IRLANDA

Irlanda (în engleză Ireland; în irlandeză Éire, pronunție irlandeză: /ˈeːɾʲə/), denumită și
Republica Irlanda (în engleză Republic of Ireland, în irlandeză Poblacht na hÉireann),
este un stat suveran aflat în Europa de Vest, ocupând circa cinci șesimi din insula
Irlanda. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Dublin, aflat în estul insulei, a cărei
arie metropolitană găzduiește aproximativ un sfert din cei 4,6 milioane de locuitori ai
țării. Țara are frontieră terestră numai cu Irlanda de Nord, țară componentă a Regatului
Unit, restul limitelor țării fiind țărmul Oceanului Atlantic, la sud aflându-se Marea
Celtică, la sud-est Canalul Sfântul Gheorghe⁠(en), și la est Marea Irlandei. Statul este
guvernat ca republică parlamentară unitară,[7] șeful statului fiind un președinte ales
direct. Șeful guvernului, Taoiseach, este numit în funcție de camera inferioară a
parlamentului, Dáil Éireann.

După Războiul Irlandez de Independență, urmat de tratatul anglo-irlandez⁠, Irlanda a

obținut independența față de Regatul Unit sub numele de Statul Liber Irlandez în 1922.
Irlanda de Nord și-a exercitat opțiunea de rămâne în cadrul Regatului Unit, prin ceea
ce s-a numit Ulster Month⁠. La început dominion în cadrul Commonwealth-ului, Statul
Liber a obținut recunoașterea oficială a deplinei independențe legislative din partea
guvernului britanic prin statutul de la Westminster din 1931. O nouă constituție⁠a fost
adoptată în 1937, prin care numele statului a devenit Irlanda. În 1949, restul
îndatoririlor regelui — definite prin Legea Autorității Executive în Relațiile Externe din
1936⁠— au fost înlăturate, iar Irlanda s-a declarat republică conform Legea Republicii
Irlanda din 1948⁠. Statul nu a avut relații formale cu Irlanda de Nord de-a lungul a mare
parte din secolul al XX-lea, dar din 1999 cele două au cooperat pe mai multe domenii
în cadrul Consiliului Ministerial Nord-Sud⁠înființat prin Acordul din Vinerea Mare.

Irlanda este printre cele mai bogate țări din lume după PIB-ul pe cap de locuitor.[8]
După ce a aderat la predecesoarea Uniunii Europene, denumită Comunitatea
Economică Europeană, în 1973, Irlanda a pus în aplicare politici economice liberale
care au dus la o creștere economică rapidă, ajungând la un nivel considerabil de
prosperitate între 1995 și 2007, timp în care a fost denumită „Tigrul Celtic”. Creșterea
a fost oprită de o criză financiară⁠ izbucnită în 2008, în conjuncție cu recesiunea
economică globală⁠.

În 2011 și în 2013, Irlanda s-a clasat pe locul al șaptelea în lume ca grad de dezvoltare
în clasamentul Indicelui Dezvoltării Umane al ONU. Ea are bune performanțe conform
mai multor metrici, între care libertatea presei⁠, libertatea economică și libertatea civilă.
Irlanda este membră a Uniunii Europene și este membră fondatoare a Consiliului
Europei și al OECD. Ea urmează o politică de neutralitate prin nealiniere, nefiind
membră NATO, deși participă la Parteneriatul pentru Pace.

Preistoria și protoistoria Irlandei

Primii oameni care au venit pe insula Irlanda au fost vânători-culegători, prezența

omului în acest teritoriu datând din paleolitic, cu cca 12.500 ani în urmă.[13] Istoria
scrisă a insulei începe însă după ce exploratorii Greciei antice au ajuns în regiune.
Astfel, Diodorus Siculus și Strabon spuneau despre locuitorii insulei că practicau
canibalismul.[14][15] Cucerirea romană a Britanniei a atras atenția acestei puteri a lumii
antice asupra regiunii. Iulius Cezar consemnează în Commentarii de Bello Gallico
poziția corectă, la vest de Britannia, a insulei pe care o denumea Hibernia.[16] Un secol
mai târziu, guvernatorul Britanniei, Gnaeus Julius Agricola, a ținut pe lângă sine o
căpetenie irlandeză cu scopul de a supune insula.[17] Planurile lui nu s-au concretizat.

Creștinarea și invaziile vikingilor și normanzilor

Gallarus Oratory, una dintre cele mai vechi biserici din Irlanda, datată între secolele al
VI-lea și al IX-lea

Primele referiri clare la evenimente ce s-au petrecut pe insulă, asociate începutului

Evului Mediu Timpuriu, apar pe la începutul secolului al V-lea e.n., odată cu creștinarea
teritoriului. La 431, papa Celestin I l-a trimis pe Palladius să fie episcop al creștinilor
irlandezi, ceea ce dovedește existența cultului creștin pe insulă. Prin tradiție, misiunea
Sfântului Patrick este considerată a fi avut loc în această perioadă, dar scrierile lui nu
sunt databile cu exactitate.[18] Cert este că procesul de creștinare a Irlandei a fost unul
îndelungat, Patrick și Palladius fiind principalii misionari cunoscuți de istorie. De-a
lungul Evului Mediu Timpuriu, Irlanda era omogenă etno-cultural, fiind locuită de
triburile celtice agrariene ale galilor, dar era divizată din punct de vedere politic, la
diverse momente de timp apărând în diverse zone cinci principale formațiuni statale,
conduse de structuri dinastice denumite clanuri, dintre care patru formațiuni
(Connachta, Laigin, Mumu și Mide) corespund în mare parte teritoriului statului irlandez
modern, cealaltă (Ulaid) fiind centrată în actuala Irlandă de Nord. Astfel au găsit insula
primii invadatori vikingi, sosiți în anul 795.[19]

Brian Boru, singurul rege celtic care a fost aproape de a unifica întreaga insulă
La început, vikingii au sosit doar în expediții de pradă, dar ulterior, spre mijlocul
secolului al IX-lea, și-au construit porturi fortificate pentru iernat.[20] Însuși orașul Dublin
a apărut ca fortificație vikingă spre sfârșitul aceluiași secol. În 902, două regate celtice
și-au unit forțele pentru a-i izgoni pe vikingi, cucerind Dublinul (Áth Cliath), dar victoria
lor a fost vremelnică, navigatorii nordici revenind în 914.[21] Perioada vikingă a dus la
căsătorii mixte și împrumuturi culturale, deși a fost marcată de numeroase conflicte
între regii celți autohtoni și cuceritorii nordici. În cele din urmă, în 980, Dublinul, devenit
centru de putere al vikingilor, a fost cucerit de gaélii conduși de Máel Sechnaill mac
Domnaill,[22] lăsând însă în urmă unele formațiuni statale ale hiberno-nordicilor (regi de
origine mixtă celto-vikingă). Din luptele împotriva vikingilor, s-a remarcat și căpetenia
Brian Boru care în scurt timp a rivalizat cu Máel Sechnaill, l-a supus în 1002 și s-a
proclamat rege al întregii insule.[23][24] Campaniile duse pentru a-i supune și pe ceilalți
conducători de formațiuni statale care s-au revoltat împotriva sa au fost aproape de a
aduce prima unificare politică deplină a insulei, dar Brian Boru a murit în bătălia de la
Clontarf din 1012.[23]

Unul dintre numeroasele castele medievale, relicvă a cuceririi normande

De-a lungul secolului al XI-lea și primei jumătăți a secolului al XII-lea, teritoriul a

continuat să fie împărțit între cele cinci centre de putere, cu câte un „Mare Rege” ("High
King") care ocazional reușea să revendice o autoritate mai amplă.[25]:pp. 40–47 Anul 1169
a marcat o nouă epocă istorică pentru Irlanda — invazia normandă. Henric al II-lea a
fost primul rege al Angliei care a pus piciorul în Irlanda, autorizat fiind de o bulă papală
primită în 1155 din partea lui Adrian al IV-lea.[26] Fie prin lupte, fie prin alianțe cu regii
celți, normanzii au pătruns la început în partea estică a insulei și au încercat să impună
feudalismul, pe fondul unor schimbări climatice care au favorizat agricultura.[27] A fost
înființată Senioria Irlandei⁠(en), un fief papal, titlul de senior al Irlandei fiind acordat de
papă regelui Angliei;[28] la rândul său, regele Angliei numea un lord locțiitor care să
conducă treburile senioriei.[29] Cu timpul, baronii normanzi au devenit mari proprietari
de pământ[30] și au ridicat numeroase cetăți pe insulă, mai ales în preajma zonelor de
coastă. Timp de două secole, istoria insulei a fost marcată de rivalitatea între acești
baroni și regele Angliei, apogeul puterii baronilor fiind atins în 1297, când aceștia au
înființat Parlamentul Irlandei.[31] În prima jumătate a secolului al XIV-lea însă, foametea
și ciuma din Europa, care au dus și la intensificarea rebeliunilor conducătorilor gaéli
care încercau să recucerească pământurile bogate acaparate de nobilimea
normandă[32] și invazia scoțiană din 1315⁠(en), au condus la declinul puterii normande,
cu timpul autoritatea engleză restrângându-se la o zonă fortificată în jurul Dublinului.
Normanzii din afara acestei regiuni au fost în timp asimilați de irlandezii autohtoni,
preluând de la aceștia limba irlandeză, dar și obiceiurile și structura de clan. A doua
jumătate a secolului al XIV-lea și secolul al XV-lea au marcat declinul puterii Angliei,
implicată în Războiul de 100 de Ani, și apoi frământată de Războiul celor Două
Roze.[33]