presupunea că sălăşluieşte prezenţa
divină şi aici trebuie în acord cu aceasta, să însemne sanctuarul lăuntric, conţinând statuia zeiţei. Micile

~ 270 ~
reprezentări de argint (sau terra-cotta) ale templului probabil conţineau o statuie miniaturală a zeiţei.
Modelele acestea puteau fi aşezate într-o casă sau purtate ca o amuletă.
Artemis[Dianei-trad. Cornilescu]. Gr. Artemis. Pare să nu fi fost un motiv întemeiat pentru traducătorii
KJV să folosească aici, numele roman al zeiţei Diana, care era identificată numai aproximativ cu zeiţa
efeseană, în locul numelui care apare în textul grecesc. Din timpuri străvechi, cultul zeiţei Artemis,
originar, un cult asiatic, se concentrase la Efeseni Când grecii şi-au stabilit colonii în Asia Mică, au găsit
forma aceasta de religie deja acolo şi, din oarecare asemănări pe care le-au descoperit în cult, au dat
divinităţii asiatice numele zeiţei greceşti Artemis.
Al patrulea templu al zeiţei Artemis îşi datorează o mare parte din măreţie, lui Croesus. Se spune că a
fost incendiat în noaptea naşterii lui Alexandru cel Mare, în anul 356 î.Hr., de Heratostratus, care a fost
mânat de o dorinţă nebună de a-şi asigura o nemurire de renume sau mai degrabă de notorietate, prin
actul acesta. Pe vremea lui Alexandru cel Mare, templul a fost rezidit, mult mai impunător ca mai
înainte, şi a ajuns să fie considerat una din cele şapte minuni ale lumii. Porticurile lui erau împodobite cu
picturi şi sculpturi executate de marii maeştri ai artei greceşti.
Avea un corp de preoţi, preotese şi de copii asistenţi. Copiilor folosiţi la serviciul templului li se dădea
o educaţie, iar preoţii şi preotesele erau pensionaţi la vârsta de 60 de ani (cf. 1 Timotei 5,9). O categorie
de preoţi, cunoscuţi ca theologoi, aveau sarcina de a interpreta misterele cultului.
Contribuţii bogate erau acordate pentru întreţinerea templului, ai cărui făcători de bine primeau cele
mai mari onoruri pe care le putea acorda cetatea. Peregrini din toate părţile lumii veneau să se închine şi
cumpărau amintiri făcute din argint, bronz sau lut. Acestea reprezentau sanctuarul şi chipul Dianei, care
era în interior.
Partea superioară a chipului Dianei era aceea a unei figuri femeieşti cu multe mamele. De la mijloc în
jos era simplu o coloană pătrată ornamentată cu simboluri misterioase, între care albine, spice de grâu,
curios amestecate. Fusese săpată în lemn şi acum era înnegrită de vreme. E o reproducere a acestei figuri
în Muzeul Vatican, care seamănă mult cu un idol curios oriental. Probabil tocmai urâţenia ei era secretul
presupusei ei puteri.
Prima lovitură reală pe care idolatria a primit-o la Efes, pentru sute de ani, a fost aceea dată de Pavel, în
cursul rămânerii lui în cetate. Destul de curios, următoarea a venit de la bolnavul mintal, Nero, care a
jefuit templul zeiţei Artemis, aşa cum jefuise şi altele în Grecia şi Asia (Tacit, Annals, XV. 45), pentru
a-şi împodobi casa de aur din Roma, cu comorile lor de artă. Traian, mai târziu, a trimis porţile lui bogat
sculptate ca dar, unui templu din Bizanţ, locul unde mai târziu a fost ridicată cetatea Constantinopol.
Pe măsură ce creştinismul înainta, cultul zeiţei Artemis da înapoi şi nu după multă vreme altarele ei au
fost părăsite în cea mai mare măsură. Când goţii au devastat Asia Mică pe la anul 262 d.Hr., au jefuit
templul Dianei şi nimicirea lui a fost completată după sute de ani, de către turci. Când imperiul a devenit
creştin, templul din Efes, ca şi cel din Delphi, au procurat materiale pentru Biserica Sf. Sofia, înălţată de
Justinian, la Constantinopol, în cinstea Sfintei Înţelepciuni. De la invazia turcă, biserica a servit ca
moschee. Acum e muzeu. Cetatea Efes a căzut într-o aşa stare de ruină, încât locul templului a fost
nesigur până în secolul trecut. De atunci, săpăturile au dat la iveală locul templului şi au adus la lumină
multe inscripţii în legătură cu el.
Câştig. Gr. ergasia, „lucru”, „afaceri”; la fel, „câştig produs prin lucrări”, adică profit. Cuvântul e
folosit de două ori în cap. 16:16,19, cu privire la „câştigul” obţinut de stăpânii filipeni din delirurile
slujnicei care era posedată. Meseriaşii din Efes au stârnit zarva din cauză că profiturile lor dispăreau.
Poate că Dimitrie însuşi, cel mai înverşunat dintre toţi scandalagii, nu muncea direct, dar prin folosirea
multor lucrători, obţinea o parte însemnată din câştigurile lor. Întreaga plasticitate şi simbolism al zeiţei
Artemis furniza o ocazie îmbelşugată pentru iscusinţa argintarilor.

25 El i-a strâns la un loc, împreună cu alţi lucrători de aceeaşi meserie, şi le-a zis:
„Bărbaţi, ştiţi că prosperitatea noastră vine din meseria aceasta
Strâns[Adunat-trad. Cornilescu; Chemat, KJV]. Mai degrabă, „adunat”. Meseria lui Dimitrie era
sculptarea şi gravarea acestor temple, cum e arătat de cuvântul tradus „argintar”. Dar înainte ca lucrarea
să ajungă la stadiul acesta superior, materialul trebuia să treacă prin multe mâini în pregătire, până la
meseriaşul iscusit care săvârşea ultimele lucrări finale de împodobire şi lustruire. Toţi erau atinşi de

~ 271 ~
pierderea locurilor de muncă ce-i ameninţa.
Bărbaţi[Oamenilor-trad. Cornilescu; Domnilor, KJV; Bărbaţi, Nitz]. Literal, „oamenilor”.
Din meseria aceasta. [Din această meserie, KJV; Din acest lucru, Nitz]. Cuvântul tradus aici „meserie”,
este acelaşi cu acela tradus „câştig”, în v. 24 şi în ambele locuri poate să însemne „treburi”, „afaceri”.
Cu o simplitate aproape naivă, cuvintele lui Dimitrie dau la iveală faptul că religia adesea ameninţă
interesele economice investite şi că poate să aibă ca rezultat, persecuţia. Situaţia aceasta a sporit mult
dificultăţile sub care aveau să lucreze evangheliştii creştini. Fiecare cetate îşi avea templele şi preoţii,
oracolele şi sanctuarele ei. Sacrificiile şi sărbătorile creau o piaţă pentru industrie, care altfel ar fi lipsit.
Astfel, în timpurile creştine primare, când Evanghelia era pusă în conflict cu păgânismul, interferenţa
economică pe care o prezenta nu rareori, trezea mânia acelora ale căror venituri erau atinse.

26 şi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, acest Pavel a convins
şi a dus în rătăcire o mare mulţime de oameni, spunând că zeii făcuţi de mâini nu sunt de
fapt zei!
Vedeţi şi auziţi. Argintarul le reaminteşte că erau martori oculari a ceea ce avea loc la Efes – reducerea
cererilor pentru produsele specifice cultului, pe măsură ce predica şi predicatorii creştinismului se
răspândeau în lung şi-n lat.
În aproape toată Asia. Vorbirea lui Dimitrie, deşi, fără îndoială, influenţată de propriile sale temeri,
confirmă cele spuse în v. 10 cu privire la succesul ostenelilor lui Pavel. Aşa cum deja s-a notat, e posibil
ca scrierile lui Pavel, dacă nu prezenţa lui, ajunseseră la Colose, Laodicea şi Hierapolis. Biserici din
cetăţile învecinate, Pergam, Smirna, Tiatira, Sardes şi Filadelfia sunt menţionate în Apocalipsa.
Într-un fel sau altul, Evanghelia se răspândise mult în regiunea numită acum Asia Mică. Plinius, în
epistola lui către Traian (Scrisori X. 96), la aproape o jumătate de secol mai târziu, foloseşte un limbaj
asemănător cu acela al lui Dimitrie. El vorbeşte de temple „aproape părăsite” şi „doar câţiva cumpără-
tori” pentru animale de sacrificiu, în regiunea din Pont, exact la nord-est de Efes
Acest Pavel. Dacă prezenţa personală a lui Pavel era cu adevărat neimpresionantă, aşa cum el însuşi o
descria (vezi 2 Corinteni 10,10; Galateni 4,13-15), ne putem uşor imagina batjocura pe care Dimitrie o
punea în cuvinte, când se referea la „Pavel acesta”..
A dus în rătăcire o mare mulţime de oameni. Ei au fost abătuţi de la devoţiunea lor faţă de Artemis şi,
în felul acesta, de la cumpărarea de temple şi alte materiale de vânzare la templu.
Nu sunt de fapt zei. Vezi Fapte 14,14,15; 1 Corinteni 8,4. În mânie, Dimitrie de fapt s-a consacrat ideii
opuse – că idolul era dumnezeu. Filozofii păgâni totdeauna insistau că chipurile erau doar reprezentări
simbolice şi ideale.

27 Prin urmare, există pericolul nu numai ca această muncă a noastră să ajungă de tot
dispreţul, ci şi ca templul marii zeiţe Artemis să fie socotit ca o nimica şi chiar măreţia ei
să fie distrusă, a ei, cea la care se închină toată Asia şi toată lumea!”
Muncă[Meseria-trad. Cornilescu]. Gr. meros, „parte”, „porţiune”, adică, ramură de ocupaţie. Meros nu
e cuvântul grec tradus „meserie” în v. 25.
Marii zeiţe. Adjectivul „mare” (megas) a fost în mod deosebit folosit cu privire la Artemis din Efeseni.
Apare pe multe monede şi medalii ale cetăţii.
Socotit ca o nimica. [Va fi dispreţuit, KJV.] Literal, „poate fi socotit ca o nimica”. Acesta ar fi cazul
dacă oamenii ar fi început să gândească că dumnezeii reprezentaţi de lucrarea mâinilor oamenilor nu
erau dumnezei adevăraţi. În râvna lui, Dimitrie a uitat să spună ceea ce logofătul oraşului a menţionat
după aceea (v. 35) că chipul era presupus să fi coborât din cer. El era interesat numai de chestiunea
venitului în legătură cu cultul zeiţei. Dregătorul cetăţii din Efes devenise, inconştient, un profet al
prăpădului viitor al păgânismului.
Măreţia ei să fie distrusă. [Măreţia ei... distrusă, KJV.] Mai degrabă, „aproape să fie doborâtă din măre-
ţia ei”. Marea zeiţă era pe punctul de a fi jefuită de măreţia ei. Cuvântul grec redat „măreţia” nu e rareori
folosit pentru a exprima maiestatea lui Dumnezeu.
Toată Asia şi toată lumea. Asia era una dintre provinciile proconsulilor şi cuvântul „lumea” e folosit

~ 272 ~
convenţional, ca la Luca 2,1 pentru Imperiul Roman. Bogăţia din Răsărit, ca şi de la populaţia Romei,
era revărsată asupra acestui templu măreţ.

28 Când au auzit ei aceste lucruri, s-au umplut de mânie şi au început să strige: „Mare
este Artemis a efesenilor!”

S-au umplut de mânie. [Plin de mânie, KJV.] Dimitrie apelase în aşa fel la oameni, încât să-i excite din
ce în mai mult cu fiecare nou argument. Mai întâi au fost făcute apeluri, cu iscusinţă, la interesul lor
personal şi apoi la mândrie şi la superstiţia lor.
Să strige. Timpul implică începutul unei acţiuni continue sau repetate.
Mare este Artemis[Marea este Diana-trad. Cornilescu]. Gloata, aţâţată de oratoria lui Dimitrie, pare că
a preluat strigarea aceasta ca pe o lozincă, strigând-o iarăşi şi iarăşi, pe măsură ce excitarea lor creştea şi
puterea lor de judecată dispărea într-un potop de emoţie de masă.

29 Cetatea s-a umplut de zarvă. S-au repezit într-un singur gând spre teatru, târându-i
acolo şi pe macedoneenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii de drum ai lui Pavel.

Cetatea. Cetatea pare că nu era atât de interesată de câştigurile argintarilor, cât de slava şi măreţia de
care Efes se bucura, ca sediu al cultului zeiţei Artemis. În felul acesta, zarva care a început la adunarea
convocată de Dimitrie a fost însuşită de întreaga populaţie efeseană.
Spre teatru. Adică, fără îndoială, amfiteatrul Efesului. Ruinele lui încă s-au păstrat şi dau dovadă că
putea să cuprindă 25.000 o persoane. Nu se raportează că lui Gaiu şi lui Aristarh li s-ar fi făcut ceva mai
mult decât că au fost aduşi în teatru. Poate se va fi crezut că ei vor dezvălui ascunzătoarea lui Pavel.
Vezi ilustraţiile p. 353.
Gaius şi Aristarh. Se poate ca gloata să fi căutat să găsească pe Pavel şi, neizbutind lucrul acesta, au
pus mâna pe aceşti doi bărbaţi. Includerea acestor doi convertiţi macedoneni în ceata credincioşilor dă
dovadă de efectul permanent al lucrării lui Pavel în ţara aceea în cursul călătoriei sale anterioare. Scur-
timea raportului din Fapte face cu atât mai pline de sens aceste indicaţii întâmplătoare, date aşa neinten-
ţionat. „Gaiu” reprezintă numele roman „Gaius”, un nume latin obişnuit (vezi Fapte 20,4; Romani 16,23;
1 Corinteni 1,14; 3 Ioan 1) Aristarh era din Tesalonic (Fapte 20,4; 27,2) şi se poate ca deja să fi suferit
violenţă de felul aceleia de care avea acum parte (cf. 1 Tesaloniceni 2,14). El apare ca unul din însoţi-
torii lui Pavel în călătoria la Ierusalim (Fapte 20,4), probabil ca un delegat din partea bisericilor mace-
donene. El poate va fi împărtăşit întemniţarea apostolului la Roma (Coloseni 4,10), fie ca deţinut împre-
ună cu el sau, mai probabil, pentru a sluji nevoilor lui Pavel.
Însoţitorii de drum ai lui Pavel. Nu se ştie exact când Gaiu şi Aristarh fuseseră „tovarăşii de călătorie ai
lui Pavel”. Poate că ei fuseseră aceia care-l însoţiseră de la Berea la Atena (cap. 17,15). Poate că
mergerea lor cu el fusese în legătură cu vreo lucrare misionară nerelatată, în afară de Efes, în timpul
rămânerii lor acolo.

30 Pavel vroia să vină la norod, dar ucenicii nu l-au lăsat.

Pavel vroia să vină. [Pavel voia să intre, KJV]. Sau „Pavel dorind să intre”. Zelul lui Pavel nu-i putea
îngădui să lase pe tovarăşii săi să sufere atacul principal, singuri. El era întotdeauna gata pentru linia
întâi.
Nu l-au lăsat. [Nu au suferit, KJV]. Teama îngrijorată pentru siguranţa lui a determinat pe fraţi să
împiedice pe Pavel de a face un pas care i-ar fi primejduit viaţa, fără să fi ajutat pe cei doi. Nu există
cale de a şti la ce extreme de ferocitate ar putea merge o gloată, când e înfuriată.

~ 273 ~
31 Chiar şi unii dintre conducătorii provinciei Asia j(Gr.: asiarhon, oameni bogaţi şi
influenţi, funcţionari imperiali ai provinciei şi reprezentanţi ai cultului imperial (împăraţii
romani, începând cu Augustus, erau divinizaţi după moarte, constituindu-se astfel un cult
al împăratului care avea temple şi preoţi; au fost câţiva împăraţi care au pretins divini-
zarea lor şi în timpul vieţii) în provicie), care-i erau prieteni, au trimis la el să-l roage să
nu se ducă la teatru.
Conducătorii provinciei Asia[Mai marii Asiei-trad. Cornilescu]. Sau „asiarhi”. Acest titlu oficial era
aplicat celor care erau aleşi anual din cetăţile principale ale provinciei, pentru a prezida la festivalurile
religioase şi la jocurile publice. Erau aleşi zece asiarhi din numărul mai mare de reprezentanţi de cetăţi şi
pe unul din aceştia, proconsulul îl numea preşedinte.
Datoriile lor îi conduceau la diferite cetăţi, unde şi când erau ţinute jocurile sau festivalurile. Întrucât ei
aveau legătură cu teatrul şi cultul zeiţei Artemis, ca şi cultul împăratului, asirahii au fost probabil infor-
maţi de zarvă şi de cauza ei. Referirea la serviciul Paştelui din 1 Corinteni 5,1-8 a fost considerată că
sugerează că Pavel a scris epistola aceea cam pe vremea Paştelui. Când probabil a părăsit Corintul nu
peste multe săptămâni (2 Corinteni a fost scrisă din Macedonia) şi întrucât plecarea lui a avut loc la scurt
timp după zarvă (Fapte 20,1), se prea poate ca zarva să fi avut loc la scurt timp după Paşte, primăvara. În
cazul acela oamenii ţineau sau aşteptau marea sărbătoare în cinstea zeiţei Artemis în luna care-i purta
numele, Artemision (aprilie – mai). Drept urmare, ei erau mai susceptibili la apelul lui Dimitrie. La acel
sezon al anului, asiarhiierau de asemenea în Efes.
Prieteni. Tactul şi curtoazia zelului şi curajului lui Pavel pare să fi câştigat atenţia şi respectul oame-
nilor din autoritatea publică. Lucrul acesta era adevărat cu privire la asirahi, ca şi în alte dăţi cu privire la
Sergius Paulus (cap. 13,7–12), Gallio (cap. 18,14-17), Festus (cap. 25,9-12), Agrippa (cap. 26:28,32) şi
centurionul Julius (cap. 27,3.43). Asiarhii i-au dat acelaşi sfat ca şi ucenicii, deşi din motive diferite. Ei
şi-au dat seama că prezenţa lui n-ar fi contribuit decât să aţâţe şi mai mult pasiunile gloatei.
Să nu se ducă. [Să nu se aventureze, KJV]. Sau „să nu se ducă”. Aceşti slujbaşi prietenoşi au dat pe faţă
un interes personal pentru siguranţa lui Pavel.

32 Unii strigau ceva, alţii strigau altceva, căci adunarea era în confuzie, iar cei mai mulţi
nici nu ştiau de ce se adunaseră.
Strigau. Sau „stăruiau să strige”. Vioiciunea naraţiunii o marchează ca fiind relatarea unui martor
ocular. Aristarh şi Gaiu, tovarăşii lui Pavel în drum spre Ierusalim (cap. 20,4), s-ar putea să-i fi povestit
întâmplarea lui Luca.
Adunarea. Gr. ekklesia, un „grup chemat”. Gloata care se adunase în amfiteatru nu era o ekklesia în
sensul unei adunări legale, guvernamentale, aşa cum lăsa a se înţelege cuvântul în uzanţa clasică (vezi
Matei18,17; cf. cele de la Fapte 19,39). Mai degrabă cuvântul e folosit aici întrun sens mai general
pentru o mulţime neorganizată.
În convuzie[În învălmăşeală-trad. Cornilescu; Confuză, KJV]. Literal, „turnaţi laolaltă”, „amestecaţi”
[violent]. O gloată care nu gândeşte, urmează orbeşte pe conducătorii ei.
Nu ştiau de ce. Dacă nu ar fi fost tragică, din cauza faptului că era în joc succesul Evangheliei, descrie-
rea lui Luca a unei mari mulţimi strigând şi învârtindu-se ca o turmă încoace şi încolo prin amfiteatru,
majoritate căreia neştiind nici măcar pentru ce erau acolo, ar fi fost caraghioasă.

33 Unii din mulţime l-au înştiinţat pe Alexandru, pe care iudeii îl împingeau în faţă,
spunându-i despre ce este vorba. Alexandru a făcut semn cu mâna, vrând să se apere
înaintea norodului,
L-au înştiinţat[Au scos-trad. Cornilescu; Au tras, KJV; Făcură să iasă, Nitz]. Dovezi textuale favori-
zează (cf. p. 10) o exprimare variată care, deşi dificil de tradus, e aici redată cel mai bine, „ei îmbol-
deau.” Cu exprimarea aceasta, întreaga propoziţie ar putea fi tradusă „unii din mulţime îmboldeau pe
Alexandru” (RSV).
Alexandru. Alexandru acesta era probabil „căldărarul” (2 Timotei 4,14) care a făcut mult rău
~ 274 ~
apostolului, în Efes.
Să se apere. [Să-şi facă apărarea, KJV.] Gr. apologeomai, „să se justifice [în ochii altuia]”. Zarva era
esenţial păgână – Dimitrie era un făcător păgân de idoli şi acuzaţia lui ar fi avut însemnătate numai faţă
de păgâni. Fără îndoială, Pavel era cunoscut că e iudeu şi iudeii efeseni care de asemenea refuzau să
aducă închinare zeiţei Artemis, pare că se temeau ca nu cumva scandalul să se transforme într-un
pogrom antisemit. Evident, deci, „apărarea” pe care Alexandru căuta să o prezinte era pentru a disocia
pe iudeii efeseni de orice legătură cu Pavel şi asociaţii lui, în mintea păgânilor.

34 dar ei, recunoscându-l că este iudeu, au strigat cu toţii într-un glas, timp de aproape
două ore: „Mare este Artemis a efesenilor!”
Recunoscându-l. Sau „priceput”. Trăsăturile feţei şi îmbrăcămintea lui iudaice au părut să aţâţe şi mai
mult gloata, ca unii care ştiau repulsia iudaică faţă de idolatrie. Iudeii erau acuzaţi că fac negoţ cu lucruri
furate de la temple (vezi Romani 2,22). Vorbirea logofătului oraşului (Fapte 19,37) sugerează acelaşi
gând, deoarece el putea să arate spre Aristarh şi Gaiu şi să declare emfatic, „oamenii aceştia nu sunt
jefuitori de temple”.
Toţii într-un glas. Gloata avea acum un scop în jurul căruia să-şi concentreze zarva şi, timp de două
ore, au repetat strigătul lor. Reiese din aceasta că iudeii nu erau populari, mânia trezită împotriva
iudeului Pavel, de cuvântarea lui Dimitrie, era acum pe punctul de se întoarce împotriva întregului grup
de iudei din cetate.

35 Funcţionarul k(Secretarul sau notarul cetăţii, reprezentantul executiv al adunării

cetăţii; era cel mai important funcţionar local (corespondentul primarului din oraşele
moderne), era cel care făcea legătura între autorităţile locale şi cele romane) cetăţii a
reuşit să liniştească mulţimea, zicând: „Bărbaţi ai Efesului, cine este omul acela care să
nu ştie că cetatea Efes este păzitorul templului măreţei Artemis şi a imaginii ei căzute din
cer l(Mulţi specialişti sunt de părere că imaginea ei căzută din cer s-ar referi la o bucată
de meteorit pe care oamenii o considerau drept sacră, deoarece căzuse din cer)?!
Funcţionarul[Logofătul-trad. Cornilescu; Secretarul comunal, KJV; Cancelarul, Nitz]. Gr. grammateus,
tradus „cărturar” în Evanghelii. El era custodele rapoartelor cetăţii şi era un om foarte influent în Efes.
Prin el se făceau toate comunicările publice către cetate şi se dădeau răspunderile. Lucrul acesta a dus la
redarea titlului ca „secretar comunal” sau „logofăt”. Titlul grecesc apare în multe inscripţii din Efes,
adesea în legătură cu acela de asiarhi ai cetăţii Efesului, şi cu proconsulul. Vorbirea slujbaşului public
este tot atât de prevăzătoare pe cât fusese de incendiar discursul lui Dimitrie. Ca şi asiarhii, el privea la
Pavel şi la tovarăşii săi cu vădit respect. El nu era fanatic şi nu avea intenţia de a deveni persecutor. El
nu s-a împotrivit mulţimii, ci a căutat să o potolească cu o mărturisire de dragoste pentru religia lor.
Păzitorul. [Închinătoarea, KJV; Slujitor, Nizt.] Gr. neokoros, literal „măturător al templului” şi, prin
extensiune, orice închinător al unui zeu şi al altarului lui. Întreaga cetate e prezentată ca fiind consacrată
serviciului zeiţei. Cuvântul neokoros se găseşte pe monede din Asia Mică, exprimând devoţiunea unor
anumite cetăţi faţă de un zeu sau de un împărat. Oamenii din Efes priveau la Artemis ca la păzitoarea şi
ocrotitoarea lor. Pe o inscripţie, cetatea pretindea că e „doica” ei.
Măreţei Artemis. [Marii zeiţe Diana, KJV.] Dovezi textuale (cf. p. 10) atestă omiterea cuvântului
„zeiţe”. În unele inscripţii din Efes ea e descrisă ca „mai mare ca toţi”, ca „prea înaltă”.
A imaginii ei căzute din cer. [Chipului care a căzut de la Jupiter, KJV¸ Al chipului ei căzut de la Joe,
Nitz.] Gr. Diopetes, „căzut de la Zeus [sau din cer]”, un nume dat adesea unor chipuri vechi, preistorice,
ca de pildă al aceluia al lui Palas Atena din Atena şi acela al Paladiului Troienilor (Virgil, Eneida II.
183). Aici, cuvântul se poate să fi avut un înţeles mai literal, ca aplicat unei pietre meteoritice, care era
adorată în forma ei originară sau folosită în sculpturile cele mai timpurii. În felul acesta se poate să nu se
fi referit la chipul zeiţei Artemis (vezi v. 24) care, potrivit autorilor din antichitate, era făcută nu din
piatră, ci din lemn de măslin, de abanos, de cedru sau din lemn de viţă, dacă nu din aur.

~ 275 ~
36 Întrucât aceste lucruri sunt de necontestat, ar trebui să vă liniştiţi şi să nu faceţi nimic
nesăbuit.
De necontestat. [Contrazise, KJV.] Logofătul pretinde că nimeni nu poate să contrazică ceea ce el
spusese. Cuvântarea lui are mai mult tonul unei declaraţii oficiale cu privire la cultul recunoscut, decât
acela de devoţiune personală faţă de el.
Ar trebui să vă liniştiţi. [Trebuie să fiţi liniştiţi, KJV.] Sau „trebuie să deveniţi ordonaţi”, o altă formă a
cuvântului tradus „potolit”, în v. 35.
Să nu faceţi nimic nesăbuit[Să nu faceţi nimic cu pornire nechibzuită-trad. Cornilescu; Să nu faceţi
nimic pripit, KJV]. Literal, „să nu faceţi nimic pripit”. Adjectivul grec descrie bine zarva încăpăţânată,
nesăbuită pentru care nu fusese motiv întemeiat şi din care nu putea să iasă nimic bun, ca şi conduita
impulsivă a gloatei de a pune mâna pe două persoane care nu erau delicvente şi contra cărora, evident, ei
nu puteau lua nici o măsură.

37 Căci i-aţi adus aici pe bărbaţii aceştia care nu sunt nici jefuitori ai templului şi nici
blasfemiatori ai zeiţei noastre!
Jefuitori ai templului. [Jefuitorii de biserici, KJV.] Sau „jefuitorii de temple”. Întrucât templul fabulos
din Efes avea un mare tezaur, delictul nu ar fi putut să nu fie cunoscut între oameni. Tot ce era plasat în
templu era sub paza zeiţei şi, astfel, pentru timpul acela era proprietatea templului, iar a fura ceva ce
aparţinea templului ar fi fost un sacrilegiu (vezi v. 34).
Zeiţei noastre. [Zeiţei voastre, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „zeiţei
noastre”. Într-o cuvântare populară ar fi natural ca oratorul să se identifice cu concetăţenii săi. S-ar putea
înţelege din versetul acesta că vorbirea lui Pavel şi a tovarăşilor lui trebuia să fi fost aleasă cu grijă când
vorbeau despre cultul special de la Efeseni Ei sădiseră principiul mare că zeii făcuţi de mâini omeneşti
nu erau dumnezei şi lăsaseră ca afirmaţia să-şi facă lucrarea (v. 26). Pavel şi-a impus aceeaşi restricţie la
Atena, deşi fusese întărâtat când văzuse această cetate „plină de idoli” [„cetate cu totul dată idolatriei”]
(cap. 17,16).

38 Deci, dacă într-adevăr Demetrius şi lucrătorii lui au o acuzaţie împotriva cuiva,

tribunalele sunt deschise şi există proconsuli m[Probabil la modul general, nu în sensul că
în Efes s-ar fi găsit mai multe tribunale şi mai mulţi proconsuli; sau, dacă trebuie să luăm
textul în sens literal, trebuie ştiut că în anul 54 d.Cr., cu ocazia înscăunării lui Nero,
procosulul Asiei, M. Iunius Silvanus, a fost otrăvit de subordonaţii săi, Helius şi Celer,
care au rămas proconsuli până la sosirea succesorului oficial (vezi Tacitus, Anale, 13.1)];
să se acuze acolo unii pe alţii!
Au o acuzaţie. [Au vreo chestiune, KJV.] Adică dacă cineva are vreo acuzaţie anumită să o prezinte.
Dacă lucrurile erau aşa cum pretindeau ei, ar fi putut fi temeiuri pentru acţiune juridică. Dar nu există
scuză pentru zarva pusă la cale de căldărar şi prietenii săi.
Tribunalele sunt deschise[Sunt zile de judecată-trad. Cornilescu; Judecata e la îndemână, KJV; Adunări
pentru judecată se ţin, Nitz]. Traducerea dă sensul general. Cuvintele greceşti sunt la plural şi pot să
însemne fie „sunt rânduite zile de judecată” – adică sunt timpuri fixate, când astfel de cazuri pot fi audi-
ate sau, poate mai bine, pentru că timpul verbului lasă să se înţeleagă că ocazia acţiunii judecătoreşti e
acum la îndemână, „şedinţe de judecată se ţin chiar acum”. Sensul acesta l-a adoptat RSV, traducând
„curţile lucrează acum.”
Proconsuli[Dregători-trad. Cornilescu; Deputaţi, KJV; Proconsuli sunt, NITZ]. Gr. anthupatoi, „pro-
consuli” (cf. cap. 13,7, 8, 12; 18,12, unde „proconsuli” de asemenea e traducerea corectă). Asia era o
provincie proconsulară (vezi cap. 6,9). Dificultatea în pasajul de faţă apare din folosirea numărului
plural, deoarece era un singur proconsul peste o provincie la o anumită dată şi, prin urmare, era numai
unul la Efes, când vorbea logofătul.
Sunt diferite explicaţii, (1) asistenţii (consiliarii) proconsulului ar fi putut, pe bună dreptate, fi numiţi
„delegaţi”; (2) logofătul ar fi putut reaminti poporului prevederea făcută de instituţiile imperiului pentru
~ 276 ~
obţinerea dreptăţii, în caz de greşeală, ca şi cum ar fi spus, „Proconsulii sunt o instituţie imperială. În
fiecare provincie ca a noastră există un magistrat suprem şi aşa nu este teamă cu privire la îndreptarea
greşelilor adevărate.”; (3) proconsulul Silanus fusese de curând otrăvit (Tacitus Annals XIII. 1), iar
Celer şi Helius, care aveau grija treburilor imperiale în Asia, ar fi putut fi intenţionaţi prin acest titlu la
plural; (4) s-ar fi putut să fie prezent în Efes un alt proconsul dintr-o provincie învecinată, ca Cilicia,
Cipru, Bitinia sau din altă parte. A doua din cele patru explicaţii pare cea mai plauzibilă.
Să se acuze. Gr. egkaleo, „a aduce o învinuire”, „a acuza”. Dimitrie şi prietenii săi urmau să depună o
plângere în toată regula, cu privire la acuzaţia pe care o aducea împotriva celor învinuiţi. Cei acuzaţi
urmau să introducă o replică şi cu aceste două probleme unite, fiecare parte urma să-şi prezinte martorii.

39 Însă dacă vreţi ceva în plus, se va clarifica într-o adunare legală n(O astfel de adunare
se ţinea de 3 ori pe lună).
Dacă vreți[Dacă umblaţi-trad. Cornilescu;Dacă întrebaţi ceva, KJV; Cereţi ceva, Nitz]. Sau „dacă voi
căutaţi ceva”.
Ceva în plus. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea „mai departe”, „în plus”. Pare
că anumite chestiuni puteau fi duse la proconsul pentru judecată şi altele, la adunare, pentru cercetare.
Adunare legală[Adunare legiuită-trad. Cornilescu]. Tradiţional, cetăţile greceşti aveau adunări populare
ale cetăţenilor, la care erau tratate treburile publice. Aici logofătul lasă a se înţelege că o astfel de gloată
ca aceea căreia el îi vorbeşte, nu este o adunare de felul acesta, „legiuită”, legal constituită. Potrivit cu
cele spuse de Crisostom (Omilia XLII, vezi Fapte 19,21, 23), astfel de adunări se întruneau de trei ori pe
lună.

40 Căci, din cauza celor întâmplate astăzi, suntem în pericol să fim acuzaţi de răscoală,
deoarece nu există nici o cauză pentru această zarvă, şi noi nu putem motiva agitaţia
aceasta!”

Celor întâmplate astăzi. [Pentru zarva de astăzi, KJV; Răscoala de astăzi, Nitz.]
În pericol să fim acuzaţi. [Traşi la socoteală, KJV.] sau „acuzaţi”.
Această zarvă. [Afluenţa aceasta, KJV.] Gr. sustrophe, „o răsucire împreună”, „o conspiraţie”.

41 Şi spunând aceste lucruri, a dat drumul adunării.

A dat drumul adunării. Lucrul acesta l-ar fi putut face în calitatea lui oficială. Probabil ultimul
argument pe care la folosit a avut cea mai mare greutate faţă de ascultătorii săi. Dacă purtarea răzvrătită,
ca de pildă aceea în care ei se angajaseră, ar fi fost relatată la Roma, ar fi putut duce la o restrângere a
privilegiilor cetăţii lor. Logofătul readusese gloata la realitate şi-i adusese la punctul de a se împrăştia în
linişte şi să se ducă la casele lor.

Comentariile lui Ellen G. White: 1 AA 281 1–41 AA 281–297 2, 3 AA 282 5 AA 285 5, 6 AA 283
7 AA 282 8, 9 AA 285 11, 12 AA 286 13–16AA 287 17–20AA 288; MYP 275–278 21, 22 AA 291 23–
27AA 292 27 AA 295 28 AA 286 28–31AA 293 32–41AA 294

~ 277 ~
Capitolul 20
Prin Macedonia şi Grecia

1 Când a încetat zarva, Pavel i-a chemat pe ucenici şi, după ce i-a încurajat, şi-a luat
rămas bun şi a plecat în Macedonia.
Zarva. Gr. thorubos „gălăgia”, „tumultul”. Acelaşi cuvânt e folosit în legătură cu judecarea lui Isus
(Matei 26,5; 27,24; Marcu 14,2), cu învierea fiicei lui Iair (Marcu 5,38) şi cu atacul asupra lui Pavel, în
Ierusalim (Fapte 21,34; 24,18).
I-a chemat pe ucenici. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) adăugirea „după ce i-a îndemnat”. Pavel a
convocat o adunare a membrilor bisericii pentru a le putea spune rămas bun.
Şi-a luat rămas bun[Şi-au luat ziua bună de la ei-trad. Cornilescu; I-a îmbrăţişat, KJV]. Cuvântul grec
înseamnă „a-şi lua rămas bun”, „a saluta de rămas bun” (cf. cap. 21,6). Pavel evident a rămas în Efes
până când a văzut biserica din nou în pace. A petrecut cam 3 ani la Efes (probabil c. anul 54 – 57; vezi
p. 102).
În Macedonia. E un gol aici în naraţiunea Faptelor, care poate fi umplut cu informaţii din epistolele
corintene. În decursul acestui turneu în Macedonia, Pavel a scris 2 Corinteni (vezi 2 Corinteni 2,12, 13;
7,5; 9,2).

2 A călătorit prin părţile acelea şi i-a încurajat pe credincioşi prin multe cuvinte. Apoi a
venit în Grecia,
A călătorit prin părţile acelea. Fără îndoială, Pavel dorea să viziteze din nou bisericile pe care le înte-
meiase la Tesalonic şi Berea, ca şi la Filipi. Pavel fără îndoială a urmat calea romană, de-a curmezişul
Macedoniei, spre apus, până la ţărmurile Adriaticii, şi a proclamat Evanghelia pentru prima dată, în
Iliria (vezi Romani 15,19; cf. harta p. 366).
Grecia. Gr. Hellas. Luca foloseşte Hellas ca sinonim cu Ahaia, provincia de sud. Călătoria l-a adus pe
Pavel la Corint, unde erau multe lucruri de pus în rânduială în biserică. Credincioşii de acolo primiseră
deja două epistole de la el. Prima, trimisă din Efes, găsise necesar să-i mustre pentru duhul de împărţire
pe partide manifestat în biserică. Pavel mustrase şi dezordinile de la Sfânta Cină şi pronunţase judecata
sa contra incestului. Sarcinile pastorale care confruntau pe Pavel i-au îngăduit puţin timp de odihnă în
cursul celor 3 luni cât a rămas prin părţile acelea, chiar şi dacă tot timpul a fost petrecut în Corint.
La Corint, Pavel se poate să nu fi izbutit să vadă pe mulţi dintre prietenii săi. Decretul lui Claudiu sau
fusese revocat, sau nu mai era aplicat, şi Acuila şi Priscila pare să se fi reîntors de la Efes la Roma (cf.
18,18, 19; Romani 16,3). Fără îndoială, alţii pe care Pavel îi cunoscuse la Corint (vezi Romani 16)
făcuseră la fel. Toate aceste se poate să fi întărit dorinţa lui vie de a se duce la Roma (Fapte 19,21;
Romani 1,10.11). Lucrarea lui Pavel în Grecia fusese săvârşită şi el simţea o atracţie supraomenească
mânându-l spre apus. De aceea el îşi făcea planul unei scurte vizite la Ierusalim, pentru a preda darurile
din partea bisericilor dintre neamuri, urmată imediat de o călătorie la Roma şi în Spania (Romani 15,24-
28). Restul cărţii Faptelor arată cât de diferită era calea care-i stătea înainte.

3 unde a stat timp de 3 luni. Chiar când urma să plece pe mare în Siria, iudeii au pus la
cale un complot împotriva lui, aşa că el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia.
A stat 3 luni. Sau „după ce a petrecut 3 luni”. În versiunea greacă, expresia aceasta este legată de ceea
ce urmează.
Să plece pe mare în Siria. Sau „să pornească cu corabia către Siria.” Se poate ca Pavel să fi mers până
acolo încât să facă aranjamente pentru călătoria sa sau chiar să se îmbarce, dar a fost avertizat înainte ca
să fi plecat corabia.
Iudeii au pus la cale un complot[Iudeii i-au întins curse-trad. Cornilescu]. Sau „fiind făcut un complot
împotriva lui de către iudei.” Iudeii căutaseră să amestece pe Galion în atacurile lor împotriva lui Pavel
în cursul ultimei sale vizite la Corint, iar acum căutau să-şi descarce, în secret, răzbunarea lor asupra lui.
~ 278 ~
Fără îndoială, intenţia lor era de a-l omorî. Când Pavel a auzit de complot, şi-a schimbat planurile şi a
pornit cu tovarăşii săi spre Macedonia, pentru a dejuca planul complotiştilor.
Prin Macedonia. Întrucât uneltirea pentru omorârea lui Pavel părea că urma să fie pusă în aplicare pe
când călătorea pe apă spre Siria, rapida lui schimbare de plan, care l-a dus spre nord, a făcut cu neputinţă
reajustarea uneltirii pentru a face faţă noilor circumstanţe.

4 Îl însoţeau Sopater – fiul lui Pirus din Berea –, Aristarh şi Secundus din Tesalonic,
Gaius din Derbe precum şi Timotei, Tihic şi Trofim din Asia a(Vezi nota de la 2:9).

Îl însoţeau. [L-au însoţit, KJV]. Timotei şi poate Sopater (probabil o variantă a lui Sosipater) fuseseră
cu Pavel la Corint (vezi Romani 16,21). Mărimea delegaţiei poate fi explicată de faptul că Pavel ducea
cu sine o mare sumă de bani, intenţionată pentru bisericile din Iudeea. Luând cu sine un număr de mar-
tori din ţinutul care contribuise, putea evita orice bănuială pe care limba calomniatoare ar fi putut să o
îndrepte împotriva lui (2 Corinteni 8,19-21). De aceea au fost aleşi delegaţi din bisericile principale, care
puteau mărturisi că felul cum conducea el treburile era mai pe sus de orice reproş. Erau 8 în ceata lui
Pavel, inclusiv Luca (vezi v. 5).
Din Asia. [În Asia, KJV]. Sau „până în Asia”. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru
omiterea acestor cuvinte.

5 Aceştia au luat-o înainte şi ne-au b(Vezi nota de la 16:10) aşteptat în Troa.

Ne-au aşteptat[Au întârziat după noi, KJV]. Schimbarea bruscă la persoana întâi plural în acest pasaj,
ne reaminteşte că Luca ar trebui adăugat la lista tovarăşilor lui Pavel. Se poate ca el să fi fost adăugat ca
delegat din partea bisericii din Filipi sau ca prieten şi medic al lui Pavel. Rămânerea pe loc a îngăduit lui
Pavel să ţină Paştele la Filipi, de unde a plecat „după zilele praznicului Azimelor” (v. 6). Ucenicii, care
au plecat înainte, urmau să vestească sosirea lui Pavel bisericii din Troa şi aşa urma să fie mare adunare
care să-l primească la sosire.

6 Iar noi, după zilele Sărbătorii Azimelor, am plecat pe mare din Filipi şi, în 5 zile, am
ajuns la ei în Troa, unde am rămas timp de 7 zile.

Zilele Sărbătorii Azimelor. Pavel pare să fi stat anume la Filipi, din cauza sărbătorii iudaice. Sezonul
Paştelui trebuie să fi continuat de a fi încărcat cu un bogat sentiment religios pentru Pavel, iudeu şi
fariseu (cap. 23,6). Poate că şi creştinii începeau să se gândească la timpul Paştelui ca aniversare a
morţii şi învierii lui Hristos (cf. 1 Corinteni 5,7-8).
În 5 zile... în Troa. Călătoria spre apus de la Troa la Filipi (vezi cap. 16,11,12) durase numai 3 zile, dar
corabia, mergând acum spre est, avea de întâmpinat curentul care ducea spre sud-vest, pornind din
Dardanele şi probabil vântul spre nord-vest care predomina în arhipelag primăvara (vezi harta p. 366).
Pavel, Luca şi Timotei fuseseră împreună la Troa, când Pavel a avut vedenia macedoneanului care îl
chema să treacă în Europa. Sopater, Aristarh şi Secund făceau parte din rodul pe care Dumnezeu îl
acordase ostenelilor lor în Macedonia.
Şapte zile. Pavel şi Luca au petrecut o săptămână la Troa. E cu putinţă ca ei să fi debarcat după Sabat,
care ar fi încheiat călătoria lor de 5 zile străbătând Marea Egee. Cele 7 zile sau o săptămână întreagă
s-au terminat cu Sabatul. A doua zi, în ziua întâi a săptămânii, Pavel plănuia să plece pe jos spre Assos
(v. 13), în timp ce ceilalţi din grupa sa mergeau mai departe cu corabia, la Assos. Între închiderea
Sabatului şi plecarea lor din zorii zilei, misionarii au petrecut sâmbătă noaptea într-o adunare prelungită
şi plină de evenimente cu biserica din Troa.

~ 279 ~
 Învierea lui Eutih

7 În prima zi a săptămânii, când ne adunaserăm să frângem pâinea c[Probabil este vorba

despre Cina Domnului (vezi Lc. 22:19; F.A. 2:42)], Pavel, care urma să plece în ziua
următoare, stătea de vorbă cu ucenicii şi şi-a prelungit vorbirea până la miezul nopţii.
Prima zi a săptămânii. În versiunea greacă, expresia este aceeaşi cu aceea din Matei 28,1 (vezi comen-
tariul de acolo). Nu poate fi nici o îndoială că aceasta corespunde, în general, cel puţin, cu duminica
noastră.
Comentatorii au fost împărţiţi cu privire la faptul dacă adunarea de care e vorba a avut loc în seara de
după duminică sau în aceea care a precedat-o. Aceia care favorizează părerea că era o adunare de
duminică noaptea, atrag atenţia la faptul că Luca, fiind dintre neamuri, probabil folosea felul roman de
calculare a timpului, care începea ziua la miezul nopţii. După o astfel de calculare, o adunare de seară în
ziua întâi a săptămânii ar fi putut fi numai duminică noaptea. Faptul că ei folosesc expresiile: „ziua întâi
a săptămânii”, „a doua zi”, lasă să se înţeleagă că plecarea lui Pavel a avut loc în a doua zi a săptămânii.
Dacă lucrurile stau aşa, adunarea trebuie să fi avut loc duminică noaptea. Poate fi notat, de asemenea, că
Ioan se referă la duminică noaptea, ca fiind „cea dintâi zi a săptămânii” (Ioan 20,19), în timp ce, potrivit
cu calculul iudeu, era deja ziua a doua a săptămânii (vezi Vol. II, p. 101). E posibil ca Luca să folo-
sească expresia în acelaşi sens, aici.
Alţi comentatori, între care Ellicott, Conybeare, Howson, şi A. T. Robertson, au preferat să înţeleagă că
adunarea a avut loc în seara dinaintea duminicii. Întrucât după calculul iudaic, ziua începea la apusul
soarelui, prin sistemul acela, partea întunecată a zilei întâi a săptămânii ar fi noaptea care precedă
duminica, sâmbătă noaptea noastră. O astfel de calculare a dăinuit timp de secole printre creştini şi e
raţional de a crede că Luca, fie că era dintre neamuri sau nu, ar fi putut să o folosească în naraţiunea lui.
În acord cu aceasta, adunarea lui Pavel s-ar fi putut să fi început după apusul soarelui, sâmbătă seara, şi
ar fi continuat în tot cursul nopţii. A doua zi, duminica, el ar fi mers pe jos la Assos.
Unii scriitori au văzut în pasajul acesta o indicaţie a ţinerii creştine timpurii a duminicii. Dacă Luca a
folosit sau nu calcularea iudaică sau romană e relativ de mică importanţă pentru chestiunea aceasta,
deoarece el spune lămurit că adunarea era „în ziua întâi a săptămânii”. Dacă el folosea calcularea iuda-
ică, atunci seara dinaintea duminicii era considerată ziua întâi. Factorul însemnat aici în ce priveşte
chestiunea ţinerii timpurii creştine a duminicii este dacă această adunare de ziua întâi reprezintă practica
obişnuită creştină sau dacă s-a întâmplat să cadă în ziua întâi a săptămânii, numai pentru că a avut loc
vizita lui Pavel.
O considerare a întregii naraţiuni nu procură nici un suport pentru ideea că Pavel a ţinut adunarea
aceasta mai ales pentru că era ziua întâi a săptămânii. El fusese la Troa şapte zile; cu certitudine, el tre-
buie să se fi întâlnit cu credincioşii de mai multe ori. Acum el urma să plece şi era cât se poate de logic
ca el să ţină o adunare finală, de rămas bun, şi să celebreze Sfânta Cină cu ei. Observaţia lui Luca cu
privire la faptul că aceasta a avut loc în ziua întâi a săptămânii, în loc de a fi o notiţă cu privire la o
ţinere specifică a duminicii, e destul de în armonie cu întreaga serie de note cronologice cu care el îşi
umple naraţiunea călătoriei sale (vezi cap. 20,3.6.7.15.16; 21.1.4.5.7.8.10.15). De aceea felul cel mai
simplu de a vedea pasajul acesta ar părea să fie că adunarea a fost ţinută nu pentru că era duminică, ci
pentru că Pavel „trebuia să plece” (cap. 20,7), că Luca include o relatare a adunării din cauza întâmplării
cu Eutih şi că nota lui că era „ziua întâi a săptămânii” e doar o parte a raportului său cronologic, în
continuarea călătoriei lui Pavel. În evaluarea pasajului acestuia ca dovadă a ţinerii timpurii creştine a
duminicii, eminentul istoric bisericesc, Augustus Neander, observă:
„Pasajul nu e pe deplin convingător, deoarece iminenta plecare a apostolului s-ar putea să fi unit mica
biserică la o masă frăţească de despărţire, cu prilejul căruia apostolul a ţinut ultima lui cuvântare, deşi nu
era o celebrare aparte a unei duminici, în cazul acesta.” (The History of the Christian Religion and
Church, tr. Henry John Rose, vol. 1, p. 337).
Stătea de vorbă[Vorbea-trad. Cornilescu; Predica,KJV]. Gr. dialegomai, „a conversa”, „a discuta”. În
toate cazurile din NT, cu excepţia locului acestuia şi v. 9, verbul acesta e tradus „a disputa”, „a rezona”
şi, o dată, „a vorbi”. Aici, la fel ca la v. 9, ar fi tradus mai bine „a ţine discurs”. Adunarea evident nu era

~ 280 ~
o adunare bisericească obişnuită cu o predică, ci una liberă, la care interacţiunea şi conversaţia erau folo-
site pentru a răspunde la întrebări şi pentru a înlătura dificultăţile dintre creştinii din Troa şi pentru a le
da învăţătură.
Până la miezul nopţii. Ei se adunaseră pentru serviciul de rămas bun de seara, dar bucuria comuniunii
creştine şi faptul că apostolul urma să-i părăsească, au făcut ca discuţia să fie continuată mult peste
limitele obişnuite. Fără îndoială că fraţii se bucurau din toată inima de ocazia pe care Pavel li-o oferea
mai înainte de a le spune rămas bun.

8 În camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lămpi.

Camera de sus. În vechiul Orient, etajul superior al casei era de obicei folosit pentru scopuri sociale sau
devoţionale. Luca scrie cu vioiciunea şi amănuntele unui martor ocular.
Multe lămpi[Multe lumini-trad. Cornilescu]. „Lămpile” sau „candelele” alimentate cu ulei (vezi
Matei 25,1,3) sunt fără îndoială menţionate pentru două motive: (1) pentru a explica somnolenţa lui
Eutih, sugerând căldura şi aerul închis, plin de fum al odăii şi (2) pentru a procura un răspuns indirect la
acuzaţia că la adunările de noapte ale creştinilor, aceştia se dedau la practici ruşinoase (Tertullian,
Apologia 8). Ar fi fost natural ca două sau mai multe lumini să fi fost aşezate în apropierea vorbitorului.

9 Pe un tânăr numit Eutih, care stătea la fereastră, l-a apucat un somn adânc în timpul
lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut de la etajul al treilea şi a fost ridicat
mort.
Un tânăr. Gr. neanias, strict vorbind, un bărbat între 24 şi 40 de ani. Totuşi, cuvântul poate fi folosit cu
o mai mare latitudine aşa cum poate e folosit aici (vezi v. 12).
Eutih. Numit „norocos”. Numele acesta, ca şi numele înrudite la înţeles, de pildă, Felix, Felicia,
Fellicissmus, Fortunatus, Faustus, Felicitas şi Sintichia, apar deseori în inscripţii şi par să fi fost obiş-
nuite, mai ales printre robii eliberaţi.
Fereastră. La cele mai multe dintre casele din antichitate, fereastra era doar o deschizătură în zid, poate
fără ramă şi lipsită de un grilaj care să împiedice accidentul descris aici, afară de cazul că era o lucrare
fragilă din zăbrele.
Biruit de somn. [Afundat în somn, KJV]. Literal, „biruit de somn”. Fără îndoială, aerul s-a îmbâcsit din
cauza căldurii şi a fumului de la candele cu ulei şi tânărul n-a mai putut să se reziste somnului.
Etajul al treilea[Catul al treilea-trad. Cornilescu]. Gr. tristegos, „acoperişul al treilea”, adică etajul al
treilea, poate ceea ce s-ar înţelege acum prin etajul 4.
Ridicat mort. Dacă vor fi fost niscaiva ferestre de zăbrele în deschizătura ferestrei, el vor fi fost des-
chise larg pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în camera aglomerată. Tânărul a căzut în afară,
probabil în curte.
A fost multă discuţie cu privire la faptul dacă înzdrăvenirea lui Eutih urmărea să fie descrisă ca mira-
culoasă; dacă „mort” nu trebuie înţeles ca „într-o stare de leşin”. Dar expresiile lui Luca, medicul de aici
şi din v. 12 („băiatul a fost adus viu”) par să nu lase loc de întrebare. Că viaţa a fost stinsă din cauza
căderii şi a fost restatornicită prin rugăciunea apostolului este exprimarea naturală a naraţiunii.

10 Pavel a coborât, s-a aplecat asupra lui şi l-a luat în braţe d(Vezi 1 Regi 17:21),
spunând: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el!”
A coborât. Accesul la casele orientale era, de obicei, pe o scară exterioară. Acţiunea lui Pavel reamin-
teşte pe aceea a lui Ilie (1 Regi 17,21) şi a lui Elisei (2 Regi 4,34). Nu e nici o îndoială că apostolul, ca şi
profeţii VT, a însoţit acţiunea lui cu un strigăt către Domnul.
Nu vă tulburaţi. Literal, „Încetaţi de a face zgomot”, „Încetaţi de a vă îngrijora”.

~ 281 ~
11 Apoi a urcat scările, a frânt pâinea, a mâncat şi a mai vorbit cu ei mult timp, până în
zori, după care a plecat.
A urcat. Sau „se urcase”. Calmul apostolului, ca şi cuvintele sale, trebuie să fi avut un efect asupra adu-
nării tulburate. Pavel s-a înapoiat în odaia de sus şi a continuat adunarea.
A frânt pâinea. „Au luat parte la împărtăşanie.” (AA 391) Vezi Matei 26,26-30; Fapte 2,46;
1 Corinteni 11,23–30; vezi Fapte 2,42. Acesta a fost un punct plănuit a ceea ce altminteri părea o adu-
nare liberă (vezi v. 7).
A mai vorbit. Expresia greacă lasă a se înţelege vorbirea unei întâlniri amicale, spre deosebire de dis-
cursul bine organizat.
Până în zori[Zorii zilei, KJV]. Răsăritul soarelui la latitudinea aceea şi la scurt timp după Paşte are loc
între 5 şi 6 dimineaţa.

12 Tânărul a fost adus viu, şi ei au fost nespus de încurajaţi.

Tânărul[Băiatul-trad. Cornilescu; Tânărul, KJV]. Gr. pais, un cuvânt care normal înseamnă „copil”, dar
care s-ar putea referi la un tânăr şi într-adevăr la un sclav de orice vârstă. „Băiatul” aici probabil era un
adolescent sau cu puţin mai mare în vârstă (vezi v. 9).
Viu. N-ar fi fost motiv de a folosi cuvântul acesta dacă „a fost ridicat mort” (v.9) n-ar fi însemnat o
moarte reală. Este evident că Luca, medicul, narează o minune de redare a vieţii cuiva care era mort.
Nespus de încurajaţi[Mari mângâieri-trad. Cornilescu; Nu puţin mângâiat, KJV]. Expresia aceasta e
negativă pentru accent, adică ei au fost „mult mângâiaţi”.

Pavel îşi ia rămas bun de la bătrânii din Efes

13 Noi ne-am dus înainte la corabie şi am mers pe mare la Assos, de unde urma să-l luăm
şi pe Pavel. Căci aşa fusese învoiala, el urmând să meargă până acolo pe uscat.
Noi ne-am dus înaintea. Tovarăşii lui Pavel (vezi v. 4), inclusiv Luca, au plecat în călătoria lor pe apă,
înainte ca Pavel să plece din Troa, pe jos. Dacă tovarăşii de călătorie au fost prezenţi la adunarea de
noapte, nu e clar.
Aşa fusese învoiala. Cu excepţia celui din cap. 23:24, nu e nici un raport ca Pavel să fi călătorit altfel
decât cu corabia sau pe jos. Pavel a făcut cu piciorul cam 35 de mile, fără îndoială pe o şosea pavată,
de-a curmezişul unei limbi de pământ, de la cetatea Troa la Assos.

14 Când s-a întâlnit cu noi în Assos, l-am luat în corabie şi ne-am dus în Mitilene.
Ne-am dus în Mitilene. Cetatea, cândva numită Castro, era capitala insulei Lesbos, pe atunci frumoasă
datorită poziţiei sale naturale şi a clădirilor ei splendide. Lesbos este una dintre cele mai mari insule din
Marea Egee şi a şaptea ca mărime în bazinul mediteranean, având o circumferinţă de 168 de mile.

15 De acolo am plecat mai departe pe mare, iar a doua zi am ajuns vizavi de Chios. O zi
mai târziu am sosit în Samos, (apoi ne-am oprit în Troghilion,) e(Cele mai importante şi
mai timpurii mss nu conţin aceste cuvinte) iar în ziua următoare am ajuns în Milet.
Vizavi de Chios[În faţa insulei Chios-trad. Cornilescu]. Chios sau Coos este o insulă care se află între
Lesbos şi Samos. Se cere o zi de călătorie cu corabia, de la Mitilene până acolo.
Samos. O insulă care se află în faţa coastei Lidiei, încă o zi cu corabia, de la Chios (vezi harta p. 366).
Troghilion. Se pot cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea cuvintelor „ne-am oprit” la
Troghilion. Troghilion este o cetate care se află pe coasta Lidiei, pe continent, între Efes şi râul şerpuitor
Meandru (vezi harta p. 360).
Milet. Un port maritim (vezi hărţile p. 360 şi în faţa p. 33). Cetatea fusese colonizată timpuriu de
oamenii din Creta şi a devenit, la rândul ei, un activ centru de colonizare şi o cetate importantă din punct

~ 282 ~
de vedere politic şi comercial. Era cam la 40 de mile de Efes. Grupa lui Pavel a sosit aici la 3 zile după
ce plecase din Assos.

16 Căci Pavel hotărâse să treacă pe lângă Efes, ca să nu mai piardă timpul în Asia f(Vezi
nota de la 2:9; peste tot în capitol), pentru că se grăbea să fie în Ierusalim de Ziua
Cincizecimii, dacă-i va fi posibil.
Treacă pe lângă Efes. Adică să treacă cu corabia pe alături, deoarece dacă s-ar fi oprit acolo ar fi
însemnat fără îndoială cheltuirea de mai mult timp decât putea Pavel să ia, în vederea intenţiei sale de a
ajunge la Ierusalim de Ziua Cincizecimii.
Ziua Cincizecimii. Vezi cap. 2.1. Exact pentru ce râvnea Pavel să fie la Ierusalim de Ziua Cincizecimii,
nu se relatează. Poate că adunarea creştinilor iudei care aveau să fie acolo din toată Palestina ar fi făcut
cu putinţă o mai eficientă distribuire a ajutorului pe care îl ducea la Ierusalim. Sau poate pentru că dato-
rită revărsării Duhului la o anterioară Zi a Cincizecimii, sărbătoarea aceasta deţinea un loc special în
emoţiile lui Pavel. În orice caz, el nu continuase călătoria cu prilejul Paştelui (cap. 20,6) şi, întrucât
mergea la Ierusalim, era numai natural să dorească să fie acolo cu prilejul sărbătorii următoare.

17 Din Milet el a trimis la Efes şi i-a chemat pe bătrânii g(Sau: prezbiterii) bisericii.
A trimis. Pavel nu putea părăsi regiunea fără vreun contact cu biserica din Efes, unde suferise atât de
mult (vezi 1 Corinteni 15,32) şi produsese un rod atât de bogat pentru Domnul său. De aceea a chemat
pe conducătorii bisericii să facă drumul până la Milet, pentru a-l întâlni şi pentru a discuta problemele
bisericii.
Bătrânii[Prezbiterii-trad. Cornilescu]. Vezi v. 28; cap. 11,30; 14,23.

18 Când aceştia au venit la el, le-a spus următoarele: „Ştiţi că, încă din prima zi în care
am pus piciorul în Asia, am fost cu voi tot timpul,
Le-a spus. Aici urmează să fie relatată cea mai duioasă cuvântare a lui Pavel. Ea nu era evanghelistică,
ci de îndemn, reamintind ascultătorilor sacrificiul de sine şi integritatea propriei vieţi şi îndemnându-i să
accepte în chip deplin şi să-şi împlinească cu credincioşie răspunderile slujbei. Avertizările sunt
aplicabile la orice epocă şi în orice localitate a bisericii şi oglindesc pe acelea din Efeseni 5:6, mai ales
cap. 6,10-18.
Ştiţi. O dovadă de cunoştinţă personală. O expresie emfatică, care în versiunea greacă subliniază
cuvântul „voi”. Pavel fusese cu ei timp de 3 ani (v. 31) şi dăduse „dovadă deplină” de slujba lui, cum
îndemna pe un conducător ulterior al bisericii din Efes (2 Timotei 4,5) să dea. Acest apel la experienţa
lor cu el trebuie să fie înţeles în lumina ponegririlor aduse de unii asupra lucrării sale.
Din prima zi. Relatarea lui Pavel era consistentă în tot timpul şederii sale la Efes.
[Cum-trad. Cornilescu; În ce fel, KJV]. Pavel apelează la felul său de viaţă printre ei, ca dovadă a
autorităţii sale spirituale şi apostolice şi ca dovadă că chemarea şi numirea sa erau de la Dumnezeu.
Asia. Vezi cap. 2,9.
Tot timpul[În toate sezoanele, KJV]. Adică în tot timpul lucrării sale acolo.

19 slujindu-I Domnului cu toată smerenia şi cu lacrimi în mijlocul încercărilor care au

venit asupra mea din cauza comploturilor iudeilor.
Slujindu-I[Am slujit-trad. Cornilescu; Servind, KJV]. Gr. douleuo, „a servi [ca sclav]”. Pavel adesea
aplică cuvântul acesta şi substantivul doulos, „slujitor”, „sclav”, la sine, în ce priveşte legătura sa cu
Hristos, arătând astfel robia minţii şi voinţei sale faţă de Domnul său. Tot ceea ce el făcea era în ascul-
tare faţă de Hristos, singurul său Stăpân. Nici interesul personal al lui Pavel şi nici interesele lumii nu
puteau să concureze cu Hristos, în devoţiunea sa.
Smerenia[Umilinţa inimii, KJV]. Pavel, care se fălea numai cu crucea lui Hristos, prin care el era
răstignit faţă de lume (Galateni 6,14), nu putea să se fălească şi cu chemarea sau cu slujba sa şi nici cu
vreo mulţumire faţă de sine. El ar fi putut să se fălească cu experienţele şi suferinţele sale apostolice, dar

~ 283 ~
a refuzat (2 Corinteni 11,18-30). Smerenia lui era aceea a unui om nobil creştin, care-şi măsoară mici-
mea şi slăbiciunile cu mărimea şi puterea lui Hristos.
Lacrimi. La fel ca Isus, Pavel a plâns (2 Corinteni 2,4; cf. Ioan 11,35). El era întristat pentru pierderea
împărăţiei din partea fraţilor săi, iudei (Romani 9,1–5; cf. Luca 19,41, 42). El era întristat din cauza
piedicilor pe care ei le puneau în calea adevărului. El era întristat din cauza sufletelor care se pierdeau.
El era întristat din cauza împietririi inimii oamenilor. La fel, slujitorul lui Dumnezeu se va întrista din
cauza pierderii din jurul lui şi va fi îndemnat la un zel sfânt, din cauza opoziţiei lor faţă de adevăr.
Încercărilor. [Ispitelor, KJV]. Gr. peirasmoi, „încercări”, „punere la probă”. Comparaţi 1 Petru 4:12,
unde acelaşi cuvânt e tradus „încercare”. Fapte 19 ne oferă o listă a unora din încercările acestea, care
veneau de pe urma împotrivirii vrăjmaşilor.
Comploturilor[Uneltirile-trad. Cornilescu;Aşezarea la pândă, KJV]. Vezi cap. 9,24.

20 N-am ascuns nimic din ceea ce vă era de folos, predicându-vă şi învăţându-vă în

public şi prin case,
N-am ascuns. [N-am reţinut, KJV]. Gr. hupostello, „a pune dedesubt”, de unde „a ascunde”, „a supri-
ma”. Cuvântul acesta era mai de mult folosit cu privire la strângerea pânzelor. Pavel nu şi-a cruţat nici o
strădanie sau osteneală, n-a pierdut nici o ocazie, n-a reţinut nici o doctrină sau mustrare, n-a înăbuşit
nici un adevăr (cf. v. 27).
Era de folos. [Profitabil, KJV]. Literal, „lucrurile îmbinate” sau „lucrurile de valoare”. Ca şi Pavel,
slujitorul Evangheliei va da turmei sale ceea ce are nevoie, indiferent dacă este plăcut sau neplăcut la
gust.
Predicându-vă[Să vă propovăduiesc-trad. Cornilescu;V-am arătat, KJV]. Gr. anaggello, „a anunţa”,
„a declara”. Cuvântul e de obicei aplicat la predicarea Evangheliei în public.
Prin case. [Din casă în casă, KJV; Prin case, Nitz]. O metodă mai particulară şi personală de evan-
ghelizare. Pentru Pavel, lucrarea personală nu lua locul lucrării de evanghelizare publică, ci era o
însoţitoare indispensabilă a ei (6T 321-323, AA 250, 296). Cu privire la lucrarea din casă în casă a
poporului lui Dumnezeu în zilele sfârşitului, vezi GC 612. Nici un pastor nu se poate îngriji bine de
turma lui, fără vizite din casă în casă.

21 şi mărturisind atât iudeilor, cât şi grecilor despre pocăinţa faţă de Dumnezeu şi

credinţa în Domnul nostru Isus.
Mărturisind[Să vestesc-trad. Cornilescu;Mărturisind, KJV].Adică a da mărturie prin învăţătură, îndemn
şi chemare la o viaţă mai bună. Acelaşi cuvânt e tradus „te rog” şi „roagă-i” [„dau dovadă”, Nitz.] [„te
însărcinez” şi „însărcinează-i”, KJV] în 1 Timotei 5,21; 2 Timotei 2,14; adică îndemnând cu putere sau
rugând solemn.
Iudeilor,cât şi grecilor. Pavel mergea mai întâi la fraţii săi, iudei, cu Evanghelia (vezi Fapte 13,5.14;
14,1; 17,1.2; 18,4; 19,8; cf. Romani 1,16; 2,9.10; 3,1.2).
Pocăinţa. Gr. metanoia (vezi Matei 3:2, pentru definirea verbului de la care e derivat substantivul
acesta).
Faţă de Dumnezeu[Către Dumnezeu, KJV]. Mai degrabă, „faţă de Dumnezeu”. Pocăinţa e „faţă de
Dumnezeu” deoarece: (1) păcatul este totdeauna mai ales o ofensă, în primul rând adusă lui Dumnezeu,
(2) deşi omul poate manifesta un duh iertător, numai Dumnezeu poate ierta, prin Isus Hristos, purtătorul
de păcate (2 Corinteni 5,21; 1 Petru 2,24) şi pe temeiul unei recunoaşteri sincere a vinovăţiei.
Credinţa. Primirea harului ispăşitor al lui Isus Hristos, pe care noi îl iubim „fără să-l fi văzut”
(1 Petru 1,8) nu poate fi decât prin credinţă (vezi Romani 4,3). Într-adevăr „tot ce nu vine din încredin-
ţare [„credinţă”] este păcat” (Romani 14,23). Pacea pe care păcătosul o are de la Dumnezeu prin Isus
Hristos vine din credinţă (Romani 5,1.2). „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”
(Evrei 11,6).

~ 284 ~
22 Şi acum, iată că, împins de Duhul, mă duc în Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va
întâmpla acolo;
Împins de Duhul[Obligat în duh, KJV; Silit fiind în spiritul meu, Nitz]. Pavel poate să fi vrut să spună
aici că era apăsat în sufletul său de influenţa împrejurărilor sau că era forţat de propria sa viaţă; sau că
era constrâns de Duhul lui Dumnezeu.
Având în vedere v. 23, unii susţin vederea anterioară, spunând că prezenţa cuvântului „Sfânt” în
versetul acela sugerează un contrast cu versetul acesta, unde el lipseşte. Alţii înclină către vederea
ulterioară, crezând că prezenţa lui „sfânt” în versetul 23, identifică „Duhul” în amândouă versetele. Vezi
cap. 10,6.7, unde Duhul Sfânt împiedică pe Pavel de la a lua o anumită direcţie de acţiune. Verbul (care
aici e emfatic, prin poziţia lui) este de obicei aplicat la a fi ţintuit locului cu funii sau cătuşe
(Matei 13,30; 21,2) sau, la modul figurat, la presiunea unei obligaţii puternice (Romani 7,2) sau la un
îndemn puternic sau impuls puternic (cf. substantivul din Filimon 13). Pavel era un om care avea puter-
nice convingeri în ce priveşte datoria. Când se adăuga impulsul conducerii Duhului, „obligaţia” era cu
adevărat puternică. Datoria trebuie să fie împlinită, rezultatele să fie lăsate pe seama lui Dumnezeu.
Ce mi se va întâmpla. Pavel ştia că în această vizită la Ierusalim îl pândeau primejdii (Fapte 20,23; cf.
Romani 15,30.31), dar nu cunoştea natura, seriozitatea sau rezultatul a ceea ce îl ameninţa. Dar căile lui
erau încredinţate lui Dumnezeu şi indiferent care ar fi fost primejdiile, Pavel mergea acolo unde îl mâna
Duhul.

23 doar Duhul Sfânt mă avertizează în fiecare cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.

Doar. „Cu excepţia că”.
Duhul Sfânt mă avertizează. [Duhul Sfânt mărturiseşte, KJV]. Relatarea nu spune dacă aceasta a fost
prin descoperire directă (vezi cap. 16,6.7), prin prezicerile profeţilor, ca în cap. 21:4,11 sau printr-o
adâncă şi repetată impresie asupra minţii lui Pavel.
Mă aşteaptă. Mă pândesc.
Lanţuri şi necazuri. [Legături şi suferinţe, KJV]. Pavel avea o adâncă convingere că urmau să vină
nenorociri peste el, dar nu cunoştea amănuntele.

24 Însă îmi privesc viaţa ca nefiind de nici un preţ pentru mine, ca să-mi pot sfârşi
alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, şi anume să depun mărturie
despre Evanghelia harului lui Dumnezeu.
Însă îmi privesc[Dar eu nu ţin numaidecât-trad. Cornilescu; Dar nici unul dintre lucrurile acestea, KJV;
Mie însumi nu-mi socotesc, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea din prima parte a
v. 24, după cum urmează, „Dar eu nu socotesc viaţa mea de vreo valoare sau ca scumpă pentru mine.”
Viaţa ca nefiind[Nu ţin numaidecât la viaţa mea-trad. Cornilescu;Nu socotesc viaţa mea, KJV]. Literal,
„eu nu fac viaţa mea de vreo valoare”. Adică Pavel nu socotea lucrurile sale ca valorând ceva (vezi
Filpeni 3,7.8). Aceasta era atitudinea Domnului când a acceptat de bunăvoie întruparea. (Filpeni 2,7.8).
De nici un preţ[Ca şi cum mi-ar fi scumpă-trad. Cornilescu]. Adică valoroasă pentru propriile mele
dorinţe. Nici un fel de alegeri sau dorinţe personale nu l-au abătut pe Pavel de la privilegiile înflăcărate
ale lucrării sale. El nu era al său; era un rob al lui Hristos (Romani 1,1). Nimic nu era atât de important
pentru a-l ispiti la o neglijare a datoriei. Acesta era spiritul Mântuitorului şi al primilor creştini.
[Cu bucurie-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte (cf. p. 10).
Alergarea[Calea-trad. Cornilescu]. Gr. dromos, „alergarea”, „întrecerea”, „întinderea vieţii” sau
„termenul de slujbă”, „cariera”. Pavel făcea din sine o jertfă vie (Romani 12,1), pentru ca alegerea care-i
fusese pusă înainte să fie terminată cu succes. El susţine, în epistola lui de rămas bun, că şi-a sfârşit
alergarea (2 Timotei 4,7). Aşa că el îndemna pe evrei să „alerge cu stăruinţă în alergarea” care le stătea
înainte (Evrei 12,1). Pavel dorea să-şi facă alergarea vieţii sale în aşa fel, încât la sfârşit să nu aibă de
regretat vreo neglijenţă sau vreun eşec din cauza neatenţiei sau nepăsării. El dorea să-şi sfârşească viaţa
în mulţumirea unei conştiinţe curate.
Slujba. Gr. diakonia, „serviciul”, de la care derivă termenul nostru „diaconat”. Aici înseamnă nu un

~ 285 ~
oficiu eclesiastic, ci o slujbă făcută lui Dumnezeu. Săvârşirea unui serviciu credincios era principiul
călăuzitor al lui Pavel şi el îndemna pe „fiul” său, Timotei, la aceeaşi devoţiune (2 Timotei 4,5).
De la Domnul Isus. Puternicul simţ al realităţii chemării sale la lucrarea Evangheliei, care-l stăpânea pe
Pavel, era consecinţa convertirii sale unice, când Hristos Însuşi i-a dat însărcinarea şi i-a spus prin
Anania despre lucrarea pe care urma să o săvârşească (cap. 9,15-17; 22,14.15; 26,16-8). Pavel nu a pus
niciodată la îndoială chemarea sa, deşi pare că alţii „făceau aceasta” (2 Corinteni 3,1-6; Galateni 1,10-
24).
Să depun mărturie[Să vestesc-trad. Cornilescu; Să mărturisesc, KJV]. Sau „să dau deplin mărturie
despre”.
Evanghelia. Vezi Marcu 1,1. Evanghelia este vestea cea bună despre îndurarea lui Dumnezeu faţă de
oamenii păcătoşi, prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos pe cruce. O astfel de mărturisire poate fi dată numai
de aceia care s-au cunoscut pe ei înşişi ca fiind păcătoşi înstrăinaţi de Dumnezeu şi, prin credinţă, au
gustat personal harul şi puterea mântuitoare a lui Isus Hristos.

25 Şi acum, iată, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia printre care am umblat
predicând Împărăţia.
Nu-mi veţi mai vedea faţa. Pavel crede pentru motive pe care nu le descoperă aici, că aceşti prezbiteri
din Efes şi, fără îndoială, bisericile din Milet şi Efes, nu-l vor mai vedea.
Lucrul acesta ar fi putut să fie aşa datorită primejdiilor care el ştia că îl pândesc (Fapte 20,22, 23;
Romani 15,30.31) şi, de asemenea, datorită intenţiei lui ferme de a vizita Roma şi Spania (Fapte 19,21;
Romani 15,23-28). E probabil ca Pavel să se fi întors în Macedonia şi Asia, deşi poate nu la Milet şi
Efes, între întâia şi a doua lui detenţie la Roma (Filpeni 1,25-27; Filipeni 22). Dar cu privire la aceasta,
Pavel nu avea în acest moment nici o informaţie de la Duhul lui Dumnezeu.
Împărăţia. Vezi Fapte 1,6; Matei 4,17. Aceasta era împărăţia în jurul căreia se concentrau nădejdile lui
Pavel şi pe care, cu mare primejdie personală pentru sine, el a proclamat-o în faţa absolutismului
împăraţilor romani.
[Lui Dumnezeu-trad. Cornilescu]. Importante dovezi textuale (cf. p. 10) pot fi citate pentru omiterea
acestei expresii.

26 De aceea, vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor.

Vă mărturisesc. Adică, vă fac mărturisirea, vă fac o declaraţie solemnă.
Sunt curat. Gr. Katharos, „curat”. Pavel nu pretinde nici o desăvârşire finală a caracterului creştin (cf.
Filipeni 3,12-14), dar e curat cu privire la îndeplinirea datoriei sale de a aduce oameni la Hristos, pentru
mântuire.
Sângele. Aceasta este o referire clară la răspunderea străjerului, arătată în Ezechiel 33,6. Pavel îşi înde-
plinise datoria faţă de efeseni. Ideea lui este clar o repetare a ceea ce exprimase când părăsise sinagoga
iudeilor din Corint. El făcuse pentru ei tot ce putuse. Sângele lor – adică moartea lor care trebuia să
urmeze dacă lepădau solia Evanghelia – trebuia să cadă asupra lor (Fapte 18,6; cf. Matei 27,25).
Tuturor. Pavel predicase atât iudeilor, cât şi neamurilor. El făcuse tot ce putuse mai bine, în puterea
Duhului Sfânt. Nimeni nu-l putea acuza de neglijenţă. Iată un exemplu inspirator şi provocator pentru
slujitorul Evangheliei.

27 Căci nu m-am dat înapoi de la a vă spune tot planul lui Dumnezeu!

Nu m-am dat înapoi. Vezi v. 20. Nici o frică sau dorinţă nedemnă de popularitate, având ca rezultat
înăbuşirea adevărurilor nepopulare, nu a întinat lucrarea lui Pavel. Nu era nici o disimulare sau
ascundere a adevărului.
Planul lui Dumnezeu[Sfatul lui Dumnezeu, KJV]. Adică planul lui Dumnezeu pentru mântuirea
oamenilor. Planul acesta probabil Pavel îl auzise prima dată, în predica lui Ştefan (vezi cap. 7,54-58) şi
apoi învăţase de la Hristos Însuşi (Fapte 9,4-6; Galateni 1,15-20). El a pus în faţa oamenilor scopul
morţii lui Hristos pe cruce, a învierii şi a înălţării Lui la cer, lucrarea Lui ca Mare Preot al nostru în

~ 286 ~
sanctuarul ceresc şi făgăduinţa Lui de a reveni la sfârşitul lucrării Lui de mijlocire pentru a lua pe ai Săi
la Sine. Acestea este planul pe care Pavel l-a schiţat în Epistola către Romani.

28 Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus
supraveghetori h(Gr.: episcopos, de unde avem termenul episcop) ca să păstoriţi Biserica
lui Dumnezeu i(Unele mss conţin: Biserica Domnului), pe care El a câştigat-o prin
sângele propriului Său Fiu j[Lit.: prin sângele Lui propriu sau prin sângele propriului
Său; construcţia genitivală poate fi tradusă în ambele sensuri: prin Însuşi sângele Său sau
prin sângele propriului Său (Fiu)]!
Luaţi seama. În vederea plecării lui Pavel şi a ceea ce el e pe punctul de a le spune, prezbiterii urmează
să vegheze cu grijă, în primul rând cu privire la ei înşişi (vezi v. 30) şi apoi cu privire la turmă. Primejdii
şi ispite deosebite asaltează pe conducătorii religioşi în ce priveşte purtarea personală, în ce priveşte
stabilitatea religioasă şi consecvenţa în doctrină (cf. 2 Corinteni 11,23-28) şi aceste pericole vor spori pe
măsură ce timpul înaintează către sfârşit.
Turma. Biserica este trupul lui Hristos (1 Corinteni 12,12-27; Efeseni 4,12), Templul lui Dumnezeu
(1 Corinteni 3,16.17) şi Mireasa Domnului ei (cf. Efeseni 5,23-32). Dar este şi turma lui Dumnezeu
(Ioan 10,11-16; cf. 1 Petru 5,4; Evrei 13,20). Ca atare, ea trebuie să fie condusă, nu mânată cu forţa
(Ioan 10,26-30), să fie hrănită, nu exploatată (Psalmi 23; Ioan 10,7-14; 1 Petru 5,2).
Pastor e un cuvânt derivat de la verbul latin pasco, „hrănesc”. Tabloul mişcător al Bunului Păstor, atât
de clar prezentat în Scriptură, e un exemplu pentru slujitorii Evangheliei. „Toată” înseamnă turma
întreagă şi fiecare parte a ei, deoarece nu trebuie să fie căutare la faţă (Iacov 2,1-9).
Duhul Sfânt. A treia Persoană a Dumnezeirii. Prezbiterii Efesului erau oameni rânduiţi, fără îndoială,
sub privegherea apostolului Pavel (vezi cap. 14,23). Dar apostolul îi considera aleşi de către Duhul
Sfânt, prin procesul electiv sau de numire şi plini de Duhul (cf. 6,3). Aici e din nou descoperită credinţa
puternică din epoca apostolică, conform căreia Duhul lui Dumnezeu era în şi lucra prin biserică (vezi
cap. 2,2-4; 4,31; 5,3.4; 6,3.5; 8,39; 10,45; 13,2; 15,28; 16,6.7).
Supraveghetori[Episcopi-trad. Cornilescu; Supraveghetori, KJV]. Gr. episkopoi, literal, „suprave-
ghetori”, dar termenul e folosit tehnic pentru „episcopi”. Comparaţia cu v. 17 arată că pe vremea lui
Pavel, „prezbiteri” (presbuteroi) şi „episcopi” (episkopoi) erau una şi aceeaşi poziţie în biserică (vezi
Fapte 11,30; cf. Fapte 1,20; Tit 1,5-7). Aceşti slujbaşi, cunoscuţi ca prezbiteri, funcţionau ca „suprave-
ghetori” în biserică.
Să păstoriţi[Să hrăniţi, KJV]. Gr. poimaino, „a îngriji de o turmă”, „a fi păstor”. E datoria păstorului să
se îngrijească de turma sa şi să o ducă la păşuni bune. În felul acesta, pastorul din biserică urmează să-şi
hrănească turma din păşunile Cuvântului lui Dumnezeu.
Petru fusese îndemnat să facă lucrul acesta de trei ori de către Domnul său (Ioan 21,15-17), o însărci-
nare pe care Petru a transmis-o mai departe ulterior, propriilor săi convertiţi (1 Petru 5,2). Datoria
pastorală este încincită: (1) să predice turmei, Cuvântul lui Dumnezeu, să-i aducă la o înţelegere a
Evangheliei (1 Corinteni 2,4-7; Efeseni 3,8-11) şi la o experienţă în puterea adevărului (Ioan 3,11;
2 Corinteni 4,13), prezentându-le bine cuvântul adevărului (2 Timotei 2,15), în felul acesta să sporească
starea lor spirituală; (2) să se roage pentru turmă (Ioan 17,9-17; Romani 1,9; Efeseni 1,16; 1 Tes. 1,2;
2 Timotei 1,3); (3) să administreze rânduielile casei Domnului în adevăratul lor înţeles spiritual, botezul
(Romani 6,3-6), spălarea picioarelor (Ioan 13,13-17), Sfânta Cină (Matei 26,26–30; 1 Corinteni 11,23-
30); (4) să păstreze adevărul Evangheliei în biserică (Iuda 3; 1 Timotei 1,3, 4; 4,6, 7,16; 6,20; 2 Timotei
1,14; 2,25; 3,14-17) (5) să caute convertirea de suflete, adăugându-le la turmă (Fapte 2,47; 11,24; cf.
Luca 14,23).
Biserica lui Dumnezeu[Biserica lui Dumnezeu, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între
exprimarea „biserica lui Dumnezeu”, „biserica Domnului” şi „biserica Domnului şi Dumnezeu”, cea din
urmă fiind o combinaţie caracteristică a celor două exprimări anterioare. Pavel adesea se referă la Isus
Hristos ca Dumnezeu (Romani 9,5; Tit 2,13; cf. Coloseni 1,15-20; 2,9; Filipeni 2,5-11). La această
problemă textuală, vezi şi Problems in Bible Translation,, p. 205-208.
A câştigat-o. [A cumpărat-o, KJV]. Hristos a cumpărat pe cei răscumpăraţi, care alcătuiesc biserica, cu

~ 287 ~
propriul Său sânge (1 Petru 1,18-19). Acela care nu a cunoscut păcat, a fost făcut păcat pentru noi
(2 Corinteni 5,21). El ne-a luat pe noi care eram morţi în abateri şi păcate şi ne-a înălţat în locuri cereşti
(Efeseni 2,1-6). Am fost „cumpăraţi cu un preţ” (1 Corinteni 6,20; 7,23; cf. 2 Petru 2,1).
Prin sângele propriului Său Fiu[Cu Însuşi sângele Său-trad. Cornilescu]. Expresia greacă este ambiguă
şi ar putea fi tradusă şi „cu sângele propriului Său [Fiu]”. Traducerea aceasta ar corespunde exprimării
„biserica lui Dumnezeu” mai de la începutul acestui verset, în timp ce cealaltă traducere sau acordă
dumnezeire lui Hristos (o concepţie pe care alte referiri o lămuresc), sau corespunde exprimării „biserica
Domnului”.
„Sângele este viaţa” (Deuteronom 12,23). Când sângele era vărsat, viaţa înceta. Animalul de jertfă
murea, sângele lui curgând pe pământ, preînchipuind moartea lui Hristos pentru păcătoşi. În felul acesta,
moartea lui Hristos pe crucea de pe Golgota, când sânge şi apă au ţâşnit din inima Lui zdrobită din cauza
despărţirii de Tatăl Său (Matei 27,46; Ioan 19,34.35) este numit sânge mântuitor (1 Corinteni 1,17.18),
sânge răscumpărător (Fapte 20,28) şi sânge curăţitor (1 Ioan 1,7). Întrucât moartea lui Hristos era jertfa
ispăşitoare care a făcut mântuirea posibilă, biserica ar trebui să fie supravegheată de pastorii ei cu o
deosebită devoţiune şi grijă. După cum Hristos a iubit biserica şi S-a jertfit pentru ea, tot aşa trebuie ca
slujitorul din biserică să o iubească şi să se jertfească pentru ea.

29 Ştiu că după plecarea mea vor veni între voi lupi feroce k(Sau: sălbatici), care nu
cruţă turma;
Ştiu. Prin cunoaşterea pe care o avea despre natura omenească şi din experienţă, ca şi din lumina dată
lui de Duhul lui Dumnezeu.
După plecarea mea. Pavel fusese un păzitor al bisericilor pe care le adunase laolaltă. Primejdia lor
urma să crească în lipsa lui. Aşa, Israel fusese credincios în decursul zilelor lui Iosua şi ale bătrânilor
care au trăit după el (Judecători 2,7), dar după aceea a venit apostazia.
Lupi feroce. [Lupi cruzi, KJV]. Aici Pavel face o paralelă a alegoriei lui Hristos cu privire la păstorul
cel bun. Cel plătit nu este neapărat asemenea lupului (Ioan 10,12), dar adevăratul păstor al turmei
rămâne locului în apărarea oilor neajutorate. Hristos, cunoscând primejdia acută a unor astfel de atacuri,
a avertizat cu privire la acestea (Matei 4,15).
Prezbiterii Efesului urmau să apere oile faţă de lupii pe care Pavel îi prevede că vor intra din afară în
staulul bisericii. Avertizarea lui dată acestor prezbiteri nu e singura. El scrisese tesalonicenilor că urma
să vină o mare apostazie (2 Tesaloniceni 2,1-12) şi scria mai târziu lui Timotei, alarmându-l cu privire la
primejdii viitoare de acelaşi fel (1 Timotei 4,1-3; 2 Timotei 3,1-15). Apostolul Ioan, în ultimele
momente ale primului secol apostolic, a văzut apostazia ca o primejdie curentă pe vremea sa (1 Ioan 4,1)
şi în Apocalipsa el relatează viziuni care i-au fost date cu privire la îngrozitoarea decădere şi păgânizare
a bisericii (Apocalipsa 2,12-24; 6,3-11; 17; 18). Vezi p. 64-67.

30 şi chiar dintre voi se vor ridica bărbaţi care vor spune lucruri pervertite l(Sau: care vor
perverti adevărul), ca să-i tragă pe ucenici după ei.
Dintre voi. Lupii din versetul precedent, care aveau să atace turma din afară, reprezintă influenţele
iudaizante şi păgâne care, pe la 400 d.Hr., schimbaseră radical creştinismul popular. Acum, Pavel averti-
zează cu privire la influenţele apostaziatoare venind dinăuntru, ca Dima (2 Timotei 4,10) şi Imeneu şi
Filet (2 Timotei 2,17), ale căror cuvinte mâncau „ca gangrena” şi „răsturnau credinţa unora”.
Ca să-i tragă. Gr. apospao, „să tragă”, „să sfâşie”. Acei membri ai bisericii creştine, care ei înşişi apos-
taziaseră, aveau să tragă pe alţii să participe la apostazia lor.

31 De aceea, vegheaţi, amintindu-vă că timp de 3 ani, zi şi noapte, n-am încetat să vă

povăţuiesc pe fiecare cu lacrimi!
Vegheaţi. Cuvintele par o repetare plină de înţeles a îndemnului Domnului (Matei 24,42; 25,13), de
care Pavel trebuie să-şi fi dat seama. Acestea erau deosebit de corespunzător adresate prezbiterilor din
Efes, pe care Pavel îi numise cu puţin mai înainte „supraveghetori” (vezi Fapte 20,28). Pavel scoate în
evidenţă vigilenţa care trebuie să caracterizeze pe aceia care călăuzesc şi păstoresc biserica.
~ 288 ~
 Trei ani. Timp de 3 ani, Pavel dăduse un exemplu de vigilenţă înaintea bisericii efesene. Istoria din
Fapte relatează 3 luni de predicare în sinagogă (cap. 19,8), 2 ani în şcoala lui Tiran (v. 10) şi o perioadă
nespecificată care a precedat şi a urmat imediat zarvei lui Dimitrie. Lucrul acesta şi binecunoscuta
metodă de calculare incluzivă (vezi Vol. I, p. 182) explică suficient afirmarea generală a lui Pavel de „3
ani”. Vezi p. 101, 102.
Să vă povăţuiesc. [Să avertizez, KJV]. Gr. noutheteo, literal, „a pune în minte”, „a îndemna”, „a mus-
tra”. Pavel le-a arătat clar primejdia şi datoria.
Cu lacrimi. Adică cu simpatia lui Pavel, în sensul literal de „împărtăşire a sentimentelor”. Aceasta este
evidentă în mai mult decât scrie (vezi Fapte 20,19; 2 Corinteni 11,29). Pavel pretinde aici lucruri mari
cu privire la eficienţa şi solicitudinea pastorală, dar nici unul dintre prezbiteri nu contrazicea afirmaţia
lui.

32 Iar acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, Cuvânt care are
putere să vă zidească şi să vă dea moştenirea alături de toţi cei sfinţiţi!
Vă încredinţez. [Vă recomand, KJV]. Gr. paratithemi „a pune deoparte”, „a încredinţa”, folosite aici în
sensul de „a preda” (cf. 1 Petru 4,19). În felul acesta, Pavel are învăţători care „încredinţează” altora
adevărul pe care l-au primit (cf. 2 Timotei 1,14), care devine „ceva încredinţat” sau „depunere”
(paratheke) de credinţă (2 Timotei 1,12) în vederea zilei lui Hristos.
Lui Dumnezeu. Se pot cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea „Domnului”. Exprimările sunt
echivalente în însemnătate spirituală.
Cuvântului harului Său. Lucrul acesta poate fi considerat o expresie adjectivală, însemnând „cuvântul
Lui plin de har”. O expresie paralelă este „cuvântul puterii Lui” (Evrei 1,3) sau „puternicul Său cuvânt”
– cuvântul care are puterea de a susţine universul. La fel, „cuvântul harului Său” e în stare să săvâr-
şească mântuirea celor care cred în El (Iuda 24). Cuvântul „har” (charis) e adesea strâns legat cu
cuvântul „putere” (dunamis), ca în 2 Corinteni 12,9. „Cuvântul” (logos) nu e personalizat aici ca
însemnând Isus Hristos; dar când El vorbeşte, cuvântul Lui este plin de har, ca şi de putere (cf.
Iacov 1,21; Evrei 4,12; Ieremia 23,29). În ce priveşte o tratare a cuvântului charis, vezi Romani 3,24.
Să vă zidească[Să vă edifice, KJV; Să vă întărească, Nitz]. Dumnezeu este Marele Constructor.
Temelia este Isus Hristos (1 Corinteni 3,11). Darurile Duhului Sfânt lucrând prin oameni înzestraţi
spiritual, sunt puse la îndemână pentru această „edificare” sau zidire (Efeseni 2,20; 4,11-13). Rezultatul
este completarea bisericii sau a adunării sfinţilor (1 Petru 2,5.9.10; Evrei 12,22-24; Efeseni 5,27) şi a
caracterului lui Hristos în fiecare din aceia care cred în El (Filipeni 3,8-14; Efeseni 3,14-21; 2 Petru 1,3-
8).
Moştenirea. [Moştenire, KJV]. Mai degrabă, „moştenirea”. Această metaforă se referă la împărţirea
pământului ţării făgăduite seminţiilor lui Israel (Iosua 14 – 19). Dar poporul lui Dumnezeu a dat greş,
datorită lipsei de credinţă în a ocupa ţara făgăduită cu succes (Judecători 1; 2; Evrei 3,4). Moştenirea
copiilor lui Dumnezeu urmează să fie considerată o posesiune ca şi aceea care era prezentată evreilor şi
urmează să fie cerută cu certitudine în Hristos. Compară dezvoltarea de către Pavel a ideii de moştenire
în Efeseni. Acolo este o „arvună a moştenirii noastre” (Efeseni 1,18), posesiunea spirituală prezentă a
creştinului, „moştenire în Împărăţie” (Efeseni 5,5), în care urmează să se intre la a doua venire a lui
Hristos (Matei 25,34; Luca 12,32). La a doua venire, sfinţii lui Dumnezeu vor intra în cer şi vor domni
1000 de ani (1 Tesaloniceni 4,16, 17; Apocalipsa 20,4.5), apoi vor locui pe pământul înnoit
(Apocalipsa 21,1-4).
Cei sfinţiţi. Mai degrabă „cei care au fost sfinţiţi”, deoarece sfinţirea copiilor lui Dumnezeu urmează să
fie completată în Hristos, înainte de a intra în moştenirea finală. A fi sfinţit înseamnă a fi sfânt, un om
sfânt (Romani 1,7; 1 Corinteni 1,2; 2 Corinteni 1,1) şi expresia este aplicată la întreaga grupare a credin-
cioşilor. „Sfinţirea este lucrarea duratei unei vieţi întregi” (COL 65), dar, întrucât nimeni nu ştie cât va fi
durata vieţii sale, lucrarea sfinţirii ar trebui să fie în experienţa credinciosului o lucrare promptă şi
neobosită. Sfinţirea vine de la Dumnezeu (Exod 31,13; Ezechiel 37,28; 1 Tesaloniceni 5,23; Iuda 1),
potrivit voii Sale (Evrei 10,10) în Hristos (1 Corinteni 1,2; 6,11; Efeseni 5,26; Evrei 13,12), prin Duhul
Sfânt (1 Corinteni 6,11; Romani 15,16), prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17,17).

~ 289 ~
33 N-am dorit nici argintul, nici aurul şi nici haina nimănui.
N-am dorit. Comparaţi apelul lui Samuel la poporul său (1 Samuel 12,3-5). În cazul atât al lui Samuel,
cât şi al lui Pavel, era un motiv special pentru ceea ce ar părea o apărare care nu era necesară.
Fiii lui Samuel îşi pierduseră integritatea şi erau stricaţi (1 Samuel 8,3); Pavel fusese acuzat că poartă o
„haină a lăcomiei” (1 Tesaloniceni 2,5; cf. 2 Corinteni 7,2; 12,17.18). Pavel avea dreptul să ceară
compensaţie pentru ostenelile lui evanghelice (1 Corinteni 9,13.14), dar nu a făcut aşa pentru a nu fi
acuzat de avariţie (1 Corinteni 9,12.15). Având în vedere remarcabila lui influenţă faţă de oameni (cf.
Galateni 4,13-15), Pavel şi-ar fi putut atrage foloase materiale pentru îmbogăţirea sa personală. Dar n-a
făcut lucrul acesta. Pavel ştia „să trăiască smerit” şi „să trăiască în belşug” (Filipeni 4,12). El se deprin-
sese să fie „mulţumit cu starea în care se găsea” (Filpeni 4,11). El n-a tras niciodată vreun „folos” de la
corinteni (2 Corinteni 12,17). El nu umblase după „daruri” de la filipeni (Filipeni 4,17). În loc de a
accepta întreţinerea, Pavel a lucrat cu propriile mâini şi el scoate în evidenţă faptul acesta, în versetul
următor, ca apărare a sa împotriva acuzaţiei că eforturile lui de a răspândi Evanghelia erau de fapt
motivate de lăcomie după averea altor oameni.
Nici argintul,nici aurul,nici haina numănui. Bogăţia orientală era adesea socotită în termenii unei astfel
de posesiuni. Aşa era cu Naaman (2 Regi 5,5) şi cu alţii (Geneza 24,53; 45,22; 2 Regi 7,8; cf.
Matei 6,19; Iacov 5,2. 3).

34 Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au slujit pentru nevoile mele şi ale celor ce erau
împreună cu mine.
Voi înşivă ştiţi. Contactul cu credincioşii efeseni fusese de aşa calitate şi durată, încât ei ştiau că ceea
ce spunea el despre sine era adevărat.
Mâinile acestea au slujit. [Mâinile acestea au slujit, KJV]. Expresia aceasta atrage atenţia la deprin-
derea lui Pavel de a lucra pentru a se întreţine şi este introdusă ca o parte din apărarea sa împotriva
acuzaţiei de lăcomie. Pavel lucrase la meseria sa de făcător de corturi, cu Acuila şi Priscila, în Corint
(cap. 18,1-3). Mai înainte, lucrase la Efes (1 Corinteni 4,12) şi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 2,9;
2 Tesaloniceni 3,8).
Versetul de faţă dă dovadă că el lucrase în felul acesta la Efeseni Pavel lucrase nu numai pentru a se
întreţine pe sine, dar şi pentru a întreţine pe unii care erau cu el şi care aveau nevoie de ajutorul său.
Poate Timotei cu „desele lui slăbiciuni” (1 Timotei 5,23) era unul dintre aceştia. Pavel n-a crezut că era
măcar în cea mai mică măsură spre dezonoarea sa ca să lucreze pentru a face faţă cheltuielilor sale, în
timp ce predica Evanghelia, când biserica încă nu se deprinsese să-şi întreţină păstorii sufleteşti.
Nevoilor. [Necesităţile, KJV]. Gr. chreiai, „nevoi”, „necesităţi”. În timp ce Pavel şi tovarăşii săi mer-
geau din loc în loc, erau mulţumiţi când simplele lor necesităţi fuseseră satisfăcute, în timp ce ofereau
altora bogăţiile harului divin. Ei nu aveau nici o dorinţă după viaţa îmbelşugată pe care o avea de oferit
lumea aceasta.

35 În toate v-am arătat că trebuie să ne trudim să-i ajutăm pe cei slabi, amintindu-vă de
cuvintele Domnului Isus, Care, El Însuşi, a zis: «Este mai ferice să dai decât să
primeşti!»”
În toate. [În toate lucrurile, KJV]. Învăţătura lui Pavel pentru credincioşii efeseni fusese nu numai în
doctrină, ci şi în chestiuni de evlavie practică – încredere în sine, cu credinţă în Dumnezeu şi caritate
creştină.
V-am arătat[V-am dat o pildă-trad. Cornilescu;V-am arătat, KJV]. Gr. hupodeiknumi, „a arăta [prin
exemplu]”.
Să-i ajutăm[Să ajutaţi-trad. Cornilescu;Să sprijiniţi, KJV]. Gr. antilambano, „a apuca opusul”, o expre-
sie plastică a ideii de „a ajuta”. Îndemnul vine în cadrul ostenelilor fizice ale lui Pavel pentru alţii.
Cei slabi. Sau „bolnavi”, „necăjiţi”. Cuvântul poate fi aplicat la cineva care este „slab în credinţă”
(Romani 14,1), dar, întrucât Pavel tocmai se referise la munca fizică (Fapte 20,34.35), concluzia e de
neînlăturat că aici „slabi” sunt cei care sunt literal săraci şi suferinzi. Restul versetului conduce la
~ 290 ~
aceeaşi concluzie. Membrii bisericii apostolice erau mai dispuşi să împlinească această răspundere,
decât erau cei din vremuri mai târzii (vezi cap. 6,1.2).
Amintindu-vă. Pavel reînnoieşte îndemnul său către prezbiteri de a se îngriji de cei în lipsă, citând un
cuvânt nerelatat de către nimeni pe care Pavel l-a primit de la Domnul său. Citatul provine din gura lui
Pavel, cu autoritate apostolică inspirată, care nu poate fi spus cu privire la diferitele afirmaţii pe care
tradiţia le-a atribuit lui Hristos. Nu se spune dacă Pavel a auzit cuvintele acestea de la cineva care auzise
pe Isus că le-a spus sau de la Isus Însuşi, în cursul uneia din directele Sale descoperiri lui Pavel. „A
aduce aminte” lasă a se înţelege o cunoaştere anterioară a celor spuse. Afirmaţia aceasta face parte din
acele „multe alte lucruri” (Ioan 21,25) pe care Isus le-a spus şi le-a făcut şi care nu sunt relatate în
Evanghelii.
El Însuşi, a zis[Cum a spus, KJV]. Literal, „că El Însuşi a zis.” În limba greacă expresia aceasta este
emfatică.
Ferice. Binecuvântarea este în două direcţii. Primitorul este binecuvântat sau făcut fericit, fie că nevoia
e spirituală sau fizică. Dar binecuvântarea cea mai mare este asupra dătătorului. Există o bucurie în a da
altuia. Dătătorul este abătut de la propriile sale interese, dă prilej de acţiune părţii mai bune a naturii sale
şi primeşte aprobarea lui Dumnezeu (Matei25,34-40). Întrucât Dumnezeu este Sursa nelimitată
(Geneza 22,8-13; Psalmi 23; Ioan 3,16.34), dăruirea este un act dumnezeiesc.

36 După ce a spus acestea, s-a plecat pe genunchi împreună cu ei toţi şi s-a rugat.
S-a plecat pe genunchi. O postură normală în rugăciune (Psalmi 95,6; Daniel 6,10), corespunzătoare ca
un semn al umilinţei înaintea maiestăţii dumnezeieşti căreia îi este adresată rugăciunea şi poziţie luată
mai ales în momente solemne (2 Cronici 6,13; 1 Regi 8,54; Luca 22,41). Pavel e descris ca îngenun-
chind şi când şi-a luat rămas bun de la fraţii din Tir (Fapte 21,5; cf. Efeseni 3,14).
Împreună cu ei toţi şi s-a rugat. Luca, deşi face un rezumat al cuvintelor publice şi chiar al conversa-
ţiilor, nu a relatat cuvintele rugăciunii lui Pavel împreună cu prezbiterii din Efeseni. Tema ei poate fi
sugerată de Efeseni 3,14-21. Povara rugăciunii lui Pavel pentru tovarăşii şi convertiţii săi apare în
Fapte 28,8; 28.8; Romani 1,9.10; Efeseni 1,16-19; Filipeni 1,4.5; 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Timotei 1,3;
Filipeni 4 – 6.

37 Toţi au început să plângă în hohote, au căzut la pieptul lui Pavel şi l-au sărutat mult.
Toţi au început să plângă în hohote. [Ei toţi au plâns cu amar, KJV]. Literal, „a fost mult plâns de către
toţi.” Nu s-ar fi putut da dovadă mai impresionantă de înalta lor stimă în duioasă afecţiune.

38 Căci erau îndureraţi mai ales din pricina cuvintelor pe care le spusese el, şi anume că
nu-i vor mai vedea faţa. Apoi l-au însoţit până la corabie.
Îndureraţi[Întristaţi-trad. Cornilescu; Întristare, KJV]. Sau „fiind în chin sufletesc”, „fiind chinuiţi”,
„jelindu-se ei”.
Nu-i vor mai vedea faţa. Vezi v. 25.
L-au însoţit[L-au petrecut-trad. Cornilescu]. Literal, „l-au trecut mai departe”. Aceleaşi cuvinte sunt
traduse „petrecuţi... până afară”, în cap. 15;3; 21,5. Prezbiterii din Efes au rămas cu el cât mai mult cu
putinţă, mergând cu el la corabia cu care urma să călătorească. Vezi cap. 15,3.

Comentariile lui Ellen G. White: 1 AA 295;3 AA 389;3–6AA 390;3–38AA 389–396;4 AA 296; 7–

13AA 391;16 AA 390;16–21AA 392;18–20WM 62;18–21TM 317;6T 321;18–35MH 154;20 Ev 157;
20, 21 AA 364; ChS 116; GW 188; WM 64;21 4T 395;22, 23 EW 207;22–27AA 393;24 AA 595; PK;
148; 1T 372, 581; 3T 27;26 GW 59;26, 27 4T 647;26–28FE 223;27 AA 364; GW 188; 1T 247;28 AA
394; CT 282; EW 99; FE 220;28, 29 PP 192;28–30 EW 27;29 AA 528;29–34AA 395;30 CW 152; Ev
593; MM 98; 5T 291;31 Ev 434; WM 78;32 ML 262;33 CH 410; 4T 574;33–35 AA 352;34 Ed 66; 35
AA 342; 3T 401; 4T 57;35–38AA 396;36 GW 178.

~ 291 ~
Capitolul 21
Pavel, în drum spre Ierusalim

1 După ce ne-am luat rămas bun de la ei, am plecat pe mare îndreptându-ne spre Cos. În
ziua următoare, am ajuns în Rodos, iar de acolo în Patara.

Ne-am luat rămas bun de la ei[Ne-am smuls din braţele lor-trad. Cornilescu; Ne-am desfăcut de ei,
KJV; Ne despărţirăm de ei, Nitz]. Verbul grecesc sugerează despărţirea cu efort şi expresia poate fi
tradusă „după ce ne-am rupt de ei”.
Îndreptându-ne[Ne-am dus drept-trad. Cornilescu]. Evident, cu un vânt şi un curent favorabil.
Cos. O insulă aflată în faţa coastei Asiei Mici, la intrarea Arhipelagului grec (vezi harta p. 306). În
vechime a fost pe insulă un templu al lui Esculap, cu o şcoală medicală; era vestită şi pentru vinul ei,
producţia ei de mătase şi ţesături.
Ziua următoare. Luca, cu interesul lui evident pentru călătoriile pe apă, are grijă să ţină socoteala zile-
lor necesare călătoriei (cf. cap. 20,6.7.15).
Rodos. Vestita insulă de la colţul de sud-vest al Asiei Mici (vezi harta p. 366) care a ajuns vestită în
timpul Warului Peloponez.
Un nume vechi al insulei era Asteria, locul stelelor. Numele Rodos a fost căpătat datorită belşugului de
trandafiri care creşteau pe insulă. Lemnul ei, folosit la construirea de corăbii, a dat locuitorilor posibili-
tatea de a-şi dezvolta o flotă puternică. O răscruce de drumuri, importantă pentru scopuri comerciale şi
militare, avea şi un mare templu al soarelui, iar monedele purtau capul lui Apolo, ca zeul soare. O
statuie metalică uriaşă a lui Apolo, zeul soare, de peste 100 de picioare înălţime, era cunoscută drept
Colosul din Rodos şi drept una dintre cele şapte minuni ale lumii. Ridicată de Chares,pe la anul 28 î.Hr.,
a fost doborâtă la pământ de un cutremur în anul 224 î.Hr. şi a zăcut întinsă pe spate, timp de aproape
900 de ani. În sec. al VII-lea î.Hr., a fost vândută de cuceritorii sarazini unui iudeu, despre care se spune
că a folosit 900 de cămile pentru a târî fragmentele.
Patara. Există o uşoară dovadă textuală (cf. p. 10) pentru adăugarea cuvintelor „şi Mira”, probabil prin
transfer de la călătoria lui Pavel la Roma (cap. 27,5). Patara era o cetate pe ţărmul provinciei Licia (vezi
harta p. 360) şi era vestită pentru cultul lui Apolo. Aflându-se în apropierea râului Xanthus, era portul
pentru cetatea cu acest nume. Aici, Pavel şi tovarăşii lui s-au transferat de pe un vas costal pe o corabie
care mergea la Fenicia.

2 Am găsit o corabie care se îndrepta spre Fenicia, ne-am îmbarcat şi am plecat.

Fenicia. Regiunea maritimă din nordul Palestinei (vezi harta din faţa p. 321, Vol. V). Cetăţile ei princi-
pale erau Tirul şi Sidonul.

3 Ne-a apărut în zare insula Cipru şi, lăsând-o în stânga, am navigat spre Siria; apoi am
acostat în Tir, pentru că acolo urma să se descarce corabia.

A apărut în zare[Am trecut prin faţa-trad. Cornilescu; Am descoperit, KJV]. De preferat „am văzut”.
Cipru. Vezi cap. 13,4-6.
Siria. Ţară antică, la nord de Palestina, la vest de râul Eufrat. Luca include Tirul din Fenicia în terito-
riul Siriei.
Tir. Un foarte vechi port maritim, cale de vreo cinci zile cu corabia de la Patara. E notat ca având un
loc foarte puternic fortificat, pe vremea lui Iosua (Iosua 19,29). Era vestit în legătură cu construirea
templului lui Solomon (1 Regi 7,13-45; 2 Cronici 2,11-16). Cetatea a fost asediată de către asirieni şi
babilonieni şi a fost cucerită mai târziu de Alexandru cel Mare.
Să se descarce corabia[Să-şi descarce povara, KJV]. Sau „să-şi descarce încărcătura.”

~ 292 ~
4 I-am găsit pe ucenici şi am rămas cu ei timp de 7 zile. Aceştia îl avertizau pe Pavel,
prin Duhul, de ce anume se va întâmpla când va pune piciorul în Ierusalim. a(Lit.: zile.
Aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se îmbarce spre Ierusalim. Versetul a fost
tradus în text, ţinându-se cont de afirmaţiile din cap. 20:22– 23, respectiv cap. 21:11)
I-am găsit pe ucenici[Găsind pe ucenici, KJV]. Literal, „după ce am căutat pe ucenici”. Aceasta nu ar
putea însemna ucenici care s-ar fi întâmplat să fie acolo, ci o grupare de creştini tirieni. Deci aceasta este
prima menţionare specifică a bisericii din Tir, deşi se poate ca una să fi existat de mulţi ani (vezi capito-
lul 11,19; 15,3).
Şapte zile. Pavel avea dorinţa să fie la Ierusalim de Ziua Cincizecimii (cap. 20.16), dar, dându-şi seama
că are timp şi, fără îndoială, la stăruinţa bisericii din Tir, a petrecut acolo o săptămână.
Prin Duhul. Aceasta nu poate să însemne „duhul” omului, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, un personaj
atât de proeminent în Faptele (cf. cap. 2,2-4; 5,3; 8,39; 10,44.45; 13,2; 15,28; 16,6.7).
Avertizau[Ziceau-trad. Cornilescu]. Sau „care tot ziceau”. Aceste avertizări profetice au fost date în
Sabat sau la alte adunări (vezi Galateni 6,1; cf. p. 26,40).
Ce se va întâmpla când[Să nu se suie-trad. Cornilescu]. Lucrul acesta evident nu trebuie să fie înţeles
ca o oprelişte din partea Duhului Sfânt de a-şi continua călătoria la Ierusalim, de felul celeia care l-a
oprit să intre în Asia şi Bitinia (cap. 16,6,7), deoarece Pavel nu s-ar fi făcut neascultător de o interzicere
directă a Duhului Sfânt. Mai degrabă, trebuie să fie privită ca o avertizare dată mai precis de Agab, la
Cezarea, puţin mai târziu (cap. 21,10,11).

5 Când zilele de stat alături de ei s-au încheiat, am plecat şi ne-am continuat călătoria.
Toţi, împreună cu soţiile şi copiii, ne-au condus până afară din cetate. Acolo, pe ţărm,
ne-am plecat pe genunchi şi ne-am rugat.
Când zilele…s-au încheiat[S-au împlinit acele zile, KJV]. Cele „7 zile” din v. 4. Verbul grec redat aici
„împlinit” şi tradus „destoinic” [„gătit”, Nitz.] (RSV, „echipat”) are înţelesul primar de a fi făcut gata, a
fi echipat sau pregătit, ca o corabie. De unde unii trag concluzia că vasul a avut nevoie de 7 zile pentru
reechipare, la Tir. Totuşi, într-o expresie privitoare la timp, ca aici, e tradus mai bine „a completa”, „a se
sfârşi”.
Am plecat şi ne-am continuat călătoria. Literal „plecând, ne vedeam de drumul nostru”.
Toţi…ne-au condus. Întreaga biserică din Tir, inclusiv femeile şi copiii, au însoţit pe Pavel şi tovarăşii
săi, în afara cetăţii, până la ţărm (vezi cap. 15,3; 20,38).
Ne-am plecat pe genunchi şi ne-am rugat. Vezi cap. 20,36.

6 Ne-am luat apoi rămas bun unii de la alţii, după care noi ne-am urcat în corabie, iar ei
s-au întors la ale lor.
Ne-am luat rămas bun[Ne-am luat ziua bună-trad. Cornilescu; Ne-am luat rămas bun, KJV]. Literal,
„ne-am salutat de plecare”, adică „ne-am spus unii altora rămas bun”.
S-au întors la ale lor[S-au întors acasă-trad. Cornilescu; Din nou acasă, KJV]. Gr. eis ta idia, „la ale
lor”, adică la propriile lor case (vezi Ioan 1,11).

7 Din Tir am plecat mai departe, ajungând în Ptolemaida. I-am salutat pe fraţi şi am
rămas cu ei timp de o zi.
[Călătoria-trad. Cornilescu]. Gr. ploos, „voiaj”, aici sau călătoria de la Tir sau întreaga călătorie din
Macedonia, Pavel şi tovarăşii săi par să-şi fi terminat călătoria de la Ptolemaida la Ierusalim, pe uscat.
Ptolemaida. Nume dat de greci şi de cârmuitorii romani, oraşului cunoscut pe vremuri ca Aco
(Judecători 1,31). Mai târziu a fost numită de cruciaţi, St. Jean d’Acre sau simplu Acra. În timpurile VT,
el era un oraş important, dar a fost depăşit când Cezarea a fost construită de Irod cel Mare.
Fraţi. Era o biserică şi la Ptolemaida. Întrucât cetatea se găsea pe drumul mare care lega între ele ora-

~ 293 ~
şele de pe litoral, credincioşii timpurii care fuseseră împrăştiaţi în tot cursul persecuţiei care a venit după
moartea lui Ştefan, fără îndoială au vizitat cetatea şi au câştigat convertiţi (vezi cap. 11,19).

8 În ziua următoare am plecat şi ne-am dus în Cezareea. Am intrat în casa lui Filip,
evanghelistul, care era unul din cei 7, şi am rămas la el.

Am plecat[Grupa lui Pavel, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „şi plecând a doua zi,
am venit la Cezarea”.
În Cezareea. Vezi cap. 10,1. Deducţia e că această călătorie s-a făcut pe uscat (vezi v. 7). Pe atunci era
o şosea excelentă între Ptolemaida şi Cezarea. Pavel se pare că avea o preferinţă de a călători pe uscat
cf. cap. 20.13.
Filip,evanghelistul. Filip era unul din „slujitorii la mese” originar sau diaconi, şi în lista diaconilor,
numele lui urmează după acela al lui Ştefan (cap. 6,5). Pentru Filip, lucrarea aceasta s-a contopit cu sau
poate a dispărut în aceea de „evanghelist” (vezi cap. 8,5-13.26-40). Denumirea nu trebuie să fie conside-
rată ca un titlu, ci ca o descriere a lucrării sale curente, rezultatul primirii din partea lui a acelui dar
special al Duhului Sfânt (vezi Efeseni 4,11; vezi Fapte 13,1). Importanţa darului acestuia este indicată
de îndemnul lui Pavel către Timotei de a face „lucrarea unui evanghelist” (2 Timotei 4,5) şi de a „înflă-
căra darul lui Dumnezeu care este în tine” (2 Timotei 1,6).
Lucrările lui Filip ca evanghelist fără îndoială l-au adus mult departe de limitele Cezareei, unde fusese
văzut ultima dată (Fapte 8,40). Se poate ca el să fi predicat în sus şi în jos de-a lungul coastelor
Palestinei şi Feniciei, împreună cu alţii care fuseseră împrăştiaţi în timpul persecuţiei care a urmat morţii
lui Ştefan (vezi cap. 11,19). Aceasta este probabil cea dintâi dată când Filip şi Luca s-au întâlnit, cum şi
prima dată când căile lui Filip şi ale lui Pavel s-au încrucişat.
Unul din cei 7. Cei 7 din cap. 6 sunt încă priviţi ca o grupă distinctă. Dacă Luca înţelegea aceasta în
sensul organizatoric sau comemorativ, fapt este că biserica a reţinut categoria de slujbaşi a diaconilor
fără încetare de atunci înainte.
Am rămas la el. Reşedinţa lui Filip era evident la Cezarea. Luca, istoricul bisericii primare, fără îndo-
ială a profitat la maximum de această ocazie de a aduna informaţii cu privire la starea bisericii de la
Filip şi familia lui.

9 Acesta avea 4 fete fecioare, care profeţeau.

Patru fete. Femeile acestea aveau darul profeţiei (vezi Fapte 13,1; cf. 1 Corinteni 14,1.3.4;
Efeseni 2,20; 4,11). Verbul „a prooroci” [„a profetiza”] înseamnă „a vorbi înainte”, adică, pentru
Dumnezeu (vezi Geneza 20,7; Matei 11,9). Un profet poate sau nu poate să prezică evenimente viitoare.
Biblia prezintă un număr de cazuri în care femeilor li s-a încredinţat acest cel mai de dorit dintre
darurile Duhului (1 Corinteni 14,1). Miriam, sora lui Moise, era profetesă (Exod 15,20), cum era şi
Debora cu al cărei ajutor inspirat Barac a biruit pe canaaniţi (Jud. 4,4). Soţia lui Isaia era profetesă
(Isaia 8,3), ca şi Hulda care l-a ajutat pe Hilchia, preotul, în reformele lui Iosia, regele lui Iuda
(2 Regi 22,14; 2 Cronici 34,22). Profetesa Ana a salutat pe Domnul ca prunc la Templu (Luca 2,36-38).
Sunt pomenite şi proorociţe mincinoase (Neemia 6,14; Apocalipsa 2,20). Ioel a prezis revărsarea
duhului profeţiei în zilele sfârşitului, peste „tinere” (Ioel 2,28,29).

10 Fiindcă am rămas acolo mai multe zile, un profet, pe nume Agab, s-a coborât din
Iudeea

Mai multe zile. Implicând o şedere mai prelungită decât se plănuise la început.
Agab. Fără îndoială, el este acelaşi om care proorocise foametea (cf. cap. 11,28). Coincidenţa numelui
neobişnuit şi a darului neobişnuit cu greu îngăduie recunoaşterea a două persoane diferite.
Iudeea. În sensul restrâns, fostul teritoriu al Iudeii, nu provincia romană a Iudeii, care cuprindea
Cezarea.
~ 294 ~
11 şi a venit la noi. El a luat brâul lui Pavel şi şi-a legat picioarele şi mâinile, zicând:
„Aşa vorbeşte Duhul Sfânt: «În felul acesta îl vor lega iudeii în Ierusalim pe omul căruia
îi aparţine brâul acesta şi-l vor trăda în mâinile neamurilor!»”
Brâul[Cingătoare, KJV]. Cingătoarea era o fâşie de eşarfă de in, lână sau piele, înfăşurate peste mijloc,
pentru a strânge faldurile largi ale mantalei orientale, mai ales dacă trebuie să se lucreze sau să se facă o
plimbare pe jos. Era făcută destul de mare ca format, pentru a procura destul spaţiu pentru buzunare de
purtat bani, tăbliţe de scris, stil etc.
Legat. Acesta era un fel dramatizat de a prezenta o profeţie, o metodă folosită sub îndrumare dumneze-
iască de Isaia (Isaia 20), Ieremia (Ieremia 13,1-11; 18,1-10; 19,1-3; 27,2.3; 28) şi Ezechiel
(Ezechiel 4,1-13; 5,1.4).
Duhul Sfânt. Oamenii bisericii apostolice erau conştienţi de prezenţa directă, personală, dinamică a
Duhului Sfânt în gândirea, vorbirea şi umblarea lor. Prezenţa Lui era tot atât de reală precum fusese şi
aceea a lui Isus pentru ucenicii Lui. Comparaţi Ioan 16.7; Fapte 2,2-4; 5,3; 13,2.
În felul acesta îl vor lega iudeii. Lucrul acesta s-a împlinit. Vezi v. 33; cap. 24.
Neamurilor. Romanii, în mâinile cărora urma să ajungă Pavel, când se va fi împlinit profeţia lui Agab,
aveau atât administraţia militară, cât şi pe cea civilă a Palestinei cucerite. Pavel a fost neînfricat de aver-
tizare şi neîmpiedicat de primejdie.

12 Când am auzit aceste lucruri, atât noi, cât şi localnicii l-am rugat pe Pavel să nu se
suie în Ierusalim.
Atât noi, cât şi localnicii[Atât noi, cât şi cei de acolo-trad. Cornilescu; Noi şi ei, KJV]. Atât Pavel, cât
şi însoţitorii săi, inclusiv Luca şi biserica din Cezarea, au auzit profeţia, care trebuie să fi fost făcută
public, poate la adunarea din Sabat.
L-am rugat[Am solicitat, KJV]. Sau „am stăruit a-l ruga”.

13 Atunci Pavel a răspuns: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupeţi inima?! Eu sunt gata nu
numai să fiu legat, ci chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus!”
Ce faceţi?[Ce aveţi de gând?, KJV]. Propoziţia spune literal „Ce faceţi, plângând şi zdrobindu-mi
inima?” Aici, „a zdrobi inima mea” nu înseamnă atât de mult a zdrobi spiritul lui Pavel prin întristare,
cât a slăbi hotărârea lui de a-şi împlini misiunea la Ierusalim.
Eu sunt gata. În limba greacă, pronumele „eu” este accentuat. Aceasta arată hotărârea inflexibilă de a
face ceea ce el socotea că e drept şi de a socoti costul în suferinţă ca meritoriu (cf. Fapte 20,24; la fel ca
atitudinea lui Isus [Luca 9,51]) .
Să şi mor. Aceasta exprimă adevăratul spirit de martir.
Pentru Numele. Compară Filipeni 3,7.8. Apostolii şi asociaţii lor au făcut fapte eroice în acest nume.
Comparaţi Fapte 4,12; 5,41; vezi cap. 3,16.

14 Pentru că nu putea fi înduplecat, am tăcut, spunând doar: „Facă-se voia Domnului!”

Facă-se voia. Biserica a văzut că nici un apel nu va izbuti şi că faţa lui Pavel era îndreptată spre a
merge la Ierusalim. Voia lui Dumnezeu a fost lămurită în hotărârea proprie a lui Pavel de a merge la
Ierusalim, în ciuda primejdiilor care ameninţau. Facerea voii lui Dumnezeu aduce pace lăuntrică, deşi
poate rezulta în frământare şi suferinţă externă. Comparaţi Luca 22,42.

15 După zilele acelea, ne-am pregătit şi ne-am suit la Ierusalim.

Ne-am pregătit[Pregătiţi, KJV]. Mai degrabă „ne-am echipat”, „ne-am luat bagajele”.
Ne-am suit. Sau „am început a ne sui” sau „ne suiam”, adică îşi continuau călătoria la Ierusalim.

~ 295 ~
16 Au venit cu noi şi câţiva ucenici din Cezareea şi ne-au condus la Mnason, un vechi
ucenic din Cipru, la care urma să găzduim.

Ne-au condus la Mnason[Au adus cu ei pe unul, Mnason, KJV]. Mai degrabă, „ducându-se la unul
Mnason”. Acest timpuriu (decât „vechi”) ucenic, despre care nimic mai mult nu se ştie, părăsise Cipru şi
îşi făcuse casa fie la Ierusalim, fie într-un sat pe drumul spre Ierusalim. Numele era obişnuit printre
greci şi se poate ca el să fi fost un convertit elenist timpuriu.
Să găzduim. Versetul acesta arată că unii din fraţii din Cezarea însoţiseră pe Pavel şi pe prietenii lui pe
drumul către Ierusalim (64 de mile) pentru a-l recomanda prietenului lor, Mnason, un ucenic timpuriu,
pe care Pavel nu-l întâlnise niciodată şi care urma să fie gazda lui. Aceasta nu era cea dintâi vizită a lui
Pavel la Ierusalim, el nu era necunoscut bisericii de acolo şi nu avea nevoie de o prezentare la un străin
pentru a avea loc de găzduire la Ierusalim. Această discrepanţă aparentă poate fi înţeleasă şi armonizată
prin considerarea factorilor geografici şi obicei social al vremii.
Distanţa de 64 de mile de la Cezarea la Ierusalim era prea mare pentru a fi acoperită într-o singură zi şi
trebuia făcută în două sau trei zile. Obiceiurile de ospitalitate n-ar fi cerut credincioşilor din Cezarea să
însoţească pe Pavel şi grupul lui tot drumul până la Ierusalim, numai pentru a-l recomanda prietenului
lor, care urma să fie gazda lui. E mult mai probabil că ei l-au escortat în timpul călătoriei de o zi, până la
locuinţa prietenului lor, Mnason, într-un sat pe cale, unde Pavel şi cei care erau cu el au găzduit noaptea
aceea.
Soluţia aceasta propusă pentru această problemă e susţinută ulterior de o exprimare textuală variantă.
În loc de „ne-au dus... să găzduim”, există o oarecare dovadă textuală (cf. p. 10) pentru exprimarea „şi
aceştia ne-au dus la unul la care trebuia să găzduim; am ajuns la unul Mnason din Cipru, un ucenic
timpuriu.” Versetul 17 urmează logic exprimarea aceasta, indicând evoluţia călătoriei şi primirea lui
Pavel de către fraţii din Ierusalim.

Pavel în Ierusalim

17 Când am sosit în Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie.

Ne-au primit cu bucurie. Membrii din Ierusalim, pe care Pavel îi întâlnise cu prilejul vizitei sale
anterioare, erau încântaţi să-l salute.

18 A doua zi Pavel a mers împreună cu noi la Iacov, şi toţi bătrânii b(Sau: prezbiterii) au
venit şi ei.

Iacov, şi toţi bătrânii[Iacob şi toţi prezbiterii-trad. Cornilescu]. Cât de curând cu putinţă, Pavel a vizitat
pe Iacob, aparent prezbiterul principal, şi pe ceilalţi conducători ai bisericii din Ierusalim. Aceştia s-ar
putea să fi fost aceia dintre apostoli care încă mai locuiau acolo, şi nu prezbiteri „locali” de biserică (cf.
cap. 14,23). Dar cf. cap. 15:2,4,6 unde apostolii şi prezbiterii sunt împreună, ei sunt menţionaţi în mod
specific. Acest Iacob, fără îndoială „fratele Domnului”, fusese preşedintele Consiliului din Ierusalim
(vezi Fapte 12,17; vezi Fapte 15,13; Galateni 1,19).

19 După ce i-a salutat, Pavel le-a istorisit, unul câte unul, lucrurile pe care le făcuse
Dumnezeu printre neamuri prin slujba lui.

Le-a istorisit,unul câte unul[Le-a istorisit cu de-amănuntul-trad. Cornilescu]. Literal „le-a povestit una
câte una”. Compară Fapte 15,3; Proverbe 15,30. Raportul lui Pavel informa pe prezbiteri cu privire la ce
avusese loc în experienţa lui, de la vizita lui la Ierusalim din Fapte 18,22 şi cuprindea referiri la darurile
pe care apostolul le aducea de la creştinii dintre neamuri pentru creştinii iudei nevoiaşi din Palestina.

~ 296 ~
20 Când au auzit ei aceste lucruri, L-au slăvit pe Dumnezeu şi i-au zis lui Pavel: „Vezi,
frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege!
L-au slăvit. Sau „au început să proslăvească”, pe cât se pare printr-o exprimare generală de mulţumire,
când Pavel a încheiat. Pe bună dreptate, nu e nici o menţionare de laudă pentru Pavel.
Pe Dumnezeu[Pe Domnul, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „Dumnezeu”.
Câte mii de iudei. Literal, „cât de multe zeci de mii”. Aceasta dă o idee de progresul remarcabil pe care
îl făcuse Evanghelia printre iudei. Dar aceste cifre rotunde se poate să fi cuprins mai mult decât iudeii
care locuiau la Ierusalim, deoarece se prea poate ca mii de iudei să fi venit pentru Ziua Cincizecimii, ca
şi Pavel. În privinţa „mulţimilor de credincioşi”, vezi cap.
Plini de râvnă pentru Lege. Aceşti iudei creştini nu fuseseră eliberaţi de Consiliul din Ierusalim, aşa
cum fuseseră creştinii dintre neamuri, de ceremoniile religiei iudaice (vezi cap. 15,17-21). Ei încă mai
îndeplineau, cel puţin într-o oarecare măsură, ritualul VT şi, fără îndoială, de asemenea urmau cerinţele
tradiţionale ale fariseilor. Cu privire la acestea din urmă, vezi Vol. V, p. 51,52,55. Pavel se descrie pe
sine că a trăit „după cea mai îngustă partidă” a religiei sale şi anume ca fariseu (cap. 26,5). Este evident
că tocmai din categoria aceasta veniseră cei mai mulţi convertiţi la Hristos, dar ei, spre deosebire de
Pavel, erau încă legalişti.

21 Lor însă li s-a spus despre tine că-i înveţi pe toţi iudeii dintre neamuri să se lepede de
Legea lui Moise, că le zici să nu-şi circumcidă copiii şi să nu mai respecte obiceiurile.
Li s-a spus[Au auzit-trad. Cornilescu;Sunt informaţi, KJV]. Preferabil „li s-a spus” sau poate „au fost
învăţaţi”. Potrivnicii iudaizanţi ai lui Pavel nu fuseseră numai „plini de râvnă pentru Lege (v. 20), dar,
pe cât de pare, fuseseră plini de râvnă şi pentru a răspândi zvonuri exagerate şi păguboase cu privire la
învăţăturile lui teologice. Nu e de mirare că Pavel avertizează atât de stăruitor cu privire la judecarea
unui frate de către altul cu privire la săvârşirea de ceremonii în religie (Romani 14,1-10; Coloseni 2,16).
El însuşi a suferit sever din partea criticilor legalişti plini de râvnă. Deşi mărturisind că sunt creştini,
aceşti judecători cu de la sine putere nu aveau experienţă în ce priveşte Evanghelia lui Hristos, deoarece
le lipsea credinţa. Şi a face lucrurile religiei fără credinţă este păcat (Romani 14,23).
Înveţi... să se lepede de Legea lui Moise. Literal, „tu înveţi apostazie de la Moise”. Aceasta era
acuzaţia răspândită împotriva lui Pavel şi nu era acuzaţie mai grea ca aceasta în faţa iudeilor plini de
râvnă pentru religia lor. Ea trezea resentimente pe temeiuri de patriotism, spirit de partid, tradiţie
istorică, legături sociale şi „lege publică”, ca şi cele mai profunde sentimente religioase. Chiar faptul că
aceste mulţimi (v. 20) de iudei acceptaseră pe Isus ca Mesia, care să restatornicească toate lucrurile, îi
făcea evident cu atât mai plini de râvnă în a menţine cerinţele şi ritualurile iudaismului şi să se teamă de
Pavel şi să se lepede de el cu atât mai repede ca de un apostat atât de la neam, cât şi de la religie.
Să nu-şi circumcidă. Aceasta era o acuzaţie specifică, ilustrând generalizarea precedentă. Potrivit cu
acuzaţia aceasta, Pavel contravenea nu unei tradiţii, ci sensului legământului iudeilor, integrat în Legea
însăşi.
Să nu mai respecte obiceiurile. Comparaţi cu cele de la cap. 6,14. Aici se susţinea că Pavel ar fi atacat
ceremoniile detaliate dezvoltate din Lege şi practicile tradiţionale care se introduseseră ca dezvoltări
inevitabile. Acestea sunt acuzaţii serioase, crezute cu râvnă de mulţime. Ca aplicate la învăţătura lui
Pavel dată iudeilor înşişi şi purtarea lui personală în ce priveşte religia, acuzaţiile erau uşor respinse
(cap. 22,3; 23,1.6; 24,11-16; 25,10.11; 26,4-7.22), deşi combaterea era fără succes din cauza violenţei
crescute din prejudecată. Atitudinea lui Pavel cu privire la păstrarea cerinţelor ceremoniale de către
iudei era aceea a Consiliului de la Ierusalim (cap. 15) şi anume ca iudeii creştini să fie lăsaţi să practice
oricare din ritualurile pe care conştiinţa lor le cerea. Dar Pavel susţinea cauza convertiţilor dintre
neamuri ca să fie liberi de faptele legii. Omul care fusese îndreptăţit prin credinţă nu urma să fie ajutat în
a înainta spre cer prin practici legaliste (Romani 2,24-29; Galateni 4,1-11; 5,1-6; Coloseni 2,16-22).
Propria lui regulă de adaptare personală (1 Corinteni 9,19-23) îl făcea pe Pavel să continue să trăiască o
viaţă ca un iudeu, mai ales printre iudei. El permitea iudeului din biserica creştină libertatea de a conti-
nua practicile sale ceremoniale, până când vedea lipsa lor de înţeles în prezenţa Evangheliei credinţei
(Romani 14,1-10; 1 Corinteni 7,17-24). Pavel însuşi făcuse juruinţa nazireică (Fapte 18,18). El supusese

~ 297 ~
pe Timotei circumciderii (cap. 14,3). Nu era nici un temei pentru acuzaţia că Pavel învăţase pe creştinii
iudei „să nu-şi taie copiii împrejur”. Acuzaţia era o născocire a vrăjmaşilor lui.
Totuşi învăţătura lui cu privire la Evanghelie nu putea decât să aibă ca rezultat cu timpul, ca şi iudeii să
renunţe la practici şi ceremonii care nu mai aveau nici un rost. Învăţătura lui Hristos era temeiul celei a
apostolului. Domnul învăţa pe urmaşii Săi să aibă o dreptate care „să întreacă” pe cea a cărturarilor şi a
fariseilor (Matei5,20); El condamna practicile exterioare ale religiei numai de dragul lor (Matei6,1-7) şi
stăruia asupra faptului că lui Dumnezeu să I se aducă închinare „în duh şi în adevăr” (Ioan 4,23). Pavel
nega o religie de „nu lua, nu gusta, nu atinge”, aşa cum fusese născocită şi impusă de oameni
(Coloseni 2,20-22); de reguli şi scrupule cu privire la lucruri care nu aveau o însemnătate morală şi
spirituală reală (Romani 14,1-10; Galateni 4,9-11; Evrei 9,9.10) şi care, datorită vieţii şi jertfei lui
Hristos, încetaseră de a mai avea sens (Coloseni 2,8-17).
Sacrificiile şi circumciziunea fuseseră instituite prin poruncă divină. Sacrificiile încetaseră de a mai
avea înţeles când Acela către care arătau, murise ca purtător de păcate pentru oameni. Templul, ca loc al
jertfelor şi preoţii, ca jertfitori (Daniel 9,24-27; Matei27,51; Evrei 8,13; 9,11-15), la fel îşi pierduseră
însemnătatea. Circumciziunea era un semn exterior al legăturii de legământ între o naţiune, popor şi
Dumnezeul lor (Romani 4.11). Deşi ritualul era aplicat individual, primirea nu era prin credinţă din
partea copilului tăiat împrejur şi circumcizia era numai un semn tribal sau naţional. De aceea ea şi-a
pierdut sensul atunci când închinarea la viul Dumnezeu, în Hristos, era arătată ca nemaifiind o chestiune
de trib sau naţiune (Galateni 3,28,29; Coloseni 3,11), ci una de acceptare individuală, prin credinţă, a lui
Isus Hristos Mântuitorul (Romani 3,22-24; Galateni 3,26.27; Efeseni 2,8). Iarăşi, o dată cu descoperirea
în Hristos a noului legământ al mântuirii, calea credinţei (Ier. 31,31-34; 2 Corinteni 3,6-9; Evrei 8,6-13),
vechiul semn al legământului circumciderea, nu mai avea însemnătate. Iudeul care urma „a cunoaşte pe
Domnul” (Osea 6,3) prin credinţă, trebuia în mod sigur, să înceteze a mai privi circumciderea ca având
vreo însemnătate în viaţa spirituală.
De aceea, „tăierea împrejur nu e nimic”, învăţa Pavel, cât priveşte legătura omului cu Dumnezeu
(1 Corinteni 7,19; cf. Romani 3,31; 8,4; 1 Ioan 2,3). În prezenţa Evangheliei lui Hristos, circumcizia (şi
din cauza aceea, nici o ceremonie iudaică) nu are nici un rost al existenţei (Galateni 5,6; 6,12-17). Iudeul
şi omul dintre neamuri sunt cu toţii una în Hristos (Galateni 3,16, 27-29; Coloseni 2,9-14) care a dărâ-
mat „zidul de la mijloc care-i despărţea” unul de celălalt (Efeseni 2,11-17). Toţi urmează să fie mântuiţi
numai prin Hristos, „prin har... prin credinţă” (Efeseni 2,4-10; cf. Romani 3,26-30). Pavel nu a spus
iudeilor să nu practice circumcizia, dar dacă iudeul creştin al credinţei şi înţelegerii spirituale ar întreba:
„Pentru ce, fiind un om al credinţei, mântuit prin Hristos prin har să circumcid pe copilul meu?” Răs-
punsul ar fi urmat să fie: „Pentru nici un motiv în Hristos, ci numai pentru fraţii tăi care încă nu înţeleg”.
Aşa credea şi practica Pavel. Se poate spune, deci, că acuzaţiile iudaizanţilor împotriva lui Pavel erau
false, dar că temerile lor cu privire la viitorul tuturor ritualurilor iudaice erau îndreptăţite.

22 Ce este de făcut? Cu siguranţă vor auzi că ai sosit.

[Mulţimea-trad. Cornilescu]. Mai degrabă, „o mulţime”. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru
omiterea propoziţiei „mulţimea are să se adune”. În afară de aceasta, contextul nu dă nici o indicaţie cu
privire la vreo adunare.

23 Fă deci ce-ţi spunem noi: avem aici 4 bărbaţi care au făcut un jurământ c[Probabil
jurământul de nazireat, pângărindu-se în timpul acestui jurământ (vezi Numeri 6:2-12)].
Fă deci ce-ţi vom spune[Fă, deci, aceasta, KJV]. Conducătorii din Ierusalim credeau că sfatul pe care-l
dădeau era cel mai bun cu putinţă. Nu era nici o intenţie de a vârî pe Pavel în necaz, ci de a contracara
prejudecata care exista împotriva lui, pentru care ei păreau să creadă că el era în oarecare fel de vină
(AA 403). Mai degrabă, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Dumnezeu lucrase cu putere prin el şi să
se străduiască ei înşişi să combată opoziţia faţă de el.
Patru bărbaţi. Cei 4 bărbaţi erau, evident, membri ai comunităţii creştine iudaice, o altă ilustraţie a
influenţei pe care ceremoniile iudaice încă o mai aveau asupra convertiţilor din Iudeea. Cei 4 fraţi iudei
erau deja în curs de împlinire a juruinţelor lor, dar se îngăduia ca unul să se alăture în împrejurările
acelea, mai ales dacă suporta cheltuielile celor care deja îndeplineau juruinţele lor.
~ 298 ~
24 Ia-i cu tine, curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte d(Vezi Numeri 6:14-15) tu
pentru ei ca să-şi radă capul. Şi astfel vor şti toţi că nimic din ceea ce li s-a spus despre
tine nu este aşa, ci că şi tu trăieşti păzind Legea.

Curăţeşte-te împreună cu ei. Această parte a sfatului, când era pusă în aplicare, ar fi fost o admitere
tacită din partea lui Pavel că avea nevoie de curăţire înaintea lui Dumnezeu. Aceasta putea să fie o
piedică pentru el, nu un ajutor, de a câştiga bunăvoinţa iudeilor. Însemna ca să intre în abstinenţa nazire-
ică şi la raderea capului, la sfârşitul timpului (vezi cap. 18,18).
Cheltuieşte tu. Pavel trebuia să ia asupra sa cheltuielile bărbaţilor care îşi împlineau juruinţele. Însemna
cheltuielile rasului ceremonial, pentru care bărbierul levit avea să ceară costul şi ale sacrificiilor, două
turturele sau 2 pui de porumbel, un miel de un an şi încă un miel de un an, un berbec, un paner cu azime,
turte de azime şi jertfa de băutură (Num. 6,9-21).
Să-şi radă capul. La sfârşitul juruinţei, capul era ras şi când se aduceau jertfele, părul era ars în focul
aprins, de sub berbecul jertfei de împăcare.
Vor şti toţi. Această participare a lui Pavel la ceremoniile juruinţei urmau să convingă pe iudei că Pavel
nu era un „apostaziat” de la Moise (vezi v. 21) şi că în lucrurile spuse despre el, „nu este nimic
adevărat”.
Păzind Legea. „Legea” sau Tora era centrul gândirii, vieţii şi religiei iudaice. Tora sau învăţătura
cuprindea întreaga instrucţiune dată în scrierile lui Moise. Pavel era vestit că se ridicase împotriva Legii.
Singura cale de a câştiga aprobarea iudaică, gândeau conducătorii din Ierusalim, ar fi fost să arate că el
era credincios faţă de ea.

25 Cu privire la neamurile care au crezut, noi am hotărât şi le-am trimis să se ferească de

ceea ce este jertfit idolilor, de sânge, de animale sugrumate e(Vezi nota de la 15:20) şi de
adulter.”

Cu privire la neamurile. Iacob, fratele Domnului, care era purtătorul de cuvânt al prezbiterilor, pentru
a-i face lui Pavel sugestia de a se curăţa, prezidase şi Consiliul de la Ierusalim (cap. 15,13). El l-a asi-
gurat că nu era nici o discuţie cu privire la libertatea neamurilor – ei nu aveau nevoie de a urma prac-
ticile iudaice – şi a amintit lui Pavel condiţiile deciziei de eliberare (vezi v. 20).
De animale sugrumate. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea acestor cuvinte.

26 Atunci Pavel i-a luat pe acei bărbaţi şi, a doua zi, după ce s-a curăţit împreună cu ei, a
intrat în Templu şi a anunţat când va fi sfârşitul zilelor de curăţire, când urma să fie adusă
o jertfă pentru fiecare dintre ei.

Pavel i-a luat pe acei bărbaţi. Pavel a gândit că făcea un lucru înţelept de a fi un iudeu în mijlocul
iudeilor (1 Corinteni 9,19-23). Dar, de fapt, el era inconsecvent aici, deoarece el a participat nu pentru a
da pe faţă credinţa sa proprie, ci pentru a mulţumi pe alţii care erau „plini de râvnă pentru Lege”
(Fapte 21,20). Comparaţi AA 405, 406.
A anunţat când va fi sfârşitul. Adică pentru a declara preoţilor oficianţi ai Templului când vor fi împli-
nite juruinţele. Se cereau 7 zile pentru completarea termenului celor 4 bărbaţi (v. 27). Potrivit cu
Josephus (War, II. 15. 1 [313]), întreaga perioadă pentru astfel de juruinţe era de 30 de zile; mai rămăse-
seră numai 7 zile.

~ 299 ~
 Arestarea lui Pavel

27 Când cele 7 zile erau pe sfârşite, iudeii din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu; ei au
stârnit toată mulţimea şi au pus mâinile pe el,
Iudeii din Asia. Lucrarea de predicare a Evangheliei de către Pavel în Efes şi în împrejurimi întărâtase
pe iudei (ca în cap. 19,22,23). Unii dintre aceştia, venind la Ierusalim pentru sărbătoare, au recunoscut
pe Pavel în Templu şi au aţâţat norodul împotriva lui, în timp ce el aştepta liniştit să vină ziua ultimă a
celor 7 zile (cap. 24,18).
Au stârnit. Sau „au început să întărâte”.
Toată mulţimea. Nu „miile de iudei care au crezut” (v. 20), ci gloatele care, pe măsură ce se apropia
Ziua Cincizecimii, umpleau curţile Templului. Vezi o hartă a arestărilor lui Pavel la Ierusalim şi Cezarea

28 strigând: „Bărbaţi israeliţi, veniţi în ajutor! Acesta este omul care-i învaţă pe toţi,
pretutindeni, împotriva poporului nostru, împotriva Legii şi împotriva acestui loc! Ba
încă a adus şi nişte greci în Templu şi a pângărit acest loc sfânt!”
Strigând[Să strige-trad. Cornilescu;Strigând, KJV]. Strigătul a fost scos ca şi cum Pavel ar fi fost
vinovat de vreo crimă sau neorânduială serioasă.
Împotriva poporului... Legii... acestui loc. Aceeaşi acuzaţie care fusese adusă împotriva lui Ştefan
(cap. 6,13,14) şi, fără îndoială, împotriva lui Pavel, în multe ocazii anterioare (vezi 13,45; 14,2; 17,5.6;
18,6.12-15; 19,9). Saul care cândva adusese acuzaţii împotriva lui Ştefan şi îşi dăduse consimţământul la
moartea lui (cap. 26,10; AA 98, 102, 116) este acum Pavel, stând curajos în faţa unei acuzaţii similare,
sub ameninţarea unei morţi similare.
A adus şi nişte greci[A vârât…niște greci-trad. Cornilescu;A adus nişte greci, KJV]. Era considerat că
ar fi adus oameni necircumcişi dintre neamuri în locurile sfinte, dincolo de „zidul de la mijloc” despăr-
ţitor (Efeseni 2,14) care separa curtea din afară a neamurilor de aria unde numai iudeilor le era îngăduit
să intre (Josephus, Antiquities XV. 11.5). Inscripţii în greceşte şi evreieşte aşezate pe zidul acela despăr-
ţitor îi înştiinţa pe neiudei să nu treacă mai departe (vezi Vol. I, p. 67). Vezi ilustraţia din faţa p. 449.

29 Căci îl văzuseră mai înainte în cetate pe Trofim efeseanul împreună cu Pavel şi

credeau că Pavel îl adusese în Templu.
Trofim efeseanul. Trofim era un însoţitor al lui Pavel, care plecase din Macedonia cu el (cap. 20,4).
Unii dintre iudeii acuzatori probabil îl cunoscuseră pe Trofim în oraşul lui de reşedinţă. Ei îl văzuseră
acum cu Pavel, în Ierusalim, dar nu există nici un motiv de a crede că Pavel îl adusese pe omul acela în
curţile interzise pentru neamuri. Libertatea lui în Evanghelie nu l-a făcut niciodată pe Pavel să treacă cu
vederea scrupulele altora (Romani 14,3-10; 1 Corinteni 9,19-23; 10,27-31) şi nici curajul lui nu degene-
rase în nesăbuinţă. Acuzaţia împotriva lui era falsă.

30 Toată cetatea s-a pus în mişcare, şi poporul a venit alergând din toate părţile. L-au
prins pe Pavel şi l-au târât afară din Templu; şi imediat uşile au fost încuiate.
Cetatea s-a pus în mişcare. Luca arată că acest tumult luase mari proporţii, întinzându-se ca un incen-
diu, cu privire la vestea profanării Templului. Iudeii erau gata să acţioneze cu privire la ceea ce li se
părea o adevărată provocare. Anul era cam 58 d.Hr. Cam peste 8 ani urma să înceapă revolta iudeilor
împotriva Romei. Cetatea era deja agitată.
L-au prins pe Pavel[Au luat pe Pavel, KJV]. Sau „au apucat pe Pavel”.
L-au târât afară[L-au scos afară-trad. Cornilescu;L-au târât, KJV]. Sau „îl târau”. Cei care apucaseră pe
Pavel îndată, l-au smuls afară din aria sacră pe care se presupusese că o profanaseră.
Uşile au fost încuiate[Uşile au fost închise, KJV]. Paznicii leviţi ai porţilor au închis îndată porţile, nu
numai pentru a împiedica o profanare mai departe, dar şi pentru a feri Templul de a deveni un loc al
zarvei însăşi, aşa cum fusese uneori.

~ 300 ~
31 În timp ce încercau să-l omoare, s-a dus vestea la tribunul cohortei f[Gr.: chiliarhos;
lat.: tribunus militaris, funcţie militară importanta, punct de pornire într-o carieră
politică; comandant peste 600-1000 de oameni, cohorta romană ce se afla cantonată în
fortăreaţa Antonia; aici este vorba despre Claudius Lisias (vezi F.A. 23:26)] că tot
Ierusalimul este în tumult.
Să-l omoare. Bărbaţii care puseseră mâna pe Pavel aveau de gând să-i ia viaţa, aşa cum făcuseră cu
viaţa lui Ştefan (cap. 7,54-60). Între timp, îl băteau (cap. 21,32).
Vestea. Gr. phasis, „o descoperire [a unei crime tainice]”, „informaţie prin raport”.
Tribunul[Căpitanul-trad. Cornilescu;Căpitanul suprem, KJV; Tribunul, Nitz]. Gr. chiliarchos,
„conducătorul a 1000 de oameni”, a şasea parte a unei legiuni (vezi Mar. 5,9), un tribun.
Cohortei[Oastei-trad. Cornilescu;Cetei, KJV; Cohortei, Nitz]. Gr. speira, „o cohortă” (vezi cap. 10,1).
Garnizoana aceasta romană, considerată pe atunci ca suficientă, cu armamentul ei şi cu stricta ei
disciplină pentru a pune frâu chiar şi iudeilor turbulenţi, era cantonată în turnul clădit pe o stâncă, pe
partea de nord-vest a ariei Templului. Turnul acesta fusese clădit de Irod cel Mare şi numit Antonia în
cinstea triumvirului Marc Antoniu, notoriu pentru pasiunea lui pentru Cleopatra şi înfrângerea lui în
bătălia de la Actium. Turnul Antonia avea câte o turelă la fiecare colţ şi două rânduri de scări ducând la
arcade, pe laturile de nord şi de sud ale Templului. Garnizoana era ţinută sub stare de alarmă mai ales la
ocazii ca Ziua Cincizecimii, când mii de străini erau în cetate. Vezi harta din faţa p. 545, Vol. V.
Era în tumult[S-a tulburat-trad. Cornilescu;Era în tulburare, KJV]. Deşi încă nu era răscoală, tumultul
cuprindea întreaga cetate şi putea curând să scape de sub control.

32 Acesta a luat imediat nişte soldaţi şi nişte centurioni g(Ofiţeri romani subalterni,
comandanţi peste aproximativ 100 de oameni) şi a alergat la ei. Când l-au văzut pe tribun
şi pe soldaţi, au încetat să-l mai bată pe Pavel.
Nişte soldaţi şi nişte centurioni[Ostaşi şi sutaşi-trad. Cornilescu]. Chiliarhul sau tribunul a coborât în
mijlocul mulţimii agitate, câteva sute de ostaşi, cu un sutaş, cam ca un plutonier, fiecare conducând un
pluton.
Au încetat să-l mai bată pe Pavel. Sau „îndată au încetat de a mai bate pe Pavel”. Vezi v. 31. Prezenţa
soldaţilor romani a intimidat pe iudeii care puseseră mâna pe Pavel. Incidentul nu merita o revoltă, după
cum şi-au dat seama chiar şi iudeii agitaţi.

33 Atunci tribunul s-a apropiat, l-a arestat pe Pavel şi a poruncit să fie legat cu două
lanţuri. Apoi a întrebat cine era şi ce făcuse.
L-a arestat[A pus mâna pe el-trad. Cornilescu;L-a luat, KJV;Îl apucă, Nitz]. Sau „l-au arestat”, „l-a luat
în custodie”. Ideea nu era de a-l scăpa pe Pavel, ci de a afla ce era cu tulburarea şi de a împiedica pe un
părtaş principal la ea să fie omorât înainte ca să fie bine cercetată.Dar pentru Pavel,ea era o izbăvire,la
fel ca în Corint(cap. 18:14-17).
Să fie legat. Potrivit cu practica romană, fără îndoială i s-a legat un lanţ de fiecare mână, cele două
capete ale lanţului fiind ţinute de ostaşii care îl păzeau pe Pavel (vezi cap. 12,4.6). Ţinut în felul acesta,
Pavel a fost dus înaintea tribunului Lisias (cf. cap. 23,26; 24,7.22), pentru o cercetare preliminară.
A întrebat. Mai degrabă, „a început să întrebe”, „a început să cerceteze judicios”.

34 Unii din mulţime strigau una, alţii alta, aşa că, din cauza zarvei, neputând să afle exact
ce se întâmplase, a poruncit să fie dus în fort.
Unii…strigau. Sau „unii strigau mereu”. O astfel de confuzie de relatări şi acuzări era de aşteptat de la
o gloată agitată, aşa cum se întâmplase mai înainte la Efes (cap. 19,32).
Fort[Cetăţuie-trad. Cornilescu;Castel, KJV]. Gr. parembole, „ceea ce este aruncat”, adică o tabără
(Evrei 13,11.13; Apoc.20,9) sau „oştirea tăbărâţilor” (vezi Evrei 11,34). Trecerea de la aceste înţelesuri,
ca termeni militari de tabără, la înţelesul de aici, de „turn fortificat”, e similară cu trecerea de la

~ 301 ~
latinescul castra, „tabere”, la castellum, „o fortificaţie, „castel”. Pavel, deşi deţinut, era cel puţin sigur la
adăpostul turnului. Izbăvirea venise la timp.

35 Când a ajuns la trepte, Pavel a trebuit să fie dus de către soldaţi, din pricina violenţei
mulţimii.
La trepte. Soldaţii l-au dus până la una din scările care duceau de la Templul, la Turnul Antonia (vezi
v. 31).
Dus de către soldaţi[Dus de ostaşi-trad. Cornilescu]. Garda a trebuit să-l ducă pe Pavel cu adevărat pe
sus, pentru a-l scoate din mâinile iudeilor înfuriaţi, acum porniţi hotărât să-l omoare.
Violenţei mulţimii[Îmbulzelii poporului-trad. Cornilescu;Violenţa poporului, KJV]. Agitaţia gloatei şi
râvna şefilor de bandă de a ucide pe Pavel s-au intensificat când au văzut că victima le este luată.

36 Căci mulţimea poporului se ţinea după el, strigând: „La moarte cu el!”
La moarte cu el! Exprimând însăşi intenţia gloatei cu privire la Pavel şi nădejdea lor că ostaşii îl vor
ucide. Tot aşa, conducătorii iudei cu o generaţie mai înainte ceruseră uciderea lui Isus (Luca 23,18;
Ioan 19,15).

Pavel se adresează mulţimii

37 Chiar când urma să fie băgat în fort, Pavel i-a zis tribunului: – Îmi este îngăduit să-ţi
spun ceva? Tribunul l-a întrebat: – Ştii greceşte?
Îmi este îngăduit să-ţi spun ceva? Pavel dorea să-şi stabilească identitatea înaintea lui Lisias, căpitanul
sau tribunul şi, fără îndoială, să-i facă cunoscut că era cetăţean roman (cf. v. 39; cap. 22.26).
Ştii greceşte? Tribunul socotea că Pavel ştia numai ebraica (aramaica) şi a fost surprins auzindu-l
vorbind greceşte. Pe de altă parte, oamenii au fost surprinşi să-l audă vorbind limba lor (vezi cap. 22,2).
Greaca lui Pavel era koine, forma obişnuită a limbii greceşti, vorbită de întreaga lume mediteraneană.
NT a fost scris în koine.

38 Deci nu eşti tu egipteanul care, cu câtva timp în urmă, a pornit o răscoală şi a dus în
pustie 4000 de asasini h[Sau: sicari, nume dat membrilor unei grupări naţionaliste
fanatice, ostilă Romei, care îşi asasinau oponenţii politici; denumirea vine din lat. sicarii,
termen ce se referă la arma folosită de aceşti asasini, un pumnal scurt, încovoiat (sicae)]?
Egipteanul care. Aşa cum e formulată în versiunea greacă, întrebarea aceasta anticipa un „da”, ca
răspuns. Omul menţionat aici, notoriu pentru autorităţile romane, era un iudeu egiptean, un pretins
profet care la scurt timp după ce Felix devenise procurator, condusese o gloată de 30.000 de oameni
(dacă cifra tradiţională este adevărată) la Muntele Măslinilor pentru a vedea cum zidurile Ierusalimului
se prăbuşesc pentru ca ei să intre biruitori (Josephus, Antiquities XX. 8. 6; War II. 13. 5 [261-263]).
Ostaşii lui Felix îi puseseră pe fugă, cu mari pierderi, dar conducătorul scăpase.
Patru mii. Sau numărul acesta trebuie să fie pus în locul celor 30.000 ai lui Josephus, sau să fie înţeles
ca arătând numărul celor care, scăpând, se adunaseră din nou în jurul conducătorului lor.
Asasini[Tâlhari-trad. Cornilescu;Ucigaşi, KJV]. Gr. sikarioi, literal „cuţitari”, adică, ucigaşi, asasini.
Comparaţi latinescul sicarii. Aceştia erau membrii unei organizaţii extremiste a iudeilor, asasinii dintre
zeloţi (vezi Vol. V, p. 54,55), care decimau micile garnizoane romane, acolo unde puteau face lucrul
acesta, în atacuri pe furiş, noaptea, şi asasinau pe iudeii care refuzau să le dea ajutor (Josephus, War II.
13. 3 [254-258]). În mijlocul mulţimii, în zilele de sărbători, ei săvârşeau multe ucideri, în plină zi. Ei au
agravat foarte mult situaţia în asediul ulterior al Ierusalimului, prin faptele lor atroce şi sângeroase,
ororile acelui timp amarnic.

~ 302 ~
39 Pavel i-a răspuns: – Eu sunt iudeu, din Tarsul Ciliciei, cetăţean al unei cetăţi nu lipsită
de importanţă i(Sursele istorice atestă importanţa şi privilegiile de care s-a bucurat acest
oraş în timpul stăpânirii romane, mulţi locuitori, printre care şi iudei, primind cetăţenia
romană pentru ei şi pentru urmaşii lor). Dă-mi voie, te rog, să vorbesc poporului!

Iudeu... din Tarsul Ciliciei. Vezi cap. 9,11. Pentru comentariu asupra lui Pavel, ca cetăţean roman, vezi
p. 94.
Cetăţi nu lipsită de importanţă[Cetate nu fără însemnătate, KJV]. Sau „cetatea nu neremarcată”, „cetate
nu lipsită de importanţă”. O fală legitimă din punct de vedere cultural şi comercial. Au fost găsite
monede din Tars, purtând denumirea metropolis autonomous, „cetatea auto-guvernată”.
Să vorbesc poporului. Pavel încă nădăjduia, fără îndoială în folosul Evangheliei şi al bisericii, iar nu al
său personal, să facă pe iudei să înţeleagă adevăratele lui atitudini şi activităţi.

40 Tribunul i-a dat voie, iar Pavel, stând în picioare pe trepte, a făcut poporului semn cu
mâna. Când s-a făcut tăcere deplină, li s-a adresat în limba aramaică j(Sau: în ebraică)
astfel:

I-a dat voie. Gr. epitrepo, „a permite”, „a îngădui”, „a da voie”. Cuvântul este folosit în papirusuri, cu
sensul acesta.
Pe trepte. O poziţie deasupra mulţimii şi relativ sigură, în cazul în care din nou ar fi reacţionat nefavo-
rabil, lucru pe care l-au şi făcut (cap. 22,22-25).
A făcut poporului semn cu mâna. Un gest intenţionat să aducă gloata la tăcere, dând a se înţelege că
Pavel dorea să vorbească.
În limba aramaică[În limba evreiască-trad. Cornilescu]. Adică în aramaică, literal, „dialect”. Acum,
Pavel va expune o scurtă apărare de care putea depinde libertatea sa de a predica Evanghelia, dacă nu şi
propria viaţă. Cât de calm este el, în contrast cu gloata turbulentă de jos! Vezi Vol. I, p. 30.

Comentariile lui Ellen G. White:

1–5AA 396
1–40AA 396–408
5 GW 178
8, 10–16AA 397
13 ML 193
17, 18 AA 399
19, 20 AA 402
20–25AA 403
26–28AA 406
29–32AA 407
33–40AA 408

~ 303 ~
Capitolul 22
1 „Fraţi şi părinţi, ascultaţi-mi acum apărarea faţă de voi!”

Fraţi şi părinţi. O formă de adresare curtenitoare (vezi cap. 1,16; 7,2). Pavel avea de gând să potolească
gloata turbulentă.
Apărarea. Gr. apologia, o cuvântare ţinută ca apărare împotriva unei acuzaţii.

2 Când au auzit ei că li se adresează în limba aramaică a(Sau: în ebraică), au făcut şi mai

multă linişte.

Aramaică[Evreiască-trad. Cornilescu]. Adică aramaică, limba vorbită de iudeii din vremea aceea (vezi
cap. 21,40).
Şi mai multă linişte. Semnul făcut de el cu mâna (cap. 21.40), vorbirea lui în aramaică şi atitudinea sa
curtenitoare au reţinut atenţia auditoriului turbulent. Marea mulţimii mânioasă s-a potolit deodată şi a
făcut loc unui calm în aşteptare.

3 Pavel a zis: „Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea
aceasta şi am fost educat la picioarele lui Gamaliel, potrivit cu stricteţea Legii strămoşilor
noştri, fiind tot atât de plin de râvnă faţă de Dumnezeu cum sunteţi voi toţi astăzi.

Eu sunt iudeu. Cuvântul „eu” este emfatic. Vezi cap. 21,39.

Tarsul. Vezi cap. 6,9; 9,11; 21,39.
Crescut. Probabil nu ca un copil, ci ca tânăr. Dar, născut în străinătate, Pavel a atins maturitatea în cita-
dela conservatoare a iudaismului.
La picioarele. Pe vremea lui Pavel, elevii şedeau la picioarele învăţătorilor lor.
Gamaliel. Vezi cap. 5,34.
Stricteţea[Cu de-amănuntul-trad. Cornilescu;Perfect, KJV]. Gr. akribeia, „exactitate”, „stricteţe”. Pavel
asigură mulţimea că antecedentele lui erau cu totul iudaice. El înţelegea pe deplin punctul lor de vedere.
Vezi cap. 23,6; 24,14; 26,3–5.
Legii. Adică sistemul iudaic de doctrine şi practici religioase.
Plin de râvnă. Vezi cap. 21,20. Pavel cunoştea din experienţă personală ce însemna să fie „plin de
râvnă pentru Lege”.
Cum sunteţi voi. Pavel asigură pe iudeii ascultători că atât el, cât şi ei au un teren comun pe care să
ajungă la o înţelegere. Într-un anumit sens, el îi laudă pentru dorinţa lor de a păstra Templul, sacru şi
curat.

4 Am persecutat până la moarte această Cale, am legat şi am pus în închisoare bărbaţi şi

femei,

Am persecutat. Vezi cap. 7,58; 8,1–4; 9,1, 2, 13, 14; 26,10.

Până la moarte. Pavel fusese cândva tot aşa de „plin de râvnă”, cum erau şi ei acum.
Această Cale. Vezi cap. 9,2.
În închisoare[În temniţe, KJV]. Pluralul implică faptul că activităţile prigonitoare ale lui Saul erau
săvârşite în diferite cetăţi (vezi cap. 26,11).

~ 304 ~
5 aşa cum, de altfel, pot depune mărturie cu privire la mine şi marele preot precum şi tot
sfatul bătrânilor b(Probabil membri laici ai Sinedriului (vezi nota de la 4:15), capi ai
celor mai importante familii evreieşti), de la care am primit şi scrisori către fraţii din
Damasc, ca să merg şi să-i aduc legaţi la Ierusalim chiar şi pe cei de acolo, ca să fie
pedepsiţi.
Marele preot. Adică Anania (cap. 23,2). Potrivit cu cronologia vieţii lui Pavel, adoptată de acest
comentariu, Caiafa (vezi Luca 3,2) era încă mare preot pe vremea convertirii lui Pavel (anul 35 d.Hr.).
Anania era al şaptelea mare preot, începând de la Caiafa.
Sfatul bătrânilor[Bătrânimea, KJV]. Gr. presbuterion, „sfatul bătrânilor”, aici, probabil, Sinedriul. Deşi
trecuseră probabil 23 de ani de la convertirea lui Pavel, unii dintre „bătrâni” care trăiau atunci se uniseră
la aprobarea persecutării creştinilor de către Pavel (cap. 8,3; 9,12).
Scrisori. Vezi Fapte 9,2; cf. 2 Corinteni 3,1–3.
Fraţii. Aşa se referă Pavel, plin de tact, la semenii săi, iudei (vezi cap. 22,1; cf. Deuteronom 18,15).
Damasc. Zelul religios al lui Pavel, îl mânase în ţări străine, mai întâi ca să persecute pe creştini şi apoi
pentru a proclama creştinismul.
Să merg[Dus-trad. Cornilescu]. Literal „mergeam”, adică eram pe drumul meu (vezi cap. 9,3).
Legaţi. Sau „în legături”.

6 În timp ce eram pe drum şi mă apropiam de Damasc, pe la amiază, a strălucit deodată

împrejurul meu o lumină puternică din cer.
Pe la amiază. Strălucirea prezenţei divine a întunecat strălucirea orbitoare a soarelui sirian de amiază
(vezi cap. 26,13).

7 Am căzut la pământ şi am auzit un glas care-mi zicea: «Saul, Saul, de ce Mă perse-

cuţi?»
Am auzit un glas. Vezi cap. 9,4-6; cf. cap. 22,9.
De ce Mă persecuţi?[Pentru ce Mă prigoneşti?-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 9,4. În ce priveşte o com-
paraţie a diferitelor relatări ale convertirii lui Saul, vezi cap. 9,3.

8 Eu am întrebat: «Cine eşti, Doamne c(Vezi nota de la 9:5 )?» El mi-a răspuns: «Eu sunt
Isus din Nazaret, Cel pe Care tu Îl persecuţi!»
Cine eşti? Vezi cap. 9,5.

9 Cei care erau împreună cu mine vedeau într-adevăr lumina, dar nu înţelegeau cuvintele
Celui Ce-mi vorbea.
[Au fost înspăimântaţi, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10), omiterea acestor cuvinte. Nu
poate fi nici o îndoială că oamenii au fost înspăimântaţi.
Nu înţelegeau cuvintele[N-au auzit glasul-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 9,7.

10 Am întrebat: «Ce să fac, Doamne?» Domnul mi-a răspuns: «Ridică-te, du-te în

Damasc, şi acolo ţi se va spune tot ce s-a hotărât să faci.»
Ce să fac? Vezi cap. 9,6.

11 Cum, din cauza strălucirii acelei lumini, nu puteam vedea, cei care erau cu mine m-au
luat de mână şi m-au dus în Damasc.
Nu puteam vedea. Vezi cap. 9,8.

~ 305 ~
12 Un anume Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după cum cere Legea, şi vorbit de
bine de către toţi iudeii care locuiau acolo,

Bărbat temător de Dumnezeu. Adică, Anania era credincios în ţinerea cerinţelor religiei iudaice. El nu
este descris în felul acesta, în cap. 9,10. El este numit simplu „un ucenic”. Aici, Pavel pare să caute să
concilieze pe ascultătorii săi (vezi cap. 22,1-4). Un iudeu evlavios, probabil, n-ar fi primit pe Pavel, dacă
atunci ar fi fost o persoană profană, vinovată de o purtare hulitoare, aşa cum se presupunea că ar fi Pavel
acum.
Vorbit de bine[Cu nume bun, KJV]. Integritatea lui Anania, ca un iudeu evlavios, era dincolo de orice
îndoială. El era cunoscut până departe că e sincer faţă de credinţă. Primirea lui Pavel de către Anania
mărturisea despre autenticitatea experienţei lui Pavel pe drumul spre Damasc.

13 a venit la mine şi, stându-mi alături, mi-a zis: «Frate Saul, recapătă-ţi vederea!» Chiar
în clipa aceea mi-am recăpătat vederea şi m-am uitat la el.

A venit la mine. Vezi cap. 9,11-17. [V. 13, KJV.]

14 El a zis: «Dumnezeul strămoşilor noştri te-a ales ca să-I cunoşti voia, să-L vezi pe Cel
Drept şi să auzi cuvinte din gura Lui,

Dumnezeul strămoşilor noştri[Dumnezeul părinţilor noştri-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 7,32. Nici
Ştefan, nici Anania nu aveau nici cel mai mic gând că, devenind creştini, părăsiseră pe Dumnezeul
părinţilor lor. Creştinii iudei pare că nu aveau de gând să abandoneze iudaismul. De fapt, ei se consi-
derau cei mai evlavioşi dintre fraţi. Ca şi Pavel, ei doreau cu înfocare ca fraţii lor orbiţi să vadă pe Isus
din Nazaret drept Mesia (vezi Romani 9,1-3; 10,1-3).
Te-a ales. Sau „te-a rânduit” (vezi cap. 9,15).
Să-I cunoşti voia. Înainte de convertire, Pavel fusese necunoscător al voii lui Dumnezeu. Ca fariseu,
gândise că o cunoştea bine şi o împlinea conştiincios (vezi cap. 23,1; 24,14). Este o legătură intimă între
cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi împlinirea ei (vezi Matei 7,21-27; Ioan 7,17; 13,17). Iarăşi şi iarăşi,
Pavel se referă la voia lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 1,1; 2 Corinteni 1,1; Efeseni 1,1; Coloseni 1,1).
Cel Drept[Cel Neprihănit-trad. Cornilescu;Cel drept, KJV]. Sau „cel drept”, adică Isus (cf. Fapte 3,14;
7,52; 1 Ioan 2,1). Cei 12 văzuseră pe Domnul şi se asociaseră cu El zi după zi (1 Ioan 2,1). Pavel, acum
primitorul unei chemări speciale la apostolie, avusese privilegiul de a vedea pe Domnul (vezi
Faptele Apostolilor 22,17-21; 1 Corinteni 15,3-9; 2 Corinteni 12,1-5).
Cuvinte[Glasul, KJV]. Probabil o referire la vedenia din apropiere de Damasc; posibil şi la instruc-
ţiunea specială pe care el o primise de la Domnul, la o dată ulterioară (2 Corinteni 12,1-5; Galateni 1:11,
12).

15 pentru că Îi vei fi martor înaintea tuturor oamenilor pentru lucrurile pe care le-ai văzut
şi auzit.

Îi vei fi martor. Asemenea celor 12, Pavel văzuse pe Domnul, auzise glasul Lui şi cunoscuse voia Lui
(v. 14). Ca şi ei, el fusese însărcinat să proclame Evanghelia (cf. cap. 1,8). Scrisorile lui de acreditare şi
autoritatea lui nu erau inferioare faţă de ale lor (1 Corinteni 15,10; 2 Corinteni 11,5; Galateni 2,8.11).
Înaintea tuturor oamenilor[Faţă de toţi oamenii-trad. Cornilescu]. Până acum, Pavel, cu băgare de
seamă, evită menţionarea însărcinării lui speciale pentru neamuri (cf. v. 21).
Văzut şi auzit. Puterea de a mărturisi vine din experienţa personală (cf. 1 Ioan 1,1-3; 2 Petru 1,16-18).
Pavel Îl întâlnise pe Mântuitorul viu şi primise de la El o cunoaştere intimă, clară şi sistematică a adevă-
rului, la fel cum avuseseră cei 12.

~ 306 ~
16 Iar acum, ce aştepţi?! Ridică-te, fii botezat şi fii spălat de păcatele tale, chemând
Numele Lui!»
Ce aştepţi? Dovada era suficientă, pentru ce să amâne a deveni creştin (cf. cap. 8,36)?
Fii botezat[Primeşte botezul-trad. Cornilescu;Fii botezat, KJV]. Vezi Matei3,6; Fapte 2,38; 9,18;
Romani 6,1-6; cf. Fapte 8,36.
Fii spălat de păcatele tale[Spală-ţi păcatele, KJV]. Botezul este o ceremonie rânduită de Dumnezeu
(vezi Matei 3,15; Marcu 16,15.16; Ioan 3,3.5; Tit 3,5). Cu toate acestea, în sine şi prin sine, acesta nu
izbuteşte să „spele” păcatul. Credinţa, pocăinţa şi primirea Duhului Sfânt trebuie să însoţească faptul
exterior pentru a face botezul eficient (vezi Matei 28,19; Fapte 2,38; 3,19; 8,36.37). Moartea lui Hristos
pe cruce făcea cu putinţă îndepărtarea vinovăţiei păcatului (2 Corinteni 5,20.21; 1 Petru 2,24; 3,21;
1 Ioan 1,7.9).
Chemând. Adică acceptând mântuirea prin Hristos şi intrând în slujba Lui.
Numele Lui[Numele Domnului-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează exprimarea „numele
Lui” (cf. p. 10).

17 După ce m-am întors la Ierusalim, în timp ce mă rugam în Templu, am căzut într-o

răpire sufletească
La Ierusalim. Aceasta este vizita din cap. 9,26 (vezi comentariul acolo).
În Templu. Probabil la ora rugăciunii de dimineaţă sau de seară (vezi Luca 1,9; Fapte 3,1). Pentru că
Dumnezeu onorase pe Pavel cu o viziune chiar în locul de care era acum acuzat că-l profanează, iudeii
făceau bine dacă ar fi cercetat faptele înainte de a decide să-l ucidă.
Răpire sufletească[O transă, KJV]. Solia dată în această viziune e relatată în v. 18-21. Lucrul acesta a
avut loc cu prilejul vizitei la Ierusalim, relatată în cap. 9,24-30.

18 şi L-am văzut pe Domnul spunându-mi: «Grăbeşte-te, ieşi repede din Ierusalim,

pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine!»
Grăbeşte-te. Capitolul 9,29.30 afirmă numai că ucenicii l-au trimis. Complotul împotriva vieţii lui
Pavel (v. 29) i-a convins că Pavel trebuia să părăsească cetatea fără întârziere.
Cu o povară pe inimă pentru iudeii necredincioşi (cf. Romani 9,1-3; 10,1) şi cu caracteristica sa
neîngrijire pentru siguranţa personală (cf. Fapte 19,30; 20,22-24; 2 Corinteni 4,7-9; 11,24-27), Pavel
pare că a considerat că e datoria sa să rămână în cetate (AA 130). Sunt timpuri când solul Evangheliei
trebuie să desconsidere împrejurările ameninţătoare, dar sunt alte împrejurări când, persecutat într-o
cetate, el ar trebui să fugă în alta (vezi Matei 10,23). Când e presat, pe cât se pare peste măsură, el
trebuie să privească la Dumnezeu pentru o clară înţelegere a datoriei sale. Aşa era Pavel cu ocazia
aceasta, deoarece la sfatul fraţilor, Dumnezeu a adăugat instrucţiuni directe şi specifice. Pavel nu fusese
chemat să lucreze în primul rând pentru iudei, ci pentru neamuri (Fapte 22,21; Galateni 2,7-9), şi
scopurile lui Dumnezeu urmau să fie mai bine servite prin plecarea sa. Cu privire la împrejurările
similare de conducere divină adăugată la sfatul fraţilor, comparaţi Exod 18,17-25 cu Numeri 11,16;
Fapte 15,2 cu Galateni 2,2; vezi Fapte 13,2-4; 15,28.
Repede[Iute-trad. Cornilescu;Repede, KJV]. Pavel fusese acolo numai 15 zile (Galateni 1,18).

19 Eu am zis: «Doamne, ei ştiu că eu îi băgam în închisoare şi îi băteam prin sinagogi pe

cei ce cred în Tine,
Ei. Versiunea greacă este emfatică şi ar putea fi redată „chiar aceştia”. Chiar aceia care, cu ocazia
anterioară, căutaseră să-i ia viaţa lui Pavel, cunoşteau râvna de mai înainte a lui Pavel în persecutarea
creştinilor.
Băgam în închisoare şi îi băteam. Poate că nu Pavel însuşi aplica bătăile; timpul verbului arată că
acţiunea se extindea asupra unei perioade de timp. Pavel făcuse din persecuţie ocupaţia sa. Scopul lui,
acum, în faţa acestei gloate furioase însetând după sângele lui, era de a găsi un teren comun, explicând
că el ştia exact ce simt ei, poate că atunci ei ar fi fost dispuşi că asculte la ceea ce el mai avea de spus.
~ 307 ~
 Prin sinagogi[În fiecare sinagogă, KJV]. Cu privire la sinagogă, ca loc unde se auzeau acuzaţii împo-
triva ereticilor şi tulburătorilor şi unde se aplica pedeapsa, vezi Matei 10,17; 23,34; Marcu 13,9;
Luca 12,11. Tertullian, cam prin anul 225 d.Hr., scria că pe vremea sa, sinagogile iudaice mai erau încă
„fântâni ale prigonirii” împotriva creştinilor (Scorpiace X).
Cred în Tine. Vezi cap. 15,21.

20 iar când era vărsat sângele lui Ştefan, martorul d(Sau: martirul) Tău, eram şi eu de
faţă, dându-mi aprobarea şi păzind hainele celor ce-l omorau!»
Martorul[Martir, KJV]. Gr. martus, „martor”. În vremurile NT, cuvântul martus încă nu luase înţelesul
dat acum cuvântului nostru „martir, care e derivat de la el. Dar pe măsură ce creştinii au fost tot mai
mult chemaţi să dea mărturia ultimă, predându-şi viaţa, astfel de martori au ajuns să fie cunoscuţi drept
martiri.
[La uciderea lui, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte (cf. p. 10). Evident, însă,
aceasta era ideea lui Pavel (vezi cap. 7,58; 8,1).

21 Însă El mi-a zis: «Du-te, pentru că te voi trimite departe, la neamuri!»”

Te voi trimite. Plecarea lui Pavel de la Ierusalim nu era împlinirea imediată a planului divin pentru
Pavel. Mai trebuiau să treacă 7 ani până când Pavel şi Barnaba au plecat în prima lor călătorie misio-
nară (vezi p. 29, 100, 102).
Departe[Departe de aici, KJV]. Sau „în locuri depărtate”.
Neamuri. Lucrarea lui Pavel urma să fie în primul rând pentru neiudei (vezi cap. 9,15).

Pavel şi tribunul roman

22 Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta, dar apoi şi-au ridicat glasul, zicând: „Ia de pe
pământ un astfel de om, căci nu este vrednic să trăiască!”
Până la cuvântul acesta. Sau „până la afirmaţia aceasta”. Tăcuţi, în curiozitate plină de mânie, iudeii nu
s-au mai putut stăpâni. Ideea că mântuirea putea să fie pentru neamuri i-a umplut de turbare (cf.
Luca 4,25-29; Fapte 7,51-54). Aşa că ei au început să ceară cu strigăte moartea imediată a lui Pavel,
chiar şi fără formalitatea unei judecăţi. În opinia lor strâmtă, Pavel era evident un apostaziat de la
iudaism.

23 În timp ce ei ţipau, îşi azvârleau hainele şi aruncau praf în văzduh,

Îşi azvârleau hainele[Îşi scoteau hainele, KJV; Îşi aruncau jos veşmintele, Nitz]. Scoaterea hainei largi
de deasupra (gr. himation; vezi Matei 5,40; vezi Vol. V, p. 47) reflectă o mare excitare. Gloata era gata
de acţiune. Compară cu 2 Regi 9,13.
Aruncau praf[Azvârleau cu ţărână-trad. Cornilescu]. Un gest de scârbă şi de lepădare.

24 tribunul a poruncit să fie dus în fort şi să fie interogat prin lovituri de bici, ca să afle
din ce cauză strigau aşa împotriva lui.
Tribunul[Căpitanul-trad. Cornilescu;Căpitanul prim, KJV; Tribunul, Nitz]. Gr. chiliarchos, „coman-
dantul a 1000” (vezi Ioan 18,12). Ofiţerul Claudius Lisias (Fapte 23,26), fără îndoială, necunoscător al
limbii aramaice, probabil nu a înţeles nimic din ceea ce spunea Pavel şi nu a putut decât să tragă conclu-
zia din tumult că el trebuie să fi fost vinovat de o ofensă gravă.
Fort[Cetăţuie-trad. Cornilescu;Castele, KJV]. Adică Castelul sau Turnul Antonia, la nord de aria
Templului (vezi harta din faţa p. 54, Vol. V; vezi cap. 21,31).
Să fie interogat prin lovituri de bici[Să-l cerceteze bătându-l cu biciul-trad. Cornilescu;Să-l cerceteze
biciuindu-l. KJV]. Nu cu scopul de a-l pedepsi, ci pentru a-i scoate o mărturisire.
Strigau aşa. Sau „ţipau” (cf. cap. 12,22).

~ 308 ~
25 În timp ce-l legau cu curele, Pavel i-a zis centurionului care stătea acolo: „Vă este
permis să biciuiţi un cetăţean roman care n-a fost judecat?” e(Legea romană interzicea
aplicarea vreunui tratament degradant, cum ar fi: lovirea cu nuiele, biciuirea sau răstig-
nirea, cetăţenilor romani)

Îl legau cu curele. Versiunea greacă poate lăsa a se înţelege că ei îl întindeau cu curele, într-o poziţie
pregătită pentru biciuire.
Centurionului[Sutaşului-trad. Cornilescu]. Gr. hekatontarchos (vezi Fapte 10,1; Luca 7,2). Acesta era
ofiţerul comandant al plutonului de soldaţi care avea misiunea executării biciuirii.
Vă este permis?[Este legal?, KJV]. Legea romană interzicea biciuirea unui cetăţean roman (Livius,
Roman History X. 9. 4, 5).
Un cetăţean roman. Ar fi fost un delict grav din partea lui Pavel să pretindă că era cetăţean roman, dacă
nu ar fi fost. Sutaşul şi-a dat seama că are în mâinile sale nu un simplu iudeu pricinuitor de tulburare.
Cetăţenia romană era foarte mult preţuită (vezi v. 28; p. 94; cf. Vol. V, p. 36), deoarece asigura pose-
sorului ei multe privilegii. În multe ocazii, cetăţenia romană s-a dovedit a fi o protecţie bună pentru
Pavel (vezi cap. 16,37-39).

26 Auzind aceasta, centurionul s-a dus la tribun şi l-a anunţat, spunându-i: „Ce vrei să
faci? Omul acesta este roman!”

Ce vrei să faci?[Ia seama, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte „ia seama” (cf.
p. 10) şi înţelesul părţii următoare ca o întrebare: „Ce ai de gând să faci?”.

27 Tribunul s-a dus la el şi l-a întrebat: – Spune-mi, eşti roman? – Da, i-a răspuns Pavel.

Eşti? Accentul în întrebarea ofiţerului, aşa cum este exprimată în versiunea greacă este pe pronumele
„tu”, „eşti tu roman?”. Evident, ofiţerul era surprins la gândul că un om care ridicase o gloată iudaică la
culmea furiei, printr-o cuvântare în aramaică, putea să fie roman.

28 Tribunul a zis: – Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta. Pavel i-a
zis: – Eu sunt chiar născut roman. f[Este posibil ca Pavel să se fi născut într-o familie de
iudei care erau cetăţeni romani (vezi nota de la 21:39)]

Cetăţenia[Libertatea, KJV]. Gr. politeia, aici însemnând „cetăţenie”. Compară Filipeni 3,20. Cuvântul
„libertate” a fost probabil folosit de traducători [în KJV], în acelaşi sens în care se vorbea de „libertatea”
cetăţii, însemnând privilegiile acordate de o cetate unui oaspete sau erou onorat.
Născut roman[Născut liber, KJV]. Literal, „născut aşa”, adică, născut cetăţean roman.

29 Imediat, cei ce urmau să-l interogheze s-au retras de la el, iar tribunul, când a aflat că
este cetăţean roman, s-a temut, pentru că-l legase.

Urmau[Aveau-trad. Cornilescu;Ar fi trebuit, KJV]. Adică erau aproape de.

Interogheze[Cerceteze-trad. Cornilescu]. Un eufemism pentru tortura la care Pavel era aproape să fie
supus.
S-a temut. Teama „căpitanului” nu era că pusese pe Pavel în cătuşe. Pavel avusese deseori parte de un
astfel de tratament (Fapte 28,20; Filipeni 1,7.13.14.16; Coloseni 4,18; Filipeni 10, 13), deoarece se putea
ca cetăţenii romani să fie legaţi. Pavel a fost ţinut mai departe în lanţuri (Fapte 22,30). Teama căpita-
nului era că pusese ca Pavel să fie legat în lanţuri pentru a fi bătut cu biciul.

~ 309 ~
 Pavel înaintea Sinedriului

30 În ziua următoare, vrând să ştie exact de ce era acuzat de iudei, l-a dezlegat şi a
poruncit să se adune conducătorii preoţilor şi tot Sinedriul. Apoi l-a adus pe Pavel jos şi
l-a pus să stea înaintea lor.

Vrând să ştie. Sau „dorea să cunoască”. Ca un ofiţer roman atent, căpitanul era hotărât să ajungă la
miezul problemei şi să se asigure pentru ce iudeii umblau cu atâta râvnă să ia viaţa lui Pavel.
[De legăturile lui, KJV]. Dovezi textuale atestă omiterea acestor cuvinte (cf. p. 10).
Tot Sinedriul[Tot sfatul lor, KJV]. Adică Sinedriul. Lisias şi-a dat seama că era o chestiune de religie
iudaică. Cu privire la odaia de consiliu unde se întrunea Sinedriul, vezi Matei 27,2; vezi harta din faţa
p. 545, Vol. V.
L-a adus pe Pavel jos. Adică din turnul Castelului Antonia (vezi v. 24; cap. 21,34). Prezenţa gărzii
romane garanta siguranţa personală a lui Pavel.

Comentariile lui Ellen G. White:

1, 2 AA 408
1–30AA 408–410
3 Ed 64
3–15AA 409
14–16AA 126
17 AA 159
17–21AA 130; EW 206; SR 279, 303
20 EW 199
21 AA 159, 233, 409; COL 36; GC 328; GW 112
22–30AA 410

~ 310 ~
Capitolul 23

1 Pavel s-a uitat ţintă la cei din Sinedriu şi le-a zis: – Bărbaţi, fraţilor, eu mi-am trăit viaţa
cu o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta.

S-a uitat ţintă[Privind stăruitor, KJV; Uitându-se neclintit, Nitz]. Gr. atenizo, „a-şi fixa ochii la”,
„a privi stăruitor la”, „privind cu seriozitate” (vezi Fapte 1,10; 7,55, Luca 4,20; 22,56; vezi Fapte 13,9).
Luca adesea foloseşte cuvântul ca să descrie expresia de pe faţa cuiva care e pe punctul de a vorbi
serios. E folosit corespunzător în ce priveşte expresia feţei lui Pavel, când apostolul priveşte cu atenţie
asupra celei mai înalte adunări iudaice pentru întâia dată, după un sfert de secol. Fără îndoială că avuse-
seră loc multe schimbări în rândul personalului în decursul anilor, dar se poate ca Pavel să fi recunoscut
câteva feţe (vezi cap. 23,5).
Bărbaţi,fraţilor[Fraţilor-trad. Cornilescu; Bărbaţi şi fraţi, KJV]. Vezi cap. 1,16.
Cu o conştiinţă curată[Cu toată curăţia cugetului.-trad. Cornilescu;În toată buna conştiinţă, KJV].
Aceasta e o pretenţie foarte incluzivă pe care să o facă orice om. Ca Pavel să ridice o astfel de pretenţie,
după ani de confruntare cu iudaizanţii şi cu victimele lor scoate în evidenţă propriile sale convingeri cu
privire la felul său de purtare şi acţiune. Conduita lui fusese cu totul de acord cu voia lui Dumnezeu şi
cu Legea şi profeţii (vezi cap. 24,14; 28,17). Dacă Pavel avea dreptate, acuzatorii lui erau greşiţi. Pavel
se referă adesea la conştiinţă (Fapte 24,16; Romani 2,15; 13,5; 1 Corinteni 10,25; 1 Timotei 1,5;
2 Timotei 1,3).

2 Marele preot Anania a[Mare preot (47-59 d.Cr.)] le-a poruncit atunci celor ce stăteau
lângă el să-l lovească peste gură.

Anania. Un fiu al unuia Nebedeu, numit în slujba de mare preot de Irod, rege din Chalcis (Josephus,
Antiquities XX. 5. 2).
Să-l lovească. Declaraţia lui Pavel era echivalentă cu acuzarea Sinedriului de ipocrizie. Dacă purtarea
lui Pavel era conştiincioasă, a lor, evident, nu era. Comparaţi 1 Regi 22,24; Matei 26,67; Luca 22,63.64.

3 Atunci Pavel i-a zis: – Te va bate Dumnezeu, perete văruit b(Sau: ipocritule; Anania
este ucis de către zeloţi în urma declanşării războiului împotriva romanilor (66-70 d.Cr.);
vezi Josefus, Ist. Răzb., 4.5.2)! Tu şezi ca să mă judeci după Lege şi porunceşti să mă
lovească, încălcând astfel Legea?!

Te va bate Dumnezeu. Unii au gândit că Pavel a vorbit pripit şi că v. 5 era intenţionat să fie o apologie.
Fiind provocat, Isus a tăcut (Matei 26,63; 1 Petru 2,23). E cu putinţă totuşi ca Pavel să fi vorbit prin
inspiraţie şi fără a-şi da seama că acela căruia îi vorbea era marele preot (vezi v. 5), a prezis soarta lui.
Anania a fost asasinat (Josephus, War II. 17. 6. 9) în anul 66 d.Hr., 7 sau 8 ani mai târziu, probabil de
către sicari (vezi Vol. V, p. 70, 73; vezi cap. 21,38). Comparaţi Ieremia 28,15-17.
Perete văruit. Adică tu, făţarnicule (cf. Matei 23,27). Asemenea unui perete văruit, acest deţinător al
unei înalte slujbe în justiţie putea să poarte veşmintele externe ale rangului său, dar nu era persoana
demnă pentru o asemenea funcţie publică.
Tu şezi[Şezi tu?, KJV]. În greceşte este emfatic, „şi şezi tu?”. Adică, cum poţi tu, un perete al făţărni-
ciei văruit, să judeci pe alţii?
După Lege. Adică potrivit Legii, vrând să spună Legii iudaice.
Încălcând astfel Legea. Bătaia era îngăduită de legea iudaică, dar numai după o justă procedură judecă-
torească, rezultând în condamnarea acuzatului (Deuteronom 25,1, 2; cf. Ioan 7,51). Ca un fost membru
al Sinedriului (vezi AA 112, 410), Pavel cunoştea Legea şi a afirmat dreptul său de a avea parte de un
proces legal. Comparaţi Vol. V, p. 539.

~ 311 ~
4 Cei care stăteau lângă el i-au zis: – Îl insulţi pe marele preot al lui Dumnezeu?
Marele preot al lui Dumnezeu. Ca slujbaşul cel mai înalt al iudeilor, marele preot, era presupus
reprezentantul lui Dumnezeu. În VT, judecătorii erau uneori numiţi elohim, literal „dumnezei” (vezi
Vol. I, p. 171; vezi Psalmi 82,1).

5 Pavel le-a răspuns: – N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot; căci este scris: „Să nu-l
vorbeşti de rău pe conducătorul poporului tău!” c(Vezi Ex. 22:28)
N-am ştiut. (Cf. cap. 3,17). Afirmaţia lui Pavel a fost diferit explicată: (1) că din cauza vederii sale
slabe (vezi cap. 9,8.18) n-a recunoscut pe Anania ca mare preot; (2) că el nu a înţeles că marele preot era
acela care dăduse porunca să fie lovit; (3) că vorbea ironic, ca şi cum n-ar fi crezut că marele preot putea
să dea un astfel de ordin şi în felul acesta, indirect contestând dreptul lui Anania la poziţia pe care o
ocupa; (4) că el „nu a considerat” înainte de a vorbi, deşi ştia că vorbitorul era Anania, marele preot.
Dintre acestea, cea dintâi pare cea mai probabilă. A doua, la fel, sugerând o limitare a vederii lui Pavel,
pare de asemenea cu putinţă. Ultimele două par în dezacord cu caracterul lui Pavel şi cu seriozitatea
situaţiei cu care se confrunta acum.
Să nu-l vorbeşti de rău. Pavel citează Exod 22:28, unde ebr. elohim „dumnezei” e folosit pentru a se
referi la judecătorii omeneşti (vezi Fapte 23,4). Pavel, fără îndoială, a citat pasajul în ebraică, în timp ce
Luca îl redă din LXX. Sinceritatea lui Pavel la punctul acesta nu poate fi pusă la îndoială. Solii
Evangheliei trebuie să recunoască şi să dea cuvenita onoare reprezentanţilor autorităţii, chiar şi când
aceştia din urmă abuzează de autoritatea lor.

6 Pavel, ştiind că o parte dintre ei erau saduchei, iar cealaltă parte erau farisei, a strigat în
Sinedriu: – Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu şi din pricina nădejdii în învierea
morţilor sunt judecat eu!
Pavel, ştiind[Pavel, dându-şi seama, KJV].Întrucât fusese cândva membru al Sinedriului, Pavel, în mod
natural ştia că unii erau saduchei şi alţii, farisei. Poate iarăşi va fi recunoscut anumite persoane ca aparţi-
nând unei partide sau celeilalte.
Eu sunt fariseu. Cu privire la farisei, vezi Vol. V, p. 51, 52; vezi cap. 5,34. În versiunea greacă, pronu-
mele „eu” este emfatic. În calitate de creştin, Pavel încă mai pretinde că e fariseu.
Nicodim, un fariseu, era un ucenic al Domnului (Ioan. 3,1; AA 104, 105). În urma predicii apostolilor,
mulţi farisei se convertiseră (vezi Fapte 15,5). Unii cercetători biblici au sugerat că majoritatea converti-
ţilor de la iudaism la creştinism erau farisei. Din cauza unor asemănări între învăţăturile lui Isus şi acelea
ale fariseilor, unii au considerat pe Isus drept fariseu. Atât creştinii, cât şi fariseii recunoşteau autoritatea
Cuvântului inspirat; şi unii şi alţii susţineau dreptatea şi separarea de lume, şi unii şi alţii credeau în
înviere şi viaţa viitoare. În primul rând, în ce priveşte metoda de a ajunge la neprihănire, creştinii se
deosebeau de farisei (vezi Matei 5,20; Marcu 7,5-13; Luca 18,9-14; Galateni 2,16-21). În felul acesta,
Pavel putea spune cinstit: „Eu sunt fariseu.”, fără a avea de gând să spună că în mod necesar era de
acord cu toate doctrinele şi practicile acestei secte.

7 Când a spus aceasta, s-a stârnit o neînţelegere între farisei şi saduchei, şi adunarea s-a
dezbinat.
Neînţelegere. E lucru plin de însemnătate că Pavel a făcut această declaraţie atât de devreme în cursul
audierii lui. El ştia că nu avea nădejde de o audiere cinstită înaintea Sinedriului şi, fără îndoială, a inten-
ţionat să descopere incompetenţa acestuia de a pronunţa sentinţa de judecată asupra lui. De aceea a făcut
ca judecata să se sfârşească prin ridicarea judecătorilor săi unii împotriva altora (v. 7). Subiectul ales –
învierea – era fundamental pentru creştinism (vezi 1 Corinteni 15,12-23) şi aproape sigur să producă
rezultatul dorit (vezi Matei22,23-33).
Dezbinat. Gr. schizo, „a sfâşia”, „a despica [în partide]”. Cuvântul nostru „schismă” e de la gr.
schisma, substantiv înrudit cu schizo.

~ 312 ~
8 Căci saducheii zic că nu există nici înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le
recunosc pe toate.
Saducheii. Cu privire la saduchei, vezi Vol. V, p. 52, vezi cap. 4.1. Ei recunoşteau autoritatea scrierilor
lui Moise, dar aveau rezerve când se ajungea la profeţi şi respingeau cu totul părţile literare ale VT şi
tradiţia. Ei considerau îngerii doar ca manifestări ale slavei cereşti şi tăgăduiau realitatea vieţii veşnice.
S-a spus că fariseii erau contrapartea iudaică a stoicilor, iar saducheii, ai epicurienilor; În linii mari,
lucrul acesta e adevărat (vezi cap. 17,18).

9 S-a făcut mult vacarm, iar câţiva cărturari din partida fariseilor s-au ridicat şi au început
să se certe zicând: „Nu găsim nimic rău la omul acesta! Dacă i-a vorbit un duh sau un
înger?!”
Vacarm[Zarvă-trad. Cornilescu;Strigare, KJV]. Gr. krauge, „o strigare”, „o gălăgie”. Membrii calmi şi
învăţaţi ai Sinedriului s-au dovedit a fi tot atât de excitabili şi iraţionali, ca şi gloata nestatornică şi neîn-
văţată (vezi capitolul 22:22,23).
Câţiva cărturari[Cărturarii, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „câţiva cărturari”. N-au
participat toţi cărturarii dintre farisei.
Au început să se certe[S-au luptat, KJV]. Gr. diamachomai, „a lupta cu înverşunare”.
Nimic rău[Nici o vină-trad. Cornilescu;Nici un rău, KJV.] Comparaţi decizia lui Pilat cu privire la
Domnul (Ioan 18,38; 19,4.6). În fiecare caz, curtea supremă a iudaismului a căutat orbeşte distrugerea
unui om drept.
Un duh sau un înger. Saducheii nu credeau în nici unul dintre aceştia. Poate aici e făcută referire la
vedenia de pe calea spre Damasc (cap. 22,6-10) sau căderea în uimire din Templu (v. 1721). Mărturia
lui Pavel nu fusese în zadar. Atitudinea de aici a fariseilor le aducea aminte de Gamaliel la o ocazie mai
timpurie (cap. 5,33-40).
[Să nu luptăm împotriva lui Dumnezeu, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor
cuvinte. Se poate ca ele să fi fost împrumutate de la un pasaj similar, în cap. 5,39.

10 Fiindcă neînţelegerea a devenit atât de mare, tribunului i-a fost teamă ca nu cumva
Pavel să fie rupt în bucăţi de ei, aşa că le-a poruncit soldaţilor să se coboare să-l smulgă
din mijlocul lor şi să-l ducă în fort.
Tribunului[Căpitanul-trad. Cornilescu;Căpitanul prim, KJV]. Se pare că Lisias care era preocupat nu
numai de ordinea publică, dar şi de siguranţa unui cetăţean roman, era de faţă (cf. cap. 22,30).
Rupt în bucăţi. Evident izbucnise o luptă fizică între saduchei şi farisei, pe deoparte, pentru a pune
stăpânire pe persoana lui Pavel, pe de alta, pentru a-l proteja.
Le-a poruncit. Judecând după rangul lui Lisias, de chiliarchos (vezi cap. 22,24; cf. cele de la
Ioan 18,12; Fapte 21,31.32), garnizoana trebuie să fi constat din cel puţin 1.000 de oameni, care era
puterea normală a unei cohorte militare de auxiliari. O astfel de unitate de trupe era comandată de un
chiliarchos. Vezi cap. 21,31; 27,1. Pentru propria lui siguranţă, Pavel a fost escortat în Turnul Antonia
(vezi cap. 22,24).

11 În noaptea următoare, Domnul a stat lângă Pavel şi i-a zis: „Curaj! Căci aşa cum ai
depus mărturie despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să depui mărturie şi în Roma!”
Domnul a stat lângă Pavel[Domnul S-a arătat lui Pavel-trad. Cornilescu;Domnul a stat lângă el, KJV].
Fiinţa aceasta era pe cât se pare Hristos Însuşi (cf. cap. 9,5, 6; 22,17–21). Perspectiva era cu adevărat
întunecoasă şi Pavel şi-a adus aminte de supunerea Sa faţă de dorinţele iudeilor, în cazul lui Hristos.
Asigurarea divină la punctul acesta însemna mult pentru Pavel şi-i dădea curaj pentru încercările urmă-
torilor câţiva ani.
Curaj[Îndrăzneşte-trad. Cornilescu]. Fără îndoială când Pavel reflecta la evenimentele celor două zile
trecute, el trebuie să fi început să pună la îndoială înţelepciunea planului său fix de a vizita Ierusalimul

~ 313 ~
(cap. 20,4) în faţa repetatelor avertizări cu privire la ceea ce urma să i se întâmple acolo (v. 22,23), cu
privire la consimţirea din partea lui de a participa cu alţi creştini iudei la curăţirea rituală (cap. 21,20-28)
şi cu privire la conduita sa înaintea Sinedriului (cap. 23,10). Gândurile lui poate se vor fi îndreptat către
viitor. Se termina lucrarea rânduită lui de Hristos? Urma ca dorinţa lui de a mărturisi Evanghelia în
Roma să fie zădărnicită (Fapte 19,21; Romani 1,13)?Când şi-a revărsat inima în rugăciune,Domnul i S-a
arătat personal, cu mângâiere şi asigurare.
Şi în Roma. Pavel deja plănuise să viziteze Roma (vezi cap. 19,21).

Complot pentru uciderea lui Pavel

12 Când s-a făcut zi, iudeii au pus la cale un complot şi s-au legat cu blestem, zicând că
nici nu vor mânca şi nici nu vor bea până când nu-l vor omorî pe Pavel.
Iudeii[Anumiţi iudei, KJV]. Dovezi textuale importante (cf. p. 10) pot fi citate pentru exprimare simplă
„Iudeii”. După v. 13, erau vreo 40. Ei erau, pe cât se pare, extrem de plini de râvnă şi siguri că uneltirea
lor urma să izbândească. Compară uciderea comisă de Matatia, bătrânul preot din Modin, pe vremea
revoltei Macabeilor (1 Mac. 2,24; Josephus, Antiquities XII. 6. 2 [268278]) şi încercarea de a asasina pe
Irod cel mare, când a construit un amfiteatru şi a introdus lupte de gladiatori la Ierusalim (Josephus,
Antiquities xv. 8. 3).
S-au legat cu blestem. Gr. anathematizo, „a anatemiza”, „a declara blestemat”, „a lega sub blestem
[dacă un jurământ nu este împlinit]”. Oamenii aceştia chemau asupra lor cele mai severe penalităţi
divine, dacă nu izbuteau să realizeze obiectivul lor. Comparaţi ebraicul charam (vezi 1 Samuel 15,3).
Nici nu vor mânca şi nici nu vor bea. Printr-un astfel de legământ, asasinii în perspectivă demonstrau
atât fanatismul, cât şi hotărârea lor de a ucide repede pe Pavel.

13 Cei ce au pus la cale acest complot erau mai mulţi de 40.

Mai mulţi de 40. Mărimea acestui grup fanatic însemna că viaţa lui Pavel era în primejdie extremă.

14 Ei s-au dus la conducătorii preoţilor şi la bătrâni şi le-au zis: „Ne-am legat cu blestem
să nu gustăm nimic până când nu-l omorâm pe Pavel.
Conducătorii preoţilor[Preoţii cei mai de seamă-trad. Cornilescu]. Nici conspiratorii şi nici „preoţii cei
mai de seamă” nu păreau să fi fost farisei (vezi v. 6-9), dar ei erau toţi fanatici. Conducătorii naţiunii
erau gata să conlucreze cu oricine, oricât de nescrupuloşi, pentru a-şi ajunge scopurile.

15 Acum deci, voi împreună cu Sinedriul, trimiteţi-i vorbă tribunului să-l aducă la voi ca
şi cum urmează să cercetaţi mai amănunţit lucrurile privitoare la el. Şi înainte să ajungă
el, noi suntem gata să-l omorâm.”
Sinedriul[Consiliul, KJV]. Părea necesar să se recurgă la un complot ca acesta, deoarece, (1) Sinedriul
nu putea să aplice pedeapsa cu moartea (vezi Ioan 18,31; Fapte 7,58); (2) chiar dacă ar fi putut face
aceasta, el ar fi avut o mică sau nici o jurisdicţie asupra lui Pavel, ca cetăţean roman; (3) chiar dacă ar fi
avut jurisdicţie, influenţa fariseilor acum ar fi făcut cu neputinţă asigurarea unui verdict împotriva lui
Pavel.
[Mâine-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvântului acestuia.
Ca şi cum.Expresia aceasta spune literal „ca şi cum voi aţi cerceta lucrurile cu privire la el, mai exact”.
Noi. Este emfatic în versiunea greacă.
Gata să-l omorâm. Ei urmează să aibă grijă ca Pavel să nu mai ajungă niciodată la camera de consiliu
şi, astfel, presupus, nici o bănuială de complicitate nu urma să cadă asupra nici unui membru al consi-
liului. Asasinarea lui urma să fie atribuită fanaticilor. Poate că într-adevăr aceşti 40 de complotişti erau
„cuţitari” fanatici sau sicari (vezi cap. 21,38). Aici, ca şi în Evanghelia sa, Luca scotea în evidenţă că
iudeii, şi nu romanii, erau mai ales responsabili pentru dificultăţile care apăreau asupra proclamării
Evangheliei (vezi Luca 23,2, 4, 14, 22). Josephus relatează un complot iudaic împotriva lui Irod
~ 314 ~
(Antiquities XV. 8. 1-4) şi au fost comploturi împotriva lui Isus (Ioan 7,19; 8,40; 10,39).
Philo justifica asasinarea apostaţilor în cuvintele: „E bine ca tuturor celor care au râvnă pentru virtute
să li se permită să pretindă penalităţile pe loc şi fără întârziere, fără de a mai aduce pe vinovat înaintea
juriului sau consiliului sau oricărui fel de magistrat şi să dea deplină amploare sentimentelor care-i
stăpânesc, acea ură faţă de rău şi iubire faţă de Dumnezeu care-i îndeamnă să considere că ocazia i-a
făcut consilieri, membri ai juriului, şefi superiori, membri ai adunării, acuzatori, martori, acuzaţi,
oameni, totul, de fapt, aşa că fără de teamă sau piedică, să poată apăra religia în deplină siguranţă
(The Special Laws I. 9. 55; Loeb ed., vol. 7, p. 131).

16 Însă fiul surorii lui Pavel, auzind despre această cursă, s-a dus, a intrat în fort şi i-a dat
de ştire lui Pavel.
Fiul surorei lui Pavel. Aceasta este unica referire la rude ale lui Pavel în Ierusalim. El a avut într-adevăr
rude la Roma (Romani 16,7-11) şi, pe cât se pare, în Corint (v. 21). S-a sugerat că nepotul lui Pavel stu-
dia la Ierusalim, aşa cum făcuse Pavel mai înainte (vezi Fapte 22,3). Nu este nici o dovadă că sora lui
sau nepotul lui au fost creştini.
Auzind[S-a dus, KJV]. Literal, „ajungând aproape”, posibil „fiind de faţă”. Unii au sugerat că aceasta
se aplică la faptul că nepotul lui Pavel a auzit complotul, mai degrabă decât la raportarea lui către Pavel.
Se poate ca el să fi fost prezent când s-a plănuit complotul sau a auzit întâmplător de el.
S-a dus,a intrat în fort[S-a dus în cetăţuie-trad. Cornilescu]. Fiind deţinut atât pentru propria protecţie,
cât şi pentru oricare alte scopuri, apostolul pe cât se pare se bucura de privilegiul de a-şi putea primi
prietenii. Legea romană prevedea 3 feluri de ţinere sub stare de arest: (1) închiderea oamenilor de rând
în închisoarea publică; (2) încredinţarea unor oameni de rang înalt, custodiei personale a unui funcţionar
sau senator, care devenea răspunzător pentru prezentarea lor în ziua judecăţii şi (3) arestarea militară,
acuzatul fiind în grija unui ostaş care răspundea cu viaţa lui de ţinerea în siguranţă a deţinutului şi a
cărui mână stângă era, în mod normal, fixată printr-un lanţ, de mâna dreaptă a deţinutului. Pavel se
găsea acum sub arest militar (vezi v. 11).

17 Pavel l-a chemat pe unul dintre centurioni şi i-a zis: „Condu-l pe tânărul acesta la
tribun, pentru că are să-i spună ceva!”
Pavel l-a chemat. Credinţa lui în Dumnezeu şi călăuzirea Lui (vezi v. 11) nu-i cerea să stea în nelu-
crare. El a recunoscut providenţa divină în vestea adusă de nepotul său şi a gândit că este în armonie cu
propria sa credinţă să ia măsuri pentru a abate primejdia care ameninţa.
Tânărul. Gr. neanias (vezi cap. 20,9).

18 Centurionul l-a luat, l-a dus la tribun şi a zis: „Prizonierul Pavel m-a chemat şi m-a
rugat să-l conduc pe acest tânăr la tine, pentru că are să-ţi spună ceva.”
Prizonierul[Întemniţat-trad. Cornilescu]. Gr. desmios, „unul în lanţuri”, „deţinut”, „prizonier”. Cuvân-
tul nu înseamnă în mod necesar că Pavel era legat cu lanţuri, deşi, de obicei, un deţinut în custodie mili-
tară ar fi fost legat de ostaşul său însoţitor (vezi cap. 21,33; 23,16).
M-a rugat. Adică a solicitat.

19 Tribunul l-a luat de mână şi l-a dus deoparte, să discute numai între ei, iar apoi l-a
întrebat: – Ce ai să-mi spui?
L-a luat de mână. Pentru a asculta solia nepotului mai aparte şi a-l încuraja să vorbească liber. El
venise la Lisias ca emisar al unui cetăţean roman, pus sub acuzaţie. Evident, „căpitanul” avea păreri mai
bune cu privire la Pavel, decât cu privire la acuzatorii lui Pavel (vezi v. 26-33). Romanii, în mod obiş-
nuit, îl tratau pe Pavel cu mai multă cinste şi consideraţie de cum o făceau iudeii.
Deoparte. Aceasta s-ar putea înţelege ca referindu-se la întrebare decât la ducerea lui la o parte.
20 El i-a zis: – Iudeii s-au înţeles să-ţi ceară mâine să-l duci pe Pavel în Sinedriu, ca şi
cum urmează să-l interogheze mai amănunţit
~ 315 ~
 Iudeii. Deoarece conducătorii ei luau parte la uneltire, naţiunea întreagă, ca atare, era cuprinsă în ea.

21 Tu însă să nu te laşi înduplecat. Căci mai mulţi de 40 dintre oamenii lor stau la pândă
şi s-au legat cu blestem nici să nu mănânce şi nici să nu bea, până când nu-l vor omorî;
iar acum sunt gata şi aşteaptă aprobare de la tine!
Cu blestem[Cu un jurământ, KJV]. Sau “cu blestem” (vezi v. 12-14).
Aşteaptă aprobare[N-aşteaptă decât făgăduiala-trad. Cornilescu;Aşteaptă o făgăduinţă, KJV]. Adică,
aşteptau consimţământul lui Lisias de a trimite jos pe Pavel, la locul unde iudeii plănuiau să-l cerceteze
(cf. v. 15).

22 Tribunul l-a lăsat pe tânăr să plece, poruncindu-i: – Să nu spui nimănui că mi-ai

descoperit aceste lucruri!
Tribunul[Căpitanul-trad. Cornilescu]. Din cauză că Pavel era cetăţean roman, din cauză că reieşea că
iudeii îl acuzaseră pe nedrept, din cauza dezbinării dintre conducătorii iudei şi din cauză că pe cât se
părea erau porniţi să împiedice încercările lui Lisias de a-i garanta lui Pavel o audiere cinstită, „căpi-
tanul” era tot mai favorabil lui Pavel şi tot mai hotărât să-l protejeze.
Să nu spui nimănui. Dacă iudeii ar fi aflat că Lisias cunoaşte uneltirea lor, eforturile lui de a-l proteja
pe Pavel încă ar fi putut fi dejucate. De asemenea, chiar spre binele său, informatorul trebuia să nu
spună nimic.
Descoperit[Arătat, KJV]. Sau „a făcut cunoscut”.

Pavel este dus la Cezareea

23 I-a chemat apoi la el pe 2 dintre centurioni şi le-a zis: „Pregătiţi 200 de soldaţi, 70 de
călăreţi şi 200 de suliţaşi d(Termenul grecesc este unul militar, al cărui sens este nesigur)
ca să meargă până în Cezareea e(Cezareea era reşedinţa procuratorului provinciei) la
ceasul al treilea din noapte f(Ora 9:00 P.M.)
Două sute de soldaţi[200 de ostaşi-trad. Cornilescu]. Aceşti pedeştri erau rânduiţi să protejeze pe
Pavel, 2 sutaşi împreună cu oamenii din subordinea lor, 200 de ostaşi.
Suliţaşi. Gr. dexiolaboi, literal „ţinători cu [mâna] dreaptă”. Vulgata latină traduce pe dexiolaboi cu
lancearii, „lăncieri”. Înţelesul de „suliţari” sau „lăncieri” e dedus din faptul că o suliţă e de obicei ţinută
în dreapta. O forţă atât de mare – 470 de oameni – rânduită să protejeze de violenţă un singur arestat
este dovadă de starea turbulentă a treburilor în Iudeea, tăria garnizoanei din Ierusalim şi importanţa pe
care Lisias o dădea ocrotirii lui Pavel. Lisias şi-a dat seama că iudeii ar fi mers cât mai departe cu
putinţă pentru a-şi realiza obiectivul. De asemenea trebuie să fi fost mulţi îngeri de faţă (cf. 2 Regi 6,17;
Daniel 6,22; Matei 26,53).
La Cezarea. Sediul cârmuirii romane din Palestina şi reşedinţa obişnuită a procuratorului sau guverna-
torului (vezi cap. 8,40; 10,1). Distanţa pe şosea era de vreo 63 de mile.
Ceasul al treilea. Cam 9 p.m. sau 10 p.m. (vezi cap. 2.15; 3,1).
Din noapte. Pentru a face imposibil ca trecătorii să identifice pe Pavel ca fiind printre ei.

24 şi asiguraţi cai şi pentru Pavel, ca să-l puneţi călare şi să-l duceţi în siguranţă la
guvernatorul Felix!”
Asiguraţi cai[Să aducă dobitoace-trad. Cornilescu;Să le aducă dobitoace, KJV]. Notaţi că pronumele
„le” este adăugat de traducători. Dobitoacele nu erau pentru toată grupa, ci pentru Pavel şi, probabil,
pentru ofiţeri. Situaţia lui ca cetăţean roman şi ca un deţinut protejat îi dădea privilegii care nu ar fi fost
acordate nici unui iudeu obişnuit şi nici unui deţinut de rând. Fără îndoială, o astfel de transportare era
ceva de lux de care nu prea s-a bucurat Pavel în călătoriile sale.

~ 316 ~
 Să-l duceţi în siguranţă[Să-l ducă sănătos şi teafăr-trad. Cornilescu;Să-l ducă în siguranţă, KJV].
Siguranţa unui deţinut care pretindea că are cetăţenia romană, viaţa sutaşilor şi a ostaşilor şi capacitatea
oştirilor romane de a păstra ordinea erau cu toate în joc în această transferare a lui Pavel de la Ierusalim
la Cezarea.
Guvernatorul[Dregătorul-trad. Cornilescu;Guvernatorul, KJV]. Gr. hegemon, „procurator” (vezi
Matei27,2).
Felix. Vezi Vol. V, p. 70, 234. Termenul de serviciu al lui Felix s-a întins de la aproximativ anul
52 d.Hr. la aproximativ anul 60 d.Hr. Tacitus (Annals xii. 54; ed. Loeb, vol. 3, p. 393) spune despre
Felix că „el considera că cu astfel de influenţe înapoia lui, toate faptele rele puteau fi iertate” deoarece
fratele lui era favoritul împăratului Claudiu. Suetoniu (Lives of the Caesars, v. 28) descrie pe Felix ca
fiind soţul a trei soţii, cu care s-a căsătorit pe rând. Una dintre acestea era Drusila, fiica lui Irod Agripa I
şi, în felul acesta, descendentă atât a lui Irod cel Mare, cât şi Macabeilor (vezi diagrama, Vol. V, p. 40;
Fapte 24,24). În ciuda revoltei incipiente din partea iudeilor împotriva Romei, Felix a fost în stare să
păstreze o oarecare măsură de ordine în Iudeea (cf. cap. 24,1) în ciuda administraţiei lui defectuoase
(Tacitus Annals XII. 54).

25 A scris o scrisoare care avea următorul cuprins:

O scrisoare. În cap. 21:15,18 Luca se cuprinde şi pe sine printre însoţitorii lui Pavel la Ierusalim (vezi
Vol. V, p. 663). Scrisoarea a fost scrisă probabil în latină, limba corespondenţei oficiale, versiunea pe
care o dă Luca aici este o traducere grecească.
Următorul cuprins[În felul acesta, KJV]. Literal, „având forma aceasta”, adică în felul următor. Repro-
ducerea de către Luca a scrisorii probabil nu e o copie textuală, ci seamănă îndeaproape cu originalul.
Dă conţinutul pe scurt.

26 „Claudius Lisias, către prea alesul guvernator Felix g[Antonius Felix, libertul
Antoniei, mama împăratului Claudiu; a fost procurator al Iudeii între 52-59 d.Cr.; a fost
considerat un om deosebit de crud, capricios şi corupt (Tacit, Istorii, 5.9.1 îl descrie ca un
om care „a exercitat puterea regală într-un fel tipic pentru un sclav”)]. Salutare!
Prea alesul[Excelentul, KJV]. Acesta şi cuvântul „sănătate” [„salutări”] reflectă buna uzanţă literară
grecească a vremii (vezi Luca 1,3; cf. Fapte 1,1; 15,23; Iacov 1,1).

27 Omul acesta a fost prins de către iudei şi era să fie omorât de ei, dar, când am aflat că
este cetăţean roman, am venit cu soldaţii şi l-am salvat.
Omul. Gr. aner „bărbat”, spre deosebire de „femeie”. Aceasta ar putea să implice o măsură de respect,
poate având în vedere faptul că Pavel dovedise că e cetăţean roman.
Prins. Gr. sullambano, „a lua”, „a apuca” (cf. Matei26,55; Fapte 12,3).
Era să fie omorât. Literal „era pe punctul de a fi omorât”. Scrisoarea omite detaliile cu privire la
controversa religioasă care a dat naştere la atacul asupra lui Pavel, poate din cauza ignoranţei lui Lisias
cu privire la astfel de chestiuni şi pentru că ştia că aceasta urma să fie expusă înaintea lui Felix (vezi
v. 30).
Când am aflat[Înţelegând, KJV]. Sau „aflând”, „fiind informat”. Lisias şi-a formulat în aşa fel raportul,
încât să dea lui Felix ideea că el îl salvase pe Pavel pentru că deja ştia că e roman. Aceasta era, de fapt,
contrar realităţii (vezi cap. 22,25-29).
L-am salvat[L-am salvat, KJV]. Adică atunci când Pavel a fost atacat prima dată (cap. 21,32).

28 Vrând să aflu şi motivul pentru care îl acuzau, l-am dus în Sinedriul lor
Vrând să aflu. Literal „dorind să cunosc”. Lisias intenţionase să obţină informaţia dorită, bătându-l cu
biciul (vezi cap. 22.24), o soartă de la care a fost salvat prin susţinerea lui că e cetăţean roman (v. 25).
29 şi am găsit că era acuzat pentru nişte controverse referitoare la Legea lor, dar nu era
nici o acuzaţie pentru care să merite moartea sau lanţurile.
~ 317 ~
 Controverse referitoare la Legea lor. Acestea cuprindeau reglementări cu privire la Templu (vezi
cap. 21,28) şi chestiuni teologice (cap. 23,6). Lucrurile acestea păreau de mică însemnătate pentru Lisias
(cf. cap. 18.15), cu excepţia faptului că puteau duce la o tulburare a păcii.
Nu era nici o acuzaţie[Nu săvârşise nici o nelegiuire-trad. Cornilescu;În acuzarea lui, KJV]. Legea
romană nu avea nici o prevedere pentru astfel de treburi. Tratamentul blând de care s-a bucurat Pavel la
Cezarea şi mai târziu la Roma se datora în parte raportului favorabil al lui Lisias.

30 Mi s-a dat însă de ştire că există un complot împotriva acestui om, aşa că l-am trimis
imediat la tine, poruncindu-le şi acuzatorilor lui să-ţi spună ce au împotriva lui. (Fii sănă-
tos!)” h(Unele mss nu conţin aceste cuvinte)
[Iudeii-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea acestor
cuvinte. Afirmaţia ar spune atunci, „Mi-a fost arătat că urma să fie un complot împotriva omului.”
Imediat. Trimiţând îndată pe deţinut la Felix, Lisias lasă a se înţelege un compliment atât pentru poziţia
superioară a guvernatorului, cât şi pentru cunoaşterea mai largă a obiceiurilor iudaice.
Fii sănătos![Rămas bun, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între omiterea şi păstrarea
acestui cuvânt.

31 Aşadar, soldaţii l-au luat pe Pavel, aşa cum li se poruncise, şi l-au dus în timpul nopţii
în Antipatris.
L-au dus în timpul nopţii. Adică ei au părăsit Ierusalimul noaptea şi erau departe pe drumul lor spre
Cezarea, la ivirea zorilor (vezi v. 23).
Antipatris. Identificată cu Ras el Ain, în câmpia fertilă Cafar Saba, (la sud de modernul Kefr Saba).
Oraşul acesta a fost construit de către Irod cel Mare, potrivit lui Josephus (Antiquities XVI. 5. 2) şi
numit după numele tatălui său, Antipater (vezi Vol. V, p. 38).
Antipatrida înseamnă „aparţinând lui Antipater”. Oraşul era frumos aşezat în câmpia Şaron, împădurită
şi bine irigată. Se găsea pe şoseaua romană ce ducea de la Ierusalim la Cezarea (vezi harta din faţa
p. 321, Vol. V). În ce priveşte o cetate mai veche, posibil Afec din timpurile VT, vezi Josephus, War I.
4. 7; II. 19. 1; IV. 8. 1; cf. 1 Mac. 7,31; vezi harta, p. 961, Vol. I.

32 În ziua următoare, soldaţii i-au lăsat pe călăreţi să meargă mai departe cu el, iar ei s-au
întors la fort.
Ziua următoare. Antipatrida se află cam la 39 de mile de Ierusalim. Plecând devreme, seara (vezi v. 23)
şi călătorind cu ostaşi pedeştri, ceata lui Pavel urma să ajungă la Antipatrida cândva a doua zi.
I-au lăsat. Considerând că Pavel era acum în afara primejdiei, ostaşii pedeştri s-au reîntors la Ierusalim.
Fort[Cetăţuie-trad. Cornilescu]. Adică Turnul Antonia din Ierusalim (vezi cap. 21,34), unde era carti-
ruită garnizoana. Garnizoana din Ierusalim trebuie să fi fost de mărime considerabilă pentru a se putea
lipsi de un detaşament atât de mare de soldaţi, în timpuri atât de tulburi ca acestea (vezi Vol. V, p. 70,
71).

33 Când au ajuns în Cezareea, călăreţii i-au înmânat guvernatorului scrisoarea şi i l-au

predat pe Pavel.
I-au înmânat guvernatorului scrisoarea. Comandantul detaşamentului a predat guvernatorului scri-
soarea, deţinutul şi cazul de rezolvat. Misiunea lui fusese terminată fără incidente.

34 Guvernatorul a citit scrisoarea şi l-a întrebat din ce provincie este. Aflând că este din
Cilicia,

~ 318 ~
 Guvernatorul[Dregătorul-trad. Cornilescu;Guvernatorul, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10)
exprimarea „el”.
Cilicia. Vezi cap. 6,9, 15,41. La data aceasta, atât Cilicia, cât şi Palestina erau ataşate probabil la
provincia romană Siria.

35 a zis: „Te voi audia când vor veni şi acuzatorii tăi!” Şi a poruncit să fie ţinut sub pază
în palatul lui Irod i[Gr.: pretoriul lui Irod; pretoriul era cartierul general al împăratului, la
Roma sau în alte cetaţi şi reşedinţa guvernatorului, care era reprezentantul împăratului. În
Cezareea, pretoriul se afla în palatul construit ca reşedinţă de către Irod cel Mare (37-4
î.Cr.)].

Te voi audia[Te voi asculta-trad. Cornilescu]. Literal, „te voi audia deplin”, adică „îţi voi acorda o
deplină audiere”. Felix a acceptat competenţa judiciară a cazului. Acuzatorii n-au ajuns la Cezarea decât
după ce trecuseră 5 zile (cap. 24,1).
Palatul[Sala de judecată, KJV]. Gr. praitorion, (vezi Matei 27.27), de la latinescul praetorium. Cuvin-
tele acestea erau aplicate cortului ofiţerului comandant, barăcilor gărzii imperiale din Roma şi, ca aici,
palatului guvernatorului provincial al Imperiului Roman.

Comentariile lui Ellen G. White:

1–9AA 411
1–35AA 411–418
10 AA 412
11–15AA 413
16–22AA 414
23–31AA 415
35 AA 416

~ 319 ~
Capitolul 24
Saul în faţa lui Felix

1 După 5 zile, marele preot Anania s-a coborât împreună cu câţiva dintre bătrâni şi cu un
anume avocat Tertulus şi au adus acuzaţii împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului.

După 5 zile. Adică după sosirea lui Pavel la Cezarea (vezi v. 11). Cinci zile n-ar fi fost un timp prea
lung pentru a pregăti acuzaţii formale şi a întruni un purtător de cuvânt profesionist, competent, pentru a
prezenta cazul (cf. cap. 21,17, 18, 27; 24,11).
Anania. Vezi cap. 23,2. Marele preot nu urma să fie amabil faţă de Pavel, care îl numise „perete văruit”
(cap. 23.3).
S-a coborât[A venit-trad. Cornilescu;A coborât, KJV]. Adică de la Ierusalim, la capitala romană,
Cezarea, pe ţărmul mării.
Bătrâni. Vezi cap. 23,14. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „unii bătrâni”. Nu e probabil ca
Anania, saducheu, să fi adus mulţi farisei din consiliul de la Ierusalim, deoarece fariseii luaseră apărarea
lui Pavel (vezi cap. 23.9).
Avocat[Vorbitor-trad. Cornilescu;Orator, KJV; Retor, Nitz]. Gr. rthetor, „un vorbitor”, „un orator”. Un
rethor era un avocat, un apărător profesionist. Titlul acesta nu e folosit niciodată în NT pentru „predica-
torul” sau „crainicul” (gr. kerux 1 Timotei 1,7) soliei Evangheliei, şi nici pentru Hristos, „avocatul
nostru” (gr. parakletos 1 Ioan 2.1; vezi Matei 5,4).
Tertulus. Numele este latin, un diminutiv de la Tertius, însemnând „al treilea”. Comparaţi Secundus,
„al doilea” (cap. 20,4). La fiecare tribunal provincial erau la dispoziţie oameni versaţi în felul de vieţuire
roman, pentru a vorbi pentru provincialii ne-romani. Tertul se poate să fi fost un iudeu versat în proce-
dura legală romană sau un roman familiarizat cu doctrina iudaică. Dacă era roman, folosirea lui „noi”,
„nouă” şi „nostru” poate lăsa a se înţelege că el era un prozelit la iudaism sau se poate ca el să fi folosit
aceste pronume numai pentru a scoate în evidenţă că vorbea în favoarea clienţilor săi.
Au adus acuzaţii[Care a informat, KJV]. Versiunea greacă e la plural, incluzând pe Anania, bătrânii şi
pe Tertul. Întreaga delegaţie s-a unit pentru a aduce acuzaţii împotriva lui Pavel. Ca în cap. 25,2.25,
Gr. emphanizo, „informat”, e folosit pentru aducerea unei acuzaţii formale.

2 Când Pavel a fost chemat, Tertulus a început să-l acuze astfel: „Datorită ţie, noi avem
parte de multă pace şi prin prevederile tale s-au făcut multe reforme pentru neamul
nostru.

A fost chemat. Probabil o referire la faptul că Pavel a fost chemat din detenţia lui la audiere.
A început să-l acuze[A început să-l pârască-trad. Cornilescu]. Cuvântarea lui Tertul, deşi a început cu o
linguşire excesivă, a fost o cuvântare de acuzare. Era un lucru obişnuit de a începe cuvântări de felul
acesteia cu linguşiri (vezi Cicero, De Oratore II. 80). Relatarea lui Luca a cuvântării (v. 2-8) e fără
îndoială un scurt sumar în care sunt păstrate numai punctele principale ale cuvântării.
Multă pace[O pace mare-trad. Cornilescu;O mare linişte, KJV; Multă pace, Nitz]. Literal „multă pace”.
În această perioadă de amurg a istoriei iudaice, Palestina numai de pace nu s-a bucurat. Revolta mocnea
pe dedesubt şi peste 7 sau 8 ani, aceasta urma să izbucnească în rebeliune (vezi Vol. V, p. 7073). Pacea
de care se bucura ţara era o pace romană, impusă cu forţa armelor. Felix de repetate ori suprimase
diferiţi mesia politici şi zdrobise coloana vertebrală a revoltelor incipiente împotriva autorităţii romane
(vezi Josephus, Antiquities XX. 8. 6. 7; War II. 13. 2 [253]).
Prevederile[Îngrijirile-trad. Cornilescu;Providenţa, KJV]. Gr. pronoia, „previziune”, „grijă providen-
ţială”.
Neamul nostru. Gr. ethnos, termenul obişnuit prin care iudeii se refereau la neamuri. Scriitorii NT de
obicei numesc pe iudei „popor”, gr. laos (vezi cap. 10,2; 26,17.23). Când ethnos e folosit de iudei cu
privire la propria lor naţiune de obicei e în prezenţa neamurilor sau cu privire la ele(vezi Luca 7,5; 23,2).
~ 320 ~
3 Noi recunoaştem aceasta pretutindeni şi oricând, cu deplină mulţumire, prea alesule
Felix.
Prea alesule[Prea nobilule, KJV]. Gr. kratistos, „prea nobil”, „prea ilustru”, un cuvânt folosit şi de
Lisias, cu privire la Felix, în scrisoarea sa (cap. 23,26) şi redat „prea alesule”. Cuvântul nu denotă carac-
terul, ci poziţia socială. El la fel este aplicat de Pavel lui Festus (cap. 26,25).

4 Dar ca să nu te reţin prea mult, te rog să ne asculţi puţin, în bunăvoinţa ta!

Să nu te reţin prea mult[Să nu fiu... plictisitor, KJV]. Gr. egkopto, „a împiedica”, „a reţine”. Tertul
spune despre Felix că ar fi ocupat cu menţinerea păcii şi promovarea reformelor (vezi v. 2) şi că el are
puţin timp pentru lucruri neînsemnate, ca de pildă problema de faţă. El în felul acesta lasă să se înţeleagă
că se doreşte o decizie promptă în favoarea clienţilor săi.
Bunăvoinţa[Bunătate-trad. Cornilescu;Clemenţă, KJV]. Gr. epieikeia, „blândeţea”, „bunătatea”, „deli-
cateţea” (vezi 2 Cor. 10:1). Aici, „amabilitatea” ar fi o bună traducere. Tertul urmăreşte să-i orbească
ochii lui Felix faţă de fapte în acest caz, prin saturarea aerului sălii de judecată cu linguşeli.

5 Am găsit pe omul acesta ca fiind o adevărată molimă; el stârneşte răscoale printre toţi
iudeii din toată lumea, este conducătorul partidei nazarinenilor
Am găsit. Afirmaţia implică o cercetare îngrijită, având ca rezultat dovezi că Pavel e un om stricat, aşa
cum pretind ei.
Omul acesta ca fiind o adevărată molimă[Omul acesta, care este o ciumă-trad. Cornilescu;Omul acesta
ciumat, KJV; Aducător de pieire, Nitz]. Gr. loimos, „ciumă”, „flagel”, literal, „o ciumă”. În
1 Macabei 10:61, loimos e folosit cu privire la criminali.
Stârneşte răscoale[Pune la cale răzvrătiri-trad. Cornilescu;Un instigator la răzvrătire, KJV; Îndemnând
la răscoală, Nitz]. Sau „un agitator”, o acuzaţie gravă care, aşa cum sperau acuzatorii lui, urma să pună
pe Pavel în conflict direct cu legea romană. Pavel era „aducător de pieire”, în ochii iudeilor, dar nu ai
romanilor. Totuşi, Felix era cunoscut că proceda scurt cu răzvrătitorii (vezi v. 2) şi dacă Tertul putea să-l
convingă de această acuzaţie soarta lui Pavel era hotărâtă. Comparaţi acuzaţiile aduse împotriva
Domnului, înaintea lui Pilat (vezi Luca 23,2).
Printre toţi iudeii. Mii de iudei din străinătate, fiind adunaţi la Ierusalim pentru sărbătorile anuale,
veştile despre zarva care însoţise lucrarea lui Pavel în locuri ca Filipi (cap. 16,16–24), Tesalonic
(cap. 17,5–9), Corint (cap. 18,12–17) şi Efes (cap. 19,8-10.13 la 20,2), cu siguranţă ajunseseră la ure-
chile conducătorilor. Tulburările acestea puteau fi interpretate ca rezultând din purtarea răzvrătită a lui
Pavel şi, astfel, să pară că dau sprijin acuzaţiei aduse împotriva lui. Tertul se poate să fi citat anumite
incidente şi le-a folosit cât a putut mai mult, dându-le cea mai rea interpretare cu putinţă (cf. cap. 24,28).
Toată lumea[Lumea, KJV; Tot pământul locuit, Nitz]. Gr. oikoumene, aici însemnând Imperiul Roman
(vezi Luca 2,1).
Conducătorul[Mai marele-trad. Cornilescu;Căpetenie de bandă, KJV]. Gr. protostates, „cineva care stă
în primul rând”, „un om de rândul întâi” şi astfel, „conducător”. În Istoria lui Tucidide, v.71, protostates,
de la aripa dreaptă e responsabil pentru direcţia urmată la înaintare sau atac. Aici, cuvântul e folosit
metaforic.
Partidei[Sectei, KJV]. Vezi cap. 5,17.
Nazarinenilor. Aplicat la creştini numai aici, ca urmaşi ai lui Isus din Nazaret. În decursul sec. al II-lea
şi al III-lea a fost o sectă de creştini iudei numiţi Nazareni, dar aici se face referire la creştini simplu ca
atare, indiferent că erau iudei sau neamuri (vezi Vol. V, p. 55). Vezi Matei 2:23, unde termenul „naza-
rinean” este aplicat lui Isus, ca rezident din Nazaret. Cuvântul nu are nici o legătură cu termenul „nazi-
reu” (vezi Numeri 6,2; Matei 2,23), nici nu poate fi arătat ca fiind înrudit cu cuvântul ebraic nasar
„a ţine”, „a păzi”, „a veghea”, „a observa”.

~ 321 ~
6 şi a încercat să profaneze chiar şi Templul. Noi l-am prins (şi am vrut să-l judecăm
după Legea noastră.
A încercat[Se apucase, KJV]. Literal, „ a încercat”. Vrăjmaşii introduc acum presupusa crimă care
dusese la arestarea lui (vezi cap. 21,21,28).
Să profaneze[Să profaneze, KJV]. Gr. babeloo, „a profana”, „a pângări”. E înrudit cu un cuvânt care
înseamnă „prag”. În felul acesta, verbul înseamnă „a trece peste prag”. Pavel era acuzat că ar fi dus
persoane dintre neamuri dincolo de hotarul din curtea Templului, dincolo de care numai iudeilor le era
permis să treacă (vezi Vol. V, p. 67) şi în felul acesta profanându-l. Acuzaţia ridicată aici împotriva lui
Pavel era foarte serioasă, atât sub legea romană, cât şi sub cea iudaică. Vezi ilustraţie din faţa p. 449.
L-am prins[L-am luat, KJV]. Gr. krateo, „a lua”, „a pune mâna pe”, implicând folosirea forţei. Ei
zugrăvesc pe Pavel drept un criminal primejdios, prins cu forţa.
Am vrut să-l judecăm. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte şi a tuturor celor
care urmează, până la cuvintele „să vină înaintea ta”, inclusiv, din v. 8. Totuşi, pasajul acesta recapi-
tulează evenimente, deşi din punctul lui Tertul de vedere, pe care Luca deja le relatase ca fiind întâm-
plate (cap. 21,32 la 23,30). Versetele 6-8 portretizează pe Tertul ca explicând pentru ce devenise necesar
să-l deranjeze pe Felix cu cazul acesta. Clienţii lui intenţionau să se ocupe ei înşişi de Pavel, Lisias se
amestecase.
După Legea noastră. Legea iudaică nu prevedea executarea unui om pentru că era „o ciumă”, adică un
pericol public. Legile VT sunt cinstite, nobile, explicite. Dar cea mai bună lege, ca şi cea mai bună doc-
trină, poate deveni în mâna oamenilor îndărătnici şi intoleranţi un instrument de prigonire. Totuşi, în caz
de profanare a Templului, legea romană permitea iudeilor să execute pe vinovat, chiar dacă ar fi fost
roman (vezi Vol. V, p. 67).

7 Dar a venit tribunul Lisias şi l-a smuls cu mare violenţă din mâinile noastre,
Tribunul[Căpitanul-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 22,24.
Cu mare violenţă[Cu mare silă-trad. Cornilescu]. Realitatea era că iudeii fuseseră vinovaţi de violenţă.
Totuşi ei ar fi interpretat în chip natural orice amestec în planurile lor, ca „violenţă”.

8 poruncind acuzatorilor lui să vină înaintea ta) a(Versetele 6-8: Cele mai importante şi
mai timpurii mss nu conţin ultima parte a v. 6, tot v. 7 şi prima parte a v. 8). Dacă-l vei
interoga, vei putea afla tu însuţi despre toate aceste lucruri de care noi îl acuzăm!”
Poruncind acuzatorilor lui. Lisias nu poruncise aşa până nu a devenit evident că iudeii unelteau să-l
asasineze pe Pavel (vezi cap. 23,30).
Dacă-l vei interoga[La cercetarea căruia, KJV]. Adică a lui Pavel, aşa cum clarifică forma singulară a
cuvântului grec pentru „căruia”. Antecedentul evident nu poate fi Lisias din v. 7, care deja se declarase
în favoarea eliberării lui Pavel (cap. 23,29) şi care mai înainte, dovedise intenţia sa de a proteja pe Pavel
de orice rău (vezi cap. 21,31-40; 22,24; 23,23-31). În schimb, antecedentul este cuvântul „om” (Pavel)
din v. 5, cum este şi al lui „care” şi „pe care” din v. 6. O examinare atentă a pronumelor din v. 6-8 tinde
să susţină concluzia că o parte din versetele acestea nu erau în textul originar al Faptelor (vezi v. 6).

9 Iudeii s-au alăturat şi ei acuzaţiei, afirmând că toate acestea erau întocmai.

S-au alăturat şi ei acuzaţiei[Au consimţit la, KJV; Se învoiseră, Nitz]. Sau s-au unit la acuzare. Tertul
era purtătorul de cuvânt al iudeilor şi ei au confirmat presupusul adevăr al celor afirmate mai înainte.

10 Când guvernatorul i-a făcut semn să vorbească, Pavel i-a răspuns: „Ştiind că de mulţi
ani eşti judecătorul acestui neam, sunt încurajat în apărarea mea.
Când... Pavel a răspuns[Apoi Pavel, KJV]. Apărarea lui Pavel este o categorică tăgăduire a acuzaţiei
aduse împotriva lui (vezi v. 17,13).

~ 322 ~
 El prezintă patru puncte: (1) el venise la Ierusalim ca să se închine şi să aducă „milostenii” şi „daruri”
(v. 11,17); (2) nu făcuse nici o tulburare (v. 12,18); (3) el somează pe acuzatorii săi să-şi dovedească
acuzaţiile, aducând martori (v. 13,19); (4) el insistă că singura lui vină e de a asculta de Dumnezeu şi de
Legea Lui şi de a crede în înviere (v. 14,15.21). Prima jumătate a apărării sale este evident o afirmaţie
generală (v. 11-16), iar ultima jumătate, o repetare detaliată a punctelor prezentate în acea declaraţie
(v. 16-21). Dezbaterea probabil a avut loc în limba greacă. Dacă Pavel ar fi vorbit limba latină, Luca
fără îndoială ar fi notat aceasta, cum a făcut-o când Pavel a folosit ebraica (cap. 21,40).
De mulţi ani eşti judecătorul. Felix se poate să fi fost procurator de vreo 6 sau 8 ani la data aceasta, mai
îndelungat decât cei mai mulţi procuratori ai Iudeii (vezi Vol. V, p. 76). Pe lângă faptul că a servit pe
propriul său ţinut ca guvernator, Felix probabil fusese câtva timp co-procurator cu Cumanus (Tacit,
Annals XII 54).
[Răspunde-trad. Cornilescu]. Gr. apologeomai, „a-şi face apărarea”. Pavel afirmă „cu încredere”
[„voios”] că Felix e vrednic de încrederea sa. El mai ştia şi faptul că Felix înţelegea felul de viaţă iudaic.
Dar curajul lui se baza pe garanţia dăinuitoare a protecţiei divine (cap. 23,11).

11 După cum poţi afla şi tu, nu sunt mai mult de 12 zile de când m-am suit să mă închin
la Ierusalim.

După cum poţi afla şi tu[Te poţi încredinţa-trad. Cornilescu; „poţi înţelege”, KJV]. Felix ar fi putut
verifica uşor această afirmaţie. De fapt, nu fusese timp pentru a porni o răscoală. Într-adevăr, scopul
venirii la Ierusalim a lui Pavel fusese cu totul diferit (vezi v. 11.17) şi Felix ştia că iudeii din toată lumea
veneau la Ierusalim să se închine şi să aducă daruri.
Douăsprezece zile. Printr-un calcul estimativ, întreaga perioadă de când Pavel sosise la Ierusalim pare
să fie fost de 14 zile, care pot fi enumerate după cum urmează, ziua 1, sosirea la Ierusalim şi primirea de
către fraţi (cap. 21,17); ziua 2, adunare cu apostolii în Ierusalim (v. 18-25); zilele 3-7 (aproximativ; cf.
AA 406), cinci din cele şapte zile de curăţire (v. 26.27); ziua 7 (aproximativ), atac din partea iudeilor,
salvare din partea lui Lisias (v. 27-33); ziua 8, apărarea lui Pavel înaintea Sinedriului (cap. 22,30 la
23,11); ziua 9, complotul pentru uciderea lui Pavel pus la cale şi descoperit (v. 12-22) şi plecarea lui
Pavel la Cezarea prin Antipatrida (v. 31); ziua 10, sosirea la Cezarea şi prezentarea înaintea lui Felix
(v. 32.33); zilele 10-14, cele cinci zile din cap. 24,1. E cu putinţă ca Pavel să nu fi socotit ziua sosirii
sale în Ierusalim sau ziua judecării sale înaintea lui Felix, ci să se refere la cele 12 zile intermediare.
Să mă închin. Acesta era motivul principal al lui Pavel pentru care a mers la Ierusalim. Era absurd să se
creadă că un om intra în Templu ca să se închine lui Dumnezeu, ca imediat după aceea să se schimbe şi
să-l spurce.

12 Şi nu m-au găsit nici certându-mă cu cineva în Templu, nici întărâtând mulţimea în

sinagogi sau prin cetate.

Nu m-au găsit nici. Aici Pavel începe să nege categoric şi complet toate acuzaţiile făcute în mod în
general şi apoi mai amănunţit (vezi v. 10). Nimeni nu putea să spună că-l văzuse pe Pavel făcând
vreunul dintre lucrurile de care îl acuzau duşmanii lui. Afirmaţiile lui Pavel puteau fi şi dovedite. Nu
erau martori care să dovedească faptul că Pavel vorbise sau se purtase în vreun fel care să fie jignitor (să
constituie o ofensă).
Întărâtând mulţimea[Făcând răscoală în popor-trad. Cornilescu; „răsculând poporul”, KJV]. Literal,
„stârnind o gloată”. Iudeii erau cei care strânseseră gloata pentru a-l ataca pe Pavel (cap. 21,27.28).

13 Aşa că ei nici nu-ţi pot dovedi lucrurile de care mă acuză acum.

Dovedi. Gr. paristemi, aici însemnând expunerea formală de dovezi punct cu punct. Iosif foloseşte
paristemi cu privire la şirul de dovezi că iudeii fuseseră aţâţaţi să se revolte din cauza administraţiei rele
a romanilor (Life, 6).
~ 323 ~
14 Îţi mărturisesc însă că eu mă închin Dumnezeului strămoşilor noştri, potrivit cu Calea
despre care ei spun că este o «partidă», şi cred toate lucrurile care sunt în acord cu Legea
şi sunt scrise în Profeţi.

Mărturisesc. Gr homologeo, „a declara”, „a mărturisi”. Pavel nu a mărturisit în sensul de a admite

vreun detaliu al acuzaţiei aduse împotriva lui.
Mă închin[Slujesc-trad. Cornilescu; „mă închin”, KJV]. Pavel recunoaşte că se închină lui Dumnezeu
potrivit „căii nazarinenilor” (v. 5). Dar nu exista la data aceea nici o lege, iudaică sau romană, care să
incrimineze pe cineva care ar fi devenit nazarinean sau creştin. Iudeii nu ceruseră un verdict pe temeiul
faptului că Pavel era creştin.
Dumnezeului strămoşilor noştri[Dumnezeului părinţilor mei-trad. Cornilescu]. Pavel arată insistent că
nu se depărtase de credinţa lui Israel, devenind nazarinean. El continua să se închine aceluiaşi
Dumnezeu. El neagă faptul că ar fi eterodox.
Calea. Virtual un termen tehnic pentru creştinism (vezi cap. 9,2).
Partidă[„erezie”, KJV]. Gr. hairesis, aici însemnând „sectă” (vezi cap. 5,17; cf. cap. 24,5).
Cred toate lucrurile[„crezând toate lucrurile”, KJV]. Pavel nu numai că se închină aceluiaşi Dumnezeu,
dar are credinţă şi încredere în Vechiul Testament, Scripturile iudaice. Pavel dă aici o dezminţire cu
privire la susţinerea că Vechiul Testament este inferior ca valoare pentru creştini. Toţi cei care, ca şi
Pavel, se întorc la Hristos pentru mântuire fac bine dacă imită exemplul lui de a „crede tot ce este scris
în Lege şi în Prooroci” (vezi Luca 24,27).
În accord cu Legea[În Lege-trad. Cornilescu]. Literal, „potrivit cu Legea” (vezi Luca 24,44). Aşa cum
e folosit aici, în combinaţie cu „proorocii”, „Legea” este un termen tehnic pentru Pentateuc, cele 5 cărţi
ale lui Moise. Legea şi proorocii constituie două dintre cele 3 subîmpărţiri ale Vechiului Testament
ebraic şi când e folosită, ca aici, la modul general, expresia este echivalentă cu „Vechiul Testament”.
Legea arăta adevăratul drum şi proorocii ilustrau şi amplificau Legea. Pavel credea în toate acestea. El
nu era eretic. El spunea că Vechiul Testament, autoritatea supremă a iudaismului, confirmă deplin
credinţa şi practica lui de creştin.

15 Şi am aceeaşi nădejde în Dumnezeu pe care o au şi ei, că va fi o înviere a celor drepţi

şi a celor nedrepţi.

Nădejde. Vezi Romani 5,4.5. Fără nădejdea învierii şi a vieţii viitoare atât creştinismul, cât şi iudaismul
îşi pierd sensul (vezi 1 Corinteni 15,14.32; Tit 2,13; 1 Ioan 3,3). Nădejdea este una dintre virtuţile creş-
tine (Psalmi 146,5; Zaharia 9,12; 1 Corinteni 13,13; Galateni 5,5; Evrei 6,19; 1 Petru 1,3). Pentru cei
care nu au nădejde şi sunt „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2,12), în cel mai bun caz viaţa nu poate fi
decât o experienţă zadarnică.
O au şi ei[„îngăduie”, KJV]. Gr. prosdechomai, „a admite”, „a aştepta”. Se pare că Pavel vorbeşte
despre acuzatorii săi, cel puţin fariseii dintre ei, prezenţi în sala de judecată (vezi cap. 23,6). Iudeii, în
general, credeau în înviere (vezi Isaia 26,20; Dan 12,2.13; cf. 2 Macabei 7,9; Enoh 91,19; Psalmi 3,16
[„vezi vol. V, p. 86, 87, 90]).
[„A morţilor”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte. Iudeii erau
aproape singurii printre oamenii din vremea aceea în ce priveşte certitudinea cu care învăţau despre
învierea trupului. Ideea vieţii viitoare era mai puţin distinctă în anumite privinţe pentru egipteni,
babilonieni, perşi şi greci (vezi cap. 17,32). Platoniştii şi chiar stoicii romani n-aveau o învăţătură clar
definită cu privire la viaţa de după moarte, iar cinicii şi epicurienii respingeau ideea.
Nedrepţi. Doctrina lui Pavel era că nu numai cei drepţi (1 Corinteni 15,51-54; 1 Tesaloniceni 4,16), dar
şi cei nedrepţi (cf. Daniel 12,2) vor fi înviaţi. Învierea va avea loc separat pentru fiecare categorie, după
cum şi răsplătirile erau distincte (Romani 2,5-10). Ioan arată că cele două învieri sunt separate de un
interval de timp de 1000 de ani (Apocalipsa 20,3-10). Menţiunea lui Pavel despre învierea celor nedrepţi
trebuie să fi zguduit conştiinţa lui Felix (vezi Fapte 23,24; 24,2).

~ 324 ~
16 De aceea mă străduiesc să am întotdeauna o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea oamenilor.
De aceea[„în această”, KJV]. Adică având în vedere credinţa, nădejdea şi evlavia despre care vorbise el
mai înainte (v. 14.15).
Mă străduiesc[Mă silesc-trad. Cornilescu; „mă străduiesc”, KJV]. Gr. askeo, „a exercita”, „a se
strădui”. Pavel ia în serios doctrinele şi practicile sale religioase. Pentru el, religia este mai mult decât un
sistem filozofic; ea este un mod de viaţă. El depune eforturi susţinute ca să ajungă să biruie în lucrurile
spirituale, pe care le consideră vitale pentru fericirea sa (vezi Matei 7,24-27; Filipeni 2,12.13; 3,7-15).
Conştiinţă[Cuget-trad. Cornilescu; „conştiinţă”, KJV]. Pentru Pavel, conştiinţa, capacitatea de a face
deosebire între bine şi rău era de o importanţă supremă (1Timotei 1,5; 3,9; Evrei 9,14). Din nou el
susţine că avea o conştiinţă [„cuget”] curată înaintea lui Dumnezeu până în clipa de faţă (Fapte 23,1; cf.
Romani 9,1; 2 Timotei 1,3; Evrei 13,18).
Curată[„lipsit de vină”, KJV]. Gr. aproskopos, literal „neavând contra cui să se ridice”. În tot cursul
vieţii, tot ceea ce făcuse Pavel era menit să fie o slujire a lui Dumnezeu. Chiar ca prigonitor, Pavel
considerase că slujea lui Dumnezeu (Fapte 26,9.10; cf. Ioan 16,2). În felul acesta, viaţa lui ilustrează
faptul că nu e mai puţin important de a avea o conştiinţă luminată decât de a fi conştiincios. Conştiinţa
[„cugetul”], indiferent cât de „bună” ar fi ea, trebuie să fie atentă la glasul lui Dumnezeu (Isaia 30,21) şi
la Cuvântul Lui (Isaia 8,19.20; 2 Timotei 3,15-17; cf. Matei 24,21-27).

17 După o lipsă de mai mulţi ani, am venit să fac milostenii neamului meu şi să aduc
daruri.
După o lipsă de mai mulţi ani. Ultima vizită a lui Pavel la Ierusalim fusese cam prin anul 52 d.Hr., la
sfârşitul celei de-a doua călătorii misionare (cap. 18,21.22). Trecuseră vreo 6 ani de atunci (vezi p. 102).
Să fac milostenii. Acum Pavel explică cu exactitate scopul reîntoarcerii sale la Ierusalim. Venirea lui
fusese în armonie cu scopul său precis de a sluji lui Dumnezeu şi semenilor săi (vezi v. 16). El nu venise
pentru a face rău poporului, ci pentru a-i face bine (cf. Fapte 11,29.30; 20,35; Romani 15,25-27;
1 Corinteni 16,1-4; 2 Corinteni 8,1-4).
Neamului meu. Deşi prin cetăţenie era roman, Pavel mai era încă iudeu în inimă şi aici, fără să ezite, se
identifică cu poporul său (cf. cap. 22,3). Scopul său, fără să se mai spună nimic despre „milostenii” şi
„daruri” în sine, dovedeşte că el nu avusese nici o intenţie de profanare a templului sau de amestec în
serviciile ei.

18 În timp ce făceam aceasta, m-au găsit curăţit în Templu, nu cu mulţime, nici cu zarvă.
În timp ce[Tocmai atunci-trad. Cornilescu]. Literal „în care lucruri”, adică în timp ce era preocupat cu
aducerea de „milostenii” şi „daruri”. Poate că el nu era ocupat cu transferarea darurilor în momentul
când iudeii din Asia l-au observat, dar era ocupat cu lucruri legate de aceasta.
M-au găsit curăţit. Când a fost arestat, Pavel îndeplinea cele de trebuinţă pentru curăţirea sa ceremo-
nială şi nu era implicat în vreo activitate de tulburare a liniştii (cf. AA 406).
Nu cu mulţime. Singurii tovarăşi ai lui Pavel erau cei 4 bărbaţi cu care se asociase pentru a completa
juruinţele sale (cap. 18,18; 21,23.24). Nu existau dovezi pentru acuzarea că acesta era un fapt de
răzvrătire (cap. 24,5).

19 Erau şi nişte iudei din Asia, care ar fi trebuit să fie prezenţi înaintea ta şi să mă acuze,
dacă ar fi avut ceva împotriva mea!
Iudei din Asia. Probabil din Efes, cetatea principală a provinciei romane Asia (vezi harta din faţa
p. 33), unde Pavel trecuse prin multe necazuri, în parte, din cauza iudeilor (cf. Fapte 19,13-16, 21,27;
1 Corinteni 15,32).
Ar fi trebuit. Adică iudeii din Asia (v. 18).
Dacă ar fi avut ceva împotriva mea. Literal „de a prezenta acuzaţii”. Pe cât se pare, acuzaţia lor consta
dintr-un apel gălăgios, care agită gloata, către mulţimea din curtea templului (vezi cap. 21,27-30). Zarva
~ 325 ~
pricinuită în felul acesta (v. 30-32) şi acuzaţiile furtunoase aduse apoi împotriva lui Pavel depindeau
exclusiv de mărturia acestor oameni. Dar ei nu erau acum de faţă şi fără martori direcţi la unica acuzaţie
specifică pe temeiul căreia Pavel fusese adus la judecată (vezi cap. 24,5.6) procesul împotriva lui trebuia
să înceteze.

20 Sau să spună înşişi aceştia ce nelegiuire au găsit în mine, când am stat înaintea
Sinedriului,
Înşişi. Faptul că acuzatorii din Asia nu se înfăţişau (v. 19), Pavel somează pe iudeii de faţă să prezinte
acuzaţiile clare de care ei personal aveau cunoştinţă sau pentru care puteau să prezinte dovezi accep-
tabile.
În mine[„În mine”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestei expresii. Afirmaţia
ar suna atunci astfel, „ce faptă rea au găsit”.
Înaintea Sinedriului[Înaintea Soborului-trad. Cornilescu; „în faţa consiliului”, KJV]. Consiliul suprem
nu fusese în stare să se pună de acord asupra acuzaţiilor împotriva lui. De fapt, mulţi din membrii consi-
liului îi luaseră apărarea şi prin aceasta stârniseră aproape o ceartă (cap. 23,1-10). Dacă mulţi dintre
conducătorii iudei îl socoteau pe Pavel nevinovat şi erau gata să folosească forţa pentru a-l apăra, ce
acuzaţie puteau prezenta acum pârâşii actuali ai lui Pavel înaintea lui Felix?

21 afară numai de strigătul acesta pe care l-am scos în timp ce stăteam în mijlocul lor:
«Cu privire la învierea morţilor sunt judecat eu astăzi înaintea voastră!»”
Afară numai. Unii au dedus din afirmaţia v. 21 ideea că ceea ce spune Pavel aici constituie o recunoaş-
tere a unei purtări necorespunzătoare. Dar lucrurile nu stau aşa. Dacă ar fi fost ceva de mustrat în decla-
raţia sa făcută înaintea consiliului (cap. 23,6), acuzatorii săi ar fi făcut cu siguranţă un cap de acuzare. În
schimb, au evitat înadins să menţioneze incidentul care, de fapt, îi punea în încurcătură. Nu numai atât,
dar o relatare a întâmplării ar fi dovedit că ei înşişi erau împărţiţi în ce priveşte vinovăţia sau nevinovăţia
lui Pavel şi că subiectul adevărat era un punct de teologie iudaică. Dacă Pavel a relatat întreaga întâm-
plare, cum e probabil, el a dovedit prin aceasta că ei nu aveau împotriva lui o acuzaţie pe care un tribu-
nal roman să o ia în consideraţie. În ce priveşte reacţia lui Felix, vezi v. 22.

22 Atunci Felix, care era bine informat cu privire la Cale, i-a amânat zicând: „Voi decide
în privinţa voastră, când va veni tribunul Lisias!”
[„Când Felix a auzit lucrurile acestea”, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea cuvintelor
„când” şi „a auzit lucrurile acestea”. Totuşi contextul evidenţiază că acesta este sensul pasajului. Mărtu-
ria lui Pavel (v. 10-21) a făcut evident că acuzatorii lui nu aveau nici o acuzaţie împotriva lui şi de aceea
Felix a ridicat şedinţa. El dorea totuşi să audă ce ar mai fi avut Lisias de spus cu privire la Pavel.
Era bine informat[„avea cunoştinţă mai deplină”, KJV; „mai cu de-amănuntul” ....]. Felix servise în
Palestina timp de câţiva ani (vezi v. 10) şi trebuie să fi ajuns în timpul acesta să cunoască atât iudaismul,
cât şi creştinismul. De asemenea, soţia lui, Drusila, o soră a lui Irod Agripa II (vezi v. 24), era iudeică
(vezi cap. 23, 24).
Cale[„calea aceea”, KJV]. Şi anume credinţa creştină (vezi cap. 9,2; 24,14).
I-a amânat. Fără informaţii suplimentare, Felix nu putea să ia o hotărâre înţeleaptă şi de aceea a amânat
procesul.
Voi decide[Am să cercetez-trad. Cornilescu; „voi cunoaşte”, KJV].Adică voi descoperi sau voi preciza.

23 A poruncit centurionului să-l ţină sub pază pe Pavel, dar să-i lase o oarecare libertate
şi să nu interzică la nimeni din ai lui să-i slujească.
Centurionului[Sutaşului-trad. Cornilescu; „unui centurion”, KJV]. Literal, „sutaşului”, probabil unul
dintre cei 2 care îl escortaseră pe Pavel de la Ierusalim.
Să-l ţină sub pază. Gr. tereo, „să aibă grijă de”, „să păzească”, „să ţină”. Verbul nu lasă neapărat de
înţeles o detenţie strictă, ci doar pază. Felix pare să fie parţial binevoitor cu Pavel, datorită faptului că i-a

~ 326 ~
trezit conştiinţa (vezi v. 14-16. 24.25) şi pentru că nădăjduia să primească mită (v. 26).
O oarecare libertate[„să aibă libertate”, KJV]. Şi anume privilegii pe care deţinuţii de rând nu le-ar fi
avut (cf. celor spuse la cap. 23,16.17). El era sub arest, dar fără să sufere privaţiunile unei închisori
comune.
Ai lui[„cunoştinţe”, KJV]. Gr. idioi, „[rude sau prieteni intimi] ai lui” (vezi Ioan 1,12).Între aceştia s-ar
fi putut număra Filip (Fapte 21,8) şi alţi creştini care locuiau în vecinătatea Cezareei, poate Luca, care-l
însoţise pe Pavel la Ierusalim (v. 17).
Să-i slujească. Gr. hupereteo, „a subservi”, literal, „a vâsli dedesupt” (vezi cap. 13,5). Aceasta ar
include amabilităţi ale conduitei sociale, articole de îmbrăcăminte, hrană şi transmiterea de mesaje. De
asemenea poate că Felix intenţiona să-l ajute pe Pavel să facă aranjamente cu prietenii săi pentru strân-
gerea unei sume de bani pentru el (vezi cap. 24,26).
[Să vină-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

24 După câteva zile, Felix a venit împreună cu soţia lui, Drusila b[A treia soţie a lui
Felix, fiica lui Irod Agrippa I (41-44 d.Cr.); a nu se confunda cu Drusilla, prima soţie a
lui Felix, care era nepoata lui Antoniu şi a Cleopatrei (vezi Tacitus, Istorii, 5.9.1)], care
era iudeică, a trimis după Pavel şi l-a ascultat despre credinţa în Cristos Isus.
Câteva zile. Vezi cap. 9,19.
Felix a venit. Poate că Felix a lipsit câteva zile din Cezarea şi la înapoiere a făcut pregătiri pentru a
audia din nou pe Pavel.
Drusila. A doua soţie a lui Felix. Ea era fiica lui Irod Agripa I, nepot al lui Irod cel Mare şi al
Mariamnei, din fosta casă regală iudaică, hasmoneană (vezi vol. V, p. 40).
Irod Agripa II era deci fratele ei şi Berenice, sora ei. Ea părăsise pe primul ei soţ, regele Azizus din
Emesa, un prozelit la iudaism, pentru a se căsători cu Felix (Iosif, Antiquities, XX.7.1,2). Ea avea acum
22 de ani. Avusese opt ani când tatăl ei dăduse la moarte pe Iacov (cap. 12,1.2) şi se poate să fi avut
cunoştinţă de acest tragic eveniment. Poate că avea cunoştinţă şi de scăparea lui Petru din închisoare
(v. 3-19) şi cu siguranţă cunoştea moartea nefericită a tatălui ei (v. 21-23). Situaţia ei complicată în ce
priveşte căsătoria arată că ea nu lua în serios amănuntele legii iudaice. Poate era curioasă să vadă şi să
audă pe omul acesta pe care conducătorii iudei căutau să-l omoare.
A trimis după Pavel[A chemat pe Pavel-trad. Cornilescu; „a trimis după Pavel”, KJV]. Poate că Felix
intenţiona să obţină informaţii în plus pentru a satisface curiozitatea Drusilei şi să-l facă pe Pavel să
înţeleagă că era dispus să-l elibereze în schimbul unei sume de bani (vezi v. 26).
Hristos. Pavel trebuie să fi subliniat credinţa în Mesia şi în Isus Hristos din Nazaret ca Mesia (vezi
Matei 1:1), în moartea Lui pentru păcătoşi şi în harul Lui mântuitor, în învierea Lui, în certitudinea
revenirii Lui şi în judecarea tuturor oamenilor. „Credinţa în Hristos Isus” denotă aici „lucruri cât se
poate de sigur crezute” [„lucrurile care s-au petrecut printre noi”] (Luca 1,1 KJV) cu privire la el.

25 Însă, în timp ce Pavel vorbea despre dreptate, despre înfrânare şi despre judecata care
vine, Felix s-a îngrozit şi a zis: „Acum du-te; când voi mai avea timp, te voi chema.”
Vorbea[„argumenta”, KJV]. Educaţia primită de Pavel, mai ales lângă Gamaliel la Ierusalim, fără
îndoială că dezvoltase puterile naturale ale minţii şi abilitatea de a ţine cuvântări publice. Contactul lui
personal cu Domnul în viziune, pe drumul spre Damasc, şi în templul din Ierusalim (cap. 9,4-6; 22:17,
19) şi puterea întăritoare a Duhului Sfânt îi dăduseră o concepţie clară cu privire la adevăr, făcând
posibilă o prezentare logică a adevărurilor evanghelice vitale care erau atât de scumpe inimii sale. Anii
de experienţă în lucrarea de predicare făcuseră ca felul în care prezenta el Evanghelia să reprezinte o
forţă de câştigare a oamenilor la Dumnezeu.
Dreptate[Neprihănire-trad. Cornilescu]. Gr. dikaiosune (vezi Rom 1,17). Aici, este evident că Pavel
vorbeşte despre o atitudine dreaptă şi o purtare corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. În acest
cuvânt, Luca însumează expunerea de către Pavel a marilor adevăruri ale Legii şi Evangheliei (vezi
Mica 6,8; Matei 22,36-40). Conştiinţa lui Felix trebuie să fi fost zguduită când a reflectat asupra propriei
sale purtări (vezi Fapte 24,2). Nu e de mirare că s-a cutremurat când vorbea Pavel şi şi-a închipuit cum

~ 327 ~
propria sa persoană stă la bara judecăţii, înaintea lui Dumnezeu.
Înfrânare[„temperanţă”, KJV]. Gr. egkrateia, „stăpânire de sine” sau stăpânirea apetitului şi a pasiu-
nilor (vezi Gal 5,23). Această trăsătură de caracter este deosebit de importantă pentru un conducător, şi
este sigur că Pavel i-a explicat lui Felix cum poate ajunge la ea.
Judecata. Gr. krima, sentinţa venită în urma judecăţii (vezi Ioan 9,39), aici, judecata finală. Felix stă
acum în poziţia de judecător. Atunci va sta ca acuzat la bara judecăţii lui Dumnezeu. Lăcomia, cruzimea
şi desfrânarea lui Felix (Tacit, Annals XII.54; History, V.9) făceau solia lui Pavel cât se poate de potri-
vită. Pavel fie cunoştea caracterul omului căruia îi vorbea, fie era îndemnat de Duhul Sfânt să sublinieze
chiar lucrurile de care avea nevoie Felix. Pavel nu era numai un învăţător de etică, el nu se mărginea să
aducă argumente abstracte despre frumuseţea şi utilitatea dreptăţii [„neprihănirii”] şi cumpătării. Cuvin-
tele lui erau cât se poate de practice şi constituiau invitaţia Cerului adresată lui Felix şi soţiei lui de a se
întoarce la adevăratul Dumnezeu.
Îngrozit[„a tremurat”, KJV]. Gr. phobosem, „îngrozit”, „înspăimântat”. Cuvântul denotă agitaţie nu de
natură fizică, ci mintală. Duhul Sfânt lucra asupra conştiinţei frământate a procuratorului, mustrându-l
„de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16,8). Ca şi demonii, Felix credea şi se cutremura
(Iacov 2,19), în spirit. Guvernatorul, care nu recunoştea că Pavel avea dreptate în speranţa de a câştiga o
sumă de bani pentru eliberarea lui, tremura la gândul că avea să dea socoteală înaintea Judecătorului
universului.
Când voi mai avea timp[„la un timp potrivit”, KJV]. Felix a înăbuşit glasul conştiinţei prin amânarea
unei decizii personale. El n-a respins direct chemarea Duhului Sfânt, ci oscilând în faţa unei decizii
pentru ceea ce este bine, s-a hotărât să amâne lucrarea chinuitoare a punerii în ordine a treburilor lui
personale. „Timpul cel mai potrivit” pentru această sarcină adesea neplăcută e totdeauna cel prezent, dar
pentru omul cu conştiinţa vinovată, prezentul e mereu un timp foarte nepotrivit şi tulburător.
Te voi chema. Felix l-a chemat pe Pavel iarăşi şi iarăşi (v. 26), dar niciodată nu a ajuns la punctul
hotărârii. El n-a găsit niciodată „timpul potrivit” despre care vorbea.

26 În acelaşi timp, el spera că Pavel îi va da bani şi de aceea trimitea deseori după el şi

stătea de vorbă cu el.

Îi va da[„ar fi fost să i se dea”, KJV]. Mai degrabă „i se va da”. Dacă Pavel era destul de important ca
să stârnească atât de multă opoziţie din partea conducătorilor iudei, eliberarea lui, gândea Felix, merita o
mită substanţială. Întrucât Pavel fusese un purtător de daruri către iudeii din Ierusalim (v. 17), se prea
putea ca Felix să fi tras concluzia că avea prieteni bogaţi care să cumpere eliberarea lui. Poate că Felix
gândea că printre prietenii cărora li se îngăduise să-l viziteze pe Pavel (v. 23) s-ar fi putut să fie şi dintre
aceia care să facă aşa ceva.
[„Ca să-l poată slobozi”, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte. Totuşi,
contextul arată că aceasta era intenţia lui.
Deseori. Felix a continuat să stea de vorbă cu Pavel atât pentru că simţea încă o nelinişte sufletească cu
privire la „neprihănire, cumpătare şi judecată” (v. 25), cât şi pentru că nădăjduia o mită. Într-adevăr, o
combinaţie ciudată! El n-a primit nici mită, nici odihnă sufletească.
Stătea de vorbă. [„stătea de vorbă”, KJV]. Versiunea greacă lasă să se înţeleagă că ar fi vorba despre o
convorbire prietenească. Contrastul dintre Pavel şi Felix este dramatic.
Pe când era Saul din Tars, Pavel căutase să se facă plăcut celor care-l propulsau într-o poziţie înaltă în
propriul său popor. Dar el a întors spatele la tot ceea ce ar fi putut să dorească tinerii evrei (cf.
Filipeni 3,8.10) şi, în schimb, s-a aliat cu o sectă urâtă şi a gustat ocara şi suferinţa pe care creştinii
aveau să o sufere în tot locul. Nădăjduind să avanseze prin metode rele în mijlocul poporului, Felix s-a
descoperit că tratează în mod cinstit pe dispreţuitul Pavel şi că invidiază cinstea acestuia şi îndrăzneala
cu care-şi apără convingerile. El trebuie să fi plănuit în inima sa să ia în serios învăţăturile lui Pavel,
deoarece se pare că s-a bucurat, într-un anumit sens, să vorbească unui om atât de capabil, atât de sincer
şi conştiincios ca Pavel.

~ 328 ~
27 2 ani au trecut astfel, după care, în locul lui Felix, a venit Porcius Festus c(Felix a fost
chemat la Roma în 59/60 d.Cr. pentru a răspunde acuzaţiilor care i-au fost aduse de către
iudei cu privire la modul crud şi corupt in care a condus provincia; sursele istorice nu ne
oferă prea multe indicii cu privire la Festus; Flavius Josefus ni-l prezintă ca pe un
guvernator mai bun decât predecesorul său, Felix (vezi Josefus, Antich., 20.8.9-10) şi
decât succesorul său, Albinus). Vrând să câştige favoarea iudeilor, Felix l-a lăsat pe Pavel
în închisoare.

Doi ani au trecut[„după 2 ani”, KJV]. Literal, „după ce se împliniseră 2 ani” sau „trecuseră”. Aceasta
pare să desemneze 2 ani întregi, nu părţi din 2 ani, prin calcul estimativ (vezi vol. I, p. 182; vol. VI,
p. 99. 101, 102).
În locul lui Felix,a venit. Literal, „Felix a primit un succesor”, adică Felix a fost succedat de Festus.
Anul era cu aproximaţie 60 d.Hr. (vezi p. 102).
Porcius Festus. Vezi vol. V, p. 71. Iosif zugrăveşte caracterul acestui procurator în culori mai blânde
decât o face când îl descrie pe Felix (War, XI.141), dar îl prezintă ca fiind tot atât de incapabil de a face
faţă în a ţine sub control revolta şi asasinatele ca şi predecesorul său (Antiquities, XX.8.9.10).
Să câştige favoarea iudeilor[„să facă iudeilor o plăcere”, KJV]. Literal, „ca să câştige favoarea iude-
ilor”. Lăsând pe Pavel în închisoare la dispoziţia întâmplării şi norocului, Felix nădăjduia să îndulcească
plângerile pe care iudeii le trimiteau la Roma. Chiar şi când cade în dizgraţie, el se foloseşte de Pavel
pentru folos personal.
În închisoare[„legat”, KJV; „închis”, Nitz.]. Adică în lanţuri, o expresie puternică, sugerând că trata-
mentul blând primit de Pavel la început (vezi v. 23) se pare că s-a terminat la ordinele guvernatorului,
înainte de plecarea sa. Nu e dată nici o informaţie cu privire la felul în care şi-a petrecut Pavel timpul cât
a fost închis la ordinul lui Felix.

Comentariile lui Ellen G. White:

1-3 AA 419
1-27 AA 419-427
5-10 AA 420
12-21 AA 421
14 1T 43
15 GC 544
16 CT 337; ML 216; TM 129; 2T 120; 2T 327, 585
22-24 AA 422
25 AA 425; COL 224; CT 358, 393; FE 434; GC 164; 4T 108
1. 25.26 AA 426
2. 25.27 AA 427

~ 329 ~
Capitolul 25
Pavel înaintea lui Festus

1 La 3 zile după ce a sosit în provincie, Festus s-a suit din Cezareea la Ierusalim.

Festus. Vezi cap. 24,27.

A sosit. Adică fie în districtul pe care avea să-l guverneze, fie la oficiul său pentru a-şi lua în primire
răspunderile. Vezi Iosif, Antiquities, XX 8.9; War, II.14.1.
Cezareea. Sediul administraţiei romane din Palestina (vezi cap. 8,40).
La Ierusalim. Aceasta era metropola subprovinciei Iudeea. Fără îndoială că Festus inspecta teritoriul
peste care devenise procurator, urmărind să-i cunoască problemele. Faptul că doar după numai 3 zile a
pornit în această inspecţie vorbeşte bine despre el ca administrator. În ce priveşte capacitatea şi integri-
tatea, el pare să fi întrecut cu mult pe Felix (vezi vol. V, p. 71).

2 Conducătorii preoţilor şi fruntaşii iudeilor i-au făcut cunoscute acuzaţiile împotriva lui
Pavel

Conducătorii preoţilor[Preoţii cei mai de seamă-trad. Cornilescu; „marele preot”, KJV]. Dovezi textu-
ale atestă (cf. p. 10) expresia „preoţii cei mai de seamă”. Ismael era acum mare preot, fiind de curând
numit de către Agripa II (Iosif, Antiquities, XX 8.8). Acuzatorii lui Pavel intenţionau să se folosească de
Festus înainte ca el să aibă timp să vadă treburile iudaice în adevărata lor perspectivă.
Fruntaşii. Sau „conducătorii”, „bărbaţii principali”. Iudeii cei mai bogaţi şi cei mai cu vază erau
membri ai consiliului şi, în majoritatea lor, erau saduchei. Se pare că din cauză că tăgăduiau învierea,
saducheii au fost cei care erau în primul rând răspunzători de graba cu care au fost aduse acuzaţii contra
lui Pavel (vezi Fapte 23,6-9; cf. cu Ioan 11,46).

3 şi l-au rugat să le facă favoarea de a-l trimite pe Pavel la Ierusalim. Ei puseseră la cale
un complot, ca să-l omoare pe drum.

Favoarea[Ca un hatâr-trad. Cornilescu; „favoarea dorită”, KJV]. Ei căutau să obţină o consideraţie

deosebită pentru acuzaţiile aduse împotriva lui. Ei făceau parte dintre oamenii importanţi ai naţiunii,
Pavel, nu. Onoarea şi integritatea lor ca şi conducători ai poporului erau în joc în privinţa aceasta. Prin
animozitatea lor faţă de Pavel ei se puseseră într-o situaţie dificilă. S-a sugerat că „hatârul” (charis) pe
care-l căutau iudeii, ar fi putut fi un ordin oficial de transferare a lui Pavel sub jurisdicţia lor.
Puseseră la cale un complot[Îi întindeau o cursă-trad. Cornilescu]. Planul mai vechi împotriva lui Pavel
(vezi cap. 23,12-15) nu fusese abandonat. Opinia publică iudaică şi obiceiul pământului aprobau măsuri
directe în tratarea unor persoane bănuite de călcarea unor reguli religioase (cf. Mişna Sanhedrin p.6,
ed. Soncio, a Talmudului, p. 596). Poate că şi anumiţi membri ai consiliului se vor fi legat cu jurământ,
aşa cum făcuseră nişte fanatici cu 2 ani în urmă.

4 Festus le-a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi că el însuşi urmează să plece
acolo cât de curând.

Păzit[„ţinut”, KJV]. Şi anume în custodie. Acolo fusese trimis Pavel de către Felix, acolo era el sigur în
mâinile romanilor şi acolo urma el să rămână deoarece nu exista motiv temeinic de a-l transfera în altă
parte.
Cât de curând[„în scurt”, KJV]. Anume cam peste 10 zile.

~ 330 ~
5 „Deci, a spus el, cel mai însemnat dintre voi să se coboare cu mine în Cezareea şi, dacă
omul acela a făcut ceva rău, să-l acuze.”
Cel mai însemnat[Cei mai de frunte-trad. Cornilescu; „care sunt capabili”, KJV]. Gr. dunatoi, literal
„puternici”., „tari”, adică oameni cu autoritate sau capabili, oameni calificaţi să reprezinte naţiunea
iudaică. Acelaşi cuvânt este tradus „puternic” în Luca 24,13; Fapte 7,22; 1 Corinteni 1,26; Apoc. 6,15.
Ei trebuiau să fie oameni din conducere şi cu reputaţie socială, probabil membri ai Sinedriului.
Să se coboare cu mine. Delegaţii iudei trebuiau să fie oameni vrednici de a călători împreună cu guver-
natorul roman. Festus onora pe aceşti iudei de frunte şi, în acelaşi timp, recunoştea importanţa cazului
lui Pavel. Zelul conducătorilor iudei nu scăzuse în intensitate în cei 2 ani de la audierea lui anterioară
(cap. 24,1.27).
Ceva rău[Ceva vinovat-trad. Cornilescu; „vreo nelegiuire”, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. pag 10)
expresia „ceva necuvenit”, „vreo necuviinţă”. Cuvântul pentru „nelegiuire” nu e în textul grecesc, ci
pare să fi fost inserat de traducătorii din Vulgata Latină, care zice crimen.

6 A rămas printre ei nu mai mult de 8 sau 10 zile, apoi s-a coborât în Cezareea. În ziua
următoare s-a aşezat pe scaunul de judecată şi a poruncit să fie adus Pavel.
Nu mai mult de 8 sau 10 zile[Decât 8 sau 10 zile-trad. Cornilescu; „mai mult decât 10 zile”, KJV].
Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea „nu mai mult decât 8 sau 10 zile”.
Aceasta subliniază durata scurtă şi nicidecum lungă a şederii lui Festus la Ierusalim (v. 4). Fără îndoială
că multe probleme rămăseseră nerezolvate din timpul administraţiei lui Felix şi cereau o atenţie urgentă,
şi Festus nu putea să lipsească de la sediul cartierului său general (vezi v. 1).
Apoi[„ziua următoare” KJV]. Sau „a doua zi”. Se pare că iudeii convinseseră pe Festus că rezolvarea
dreaptă a cazului lui Pavel era deosebit de importantă pentru relaţiile bune dintre administraţia romană a
Palestinei şi poporul iudeu.
Pe scaunul de judecată. Procedura era aceea a unei judecăţi oficiale.

7 Când a sosit Pavel, iudeii care se coborâseră de la Ierusalim s-au pus în jurul lui şi au
adus împotriva lui multe şi grele acuzaţii, pe care nu le puteau dovedi.
Iudeii care se coborâseră.Cererea lui Festus în ce priveşte o delegaţie de oameni capabili şi cu influenţă
fusese împlinită (v. 5) şi conducătorii iudei erau de faţă când Pavel a fost chemat să fie audiat.
S-au pus în jurul lui[„au stat de jur împrejur”, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) expresia „de
jur împrejurul lui”. Unii dintre cei care aducea plângeri împotriva lui, fără îndoială, îl cunoscuseră ca un
aspru persecutor al creştinilor cu un sfert de secol în urmă şi îl urau ca pe un trădător al naţiunii iudaice.
Împotriva lui. Împotriva lui Pavel. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea expresiei.
Multe şi grele acuzaţii. În cursul celor 2 ani care trecuseră (cap. 24,27), iudeii se pare că s-au ocupat cu
strângerea de tot felul de relatări şi zvonuri. Se presupune că ei aveau acum un cap de acuzare mult mai
bine pus la punct împotriva lui. Pare curios că n-a fost trimisă mai târziu o copie a acestei liste detaliate
iudeilor din Roma (vezi cap. 28,21).
Nu le puteau dovedi. Trebuie să fi fost evident pentru Festus că dovezile în sprijinul acuzaţiei împo-
triva lui Pavel nu puteau să stea la judecată (cf. cap. 24,13.19; cf. cu cap. 25,1). Se pare că el nu era un
novice în chestiuni de felul acesta.

8 Pavel s-a apărat astfel: – N-am păcătuit nici faţă de Legea iudeilor, nici faţă de Templu,
nici faţă de Cezar!”
[„În timp ce”, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „în timp ce Pavel”.
S-a apărat astfel[„a răspuns”, KJV]. Literal, „şi-a făcut apărarea”. Probabil că nu a rămas punctual la
acuzaţiile neînsemnate aduse împotriva lui (v. 7), ci numai la acelea care, dacă ar fi fost susţinute, ar fi
fost reţinute împotriva lui chiar şi de un tribunal roman. Acestea erau acuzaţiile de pângărire a templului
şi de dispreţ faţă de legea iudaică, participarea la mişcări de răscoală. Roma ţinea cont de lucruri de felul
acesta şi Festus ar fi putut să fie indus în eroare să considere că Pavel era vinovat de revoltă împotriva
~ 331 ~
autorităţii romane. Luca prezintă apărarea sa atingând aceste 3 puncte.
Nici faţă de Legea. Poate că liderii iudei cunoşteau învăţătura lui Pavel cu privire la faptul că circum-
ciziunea era doar un act simbolic (vezi Romani 2,23-29) şi explicau aceasta ca o încercare de desfiinţare
a legii. Ei aduseseră acuzaţia aceasta împotriva lui Isus (vezi Matei 5,17; Marcu 2,15; 7,1-5). Iudeii n-au
acuzat niciodată pe Pavel cu privire la Sabat, aşa cum făcuseră cu Isus (Ioan 5,16-18).
Nici faţă de Templu. Vechea acuzaţie de a fi adus persoane dintre neamuri în templu (cap. 21,27.28)
probabil că a fost repetată în timpul audierii.
Nici faţă de Cezar. Dacă Pavel nu făcuse nimic împotriva Cezarului, nici un tribunal roman nu-l putea
condamna. Superficialitatea acuzaţiilor şi sinceritatea apărării lui Pavel trebuie să fi impresionat pe
Festus, un administrator capabil şi cinstit (vezi vol. V, p. 71).

9 Însă Festus, vrând să câştige favoarea iudeilor, l-a întrebat pe Pavel: – Vrei să te sui la
Ierusalim şi să fii judecat acolo pentru aceste lucruri înaintea mea?

Favoarea[Bunăvoinţa-trad. Cornilescu; „plăcere”, KJV]. Sau „favoare” (vezi cap. 24,27). La început,
Festus refuzase să răspundă solicitării iudeilor ca Pavel să fie adus la Ierusalim (cap. 25,3.4). Fie că
fusese influenţat sau nu de acuzaţiile aduse împotriva lui Pavel, Festus şi-a dat seama mai mult ca până
atunci de intensitatea sentimentului iudaic împotriva lui. Natural că tot ceea ce ar fi putut face Festus
mai rezonabil pentru ca să placă iudeilor ar fi contribuit la succesul administraţiei sale.
Vrei să te sui?[„vrei să mergi”, KJV]. Era clar că acuzaţiile aduse lui Pavel erau chestiuni de lege
iudaică nu romană şi deci i se părea logic lui Festus să cerceteze chestiunea în Ierusalim, metropola
iudaică.
Înaintea mea. Prezenţa lui Festus la cercetare era o garanţie că Pavel va rămâne în custodia şi sub
protecţia romană. Totuşi, conducătorii iudei aveau să conducă procedura judiciară, iar Festus să fie mai
mult în rolul de observator interesat. El nu-l transfera pe Pavel sub jurisdicţia iudaică, deşi propunerea
implica o tendinţă de a încerca un astfel de transfer. Propunerea aceasta declara, de fapt, pe Pavel nevi-
novat de nici o ofensă „împotriva Cezarului”. Orice acuzaţii posibil vrednice de luat în seamă aveau de-
a face cu legea şi obiceiurile iudaice. Deşi, ca reprezentant al Romei, Festus nu mai avea interes direct în
procesul acesta, dorinţa lui de a câştiga favoarea conducătorilor noului său district administrativ îl făcea
binevoitor să satisfacă dorinţele lor cât mai mult cu putinţă. Aparent, propunerea nu era întemeiată pe
bănuiala că Pavel era de fapt vinovat de vreo faptă clară sau de vreo intenţie de a comite vreun astfel de
act, ci numai ca un expedient politic.

10 Pavel i-a răspuns: – Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, unde trebuie
să fiu judecat. Nu le-am făcut nimic rău iudeilor, după cum ştii şi tu foarte bine!

Eu stau. Literal „[am stat şi] stau şi mai departe”. De la început, Pavel fusese deţinut de romani. El
scăpase de la o biciuire brutală pe temeiul faptului că era cetăţean roman. Poate că avea în minte făgădu-
inţa divină din cap. 23:11, deşi nu dă nici o indicaţie cu privire la ea aici. Fusese ţinut ca arestat timp de
2 ani de către romanii care acţionau pe temeiul autorităţii Cezarului. Lucrul acesta îl reaminteşte guver-
natorului roman şi refuză să stea la judecată înaintea unor oameni a căror complicitate la uneltirea de a-l
asasina era deja cunoscută (vezi cap. 23,12-15.30; 25,2.3).
Scaunului de judecată[Scaunului de domnie-trad. Cornilescu]. Sau „tribunalului”. Pavel prefera cinstea
legii romane în locul animozităţii capricioase a compatrioţilor săi furioşi, care nu cunoşteau altă lege
decât propriile lor prejudecăţi egoiste şi iresponsabile.
Unde trebuie să fie judecat. Şi anume ca cetăţean roman.
Iudeilor[Pe iudei-trad. Cornilescu; „iudeilor”, KJV]. Pavel neagă pe scurt toate acuzaţiile prezentate
împotriva lui. Nici o vătămare nu fusese adusă persoanelor, proprietăţii, caracterului sau religiei iudaice
din cauza lui.
După cum ştii şi tu foarte bine. Pavel ştia că motivul pentru care Festus a făcut propunerea menţionată
în v. 9 era să-i câştige pe iudei.

~ 332 ~
11 Dacă am făcut vreun rău sau dacă am săvârşit ceva vrednic de moarte, nu încerc să
scap de ea, dar dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă acuză ei, nimeni nu
mă poate preda lor! Fac apel la Cezar! a(Lat.: provocatio ad Caesarem. Cf. legii Iuliane
(lex Iulia), un cetăţean avea acest drept de apel, dacă fapta sa se încadra în extra ordinem,
adică trecea dincolo de jurisdicţia provincială (ordo). Acuzaţiile aduse lui Pavel se înca-
drau în extra ordinem. Legal, guvernatorul putea fie să-l achite, fie să-i acorde acest
drept. Nedorind să intre în conflict cu conducătorii iudei, a-i acorda dreptul de apel era
cea mai bună soluţie pentru Festus)
Dacă. Literal, „dacă într-adevăr deci”. Pavel negase deja orice vinovăţie faţă de iudei şi prin propu-
nerea lui Festus de a-l supune unei judecăţi iudaice lăsase de înţeles că el era nevinovat în faţa legii
romane. Dar, în ciuda acestor lucruri, era numai o bănuială care rămânea că Pavel era vinovat de vreo
crimă, el a ales să-şi exercite dreptul de cetăţean roman de a fi judecat pe temeiul legii romane.
Nu încerc să scap[Nu mă dau în lături de la moarte-trad. Cornilescu; „nu refuz să mor”, KJV]. Literal
„nu cer să evit moartea”. Compară cu Iosif, Life, p. 29. Pavel declară dispoziţia sa de a înfrunta rezulta-
tele unei judecăţi drepte, indiferent care ar fi fost verdictul.
Preda. [„predea”, KJV]. Gr. charizomai, „a face o favoare”, „a gratifica”. Pavel nu era dispus să fie
predat acuzatorilor săi numai ca o favoare pentru ei. El ştia că Festus căuta să câştige favoarea iudeilor.
El a refuzat să renunţe la drepturile sale de cetăţean roman numai pentru a fi pe placul acuzatorilor săi şi
a-i ajuta să-şi realizeze planurile rele cu privire la viaţa sa. El ştia prea bine că Sinedriul nu-i va acorda
nici dreptate, nici îndurare.
Fac apel la Cezar[Cer să fiu judecat de Cezarul-trad. Cornilescu; „apelez la Cezarul”, KJV]. Pavel îşi
încheia apelul cu o nouă afirmare a drepturilor sale (vezi cap. 22,25-29). El era gata să rişte orice pentru
a beneficia de o judecată bazată pe dreptate şi dovezi valabile administrate în faţa Cezarului. De multă
vreme plănuia să viziteze Roma, dar nu în lanţuri (Romani 1,9-12; 15,23.24). Împăratul reprezenta
curtea supremă de apel a oricărui tribunal subordonat din tot imperiul.
Neîncetat, de la numirea lui ca apostol pentru neamuri, Pavel suferise şi lucrarea lui fusese obstrucţio-
nată atât de iudei, cât şi de neamuri (vezi 2 Corinteni 11,24-27). El a îndurat împotrivirea aceasta numai
ca lucrarea lui Hristos să poată înainta (Fapte 20,22-25; 2 Corinteni 4,5-18; Galateni 6,14; Filipeni 1,12).
Totuşi, erau acum doi ani de când era ţinut în Cezarea fără să fie condamnat şi fără perspectiva unei noi
judecăţi. Lisias (Fapte 22,29), Felix (vezi cap. 24,23-27) şi Festus (vezi capitolul 25,8.9.15) trăseseră cu
toţii concluzia că el era nevinovat de vreo călcare a legii romane. Felix totuşi îl reţinuse pe Pavel pentru
motive personale şi pentru a plăcea iudeilor, iar Festus părea acum să aibă intenţia de a continua politica
de a câştiga bunăvoinţa iudeilor în defavoarea lui Pavel. În felul acesta, atâta vreme cât Pavel rămânea
sub jurisdicţia procuratorului roman al iudeilor, nu părea să existe nici o perspectivă de achitare sau
eliberare şi nu conta dacă era reţinut ca un întemniţat condamnat sau numai ca un deţinut politic. În nici
un caz nu era liber să predice Evanghelia, şi pentru cineva a cărui viaţă era consacrată cu totul acestui
ţel, o astfel de perspectivă trebuie să i se fi părut insuportabilă. Alţi ambasadori ai crucii fără îndoială că
erau stânjeniţi în acelaşi fel în lucrarea lor.
În timpurile Noului Testament, creştinismul nu s-a bucurat de statutul unei religii recunoscute în faţa
legii romane, iar practicarea şi promovarea unor religii nerecunoscute erau interzise. Roma a tolerat
creştinismul numai pentru că la început a fost considerat o sectă a iudaismului, care era recunoscut.
Stăruind cu acuzaţiile împotriva lui Pavel şi a creştinismului, cu timpul, iudeii puteau să se lipsească
chiar şi de favoarea de a fi în legalitate şi să facă poziţia lor discutabilă faţă de legea romană. Vezi p. 47,
93.
S-a sugerat că prin aducerea cazului său înaintea Cezarului, Pavel intenţiona să obţină nu numai o deci-
zie în propriul său caz care ajunsese într-un impas, ci şi o oarecare recunoaştere pentru creştinism ca
religie legală, cu propriile ei drepturi. Lucrul acesta ar fi putut să acorde ambasadorilor crucii mai multă
libertate oriunde ar fi mers şi sprijin în biruirea opoziţiei locale. Chiar şi când Pavel era încă în
închisoare la Roma, însuşi faptul că el nu era împiedicat să predice Evanghelia la curtea imperială şi că
cel puţin unii „din casa Cezarului” (Filipeni 4,22) au devenit creştini a avut efectul de a face pe alţi
lucrători creştini să aibă „şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”
~ 333 ~
(vezi Filipeni 1,12-14). Atunci când avea să devină de notorietate faptul că împăratul decretase achitarea
celui mai de frunte dintre evangheliştii creştini, urma să fie mai multă libertate în tot imperiul pentru
proclamarea Evangheliei. Achitarea lui Pavel de către împărat urma astfel să constituie sau cel puţin să
pregătească drumul pentru permisiunea oficială de a predica Evanghelia.

12 Atunci Festus, după ce s-a sfătuit cu consiliul său, a răspuns: – Ai făcut apel la Cezar,
la Cezar te vei duce!

Consiliul[Sfetnicii-trad. Cornilescu; „consiliul”, KJV]. Gr. sumboulion, „grupul de consilieri” perso-

nali ai procuratorului. Luca foloseşte cuvântul sunedrion când vorbeşte despre „consiliul” iudaic,
Sinedriul (Fapte 5,21; 6,12; 22,30; 23,1; 24,20 etc.). Apelul la Cezar nu a fost acordat automat, ci con-
sultarea a confirmat faptul că întrucât Pavel era cetăţean roman nu i se putea respinge apelul.

Festus se consultă cu regele Agrippa

13 După ce au trecut câteva zile, au venit în Cezareea regele Agrippa b[Irod Agrippa II,
ultimul dintre Irozi; la moartea tatălui său, Irod Agrippa I (41-44 d.Cr.), era prea tânăr
pentru a conduce, fiind înlocuit cu procuratorii romani; a fost educat la curtea imperială,
fiind considerat un fervent apărător al iudeilor; în 48 d.Cr. primeşte tetrarhia unchiului
său Irod de Calcis; după patru ani primeşte vechile tetrarhii ale lui Filip şi Lisinias, iar
mai târziu teritorii în Galileea şi Perea; i-a avertizat pe iudei să nu se răscoale împotriva
romanilor şi a trecut de partea romanilor în războiul iudeo-roman (66-70 d.Cr.)] şi
Berenice c(Fiica cea mai mare a lui Irod Agrippa I; viaţa ei incestuoasă a fost aspru
criticată nu numai de către iudei, ci şi de către romani (Josefus, Antich. 19.5.1; 20.7.1-3;
Iuvenal, Satire, 6.156); a fost căsătorită mai întâi cu unchiul ei, Irod de Calcis, trăind
după moartea acestuia cu propriul ei frate, Irod Agrippa II), ca să-l salute pe Festus.

Câteva zile. Clar o scurtă perioadă de timp.

Regele Agrippa[Împăratul Agripa-trad. Cornilescu]. Adică Irod Agripa II, fiul lui Irod Agripa I (a cărui
moarte e descrisă în cap. 12,20-23) şi astfel strănepot al lui Irod cel Mare (vezi vol. V, p. 39, 69, 234).
Ca şi sora sa, Drusila (vezi cap. 24,24), monarhul acesta era iudeu pe baza descendenţei din Mariamne,
soţia lui Irod cel Mare. Agripa II era considerat prea tânăr pentru a prelua postul de rege al Palestinei
(anul 44 d.Hr.; Iosif, Antiquities, XIX. 9.2), dar apoi, la moartea unui unchi la scurt timp după aceea, a
fost consolat cu domnia în Chalcis (ibid, XX 5.2). Mai târziu, Agripa a primit provinciile de nord, mai
înainte sub Filip şi Lisianias (Ibid., 7.1) cu titlul de rege. Mai târziu, Nero i-a mai dat şi alte cetăţi. În
războiul iudaic din anii 68-73 d.Hr., Agripa a luat partea romanilor împotriva iudeilor, pe care a căutat
să-i sfătuiască să nu se revolte (Iosif, War, II 16.4 [345-401]). El s-a retras la Roma, unde a murit în anul
100 d.Hr. Festus urma să se adreseze în mod firesc lui Agripa II pentru un sfat cu privire la tratarea
cazului lui Pavel. Agripa avea custodia tezaurului templului şi privilegiul de a numi pe marele preot. El
era deci într-un anumit sens coleg religios al guvernatorului roman şi în poziţia de a da sfat temeinic cu
privire la acest caz.
Berenice[„Bernice”, KJV]. Fiica cea mai mare a lui Agripa I şi soră a Drusilei, soţia lui Felix. Ea
fusese iniţial căsătorită cu unchiul ei, Irod, regele Chalcisului vezi vol. V, p. 40), căruia Agripa II i-a
urmat (vezi vol. V, p. 234). Atât scriitorii iudei, cât şi cei romani vorbesc despre legăturile ei cu fratele
ei Agripa II ca fiind păcătoase. Ulterior, s-a căsătorit cu Polemo, regetele Ciliciei, dar curând l-a părăsit
pentru a fi cu fratele ei. A devenit amanta împăratului Tit, care s-a mâhnit adânc când Senatul l-a obligat
să o îndepărteze (Suetoniu, Tit, VII.2; Tacit, History, II.81; Iosif, Antiquities, XX 7.3).
Să-l salute pe Festus[Să ureze de bine lui Festus-trad. Cornilescu; „să salute pe Festus”, KJV]. Aceasta
a fost cea dintâi vizită de curtoazie a lui Agripa II făcută noului procurator, cu scopul de a-i ura de bine.
Agripa era, fireşte, un rege vasal faţă de Roma.
~ 334 ~
14 Pentru că au stat acolo mai multe zile, Festus i-a relatat regelui cazul lui Pavel,
zicându-i: – Este aici un om care a fost lăsat de Felix în închisoare şi

Mai multe zile. Pavel a fost adus înaintea lui Agripa şi a lui Berenice când rămânerea lor prelungită a
oferit o ocazie potrivită. Festus a pomenit cazul lui Pavel nu atât de mult ca un subiect de tratat
împreună, care îi preocupa pe amândoi, ci mai degrabă în cursul conversaţiei.

15 împotriva căruia, când am fost în Ierusalim, conducătorii preoţilor şi bătrânii iudeilor

au adus acuzaţii şi au cerut condamnarea lui.

Conducătorii preoţilor[Preoţii cei mai de seamă-trad. Cornilescu]. Vezi v. 2.

Au cerut condamnarea lui[„dorind să aibă judecată”, KJV]. Vezi v. 1-3.

16 Le-am răspuns că nu este obiceiul romanilor să predea vreun om înainte ca cel acuzat
să fi fost pus faţă în faţă cu acuzatorii săi şi să se fi putut apăra împotriva acuzaţiei.

Să predea. Gr. charizomai (vezi v. 11). Nu se considera că un slujbaş roman putea să predea un om
acuzat altora pentru a fi pedepsit, numai ca o favoare. Totuşi, aceasta este exact ceea ce făcuse Pilat cu
Hristos. Biografia lui Festus era mai onorabilă (vezi vol. V, p. 71).
[„să moară”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte. Înţelesul nu e
schimbat.
Să se fi putut[„lucrurile, KJV]. Gr. topos, literal, „loc”, însemnând „prilej”, nu „îngăduinţă” în înţelesul
de permisiune (vezi Rom 15,23). Festus era hotărât să-i dea lui Pavel ocazia să se apere.

17 Ei au venit deci aici, iar eu n-am amânat, ci, chiar în ziua următoare, m-am aşezat pe
scaunul de judecată şi am poruncit ca omul să fie adus.

Au venit deci aici. Vezi v. 6,7.

18 Însă când acuzatorii s-au ridicat, n-au adus nici o acuzaţie din relele la care mă
aşteptam,

Din relele[„lucrurile”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia „lucruri rele”.

19 ci aveau cu el nişte dispute cu privire la propria lor religie şi la un oarecare Isus, Care
a murit şi despre Care Pavel susţinea că este viu.

Nişte dispute. [„oarecari întrebări”, KJV]. Adică puncte în dezbatere, nu întrebări puse şi răspunsuri
primite. Vezi v. 7.8.
Lor. Expresia aceasta poate fi tradusă şi „a lui”, în care caz s-ar referi la Pavel.
Religie[„superstiţia”, KJV]. Gr. deisidaimonia, „respect pentru zei”, „religie” şi uneori, deşi probabil
nu aici, „superstiţie”, afară de cazul că referirea e făcută la religia lui Pavel. Festus nu ar fi putut descrie
iudaismul ca o „superstiţie” fără să-l ofenseze pe Agripa, care era cu numele evreu.
Isus. Aceasta este cea dintâi referire directă raportată despre Isus în întrevederile lui Felix sau cu
Festus, dar este imposibil de crezut că numele Lui nu a fost menţionat până atunci. Pavel vorbise despre
înviere, pentru care experienţa lui Hristos era unica ilustraţie triumfătoare şi mare, şi „despre neprihă-
nire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare” (cap. 24,25). Pavel nu ar fi putut vorbi astfel fără să
pomenească numele lui Hristos. Numindu-l pe Isus, Festus reflectă mărturia lui Pavel cu privire la
Mântuitorul.
~ 335 ~
20 Fiindcă eram nehotărât cu privire la aceste controverse, l-am întrebat pe Pavel dacă
vrea să meargă în Ierusalim şi să fie judecat acolo pentru aceste lucruri.

Eram nehotărât[„stăteam la îndoială”, KJV]. Festus îşi mărturiseşte ignoranţa cu privire la doctrinele şi
obiceiurile iudaice. În Ierusalim, centrul iudaismului, probabil ar fi fost mai uşor de stabilit amănuntele
chestiunilor religioase (vezi v. 9). Dar Pavel refuzase să meargă la Ierusalim (vezi v. 10). Când Pavel
urma să meargă la Roma ar fi fost necesar ca Festus să trimită cu el un raport cu privire la cazul său, şi
Agripa, un iudeu informat, putea să asiste pe procurator ajutându-l ce să spună. De asemenea, această
cerere adresată lui Agripa purta în sine un compliment implicit care urma să fie de valoare pentru Festus
în relaţiile lui viitoare cu Agripa.

21 El însă a făcut apel să fie ţinut sub pază pentru hotărârea împăratului d(Gr.: Sebastos,
denumirea în greacă a titlului de August („cu prerogative divine”) pe care-l purtau
împăraţii romani; şi în v. 25), aşa că am poruncit să fie ţinut sub pază până când îl voi
trimite la Cezar.

Sub pază[Supusă-trad. Cornilescu; „rezervată”, KJV]. Gr. tereo. (vezi cap. 24,23).
Hotărârea[„audierii”, KJV]. Gr. diagnosis, literal „o cunoaştere pătrunzătoare”, arată o cercetare
amănunţită. Acesta era probabil un termen tehnic juridic. Vezi cap. 23,35.
Împăratului[„Augustului”, KJV]. Gr. Sebastos, „adoratului”, „respectatului”, „venerabilului”, echiva-
lentul latinescului Augustus, „măreţ”, „august”, „vrednic de cinste” (vezi vol. V, p. 37, 38; vol. VI,
pag 72). Acesta nu era Cezar August, care a domnit între 27 în.Hr.-14 d.Hr.(vezi vol. V, p. 234), ci un
titlu echivalent cu Cezar. Romanii vorbeau despre conducătorii lor ca fiind Augustus, nu ca fiind
împărat.
Cezar. Împărat, la data aceea, era Nero (54-68). Vezi p. 81-84.

22 Agrippa i-a zis lui Festus: – Aş vrea să-l aud şi eu pe omul acesta! Festus i-a răspuns:
– Îl vei auzi mâine.

Aş vrea să-l aud. Adică dorea să audă. Agripa evident auzise de Pavel şi era curios să afle lucruri
despre el şi învăţăturile lui. Compară cu dorinţa lui Irod Antipa, ruda mai îndepărtată a lui Agripa, de a
vedea pe Isus (Luca 23,8).

Pavel înaintea lui Agrippa

23 Aşadar, în ziua următoare, Agrippa şi Berenice au venit cu mare fast şi au intrat în

sala de audieri împreună cu tribunii şi cu oamenii de seamă ai cetăţii, iar Festus a
poruncit să fie adus Pavel.

Cu mare fast. Poate pentru a impresiona pe Festus şi a impune respect lui Pavel. Aceasta a fost cea
dintâi ocazie a lui Pavel de a mărturisi despre credinţa sa înaintea împăraţilor (vezi cap. 9,15).
Sala de audieri[Locul de ascultare-trad. Cornilescu]. Gr. akroaterion, „cameră de audienţă”. Aceasta
era poate o încăpere mare, rezervată audienţelor speciale de natură mai mult sau mai puţin publică.
Tribunii[Căpetenii-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 22,24. Unii ca Lisias, care a pus pe Pavel la arest.
Festus a adunat acum pe ofiţerii superiori ai garnizoanei, poate pentru a da culoare şi importanţă ocaziei
în cinstea lui Agripa.
Oamenii de seamă[Oamenii cei mai de frunte-trad. Cornilescu]. Adică oamenii importanţi ai Cezareei.

~ 336 ~
24 Festus a zis: „Rege Agrippa şi voi, toţi cei care sunteţi prezenţi aici cu noi, îl vedeţi
aici pe omul cu privire la care toată mulţimea iudeilor a făcut apel la mine, atât în
Ierusalim, cât şi aici, strigând că nu trebuie să mai trăiască.
Mulţimea iudeilor. Adică poporul iudeu ca naţiune, reprezentat, fireşte, prin preoţii cei mai de seamă şi
prin membrii Sinedriului.
M-a rugat[A făcut apel la mine-trad. Cornilescu]. Sau „mi-au făcut cerere”, „mi-au făcut o petiţie”,
„au mijlocit la mine” (vezi Romani 8,27.34, 11,2; Evrei 7,25).
Şi aici. Conducătorii din Ierusalim stârniseră o partidă pornită împotriva lui Pavel în Cezarea, care se
alăturase cererii făcute guvernatorului de a-l da pe Pavel la moarte.
Strigând. Pe cât se pare, cererile iudeilor ca Pavel să fie ucis erau vehemente şi gălăgioase (conform
cap. 22,22.23).

25 Fiindcă am înţeles că nu a făcut nimic vrednic de moarte şi, întrucât el însuşi a făcut
apel la împărat, am hotărât să-l trimit.
Nimic vrednic de moarte. Vezi v. 11. Un roman ar fi considerat ca un lucru injurios ideea de a da la
moarte un om pentru încălcarea religiei iudaice. Dar Pavel apelase la Cezarul şi Festus ar fi salutat cu
bucurie sugestii privind pregătirea raportului său către împărat.
Împărat[Cezar-trad. Cornilescu; „Augustus”, KJV]. Vezi v. 21.

26 Dar n-am nimic sigur să-i scriu stăpânului cu privire la acesta şi de aceea l-am adus
înaintea voastră, şi mai ales înaintea ta, rege Agrippa, ca, după ce se va face investigarea,
să am ce să scriu.
Nimic sigur. Festus cunoştea atât de puţine lucruri cu privire la religia iudaică, încât se simţea pus în
încurcătură, neştiind cum să prezinte o acuzare informată împotriva lui Pavel bazată pe o învinuire care
se ocupa exclusiv de chestiuni ale religiei iudaice.
Să-i scriu. Festus trebuia să trimită o reclamaţie detaliată tronului imperial.
Stăpânului[Domnului meu-trad. Cornilescu]. Gr. ho kurios, „domnului” sau „domnului meu”, aici
împăratul, Nero. Când era folosit cu privire la împăraţi, precum şi când era aplicat la Hristos, titlul purta
o implicaţie de divinitate. August interzisese oricui să-l numească domn, aşa cum a făcut-o şi succesorul
său Tiberiu (Suetoniu, Augustus, III. 53.1; Tiberius, XXVII), dar succesorii lor mai modeşti au acceptat
titlul acesta de la prieteni şi linguşitori. Caligula îşi zicea dominus, echivalentul latin al lui Kurios, iar
Domiţian a adoptat titlul de dominus deus, „domn dumnezeu”. Pliniu cel Tânăr se adresa patronului său,
împăratul Traian, adesea cu dominus. Vezi p. 61,62.
Mai ales înaintea ta. Festus se adresa lui Agripa cerând ajutor în rezolvarea acestui caz dificil. În
acelaşi timp, lui Agripa i-ar fi plăcut ca sfatul lui să fie apreciat.

27 Căci mi se pare absurd să trimit un deţinut fără să precizez care sunt acuzaţiile
împotriva lui.”
Absurd[Fără noimă-trad. Cornilescu]. Justiţia romană era cinstită în principiu, deşi judecătorii care o
administrau erau prea adesea venali. Festus era un om cu o oarecare integritate (vezi v.1).

Comentarii Ellen G. White: 1-5 AA 428;2-27 AA 428-435;6-9 AA 429;10-12 AA 430;13-15 AA

433;16 AA 428;18.19.22.23 AA 434;24-27 AA 435.

~ 337 ~
Capitolul 26
1 Agrippa i-a zis lui Pavel: – Ţi se dă voie să vorbeşti în apărarea ta! Atunci Pavel a
întins mâna şi a început să se apere astfel:
Agrippa. Vezi cap. 25,13. Tânărul rege stă într-un contrast izbitor cu Pavel. Ultimul vlăstar al unei linii
descendente cândva măreaţă a regilor iudei, Macabeii, şi al casei lui Irod, Agripa mărturisea că este
iudeu, dar în inimă era roman. Domnia lui marca sfârşitul unei dinastii şi al unei ere. De la început,
dinastia irodiană fusese captivă la Roma şi cu siguranţă nu realizase un demers strălucit. În faţa lui stă
Pavel, bătrân acum, dar puternic în convingerile sale şi plin de încredere, în ciuda împrejurărilor.Agripa
e cinic, indiferent faţă de valorile reale, Pavel e plin de înflăcărare pentru adevăr, indiferent care ar fi
costul pentru el.
A întins mâna. Menţionarea acestui gest spontan sugerează că Luca se prea poate să fi fost martor
ocular (cf. cap. 21,40).
A început să se apere[„a răspuns, KJV]. Adică şi-a prezentat apărarea (vezi cap. 25,8). Apărându-se
înaintea lui Agripa, Pavel se adresează unuia care, cu numele, era iudeu, dar pe cât se pare nu era ostil.
Încrezător că va fi mai bine înţeles, fără îndoială că a vorbit cu mai multă libertate şi poate mai amănun-
ţit decât la audierile anterioare înaintea lui Felix şi a lui Festus.

2 – Rege Agrippa, mă consider fericit că urmează să mă apăr astăzi înaintea ta, cu privire
la toate lucrurile de care sunt acuzat de iudei,
Fericit. Gr. makarios, „fericit”, norocos”, „binecuvântat” (vezi Matei 5,3). Pavel era mai în largul lui cu
Agripa decât cu oricare înaintea căruia apăruse de când fusese arestat. Agripa putea să evalueze mult
mai precis şi mai repede decât un magistrat păgân atât simţămintele acuzatorilor, cât şi ale acuzaţilor.
Fără îndoială că Pavel nădăjduia să influenţeze mintea romană a lui Festus prin aceea a lui Agripa. Deşi
vorbea în apărarea sa, gândurile sale urmăreau proclamarea lui Hristos în faţa celor adunaţi. Convertirea
lor, eliberarea lor din lanţurile păcatului însemnau mai mult pentru el decât propria sa eliberare de lanţu-
rile care îl legau (vezi Fapte 26,29). Pavel era cu totul sincer în afirmaţia lui de început: „mă socotesc
fericit”.
Cu privire la[Pentru-trad. Cornilescu; „cu privire la”, KJV]. Sau „despre”.

3 mai ales pentru că tu eşti cunoscător al tuturor obiceiurilor şi controverselor iudeilor.

De aceea, te rog să mă asculţi cu răbdare.
Mai ales[Căci-trad. Cornilescu; „mai ales, KJV]. Cuvântul acesta se referă probabil la fericirea lui
Pavel (v. 2) de a spune totul lui Agripa şi nu la faptul că Agripa ar fi mai expert decât alţi iudei distinşi
şi bine informaţi (cf. cap. 25,26).
Obiceiurilor şi controverselor. Vezi cap. 6,14; 21,21.

4 Toţi iudeii cunosc felul în care mi-am trăit viaţa încă din tinereţe, viaţă pe care mi-am
petrecut-o de la început în mijlocul neamului meu şi în Ierusalim.
Toţi iudeii cunosc. Mulţi iudei de frunte îl cunoscuseră pe Pavel şi mai mulţi îl cunoscuseră mai ales ca
un tânăr admis în Sinedriu (cap. 8,1.3; AA 102) şi prin reputaţia pe care şi-o câştigase ca persecutor
înflăcărat al sectei creştine neiubite. Datorită încrederii pe care conducătorii o aveau în el, i se încredin-
ţase misiunea specială de a merge la Damasc (cap. 9,1.2).
Felul în care mi-am trăit viaţa[Viaţa mea-trad. Cornilescu; „felul meu de viaţă”, KJV]. Purtarea lui
Pavel, principiile sale de viaţă şi filosofia lui cu privire la viaţă.
De la început[„la început”, KJV]. Mai bine „de la început”. Pavel venise de tânăr la Ierusalim. Chiar şi
în Tars, din zilele copilăriei fusese pătruns de felul de vieţuire iudaic. La Ierusalim petrecuse anii care au
atât de multă influenţă în formarea caracterului, şi toţi cei care-l cunoşteau de atunci puteau mărturisi cu
privire la felul său de purtare între ei.
În Ierusalim. Sau „şi la Ierusalim”. Traducerea aceasta ar sugera că şi la Tars Pavel se întovărăşise mai
~ 338 ~
ales cu cei din propriul său popor, care alcătuiau fără îndoială o colonie rezervată în acea cetate păgână
(vezi cap. 9,11). Pavel fusese cu totul îmbibat cu obiceiurile şi prejudecăţile iudaice şi ar fi fost puţin
probabil ca el să se ridice împotriva lor. Studiile lui ulterioare la Ierusalim ca tânăr urma să întărească
experienţele şi loialitatea copilăriei lui.

5 Dacă vor să mărturisească, ei mă cunosc de mult timp şi ştiu că am trăit ca fariseu, după
cea mai strictă partidă a religiei noastre.
Dacă vor să mărturisească. Dar ei nu erau dispuşi să vorbească în favoarea lui Pavel despre lucrurile pe
care ştiau că sunt adevărate.
De mult timp[De la început-trad. Cornilescu]. Sau „de la cea dintâi”, o expresie pe care Luca o folo-
seşte la fel cu privire la cunoştinţele sale din relatarea evanghelică (Luca 1,3).
Ca fariseu. Vezi vol. V, p. 51, 52.
Cea mai strictă[Cea mai îngustă-trad. Cornilescu]. Literal „cea mai strictă”. Limba greacă nu are super-
lativul dublu. Comparaţi cu Filipeni 3,4-6.
Partidă[„sectă”, KJV]. Cuvântul poate să însemne sau „erezie” sau „sectă” (vezi cap. 5,17;15,5; 24,14).
Aici desemnează pe farisei ca sectă.

6 Iar acum,stau aici ca să fiu judecat din pricina nădejdii în promisiunea pe care a făcut-o
Dumnezeu strămoşilor noştri,
Judecat[Dat în judecată-trad. Cornilescu; „judecat”, KJV]. Sau „să fiu judecat”, adică în ciuda loiali-
tăţii faţă de principiile fundamentale ale iudaismului (v. 4.5). Ca şi creştin, Pavel credea „ceea ce au
spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (v. 22).
Promisiunea. Adică făgăduinţa unui Mesia ce trebuia să vină, în care se adunau toate celelalte făgădu-
inţe, pe care cele douăsprezece seminţii Îl aşteptaseră dintotdeauna. Pavel declară că acestea şi-au găsit
împlinirea în Isus.
Ca parte făgăduinţei unui Mesia este învierea Lui (vezi Isaia 53,10-12), căci ce folos ar fi avut pentru
Israel un Mesia mort? Pentru Pavel, învierea lui Isus era marele eveniment central care îndreptăţea toate
nădejdile sale de viitor (1 Corinteni 15,12-23; Filipeni 3.10.11; 1 Tesaloniceni 4,13-18; Tit 2,13).
Dificultatea principală în gândirea iudaică cu privire la Mesia era că iudeii se concentrau atât de mult
asupra făgăduinţelor Vechiului Testament de mărire naţională şi asupra unui Mesia care avea să vină şi
să înfrângă pe vrăjmaşii lui – toate văzute de profeţii lor ca fiind sigure (vezi vol. IV, p. 27-32), încât
pierduseră din vedere faptul că Mesia trebuia mai întâi să sufere şi să moară pentru păcatele lor (vezi
Luca 4,19). Pavel ştia că făgăduinţele de slavă urmau să fie împlinite prin a doua venire a lui Hristos
(1 Corinteni 15,51-54; Evrei 9,28).
Strămoşilor noştri[Părinţilor noştri-trad. Cornilescu]. Cuprinzând îndeosebi pe Avraam, Isaac şi Iacov.

7 promisiune pe care cele 12 seminţii ale noastre, slujindu-I lui Dumnezeu cu seriozitate
zi şi noapte, speră să o primească. Pentru această nădejde, rege, sunt acuzat eu de către
iudei!
Promisiune[A cărei împlinire-trad. Cornilescu; „la care făgăduinţă”, KJV]. Adică binecuvântarea făgă-
duită a lui Avraam (Geneza 12,1-3) şi repetată descendenţilor săi din generaţie în generaţie. Pentru
Pavel, Isus era personificarea, instrumentul şi realizarea binecuvântării acesteia (Romani 4,12.13;
1 Corinteni 1,30).
Cele douăsprezece seminţii. Deşi 10 dintre ele erau împrăştiate printre neamurile la care fuseseră alun-
gate ca emigranţi captivi, totuşi mai erau consideraţi moştenitori ai făgăduinţelor. Fără îndoială că o
rămăşiţă a acestor seminţii rămăsese credincioasă lui Dumnezeu (cf. 1 Regi 19,18). Iacov a scris epistola
sa „către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate” (Iacov 1,1). Proorociţa Ana era din seminţia
lui Aşer (Luca 2,36). În decursul anilor după restatornicire, mulţi dintre exilaţi trebuie să fi revenit în
patria lor. În Talmud (Berakoth 20a, ed. Soncino, p. 120) despre Rabi Johanan se spune că era „din
sămânţa lui Iosif”.
Cu seriozitate[Necurmat-trad. Cornilescu; „numaidecât”, „îndată”, KJV; „cu stăruinţă”, Nitz.]. Gr. en
~ 339 ~
ekteneia, „cu râvnă”. Cuvântul „îndată” [KJV] nu exprimă înţelesul din limba greacă.
Zi şi noapte. Expresia aceasta amplifică ideea râvnei şi a stăruinţei cu care iudeii evlavioşi practicau
religia lor.
[„Agripa”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt.
Sunt acuzat[Sunt pârât-trad. Cornilescu; „sunt acuzat”, KJV]. Pavel fusese acuzat cu privire la două
aspecte fundamentale ale nădejdii mesianice: (1) că Isus este Mesia şi (2) că Mesia a înviat din morţi
(vezi v. 6). Pavel, iudeu din iudei şi fariseu din farisei, este acum acuzat de compatrioţii săi pe chiar
temeiurile nădejdii în jurul căreia se concentrează iudaismul. El, cel mai strict dintre cei stricţi, stigma-
tizat ca apostat, cel mai înflăcărat patriot declarat trădător!
De către iudei. Dintre toţi oamenii, ei ar fi trebuit să susţină cauza lui în faţa neamurilor în loc să apară
în rolul de acuzator.

8 Ce, vi se pare de necrezut faptul că Dumnezeu învie morţii?!

Vi. Pronumele este la plural, în felul acesta cuprinzându-i pe toţi ascultătorii.
De necrezut. Pentru Pavel, fariseu şi creştin, credinţa în învierea morţilor în general şi a lui Isus în
particular era inevitabilă. Fără nădejdea învierii, întregul edificiu al credinţei iudaice (vezi cap. 24,15) –
ca să nu mai vorbim despre cel al creştinismului (vezi 1 Corinteni 15,12-22) – se prăbuşeşte. Fără
nădejdea învierii, credinţa în Dumnezeu îşi pierde înţelesul (vezi Matei 22,32; 1 Corinteni 15,14.17.19).

9 Într-adevăr, eu însumi credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui
Isus din Nazaret,
Împotriva. Cândva, Pavel luptase contra creştinismului „cu toată curăţia cugetului” (cap. 23,1), dar
acesta era un cuget devenit insensibil cu timpul din cauza mediului şi a instruirii iudaice.
Numelui. O expresie comună în Fapte desemnând pe Cel înviat (vezi cap. 2,38), care era cu adevărat
întruparea tuturor nădejdilor lui Israel (vezi Ioan 1,14).

10 şi aşa am şi făcut în Ierusalim: cu autoritatea primită de la conducătorii preoţilor i-am

băgat în închisoare pe mulţi sfinţi, iar când erau condamnaţi la moarte îmi dădeam şi eu
votul împotriva lor.
Şi aşa am şi făcut. Pare ciudat să gândeşti că Pavel, marele erou al bisericii primare, apostol al neamu-
rilor şi autor aproape a unei treimi din Noul Testament, fusese cândva o stea strălucitoare pe firma-
mentul iudaismului, mult stimat printre iudei (vezi cap. 7,58; 8,1; 9,1.2; 22,4.5). El fusese cândva
promovat într-o poziţie de cinste (cf. AA 102) şi însărcinat cu răspunderi importante (cap. 9,1.2) chiar
de către oamenii care acum îl pârau cu atâta înverşunare sau de succesorii lor imediaţi. Lucrarea lui ca
persecutor nu fusese rezultatul unei izbucniri de mânie, ci se constituia într-o campanie planificată a
unui om evlavios, ambiţios să-şi servească poporul şi biserica şi cu totul hotărât în atingerea scopurilor.
În plus, activităţile acestea avuseseră ca centru Ierusalimul, unde vrăjmaşii săi, cu atât mai înverşunaţi
cu cât fuseseră prieteni cândva, unelteau acum să-l condamne la moarte (cap. 25,1-6).
Condamnaţi la moarte. Numai moartea lui Ştefan este amintită în mod specific de Luca. Evident că
erau şi alţii de a căror moarte fusese răspunzător Pavel.
Îmi dădeam şi eu votul[„consimţeam”, KJV]. Adică aprobam.

11 De asemenea, pedepsindu-i adesea prin toate sinagogile, m-am străduit să-i fac să
blasfemieze; şi fiindcă eram deosebit de furios pe ei, i-am persecutat chiar şi în cetăţile
străine!
Prin toate sinagogile. Se pare că primii creştini nu se îndepărtau de sinagogi, ci continuau să se închine
cu fraţii lor iudei acolo şi în Templu (cap. 2,46). În ce priveşte sinagogile ca loc de pedepsire, vezi
Matei 10,17; 23,34; Marcu 13,9; Luca 12,11; vol. V, p. 56. Cam pe la anul 205 d.Hr., Tertulian numea
sinagogile „fântâni ale persecuţiei” (Scorpiace, 10).

~ 340 ~
 M-am străduit[„îi constrângeam”, KJV]. Literal, „stăruiam de a-i constrânge” sau „încercam să-i
forţez”.
Să blasfemieze. Adică să renunţe la credinţa în Hristos ca Mesia (cf. Levitic 24,11-16). Pliniu (108
d.Hr.) a găsit că creştinii prefereau moartea decât să renunţe la Hristos (Scrisori, X.96).
Furios[Nebună-trad. Cornilescu]. Literal „mânioasă”, „furioasă”. Pavel fusese un fanatic religios, poate
şi din cauza încercării de a înăbuşi apelurile Duhului Sfânt (vezi 1 Timotei 1,13).
Cetăţile străine. Adică cetăţi din ţări străine, însemnând cetăţi dincolo de hotarele Palestinei.

12 Cu acestea în gând, m-am dus în Damasc, având autoritate şi putere deplină de la

conducătorii preoţilor.
Cu acestea în gând[În acest scop-trad. Cornilescu; „la care”, KJV; „în aceste urmăriri”, Nitz.]. Literal
„în urmărirea căror lucruri”, însemnând „în care misiune”.
Având autoritate[Cu putere-trad. Cornilescu; „cu autoritate”, KJV]. Pavel era însărcinatul itinerant
împotriva ereziei. El era inchizitorul general al iudaismului.

13 Pe la mijlocul zilei, rege, în timp ce eram pe drum, am văzut strălucind împrejurul

meu şi împrejurul celor ce călătoreau împreună cu mine, o lumină din cer, a cărei
strălucire o întrecea pe cea a soarelui.
Pe la mijlocul zilei. Lumina orbitoare nu era aceea a soarelui, deoarece Pavel călătorise timp de ore sub
strălucirea lui crescândă, fără să fi suferit ceva. Când soarele strălucea cel mai tare, o lumină suprana-
turală, chiar mai mare decât cea a soarelui, l-a orbit. În v. 13-18 sunt tratate numai acele puncte din nara-
ţiunea convertirii lui Pavel care nu sunt comentate la cap. 9,1-22 (vezi p. 228).

14 Toţi am căzut la pământ, iar eu am auzit un glas care-mi zicea în limba aramaică
a(Sau: ebraică) : „Saul, Saul, de ce Mă persecuţi? Îţi este greu să dai cu piciorul într-un
ţepuş! b(Un proverb care arată cât de absurd este omul care I se împotriveşte lui
Dumnezeu)”
Am auzit un glas care-mi zicea. Toţi au auzit sunetul; numai Pavel a înţeles cuvintele (vezi Fapte 9,4.5;
cf. Daniel 10,7; Ioan 12,28.29).
Să dai cu piciorul,într-un ţepuş[Să arunci cu piciorul înapoi, în vârful unui ţepuş-trad. Cornilescu; „să
calci cu piciorul peste ghimpi”, Nitz.). Acesta pare să fie un proverb grec binecunoscut, care s-ar putea
să fi fost obişnuit la oricare popor care practica agricultura, chiar şi la iudei.
Ilustraţia este luată din obiceiul plugarului oriental de a folosi un ţepuş de fier pentru a zori pasul slăbit
al boilor săi. E posibil ca scena să se fi întâmplat pe drumul spre Damasc, şi Domnul a folosit-o ca
potrivită pentru a ilustra solia Sa pentru persecutor. Forma verbului tradusă „a arunca cu piciorul” poate
fi înţeleasă ca însemnând „a tot da cu piciorul” şi cuvântul tradus „ţepuş” (kentra) înseamnă „ţepuşe”
(cf. 1 Corinteni 15,55), unde apare la singular şi este tradus „bold”. Solia divină sugerează că Pavel se
împotrivise viguros apelurilor Duhului Sfânt (cf. celor de la Fapte 8,1). Duhul lui Gamaliel, învăţătorul
lui Pavel (cap. 22,3) era mai tolerant ca acela pe care-l dădea acum pe faţă Pavel. Această bază a educa-
ţiei sale, cum şi faptul că înainte de convertire Pavel avea rude printre creştini (Romani 16,7) erau
factori importanţi în criza lui spirituală.

15 Eu am întrebat: „Cine eşti, Doamne c(Vezi nota de la 9:5)?” Domnul mi-a răspuns:
„Eu sunt Isus, Cel pe Care tu Îl persecuţi!
Eu sunt Isus. Gr. ego eimi Iesous (vezi cap. 9,5).

~ 341 ~
16 Dar ridică-te şi stai în picioare! Căci M-am arătat ţie ca să te numesc slujitor şi martor
atât al lucrurilor în care M-ai văzut pe Mine, cât şi al lucrurilor în care Mă voi arăta ţie.
Să te numesc slujitor. Vezi cap. 9:10,15 unde Dumnezeu îl instruieşte pe Pavel prin reprezentantul Său,
Anania din Damasc.
În care M-ai văzut[Pe care le-ai văzut-trad. Cornilescu]. Dovezile textuale sunt divizate (cf. p. 10) între
expresia aceasta şi expresia „în care m-ai văzut”. Într-adevăr, Pavel văzuse pe Domnul său (Fapte 22:17,
18; 1 Corinteni 9,1;15,8. De fapt, el îşi baza pretenţia la apostolie pe aceste instrucţiuni directe. El ştia
din experienţă personală că Hristos înviase cu adevărat (cf. Galateni 1,15-18; 1 Timotei 2,7). Pentru a fi
autentic, un martor trebuie să aibă cunoştinţă directă despre ceea ce mărturiseşte.
Mă voi arăta[Mă vei vedea-trad. Cornilescu; „eu mă voi arăta”, KJV; Nitz.]. Hristos S-a arătat lui Pavel
în repetate rânduri pentru a-l îndruma şi pentru a interveni (vezi Fapte 18,9.10; 22,17-21, 23,11;1
Corinteni 11,23;2 Corinteni 12,1-5). Pavel era un martor ocular al Domnului înviat şi cunoştea din
experienţă personală adevărul învierii.

17 Te-am scos din mijlocul poporului tău şi din mijlocul neamurilor la care te trimit,
Te-am scos[Te-am ales-trad. Cornilescu; „eliberându-te, „scăpându-te”, KJV]. Amănuntele acestea,
cum şi altele, nu sunt relatate în rapoartele anterioare (cap. 9,22). Aceasta nu era o făgăduinţă că
Domnul îl va ţine pe Pavel departe de primejdie, ci că va fi cu el în vreme de primejdie.
Poporului. Adică iudeii, în contrast cu neamurile (cf. v. 23).
Te trimit. Pronumele „Eu” este emfatic. Nu altcineva mai prejos de Isus Însuşi îl învesteşte pe Pavel cu
apostolia.

18 ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui

Satan d(Vezi nota de la 5:3) la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare
de păcate şi moştenire alături de cei sfinţiţi.”
Să le deschizi ochii. Vezi Luca 4,18. O făgăduinţă de succes în misiunea sa. Pavel ştia că diavolul
orbise ochii spirituali ai oamenilor (Romani 1,20-32; 2 Corinteni 4,4). Chiar şi atunci când Isus îi
vorbea, Pavel suferea de orbire spirituală. Cât de bine putea el să aprecieze nevoia de iluminare!
Să se întoarcă[„să-i întorci, KJV]. Sau „ca ei să se întoarcă”. Acum, după ce ajunseseră să aibă ochii
deschişi, puteau să vadă moartea singură la capătul drumului pe care mergeau. Aceasta trebuia să-i facă
să se întoarcă.
De la întuneric la lumină. Vezi Ioan 1,4-9.
Autoritatea lui Satan. Satana dusese pe toţi oamenii la păcat. El era, de fapt, autorul păcatului. Numai
puterea superioară a lui Hristos poate să-i elibereze pe oameni din ghearele lui.
Iertare de păcate. Atât iudeii, cât şi neamurile nu se puteau salva singuri din păcat. Evanghelia făcea
accesibilă pentru ei vestea cea bună a iertării, înlăturării păcatului (1 Ioan 1,7-9; 1 Petru 2,24).
Moştenire. În locul lucrurilor de nimic ale lumii acesteia trecătoare, îmbătrânind în nelegiuire. Pavel
urma să ofere neamurilor „o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi care nu se poate veşteji”
(1 Petru 1,4).
Sfinţiţi. [„sfinţiţi prin credinţă”, KJV]. Pavel menţionează adesea sfinţirea, procesul de transformare a
caracterului prin care trebuie să treacă sfinţii. La eliberarea de vinovăţia păcatului realizată prin îndrep-
tăţire (vezi Romani 4,8), ea adaugă o dedicare repetată şi continuă a minţii şi a vieţii în slujba ţintei
desăvârşirii în Hristos. Ea este „lucrarea unei vieţi întregi” (vezi AA 560-562). Vezi Matei 5,48. Aşa
cum ar trebui să facă toţi creştinii, Pavel trăia o viaţă de consacrare continuă, mergând din biruinţă în
biruinţă în Hristos (Filipeni 3,12-14; vezi Romani 8,1-4).

19 De aceea, rege Agrippa, n-am fost neascultător faţă de viziunea cerească,

N-am fost neascultător[N-am vrut să mă împotrivesc-trad. Cornilescu]. Pavel nu a lovit „cu piciorul
înapoi în vârful unui ţepuş” (vezi v. 14). El s-a predat cu totul, ca răspuns la vedenia pe care Hristos i-a
arătat-o. Atât de completă a fost această consacrare, încât de aici înainte Pavel n-a ezitat niciodată când
~ 342 ~
drumul datoriei devenea clar. El cerea numai să ştie ce cerea Domnul şi apoi împlinea (vezi cap. 16,6-
12). În tot cursul vieţii sale, unica lui întrebarea era: „Ce să fac, Doamne?” (cap. 22,10). El ar fi putut să
aleagă să fie neascultător, dar „iubirea lui Hristos” îl constrângea (2 Corinteni 5,14).
Viziunea cerească. Vezi cap. 9,3-7. Aceasta nu era un vis. Saul a întâlnit literal pe Domnul său pe
drumul către Damasc şi a ajuns să-L cunoască personal, într-un sens mai personal decât cei care-L
cunoscuseră în trup. Pentru Pavel vedenia aceasta a rămas o realitate. El ştia în cine crezuse
(2 Timotei 1,12).

20 ci le-am proclamat mai întâi celor din Damasc, apoi celor din Ierusalim şi din întreaga
regiune a Iudeii, iar apoi neamurilor că trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la
Dumnezeu făcând fapte vrednice de pocăinţă.
Le-am proclamat[Am propovăduit-trad. Cornilescu; „am declarat, KJV]. Literal „declarat” sau „anun-
ţat”. Pavel era evanghelistul lui Dumnezeu, purtătorul Lui de veşti bune.
Celor din Damasc. Pavel a pornit la lucru imediat, acolo unde se găsea la data convertirii sale, chiar în
locul unde intenţionase să facă mult rău bisericii (vezi cap. 9,19-22).
Din Ierusalim. Pavel s-a înapoiat la Ierusalim după vreo 3 ani (Galateni 1,18). Acolo, cu riscul vieţii, a
mărturisit cu atâta îndrăzneală încât iudeii, mai ales iudeii elenişti (vezi Fapte 6,1, 14,1), au fost înfuriaţi
(cap. 9,29).
Întreaga regiune a Iudeii[„toate coastele Iudeii”, KJV; „toată ţara Iudeii”, Nitz.]. Adică toată regiunea.
Nu e clar când exact a făcut Pavel lucrarea aceasta de evanghelizare a Iudeii. Totuşi se poate ca ea să fi
fost realizată cu ocazia uneia sau a mai multora dintre cele câteva călătorii ale sale la Ierusalim (vezi
Fapte 11,29.30; 12,25; 15,34; 18,22; 21,8-15; cf. Galateni 1,22).
Neamurilor. Misiunea lui Pavel la neamuri a început cam după 9 sau 10 ani la Antiohia din Siria
(cap. 11,25.26; 13,1-4).
Pocăiască. Gr. metanoeo, „a-şi schimba gândurile” (vezi Matei 3,2; Fapte 3,19-21).
Făcând fapte. Vezi Matei 3,8. Pavel nu susţine aici îndreptăţirea prin fapte, ci felul de „fapte” care
caracterizează o viaţă care a ajuns la neprihănirea prin credinţă în Hristos. El nu vrea să spună că e cu
putinţă de a obţine neprihănirea prin săvârşirea unor anumite fapte, ci că adevărata neprihănire produce
în mod automat fapte care sunt pe măsura prezenţei harului lui Dumnezeu în viaţă şi care sunt dovada
acestei prezenţe.
Nici un evanghelist nu a subliniat mai mult ca Pavel faptul glorios al neprihănirii prin credinţă prin
harul salvator al lui Dumnezeu (Romani 3,21.22.27; Efeseni 2,5-8). Dar ori de câte ori Pavel
menţionează darul fără plată al mântuirii stăruie, ca aici, asupra faptelor bune care urmează (vezi
Romani 8,1-4). Omul credinţei împlineşte legea (Romani 3,31), deoarece este „zidit [creat] în Hristos
Isus pentru fapte bune” (Efeseni 2,10). Ori de câte ori există adevărata neprihănire prin credinţă, aceasta
este dată pe faţă prin fapte bune. „Credinţa fără fapte este moartă” (vezi Iacov 2,14-24).

21 Pentru aceste lucruri m-au prins iudeii în Templu şi au încercat să mă omoare!

M-au prins. Vezi cap. 21,27-31.

22 Însă până în ziua de azi am primit ajutor de la Dumnezeu şi stau aici, depunând
mărturie atât înaintea celor mici, cât şi înaintea celor mari, fără să spun nimic în afară de
ceea ce Profeţii şi Moise e(Adică Vechiul Testament, care era împărţit în 3 secţiuni:
Legea (Moise), Profeţii şi Scrierile; şi în v. 27) au zis că urmează să se întâmple,
Am primit ajutor de la Dumnezeu[Mulţumită ajutorului lui Dumnezeu-trad. Cornilescu]. Vezi
cap. 21,31.32; 23,11.12.30. Pentru ochiul omenesc, Lisias şi ostaşii lui l-au salvat pe Pavel, dar el ştia că
Dumnezeu trimisese ajutoare (vezi cap. 23,11).
Depunând mărturie[Mărturisit-trad. Cornilescu]. Vezi cap. 9,15; 26,1.
Profeţii şi Moise. Adică Vechiul Testament (vezi Luca 24,44). Pavel afirmă de repetate ori încrederea

~ 343 ~
lui în Scripturi şi loialitatea faţă de ele (vezi Fapte 24,14). Profeţiile cu privire la Mesia, împlinite în
Isus, sunt presărate în paginile Vechiului Testament.

23 şi anume că Cristos va trebui să sufere şi, prin faptul că va fi primul înviat dintre cei
morţi, va vesti lumină atât poporului Său, cât şi neamurilor.
Cristos. [„Hristos”, KJV]. Literal „Hristosul” (vezi Mat 1,1).
Va trebui să sufere. [„trebuia să sufere”, KJV]. Suferinţele, moartea şi învierea lui Hristos erau tocmai
punctele în discuţia dintre iudei şi Pavel. În gândirea mesianică iudaică nu era loc pentru un Mesia care
suferă şi moare şi, deci, nu era un motiv ca Mesia să învie din morţi (vezi v. 6). Afirmaţia lui Pavel de
aici este aproape identică cu cea a lui Isus pe drumul spre Emaus (vezi Luca 24,25-27). „Hristos
crucificat” a fost totdeauna „o piatră de poticnire” pentru iudei (1 Corinteni 1,23). Vezi Fapte 13,27-37.
Primul înviat dintre cei morţi[„cel dintâi care să învie, KJV]. Hristos este „pârga celor adormiţi”
(1 Corinteni 15,20), „cel dintâi născut dintre cei morţi” (Coloseni 1,18). El a fost şi cel dintâi care să
proclame că morţii vor trăi prin credinţa în El (Ioan 5,21-29; 11,23-26). Hristos nu a fost cel dintâi din
punct de vedere temporal care a înviat dintre cei morţi. Moise vine mai întâi în înţelesul acesta
(Luca 9,28-30; Iuda 9). Hristos a fost „cel dintâi” în importanţă şi ca autor al vieţii (Coloseni 1,15.16;
3,4). După ce a biruit moartea (Fapte 2,24; Apocalipsa 1,18), El a garantat viaţa tuturor celor care cred
în El şi în puterea Lui. Învierea Lui a fot o chezăşie a învierii generale a celor drepţi (1 Corinteni 15,12-
22). El e Cel care „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea [nemurirea]” (2 Timotei 1,10).
Va vesti lumină[„va arăta lumina”, KJV]. Sau „va proclama lumina”. Evanghelia, tot atât de veche ca
şi nevoia omului de un Mântuitor, e proclamată cu o nouă forţă în lumina morţii şi învierii Lui. Vezi
Ioan 1,4-9.
Poporului. Adică iudeilor. Simeon numea pe pruncul Isus „lumina care să lumineze neamurile şi slava
poporului” Său „Israel (Luca 2,32).

24 În timp ce Pavel se apăra astfel, Festus a zis cu glas tare: – Ţi-ai ieşit din minţi, Pavel!
Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie!
Se apăra[Vorbea ca să se apere-trad. Cornilescu; „vorbea pentru sine”, KJV]. Adică se apăra.
Festus a zis. El auzise mai mult decât era în stare să înţeleagă sau poate decât îl interesa să audă.
Protestul lui a fost cu glas tare. Predicarea Evangheliei este „nebunie” pentru urechi acordate la unison
cu pământul” (1 Cor. 1,23).
Ţi-ai ieşit din minţi[„ţi-ai ieşit din fire”, KJV, Nitz.]. Adică nebun, ca mai târziu aici şi în v. 25. Festus
era probabil sincer când credea că preocuparea lui Pavel pentru teme de felul acela îi afectase mintea.
Ceea ce putea înţelege Agripa, dacă înţelegea, era mult prea mult pentru romanul Festus.

25 Însă Pavel i-a răspuns: – Nu mi-am ieşit din minţi, prea alesule Festus, ci cuvintele pe
care le rostesc ţin de adevăr şi de o judecată sănătoasă!
Prea alesule. [„prea nobilule”, KJV]. Adică excelenţă, un titlu de onoare folosit de obicei şi potrivit cu
poziţia oficială înaltă a lui Festus (vezi Luca 1,3; Fapte 23,26; 24,3).
Judecată sănătoasă[Chibzuite-trad. Cornilescu; „cu seriozitate”, KJV]. Opusul nebuniei puse în
socoteala lui Pavel.

26 Pentru că regele ştie despre aceste lucruri, eu pot să-i vorbesc deschis, întrucât sunt
convins că nu i-a scăpat nimic din acestea, deoarece nu s-au întâmplat într-un colţ!
Regele ştie. Pavel face apel la Agripa pentru ca acesta să recunoască exactitatea istorică a afirmaţiilor
sale cu privire la Hristos.
Vorbesc deschis[Vorbesc cu îndrăzneală-trad. Cornilescu; „vorbesc liber”, KJV]. Raportul convertirii
lui Pavel relatat în acest capitol are mai multe detalii decât versiunile aceleaşi istorii din capitolele 9 şi
22. Pavel a vorbit liber, în parte, pentru că avea în Agripa un ascultător informat şi poate pentru că îşi
dădea seama că aceasta era audierea lui finală în Palestina. Depindeau multe de ea, atât în dreptul său,

~ 344 ~
cât şi al ascultătorilor săi.
Nu i-a scăpat nimic din acestea[„nici unul din lucrurile acestea”, KJV]. Adică viaţa şi lucrarea lui Isus,
moartea şi învierea Sa, cele petrecute în Ziua Cincizecimii, minunile săvârşite de Petru, Ioan şi alţi
apostoli, convertirea uimitoare a lui Pavel, remarcabilele rezultate ale predicării Evangheliei.
Nu s-au întâmplat într-un colţ. Fariseii se plânseseră că „lumea se duce după” Isus (Ioan 12,19), iar
iudeii au spus dregătorilor din Tesalonic că apostolii „au răscolit [răsturnat] lumea” (Fapte 17,6).
Interesul şi încântarea, dar şi controversa care au însoţit proclamarea Evangheliei confirmă cele spuse de
Pavel.

27 Crezi tu în Profeţi, rege Agrippa? Ştiu că tu crezi!

Crezi tu? Probabil, ca iudeu, el credea. Profeţii preziseseră tot ceea ce Pavel relata cu privire la Isus.
Vezi v. 22.
Ştiu. Nedorind să fie lipsit de tact şi să pună pe Agripa într-o postură dificilă, Pavel anticipează răspun-
sul său. Agripa şi-a dat seama că tot ce spunea Pavel era adevărat, dar în el cunoştinţa şi convingerea nu
reuşeau să producă acţiune (vezi Matei 7,21-27).

28 Însă Agrippa i-a zis lui Pavel: – Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!

Curând[„aproape”, KJV; „cu puţin”, Nitz.]. Gr. en oligo, literal „în scurt”,poate „peste un scurt [timp]”,
dar niciodată „aproape”. Ambiguitatea textului în limba greacă a acestui verset a avut ca rezultat diferite
încercări de traducere şi exegeză.
Comentatorii, în general, au tras concluzia că Agripa vorbea cu ironie, ca şi cum nu ar fi luat în serios
apelul lui Pavel din v. 26.27. Dacă lucrurile stau aşa, ironia lui era o mască pentru a ascunde adevăratele
lui sentimente (vezi AA 438). Ca şi Agripa, cei care sunt profund convinşi vorbesc şi acţionează adesea
într-un fel nepăsător, mai ales în prezenţa tovarăşilor lor necredincioşi. Deşi stăpânit de o profundă
convingere, Agripa poate că dorea să dea celor adunaţi în sala de audienţă a procuratorului impresia că
el îl considera pe Pavel prea naiv ca să-şi închipuie că un deţinut putea să convertească un rege într-un
timp scurt sau printr-o explicaţie atât de scurtă.

29 Pavel i-a răspuns: – Fie curând, fie târziu, mă rog lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi
cei ce mă ascultă astăzi să devină aşa cum sunt eu, în afară de lanţurile acestea!

Fie curând, fie târziu. [„fie aproape, fie cu totul”, KJV; „şi cu puţin şi cu mult”, Nitz.]. Literal, „fie în
puţin, fie în mult”, cu referire la „în puţin” al exclamaţiei lui Agripa (v. 28). Oricât de puţin sau de mult
a dat Pavel ca dovezi, e de-ajuns ca pe ele să se construiască un apel adresat unui iudeu informat cum
era regele.
Nu numai tu. Cu nimic intimidat, Pavel stăruie mai departe în apelul său.
Să devină[Să fiţi-trad. Cornilescu]. Literal „să ajungeţi”.
În afară de lanţurile acestea. În timp ce gesticulează cu mâinile, Pavel îşi aduce aminte de lanţurile cu
care e legat.

30 Regele, guvernatorul, Berenice şi toţi cei ce şedeau împreună cu ei s-au ridicat

[„După ce el a vorbit în felul acesta”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor
cuvinte.
Regele... s-au ridicat. Interviul se termină fără rezultate vizibile ca urmare a reuşitei, dar scurtei sale
prezentări şi a apelului său plin de râvnă. Cât de adâncă trebuie să fi fost dezamăgirea lui Pavel, cu greu
poate cineva să aprecieze.

~ 345 ~
31 şi, în timp ce plecau, îşi spuneau unii altora: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de
moarte sau de lanţuri!”

Îşi spuneau unii altora[„vorbeau între ei”, KJV]. Mai degrabă „ziceau unul către altul”, făcând schimb
de păreri cu privire la cazul lui Pavel.
Nimic vrednic de moarte. Pavel s-ar fi putut să fie „nebun” (v. 24.25), dar nu era primejdios. Festus şi
Agripa erau gata să admită că Pavel era sincer, informat şi plin de zel pentru Dumnezeu.

32 Agrippa i-a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi eliberat dacă n-ar fi făcut apel la
Cezar!”

Ar fi putut fi eliberat[„pus în libertate, KJV]. Vezi cap. 25,11.

Comentarii Ellen G. White:

1-3 AA 435
1-32 AA 435-438
5 GC 213
8-19 AA 436
9-11 AA 103
1. 10.11 SC 41, 5T 641 12 AA 123
12-14 AA 114
16-18 AA 126
18 AA 159; MB 109
20 AA 125
20-27 AA 437
28 EW 207, GC 164
2. 28.29 Ed 67, SR 313 28-32 AA 438

~ 346 ~
Capitolul 27
Călătoria spre Roma

1 Când s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia, l-au predat atât pe Pavel, cât şi pe alţi
prizonieri unui centurion pe nume Iulius, centurion al regimentului imperial a(Literal:
cohortei Augusta; deşi există evidenţe istorice ale existenţei unor cohorte Augusta
(cohorta Augusta I în Siria, în timpul lui Augustus şi cohorta Augusta III la Roma), cel
mai probabil aici este vorba despre aşa-numiţii speculatores, o unitate specială care nu
aparţinea de o legiune anume, jucând un rol important în situaţia unor intrigi militare).
Plecăm pe mare spre Italia. În sfârşit, deşi în împrejurări mult diferite de cum intenţionase el, Pavel
urma să-şi realizeze dorinţa de mult cultivată de a vedea Roma (Fapte 19,21; vezi Romani 1,15; 15,22-
24; hărţi p. 444,33).
L-au predat atât pe Pavel. Ostaşii care au avut în grijă de Pavel în timpul şederii lui în Cezarea l-au
predat unui ofiţer pentru călătoria la Roma.
Alţi. Gr. heteroi, implicând o categorie de deţinuţi diferiţi în vreun fel oarecare de Pavel.
Centurion[Sutaş-trad. Cornilescu]. Un ofiţer roman care comanda 100 de oameni (vezi cap. 10,1).
Regimentului imperial[Ceata-trad. Cornilescu]. Gr. speira, „cohortă”. O cohortă auxiliară romană, aşa
cum era probabil aceasta, consta din aproape 1 000 de oameni (vezi cap. 21,31; 23,10). S-au dat diferite
sugestii cu privire la identitatea „cetei” augustane. Există dovezi scrise că o cohortă numită Augusta a
fost staţionată în Siria în primul secol, iar cea menţionată aici poate fi probabil identificată cu ea. Vezi o
hartă a călătoriei lui Pavel la Roma Insula Malta şi Via Apia Inscripţii

2 Ne-am îmbarcat pe o corabie din Adramita, care urma să plece spre locurile de prin
Asia b(Vezi nota de la 2:9). Cu noi era şi Aristarh, un macedonean din Tesalonic.
Ne-am îmbarcat pe o corabie. Gr. epibaino, aici un termen tehnic însemnând „a îmbarca”, „a se urca la
bord”.
Adramita. Un port maritim pe coasta de nord-vest a Misiei din Asia Mică, la 50 de mile spre est de
Troa. Era un centru comercial cu o oarecare însemnătate. Numele lui modern este Edremit. Acesta pare
să fi fost portul de bază al corăbiei şi destinaţia ei de bază în acest voiaj.
Urma să plece. Literal, „era pe punctul de a pleca”, cu referire la corabie. Sutaşul intenţiona să facă
escală în diferite porturi în drumul său până va găsi o corabie care mergea la Roma.
Cu noi era[„fiind cu noi”, KJV]. Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că atât Aristarh, cât şi Luca,
scriitorul naraţiunii, îl însoţeau pe Pavel. Legea romană prevedea că un cetăţean roman care călătorea ca
deţinut putea fi însoţit de un sclav şi de un medic personal. Poate că Aristarh servea ca slujitor al lui
Pavel şi Luca servea ca medic al său.
Aristarh. Un tovarăş de călătorie al lui Pavel. El fusese cu Pavel la Efes (cap. 19,29), apoi în
Macedonia şi Grecia (cap. 20,4). A fost cu el în timpul primei lui întemniţări la Roma (Coloseni 4,10;
Filipeni 24).

3 În ziua următoare am debarcat în Sidon. Iulius s-a purtat omenos cu Pavel şi i-a dat
voie să meargă pe la prietenii săi, ca să primească îngrijire.
Sidon. Binecunoscutul port maritim pe coasta Feniciei, deseori menţionat alături de Tir (vezi vol. II,
p. 67-69; vezi cap. 12,20).
S-a purtat[„trata”, KJV]. Gr. chraoimai, „a uza”, „a se ocupa cu”, „a trata” (cf. cap. 7,19). Pavel făcea o
impresie bună asupra celor care veneau în contact apropiat cu el.
Omenos. Gr. philantropos, „omeneşte”, „amabil”.
Să primească îngrijire[„să fie înviorat”, KJV]. Sau „să primească ospitalitate”.

~ 347 ~
4 Apoi am plecat de acolo şi am navigat la adăpostul insulei Cipru, din cauză că vânturile
erau potrivnice.

Am plecat[„ne-am lansat, KJV]. Adică am ieşit în larg, am plecat cu corabia pe mare (cf. Luca 5,4).
La adăpostul insulei Cipru[Pe lângă Cipru-trad. Cornilescu; „sub Cipru, KJV]. Adică pe partea dinspre
pământ sau opus vântului, între insulă şi continent. Pe vreme favorabilă cursa fără îndoială ar fi fost
cumva la sud de Cipru (vezi capitolul 21,1-3).

5 Am navigat pe marea deschisă – pe lângă Cilicia şi Pamfilia – şi am ajuns la Mira, în

Licia.

Marea deschisă-pe lângă Cilicia[Marea care scaldă Cilicia-trad. Cornilescu; „marea Ciliciei” , KJV].
Sau „marea din faţa [coastei] Ciliciei şi Pamfiliei”.
Mira. O cetate la aproximativ 2 mile de coastă, în susul râului Andriacus. Acum e numită Dembre de
către turci. Acesta nu era un port obişnuit de escală pentru corăbiile care călătoreau din Palestina la
Roma. O inscripţie veche numeşte Mira un antrepozit de cereale. Corabia fiind din Alexandria poate că
era în drum pentru a descărca cereale acolo (v, 38). Egiptul era grânarul Imperiului Roman.

6 Acolo, centurionul a găsit o corabie din Alexandria, care pleca în Italia, şi ne-a
îmbarcat pe ea.

Corabie din Alexandria. Mira era la mare distanţă de drumul direct dintre Alexandria şi Roma.

7 Timp de mai multe zile am navigat încet şi cu greutate. Am ajuns lângă Cnidus şi,
pentru că vântul nu ne-a lăsat să mergem acolo, am navigat la adăpostul Cretei, trecând
pe lângă Salmon.

Am navigat încet. Evident din cauza vântului puternic din faţă.

Cu greutate[„cu greu”, KJV]. Gr. molis, „cu dificultate” (cf. v. 8).
Cnidus. Pe atunci, un port maritim aglomerat, la colţul extrem de sud-vest al Asiei Mici, acum în ruine.
Era vestit ca centru cultic pentru Afrodita. O colonie iudaică era acolo, cel puţin de pe timpul
Macabeilor (1 Macabei 15,15-24). Se pare că vânturile forţau corabia să se ţină aproape de coastă.
Acum, în largul Egeei, simţea forţa deplină a furtunii şi s-a îndreptat către Creta.
Nu ne-a lăsat[„nesuferindu-ne, KJV]. Sau „neîngăduindu-ne”. În sezonul acela, vânturile erau de obicei
de la nord-vest şi purtau numele de vânturi etesiene (totuşi, vezi v. 14).
La adăpostul Cretei[Pe la capătul Cretei-trad. Cornilescu; „sub Creta”, KJV; „pe lângă Creta”, Nitz].
Adică împotriva vântului din Creta, protejaţi de vânt (cf. v. 4). Aici marea urma să fie mai puţin
violentă.
Salmon. Probabil capul Sidero, un promontoriu la capătul estic al Cretei, pe lângă care, pe mare fiind,
corabia era protejată faţă de vânt.

8 După ce am trecut de el cu greu, am ajuns la un loc numit „Limanuri bune”, care era
aproape de cetatea Lasea.

Cu greu. Adică cu dificultate (cf. v. 7).

Limanuri bune. În versiunea greacă, nu e nici un articol hotărât. Oraşul nu este menţionat în literatură,
dar încă poartă acelaşi nume. E pe coasta sudică a Cretei, cam la 5 mile est de Capul Matala, promon-
toriul principal pe coasta de sud a insulei. E cunoscut acum sub numele de Limenes Kali.
Lasea. Ruinele acestei cetăţi au fost identificate la câteva mile est de Limanuri Bune.

~ 348 ~
9 Trecuse mult timp şi călătoria se făcea de acum periculoasă, pentru că trecuse chiar şi
perioada postului c(Este vorba despre postul prilejuit de Ziua Ispăşirii (10 Tişri, septem-
brie-octombrie); din sursele istorice aflăm că navigaţia în Mediterană era considerată
periculoasă în a doua jumătate a lui septembrie şi imposibilă în a doua jumătate a lui
noiembrie). Prin urmare, Pavel i-a sfătuit
Trecuse mult timp. Adică aşteptând un vânt prielnic şi discutând ce trebuie făcut.
Călătoria pe mare se făcea de acum periculoasă[„navigaţia era acum primejdioasă” , KJV]. Navigaţia
pe Mediterană era întreprinsă numai pe vreme bună.
Postului. Evident Ziua Ispăşirii, în ziua a zecea a lunii a şaptea a calendarului eclesiastic, Tişri (vezi
vol. II, p. 108; Iosif, Antiquities, III.10.3 [240]). Era probabil ultima parte a lui octombrie şi erau de
aşteptat furtuni năprasnice.

10 astfel: „Oamenilor, văd că această călătorie e pe cale să se facă cu mare pagubă şi cu

mare pierdere nu numai pentru încărcătură şi corabie, ci şi pentru vieţile noastre!”
Văd. Gr. theoreo, „a discerne” (cf. Ioan 4,19). Înţelegerea de către Pavel a primejdiei care ameninţa nu
era în mod necesar prin puterea supranaturală de pătrundere a lucrurilor, ci din propria lui observaţie şi
judecată, ca un călător încercat. Nu se vede că a vorbit ca profet. Notaţi că „paguba” de vieţi omeneşti
de care el se temea pentru cei de pe bord nu a avut loc (Fapte 27,44).
Mare pagubă şi cu mare pierdere[Primejdie şi... multă pagubă-trad. Cornilescu; „mare îndrăzneală şi
multă pagubă” , KJV]. Sau „avarie şi multă pierdere”. Fără îndoială că Pavel câştigase respectul celor
care răspundeau de corabie, simţindu-se liber să dea sfat, aşa cum a făcut. El făcuse deja câteva călătorii
pe mările Mediterană şi Egee. Cu câţiva ani înainte de această ultimă călătorie pe apă, el scrisese, „de 3
ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării” (2 Corinteni 11,25). În ce
priveşte călătoria pe apă a lui Pavel şi naufragierea pe insula Malta, vezi nota suplimentară la sfârşitul
capitolului.

11 Dar centurionul era mai convins de spusele căpitanului şi ale proprietarului corăbiei
decât de spusele lui Pavel.
Era mai convins[A ascultat-trad. Cornilescu; „a crezut” , KJV]. Literal, „ a fost convins”. Când era
vorba de chestiuni de felul acesta, sutaşul avea mai multă încredere în căpitanul corăbiei şi în proprie-
tarul ei decât în Pavel. Ca ofiţer al gărzii imperiale, sutaşul avea influenţă asupra marinarilor.
Căpitanului[Cârmaci-trad. Cornilescu]. Gr. kubernetes, „cârmaci”, „pilot”, cel care avea răspunderea
navigaţiei corăbiei. În mod natural, sutaşul prefera judecata unui navigator expert decât a unui rabi iudeu
itinerant.
Proprietarului[Stăpânul-trad. Cornilescu]. Probabil atât al corăbiei, cât şi al încărcăturii, care consta din
grâu egiptean (v. 38) cu destinaţia Roma. Acest produs conta mult în comerţul profitabil activ dintre
Alexandria şi Roma (vezi v. 5).

12 Întrucât portul era nepotrivit pentru a petrece iarna acolo, cei mai mulţi au fost de
părere să plece de acolo pe mare şi să încerce să ajungă la Fenix, un port din Creta,
îndreptat spre sud-vest şi nord-vest, ca să ierneze acolo.
Era nepotrivit[„nu era spaţios”, KJV]. Sau „nu era potrivit”, „nu era corespunzător”. Poate că portul nu
părea să ofere destulă protecţie corăbiei pe timpul iernii sau poate că Limanuri Bune era un port prea
mic pentru a furniza provizii corespunzătoare.
Să plece. Gr. anago, aici însemnând „să plutească”.
Fenix. În general, identificat cu actualul port cretan Lutro, cel mai bun port pentru întregul curs al
anului de pe coasta de sud a Cretei. El e menţionat de Strabo Geografie, X.4.3). S-a găsit în apropiere o
tăbliţă dedicată lui Serapis şi lui Jupiter ca dar de mulţumire pentru salvarea pe mare a unei corăbii
pornite din Alexandria.

~ 349 ~
 Spre sud-vest şi nord-vest[Spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus –trad. Cornilescu; „sud-vest şi
nord-vest” , KJV]. Expresia zice literal, „privind în jos spre sud-vest şi nord-vest”. Portul Lutro este
orientat spre est şi o persoană, intrând în port la bordul unei corăbii, ar privi spre vest. De cealaltă parte
a promontoriului care formează portul Lutro se află portul mai puţin protejat Fineca, privind spre vest.

Furtună pe mare

13 Vântul de sud sufla uşor, astfel încât, crezând că-şi pot atinge scopul, au pornit de-a
lungul coastei Cretei, cât se putea de aproape.
Vântul de sud sufla uşor. Aceasta ar fi reprezentat o schimbare completă a vremii, deoarece pilotul
ţinuse drumul corăbiei pe la sud de Creta pentru a scăpa de vântul de nord (v. 7.8).
Că-şi pot atinge scopul[Stăpâni pe ţintă-trad. Cornilescu; „şi-au ajuns scopul”, KJV]. Adică aştepta-
seră destul de mult timp ca să se schimbe vremea.
[Au ridicat ancorele-trad. Cornilescu; „desfăcându-se de acolo”, KJV]. Sau „ridicând ancora”.
Au pornit[„navigau” , KJV]. Literal, „navigau înainte”.
Cât se putea de aproape[Pe marginea-trad. Cornilescu; „în apropiere de”, KJV]. Gr. asson, „mai
aproape”. Cu multă vreme în urmă, considerat un nume de localitate, cuvântul acesta e acum, în general,
considerat că înseamnă „mai aproape”. Nici un loc de felul acesta nu a fost identificat. Scopul căpita-
nului era de a se ţine aproape de ţărm până va fi ajuns la Fenix, cam la 40 mile spre vest.

14 Curând însă a început să sufle dinspre insulă un vânt năprasnic numit Euraquilo
d[Sau: Nord-Esticul; denumirea este una hibridă, formată din gr. euros (vântul de răsărit)
şi lat. aquilo (vântul nordic)].
A început să sufle dinspre insulă[S-a dezlănţuit asupra insulei-trad. Cornilescu; „s-a ridicat împotriva
ei” , KJV]. Literal, „a bântuit dinspre ea”, adică dinspre insula muntoasă Creta. A avut loc încă o schim-
bare bruscă, de la vântul uşor dinspre sud la un vânt tare dinspre nord, şi acesta a împins corabia spre
sud către insula Clauda (v. 16; vezi hărţile p. 444,33).
Năprasnic[Furtunos-trad. Cornilescu]. Gr. tuphonikos, un adjectiv derivat din numele zeului Tifon,
care personifica forţele furtunoase ale naturii şi, îndeosebi, vânturile violente. Schimbările rapide de
vânt arată că aceasta era o furtună ciclonică majoră.
Euraquilo[„Euroclidon” , KJV]. Gr. eurokludon, din două cuvinte, însemnând „vânt de est” şi „val
[mare]” sau „apă agitată”. Eurochilonul ar desemna astfel un vânt de est care ridică valuri mari. Totuşi,
dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru expresia eurakulon. Acest cuvânt hibrid, a cărui
primă parte este greacă, a doua fiind latină, indică un vânt de nord-est.

15 Corabia a fost luată de vânt, fără să se poată împotrivi lui, şi astfel ne-am lăsat duşi de
el.
Corabia a fost luată[„corabia a fost apucată” , KJV]. În timp ce corabia se ţinea pe aproape de coasta de
est a Capului Matala. Dar când a pornit de-a curmezişul golfului deschis în drumul ei spre Fenix, vântul
violent de nord-est a izbit cu toată furia şi a împins corabia spre sud-vest, în direcţia Claudei.
Fără să se poată împotrivi[„fără să reziste vântului” , KJV]. Adică nu putea face faţă vântului.
Duşi de el[„am lăsat-o mânată” , KJV]. Literal, „a dat voie [vântului] şi am fost mânaţi”. Era imposibil
de condus corabia. Nu era nimic de făcut decât de a înainta în direcţia vântului, spre sud-vest.

16 Am navigat la adăpostul unei insule mici, numite Cauda, şi cu greu am putut să

aducem sub control barca de salvare a corăbiei.
Am navigat la adăpostul[Am trecut... pe la partea de jos-trad. Cornilescu; „alergând pe sub” , KJV].
Adică în direcţia vântului (vezi v. 4).
Cauda[Clauda-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru expresia Clauda.

~ 350 ~
Numele modern al insulei este Gozo sau Gaudo. Ptolomeu (Geografie, III.15.89) o numea Claudos.
Insuliţa se află cam la 45 mile sud-vest de Capul Matala, în apropiere de care vântul de nord-est s-a
aruncat asupra corăbiei.
Să aducem sub control barca de salvare a corăbiei[Să punem mâna pe luntre-trad. Cornilescu]. Această
mică luntre era în mod normal ţinută la remorcă, pentru folosire în caz de forţă majoră. Pe marea
înfuriată, fără îndoială că ea se umplea repede cu apă şi ajungea să nu mai poată fi manevrată. Echipajul
încerca să o ridice pe bordul corăbiei, ca nu cumva să o piardă.

17 Au ridicat-o la bord şi apoi s-au folosit de nişte frânghii ca să cuprindă corabia de jur
împrejur. De teamă să nu eşueze în bancurile de nisip ale Sirtei, au lăsat jos ancora de
furtună şi s-au lăsat duşi de vânt.
Au ridicat-o[„luată sus” , KJV]. Sau „au înălţat-o”.
Frânghii[Mijloace de ajutor-trad. Cornilescu]. Funii puternice au fost trase în jurul carenei corăbiei
pentru a împiedica lemnăria să se desfacă sub forţa vântului şi a valurilor. Procedeul de „a încinge” un
vas de lemn e cunoscut astăzi sub numele de „frapping”. Evident, corabia nu era în stare bună de
navigaţie şi trebuie să fi avut crăpături atât de mari, încât încheieturile din bordaj ameninţau să se
desfacă. Corabia era în primejdie de a se scufunda în mare. Compară cu Tucidide (History, I.29.3) şi
Horaţiu (Ode, i.14).
Eşueze[Cadă-trad. Cornilescu]. Gr. ekpipto, aici însemnând „a fi aruncată [pe ţărm]” sau „a fi mânată
[în]”.
Sirtei[„nisipuri mişcătoare” , KJV; „Sirte”, Nitz.]. Gr. surtis, numele braţului răsăritean al marelui golf
care face o adâncitură în ţărmul nordic al continentului african şi e cunoscut astăzi ca Sirta Mare spre
deosebire de Sirta Mică, braţul apusean al aceluiaşi golf. Apele Sirtei Mari şi ale Sirtei Mici sunt puţin
adânci şi ascund bancuri de nisip sau nisipuri mişcătoare, care le-au transformat în cimitirul a nenumă-
rate corăbii de la începuturile navigaţiei. Corabia lui Pavel era mânată de vânt în direcţia Sirtei Mari.
Vezi Lucan, The Civil War, X.303-310; CF. Milton, Paradisul pierdut, II.939.
Lăsat. Gr. chalao, „a slăbi”, a coborî”, „a lăsa în jos”.
Ancora[Pânzele-trad. Cornilescu]. Gr. skeuos, „echipamentul” corăbiei. Echipajul a lăsat în jos tot ce
era înălţat şi de care se putea lipsi, mai ales pânzele principale grele şi scripeţii lor, pentru a ţine corabia
sub control şi în felul acesta să evite Sirta, cu temutele ei bancuri de nisip.
Diferitele precauţii luate (v. 16.17) au fost terminate în timp ce corabia se bucura de calmul momentan
relativ la adăpostul Claudei. În ce priveşte o descriere a acestei părţi a călătoriei, vezi nota suplimentară
de la finele capitolului.
Şi[„aşa” , KJV]. Sau „în felul acesta”, adică cu luntrea pe punte, cu parâmele fixate bine în jurul care-
nei corăbiei şi cu instrumentele care nu erau necesare înlăturate.
Duşi. Într-o zi sau două, vântul de nord-est urma să împingă corabia spre vest-sud-vest în Sirta. Pentru
a evita lucrul acesta, marinarii au echipat corabia pentru vreme de furtună, au ridicat-o şi au făcut o voltă
de tribord. În felul acesta, cu prova corăbiei îndreptate aproape către nord şi vântul de la nord-est lovind
corabia la tribord, ea urma să fie împinsă mai ales lateral, înspre nord-nord-vest. Distanţa de la Clauda la
Malta e de aproape 475 mile.

18 Fiindcă eram prinşi într-o furtună foarte puternică, în ziua următoare au început să
arunce încărcătura corăbiei,
Prinşi[Bătuţi foarte tare-trad. Cornilescu]. Furtuna sporea în violenţă.
În ziua următoare. Adică, a doua zi a furtunii. Corabia trecuse acum de adăpostul temporar oferit de
insula Clauda.
Au început să arunce încărcătura[„au uşurat corabia” , KJV]. Au început să arunce încărcătura de grâu
(v. 38) peste bord. Corabia continua să ia apă în ciuda funiilor întinse de-a curmezişul carenei pentru a o
feri de a se frânge (vezi v. 17).
Corăbiei. Adică numai a corăbiei.

~ 351 ~
19 iar a treia zi au aruncat cu mâinile lor peste bord şi echipamentul corăbiei.
Au aruncat[„am aruncat” , KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) expresia „ei au aruncat”.
Cu mâinile lor[Cu mâinile noastre-trad. Cornilescu]. Literal, „mâinile noastre”, adică mâinile echipa-
jului (vezi comentariul anterior). Uneltele nu au fost duse de valuri sau luate de vânt de pe corabie, ci au
fost aruncate în mod deliberat peste bord.
Echipamentul[Uneltele-trad. Cornilescu]. Vezi v. 17. Tot echipamentul care putea fi îndepărtat de pe
corabie, mai ales ce era pe punte, a fost aruncat peste bord.

20 Timp de mai multe zile nu s-au văzut nici soarele, nici stelele, iar furtuna n-a slăbit
deloc. Într-un final ni se dusese orice speranţă că vom fi salvaţi.
Multe zile. Aproape două săptămâni, aşa cum au decurs evenimentele (v. 27).
Soarele…stelele. Înainte de inventarea busolei, navigatorii depindeau în largul mării de observarea
soarelui, ziua, şi a stelelor, noaptea ca să determine direcţia şi să cunoască poziţia în care se aflau. Este
evident din v. 27 că personalul corăbiei nu cunoştea poziţia corăbiei. Se rătăciseră.
Într-un final[„apoi” , KJV]. Gr. loipon, „în cele din urmă”, „în fine”. Cum furtuna continua să facă
imposibil observarea poziţiei şi cu primejdia iminentă de a se scufunda în mare sau de a fi împinşi în
Sirta sau izbiţi de un ţărm stâncos, echipajul şi-a pierdut în cele din urmă orice speranţă.

21 După ce a trecut mult timp în care ei nu mai mâncaseră, Pavel s-a ridicat în mijlocul
lor şi a zis: „Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi plecat din Creta, ca să fi scăpat
de această pagubă şi de această pierdere.
Mult timp în care ei nu mai mâncaseră. Adică echipajul şi probabil cea mai mare parte a pasagerilor,
aşa cum reiese din versiunea greacă. Agitaţia şi dificultatea de a manevra corabia în timpul furtunii
făcuseră dificile pregătirea şi consumarea de hrană. Fără îndoială că cei mai mulţi sufereau şi de rău de
mare.
Pavel s-a ridicat. De la respingerea sfatului său, pe când erau la Limanuri Bune, se pare că Pavel şi
însoţitorii săi îi lăsaseră pe căpitan şi echipajul să procedeze după găsirea lor cu cale.
Trebuia să mă ascultaţi. „V-am spus eu” – cuvintele lui Pavel nu erau o mustrare sau cicăleală neplă-
cută, ci pentru a convinge personalul corăbiei să ia aminte la ceea ce era gata să spună. Dacă sfatul lui
(v. 10) ar fi fot ascultat, primejdia şi spaima celor câteva zile trecute ar fi putut fi evitate. Ei ar face bine
dacă ar lua aminte la noul sfat pe care avea să-l dea acum.
Să fi scăpat[„nu aţi dobândit” , KJV]. Sau „nu aţi fi dat de”.
Pagubă şi... pierdere[Primejdie şi... pagubă-trad. Cornilescu; „pagubă şi pierdere”,KJV; „îndrăzneală şi
pagubă”, Nitz.]. Ei pierduseră încărcătura şi uneltele (v. 18.19) şi acum părea că sunt pe punctul de a
pierde şi corabia însăşi şi chiar propria lor viaţă (v. 20).

22 Acum însă vă sfătuiesc să prindeţi curaj, pentru că nici unul dintre voi nu-şi va pierde
viaţa, ci se va pierde doar corabia.
Prindeţi curaj[Fiţi cu voie bună-trad. Cornilescu]. Sau „aveţi curaj”, „prindeţi inimă”. La timpul cuve-
nit, totul va fi bine. Puneţi în contrast cuvintele de încurajare ale lui Pavel cu pierderea din partea lor a
oricărei nădejde” (v. 20). Comparaţi cu Ioan 16,33; Fapte 23,11. Atitudinea şi tonul vocii lui Pavel
trebuie să fi fost în acord cu îndemnul lor încurajator. Aşa trebuie să fie cu creştinii care aduc veşti bune
de mântuire prin Hristos unei lumi aflată la ananghie.
Nici unul dintre voi nu-şi va pierde viaţa[„nu se va pierde viaţa nimănui” , KJV]. Pavel fusese de
părere că s-ar putea pierde vieţi (v. 10), dar Dumnezeu i-a descoperit că nu va fi nici o pierdere umană.
Corabia. Adică numai a corăbiei.

~ 352 ~
23 Căci noaptea trecută a stat lângă mine un înger al Dumnezeului Căruia Îi aparţin şi
Căruia mă închin
A stat lângă mine[Mi s-a arătat-trad. Cornilescu; „a stat lângă mine” , KJV]. Fără îndoială că Pavel şi-a
amintit de vizita îngerului în celula lui din închisoarea din Ierusalim, când i s-a spus că urma să se înfăţi-
şeze înaintea Cezarului (capitolul 23,11).
Un înger[îngerul” , KJV]. Literal, „un înger”. Cu privire la intervenţia îngerilor în favoarea copiilor lui
Dumnezeu, vezi Fapte 5,19; 8,26; 12,7; cf. Evrei 1,13.14.
Al Dumnezeului Căruia Îi aparţin. Religia e ceva personal, o consacrare, o închinare şi o slujire perso-
nală adusă unui Dumnezeu personal. Pavel le aduce o mărturie răsunătoare păgânilor înspăimântaţi de
pe corabia sortită pieirii. El cunoaşte pe Dumnezeul care este pe punctul de a interveni în favoarea celor
de pe corabie, deoarece El este al lui Pavel şi Pavel este al Lui în comuniune şi slujire reciprocă. Pavel
luase jugul slujirii şi ajunsese să cunoască îndeaproape pe divinul lui Tovarăş de jug (vezi Matei11,28-
30; cf. Romani 1,9; 2 Timotei 1,3.12).
24 şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului şi iată că
Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei ce navighează împreună cu tine!»
Nu te teme. Cât de adesea vizitatori cereşti au salutat fiinţe omeneşti cu aceste cuvinte (vezi Luca 1:13,
30; 2,10; Apocalipsa 1,17).
Să stai înaintea Cezarului[„adus înaintea Cezarului” , KJV]. O reînnoire a făgăduinţei anterioare
(cap. 23,11), care l-a întărit de atunci încolo pe apostol. Pavel urma să iasă cu bine din încercare şi să
ajungă, în cele din urmă, la Roma.
Ţi i-a dăruit[„ţi-a dat” , KJV]. Adică ţi-a acordat, probabil ca răspuns la rugăciune. Pavel trebuie să fi
fost adesea în rugăciune în timpul acesta de primejdie. Toţi cei din corabie trebuie să fi ştiut de acum că
tovarăşul lor de călătorie nu era un deţinut oarecare. Pavel şi tovarăşii lui se dovedeau a fi „o mireasmă
de viaţă spre viaţă” (2 Corinteni 2,16; cf. Geneza 18,23-32; Matei5,13).
25 De aceea, prindeţi curaj, oamenilor, pentru că eu am credinţă în Dumnezeu că va fi
aşa cum mi s-a spus!
Am credinţă în Dumnezeu. Credinţa lui Pavel devenea tot mai puternică pe măsură ce primejdia şi
situaţia deznădăjduită deveneau tot mai evidente. Orice motiv de încredere în rezistenţa corăbiei sau în
iscusinţa căpitanului şi a echipajului dispăruse de mult (cf. v. 20).
26 Acum însă trebuie să naufragiem pe o insulă oarecare.”
O insulă[Un ostrov-trad. Cornilescu]. Melita(cap. 28,1) sau Malta.
27 Cam în a patrusprezecea noapte de când eram purtaţi pe Marea Adriatică, pe la miezul
nopţii, marinarii au început să bănuiască că se apropie de uscat.
În a patrusprezecea noapte. Ultima răbufnire a furtunii a avut loc pe la sfârşitul celei de-a doua săptă-
mâni (cf. v. 18.19.33). În tot acest timp, ei fuseseră împinşi încoace şi încolo, neştiind nimic cu privire la
poziţia lor pe apă. Străbătuseră o distanţă de aproape 475 mile, cam 36 mile pe zi (vezi nota suplimen-
tară la sfârşitul capitolului).
Adriatică[„Adria” , KJV]. Adică Marea Adriatică sau mai exact partea aceea a Mării Mediterane care
se află la sud este cunoscut astăzi ca Marea Adriatică (cf. Strabo, Geografie, II.5.20; Iosif, Viaţa, 3 [15].
Marinarii au început să bănuiască. Poate că ei au descoperit stropii talazurilor care izbeau stâncile de la
punctul Koura la extremitate estică a Golfului, pe ţărmul de nord-est al insulei Malta (cap. 28,1). Vezi
inserarea din harta, p. 444.

~ 353 ~
28 Au măsurat adâncimea apei şi au găsit-o de 20 de stânjeni e(Aproximativ 37 m). Au
înaintat încă puţin, au măsurat din nou adâncimea apei şi au găsit-o de 15 stânjeni
f(Aproximativ 27 m).
Au măsurat adâncimea. Literal, „a lansa [plumbul]”. Ei au sondat cu ajutorul unei greutăţi, poate de
plumb, suspendate de capătul unei frânghii. În vechime, aceasta era singura metodă de a determina
poziţia unei corăbii în raport cu ţărmul noaptea sau pe ceaţă.
Douăzeci de stânjeni[„20 de fathomi” , KJV]. „Fathomul [stânjenul]” grecesc era considerat a fi
lungimea braţelor întinse de la vârf la vârf al degetelor întinse şi aproape aproximativ cu „fathomul”
englez de 6 picioare (vezi vol. V, p. 50). Sondajul era deci de (arăta deci o adâncime) 120 picioare.
Adâncimea mării în faţa punctului Koura la 1/4 milă (vezi v. 27) e de 120 de picioare (vezi nota
suplimentară la sfârşitul capitolului).
Au înaintat încă puţin. Literal, „la o mică depărtare”.
Cincisprezece stânjeni. Sau cam 90 de picioare. O scădere atât de mare în adâncime într-un interval de
timp şi pe o distanţă atât de scurtă indica faptul că se apropiau repede de ţărm.

29 De teamă că vom naufragia undeva în locurile stâncoase, au aruncat 4 ancore de la

pupă şi aşteptau cu nerăbdare să se facă ziuă.
Locurile stâncoase[Stânci-trad. Cornilescu]. Literal, „locuri accidentate” (vezi v. 27).
Au aruncat 4 ancore. Întunericul nopţii făcea imposibilă alegerea părţii celei mai bune a ţărmului unde
să fie trasă corabia. Ancorele au fost aruncate de la pupă pentru a ţine prova corăbiei spre ţărm.
Aşteptau cu nerăbdare[Doreau-trad. Cornilescu]. Literal, „se rugau” (cf. Iona 1,4.5).

30 Dar fiindcă marinarii încercau să fugă de pe corabie şi lăsaseră jos în mare barca de
salvare, sub pretextul că urmează să coboare nişte ancore de la proră,
Încercau să fugă. [„erau pe punctul să fugă” , KJV]. Sau „căutau să fugă”. Pentru a-şi salva propria
viaţă, echipajul hotărâse să abandoneze corabia şi pe pasagerii ei. Aceasta mărturiseşte despre situaţia
aparent deznădăjduită în care se aflau.
Sub pretextul[Sub cuvânt-trad. Cornilescu; „călcarea”, KJV]. Gr. prophasis, „pretextul”, „aparenţa”.

31 Pavel le-a zis centurionului şi soldaţilor: „Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu
puteţi fi salvaţi!”
Pavel le-a zis. El avusese destulă experienţă pe mare (vezi v. 10) pentru a cunoaşte că operaţiunea
propusă nu era necesară şi în conformitate cu aceasta bănuia că marinarii nu puteau să aibă altă intenţie
decât să abandoneze corabia.
Dacă oamenii aceştia nu rămân[„decât dacă aceştia rămân”, KJV]. Numai marinarii aveau iscusinţa
necesară să tragă corabia la mal şi să-i salveze pe pasageri.

32 Atunci soldaţii au tăiat frânghiile bărcii de salvare şi au lăsat-o să se ducă.

Bărcii de salvare[Luntrei-trad. Cornilescu]. Adică barcă mică cu vâsle, trasă pe punte în apropiere de
insula Clauda cu două săptămâni în urmă (vezi v. 16).

33 Chiar înainte de a se face ziuă, Pavel i-a îndemnat pe toţi să mănânce, spunând:
„Astăzi sunt 14 zile de când staţi în aşteptare şi, în tot acest timp aţi rămas flămânzi şi
n-aţi mâncat nimic.
Înainte de a se face ziuă. Erau cam 6 ore de când marinarii simţiseră apropierea de pământ (v. 2729)
până în zorii zilei. Nimic nu se putea face pe întuneric.
Mănânce. Gr. trophe, „hrană” de orice fel (vezi Matei 3,4). Hrana era cu totul necesară în vederea
efortului prin care aveau să treacă cu prisosinţă atunci când aveau să ajungă la ţărm.

~ 354 ~
 Patrusprezece zile. [„a paisprezecea zi”, KJV].
Staţi în aşteptare[Staţi mereu de veghe-trad. Cornilescu]. Literal, „stat”, „aşteptat”.
N-aţi mâncat nimic. Probabil o referire la mese regulate. Rutina vieţii pe punte fusese complet dată
peste cap şi nu fusese posibil decât să se mănânce pe apucate. De asemenea, mulţi avuseseră rău de
mare.

34 De aceea vă îndemn să mâncaţi ceva, fiindcă lucrul acesta este pentru propria voastră
salvare; căci nici un fir de păr din capul vostru nu se va pierde!”
Să mâncaţi[„luaţi ceva de mâncare”, KJV]. Vezi v. 33.
Pentru propria voastră salvare[„sănătate”, KJV]. Gr. soteria, „salvarea”, aici în sensul fizic (cf. v. 31).
Nici un fir de păr din capul vostru nu se va pierde[„nu va cădea nici un păr”, KJV]. Dovezi textuale
atestă (cf. p. 10) expresia „nici un păr nu se va pierde” sau „nici un păr nu va pieri”. Această imagine
este o expresie biblică obişnuită, însemnând o salvare deplină (vezi Luca 21,18; cf. 1 Samuel 14,45;
2 Samuel 14,11; 1 Regi 1,52).

35 Şi spunând acestea, a luat pâine, I-a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, a frânt-o
şi a început să mănânce.
I-a mulţumit. Pavel L-a recunoscut pe Dumnezeu ca dătător al hranei şi păstrător al vieţii. Apoi a dat
un exemplu corespunzător cu îndemnul său tovarăşilor săi din corabie.

36 Toţi au prins curaj şi au mâncat şi ei câte ceva.

Au prins curaj[S-au îmbărbătat-trad. Cornilescu; „bine dispuşi”, KJV; „cu inima bună”, Nitz.].
Nădejdea, credinţa şi curajul lui Pavel au fost molipsitoare. Toţi s-au îmbărbătat, cu toate că îşi dădeau
seama de primejdia care pândea pe stâncile din lungul ţărmului.
Au mâncat[„au luat hrană”, KJV]. Vezi v. 33.

37 În corabie eram, în total, 276 de suflete.

În corabie. Corabia trebuie să fi fost de o mărime considerabilă. Se ştie că unele corăbii în lungime de
peste 200 de picioare străbăteau Mediterana pe vremea lui Pavel. S-a apreciat că această corabie avea un
tonaj de aproximativ 1 200 de tone (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului). Faptul că existau
4 ancore la pupă (v. 29) şi altele la proră (v. 30) sugerează că era o corabie mare. Întrucât numărul celor
de pe corabie este arătat la punctul acesta şi pentru prima dată, se poate să se fi făcut o numărătoare
înainte de părăsirea corăbiei.

38 După ce şi-au potolit foamea, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare.

Au uşurat corabia. Probabil o mare parte din încărcătură fusese aruncată peste bord (v. 18). Uneltele
fuseseră de asemenea reduse la minimum (vezi v. 17) şi tot ce se aflase pe punte şi în încăperile corăbiei
fusese de asemenea aruncat (v. 19). Acum au făcut acelaşi lucru cu ce mai rămăsese din încărcătură,
cum şi cu surplusul de alimente.
Aruncând grâul în mare. Aceasta pare să fi fost o corabie egipteană de cereale în drum spre Roma.
Populaţia Italiei şi îndeosebi a Romei depindea de transporturile de grâu din Egipt (Juvenal, Satire,
v. 118, 119; vezi v. 5).

Naufragiul

39 Când s-a făcut zi, n-au recunoscut ţărmul, dar au observat un golf care avea plajă şi
s-au hotărât ca, dacă vor putea, să ducă corabia să eşueze acolo.
N-au recunoscut ţărmul. Numai când au ajuns la ţărm au aflat identitatea insulei (cap. 28,1). Malta
(Melita) era, fireşte, destul de cunoscută. Dar Golful Sf. Pavel, probabil locul debarcării, era depărtat de
~ 355 ~
portul obişnuit de escală şi, deci, nu prea cunoscut.
Golf[„gură de râu”, KJV]. Gr. kolpos, „golf”, literal, „sân”. Cuvântul nostru „golf” e derivat de la
kolpos prin franceză şi italiană. Aici era o întrerupere a ţărmului stâncos de care se temeau atât de mult
şi un prilej de a trage corabia la mal cu oarecare siguranţă. Vezi ilustraţia din faţa p. 448.
S-au hotărât[„erau înclinaţi”, KJV]. Literal, „aveau de gând” sau „plănuiau”.
Să ducă corabia[„să vâre în”, KJV; „să mâne”, Nitz.]. Adică să îndrepte corabia într-acolo.

40 Au tăiat legăturile ancorelor şi le-au lăsat în mare, dezlegând în acelaşi timp frânghiile
care ţineau cârmele; apoi au ridicat în vânt vela cea mică şi s-au îndreptat spre plajă.
Au tăiat legăturile ancorelor[„au ridicat ancorele”, KJV]. Literal, „au îndepărtat [tăiat] ancorele”, aici
însemnând simplu „ridicat ancora”.
Le-au lăsat[Slobodă-trad. Cornilescu; „s-au încredinţat”, KJV; „le lăsaseră”, Nitz.]. Cuvântul „s-au” a
fost adăugat. Se poate ca referirea să fie la ancore, adică au fost tăiate, altminteri poate e vorba chiar de
corabie.
Frânghiile care ţineau cârmele. Adică funiile care ridicau cârmele din apă şi le fixau de laturile
corăbiei. Corăbiile din vremea aceea aveau adesea două cârme, câte una de fiecare latură. Acum pentru
a conduce corabia la ţărm, cârmele au fost din nou lăsate la apă.
Vela cea mică[Ventrila cea mică-trad. Cornilescu]. Gr. artemon, pânza principală a trinchetului. Pare
că pânza principală, împreună cu scripetele ei, fusese aruncată peste bord (vezi v. 17.19).

41 S-au lovit însă de un banc de nisip şi corabia a eşuat; prora s-a înfipt în nisip, rămâ-
nând împotmolită, în timp ce pupa era ruptă în bucăţi de izbitura valurilor.
Un banc de nisip[O limbă de pământ-trad. Cornilescu; „un loc unde se întâlneau două mări”, KJV; „loc
între două mări”, Nitz.]. Probabil contracurenţii au forţat corabia să eşueze, în ciuda acţiunii cârmelor.
Pupa era ruptă[Partea dinapoi a început să se rupă-trad. Cornilescu; „partea dinapoi a fost ruptă”, KJV].
Sau „pupa a început să se rupă”. Cu prora corăbiei ţinută fix, contracurenţii violenţi au rupt treptat pupa.
Valurilor. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestei expresii. Este evident că aceasta se
avea în gând.

42 Planul soldaţilor era să-i omoare pe prizonieri, ca nu cumva vreunul să scape înotând.
Să-i omoare pe prizonieri. Vezi cap. 12,19; 16,27.

43 Dar centurionul, vrând să-l salveze pe Pavel, i-a împiedicat să-şi îndeplinească planul.
El le-a poruncit celor ce ştiau să înoate să sară primii peste bord şi să ajungă la ţărm,
Vrând să-l salveze. Literal, „dorind să salveze”. Sutaşul avea un mare respect pentru Pavel şi pentru
însoţitorii lui de călătorie. El recunoştea, de asemenea, că toţi cei de pe bord îi datorau viaţa lui Pavel
(vezi v. 9.10.21-26.31.34-36).
Celor ce ştiau să înoate. Corabia, se pare, eşuase aproape de ţărm. Celor care puteau să înoate li s-a
permis să înoate cei dintâi la ţărm, lăsând bordul corăbiei disponibil pentru cei care nu puteau să înoate.

44 iar ceilalţi să-i urmeze ţinându-se de scânduri sau de bucăţi din corabie. Şi aşa s-a
făcut că au ajuns cu toţii în siguranţă la ţărm.
Ţinându-se de scânduri[Unii pe scânduri-trad. Cornilescu]. Literal, „unii pe orice [părţi]”. Aceasta este
o descriere plastică a salvării de pe o corabie, care se scufundă, a supravieţuitorilor care apucă bucăţi din
corabie care se desface în bucăţi în valuri.
Au ajuns cu toţii în siguranţă[„toţi au scăpat cu bine”, KJV]. Adică toţi au scăpat teferi, potrivit
făgăduinţei lui Dumnezeu date lui Pavel şi asigurării pe care Pavel le-a dat-o celor de pe corabie (v. 24.).

~ 356 ~
 Notă suplimentară la capitolul 27
Diferite amănunte ale istoriei furtunii şi naufragiului din cap. 27 au fost mai neclare deoarece: (1)
sensul exact al anumitor termeni tehnici rămâne incert; (2) puţini, dacă sunt totuşi unii, dintre comen-
tatorii biblici au avut cunoştinţe personale corespunzătoare despre navigaţie. Evident este de aşteptat ca
o persoană care poate să îmbine o oarecare competenţă în greaca Noului Testament cu experienţă în
navigaţie să dea explicaţii mai inteligente decât cineva căruia îi lipsesc aceste calificări.
O astfel de persoană era locotenentul Edwin Smith, un slujitor al bisericii prezbiteriene Avondale din
Tillsonburg, Ontario, Canada, care a servit ca ofiţer de marină în Mediterană între 1918-1919. În
Homiletic Review din august 1919 (vol LXXVIII, nr. 2, p. 101-110), Smith a explicat relatarea naufra-
giului din Fapte 27 în termenii experienţei şi observaţiilor sale ca ofiţer de marină în Mediterana.
Articolul acesta, intitulat „Ultima călătorie pe mare şi naufragiul sfântului Pavel”, a fost scris la bordul
navei sale în portul Valletta din insulele Malta, la aproximativ 8 mile de locul unde se crede că a avut
loc naufragiu, Golful Sf. Pavel.
Fără să fim de acord neapărat cu toate afirmaţiile din articolul acesta, îl reproducem parţial mai jos.
Faptele citate şi concluziile întemeiate pe ele confirmă relatarea biblică şi atestă pe Luca drept un istoric
informat, exact şi vrednic de încredere.
Autorul începe prin a observa că este necesar ca o cunoaştere a corăbiilor, a navigaţiei şi marinăriei
antice, a apelor, porturilor şi ţărilor învecinate cu regiunea, ca şi a lui Pavel şi a lui Luca să-şi pună
amprenta pe relatarea naufragiului. El face apoi o afirmaţie generală asupra cunoştinţelor celor din
antichitate cu privire la „navigaţia pe mare”. Apoi observă că descrierea lui Luca a ceea ce au făcut
căpitanul şi echipajul pentru a înfrunta diferitele cazuri de forţă majoră care au apărut „corespunde
aproape în totalitate cu ceea ce ne spun cele mai multe lucrări moderne că ar trebui să facem dacă am fi
puşi în astfel de împrejurări”.
După ce menţionează descrierea unei corăbii cerealiere alexandrine de către autorul grec Lucian, de pe
vremea împăratului Comodus (anii 180-192 d.Hr.), autorul continuă:
„Cine s-ar fi gândit vreodată să meargă la Pompei pentru a descoperi ceva cu privire la corăbiile celor
din antichitate sau despre corăbiile vremii oarecum moderne a apostolului Pavel? Şi totuşi, acolo găsim
cel mai bun ajutor, deoarece frescele Pompeiului oferă detalii valoroase şi au avantajul în plus de sincro-
nizare perfectă cu voiajul sf. Pavel; catastrofa căreia ele îşi datorează conservarea întâmplându-se la mai
puţin de douăzeci de ani după naufragiul lui.
Voi încerca apoi să reconstruiesc una dintre acele corăbii antice, dând, cred, o idee destul de corectă
despre o corabie comercială a primului secol al erei creştine.
În general, ele nu difereau mult de vasele care navigau acum cincizeci de ani, mai ales în părţile de sub
apă, cu excepţia faptului că prora şi pupa erau foarte asemănătoare. Conturul părţilor superioare era
aproape drept la mijloc, dar curbat în sus spre ambele capete, stâlpul prorei şi pupei ridicându-se la o
considerabilă înălţime, terminându-se cu un ornament oarecare, în general capul şi gâtul unei păsări de
apă plecat înapoi. Descriind corabia alexandrină, Lucian menţionează că pupa se ridica treptat într-o
curbă, surmontată de un ceniscus de aur [o proiecţie cu gât de gâscă], şi că prora era înălţată la fel.
Fresca de pe corabie de pe mormântul lui Naevolia Tyche din Pompei prezintă o corabie de o cons-
trucţie similară, cu etrava înaltă, terminându-se cu capul Minervei.
Parapeţii erau zăbrele deschise şi la ambele capete erau construite cambuze sau galerii. În corabia lui
Tezeu, reprezentată în una din picturile aflate la Herculaneum, vedem un cabestan cu o funie înfăşurată
în jurul lui. Şi într-o figură a lui Ulise (de care se zice că e luată după o marmură veche) într-o ediţie a
lui Virgiliu (3 volume, Roma, 1765), vedem cablul înfăşurat în jurul unei macarale (unui scripete).
Poate că cea mai mare diferenţă dintre aceste corăbii din antichitate şi toate categoriile de nave
moderne se află în aranjamentele cârmei. Corăbiile din antichitate nu erau conduse ca acelea din vremu-
rile moderne, printr-o singură cârmă prinsă în balamale de stâlpul etravei, ci din două lopeţi sau rame
mari (padalia), una de fiecare latură a etravei; de unde menţionarea lor la plural pe care o face sf. Luca.
Ele erau operate prin două deschizături pentru cabluri, câte una de fiecare latură, care erau folosite şi
pentru cabluri când corabia era ancorată prin pupă. Într-adevăr, numai pe la sfârşitul secolului al
XIII-lea, a ajuns să fie folosită, în general, cârma prinsă în balamale.
Dar punctul de cel mai mare interes în legătură cu aceste corăbii din antichitate e dimensiunea lor.
~ 357 ~
Multe dintre corăbiile care transportau cereale şi care circulau între Egipt şi Italia pe vremea sf. Pavel
trebuie să fi ajuns până la un tonaj de o mie de tone. Considerăm că trebuie să fi fost de o mărime
considerabilă ca să poată fi rentabile. Corăbiile mici sunt profitabile numai pentru călătorii scurte. Dar
nu suntem lăsaţi în voia propriei noastre judecăţi, neajutaţi de vreo afirmaţie cu privire la fapte, de pildă,
corabia cu care Luca şi Pavel au călătorit cu ocazia aceasta avea o încărcătură de grâu şi 276 de suflete
la bord. Dacă echipajul număra 21 de persoane, lista de pasageri tot ar fi de 250. Pentru a aranja atât de
mulţi oameni pe corabie timp de săptămâni fără întrerupere, în afară de încărcătură şi echipaj, corabia
trebuie să fi fost considerabil mai mare decât un vas obişnuit de pescuit. Corabia cu care a naufragiat
Iosifus în călătoria lui spre Italia avea şase sute de oameni la bord, o listă de pasageri foarte potrivită
pentru un transatlantic de cinci sau şase mii de tone din zilele noastre. Dar cel mai bun raport pe care îl
avem cu privire la mărimea unora dintre aceste corăbii este acela dat de dulgherul (naupygós) de pe Isis,
corabia alexandrină ce transporta cereale şi care a fost împinsă de vânturi potrivnice la Atena. Potrivit cu
datele oferite şi după ce s-a făcut comparaţie pentru diferenţa de construcţie, corabia aceasta trebuie să fi
avut între 1.100 şi 1.200 de tone. Văd că unii scriitori, folosind aceleaşi date, l-ar aprecia la 1.300 de
tone.
Echiparea acestor corăbii antice era foarte simplă. În cea mai mare parte consta dintr-un catarg prin-
cipal, care purta un foarte lung „yard”, probabil tot atât de lung cât corabia însăşi, întinzând o mare
pânză pătrată, care era înfăşurată pe „yardul” însuşi în sus. Aceste corăbii mari de cereale purtau în plus
şi gabiere. În general, ele mai aveau un catarg mai mic, aproape de proră, pe care întindeau o pânză mică
pătrată, numită artemon. În plus, ele purtau pânze triunghiulare pentru a face corabia să fie condusă uşor
în diferite împrejurări şi pentru a face „volte” şi a se întoarce după vânt. Ele erau folosite şi în timp de
furtună când pânzele mai mari trebuia să fie strânse.
Nu trebuie să uităm că vasul în care călătorea sf. Pavel era pregătit şi pentru împrejurări critice. Greşeli
în înţelegerea construcţiei şi echipării acestor corăbii constituie motivul pentru care atât de mulţi comen-
tatori au greşit când s-au ocupat de incidentele relatate în acest al 27-lea capitol din Fapte.
Ce ştim noi cu privire la experienţa maritimă anterioară atât a lui Luca, cât şi a lui Pavel sau a ambilor?
Nici o dovadă, decât capitolul 27 şi 28 din Fapte, nu este necesară pentru a arăta concludent că Luca,
autorul Evangheliei care-i poartă numele, ca şi al cărţii Faptele Apostolilor, avea cunoştinţe temeinice
despre corăbii şi manevrarea lor, care nu puteau fi dobândite decât într-un singur fel şi anume prin
experienţă. Nici lectura, oricât de multă ar fi ea, nici observarea de pe uscat a corăbiilor nu l-ar fi pregătit
pentru descrierea naufragiului sf. Pavel şi al său. O astfel de cunoaştere şi înţelegere, aşa cum sunt
desfăşurate aici, vin numai din experienţă. Nu vreau să spun că el trebuie să fi fost marinar. De fapt,
aceleaşi dovezi arată că nu fusese, ci că totuşi a călătorit pe mare şi nu numai în două sau trei călătorii
scurte...
Iar în ce-l priveşte pe Pavel, părerea mea este că şi el avea experienţă considerabilă despre navigarea pe
mare. Veţi observa că Pavel nu e chiar atât de reticent cu privire la sine şi trecutul său, ca Luca...
Deschideţi apoi la 2 Corinteni 11,25: ’de trei ori am suferit spargere de vas’. Dar un om nu naufragiază
în fiecare călătorie şi menţionarea a trei naufragii ar părea să arate că avusese lungi şi amarnice experienţe
pe mare...
Vom trece peste detaliile călătoriei până când vasul ajunge la Limanuri Bune, pe coasta de sud a Cretei.
Tocmai din acest port vasul a plecat în ceea ce s-a dovedit a fi ultima sa călătorie, a cărei relatare inten-
ţionez să o examinez acum.
Deşi sf. Luca nu face nici o referire la starea corăbiei, o omisiune pe care un marinar adevărat nu ar fi
făcut-o, sunt convins că starea ei nu era prea bună, pentru motive care vor apărea ulterior. Deducem din
relatare că, după o lungă şi obositoare călătorie de-a lungul coastei, rămăseseră din cauza vântului în
Limanuri Bune pentru un timp considerabil. Timpul înainta, iar nopţile erau întunecoase şi noroase, aşa că
nu ar fi fost un lucru uşor să navighezi cu corabia pe o distanţă de aproape şase sute de mile engleze până
la strâmtoarea Mesia fără busolă. Deci, căpitanul a decis să renunţe la ideea de a continua călătoria şi să
petreacă iarna pe insula Creta. Se pare că Pavel a fost de acord cu ideea aceasta. Dar când, ceva mai
târziu, căpitanul corăbiei a anunţat intenţia de a porni şi de a naviga de-a lungul coastei cam treizeci şi opt
sau patruzeci de mile până la Fenix, deoarece, spunea el, portul era mai bun pentru iernat, adică era mai
sigur pentru corabie, îl găsim pe Pavel că obiectează şi îi îndeamnă să rămână acolo unde sunt. El i-a
asigurat că o asemenea acţiune era plină de primejdii „nu numai pentru încărcătură şi corabie, dar şi
~ 358 ~
pentru vieţile noastre”. Ni se spune că aceasta avea loc când „începuse să suflet un vânt uşor de miazăzi”,
aşa că primejdia nu se arăta la orizont prin condiţii atmosferice ameninţătoare, dar putem fi siguri că
întrucât acţiunea sugerată de căpitanul corăbiei promitea siguranţă mai mare şi confort sporit, sf. Pavel nu
i s-ar fi opus fără motive întemeiate. Nu sunt date motivele, totuşi o altă caracteristică a relatării sf. Luca
şi o doua dovadă că el nu era marinar adevărat, deoarece un marinar adevărat nu uită niciodată să-şi
prezinte motivele, punct asupra căruia Pavel nu are argumente valabile. Cu toate acestea, nici un marinar
nu poate citi această relatare şi să nu descopere care erau motivele acelea.
Pe scurt, eu cred că ele erau următoarele: corabia nu era prea sigură nici pe vremea cea mai bună şi în
ce-l priveşte nu ar fi riscat să fie prins într-o furtună în sezonul acesta al anului, dacă se putea evita. Pavel
fusese deja câteva săptămâni în corabia aceasta; ei avuseseră o luptă grea de dus cu vântul pentru a ajunge
la Creta şi în acele săptămâni Pavel a făcut câteva observaţii şi a tras unele concluzii. El observase, de
pildă, că vasul lua considerabil apă şi când rafalele de vânt băteau mai tare, mai observase că ea se
deforma şi nu putea prezenta prea mare siguranţă în caz de solicitări mai violente. Pavel putea să spună
atunci: „Deşi admit că Fenix (modernul Lutro) este un port mai bun de iernat decât Limanuri Bune, totuşi
susţin că riscul pe care ni-l luăm ieşind în larg în această perioadă a anului şi în corabia aceasta e prea
mare pentru a merita să ni-l luăm. Pe lângă aceasta, nu-mi place să văd acest vânt liniştit din sud în
sezonul acesta, deoarece, în general, se întoarce spre est-nord-est şi se transformă în furtună şi, dacă ne
prinde când străbatem golful Mesara, ne va împinge departe de uscat şi...!
Dar centurionul a dat mai multă atenţie părerii proprietarului şi a căpitanului decât vorbelor lui Pavel şi
aşa au pornit în larg, unde s-a întâmplat exact ceea ce se temea Pavel că se va întâmpla.
După părăsirea portului, după ce au trecut de Capul Matala, drumul lor a fost de-a lungul uscatului. De
la locul de ancorare la Limanuri Bune până la Capul Matala distanţa e de vreo trei sau patru mile şi
întrucât direcţia era vest-nord-vest, vântul de la sud era favorabil, fiind două grade în spatele travei.
Aveau deci perspectivă de a ajunge la destinaţie în câteva ore. Nu merseră însă departe când a avut loc o
bruscă schimbare a vremii...
Corabia a fost prinsă într-un taifun care bătea cu atâta putere, încât nu i-au putut sta împotrivă şi au fost
nevoiţi să navigheze sub el. Cunoaştem că furtuna i-a împins departe de drumul lor către insula Clauda,
cam la 23 mile vest-sud-vest de Creta. Ştiind cam pe unde se afla corabia când a prins-o furtuna, putem
aprecia direcţia vântului care i-a adus acolo.
Potrivit relatării, nu mult (ou polu) după ce părăsiră Limanuri Bune, furtuna s-a ridicat împotrivă.
Gramaticienii ne spun că termenul ou polu e un termen relativ şi înseamnă mai puţin de jumătate. Prin
urmare, corabia trebuie să fi fost între Capul Matala şi un punct pe mare în direcţia vest-nord-vest la
distanţă de 17 mile...
Cel dintâi lucru de făcut era de a determina corabia să iasă cu bine din furtună. Pânza cea mare pătrată
trebuia să fie strânsă sus şi pânzele auxiliare să fie înălţate. Imediat după aceea, ei trebuiau să recurgă la
încingerea cu funii a corăbiei. Cum? Deja încingerea cu frânghii a corăbiei? Vai! Atunci cele mai rele
temeri ale sf. Pavel sunt deja confirmate. Corabia e slabă şi dă semne de forţare excesivă deşi, veţi
observa, era purtată de vânt numai de trei ceasuri; nu trebuia să se piardă timp pentru întărirea ei. E
binecunoscut faptul că aceste vânturi puternice supun carena unei corăbii unei forţe mari. Pliniu, de pildă,
le numeşte „flagelul principal al marinarilor, distrugătoare nu numai pentru vergi, dar şi pentru carenă în
sine”. Vă mai miraţi atunci că Pavel avea temeri cu privire la navigarea pe vreme de iarnă, într-o corabie
despre care ştia că nu e pregătită pentru un asemenea drum? Sf. Luca ne spune că ea a fost încinsă cu
otgoane după ce făcuse numai 25 de mile, un semn sigur că se deforma şi că lua rău apă. N-ar fi greu să se
înmulţească situaţiile când acest mod de a întări vasele a fot pus în practică în timpuri, relativ moderne,
dar în fiecare caz s-a făcut atunci când nava era veche şi slabă sau în urma unei avarii.
Aş vrea să arăt aici ceea ce aproape toţi comentatorii nu au izbutit să recunoască, lucru care totuşi e de
cea mai mare importanţă, şi anume că adevărata primejdie care pândea corabia în care călătoreau Luca şi
Pavel era primejdia scufundării în mijlocul mării din cauza faptului că vasul era crăpat şi lua apă. Dacă n-
ar fi dat de pământ în mod providenţial, în felul acesta salvându-şi viaţa şi ducând corabia la ţărm, ea s-ar
fi scufundat pe mare şi toţi cei de la bord ar fi pierit.
Ni se mai spune apoi că, dându-şi seama că erau mânaţi către Sirta, „au coborât mecanismul” (vezi R.V.
v. 17). Nu e cu putinţă de închipuit o traducere mai eronată decât aceea dată în Avraam: „Temându-se să
nu dea peste nisipurile mişcătoare, au lăsat pânza şi aşa au fost mânaţi”. Lucrul acesta ar fi fost fatal. Este
~ 359 ~
echivalentul cu a spune că, temându-se de o anumită primejdie, ei s-au lipsit de singurul mijloc la
îndemână de a o evita. Asemenea primejdii nu sunt evitate, coborând catargul sau pânza. A coborî pânza
şi a alerga cu catargele goale ar fi însemnat să fie mânaţi în direcţia în care bătea vântul. Dar, aşa cum am
văzut când am cercetat direcţia vântului şi cursul pe care l-a luat corabia când fugea înaintea lui spre
Clauda, aceasta ar fi însemnat să se îndrepte direct către Sirta, lucrul despre care spunea Luca că ei doreau
atât de mult să-l evite. Notaţi că după AV, Luca zice: „Temându-se ca nu cumva să dea peste nisipurile
mişcătoare, au coborât pânza şi aşa au fost mânaţi”. Ei bine, dacă ar fi făcut aşa, ar fi dat peste ele cam
peste o zi şi istorisirea aceasta, probabil n-ar fi fost scrisă, deoarece Sirta se afla la vest-sud-vest, drept în
faţa lor, şi la distanţă de aproape o sută de mile.
Întrucât ştim acum că nu au dat peste nisipurile mişcătoare, suntem siguri că ei n-au coborât pânza în
faţa furtunii, ci au adoptat un alt plan. Chiar şi cititorii mei care nu cunosc nimic despre navigaţie vor
urmări logica mea aici...
Pentru o corabie plasată în împrejurări ca acelea în care a fost pusă corabia aceasta, numai două sunt
alternative pe care ştiu că le-ar fi putut alege căpitanul, cel dintâi era de a ancora acolo unde se află şi
celălalt, de a cârmi cu ajutorul velaturii de furtună, schimbându-i în acest fel direcţia derivei, aşa încât să
o mâne departe de primejdie, în loc să o ducă direct spre ea. Din naraţiune ştim că prima variantă nu a fost
adoptată şi faptul că a evitat primejdia este dovadă suficientă, în ciuda chinuitoarei tăceri a lui Luca că
acest al doilea plan a fost cel adoptat. Când o corabie este cârmită, ea are tendinţa să înainteze în direcţia
în care e îndreptată, spre prora – zic marinarii – dar mişcarea ei principală va fi deriva, adică distanţa pe
care o va face într-o direcţie laterală şi care, comparativ vorbind, nu va fi mare. Când o corabie este
cârmită în apropierea unei primejdii, lucrul de făcut este de a o pune pe o voltă care, considerând mişca-
rea ei înainte, o va îndepărta totdeauna de primejdie şi nu către ea. În cazul acesta, ei au pus-o pe o voltă
de tribord, adică cu latura ei dreaptă către vânt. În felul acesta ea era îndreptată cu prora către nord, adică
departe de coasta africană şi de Sirte şi orice înaintare ar fi realizat în timp ce era cârmită s-ar fi îndreptat
pe drumul către Italia, în timp ce mişcarea laterală ar fi fost, în general vorbind, către vest. Aproape toţi
comentatorii au căzut în greşeala să creadă că expresia din A.V., „coborât pânza” era felul de expresie al
lui Luca cu privire la ajustarea pânzelor cu ocazia aceea, în timp ce expresia pe care a folosit-o Luca nu
face nici o referire la pânze, aşa cum voi arăta mai târziu. Simpla cârmire a corăbiei în asemenea împre-
jurări era un lucru atât de necesar şi de obişnuit de făcut, încât Luca, cu deprinderea lui de a menţiona
numai lucrurile cele mai importante, o omite cu totul şi trece mai departe spunându-ne că ceea ce s-a
întreprins mai departe a fost să o facă să stea aşa cum trebuia şi să o ferească de a nu mai asculta de cârmă
şi de a înlătura cât mai mult cu putinţă presiunea asupra carenei. Cel dintâi pas a fost acela care în AV
este numit „au coborât pânza”, dar care în RV este tradus „au coborât mecanismul”. Ah! aşa e mai bine.
Văzând că în timpul cârmirii chiar, corabia se zbătea greu pe mare, greutatea acelei lungi prăjini cu pânza
strânsă acum pe ea, împreună cu povara în plus a tuturor frânghiilor, blocurilor etc. care erau ataşate de
ea, producea un efort prea mare, au hotărât de îndată că ea trebuie să fie lăsată jos şi aranjată pe punte...
Înţelegem deci că atunci când sf. Luca ne informează că erau mânaţi de vânt (outus epheronto), aceasta
se făcea nu numai cu corabia încinsă cu odgoane de dedesubt şi întărită, dar că era cârmită pe o voltă de
tribord, care era unicul mijloc de a nu ajunge la Sirte. În nota aceasta se sfârşeşte acea zi plină de
evenimente.
În ziua următoare, furtuna fiind la fel de nepotolită, „ei au uşurat corabia”. Fiecare pas făcut până aici
demonstrează ştiinţă marinărească iscusită şi cele ce aveau să urmeze trebuiau să fie la fel. Povara de pe
punte trebuia aruncată peste bord împreună cu toate instrumentele care nu erau necesare acum pentru
manevrarea corăbiei. A treia zi, ei au aruncat peste bord „uneltele corăbiei” (v. 19) şi din expresia „cu
înseşi mâinile lor” deducem că aceasta înseamnă „mecanismul” care fusese lăsat jos, marea prăjină
principală cu pânzele, blocurile etc. ataşate, lucru care probabil va fi cerut eforturile unite ale pasagerilor
şi echipajului pentru a-l lansa peste bord. Uşurarea pe care o corabie o simţea prin aceasta ar fi aceeaşi ca
atunci când un vas de război îşi leapădă tunurile peste bord, adică va pluti mai uşor şi ar lua mai puţin
apă.
Urmează un interval sumbru de unsprezece zile; furtuna continuă să bată cu furie neslăbită. Nu pot fi
văzute nici soare şi nici stele. În cele din urmă, ni se spune că „se pierduse orice nădejde de scăpare”. Dar
de ce se pierduse orice nădejde de scăpare? O corabie din antichitate fără busolă şi fără posibilitatea
observării bolţii cereşti nu avea nici un mijloc de a se orienta. Aceasta era, fără îndoială, o situaţie
~ 360 ~
primejdioasă, dar nu în mod necesar disperată, deoarece putea să circule în derivă, în siguranţă. Adevărata
explicaţie, aşa cum deja am arătat, e aceasta, toată osteneala lor de a opri ca apa să inunde corabia fusese
zadarnică; nu ştiau încotro să o ia pentru a ajunge la cel mai apropiat uscat, pentru a duce la ţărm corabia,
singura şansă pentru o corabie care se îneca. Dar dacă nu acostau aveau să se scufunde în mare. Îngrijo-
rarea lor, deci, era cauzată nu atât de furia furtunii, cât de starea corăbiei...
În cele din urmă, în a paisprezecea noapte, fiind în derivă pe Marea Adriatică, spre miezul nopţii, au
bănuit că uscatul e aproape. Sf. Luca nu spune care erau indiciile, dar după toată probabilitatea ei au văzut
talazuri lovindu-se de ţărm, deoarece cu un vânt atât de tare în direcţia ţărmului şi cu o coastă stâncoasă,
ele ar fost văzute de la distanţă destul de mare, chiar şi pe o noapte fără stele pe mare.
Dacă, deci, luăm Golful sf. Pavel, Malta, ca scenă reală a naufragiului, nu ne este greu să afirmăm că
trebuie să fi fost aceste indicii. Nici o corabie nu poate să intre în el dinspre răsărit fără să nu treacă la un
sfert de milă de punctul Koura; dar înainte de a ajunge la punctul acela, ţărmul este prea jos şi prea
departe de drumul corăbiilor în derivă dinspre răsărit aşa că nu poate să fie văzut într-o noapte întune-
coasă. Când ajungi la distanţa aceasta, e imposibil să nu vezi talazurile care se sparg, deoarece când bat
furtuni din nord, marea se loveşte de el cu o violenţă atât de mare încât reaminteşte versul lui Campbell:
„Albul val spumat pe cerul depărtat”.
Autorul acestor rânduri a vizitat de curând locul acela, unde a rămas toată noaptea. Este în desfăşurare
un eurachilon şi apa pulverizată se ridica până la patruzeci sau optzeci de picioare în aer, iar pe ţărm
zgomotul era asurzitor. Nici o corabie n-ar fi putut să intre în Golful sf. Pavel în noaptea aceea întune-
coasă fără ca cei din corabie să nu fi văzut talazurile lovindu-se de ţărm.
În timpul celei de-a doua vizite, el a luat o barcă şi a înaintat departe în golf şi a făcut alte observaţii de
pe mare şi a luat o frânghie de făcut sondaje, concluzionând că nu e nici îndoială cu privire la faptul că
punctul Koura e uscatul de care s-au apropiat în noaptea aceea plină de evenimente.
Dar puteau marinarii să vadă talazurile spărgându-se de ţărm într-o noapte întunecoasă de la un sfert de
milă depărtare? După ce am văzut cu ochii mei chiar la faţa locului, pot spune că ei puteau şi este posibil
ca în clipele de linişte ale furtunii să le şi audă.
Avem dovezi în rapoartele Amiralităţii care confirmă opinia mea în privinţa aceasta. Într-o noapte
întunecoasă, 10 august 1810, fregata Lively a naufragiat chiar în punctul acesta Koura. În mărturia lui sub
jurământ, în timpul judecării ofiţerilor ei la curtea marţială, ajutorul de timonier de serviciu, care a dat
alarma cu privire la stâncile din direcţia opusă vântului, spune că n-a văzut pământul, ci „ondularea apei
mării” pe stânci, la o distanţă de aproape un sfert de milă; şi aş putea adăuga, atunci a suflat numai o briză
obişnuită şi nu o furtună ca aceea care se dezlănţuise când Luca şi Pavel au trecut pe acolo...
Sf. Luca spune că au naufragiat pe Malta (Melita) şi am arătat că deriva ei ar fi dus-o în direcţia aceea.
Punctul următor e interesant. Cât de departe s-ar fi depărtat ea de Clauda pe la miezul nopţii, când venise
a paisprezecea noapte? Răspunsul la aceasta depinde de viteza cu care se mişca şi de timpul scurs. De
când am venit la Malta, am stat de vorbă cu mulţi căpitani care au navigat pe Mediterană timp de mulţi
ani şi care, în timpul războiului, au făcut regulat drumul între Malta şi Creta, cu privire la distanţa pe care
o străbate o corabie în derivă pe oră, în condiţiile descrise de Luca şi Pavel. Consensul general de opinie
era de la o milă la două pe oră, probabil o milă şi jumătate pe oră sau treizeci şi şase de mile în douăzeci
şi patru de ore.
Revin acum la timpul care a trecut. Sf. Luca socoteşte timpul de la ziua când corabia a părăsit Limanuri
Bune. Auzim de a treia zi în v. 29; ziua precedentă e denumită „ziua următoare”, care ne aduce la „întâia”
zi atât a furtunii, cât şi a călătoriei. Pare că evenimentele descrise în prima zi au ocupat o parte
considerabilă. Timpul consumat cu plutirea în derivă prin Marea Adria de când au părăsit insula Clauda
până când şi-au dat seama de prezenţa uscatului, la miezul nopţii celei de-a paisprezecea zi, este de
treisprezece zile complete şi o fracţiune dintr-o zi. Luând apoi viteza calculată a derivei de treizeci şi şase
de mile pe zi şi timpul scurs, să zicem 13 1/4 zile, tot ce avem de făcut este să înmulţim 36 cu 13 1/4
pentru a calcula deriva, care e de 477 mile, şi cursul ca mai sus N.82V.
Cum se compară aceasta cu drumul şi distanţa dintre insula Clauda şi intrarea în Golful sf. Pavel, Malta,
aşa cum le-ar determina un navigator din zilele noastre? Luând oricare hartă recentă a Amiralităţii pentru
Mediterana, găsim că drumul de la un punct „de sub câmpul Claudei” la Golful Sf. Pavel, Malta, e
N.82.17.V şi distanţa este 476,6 de mile. De unde, potrivit calculelor, o corabie plecând târziu seara de la
Caluda ar fi la miezul nopţii celei de-a paisprezecea zi undeva între un sfert de milă şi o milă depărtare de
~ 361 ~
intrarea în Golful Sf. Pavel, Malta. Admit că o coincidenţă atât de strânsă ca aceasta ar putea fi întâmplă-
toare până într-o anumită măsură, dar e o întâmplare care nu ar fi putut să aibă loc dacă ar fi fost vreo
inexactitate din partea autorului naraţiunii cu privire la numeroasele împrejurări pe care sunt întemeiate
calculele sau dacă corabia ar fi naufragiat în altă parte şi nu în Malta, deoarece nu există un alt loc care să
concorde atât cu numele, precum şi cu celelalte detalii prezentate de Luca.
Corabia se apropie acum de sfârşitul călătoriei ei nefericite. Uscatul nu fusese încă văzut, dar pentru
simţul ascuţit al „corăbierilor”, sunetul sau aparenţa talazurilor care se sparg de mal le spune că acesta
este aproape. Astfel de indicii sunt prevestirile obişnuite ale distrugerii. Aici ele cheamă la acţiune
prezenţa de spirit, promptitudinea şi calităţi marinăreşti care nu ar putea fi depăşite nici în prezent. Prin
aceasta, sub conducerea Providenţei, viaţa tuturor celor de la bord a fost salvată. Nădejdea care pierise a
reînviat. Ei pot să adopte acum ultimele măsuri în ceea ce priveşte corabia care stă să se scufunde pentru a
o aşeza pe uscat. Dar a face lucrul acesta înainte de venirea dimineţii ar fi însemnat moarte sigură. Ei nu
pot decât să o ancoreze, dacă e posibil, şi să o ţină aşa până la ivirea zorilor, când ar fi existat posibilitatea
să descopere un golf unde să ancoreze corabia...
Când s-a făcut ziuă, n-au recunoscut locurile, dar văzând un golf s-au hotărât ca, dacă va fi cu putinţă, să
ducă corabia în interiorul lui. Au tăiat odgoanele şi au lăsat ancorele în apă. Slăbind legăturile cârmelor şi
ridicând pânza artemon (pânza principală a trinchetului) s-au pregătit să ducă corabia la ţărm. Alegând
locul unde „se întâlneau două mări” au aşezat corabia pe pământ cu prora înainte, lucru care explică
„ancorarea la pupă”, deoarece aceasta ţinea corabia în poziţia corespunzătoare pentru tragere la mal...
Acum, după ce toţi au debarcat nevătămaţi, rămâne de văzut doar dacă locul corespunde descrierii făcute
de Sf. Luca. Cel dintâi detaliu menţionat e că la miezul nopţii corăbierii au bănuit vecinătatea uscatului,
evident fără a-l vedea. Dar un vas pe drumul acela la intrarea în Golful Sf. Pavel ar trece la un sfert de
milă de un punct stâncos jos care iese în afară şi formează intrarea lui estică, pe care talazurile puteau fi
văzute de la distanţa aceea. De fapt, au fost văzute de la distanţa aceea de ajutorul de timonier de pe
Lively, deşi pământul nu putea fi văzut.
Temându-se să nu dea de stânci, care erau acum aproape contra vântului, au ancorat prin partea de la
pupă şi au aşteptat să se facă ziuă. Şi în cazul acesta, au arătat pricepere marinărească şi previziune,
deoarece când s-a făcut ziuă, tot cea au avut de făcut a fost să înalţe pânza principală de la trinchet, să taie
funiile ancorelor, corabia fiind sub control şi putând fi dusă uşor la ţărm. Locul unde se întâlneau cele
două mări era fără îndoială deschizătura dintre Insula Salmonetta şi uscat. Cele două mări se întâlnesc şi
astăzi în acel punct.
Al doilea detaliu menţionat de sf. Luca era adâncimea apei atunci când au bănuit că erau aproape de un
uscat. Au sondat şi au găsit douăzeci de stânjeni [fatomi]. Scriitorul a găsit douăzeci de stânjeni în faţa
punctului Koura, în locul unde se presupune că se afla în cursa ei, cincisprezece stânjeni la un sfert de
milă de ţărm, în locul unde au ancorat prin partea de la pupa...
Am văzut în studiul nostru că fiecare declaraţie cu privire la mişcările acestei corăbii, de când a plecat
din Limanuri Bune, până când a fost trasă la ţărm, în Malta, aşa cum e făcută de Sf. Luca, a fost verificată
cu dovezi externe şi independente de cea mai exactă şi mai satisfăcătoare natură; că afirmaţiile lui cu
privire la timpul cât a plutit corabia pe mare corespund cu distanţa străbătută; şi că, în sfârşit, descrierea
făcută de el a locului unde s-a ajuns este în conformitate cu ceea ce există în prezent, toate contribuind la
dovedirea faptului că Luca a făcut cu adevărat acea călătorie, aşa cum e descrisă. S-a dovedit, o dată în
plus, că e un om ale cărui observaţii şi afirmaţii pot fi luate în considerare ca vrednice de crezare.
Capitolul 27 din Fapte e o simplă afirmare a realităţilor. De aceea, eu închei împreună cu Bres, spunând:
„Fie nu există certitudine morală în realităţile istorie, fie trebuie admis faptul că sf. Pavel a naufragiat în
Malta”.

Comentarii Ellen G. White: 1,2 AA 439;1–44 AA 439–445;3–9 AA 440;10–17 AA 441;18–20 AA

442; 21–30 AA 443;22–24 CG 43; Ed 256;22–26 ML 334;31–41 AA 444;34 CG 43; Ed 256; 43.44 AA
445 44 CG 43; Ed 256.

~ 362 ~
Capitolul 28
Pavel în Malta

1 După ce am fost scăpaţi din primejdie, am aflat că insula se numea Malta.

Am fost scăpaţi[Am scăpat-trad. Cornilescu; „au scăpat”, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10)
formulările „am scăpat” şi „am aflat”.
Malta[„Melita”, KJV]. O insulă la sud de Sicilia. Unii au susţinut că naufragiul ar fi avut loc în insula
Meleda, în Marea Adriatică, în apropiere de ţărmul iugoslav (iliric). Ei susţin că menţionarea Adriei, în
cap. 27:27, arată că vasul părăsise Marea Mediterană şi era în ceea ce e cunoscut astăzi ca Marea
Adriatică. Ei notează de asemenea că oamenii din Meleda nu erau pe atunci romani şi nici greci, deci
barbari (vezi cap. 28,2) şi că astăzi nu se găsesc vipere în Malta. Poate e suficient de observat că această
explicaţie este foarte improbabilă şi nu e luată în serios de nici un savant competent. Vezi cap. 27,27;
28,2.

2 Barbarii a(Adică nu vorbeau limba greacă) ne-au arătat o bunăvoinţă neobişnuită; au

aprins un foc, din pricină că începuse să cadă ploaia şi din pricina frigului, şi ne-au primit
alături de ei pe toţi.

Barbarii. Gr. barbaroi, un cuvânt onomatopeic aplicat oamenilor a căror vorbire – pentru urechile
greceşti şi romane – suna ca o bolboroseală primitivă (vezi Romani 1,14). Băştinaşii din Malta se poate
să fi fost înrudiţi cu fenicienii sau, ca rezultat al contactului cu fenicienii, să vorbească un dialect al
limbii feniciene care, la rândul ei, era înrudită cu ebraica. Insula Malta fusese condusă de romani după
cel de-al doilea război punic (vezi vol. I, p. 27; Liviu, Annals, XXI. 51), când au luat-o de la cartaginezi.
Neobişnuită[„nu mică”, KJV]. Sau bunăvoinţă „neobişnuită”. Vezi cap. 19:11, unde aceeaşi expresie e
tradusă „nemaipomenită” [specială].
Ne-au primit. Adică ne-au salutat. Vremea pare să fi continuat să fie cu ploaie şi cu vânt.

3 Pavel a adunat o grămadă de mărăcini şi, în timp ce le punea pe foc, a ieşit o viperă din
cauza căldurii şi i s-a prins de mână.

Pavel a adunat. Din nou Pavel a fost activ pentru a îmbunătăţi situaţia tovarăşilor săi.
Mărăcini[„beţe”, KJV]. Vreascuri, poate şi lemne aduse de apă.
Viperă[Năpârci-trad. Cornilescu; „viperă”, KJV]. Se spune că nu mai există şerpi pe insula Malta, dar
aceasta nu e o dovadă că nu ar fi existat pe vremea lui Pavel. Recent, de pildă, şerpii au fost eliminaţi
din insulele hawaiiene.
Din cauza căldurii. Fiind amorţit de frig, probabil deja hibernând, şarpele a devenit activ şi conştient de
primejdie.

4 Când barbarii au văzut şarpele atârnând de mâna lui, şi-au zis unii altora: „Fără îndoială
că omul acesta care a fost salvat din mare este un criminal, căci Dreptatea b[Aici drepta-
tea personificată în zeiţă (Dike)] nu-l lasă să trăiască!”

Şarpele[Năpârca-trad. Cornilescu; „vieţuitoarea otrăvitoare”, KJV; „vieţuitoarea”, Nitz.]. Literal, „făp-

tură”.
Atârnând de mâna lui[Spânzurată de mâna lui-trad. Cornilescu]. Năpârca nu numai că îi muşcase mâna
lui Pavel, dar şi rămăsese spânzurată acolo.
Dreptatea[„răzbunare”, KJV]. Gr. dike, „justiţie”, „pedeapsă”. Pentru maltezi, Pavel era un răufăcător
pe care zeii îl pedepseau acum cu muşcătura letală a unui şarpe.
~ 363 ~
5 Pavel însă a scuturat şarpele în foc, fără să sufere nici un rău.
A scuturat. Pavel a rămas calm şi liniştit în faţa acestei noi primejdii. Nu făgăduise Dumnezeu că el
urma să stea în faţa Cezarului?
Nici un rău. El n-a avut de suferit nimic rău, nici psihic, nici fizic. Vezi Marcu 16,18; Luca 10,19.

6 Ei se aşteptau să se umfle sau să cadă deodată mort. Dar, după ce au aşteptat mult şi au
văzut că nu i se întâmplă nimic neobişnuit, şi-au schimbat părerea şi au zis că este un zeu.
Au aşteptat mult. Insularii aşteptau momentul când locul unde intrase veninul viperei să se umfle, dar
nu s-a întâmplat nimic.
Este un zeu. Vezi cap. 14,11.

7 Aproape de locul acela se aflau nişte ogoare ale fruntaşului c(Insula avea statutul de
municipiu iar guvernatorul ei purta titlul de municipi Melitesium primus omnium, „cel
mai important dintre toţi oamenii municipalităţii Maltei”) insulei, pe care-l chema
Publius. El ne-a primit şi ne-a găzduit cu ospitalitate timp de 3 zile.
Aproape de locul acela[„în locurile acelea”, KJV; „împrejurul acelui loc”, Nitz.]. Adică în vecinătate.
Ogoare[Moşiile-trad. Cornilescu; „posesiunile”, KJV]. Adică pământul.
Fruntaşului[„omului dintâi”, KJV; „celui dintâi”, Nitz.]. Gr. protos sau „cel dintâi”, adică cel mare.
Titlul acesta e atestat în inscripţii ca desemnând pe cârmuitorul roman al insulei, deşi titlul însuşi pare să
nu fie roman la origine.
Publius. Un nume perfect roman.
Ne-a primit. Probabil, conducătorul insulei l-a primit pe sutaş, din consideraţie pentru rangul lui, şi cu
el pe Pavel.
Ne-a găzduit... 3 zile. Ospitalitatea acestuia a continuat până când s-au putut face aranjamente de
durată.

8 Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, suferind de friguri şi dizenterie. Pavel s-a dus la el,
s-a rugat punându-şi mâinile peste el şi l-a vindecat.
[„S-a întâmplat că”, KJV]. Aceasta, probabil, mai târziu, în cursul iernii.
Dizenterie[Urdinare-trad. Cornilescu; „ieşire de sânge”, KJV; „vintre”, Nitz.]. Gr dusenteria, „dizen-
terie”.
S-a rugat. Vezi Iacov 5,14.15.Totuşi,aceasta pare să fie o manifestare a darului vindecării(1 Cor. 12,9).
L-a vindecat. Pavel dovedise aceeaşi putere a Duhului la Listra (cap. 14,8-10), la Filipi (cap. 16,18), la
Efes (cap. 19,11.12) şi la Troa (cap. 20,9.10).

9 După ce s-a întâmplat aceasta, ceilalţi de pe insulă care aveau boli, au venit şi ei şi au
fost vindecaţi.
Ceilalţi[„şi alţii”, KJV]. Adică alţi insulari.

10 Ei ne-au cinstit în multe feluri, iar când am fost gata de plecare ne-au pus la dispoziţie
lucrurile de care aveam nevoie.
Ne-au cinstit în multe feluri[Mare cinste-trad. Cornilescu; „multe onoruri”, KJV]. Nu ca plată, ci ca
daruri, poate bani, hrană şi îmbrăcăminte, corespunzătoare nevoilor unor oameni care-şi pierduseră toate
bagajele.
Plecare[Plecarea... cu corabia-trad. Cornilescu; „am plecat”, KJV]. Gr. anago, aici însemnând „pleca-
rea cu corabia” (cf. cap. 27,12).
Ne-au pus la dispoziţie[„ne-au încărcat”, KJV]. Adică „au pus pe punte [pentru noi]”. Semnalul mări-
nimiei a fost probabil dat de Publius, alţii urmându-i exemplul.

~ 364 ~
 Pavel soseşte la Roma

11 După 3 luni, am plecat pe mare cu o corabie din Alexandria care iernase pe insulă şi
care avea emblema Dioscurilor d(Castor şi Pollux, consideraţi în mitologia greco-romană
„fiii lui Zeus” (gr.: dioscuroi) şi protectorii marinarilor).

După 3 luni. Adică după ce trecuse sezonul de furtuni şi se putea relua călătoria în siguranţă.
Corabie din Alexandria. Probabil altă corabie egipteană de cereale (cf. cap. 27,6.38).
Iernase pe insulă[Iernase în ostrov-trad. Cornilescu]. Probabil în portul Valetta, cam la 8 mile sud-est
de Golful sf. Pavel.
Emblema[Semnul-trad. Cornilescu]. Probabil o referire la emblema de pe prora corăbiei, sub bompres.
Dioscurilor[„Castor şi Polux”, KJV; Nitz.]. Gr. Dioskouroi, literal „Gemenii”, fiii legendari ai lui
Jupiter, născuţi de Leda. Numele latin al celor 2 băieţi erau Castor şi Polux, care erau numiţi Gemeni.
Vezi o hartă a Romei şi a detenţiei lui Pavel aici

12 Am debarcat în Siracuza, unde am rămas timp de 3 zile,

Am debarcat[Am ajuns-trad. Cornilescu; „am debarcat”, KJV]. Corabia a mers spre nord, la Sicilia,
cetatea antică greacă Siracuza fiind portul ei cel mai apropiat.
Siracuza. Principala cetate a Siciliei, pe coasta de sud-est a insulei. Cândva fusese o colonie grecească
şi scena unui mare dezastru naval atenian în timpul războiului peloponez. Probabil, cele 3 zile au fost
petrecute aici în aşteptarea vântului favorabil.

13 iar de acolo am plecat mai departe şi am sosit în Regium. După o zi a început să bată
un vânt dinspre sud, iar în ziua următoare am ajuns în Puteoli,

Am plecat mai departe[Am mers înainte pe lângă coastă-trad. Cornilescu; „am făcut un ocol”, KJV;
„înconjurând”, Nitz.]. Gr. perierchomai, literal, „a merge împrejur”, „a face un circuit”, aici probabil o
manevră de virare pentru a înainta împotriva vânturile neprielnice.
Regium. Actualul Reggio, la vârful sudic al Italiei, în strâmtoarea Messina. Împăratul Claudiu plănuise
cândva să construiască aici facilităţi portuare pentru descărcarea corăbiilor egiptene cu grâu, dar proiec-
tul nu a fost realizat.
Vânt dinspre sud. Acum era posibil să se navigheze direct spre nord, fără a face viraje, aşa cum fusese
necesar de la Siracuza la Reggio.
Puteoli[Puzole-trad. Cornilescu]. Actualul Puzzoli, în apropiere de Napoli, Italia. Deşi se afla cam la
140 de mile de capitală, era pe atunci portul principal pentru Roma, mai ales pentru corăbiile cu grâu din
Egipt. Ostia, la gura Tibrului, l-a înlocuit mai târziu (cf. p. 80).

14 unde am găsit fraţi şi am fost rugaţi să rămânem cu ei 7 zile. Şi aşa am ajuns în Roma.

Am găsit fraţi. E lucru încurajator de aflat că la numai 30 de ani de la răstignire se putea găsi o grupă
de credincioşi creştini în îndepărtatul Puzole, un port mai mare pentru cetatea Romei. Aici era pe atunci
o colonie mare de iudei şi e posibil ca cel puţin unii dintre creştinii aceştia să fi fost convertiţi iudei. În
lipsă de informaţii exacte, putem presupune logic că această biserică, la fel ca cea din Roma, a fost
realizată ca rezultat al lucrării convertiţilor iudei italieni, poate, în Ziua Cincizecimii a anului 31 d.Hr.
sau cu prilejul unui alt pelerinaj în Palestina.
Am fost rugaţi[„am fost doriţi”, KJV]. Adică am fost solicitaţi, rugaţi stăruitor. Pavel a rămas cu bise-
rica din Puzole o săptămână şi astfel cel puţin un Sabat l-a petrecut acolo.
Am ajuns la Roma[„am mers către Roma”, KJV; „am venit la Roma”, Nitz.]. Mai degrabă „am venit la
Roma”.

~ 365 ~
15 Când fraţii de acolo au auzit despre noi, au venit în întâmpinarea noastră până la
Forumul lui Apius şi până la „3 taverne”. Văzându-i, Pavel I-a mulţumit lui Dumnezeu şi
a fost încurajat.
Au auzit despre noi. Pauza de o săptămână la Puzole dăduse timp ca vestea despre sosirea lui Pavel să
ajungă la credincioşii din Roma, cu care Puzole, ca port maritim, era în continuă comunicare. Sosirea
corăbiilor era transmisă mai departe, desigur cu explicaţii atât despre încărcătură, cât şi despre lista de
pasageri.
Au venit în întâmpinarea noastră[„au venit să ne întâmpine”, KJV]. Potrivit cu Romani 16,3-15, Pavel
avea printre credincioşii din Roma şi rude şi prieteni. Fără îndoială că unii dintre ei, al căror nume este
raportat acolo, erau de faţă pentru a-l saluta pe Pavel la sosire.
Forumul lui Apius. Literal „locul pieţei lui Apiu”, după numele familiei căreia a fost numită vestita Via
Appia, care ducea de la Roma la Brindisium. Cuvântul latin forum, „piaţă” a dat naştere cuvântului
englez „borough” („burgh”), indicând un oraş. Numele oraşului şi al şoselei se referă probabil la Apius
Claudius, vestitul cenzor roman. Forul lui Apiu era pe Calea apiană, cam la 40 de mile sud de Roma.
Horaţiu vorbeşte dispreţuitor despre locul acela ca având din abundenţă cârciumi cu un prost renume şi
frecventate de marinari (Satire, I. 5. 3. 4.). Aici îl aşteaptă pe Pavel o delegaţie din Roma.
Trei taverne[3 Cârciumi-trad. Cornilescu; „3 taverne”, KJV]. Latinescul taberna însemna mai mult
decât o „cârciumă”; cuprindea prăvălii de tot felul. Aşezarea acestei localităţi nu e sigură, dar se spune
că ar fi fost la aproximativ 30 mile sud de Roma (vezi p. 50). Aici, un alt grup de creştini l-a întâmpinat
pe Pavel, probabil pentru că părăsise Roma mai târziu decât cei care l-au întâlnit la Forul lui Apiu. Acest
mic orăşel e menţionat de Cicero (Scrisori către Aticus, II. 10).
I-a mulţumit lui Dumnezeu. Recunoştinţa lui Pavel pentru o călătorie terminată cu bine poate fi uşor
apreciată de toţi creştinii care au trecut prin experienţe grele.
A fost încurajat[S-a îmbărbătat-trad. Cornilescu; „a prins curaj”, KJV]. De ani de zile, Pavel dorise să
viziteze Roma şi să predice Evanghelia acolo (Romani 1,11-13). El trebuie să fi reflectat asupra
contrastului dintre acea nerăbdătoare aşteptare şi realităţile legate de sosirea sa. Dar, în ciuda tuturor
aparenţelor, Pavel a găsit motiv de îmbărbătare şi asigurare înnoită cu privire la conducerea lui
Dumnezeu. El era priceput să găsească motive de speranţă în împrejurări din cele mai descurajatoare
(vezi 2 Corinteni 4,7-10; AA 449). El era un creştin optimist incurabil.

16 Când am intrat în Roma (, centurionul i-a predat pe prizonieri căpitanului gărzilor, iar)
e(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin aceste cuvinte) lui Pavel i s-a dat
voie să locuiască singur, sub paza unui soldat.
Intrat în Roma. Probabil că cititorul capitolului de încheiere a cărţii Faptele apostolilor doreşte din
toată inima să fi avut un raport mai detaliat al experienţelor lui Pavel la Roma. Poate că Luca a
intenţionat să adauge şi alte amănunte sau să înceapă o altă carte, o dată cu sosirea lui Pavel acolo.
Centurionul i-a predat. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea întregii
propoziţii care începe cu aceste cuvinte. Însă, faptul afirmat este cu certitudine adevărat.
Căpitanului gărzilor[Căpitanul străjerilor-trad. Cornilescu; „căpitanul gărzii”, KJV].Probabil praefectus
praetorii, mai marele Gărzii pretoriene sau imperiale. Era datoria lui să ia în primire pe cei aduşi din
diferite provincii pentru a-i înfăţişa înaintea împăratului (vezi Pliniu, Scrisori, X. 57). La data aceasta,
prefectul pretorian era Burrus, un om cu o reputaţie bună. În anul 62 d.Hr., pe când Pavel era desigur
încă închis, locul lui Burrus a fost luat de Tigellinus, un protejat infam al lui Nero.
Să locuiască singur[Să rămână într-un loc deosebit-trad. Cornilescu; „să locuiască deosebit”, KJV].
Consideraţia arătată prin găzduirea lui Pavel era fără îndoială datorată în parte sutaşului Iuliu, care
probabil mai purta răspunderea pentru Pavel la data sosirii la Roma. Pavel era în mare parte responsabil
de debarcarea cu succes în Malta. Amănuntul acesta, împreună cu alte dovezi ale caracterului său
deosebit, remarcabila lui înţelepciune şi putere spirituale, câştigase favoarea şi recunoştinţa sutaşului.
Toate acestea au fost fără îndoială incluse în raportul cu privire la Pavel, împreună cu expunerea cazului
lui de către Festus.
Sub paza[„îl ţinea”, KJV]. Probabil că ostaşul era legat cu un lanţ de Pavel (vezi v. 20), lanţul mergând
~ 366 ~
de la încheietura mâinii santinelei până la încheietura mâinii lui Pavel. La acest lanţ face Pavel aluzie
adesea în epistolele scrise în timpul detenţiei sale la Roma, Efeseni 6,20; Filipeni 1,7.13.14.16;
Coloseni 4,3.18; cf. Fapte 28,20. Ce efect trebuie să fi avut asupra unui ostaş păgân faptul că a fost legat
ceas după ceas de Pavel? Care ar fi efectul asupra unui păgân înlănţuit astfel de unul dintre noi? Întrucât
santinelele erau des schimbate, efectul pe care viaţa lui Pavel l-a avut în timpul celor 2 ani de detenţie
trebuie să fi influenţat mult membrii corpului de gardă (vezi Filip 1,13).

Pavel predică la Roma

17 După 3 zile, Pavel i-a chemat la el pe fruntaşii iudeilor, iar când aceştia s-au adunat
le-a zis: – Bărbaţi, fraţilor, deşi n-am făcut nimic împotriva poporului nostru sau împo-
triva obiceiurilor strămoşilor noştri, totuşi am fost luat prizonier în Ierusalim şi dat în
mâinile romanilor.
După 3 zile. Fără îndoială că Pavel a reînnoit întâi vechile cunoştinţe cu creştinii pe care îi întâlnise în
alte locuri şi a făcut noi prieteni în comunitatea credincioşilor din Roma. Apoi a dorit să se întâlnească
cu iudeii romani necreştini.
Fruntaşii iudeilor[Mai marii iudeilor-trad. Cornilescu]. Regula lui Pavel fusese totdeauna, „întâi
iudeilor” (Romani 1,16; 2,9, cf. Fapte 13,5.14.46; 14,1; 17,1.2.10; 18,4 etc.). El invită acum pe bătrânii
iudeilor să asculte o relatare directă a motivului pentru care se află la Roma. Pe cât se pare decretul lui
Claudiu, care exilase pe toţi iudeii din Roma (cap. 18,2), fusese suspendat sau devenise fără efect.
Bărbaţi,fraţilor[Fraţilor-trad. Cornilescu; „bărbaţi şi femei”, KJV]. Vezi cap. 1,16.
N-am făcut nimic[„nefăcând nimic”, KJV]. Pavel repetă susţinerea de nevinovăţie pe care o făcuse în
Ierusalim şi la Cezarea (vezi cap. 23,1; 24,12.13; 25,8.11; 26,4-7).
Împotriva poporului. Dificultăţile pe care Pavel le întâlnise erau de obicei produse de iudeii înşişi, ca la
Antiohia în Pisidia (cap. 13,50), la Listra (cap. 14,19), la Tesalonic (cap. 17,5-8), la Berea (cap. 17:13,
14) şi la Corint (cap. 18,12-17).
Obiceiurilor strămoşilor noştri[Obiceiurilor părinţilor noştri-trad. Cornilescu]. Pavel credea cu sinceri-
tate ceea ce învăţa, şi anume că Evanghelia lui Isus Hristos era o interpretare corectă a adevărurilor
iudaismului (vezi cap. 23,1.6; 24,14-16; 26,5-7). Comparaţi cu acuzaţia adusă lui Ştefan (cap. 6,13.14).
Luat prizonier[Băgat la închisoare-trad. Cornilescu]. Fără să dea amănunte despre ceea ce se petrecuse
de la zarva din Ierusalim (cap. 21,27-36), Pavel atrăgea atenţia asupra rezultatelor umilitoare şi păgubi-
toare. În cursul ultimilor 2 fusese un deţinut al romanilor, în lanţuri. Iudeii obţinuseră arestarea lui şi
continua lor acuzare îl ţinuse în temniţă.

18 Aceştia, după ce m-au interogat, vroiau să mă elibereze, fiindcă nu era în mine nici o
vină pentru care să merit moartea.
Să mă elibereze. Sau „să mă pună în libertate”. Comparaţi cu cap. 25,25.26.32. Dacă ar fi intervenit
mituirea, aşa cum sperase Felix, guvernatorul acela corupt l-ar fi eliberat pe Pavel (cap. 24,26). Toate
persoanele oficiale înaintea cărora se prezentase Pavel şi comandanţii gărzii erau convinşi de nevino-
văţia lui.

19 Dar, pentru că iudeii s-au împotrivit, am fost constrâns să fac apel la Cezar, deşi nu
aveam de adus nici o acuzaţie împotriva neamului meu.
Acuzaţie[Să pârăsc-trad. Cornilescu]. Pavel iubea pe iudei (vezi Romani 9,1-3; 10,1) şi afecţiunea lui
faţă de ei nu se diminuase din cauza suferinţei provocate de ei. În ciuda nedreptăţii la care fusese supus,
el nu-i ocărâse şi nici nu adusese niciodată vreo acuzaţie împotriva lor. Apelase la Cezar nu pentru a
produce necazuri iudeilor din Roma sau din altă parte, ci numai pentru că nu avea altă soluţie.

~ 367 ~
20 Din acest motiv v-am chemat să vă văd şi să vă vorbesc; căci din pricina nădejdii lui
Israel port eu acest lanţ!
V-am chemat. El nu se putea duce la iudei, în sinagogile lor sau în casele lor, dar aşa cum era obiceiul
său, a căutat întâi să stabilească o bază de înţelegere cu ei. De aceea îi invitase să vină la el (vezi v. 17).
Nădejdii lui Israel. Adică aşteptarea lui Mesia. Pavel credea că Isus este împlinirea deplină a acestei
aşteptări. Credinţa lui era credinţa cultivată de iudei. Unica problemă, dar şi cea mai mare, era aplicarea
acelei credinţe la Isus din Nazaret.
Port eu acest lanţ[„Legat cu acest lanţ”, KJV]. De fapt, credinţa lui neclintită în iudaism era ceea ce
pricinuise arestarea lui. El era dispus să sufere lanţuri şi moarte decât să renunţe la nădejdea lui Israel.

21 Ei i-au răspuns: – Noi n-am primit din Iudeea nici o scrisoare cu privire la tine şi nici
unul dintre fraţii care au venit aici n-a anunţat sau n-a vorbit ceva rău despre tine.
N-am primit…nici o scrisoare. Lucrul acesta nu era curios. Nici o corabie care să fi plecat din Cezarea,
după ce Pavel apelase la Cezar, nu putea să ajungă la Roma înaintea lui. În felul acesta, mintea lor nu
era stăpânită de prejudecăţi în ceea ce-l priveşte. Luca nu dă nici o indicaţie cu privire la sosirea de
scrisori din Ierusalim împotriva lui Pavel în decursul celor 2 ani (v. 30) pe care el i-a petrecut la Roma
sau cu privire la alte măsuri posibile pe care conducătorii iudei le-ar fi luat împotriva lui (cf. AA 453).

22 Dar am dori să auzim de la tine lucrurile pe care le gândeşti, căci, într-adevăr, ne este
cunoscut faptul că pretutindeni se vorbeşte împotriva acestei partide.
Am dori să auzim. Poate că această mărturisire a lipsei de prejudecăţi era cu totul sinceră. Iudeii din
Roma auziseră desigur puţin cu privire la Pavel şi la solia lui şi erau dornici să afle mai multe.
Ne este cunoscut. Erau deja câţiva creştini în Roma (vezi v. 15), prin care conducătorii iudei de acolo
făcuseră cunoştinţă cât de cât cu creştinismul. Existau de asemenea relatări sau cel puţin zvonuri din
Iudeea, aduse de călătorii care se întorceau acasă.
Se vorbeşte împotriva[„se vorbeşte împotriva ei”, KJV]. Printre iudei trebuie să fi fost multe relatări
denigratoare cu privire la creştini. Tacit a scris cât se poate de batjocoritor cu privire la noua sectă
(Annals, XV. 44) şi Suetoniu (Nero, XVI. 2) scrie la fel de condamnator. Iustin Martirul (mort c. anul
165 d.Hr.) vorbeşte despre calomnii împotriva creştinilor, evident din surse iudaice (Dialog cu Trifon,
17). Poate că aceşti iudei romani auziseră nu numai despre diferite situaţii în care creştinii fuseseră
implicaţi şi veşti despre caracterul lor, dar şi despre uimitoarea lor creştere ca număr. Dar până acum
nimic din ceea ce auziseră nu-i copleşise total cu prejudecăţi împotriva creştinilor. Ca atare, erau dispuşi
să audă mai mult.
Acestei partide[„secta aceasta”, KJV]. Vezi cap. 5,17; 24,5.14.

23 Aşadar, ei i-au stabilit lui Pavel o zi. Au venit mulţi în locul unde era găzduit, iar el,
de dimineaţă până seara, le-a explicat lucrurile, depunând mărturie cu privire la Împărăţia
lui Dumnezeu şi încercând să-i convingă cu privire la Isus, atât din Legea lui Moise, cât
şi din Profeţi.
Mulţi. Literal, „mai mulţi”. La următoarea adunare, iudeii erau prezenţi în număr mai mare decât la
prima ocazie.
Locul unde era găzduit[Locuinţa lui-trad. Cornilescu]. Vezi v. 16; cf. v. 30.
De dimineaţa până seara. Evident, unii dintre iudei se opuneau vehement Evangheliei, iar alţii flămân-
zeau după mai mult cuvânt al adevărului. În felul acesta, din diferite motive iudeii rămâneau toată ziua.
Le-a explicat. Deşi în lanţuri, Pavel putea să predice Evanghelia ascultătorilor săi iudei. Aceasta
trebuie să fi fost o prezentare teologică bine pusă la punct, comparabilă cu cea făcută de Ştefan(cap. 7,2-
53) şi cu predica ţinută chiar de Pavel la Antiohia din Pisidia (cap. 13,14-41).
Depunând mărturie[Le-a adus dovezi-trad. Cornilescu]. El a mărturisit despre nădejdea mesianică,
acum întrupată în Isus, şi despre certitudinea revenirii lui Hristos.

~ 368 ~
 Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19; Fapte 8,12.
Moise. Vezi Luca 24,27.44.

24 Unii erau convinşi de cele spuse de el, dar alţii erau necredincioşi.
Unii erau convinşi[Unii au crezut-trad. Cornilescu]. Răspunsul obişnuit la predica lui Pavel (vezi
cap. 14,4; 17,4; 19,9). Aceasta este, într-adevăr, experienţa fiecărui evanghelist creştin. Recunoscând
faptul că fiecare e liber să aleagă, el trebuie să mulţumească lui Dumnezeu pentru cei care au crezut şi
niciodată să nu se descurajeze din cauză că unii „n-au crezut”.

25 Fiindcă ei plecau acasă în neînţelegere unii cu alţii, Pavel le-a mai zis doar cuvintele
acestea: „Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, strămoşilor noştri,
În neînţelegere. Poate că unii ţineau partea saducheilor şi alţii a fariseilor (cf. cap. 23,6-10).
Isaia. Adică profetul Isaia.
Strămoşilor noştri[Părinţii noştri-trad. Cornilescu]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) formula
„părinţii voştri”. Iudeii necredincioşi şi-au afirmat fără îndoială apartenenţa la „părinţi”. Pavel îi
somează aici să recunoască faptul că aceiaşi „părinţi” mustrau necredinţa de care dădeau ei dovadă
acum (vezi Luca 16,31; Ioan 8,39.56).

26 când a zis: «Du-te la cei din poporul acesta şi spune-le: Veţi asculta întruna, dar nu
veţi înţelege şi veţi privi mereu, dar nu veţi pricepe!
Când a zis[„zicând”, KJV]. Pavel citează Isaia 6:9, text pe care Isus Însuşi îl folosise împotriva iudeilor
(Matei 13,14; Marcu 4,12; Luca 8,1; Ioan 12,40).
Veţi asculta[Veţi auzi-trad. Cornilescu]. În ce priveşte comentariul la acest pasaj din Vechiul Testa-
ment, vezi Isaia 6,9.10; cf. Matei 7,21-27.

27 Căci inima celor din acest popor s-a împietrit! Urechile lor aud greu şi ochii li s-au
închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se
întoarcă la Mine şi să-i vindec!» f(Vezi Is. 6:9, 10)
Să se întoarcă[„să fie convertiţi”, KJV]. Literal, „să se întoarcă” (vezi Matei 3,2; Fapte 2,38; 3,19.20).

28 Să ştiţi deci că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă neamurilor, şi ele o
vor asculta!”
Mântuirea... lui Dumnezeu. Aşa cum a fost descoperită prin Isus Hristos (vezi Matei1,2).
O vor asculta. Pavel se adresa în special acelor iudei care refuzau „să asculte” (vezi v. 24-26). Când
iudeii l-au respins, Pavel s-a întors către neamuri.

29 (Când Pavel a zis aceste cuvinte, iudeii au plecat, având o mare dispută între ei.)
g(Cele mai importante şi mai timpurii mss nu conţin acest verset)
Când[„şi când”, KJV]. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea v. 29. Lucrul
afirmat însă este neîndoielnic.

30 Pavel a rămas acolo 2 ani întregi, într-un loc pe care şi-l închiriase. Şi-i primea pe toţi
cei ce veneau la el,
Doi ani întregi. Se pare că Luca n-a fost mânat de Duhul sau de propria sa înclinaţie să scrie eveni-
mentele celor 2 ani. Poate plănuise să scrie un al treilea volum pentru a completa cărţile Luca şi Fapte.
Unica noastră sursă de informaţii despre aceşti 2 ani se află în aşa-numitele epistole din închisoare,
considerate în general a fi scrise din Roma în această perioadă, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon.

~ 369 ~
 Ştim că Pavel a simţit asprimea întemniţării atât psihologic, cât şi fizic (Efeseni 3,1; 4,1; Filipeni 1,16;
Coloseni 4,18; Filimon 1.9.10). Era preocupat de rezultatele procesului său (Filipeni 2,23.24). Ştim că
Luca şi Aristarh (Fapte 27,2) au fost cu el, ca şi Tihic (Efeseni 6,21), care a dus epistola la Efes, şi
Timotei, al cărui nume a fost legat de al său în scrisorile către Filipi (Filipeni 1,1), Colose (Coloseni 1,1)
şi către proprietarul convertit de sclav, Filimon (Filipeni 1). Epafrodit a dus lui Pavel ajutor material de
la Filipi (Filipeni 4,18). Onisim, care fugise de la stăpânul său Filimon, a făcut cunoştinţă cu Pavel pe
când era la Roma (Coloseni 4,9; Filimon 10). Marcu, ruda lui Barnaba, Isus, zis Iust, un convertit, şi
Epafra din Colose au fost şi ei cu Pavel (Coloseni 4,10-12). Dima a fost de asemenea acolo
(Coloseni 4,14; cf. 2 Timotei 4,10). Deşi întemniţat, mărturia lui Pavel în favoarea Evangheliei a fost
atât de eficientă în cursul acestor ani, încât probabil către finele întemniţării sale putea să declare că
„împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1,12).
Într-un loc pe care şi-l închiriase. Ajutor financiar trebuie să fi venit de la prieteni din Roma şi din alte
locuri, poate mai ales de la Filipi (Filipeni 4,18), deoarece Pavel nu mai putea să lucreze cu mâinile sale
pentru a-şi acoperi cheltuielile personale.
Toţi cei ce veneau. Pavel s-a bucurat de libertatea de a avea relaţii publice.

31 predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi dând învăţătură despre Domnul Isus Cristos, cu
toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.

Împărăţia lui Dumnezeu. De la început, solia creştină fusese o solie cu privire la „împărăţie”
(Matei 3,2; Marcu 1,14).
Cu toată îndrăzneala[„încredere”, KJV]. Literal, „libertatea”, „încredere fără teamă”, „curaj voios”.
Fără nici o piedică. Nici împărat, nici tribun, nici gardă, nici iudeu nu l-au împiedicat pe Pavel să
proclame Evanghelia. Evanghelistul însuşi era legat, dar solia nu era legată.
Aici se încheie istoria biblică a bisericii primare. Dacă Luca a scris o carte în continuare, ea nu există.
Cu privire la anii care au urmat după eliberarea lui Pavel şi cu privire la a doua lui întemniţare şi la
moartea lui avem numai indicii în aşa-numitele epistole pastorale 1 Timotei, 2 Timotei şi Tit şi în tradi-
ţia creştină timpurie. Vezi şi p. 101, 102, 107.
[Privitoare la Domnul Isus Hristos-trad. Cornilescu]. Acesta este miezul şi conţinutul predicării lui
Pavel.

Comentarii Ellen G. White: 1–31 AA 445–453 ;2.3 AA 445;2–5 ML 334;4–10 AA 446;11–14 AA

447;15 AA 448, 449;16 AA 485;16–20 AA 450;22.23 AA 451;30.31 AA 453; GC 208.

~ 370 ~