Etica pastorală – o viziune de ansamblu

de Lucian Cristescu

I. Etica – generalităţi (Introducere)

Definiţie: Etica este a treia mare ramură a filosofiei (după Ontologie1 şi Epistemologie2)
care are ca obiect de cercetare scopul existenţei umane şi condiţiile fericirii. Prin natura
problematicilor ei, etica se ocupă de sfera conduitei şi actelor umane în lumina categoriilor
de Bine şi Rău.
Întrebări de care se preocupă etica sunt: „Care este scopul vieţii? Cum să trăim ca să ne
împlinim menirea? Scopul vieţii e fericirea, sau dimpotrivă, împlinirea datoriei? Iar dacă
alegem fericirea, atunci pe a cui o urmărim: pe a noastră sau pe-a altora? Ce obligaţii avem
faţă de alte fiinţe? Putem să îndreptăţim luxul şi opulenţa atunci când alţii mor de foame? Ce
atitudine să avem faţă de război? Putem fi neascultători faţă de legea statului? Dacă da, în ce
situaţii? Sau: putem fi necinstiţi pentru o cauză bună?... etc.”
Etica se ocupă de dilemele morale din toate domeniile care confruntă omul în luarea
deciziilor din viaţa lui practică. Pentru rezolvarea dilemelor, Etica îşi propune mai întâi să
clarifice natura valorilor ultime cât şi standardele, în funcţie de care trebuie judecate faptele
omului ca drepte sau nedrepte.
Aristotel defineşte etica drept ştiinţa practică ce are ca obiect acţiunea omului ca fiinţă raţională; şi ca scop
virtutea conduitei.
Spinoza o consideră ştiinţa care are ca scop eliberarea omului de robia faţă de sentimente şi să-l înveţe să
trăiască condus de raţiune.
Kant o vede ca ştiinţa legilor libertăţii, împărţită în două mari capitole: partea empirică, cu antropologia
practică; şi parte raţională, cu morala ce se ordonează în jurul conceptului de „datorie”.
Hegel o defineşte ca ştiinţă care urmăreşte realizarea ideii de bine prin unitatea dintre voinţa umană şi
lumea obiectivă, exterioară.

Noutatea Eticii creştine faţă de etica de obârşie elenistă stă în faptul că ea identifică o sursă
diferită din care îşi ia principiile care definesc Binele şi Răul. Elenismul identifică această
sursă ca fiind omul (natura umană) şi societatea. Pornind de la această sursă – omul – diferite
societăţi şi civilizaţii au ajuns să creeze sisteme etice foarte diferite, chiar contradictorii.
Creştinismul recunoaşte că sursa eticii se află mai presus de om sau societate, anume în
Dumnezeu şi Revelaţia Sa.
În timp ce etica filosofică (etica de obârşie elenistă) se mulţumeşte să determine manifestări
corecte, convenabile societăţii, etica creştină se concentrează asupra atitudinii minţii şi

1
Ontologia – de la „onthos” = existenţă – se ocupă de întrebările fundamentale: „De unde venim? Ce este
lumea? Cine suntem? Încotro mergem?”.
2
Epistemologia – de la „episteme” = a cunoaşte” – se ocupă de căile prin care omul poate să cunoască lumea şi
datele existenţei: prin simţuri (empirism), prin raţiune (raţionalism), prin revelaţie...

1
inimii, pe care urmăreşte să le disciplineze. Urmarea firească a acestei disciplinări lăuntrice
este, desigur, comportamentul asemenea Modelului, Isus Hristos.

II. Raportul dintre Etică şi Morală:

Ce deosebire există între aceste două noţiuni? Sunt sinonime? Sau definesc ele domenii sau
aspecte diferite? La această întrebare, răspunsul filosofilor se grupează în trei opinii:
(a) Unii susţin că termenii se suprapun, după cum o indică şi etimologia cuvintelor:
Ethos (în greacă) = comportament; pe când Mora, mori (în latină) = înseamnă tot
comportament, conduită.
(b) Alţii definesc Morala drept suma principiilor generale care asigură binele omului în
relaţiile sale cu alţii şi cu societatea; în timp ce Etica – e suma unor reguli particulare
pe care angajatorul unei instituţii le stabileşte diferit, în funcţie de obiectivele şi
pretenţiile sale. Chiar dacă regulile etice îngrădesc uneori libertăţile pe care morala le
apără, aceste reguli îşi trag autoritatea din faptul ca angajaţii, atunci când au fost
acceptaţi de instituţie, au subscris în mod liber la codul etic al instituţiei respective.
(c) Iar alţii definesc Etica drept produsul unei comunităţi umane organizate, în timp ce
morala este actul individului în calitatea sa de persoană. « Etica – este mănunchiul de
principii; Morala – este împlinirea lor » spunea Hegel. Altfel spus, Etica este ştiinţa
normativă despre bine şi rău; iar Morala este ştiinţa descriptivă a comportamentului
uman la un moment dat. „Normalul” moral (determinat statistic) – niciodată nu
trebuie confundat cu Normalul etic (să ne amintim că „normal” vine de la normă).

III. Domeniile Eticii:

În funcţie de problemele asupra cărora se concentrează, în Etică se disting trei ramuri:

1. Meta-etica – care se ocupă cu întrebări privind natura conceptelor şi judecăţilor morale.

Sunt conceptele produsul minţii oamenilor? Sau ele subzistă în natura universului înainte şi
mai presus de om? Filosofii poartă mari discuţii dacă judecăţile morale sunt (a) obiective sau
subiective, (b) absolute sau relative.

2. Etica normativă – care se preocupă cu stabilirea de standarde sau norme pentru

conduita umană. Ea dezbate teoriile generale despre cum trebuie să ne comportăm în viaţă. În
funcţie de „reperele” (sau premizele) de la care pleacă filosoful, aceste teorii în general se
încadrează într-una din cele două modele de mai jos:

2
Teoriile „teleologice” (în gr. telos – sfârşit, scop) – consideră că acţiunile omului trebuie să
fie judecate ca bune sau rele în funcţie de scopul pe care-l servesc şi de consecinţe acestora.
Aceste teorii sunt expresiile pragmatismului, concepţie derivată din umanism şi naturalism.

Teoriile „deontologice” – judecă acţiunile omului în funcţie de anumite principii sau reguli
mai presus de om (deon, deontos = datorie, în gr.). Conform acestor teorii, o faptă este
considerată morală nu după efectele ei (bune sau rele), ci în măsura conformării ei faţă de
principiul binelui. Etica deontologică consideră că actele morale sunt obligatorii în ciuda
posibilelor consecinţe neplăcute. Ea este expresia concepţiei creştine, care-şi găseşte valorile
autentice în Dumnezeu şi voia Sa – singura autoritate etică. Ea afirmă că Axiologia, ştiinţa
valorilor morale (axios = valoare) determină Praxeologia, practica vieţii.
În concepţia creştină, Etica trebuie să reflecte caracterul divinităţii (al supranaturalului), şi nu
al omului (umanism) sau a naturii (naturalism). Dacă ar fi să reflecte omul sau natura, etica ar
deveni relativistă, pluralistă, hedonistă, etc...

3. Etica aplicată – care se ocupă cu aplicarea teoriilor normative la dilemele morale

întâlnite în viaţă precum: egalitatea rasială, egalitatea sexuală, drepturile umane, valoarea
vieţii vizavi de avort şi eutanasie. În funcţie de domeniu, ea se numeşte: etica rasială, etica
sexuală, etica drepturilor omului, etica avortului, etc... Ca de exemplu, Bio-etica abordează
dilema fertilizării in vitro, a băncii de spermă, a manipulării genetice şi a clonării.

IV. Etica creştină

Etica creştină îşi descoperă forţa şi autoritatea atunci când este pusă în contrast cu etica ne-
creştină, de obârşie elenistă.

Etica filosofică (grecească, naturalistă), nu cunoaşte un Dumnezeu care Se revelează omului.

De aceea, ea porneşte în căutarea adevărului etic de la realitatea obiectivă, anume de la natura
omului (sau condiţia lui umană).

Studiind omul, etica filosofică a identificat patru coordonate ale demnităţii umane:

1. autonomia – sau libertatea de alegere. Există în natura umană necesitatea ca omul

să-şi exercite liberul arbitru, neîngrădit de nici o altă conştiinţă umană.

2. identitatea – sau caracterul unic, specific şi neconfundabil, pe care oricare individ

îl poartă în sine şi prin care se afirmă înaintea celorlalţi;

3. apartenenţa – sau nevoia de a aparţine de o familie de fiinţe omeneşti ca familia

propriu-zisă, prietenii, societatea, naţiunea...

4. intimitatea – sau sfera chestiunilor private, inviolabile, care se cere să rămână

doar ale individului şi ale celor cărora el li-l încredinţează.

3
Filosofia etică (elenistă) consideră, pe drept cuvânt, că acestea constituie „cifrul” omului, iar
Morala se constituie ca un apărător al acestor drepturi fundamentale. Orice daună adusă uneia
din aceste patru trăsături fundamentale ale fiinţei umane devine un act imoral.

Desigur, concluzia la care ajunge Etica filosofică este demnă de reţinut şi adevărată. Limita
acestei înţelegeri vine din faptul că ea scrutează doar „morala efectelor”, fără să ajungă să
întrezărească „morala cauzelor” producătoare de asemenea efecte (sau defecte). Chiar dacă a
reuşit să descifreze corect cele patru coordonate ale demnităţii umane, Etica filosofică este
neputincioasă să administreze cauzele care să conducă rasa umană la respectarea acestor
patru coordonate.

Etica creştină, dimpotrivă, porneşte nu de la om, ci de la Autorul omului. În loc să se

mulţumească cu aflarea condiţiei fericirii, ea investighează pe Autor şi scopul pentru care
Autorul a adus omul la existenţă. Ea a aflat (din Revelaţie) că Autorul Şi-a reflectat propria
Sa natură în fiinţa omului. Astfel, nimeni nu poate înţelege pe deplin pe om decât înţelegând
pe Autor.

De aici, Etica creştină recunoaşte drept Autoritate supremă (autoritate vine de la „autor”) şi
sursă a principiilor morale: nu natura, nici omul, ci Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu, aşa cum
se descoperă în Legea fundamentală rostită de Isus Hristos, se cuprinde în cele două principii
surori:
1. Iubirea totală şi fără rezervă pentru Dumnezeu; şi
2. Iubirea de aproapele, ca de sine însuşi.

Pentru Etica creştină, Iubirea este esenţa naturii divine (1 Ioan 4,8); este totodată atributul
fundamental al caracterului Său; cât şi principiul fundamental al guvernării Sale (Romani
13,10). Iubirea este principiul fundamental, neraţional, prin care fiinţa există pentru unicul
scop de a se dărui pe sine pentru alţii; iar fericirea fiinţei umane este doar o consecinţă a
dăruirii de sine.

În consecinţă, privind la Autor şi recunoscând Autoritatea Sa, Etica creştină identifică drept
principiu suprem al moralei dragostea, principiu înscris în natura omului şi care determină
existenţa şi sensul lui de a fi. Din acest proto-principiu derivă toate celelalte principii morale
care reglementează alegerea şi conduita omului. După planurile de raportare a conduitei (sau
după reperele la care mă raportez), morala creştină distinge:

- Etica spirituală: care se defineşte prin raportarea la Dumnezeu (spiritual şi practic);

- Etica personală: care se defineşte prin raportarea faţă de sine (psihologic, intelectual
şi fizic); şi
- Etica interumană: care se defineşte prin raportarea faţă de aproapele (moral şi social).

V. Etica Pastorală
Etica pastorală nu reprezintă o altă gândire etică. Ea este parte a Eticii creştine şi reprezintă o
extensie a acesteia. Dacă pentru o „oaie” din turmă, datoria fundamentală constă în a iubi pe

4
Dumnezeu în mod suprem şi pe semenul ei ca pe sine însăşi, pentru păstorul turmei, datoria
fundamentală a iubirii se conturează în mod concret în principiul derivat din dragoste: „să
slujeşti şi nu să fi slujit”.

Etica pastorală nu vizează doar pastorii angajaţi, ci orice persoană care şi-a descoperit vocaţia
de lider în sfera de influenţă proprie, mai mică sau mai mare. Iubirea se manifestă prin a se
dărui, prin a sluji. Privind însă prin această perspectivă, etica se nuanţează specific şi
dobândeşte conotaţii practice care devin imperative.

După direcţiile în care se exercită Slujirea, Etica pastorală se referă la domeniile următoare:

1. conducere
2. predicare
3. învăţare
4. slujire în nevoi
5. susţinerea organizaţiei (a bisericii).
6. promovarea cauzei bune în societate şi în orice circumstanţe

1. Conducerea – înainte de orice acţiune explicită, se referă în primul rând la:

(A) conducerea indirectă, prin influenţă, prin care liderul exercită rolul de model
spiritual. Acest rol implică:

a. Integritatea de caracter – sau corespondenţa dintre ce ştii că-i bine, pe de o parte, şi

cum te porţi, pe de alta. Integritatea nu se referă atât de mult la ce facem, ci la cine
suntem, pentru că cine suntem determină ce vom face. Integritatea este pusă la probă
atunci când omul este confruntat cu dileme în care interesele lui intime intră în
contradicţie cu principiile morale la care el a subscris. Printre motivele cele mai
semnificative care determină contradicţii lăuntrică sunt :

(1) timpul de comuniune - sau relaţia zilnică cu Dumnezeu. Aceasta este prima şi
cea mai frecventă contradicţie ce confruntă un lider creştin, pentru faptul că
înclinaţia firii este aceea de a prefera întotdeauna orice altă activitate (chiar
bună) în locul devoţiunii personale de calitate. În acest punct se hotărăsc de
fapt toate celelalte bătălii pentru integritate.

(2) Etica situaţională (sau de circumstanţă) – ispita de a modela principiile după

oportunităţile şi avantajul personal. Analize de caz...

(3) zona gri – dilema morală de a accepta situaţii intermediare care scapă
categoriilor de bine sau rău. Există asemenea zone gri? Şi dacă da, care sunt
ele?

(4) renunţare la libertăţile creştine, pentru protejarea conştiinţei altora şi zidirea

bisericii pe care liderul o slujeşte. Până unde merge această renunţare? Poate fi
Isus Hristos model şi în această dilemă?

5
b. Stăpânirea de sine – sau subordonarea poftelor şi aspiraţiilor firii pământeşti
principiilor. Stăpânirea de sine este actul de auto-guvernare, care precedă guvernarea
altor grupuri de persoane sau instituţii. Numai cine câştigă constant biruinţă asupra
pornirilor şi instinctelor sale exercită influenţă regeneratoare ca model spiritual.
Stăpânirea de sine ia în discuţie:

(1) Distracţia şi recreerea – ce e corespunzător spiritual şi ce nu.

(2) Televizorul şi Internetul – instrumente de influenţă extrem de puternice prin

faptul că 83% din toată informaţia (cea obţinută pe cale vizuală) imprimă.

(3) Muzica – fiind un medium emoţional care determină dispoziţii sufleteşti şi

stări de spirit, ea influenţează puternic deciziile profunde.

(4) Sporturile competitive – căi de stimulare a spiritului de competiţie şi a

„lăudăroşiei vieţii”.

(5) Ficţiunea – literatura beletristică, romanele – fie sub formă scrisă, fie sub
formă video, deosebit de puternice în a perfuza mentalităţi şi psihologii
dăunătoare.

(6) Etica alimentaţiei – dintre toate domeniile de sănătate, cel mai provocator şi
înrobitor datorită obiceiurilor achiziţionate; ea reprezintă una din cele mai
neglijate domenii ale dilemelor morale.

(7) Pornografia – singurul instinct mai puternic decât cel gastronomic, de o

vreme năvălind nechemat chiar şi în cămăruţa omului. Ea devine cu atât mai
agresivă, cu cât este mai prezentă şi promovată de lumea decandentă. Se ridică
problema: ce priveşti când nu te vede nimeni... afară de Dumnezeu?

(8) Gestionarea finanţelor proprii – permisivitatea de a folosi banii mei pe lucruri

care nu-mi sunt chiar necesare, ci vin să răspundă poftelor mele, atunci când alţii
suferă din lipsa minimului necesar supravieţuirii.

(9) Părtinirea şi prejudecăţile – subordonarea simţămintelor fireşti pozitive sau

negative faţă de principiul iubirii-agape şi al dreptăţii. Acest capitol pune în
discuţie şi prieteniile pastorului: este corect ca pastorul unei turme să aibă pe unii
mai apropiaţi? Şi dacă da, atunci sub ce condiţii?

c. Personificarea standardelor creştine. Standardele creştine sunt forme de

manifestare exterioară care, în contextul culturii locului şi al timpului, exprimă
smerenia, teama sfântă, modestia, respectul de semeni, respectul faţă de valori
spirituale şi materiale... Aceasta pune în discuţie:

(1) Moda – sau competiţia pentru admiraţie şi înălţare de sine.

(2) Cosmeticele şi parfumurile – căi de întreţinere a sănătăţii şi a imaginii de sine,

care foarte uşor pot deveni modalităţi de atragere a atenţiei asupra persoanei
proprii (mândrie) precum şi de manipulare emoţională a celorlalţi (mijloace de

6
 seducţie). În mod declarat, industria modei şi cosmeticelor este aservită libidoului
şi senzualităţii.

(3) Codul bunelor maniere – acele standarde clasice de comportament care

decurg din principiul dragostei şi care nu ţin de epocă.

d. Familia pastorului. Căminul reprezintă atelierul „prototipurilor de relaţii” care în

mod normal se reproduc, în „serie”, în viaţa socială. Articolul include:

(1) Relaţia cu soţia – argument pentru credibilitate şi autoritate în comunitate.

(2) Relaţia cu copiii şi cu adolescenţii din familie – echilibristică între două

prăpăstii: permisivitatea şi dictatura.

(3) „Ziua liberă a pastorului” – pretenţie absolută sau relativă? Şi dacă e relativă,
în ce condiţii?

(4) Dezvoltarea profesională – Educaţia continuă şi planul de lectură a pastorului.

(B) conducerea directă – activitate care se referă la administrarea problemelor unei

biserici sau a unui district. Această formă de conducere explicită implică:

a. Gestionarea treburilor bisericii locale – aceasta are de-a face cu aspectele de

organizare şi conducere a structurii bisericii. Aceasta aduce în discuţie:

(1) Autoritatea pastorului şi Abuzul de autoritate - limitele şi cuprinsul

autorităţii. Cele 7 tipuri de conducător.

(2) Autocraţia – autoritatea de a conduce singur. Cât de acceptabilă este etica

„primatului” (kingly power)?

(3) Politica în biserică – clanul şi jocul partidelor.

(4) Manipulare versus Influenţare.

b. Gestionar al problemelor din comunitate – tratarea crizelor, care cuprinde:

(1) Disciplinarea membrilor – între justiţiar şi permisiv.

(2) Divorţul şi recăsătorirea. Este divorţul păcat de neiertat? Dacă nu, atunci în
ce condiţii poate fi depăşit?

c. Gestionar al proiectelor misionare - activitatea externă a comunităţii, care include:

(1) Evanghelizarea manipulativă – diferenţa dintre sectarism şi evanghelizare

autentică.

7
 (2) Cantitate şi/sau calitate în câştigarea de suflete?

2. Predicarea & 3. Învăţarea.

Predicarea şi Învăţarea sunt domenii de exerciţiu al autorităţii, pentru că atât pastorul cât şi
învăţătorul acţionează pe temeiul autorităţii primite şi deţin, din start, creditul enoriaşilor şi al
ucenicilor. Ambele sunt forme de „slujire prin cuvânt”, întrucât folosesc – ca mijloc principal
– cuvântul. Şi nu doar ca instrument: Ele comunică Cuvântul lui Dumnezeu şi urmăresc să
implanteze în mod temeinic adevărul Bibliei.

Ele sunt domenii surori. Totuşi, ele se deosebesc în multe puncte principale de vedere.
Învăţarea – transmite în principal informaţii. Predicarea – transmite în principal convingeri
alături de informaţii. Astfel, învăţarea este preponderent raţională, rece şi neutră – cum se
cuvine unui savant nepărtinitor. Predicarea este preponderent emoţională, fierbinte şi cu
tendinţă – cum se cuvine unui luptător în Marea Luptă dintre Hristos şi Satana.

Apoi, învăţarea oferă explicaţia Cuvântului (exegeza). Predicarea oferă aplicaţia lui
(omiletica). Aceste două domenii nu se exclud, ci dimpotrivă, se completează. Fără aplicaţie,
explicaţia ar fi teorie abstractă. Şi fără explicaţia corectă, aplicaţia ar fi doar fabulaţie fără
temei şi mesaj. Slujirea prin cuvânt – respectiv Învăţarea şi Predicarea – implică aspecte etice
importante:

a. corectitudinea doctrinală – gestionarea corectă a tensiunii dintre doctrină (stabilizată

şi aparţinând tuturor) şi teologie (în permanent proces de descoperiri de noi aspecte şi
relaţii; şi aparţinând doar teologului personal). Această tensiune aduce în discuţie
Etica inovaţiei teologice – este corect ca „noutăţile” care pun în discuţie doctrinele
bisericii să le prezint în „piaţa publică” a bisericii, sau nu?

b. corectitudinea folosirii textului biblic – utilizarea textului sau a pretextului biblic în

consonanţă cu învăţătura contextului, precum şi cu a învăţăturii generale a Scripturii.

c. onestitatea împrumuturilor – până unde e valabilă Etica copyright-ului , atunci când

folosim date şi ilustraţii?

d. acurateţea informaţiilor – Etica neexagerării: evitarea prezentării ipotezelor sau

opiniilor drept „fapte” dovedite. Datorită autorităţii cu care mentorul vorbeşte, o
prezentare deformată poate uşor să dezinformeze auditoriul. Chiar şi când pare „în
avantajul” adevărului, minciuna rămâne tot producţia diavolului şi conduce la
compromiterea adevărului (Vezi Fapte 16, 16-18).

e. circumscrierea rolului – sau Etica rolului – de a nu accepta beneficii derivat din rolul
de „ambasador” al Cuvântului, beneficii pe care ascultătorii mulţumiţi sunt foarte
generoşi în a le atribui mesagerului.

f. conservarea caracterului divin al mesajului – Etica reprezentării – vegherea

perseverentă de a nu umaniza şi degradarea caracterului divin al mesajului prin
scoaterea la iveală a talentului prezentatorului, mai presus de mesajul divin. Este
marea ispită a predicatorilor dotaţi să ajungă – chiar involuntar - să se etaleze pe ei

8
 înşişi în defavoarea Cuvântului. A-ţi însuşi doar o fărâmă din slava Lui, înseamnă a-L
jefui de ce I se cuvine doar Lui.

4. Slujirea nevoilor membrilor. Evanghelia îl abordează pe om holistic, ca pe un

întreg. Evanghelia n-a delimitat niciodată slujirea nevoilor profunde (de ordin spiritual) de
nevoile aparente, imediate (de ordin fizic, psihic şi material). Slujirea Mântuitorului ne stă
înainte ca o pildă în acest sens. Cu toate că n-a fost intenţia Domnului Hristos ca biserica să-
şi schimbe misiunea explicită pentru a se transforma într-o „instituţie de binefacere”, atât
biserica cât şi slujitorii lui Dumnezeu nu se pot detaşa de responsabilitatea implicită faţă
binele holistic al celor ce nu-L cunosc pe Hristos. În concordanţă cu această filosofie, etica
pastorală include:

a. Slujirea nevoilor fizice şi materiale. Aceasta reprezintă primul limbaj pe care omul
pierdut îl poate discerne şi prin care poate înţelege realitatea şi consistenţa iubirii lui
Dumnezeu (Iacov 2, 15-16). La acest subcapitol, se regăseşte dilema celei de „a doua
zecimi”: se aplică ea şi pastorului?

b. Slujirea nevoilor sufleteşti şi sociale atât ale membrilor cât şi ale nemembrilor.
Nicăieri nu pot fi înţelese principiile divine cu mai multă relevanţă decât în cadrul
problemelor practice ale vieţii sociale. Acest subcapitol include:

(1) consilierea pastorală – o consiliere cvasi-psihologică, în sensul că se referă la

evenimentele sufleteşti complexe, dar nu se opreşte la concepţia cauzalităţilor
specifică psihologiei şi nici la natura materialist-speculativă a problematicii.
Consilierea pastorală (ca şi etica creştină în contrast cu etica filosofică elenista) se
foloseşte de elementele psihologiei reasamblate în filosofia spirituală şi
supranaturală a Bibliei.

(2) trans-culturalismul – capacitatea de a înţelege cultura diferită a celuilalt, astfel

încât, în locul judecaţionalismului care desparte, să se instaureze căi de
comunicare şi de acceptare reciprocă a valorilor care transcend culturi diferite.
Sau, spus poetic: să te recunoşti pe tine însuţi în alţii (să-ţi regăseşti valorile tale
în variantele diferite de reprezentare ale acestora = „alteritate”). Dar există
distincţie între „valori culturale” şi „valori etice creştine”? Care e diapazonul?

(3) confidenţialitatea informaţiei – dilema utilizării informaţiei de către un manager,

care în acelaşi timp este şi constructor de poduri între părţi duşmane. Imoralitatea
bârfei – mijloace de asanare a spiritului bârfei.

(4) hărţuirea sexuală – comportament implicit sau explicit de manipulare cu obiectiv

erotic, exercitată de o persoană cu autoritate asupra alteia cu statut subordonat.
Pastorul poate fi agresor sau victimă.

c. Slujirea nevoilor spirituale. De regulă, predarea şi predicarea Cuvântului ating şi

alină doar nevoile generale. Totuşi, nevoile spirituale la nivel individual diferă mult,
datorită procesului diferit de „devenire spirituală” prin care trec indivizii. Pentru a depăşi
această lipsă s-a născut Pastoraţia propriu-zisă, care constă în acordare de asistenţă
regulată şi consistentă.

9
 Prin pastoraţie se realizează (a) apropiere sufletească pastor-membru, (b) diagnozarea
profilul specific al nevoilor spirituale ale membrului şi (c) tratament complet acestor
nevoi.

Asistenţa pastorală se consideră finalizată abia atunci când se produce 1/ o schimbare de

viziune, 2/ o schimbare de obiceiuri şi 3/ un nou stil de viaţă după voia lui Dumnezeu.

Pastoraţia se confruntă cu tensiuni şi dileme:

(1) pastoraţie extensivă (să răspundă cerinţei instituţiei) sau pastoraţie intensivă (să
răspundă planului divin)?

(2) priorităţi pastorale – cine are dreptul să fie vizitat mai întâi?

(3) limitele pastoraţiei – unde este linia de demarcaţie între răspunderea pastorului şi
răspunderea membrului în cazul ratării finalităţii asistenţei pastorale (lipsa lui 1/, 2/
si 3/).

(4) delegarea pastoraţiei – unde se află hotarul legitim dintre asistenţa profesionistă
(a pastorului) şi cea voluntară (a prezbiterilor şi diaconilor)?

(5) recompense materiale în asistenţa pastorală – să primesc sau să nu primesc

cadouri (produse alimentare, de îmbrăcăminte şi alte bunuri materiale) de la
membri? Dacă da, care este linia morală despărţitoare între acceptare şi refuz?

5. Susţinerea organizaţiei. Biserica este o combinaţie greu de înţeles între divin şi

uman – tot la fel cum este Sfânta Scriptură şi Însuşi Mântuitorul. Privită prin ochiul credinţei,
biserica este instituţia creată şi administrată de Hristos. Privită prin ochiul realităţii istorice şi
concrete, ea este o instituţie cu reguli relative (care suportă îmbunătăţiri continue), condusă
de oameni limitaţi, subiectivi şi uneori chiar egoişti şi motivaţi de răutate.

Este o parte a Eticii pastorale de a conduce mintea oamenilor, prin exemplu şi cuvânt, la
perspectiva spirituală, accesibilă doar credinţei, în care „toate lucrurile (chiar şi „acelea”)
lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu...” (Romani 8,28). Indiferent de sentimente
sau resentimente, pastorul este mandatat de Capul bisericii să respecte cu toată credincioşia
regulile – aşa relative cum sunt – ale bisericii, reguli care-şi au izvorul în Revelaţie şi
experienţa dinamică a bisericii. Susţinerea organizaţiei include:

a. Susţinerea regulilor de organizare a bisericii – a tipului reprezentativ de

organizare; a hotărârilor Conferinţei Generale aşa cum se regăsesc în Manualul
comunităţii şi în „Working Policy” (setul de reguli de administrare a angajaţilor
bisericii); a hotărârilor Uniunii şi a conferinţei; a normativelor care reglementează
îndatoririle angajaţilor (regulamentul de ordine interioară şi caietul de sarcini).
b. Susţinerea rolurilor în conducerea organizaţiei – a atribuţiunilor care derivă din
funcţie în cadrul organizaţiei. Subcapitolul include:

10
 (1) tensiunea dintre individ şi rol – alegerea conştientă de a preţui rolul (ungerea)
mai presus de individ (Saul).

(2) respectul faţă de superiori – atitudinea de voluntară subordonare faţă de roluri.

(3) abuzul de autoritate – acceptarea, încurajarea sau promovarea viziunii fireşti

despre conducere (Matei 10, 42.43), în care slujirea este înlocuită cu
dominarea. Abuzul de autoritate poate avea loc chiar fără încălcarea cadrului
legal (a regulilor formale).

(4) criticismul – modalitate de atacare a lipsurilor celor aflaţi în roluri, acoperită

de realismul acuzaţiilor, prin care se subminează însăşi organizaţia.
Criticismul este o stare de spirit şi nu conţinutul propriu-zis al obiecţiunii.
Poate exista o Critică etică, nedestructivă? Dacă da, care este aceasta?

c. Menţinerea colegialităţii. Etica colaborării se confruntă cu spiritul competiţiei şi

include o serie de aspecte care ameninţă spiritul de familie a segmentului de slujitori:

(1) bârfa – forma justificată a vorbirii de rău (faţă de calomnie – forma

nejustificată, mincinoasă). Ce informaţii negative pot fi comunicate, cui şi în
ce împrejurări?

(2) criticarea predecesorului sau a succesorului – evaluarea colegului din

perspectivă personală, în auzul membrilor păstoriţi de acesta.

(3) politica de promovări – instrument al competiţiei individuale sau de grup,

prin care imaginea cuiva este umbrită în favoarea punerii în lumină a sinelui
sau a preferatului grupului. Este una din cele mai complexe manevre sociale,
care atrage cea mai condamnabilă sentinţă din partea Domnului Hristos faţă
de ucenici (Matei 17,17 – în contextul din Marcu 9, 33-34). Sunt situaţii în
care un grup trebuie defavorizat prin manevre politice? Dacă da, care?

(4) utilizarea mustrarii – pentru sine şi pentru alţii. Când şi cui se cuvine să
adresezi mustrări? Nu e mai sănătos să te retragi în indiferenţă? Şi, când
primeşti mustrări, ce atitudine să iei?

(5) raportul cu fostul district şi cu foştii membri – se cade sau nu să păstrez

legătură cu fostul district, după ce l-am predat?

d. Gestionarea banilor bisericii şi ai membrilor. Pentru că banul a devenit chintesenţa

celor mai multe bunuri materiale, el este un „pom al binelui şi al răului” pentru
oricine, mai ales pentru cel chemat „nu să i se slujească, ci să slujească”. Acest
domeniu include:

(1) credincioşia în plata zecimii personale – zeciuire brută sau netă? Cu sau fără
rotunjiri? Zeciuirea doar a banilor, sau şi a altor venituri? Amânarea plătirii
zecimii? Împrumuturi din zecime?

11
 (2) credincioşia faţă de zecimea membrilor: Zecimea poate fi administrată şi de
pastorul local, sau numai de comitetul conferinţei? De un administrator
singular, sau doar de grupul de administratori ai conferinţei? Dar poate fi
zecimea administrată de comitetul local al comunităţii? Poate fi zecimea
utilizată în scopuri indirecte ale lucrării Domnului, afară de întreţinerea
slujitorilor şi a misiunii directe?

(3) cadourile băneşti: Primeşti un cadou bănesc oferit de un membru din afara
familiei? Dacă da, în ce condiţii?

e. Îndeplinirea sarcinilor administrative – cenuşăreasa îndatoririlor pastorale –

include:

(1) întocmirea raportului de activitate.

(2) raportarea kilometrilor parcurşi în slujire.
(3) raportările statistice şi de secretariat (registrul de membri).

6. Promovarea cauzei bune în societate. Prin natura mandatului primit – de a

însămânţa şi de a hrăni speranţa unei lumi mai bune în inimile oamenilor - pastorul este un
activist, un militant al cauzei bune aşa cum o defineşte Scriptura, nu politica. Preocuparea
pentru a face lumea în care trăim mai bună, nu reprezintă o preocupare explicită, carieristă, ci
o preocupare implicită. Prin cuvânt şi faptă, şi mai ales prin atitudinea şi luările de poziţie în
aspectele jurnaliere, pastorul reprezintă un pol de referinţă pentru cauza bună. Capitolul
acesta vizează raportarea faţă de diferite categorii de persoane şi de probleme, ca:

a. Relaţia cu personalul clerical din alte denominaţiuni – fără a deveni ecumenic...

b. Relaţia cu autorităţile civile – fără a politiza pro sau contra... Aici se include:
(1) atitudinea faţă de discriminarea religioasă.
(2) atitudinea faţă de discriminarea socială şi rasială.
(3) atitudinea faţă de restricţiile libertăţii de conştiinţă.

c. Atitudinea faţă de problemele timpului:

(1) Avortul – are vreo şansă? Dacă da, când şi cum?
(2) Promiscuitatea sexuală – convieţuire nelegitimă şi întâmplătoare. Etica
sexului premarital...
(3) Pornografia.
(4) Imoralitatea în Mass-Media.
(5) Homosexualitatea.
(6) Poligamia în civilizaţiile primitive – e acceptabilă în biserică sau nu?
(7) Jocurile de noroc, în toate formele sale... şi multe alte teme.

12
Fiecare din dilemele enumerate în cadrul subcapitolelor constituie teme de cercetare şi de dezbatere în cadrul
seminarului, precum şi ocazii de confirmare a apartenenţei noastre de Capul bisericii, Domnul Hristos.
Anexe:
Anexa I: Pornografia
Anexa II: Codul bunelor maniere
Anexa III: Igiena minţii

13