Conducătorul ales de Dumnezeu

Introducere I: (de la zero – la ‘poarta subiectului’)

Timpul nostru şi “autoritatea conducătorilor”

Secolul nostru, aproape trecut, a fost secolul schimbărilor radicale. Dacă schimbările veacului XIX au fost
mari şi lăudate (gândiţi-vă că în 1850 încă mai era sclavia în SUA), schimbările secolului nostru le-au
întrecut, cu siguranţă! Iar dacă metamorfozele veacului trecut au prezentat faţa optimistă şi ascendentă a
revoluţiei social-culturale, transformările pe care le-am trăit noi au dezvăluit latura decadentă şi macabră,
cea a descompunerii civilizaţiei. Motivul? Pentru că aceste schimbări au afectat chiar sistemul de valori al
omenirii.
Ca să ilustrăm: Veacul trecut a crezut în virtute, în stăpânire de sine, în jertfă pentru binele cetăţii, în
respectul pentru autoritate, în respectul faţă de rolurile atribuite… Atunci existau titanii, marii conducători
care câştigau admiraţia maselor şi inspirau naţiunea. (Ex: marii exploratori, marii gânditori, marii scriitori,
marii şefi de state, marii reformatori - care au generat marile curente).
Veacul nostru nu mai crede în nimic. În locul virtuţii – rânjeşte viciul îmbogăţit; în locul stăpânirii de sine –
se răsfaţă permisivitatea; în locul sacrificiului – domneşte egoismul feroce; iar în locul respectului faţă de
autoritate şi roluri – găseşti strigăte de contestare şi negativism. Şi titanii … au dispărut. În schimb, fiecare
individ se consideră îndreptăţit să emită pretenţii de lider. (Ex: marii golani, marii gangsteri, marii nazişti,
marii rechini ai capitalului; marii terorişti – care au generat marile nenorociri).
Să fii astăzi “conducător” - stârneşte teamă şi nedumerire. Teamă – de a fi contestat şi pus la stâlpul
infamiei. Nedumerire – pentru că nimănui nu e clar ce înseamnă a fi “conducător”.

Introducere II: (de la ‘poarta subiectului’ – la subiect)

1. A fi conducător – e lucru mare! (Adică: Nu-i de noi…)

Ce-nseamnă ‘a fi conducător’ azi? Înseamnă să fii dotat cu ceva “extra”, ceva pe care toţi ceilalţi oameni
de rând nu-l au… Cam aşa gândeşte lumea astăzi. Deci, ca să fii conducător, s-ar zice că trebuie să ai una
din următoarele trei avantaje: fie
(1) - Noroc. O zicală spune că nu cel mai bun câştigă războiul sau partida. (Ilustraţie: când fotbaliştii
execută o lovitură de pedeapsă, ceea ce hotărăşte dacă va fi gol sau nu este în primul rând “norocul”. Se
poate întâmpla ca zidul să se rupă exact pe traseul mingii, sau să nu intervină nici un picior sau cap pe
parcurs, iar portarul să fie tocmai în celălalt capăt al porţii…). Cei care au urmărit istoria din unghiul
hazardului, au fost ispitiţi să spună că istoria este traseul în zig-zag, pe care-l joacă, cinic, norocul!
(Ilustraţie: Grigori Alexandrovici Potemkin (se citeşte Pa-tiom-kin) – un studenţaş din Moscova care, în
1762, cu ocazia loviturii de stat în urma căreia a venit la tron ţarina Caterina a II-a, s-a nimerit, în
momentul cheie, să fie chiar în preajma împărătesei. “Cum te numeşti” – l-a întrebat Caterina… Şi aşa s-a
născut celebra figură care a fost curtezanul reginei, biruitorul războiului II ruso-turc, cuceritorul Crimeei,
cel mai influent bărbat al domniei Caterinei cea mare. Ce-ar fi fost dacă Potemkin ar fi fost numai cu câţiva
metri mai încolo, iar ochii reginei s-ar fi oprit asupra unui alt nume?? Vezi? Norocul!! Vorba lui Pascal:
“Dacă <nasul> Cleopatrei ar fi fost niţel mai lung, altfel ar fi arătat <faţa> lumii”…).

1
Dacă n-ai noroc, atunci ar trebui să ai:

(2) Ceva daruri supra-omeneşti, oculte… O “stea bună”, un “zodiac”, niscaiva puteri para-normale…
(Ilustraţie: Grigori Efimovici Rasputin… ţăran necioplit din Siberia… Când apare în faţa curţii lui Nicolae
al II-lea, privirea lui fascinează pe toţi! Mai întâi împărăteasa Alexandra, apoi chiar şi ţarul, devin umilele
sale marionete… spre prăbuşirea imperiului rus în faţa revoluţiei lui Ilici Lenin…). Sau:

(3) O personalitate de excepţie, datorită unei memorii fantastice, sau a altor trăsături… Cine este super-
dotat, până la urmă trebuie să se remarce, nu-i aşa?
(Ilustraţie: Napoleon – cu memoria lui strălucită, în stare să-i cheme pe nume mii dintre soldaţii săi… Sau
Abraham Lincoln – la fel de uimitor în capacităţile sale).

Concluzia naturală care se desprinde din cele de mai sus e că… a fi “conducător adevărat”, nu e de noi,
ăştia mulţi, care umplem sala în clipa de faţă... Iar dacă alţii ne-au numit ‘conducători’ în comunitate, este
mai mult formal sau în joacă. Nici tu nu crezi, şi nici alţii nu cred că ai vreo autoritate autentică. Drept
urmare, noi – conducători ai bisericii locale – ne comportăm în consecinţă, ca nişte osândiţi la un joc
absurd de-a “condusul”…

2. Cuvântul însă zice altfel! (Vidul de idee)

După această introducere foarte realistă, să citim un text din Scriptură. Vă avertizez că acest text are
puterea unei bombe…
Deuteronom 28, 13: “Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna sus… şi niciodată jos - dacă vei
asculta…”.
Evident, textul vorbeşte despre …conducător. A fi “cap”, înseamnă a fi urmat de alţii, de turmă. “Cap” –
este termenul pereche pentru “turmă”, “ceată”, “oştire”… respectiv “capul oştirii” (etc…). De la “cap” vine
şi termenul “căpetenie” – adică “conducător”. Acum “coadă” nu este termenul pereche (complementar) ci
opusul (antonimul) lui “cap”. Aici e folosit ca termen de contrast.
În acest verset, Domnul făgăduieşte că poate face pe cineva “conducător”, indiferent de ce are sau n-are! Pe
ce bază?

(1) Iată: Biblia este scrisă pentru toţi. Şi dacă baciul de la oi citeşte cuvântul acesta, indiferent de câtă
carte are, Dumnezeu îi garantează că-l va face conducător. Dumnezeu nu minte şi poate s-o facă!
Corect?

(2) În al doilea rând: Textul este adresat… cui? Cui a dat Domnul, în Deuteronom, această făgăduinţă?
Lui Moise, sau lui Iosua? Nici unuia şi nici celuilalt. Aici Domnul vorbeşte unui popor întreg, la două
milioane de oameni! Şi uite, El promite NU unuia - care are ceva “ştofă” de conducător, sau altora mai
“răsăriţi” - ci tuturor!
Dar te-ntrebi, uimit: “Un popor întreg de …conducători? Şi peste cine “conducători”? Dacă tot
poporul e conducător, atunci cine-s cei conduşi, cine-i “turma”?
Aici e mirarea: că Dumnezeu nu vrea nici un om de “turmă”. El vrea numai conducători! Gândeşte-te
că, de la Creaţiune, Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva conducători, când le-a zis: “stăpâniţi peste…
pământ!” (Geneza 1,28). Iar cei ce urmau să se nască din ei, în mod normal, urmau să le moştenească
toate atributele date lor de Creatorul. La rândul lor, ei aveau să fie tot conducători. Iar dacă n-ar fi
intervenit păcatul, pământul ar fi fost populat numai de conducători.

2
 A nu fi conducător, ci “rob”, când eşti înzestrat cu liber arbitru, cu putere de decizie, cu capacitate de
înfăptuire, este înjositor. Dacă la ora actuală sunt oameni care trebuie “conduşi” – neînstare să se
conducă pe ei şi casa lor; şi apoi pe cei peste care au primit o chemare, aceasta este doar rezultatul
păcatului.
Exact! Dumnezeu vrea să recupereze cu Israel planul Său iniţial, adică să reabiliteze pe toţi ai săi,
făcându-i conducători – peste sine, peste probleme, peste prezent şi viitor…
Dar stai: cu o condiţie!

(3) Această condiţie este a treia idee ce decurge din marea făgăduinţă a Celui Atotputernic:
“…dacă vei asculta de poruncile Dumnezeului tău”!
Ce vrea să zică? Anume că a fi conducător nu depinde de nu ştiu ce calităţi înnăscute, nici de câte
clase şi câte şcoli ai la mână, ci… de ascultarea de principiile pe baza cărora funcţionează lumea. Că
principiile acestea, care guvernează bunul mers al lucrurilor şi al societăţii, au în ele puterea de a-l
înzestra pe cineva cu autoritate, cu credibilitate, …cu putere!
Este extraordinară această deschidere în Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă baciul de la stână citeşte
Cuvântul şi apoi dacă-l şi ascultă, împlinindu-l în viaţa sa de baci, el devine curând un lider, iar
influenţa lui se va lărgi: mai întâi peste toată stâna, apoi peste deal, peste satele de la poală şi până
departe… Oamenii îl vor căuta, îl vor observa şi, conştient sau inconştient, vor face şi ei ce face el,
baciul.

(4) Şi ar mai fi o a patra observaţie: de drept, poporul lui Dumnezeu este făcut să fie un popor de
conducători. Peste cine? Iată şi răspunsul: peste lumea fără Dumnezeu. Oare nu spune Cuvântul: “Te
voi pune… să fii lumina neamurilor”? (Isaia 42,6) “VOI sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14). Dacă intri
în poporul Lui, automat eşti chemat să fii conducătorul celor fără lumină. Automat lumea te va măsura
şi te va lua drept reper, conducându-se după tine ca după “steaua polară”… Pana inspirată spune în
mod solemn: “Orice ucenic adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar!” (HLL, 179,
ed. 1981). Concluzia? Toţi copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie conducători! Acesta este capătul
planului de mântuire – de reabilitare a celor care (prin păcat) au pierdut cârmuirea pe pământ. Şi,
profetic, Cuvântul mai zice: “Ai făcut din ei o împărăţie… şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5,10).

3. O primă concluzie
Este clar că felul nostru de a înţelege poziţia de “conducător” trebuie să fie serios corectat. Este limpede că
trebuie să gândim despre a fi “conducător” altfel de cum gândeşte lumea… E mai presus de îndoială faptul
că tu, sau tu… şi cu mine, suntem cu toţii chemaţi chiar de Dumnezeu să fim conducători. Atunci nu-i tot
una ce cred eu despre chemarea mea şi despre rolul pe care trebuie să-l joc în poporul acesta de …potenţiali
conducători!
Cu acest nou orizont înaintea noastră, să pornim să descoperim lumini noi despre “a fi conducător” din
Cuvântul lui Dumnezeu…

3
Cuprins

I. Arta conducerii
De mai bine de 100 de ani s-au tot scris cărţi, multe şi mari, despre “arta conducerii”. Cei care le-au scris,
oameni deştepţi, s-au bazat pe “observaţie” (ca instrument) şi pe “experienţă” (ca domeniu de investigat).
Experienţa este marea carte, “abecedarul”, despre ce este adevărat şi ce nu. Numai acele teorii sau concepţii
pe care experienţa practică le confirmă pot fi declarate drept “adevăr”.
Aceşti oameni au urmărit viaţa animalelor care trăiesc în grup şi care au conducători. Au urmărit apoi viaţa
marilor oameni – care au condus naţiuni şi au influenţat pe toţi contemporanii. Apoi au comparat
observaţiile între ele, le-au aşezat în ordine şi… au ajuns să definească “teoria conducătorului” în care
explică: - calităţile conducătorului; - concepţia despre conducere; - metodele unui bun conducător; etc…
În momentul acesta, ne interesează doar ce s-a constatat din experienţă cu privire la calităţile pe care
trebuie să le aibă cineva, ca să poată fi un conducător. Vrem să ştim aceasta, mai întâi ca să ne examinăm,
cât se poate de obiectiv, în “oglinda” experienţei a zeci şi sute de vieţi de oameni mari; şi apoi, ca să putem
lucra la formarea acelor trăsături care ne vor impune în cele din urmă ca “conducători” puternici.

II. Calităţile unui conducător

Vom observa, curând, că ceea ce au descoperit oamenii cu privire la calităţile unui conducător sunt, în cea
mai mare parte, lucruri de bun simţ, pe care oricine le-ar putea observa cu puţină atenţie.

(1) Pentru a fi conducător – au zis cercetătorii – ai nevoie, în primul rând, să ai în tine iniţiativă publică,
acea pornire de “a ieşi în faţă”. Nimeni dacă n-are scânteia asta în el, nu e un conducător natural.
Uită-te la copii cum se joacă şi-ţi dai imediat seama care dintre ei este conducătorul natural. Acela se
impune fără efort, de la sine. Care dintre cei ce s-au afirmat vreodată ca conducători, au reuşit aceasta
fără a ieşi în faţă? E clar: ca să poţi conduce, trebuie mai întâi să ai îndemnul în tine însuţi să ieşi în
faţă! (Ilustraţie: aminteşte-ţi cum David, într-un moment de criză naţională, iese în faţă…)

(2) În al doilea rând, pentru a fi conducător, ai nevoie de o imagine de sine pozitivă. Adică, să te evaluezi
pe tine însuţi în termeni pozitivi, să ai o părere destul de bună de tine.
Aş vrea să fiu clar: nu mă refer la o imagine deformată de sine. Mulţi bolnavi mintali sunt marcaţi de
impresia că sunt genii, că sunt “cineva”. Oamenii cu scaun la cap îşi cunosc bine limitele dar au un
spirit optimist: ei cred că pot să se depăşească pe sine. Ei, tocmai în aceasta constă o imagine pozitivă
despre tine: să te preţuieşti cum te preţuieşte Dumnezeu – ca pe un fiu al Său, răscumpărat pe un preţ
nespus de mare!
Cercetătorii au observat că, dacă tu însuţi nu dai 2 parale pe tine, te vei comporta ca un om de 2 parale
şi te vei aştepta ca oamenii să te evalueze la sub 2 parale…
Pe scurt: numai dacă ai o imagine de sine pozitivă poţi fi conducător. (Ilustraţie: Când Iulius Cezar,
pe-atunci un tinerel de aproape 20 de ani, a fost prins de piraţi pentru a fi răscumpărat de părinţii săi;
şi când a auzit că a fost preţuit de piraţi pentru suma de 5 mii de galbeni, a protestat: “Sunteţi oameni
de nimic şi se vede că nu vă pricepeţi la oameni! Eu preţuiesc 20.000 de galbeni şi nu accept să fiu
negociat la mai puţin!”

(3) În al treilea rând: numai omul care are convingeri puternice, care crede cu tărie în ceva sau în cineva
poate fi conducător. El are un crez puternic şi contagios, care-i dă putere de influenţă. Omul îndoielnic,
dubitant, evaziv, panicos, nu poate fi în veci conducător. El mărturiseşte că e omul lucrurilor mărunte,
că îi lipseşte un ţel măreţ pentru care merită să se investească pe sine şi pe cei ce-l urmează. Prin ce
crezi că au câştigat toţi “revoluţionarii”, dacă nu tocmai prin convingerile lor puternice? (Ilustraţie:
mi-amintesc de Theodor Herzl – se citeşte Herţăl . Era un tânăr jurnalist austriac, pe care ziarul său l-a

4
 trimis, în 1894, să participe la procesul căpitanului francez Alfred Dreyfuss. Pe când urmărea, şocat,
felul în care curtea se străduia să-l scoată vinovat pe căpitan, doar din motive de anti-semintism –
Dreyfuss era evreu, la fel cum era şi Herzl - i s-a născut în minte convingerea că toate acestea li se
întâmplă doar pentru că ei, evreii, n-au o patrie pe pământ. Acea convingere s-a transformat în cauza
vieţii sale. Şi tânărul acela de 34 de ani a creat în generaţia sa o mişcare puternică mondială,
Sionismul, care s-a încununat prin crearea statului Israel, în 1948.)

(4) un conducător se distinge de gloată prin curaj. Un conducător este un om care, având o viziune, un
ideal, are tăria să rişte pentru el! Pentru că-şi iubeşte ţelul cu pasiune, mai mult decât viaţa şi este
oricând gata să dea totul pentru ideal. Cel ce se teme - încă nu se conduce nici pe sine, darămite să
conducă pe alţii. Deci: conducătorul, prin definiţie, este un om al curajului! (Ilustraţie: Dragostea lui
David pentru cauza lui Dumnezeu l-a făcut să se arunce în faţa uriaşului mai înainte de a şti cum o va
duce la capăt. Întâi a acceptat varianta lui Saul, cu zalele sale grele. Abia când îşi dă seama că nu
merge aşa, recurge el la soluţia lui ciobănească: praştia. Vezi? Curajul te lansează mai înainte chiar de
a avea o soluţie!)

Să recapitulăm ce au observat cercetătorii: că poţi fi conducător numai dacă ai (1) iniţiativă publică; (2) o
imagine pozitivă; (3) convingeri puternice; şi (4) curaj!

III. Conducătorul ales de Dumnezeu

Cu aceste 4 puncte cardinale ale conducătorului în faţa ochilor, să deschidem Sfânta Scriptură la un
conducător ales de Dumnezeu.
Cartea Judecători este prin excelenţă “cartea conducătorilor”. În cuprinsul ei întâlnesc portretul unui mare
conducător care mă fascinează. Ştiţi la cine mă gândesc?
Deschideţi cu mine la Judecători 6,11 : Ghedeon.
Am ales acest caz pentru că inspiraţia lui Dumnezeu revoluţionează gândirea omenească.

(1) Jud. 6, 11: “…” Ce să spun! Raportul istoric nu debutează prea bine… Teascul e pentru măsline sau
struguri, nu pentru grâu… În faţa primejdiei, când conducătorul iese în faţă, cu o iniţiativă publică,
iată-l pe Ghedeon …ascuns prin vii, făcând o lucrare de om mărunt şi meschin, satisfăcut să-şi asigure
propria lui supravieţuire… Nu prea seamănă cu un conducător! Totală lipsă de iniţiativă publică! Şi
dacă ar fi doar atât, am putea spune că e doar o aparenţă… Ia să mergem mai departe!

(2) Jud. 6, 12.14: “…” Când Domnul îl abordează cu cuvinte apreciative, ca: “VITEAZULE…” şi
“puterea pe care o ai…”, Ghedeon îngână pierdut: “Eu?! Familia mea – cea mai săracă… Eu – cel
mai mic şi prăpădit…”. Halal căpetenie de 2 bani! Unde este acea imagine de sine pozitivă? Ce fel de
conducător alege Dumnezeu??

(3) Jud. 6, 12 – 13: “…” În timp ce Domnul îl provoacă prin cuvintele: “Domnul este cu tine!”, Ghedeon
nu este în stare decât de murmur şi îndoieli: “Dacă… pentru ce? Unde?…” până acolo că izbucneşte
în văicăreli pesimiste, panicoase: “Domnul ne părăseşte!”. Un asemenea strigăt nu este a unui
conducător, ci a unui laş care dă dosul în ceasul luptei. Nici urmă de viziune, de convingeri tari, de
inimă de leu! Şi chiar atunci când Domnul îi dă o nouă asigurare a chemării divine, Ghedeon continuă
să se îndoiască: 6, 17: “dă-mi un semn…”; 6,22: “Vai de mine…”; 6,36 – 39: “…” când cu dubla lui
îndoială cu “lâna”… Cu asemenea replici şi atitudini, este mai mult ca sigur că Ghedeon ar fi fost
respins la cel dintâi interviu pentru ultimul post de conducător mărunt... Acesta să fie conducătorul
ales de Dumnezeu??

5
(4) Jud. 6, 25. 27: “…” Atunci când Domnul îi dă prima însărcinare concretă, Ghedeon acţionează…
dârdâind ca varga… Sărmanul, nu e în stare s-o facă singur, ci ia 10 slujitori cu sine. Şi nu îndrăzneşte
s-o facă public, aşa cum ar fi fost de dorit pentru un conducător, ci o face …noaptea, “pentru că se
temea de casa tatălui său!”. Fricosul! Incomparabil mai mult curaj vădeşte tatăl său idolatru, Ioas, care
– atunci când este înconjurat de concetăţenii puşi pe răzbunare – are curajul să zică: “Ce vă băgaţi?
Asta-i treaba voastră? Hai, valea!” (6,31). Dar ia urmăriţi-l pe tânărul Ghedeon după ce Domnul îi dă
asigurarea călăuzirii şi a biruinţei (7,9). Când Dumnezeu îi porunceşte să se pogoare în tabăra
Madianiţilor, îi mai spune (7,10): “Dacă ţi-e frică să te pogori, ia-l şi pe slujitorul tău Pura…” Ştiţi ce
face viteazul Ghedeon? Se pogoară singur, la adăpostul asigurării divine? Vai, vai! Mi-e milă de el: de
frică, ia şi pe Pura cu el! Ce fel de conducător ai ales Tu, Doamne? Şi, privind poate în popor, îmi vine
uneori să repet întrebarea: “Ce fel de conducător alegi Tu şi astăzi, Doamne?”

În faţa acestei alegeri făcută împotriva oricărei norme inteligente, vi se zbate inima în voi, nu-i aşa? Ca să
scuzăm aberaţia unei asemenea opţiuni, suntem gata să spunem: ‘O, ştim! Dumnezeul nostru este Maestrul
imposibilului, este Maestrul situaţilor limită! El alege rebuturile, ca să-Şi pună mai mult în lumină puterea
şi înţelepciunea Sa!’.
Argumentul este inteligent şi are suport teologic. Dar în cazul de faţă, prieteni, el este insuficient, ba chiar
evaziv! Nu-L apăraţi pe Dumnezeu cu falsuri! Oare vorbele pe care i le spune lui Ghedeon să fie gratuite,
doar nişte minciuni psihologice? Atunci cum explicaţi evaluarea Sa pentru Ghedeon în cuvintele
“Viteazule!” şi “…puterea pe care o ai” (6, 12. 14) ??
Răspunde-mi direct: care era puterea lui Ghedeon, pe care Domnul o vede bine şi, în virtutea căreia, El îl
cheamă să fie conducător?
(Răspunsuri posibile: ascultarea – NU merge, căci se cam trage înapoi; credinţa – nici ea nu merge, căci se
tot îndoieşte şi cere semne… din necredinţă)

IV. Puterea conducătorului ales de Dumnezeu.

Nu este nevoie să inventăm un răspuns. Căci răspunsul se află întotdeauna în textul biblic.
Citiţi cu mine Jud. 6, 14: “Du-te cu puterea aceasta pe care o ai!”
Observaţi? Cuvintele Sale indică spre ceva concret, descoperit chiar atunci, în situaţia prezentă (‘aceasta’
este pronume demonstrativ de apropiere şi nu de depărtare: ‘acela’).
Care este puterea pe care Ghedeon o dă la iveală? Cercetaţi doar un verset mai sus şi analizaţi replica lui
Ghedeon (6, 13): “Dacă Domnul… pentru ce…?? Şi unde…??”
Ah, aici e “puterea aceasta”! O sesizaţi? În aceste câteva frânturi se află unica rădăcină a singurei tării din
care răsare orice conducător, de atunci sau de acum! Aici se găseşte puterea care-l transformă pe un fricos -
într-un erou naţional. Pe temeiul acestei puteri care dospeşte în el, acolo, în teasc, cheamă Dumnezeu pe un
om nesemnificativ la o lucrare pentru care n-ar fi ajuns nici chiar oştirea lui Faraon! Şi puterea aceasta este
atât de mare încât lui Ghedeon nu-i trebuie mai mult de 300 de oameni, pentru ca, prin el, Domnul spulbere
hoardele imense a 4 împăraţi Madianiţi! Aţi descoperit-o?
Puterea – e în întrebare!
Când cineva, într-o situaţie de criză, nu se împacă cu starea de fapt şi se frământă: “pentru ce?”;
când în faţa ofensivei răului, în inimă începe să sfredelească viermele nemulţumirii: “de ce?”;
când în faţa situaţiilor, sufletul refuză să dea mâna cu compromisul, trezindu-se prin întrebarea retorică:
“Unde este Domnul?!” –

6
ATUNCI se declanşează forţa irezistibilă a Reformatorului. Atunci munţii se transformă în provocare,
temerile - în uitare de sine, iar omul şters, de rând, devine prin puterea lui Dumnezeu - un simbol al
rezistenţei şi al biruinţei: “sabia Domnului şi a lui Ghedeon”!
Este aceleaşi întrebări îl transformă pe tinerelul Elisei în omul lui Dumnezeu plin de autoritate (2 Împ.
2,14): “Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?”
Este acelaşi clocot al Psalmului 74, 1: “Pentru ce, Dumnezeule…”, în care s-au identificat şi valdenzii, şi
hughenoţii, în ofensiva lor totală împotriva apostaziei.

ÎNCHEIERE

1. E tot ce se cere.

În lumea noastră alterată, stigmatizată de păcat şi moarte, viaţa se manifestă doar prin împotrivire, prin
neacceptare! Aşa străpunge şi ghiocelul calota gheţii. Aşa vine şi pruncul la viaţă! Primul act pe care-l
lucrează Duhul Domnului este neîmpăcarea faţă de sine însuşi şi neîmpăcarea faţă de starea de lucruri! Aici
se află declanşatorul oricărui act de redeşteptare şi înviere, declanşatorul înviorării de la faţa Domnului!
Ceea ce au enumerat savanţii (cele 4 calităţi ale conducătorului) – sunt cu adevărat calităţi. Cu singura
menţiune – că ele vin după ce omul ajunge conducător, şi nu înainte!
Iar ca să fii conducător – trebuie un singur lucru, un altul: e nevoie doar de puterea aceea pe care o avea
Ghedeon!

2. Apel
Spune-mi, frate, clocoteşte dorul după “mai bine” în pieptul tău, sau “asta-i treaba, n-ai ce-i face” ?
Te trezeşti în miez de noapte, de frământare după o experienţă nouă, cu Isus, sau eşti satisfăcut de
cuminţenia ta?
Te aruncă pe genunchi starea încropită, de jale, a scumpei Lui biserici, şi ai grijă doar de tine, căci:
“mântuirea e individuală”?
Poţi accepta, cu inimă potolită, pierderea atâtor tineri, fii şi fiice ale bisericii, în valul otrăvitor al lumii,
felicitându-te că eşti mai bun?
Eşti resemnat cu ce “îngăduie” Dumnezeu, ascuns sub veşmântul acceptabil al unei credinţei pasive “păi,
ştie Dumnezeu…” veşmânt pătat de sângele celor peste care ai fost pus veghetor?
Ascultă! Nimeni nu va fi judecat din pricina limitelor unui temperament sfios, melancolic, temător. Nimeni
nu va fi acuzat pentru că a fost lipsit de îndrăzneală sau de impetuozitatea unui lider natural. Acestea ţin de
moştenirea genetică, atât de diversă.
Dar: pentru compromis, pentru tăcere şi resemnare în faţa fărădelegii, pentru retragere dinaintea strigătului
celor ce pier fără Hristos, pentru pasivitate – acum, când bate ceasul Marii Judecăţi peste ultima generaţie –
pentru toate acestea nu va fi nici o milă! Pentru că acestea – reprezintă o alegere care acuză zdrobitor în
faţa Mielului însângerat!
Hristos deja ne-a chemat să fim conducător.i E timpul să începem să suspinăm şi să gemem. Hotărăşte-te,
suflete, să devii conducător chiar acum…
(Rugăciuni)