Herbert Spencer

Probleme

Herbert Spencer

Date personale
27 aprilie 1820[1][2][3][4][5]
Născut
Derby, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[6]
8 decembrie 1903 (83 de ani)[1][2][3][4][5]
Decedat
Brighton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[7][6]
Înmormântat Mormantul Nasterii[*]
Părinți William George Spencer[*]
Cetățenie Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
filozof
economist
antropolog[*]
psiholog
Ocupație
jurnalist
sociolog[*]
scriitor
botanist[*]
Activitate
Domeniu plant science[*]
Societăți Accademia delle Scienze di Torino[*]
Semnătură

Modifică date / text

Herbert Spencer (n. 27 aprilie 1820, la Derby, East Midlands - d. 8 decembrie 1903,
la Londra) a fost un faimos sociolog, psiholog și gânditor britanic.
Cuprins
Date biograficeModificare
Herbert Spencer s-a născut în Derby, ca fiu al lui George Spencer, un educator
respectabil. Provenind dintr-o familie de profesori, (inclusiv bunicul și unchiul său), el a
fost încurajat să studieze de la o vârstă fragedă. În timpul copilăriei sale a fost expus
multor cărți academice ale tatălui său. La vârsta de 13 ani, tatăl sau l-a trimis la "Hinton
Charterhouse", în apropiere de Bath, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer, îi
putea oferi o educație mai formală. La început, Spencer nu s-a înțeles bine cu unchiul
său, considerându-l plictisitor și împotrivindu-se lecțiilor sale de greacă și latină. A fugit
înapoi, la casa tatălui său, dar s-a reîntors la unchiul său, unde și-a dezvoltat primele idei
politice și economice, ca răspuns la viziunile reformatoare și radicale ale lui Thomas
Spencer.
În 1836 unchiul său i-a obținut o slujbă ca inginer de căi ferate, experiență care l-a
reținut pe Spencer de la urmărirea unui viitor, în profesii unde el simțea că șefii
exploatează munca oamenilor. Așadar, Spencer a început să se dedice așternerii pe
hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta de 22 de
ani, a fost încurajat de acesta să își trimită lucrările la un ziar radical numit "The
Nonconformist". Acesta a fost începutul implicării sale în jurnalism.
În timp ce aceste lucrări recente au demonstrat o viziune liberalistă a drepturilor
muncitorilor și a responsabilităților guvernamentale, în cercurile sale private, Spencer
promova deja o filozofie mai rațională cu privire la legile naturale ale progresului. Aceste
viziuni au fost transpuse în manuscrisul său din 1851 numit "Social Statics", un
document care a arătat importanța puterii individuale în fața unei societăți care își călca
slăbiciunea în picioare. Ceea ce lipsea din această nouă publicație
era compasiunea pentru clasa muncitoare. Aici, Spencer a început să își dezvolte
viziunea asupra civilizației, nu ca o construcție artificială a omului, ci ca pe un produs
natural și organic a locului omului în natură.
După ce a lucrat 5 ani ca editor executiv al ziarului financiar din Londra "The Economist"
până în 1853, Spencer a început să își dedice tot timpul scrisului. În anii imediat
următori el a produs lucrări privind educația, știința, industria de căi ferate și multe alte
subiecte ce țineau de filosofie și sociologie.
În 1855, Spencer a scris "Principiile Psihologiei" în care a explorat o teorie a minții ca o
parte biologică a corpului. În acest model, inteligența umană reprezenta ceva care se
dezvolta încet ca răspuns la mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist
asupra originii omului i-a îndepărtat pe editori, Spencer neavând de ales decât să își
publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria "Principiile Psihologiei", Spencer a
călătorit în Anglia și în Franța, dar în timpul unei asemenea călătorii s-a îmbolnavit,
sănătatea rămânându-i șubredă de atunci. Cu toate că nu s-a diagnosticat boala, Spencer
suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă puțin și agitat, astfel reținându-l
de la scris. În timp ce el dădea vina pe "stress" și pe posibilitatea de a avea plămâni
nedezvoltați, deteriorarea continuă a sănătății de-a lungul anilor l-a determinat să
consume și să devină dependent de opiu și de morfină.
In 1853, unchiul lui Spencer a murit și i-a lăsat acestuia ca moștenire o sumă
considerabilă de bani. Următorii ani din viață i-a trăit frugal. S-a împrietenit cu George
Eliot și după un timp se părea că se vor căsători, dar, cu toate că ea părea dispusă să facă
acest pas, Spencer a ales viața de burlac, trăind singur până la sfârșitul vieții.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să
lucreze la un proiect care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluție și
legile progresului. A încercat să își publice lucrarea, dar nu a găsit garanția nici unei
edituri. În această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea intelectualilor
din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez proeminent care i-a
rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în "X Club", un club al intelectualilor unde
aceștia se întâlneau periodic și își împărtășeau viziunile și opiniile. Printre membrii
clubului se numărau filosoful John Tyndall, arheologul Sir John Lubbock, și invitați de
seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceștia, Spencer reprezenta o prezență
puternică, creându-și o audiență puternică la opiniile sale.
În 1862, Spencer a publicat "Primele Principii", o expunere a teoriei sale evoluționiste cu
privire la principii din toate domeniile vieții. Definiția sa explică evoluționismul ca fiind
un proces continuu prin care materia se rafinează într-o formă complexă și coerentă. În
acest timp, Spencer a obținut o reputație bună și era foarte respectat. Este interesant de
reținut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime unei singure științe sau subiect, de
aici și numele pe care îl avea ca membru al X Club-ului -Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a șubrezit, devenind invalid. În 1882 a
participat la înmormantarea lui Darwin încălcându-și astfel o regulă proprie, aceea de a
nu intra vreodată în biserică. În 1902, cu puțin timp înainte de a trece în neființă,
Spencer a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură. A murit la vârsta de
83 de ani, la Londra.
Teorii ale lui Herbert SpencerModificare
Traduceri ale lucrărilor sale s-au realizat în română, germană, ebraică, italiană, spaniolă,
franceză, rusă, japoneză și chineză; i s-au oferit numeroase premii în Europa și America
de Nord. Filosofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii conservatori, nu numai prin
aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar și pentru concepția ei asupra justiției
sociale care punea accent pe responsabilitatea individului pentru natura și acțiunile sale.
Spencer a fost un sustinator al "legii libertății egale", un principiu de bază
al liberalismului care susține că orice individ este liber să facă ce dorește atâta timp cât
nu îi dăunează altui individ.
Teorii despre societatea militară și cea industrialăModificare
Una dintre cele mai cunoscute teorii ale lui Specer este cea despre societatea militară și
cea industrială. El a pus accentul pe multe probleme politice ale societății timpului său.

Herbert Spencer prezintă un scurt istoric al celor două partide politice tradiționale ale
Marii Britanii, conservatorii (Tory) și liberalii (Whig), marcând schimbările drastice care
au intervenit în programele acestora în ultima vreme.

Astfel, cele două tipuri de partide reprezentau inițial două tipuri de organizații sociale,
unul fiind de tip militar, iar celălalt de tip industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al
cuvântului “cooperare”, Spencer definește cele două partide astfel: unul ca sistemul
cooperării silite (asemenea unei armate regulate, în care unitățile în diferitele lor grade
trebuie să îndeplinească ordinele sub pedeapsa cu moartea și să primească hrană, haine
și o soldă, distribuite în proporții arbitrare), iar celălalt, ca sistemul cooperarii voluntare
(asemenea unui corp de producători sau distribuitori din care fiecare consimte să
plătească anumite sume în schimbul unor anumite servicii, și care au voie, în urma
înștiințării prealabile, să părăsească organizația dacă ea nu le place).

Autorul reliefează transpunerea în realitate a doctrinelor celor două partide, respectiv

modul în care firea lor se oglindea în fapte. Liberalismul a început prin a se împotrivi
lui Carol al II-lea și a uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea monarhică
nemarginită. Liberalii considerau monarhia ca o instituție stabilită de națiune spre
folosul tuturor membrilor ei, în vreme ce pentru conservatori monarhul era delegatul
cerului. Iar aceste doctrine presupuneau, una, ca supunerea cetățenilor față de
stăpânitor era condiționată, iar cealaltă, ca ea era necondiționată.
Începând chiar cu secolul al XVII-lea, conform descrierilor furnizate de Bolingbroke
(1678–1751), în primul partid era o dorință de a rezista și micșora puterea coercitivă a
stăpânitorului asupra supusului, iar în celalalt partid, dorința de a păstra sau mări
această putere coercitivă.
Importante de menționat sunt și caracterele generale ale schimbărilor realizate de
Whig-i (liberali); astfel, sub înrâurirea crescânda a Whig-ilor au fost abrogate legile care
opreau asociațiile muncitorești precum și acelea care stânjeneau libertatea de a călători
a lucrătorilor, măsura prin care disidenții religioși erau liberi să creadă ce voiau, fără
teama de pedepse civile, măsură care permitea catolicilor să-și marturisească credința
fară să piardă nimic din libertatea lor. Nu încape îndoială că toate aceste schimbări, fie ca
erau făcute sau nu de înșiși liberalii, au fost înfăptuite în conformitate cu principiile
profesate și susținute sus și tare de ei. Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se
întreaba pe bună dreptate în continuare, cum se face că liberalismul, întărindu-se din ce
în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai coercitiv în legislația lui? Și tot el răspunde,
aducând o întreagă pleiadă de argumente în acest sens, ilustrând printr-o serie mai mult
decât cuprinzătoare de legi și măsuri adoptate de liberali sau sub directa lor îndrumare,
printr-o analogie extrem de sugestivă: dacă în extremul orient, cineva ar auzi de la
locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au înlăturat un despot crud și desfrânat, ca
să puna în locu-i o persoană potrivită. Dacă acel cineva le-ar spune că ei n-au schimbat
esențial natura guvernământului lor, el i-ar uimi peste măsură; si cu greu i-ar face să
înteleagă că nlocuirea unui despot rău-voitor cu unul binevoitor lasă, totuși, în picioare,
despotismul.

Astfel se justifică si paradoxul cu care a început; conservatorismul si liberalismul s-au

ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar celalalt, din industrialism. Se
întelege că, întrucât ceea ce se numește acum liberalism a extins sistemul restrângerii, el
ia o nouă formă a conservatorismului. Asa că, dacă lucrurile merg ca până acum, se poate
întampla cândva, de fapt, ca partidul conservator să ajungă apărătorul libertăților pe
care liberalii, urmărind ceea ce le pare a fi binele poporului, le calcă în picioare.
Spencer aduce în discuție simpatia față de popor și sacrificiul de dragul lui implică
numaidecât aprobarea ajutorului gratuit, el ilustrând argumentele sale împotriva acestei
afirmații cu întamplări din viața personală a unchiului sau, reverendul Thomas Spencer,
respectiv comparându-l cu sistemul de “întregire de leafă” din Legea Săracilor. Astfel,
suma pe care, sub vechea lege a săracilor, lucratorul pe jumătate sarac o primea de la
parohie pentru a împlini venitul lui săptămânal, nu era precum apărea, o gratificație,
pentru că ea aducea cu sine o descreștere, substanțial echivalentă, a lefii pe care o plătea
stăpânul, după cum s-a dovedit repede, când sistemul s-a desființat și salariul s-a ridicat.

Conceptul de moment politicModificare

Autorul prezintă de asemenea, cu exemple extrem de elocvente și îmbelșugate,
conceptul de moment politic. Acest moment, în loc să scadă sau să rămână constant,
crește mereu. Politicianul examinează cu atenție lucrurile pe care legea lui vrea sa le
îndeplinească, dar puțin se gândește la urmările mai îndepartate ale mișcării pe care o
stârnește cu actul lui, și cu atât mai puțin la efectele lui colaterale, astfel legiuitorii care
în 1833 au votat £20.000 anual spre a ajuta clădirea de școli, niciodată nu și-au închipuit
că pasul lor va duce la contribuții forțate, locale și generale, care la vremea lui Spencer
(1890) se ridicau la £10.000.000; ei nu s-au gândit că A trebuie să fie responsabil pentru
educația progeniturii lui B, și încă și mai puțin le-a trecut prin minte că succesorii lor,
obligându-i pe părinții săraci să ceară ajutorul Oficiului spre a plăti taxele de care
comitetele școlare nu voiau să-i scutească, aveau să porneasca obiceiul de a se apela la
Oficiul Săracilor, pricinuind în acest fel săracirea altora.
Pentru ilustrarea cât mai vie a conceptelor sale despre clasa conducătoare, Herbert
Spencer folosește un exemplu extrem de elocvent și de revelator în acest sens: o
cumpănă cu două talere, cu mai multe alice pe un taler și mai puține pe celălalt. În cazul
în care bara e inegal împărțită, iar talerul ușor încărcat se află la capătul unui braț foarte
lung, atunci transferarea unei alice de pe un taler pe celălalt produce un efect mult mai
mare, va aduce o schimbare a poziției ce rezultă din transferarea indivizilor, unul după
altul, din masa comunității guvernate în alcătuirile care guvernează; astfel un corp
relativ mic de funcționari, coerent, având interese comune și lucrând sub o autoritate
centrală, are un imens avantaj asupra unui public incoerent, care nu are o politică bine
închegată și care poate fi adus să lucreze unitar numai sub o provocare puternică. De aici
urmează ca o alcătuire de funcționari, trecând dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare
devine tot mai irezistibilă, lucru care se poate vedea în birocrațiile de pe continent.

Dobândind justificări repetate prin noi legi în armonie cu doctrinele lor, energumenii
politici și filantropii neînțelepți își continuă agitațiile cu încredere și un succes mereu
crescând. În felul acesta înrâuririle de felurite chipuri conspiră pentru a face să crească
acțiunea în corp și să slăbească acțiunea individuală, dând așadar impulsul necesar
apariției și dezvoltării socialismului, neînțelegându-i și nebănuindu-i pe deplin efectele
viitoare. Spencer susține faptul că orice socialism implică sclavia. Răspunsurile primite
la acea dată l-au determinat ulterior pe Spencer să revină asupra teoriilor sale, admițând
că dezaprobarea socialismului nu necesită aprobarea așezărilor existente.
De asemenea, însuși autorul concluzionează că [...] a privi cu ochi îngăduitori asupra
cusururilor acelora a căror viață e grea nu înseamnă deloc să-i tolerezi pe oamenii de
nimic.
Spencer dorește, nu să prezinte relele guvernamentale în faptele lui, ci să considere o
parte relativ mică, adică acele păcate ale legiuitorilor care nu sunt născute din ambițiile
lor personale și din interesele de clasă ale lor, ci care rezultă din lipsa cunoștinței acelor
studii pe care moralmente ei sunt datori să le posede, pentru a-și putea îndeplini
menirea.

Exemple de legi prost gânditeModificare

Autorul prezintă, într-o manieră mai mult sau mai puțin succintă, numeroase exemple
de legi prost gândite și, din păcate, și mai prost aplicate, dintre care merită menționate
încercările făcute în Anglia timp de cinci sute de ani, cu scopul de a împiedica acapararea
mărfurilor (cu scopul de a le specula), și care în Franța, după spusele lui Arthur Young,
au impiedicat să se cumpere mai mult de două banițe de grâu în târg, au continuat,
generație după generație, să mărească mizeria și mortalitatea prin scumpirea traiului,
căci negustorul en-gros, care în acele vremi era înfierat ca un „asupritor pe față al celor
săraci”, e un om a cărui funcție socială e de a egaliza distribuirea unui bun, împiedicând
consumarea fără rost de repede. De o natură analoagă a fost și măsura care, în 1315,
pentru a micșora asprimea foametei, stabilea așa numitele „prețuri maximale” ale
alimentelor, dar care a fost repede desființată după ce pricinuise o deplină dispariție a
diferitelor alimente de pe piață.
Neajunsuri produse prin legeModificare
Herbert Spencer ilustrează o serie întreagă de neajunsuri produse prin lege, în special
asupra domeniului construcțiilor de case pentru cei nevoiași. Prin taxe rău impuse, ei au
ridicat prețul caramizii și al lemnului de construcție, mărindu-se cheltuielile clădirii
caselor și au încurajat, de dragul economiei, întrebuințarea materialului prost în
cantități meschine. Pentru a împiedica construcția mai departe de locuinte proaste, s-au
stabilit dispoziții care, în chip medieval, dictau calitatea locuințelor construite. Nu i-a
trecut nimănui prin minte că, insistându-se asupra unei calități superioare și, deci
mărind prețurile, se va limita cererea și, eventual, se va reduce și oferta. Spencer
realizează că neajunsurile legislative sunt explicate în mare măsură și reprobarea lor se
mai îndulcește, dacă lucrurile sunt privite din depărtare. Nici cultura trecutului și nici a
prezentului nu a dat unui numar considerabil de oameni o concepție stiințifică a
societății, o alcătuire într-un anume sens, organică.
Sperând într-o îndreptare a legilor, autorul punctează la obiect faptul că odată pricinile
acelor insuccese familiare observate, oamenii s-ar apuca să legifereze cu cea mai mare
ezitare. Și cu toate acestea, ei sunt gata să lucreze cu toată încrederea că nu greșesc.
Nicăieri nu există un contrast atât de uimitor între greutatea problemei si lipsa de
pregătire a celor ce se apucă de dezlegarea ei. În concepția autorului, de care foarte ușor
se pare că ne putem atașa, în mare parte datorită sentimentului de actualitate ce dăinuie
din aceasta, nu încape îndoială că, printre credințele monstruoase, una dintre cele mai
monstruoase e aceea că, în vreme ce pentru o meserie simplă, precum cizmaria, de pildă,
e nevoie de ani de zile de ucenicie, singurul lucru care nu are nevoie de ucenicie e să
faurești legile unei națiuni!

Rămânând fidel comparațiilor, Herbert Spencer exemplifica edificator că precum un

medic, care după ani de studiu, a dobândit o cunoștință competentă a fiziologiei,
patologiei si terapeuticii, nu e considerat responsabil din punct de vedere al Codului
Penal dacă un om moare sub tratamentul lui: el s-a pregătit cât a putut mai bine și a
lucrat după cea mai bună judecată a lui, la fel si legiuitorul, ale cărui măsuri aduc rău în
loc de bine, cu toate cercetarile întinse și metodice care l-au ajutat să ia o hotărâre, nu
poate fi considerat că a comis altceva decât o eroare de raționament. Dimpotrivă,
legislatorul cel neștiutor ce dă legi cu urmări tragice nu are mai mult drept la iertare
decat un ucigas din culpă.
Spencer cosidera că, aceia care cred că viața merită trăită cred implicit că oamenii n-ar
trebui împiedicați de a îndeplini activitățile care țin viața în picioare. Cu alte cuvinte,
dacă se spune că e drept ca oamenii să le îndeplinească, atunci, prin permutație, el
concluzionează că ei au un drept să le îndeplinească. Această concepție a “drepturilor
naturale” își are originea în faptul ca viața e justificabilă, că trebuie să fie o justificare a
actelor esențiale dăinuirii ei, și prin urmare, o justificare a acelor libertăți si cerințe care
fac asemenea acte posibile.

O concluzie a priorică este dobândită de autor studiind oamenii ce traiesc în strânsă

alăturare, sau chiar despărțiți, de o mică distanță, și anume că faptele fiecăruia pot să
atingă faptele altora, și în lipsa dovezii că unii pot face ce vor fară limită, pe când alții nu
pot face ce vor, atrage după sine nevoia de limitare mutuală.

Spencer afirma că atunci când incepe să se vadă limpede că într-o națiune guvernată
democratic, guvernământul e pur si simplu un comitet de direcție – atunci se va vedea că
acest comitet n-are nici o autoritate intrinsecă; funcția liberalismului în trecut era de a
pune o limită puterii regelui. Rostul liberalismului viitor va fi de a pune o limită puterii
Parlamentelor.

Herbert Spencer ține să respingă concluzia că acțiunile private ale cetățenilor nu sunt
trebuincioase sau că n-au însemnătate, pentru motivul că mersul evoluției sociale e
determinat de firile cetățenilor, așa cum ei lucrează în condițiile în care sunt puși. Așa că,
departe de a implica că eforturile fiecărui om de a îndeplini ceea ce crede el că e mai bine
n-au însemnătate, doctrina arată că astfel de sforțări, îndeosebi cele care rezultă din
firea intimă a indivizilor, sunt forțe indispensabile.

În ciuda egoismului si individualismului său, Spencer susținea faptul că viața într-o

comunitate este importantă. Datorită relației de dependență mutuală a părților
componente, și din pricina importanței “părții” individuale față de cea colectivă,
societatea nu poate fi sau face mai mult decât suma componentelor sale. Acest punct de
vedere este evident, nu doar în prima sa contribuție notabilă la filozofia politică, Social
Statics, ci și în eseurile sale ulterioare – unele dintre ele apărând în edițiile ulterioare ale
cărții Individul împotriva statului.

Spencer susținea un punct de vedere “organic” asupra societății; cu toate acestea, el

sustinea faptul că dezvoltarea naturală a unui organism necesită “libertate” – ceea ce-i
permitea (filozofic) să justifice individualismul si să apere existența drepturilor
individuale ale omului. Datorită angajamentului său pentru “legea libertății egale” și
viziunea sa conform căreia legea și statul interfera cu aceasta în mod necesar, el a
insistat asupra unei politici extensive de laissez faire. Pentru Spencer “libertatea” ...poate
fi măsurată, nu de natura guvernului sub care trăiește [...], ci de puținătatea restricțiilor
impuse asupra individului; adevăratul liberal caută să-i respingă pe cei ale căror legi
silesc și restricționează indivizii de la a face ceea ce ei cred de cuviință. Spencer urmează
filozofia curentului liberal timpuriu, susținând faptul că legea este o restricționare a
libertății și că această restrângere a libertății constituie un aspect negativ, justificabil
doar când este un „rău necesar”, pentru ocrotirea libertății. Singura funcție
a guvernului este aceea de a asigura păstrarea și buna aplicare a drepturilor individuale
ale omului. Spencer susținea că educația, religia, economia și grija pentru cei săraci și
bolnavi nu trebuiesc preluate de stat.
Legea și autoritatea publică au astfel ca scop general administrarea justiției (echivalent
cu libertatea și protecția drepturilor). Aceste probleme au intrat în atenția lui Spencer,
ca lucrare reprezentativă pe această temă reliefându-se Individul împotriva statului. În
aceasta colecție de eseuri, Spencer evidențiază contrastul dintre liberalismul timpuriu,
clasic și liberalismul secolului al XIX-lea, argumentând faptul că cel din urmă, anume
„Noul Torysm” este inamicul progresului individual și al libertății. Tot în această lucrare
Spencer dezvoltă un argument pentru susținerea faptului că indivizii au drepturi, bazate
pe o „lege a vieții”. (în mod interesant, Spencer recunoaște faptul că drepturile nu au
moralitate înnascută, dar devin astfel doar prin recunoașterea individului, pentru ca
drepturile sale să fie compatibile cu ceilalti, drepturile celorlalți trebuie la rândul lor să
fie compatibile cu el – cu alte cuvinte, aceasta constituie o consecință a „legii libertății
egale”). El a concluzionat că toată lumea are drepturi primare la libertate „în virtutea
constituției lor” drept ființe umane, și că asemenea drepturi sunt esențiale pentru
progresul social (Aceste drepturi includ dreptul la viață, libertate, proprietate, libertatea
cuvântului, egalitatea drepturilor pentru femei, dreptul la vot universal și dreptul „de a
ignora statul” – deși Spencer a revenit asupra unora din aceste drepturi în scrierile
ulterioare). Astfel, cei harnici – acei cu această caracteristică, dar lipsiți de devotare față
de structurile existente cu excepția celor care promovau o astfel de industrie (deci nu
religie sau instituții patriotice) – vor prospera. Totuși, toti indivizii harnici, după cum
credea Spencer, vor fi în mod fundamental în acord.
Nu este surprinzător faptul că Spencer a susținut ideea conform căreia argumentele
utilitarienilor timpurii asupra justificării legii și autorității și asupra originii drepturilor
erau greșite. De asemenea, el a respins utilitarianismul si modelul acestuia de justiție
distributivă, deoarece el susținea că această teorie se baza pe o formă de egalitarianism
care ignorau abandonul și, mult mai fundamental, nevoia și eficiența biologică. Spencer a
susținut în continuare ideea că viziunea utilitariană asupra legii și statului era de
asemenea inconsistența – care presupunea în mod tacit existența cerințelor sau
drepturilor ce au atât greutate morală, cât și legală în mod independent de legea
pozitivă. Spencer argumentează, de asemenea, împotriva guvernului parlamentar,
reprezentativ, înfățișându-l ca un expozant de adevarate “drepturi divine” — de
exemplu, susținând că „majoritatea într-o adunare are putere, dar nu are limite”.
Spencer e de părere că acțiunea guvernamentală nu necesită doar acordul individual,
dar că modelul asocierilor politice ar trebui să fie acela al unei “joint stock company”,
unde “directorii” nu pot acționa în favoarea unui anumit bun decât la dorința explicită a
„acționarilor”. Când parlamentele încearcă să facă mai mult decât să protejeze drepturile
cetățenilor prin, de exemplu, “impunând” o concepție asupra binelui – chiar doar unei
minorități – Spencer sugera că acestea nu se diferențiază în niciun fel de regimurile
tiranice. Numele lui Spencer este strâns legat de altă mare teorie, cea a evoluționismului.
Preluând modelul biologiei, el a elaborat un principiu universal al revoluției, conform
căruia toate evenimentele din lume se desfășoară după o lege unitară a evoluției.
Spencer a fost convins că din legile indestructibilității materiei si conservării energiei se
poate obține pe cale deductivă conceptul evoluției universale. Principiul evoluției spune
că toate evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul de la
simplu la complex.
În cuvintele lui Spencer:

Dezvoltarea, în cea mai simplă și mai generală formă a sa, înseamnă integrarea
materiei și, implicit, risipirea mișcării. Disoluția este, dimpotrivă, acceptarea
mișcării și, implicit, dezintegrarea materiei.
Principiul evoluțieiModificare
Principiul evoluției pe care-l susține Spencer își poate menține pretenția de
universalitate numai în măsura în care îi dăm o formulare suficient de generală. El e
adecvat în măsura în care multe sisteme rămân stabile numai într-un echilibru dinamic,
știința modernă situându-se mult mai aproape de Heraclit decât de Parmenide. Însă de
aici nu se poate deduce nici o schemă a ordinii, utilizabilă din punct de vedere științific,
care să acopere toate sistemele, de la apariția sistemului planetar până la dezvoltarea
socială și culturală. Eroarea constitutivă a evoluționismului lui Spencer constă în faptul
ca el nu are nici o concepție clară asupra biologiei, de la care preia modelul evoluției.
Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, el consideră dezvoltarea embrionară ca
prototip al dezvoltării popoarelor și ratează înțelegerea ideii lui Darwin, care spune ca
dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării
popoarelor.
Slăbiciunea teoretică a evoluționismului nu ne poate însă face să nesocotim
însemnătatea pe care acesta a avut-o în epocă. Evoluția a fost prezentată ca o metaforă
pentru existență, care poate fi utilă pentru îmbinarea într-o concepție unitară a credinței
 pozitiviste în progres cu liberalismul și cu teza libertății nelimitate a indivizilor. Dealtfel,
la Spencer se poate constata o interesantă revizuire a opiniilor. Inițial el a fost însuflețit
de un optimism exaltat, fiind convins că evoluția tinde spre un maximum de satisfacție și
de fericire, grație concilierii individului cu statul. Între timp, descoperirea celei de-a
doua legi a termodinamicii a făcut să planeze spectrul morții termice. Ca urmare, și
reflecțiile lui Spencer asupra stării finale a evoluției au început să devină mai sumbre. El
nu exclude posibiliatea ca disolutia să obțină pe termen lung supremația asupra
evoluției. Astfel, omniprezența morții, temperează optimismul progresist, anticipând
atmosfera pesimistă de „fin-de-siècle”.
Spencer considera ca etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În
acest domeniu, sub influența lui John Stuart Mill, el adopta un punct de vedere utilitarist.
Dar, distanțându-se de Mill, Spencer nu considera că fericirea deplină, ca scop al
acțiunilor umane, ar putea fi atinsă pur și simplu printr-o maximizare a plăcerii:
Punctul de vedere pe care îl susțin este acela că etica, în adevaratul ei sens – știința
acțiunii bune –, are ca obiect stabilirea modului în care și a motivului din care
anumite moduri de a acționa sunt periculoase, iar altele benefice. Aceste rezultate
bune și rele nu pot fi întâmplătoare, ci trebuie să aibă consecințe necesare ordinii
lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a științelor morale este
aceea de a deduce din legile vieții si din condițiile existenței care tipuri de acțiuni
conduc în mod necesar la fericire, respectiv la nefericire. Dacă reușește să ofere
răspunsul la această întrebare, atunci deducțiile sale vor fi recunoscute ca legi ale
actiunii și trebuie urmate fără nici o referire directă la aprecierea fericirii sau a
suferinței.
Din această remarcă la adresa lui Mill, reiese că Spencer pune etica în legatură nu cu
acțiunile, ci cu evenimentele. Sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se
petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât
durerea. Aspirația către plăcere este pusă în serviciul scopului conservării vieții, care,
după Spencer, prevalează ascupra tuturor celorlalte scopuri. Urmând această linie de
gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică, fără a cădea însă în biologism. Scopul
este o etică evoluționistă care interoghează înainte de toate asupra apariției simțului
moral în constituția naturală a umanității și asupra formei în care acesta este legat de
dezvoltarea socială.

OpereModificare
Marile opere și scrieri ale lui Herbert Spencer sunt următoarele:

 Social Statics, 1851

 The Principles Of Psychology, 1855
 First Principles, 1862
 The Principles Of Sociology, 1876-1896
 The Study Of Sociology, 1880
 The Man Versus The State, 1884
 The Factors Of Organic Evolution, 1887
 Essays, Scientific, Political And Speculative, 1892
 The Principles Of Biology, 1894
 An Autobiography, 1904
Note
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Herbert_Spencer