Tema 4.

Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice

2. Clasificarea cheltuielilor publice
3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice
4. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice

În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităţilor
publice generale.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi, efectuate de către stat din resursele
mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strînsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de PIB, reprezentînd valoarea plăţilor pe
care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente (cheltuieli cu
întreţinere, salarii), iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de PIB, reprezentînd
participarea statului la finanţarea formării brute de capital, atît în sfera producţie materiale, cît şi
în sfera nematerială.
Problemele care sunt soluţionate în domeniul cheltuirii mijloacelor publice pot fi divizate
în trei categorii:
1. acordarea ajutorului social (îndeminizaţii acordate invalizilor);
2. asigurarea obligatorie (în caz de boală, şomaj şi alte situaţii de risc);
3. producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a serviciilor pentru satisfacerea
necesităţilor pentru care statul îşi asumă responsabilitate.
În cadrul analizei cheltuielilor publice este necesară delimitarea între cheltuielile publice
şi cele bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţiile social-culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii,
pe seama veniturilor obţinute.
În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale:
1
  cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:
- bugetului de stat;
- bugetului asigurărilor sociale de stat;
- bugetelor locale;
- fondurilor fondului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
 cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din resursele financiare
publice constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale;
 cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială
gestionate de guvern sau de un alt organ public;
 cheltuielile întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat;
 cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele
mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor
organizaţii.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor
de asigurări obligatorii de asistenţa medicală.
Complexitatea funcţiilor statului contemporan a condus la diversificarea cheltuielilor
publice, perfecţionarea metodelor de optimizare şi dimensionarea acestora pe obiective şi
beneficiari.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de
cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor financiare.
Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai frecvent
se folosesc următoarele tipuri de clasificări:
a) administrativă;
b) economică;
c) financiară;
d) clasificare folosită de organismele ONU.
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce diferă una de alta datorită
criteriului pus la bază:
- instituţional (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de ministere);
- administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia cheltuielilor publice între oraşe, raioane).
b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei
diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai multe variante:
2
 I variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri etc.);
- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii etc.;
- cheltuieli materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale, medicamente,
materiale pentru reparaţie etc.;
- transferuri: subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);
II variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
- cheltuieli de transfer (de restribuire);
III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice divizează
cheltuielile publice în felul următor:
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
- cheltuieli pentru investiţii.
c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în care
cheltuielile publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele categorii:
 cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi înglobează
cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare;
 cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie: acordarea de
împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.
 cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru împrumuturi.
d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii
principale:
 funcţională – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii publice,
generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni economice; servicii
comunale; alte cheltuieli;
 economică – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind consumul definitiv de venit
naţional; dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a capitalului; transferuri de
capital.
În Republica Moldova, începînd cu 1997, se utilizează Noua Clasificaţie Bugetară.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa
contabilă bugetară de stat.
3
 Conform Clasificaţiei Bugetare, cheltuielile publice sunt grupate în funcţie de:
- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare.

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice

În cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza următorul sistem de indicatori, care
pot fi divizaţi după:
- nivelul;
- structura;
- dinamica cheltuielilor publice.
Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitor categorii de cheltuieli se apreciază atît
static(la un moment dat), cît şi dinamic(în evoluţie pe o perioada de timp), pe baza următorilor
indicatori:
 Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;
 Ponderea cheltuielilor publice în PIB;
 Volumul cheltuielilor publce ce revine în medie pe un locuitor.
Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune
cunoaşetrea, mai întîi, a volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale
de stat din fondurile publice de resurse financiare.
Acest indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală(în preţuri
curente a anului considerat, în monedă naţională)notat Cpn . Deoarec preţurile curente sunt
influienţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar real, cheltuielile publice se
reacalculează în preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală,
notat Cpr. Transformarea valorilor preţurilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează
cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în
anul considerat 1, faţă de anul de bază, pentru preţurile constante (notat cst).
Indicele PIB deflator:
PIB1
Ip1/cst=  100
PIBcst
în care: Ip1/cst –indicele preţurilor anului 1 faţă de anul constant.
Relaţia de calcul ale cheltuielilor reale este:

r C n p1
C p1=
Ip1 / cst
unde:
4
 Cnp1- cheltuieli publice reale ale anului 1.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice în expresie
nominală sau reală este util pentru a reflecta volumul acestora, în monedă naţională şi serveşte la
efectuarea de analize pe plan intern, naţional.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice şi a dinamicii
acestora în fiecare stat, într-o anumită perioada, este ponderea cheltuielilor publice în PIB.
Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al
cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

Cp n
CP / PIB  100%
PIB n
unde: CP/PIB – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
Cpn – volumul anual al cheltuielilor publice în expresie nominală(în preţuri
curente);
PIBn- PIB în expresie nominală(în preţuri curente)
În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul
public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă a
economiei.
Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al
cheltuielilor publice la numărul de locuitori:

Cp n
Cp / loc 
Nl
unde: Cp/loc – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
Cpn – volumul anual al cheltuielilor publice;
Nl – numărul locuitorilor.
Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura acestora.
Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică
(pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin
formula:

Cp i
S Ci
100%
Cp t
unde: SCi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;
5
 Cpi – cheltuieli publice de categoria i;
Cpt – cheltuieli publice totale;
i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează
la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) creşterea nominală absolută;
b) creşterea reală absolută;
c) creşterea nominală relativă;
d) creşterea reală relativă.

a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor exprimată
în preţuri curente şi se determină prin relaţia:

D Cp Cp Cp
n n n

1/ 0 1 0

unde: DnCp1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1) faţă
de perioada de referinţă (0);
Cpn1 şi Cpn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.
Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv situaţia,
deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice oscilaţiile preţurilor,
fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflaţia etc., ce modifică
moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat deformează tabelul economic.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară
exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.
b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în preţuri
constante, poate fi determinată conform formulei:

D Cp Cp Cp
r r r

1/ 0 1 0

unde: DrCp1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada
0;
Cpr1 şi Cpr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.
Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci preţurile
curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor,
prin relaţia:
6
 Cp Cp :I
r n

1 1 p1 / 0

unde: Cpr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;

Cpn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;
Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;
Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea
cu mărimi reale.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
n
Cp
I Cp n  100% 1
n
1/ 0
Cp 0

unde: I Cp n - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;

1/ 0

Cpn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Cpn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;
Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea
mai pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
r
Cp
I Cp r  1
r
1/ 0
Cp 0

unde: IG r - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;

1/ 0

Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creşterii relative a cheltuielilor
publice şi creşterii relative a PIB-ului. Raportînd aceşti doi indici s-a căpătat un indicator, care
este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eCp):

Cp1 / 0 PIB1 / 0
eCp  :
Cp0 PIB0

unde:
Cp şi ΔCp- cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;
PIB şi ΔPIb – produsul intern nrut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;
eCp- elasticitatea cheltuielilor publice.

7
 Cînd eCp>1, acesta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare masură a PIB, pentru
finanţarea cheltuililor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la cresterea PIB; cînd eCp=1,
tendinţa rămîne aceiasi; cing eCp<1, acesta exprima tendinţa de restrîngere a proporţiei
cheltuielilor publice în PIB. Chiltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

4. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice

Mărimea şi structura cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta.
Creşterea reală a cheltuielilor publice în ultima perioada este cauzată de un şir de factori,
printre care:
a) factori demografici, care se manifestă prin creşterea populaţiei şi modificarea
structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socio-profesionale;
b) factorii economici, ce ţin de obligaţiile economice ale statului de a finanţa acţiunile
economice costisitoare, întreţine infrastructura de producţie, de a sprijini ramurile
nerentabile, de a evita perturbările economice etc.
c) factorii sociali, care se manifestă prin lărgirea finanţării de către stat a acţiunilor
social-culturale, şi în primul rînd, asistenţa şi asigurările sociale, învăţămîntul,
sănătatea etc.
d) factorii militari, ce ţin de cercetări şi producerea noilor genuri de arme şi tehnică
,militară, persistenţa pericolului de conflicte militare şi apariţia unui nou fenomen –
distrugerea şi lichidarea importantelor cantităţi de arme nucleare, chimice, biologice
etc.
e) factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor
sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice interne şi externe;
f) factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului
contemporan datorită transformării concepţiei politice cu privire la rolul şi funcţiile
autorităţilor publice în condiţiile actuale.
Creşterea reală a cheltuielilor publice se bazează pe creşterea PIB şi pe sporirea părţii lui
care se distribuie către autorităţile publice.
Cheltuielilor publice, de rînd cu investiţiile private, contribuie la mărirea cererii de bunuri
şi servicii. Ele se concretizează în achiziţii de bunuri, beneficieri de servicii. Ca urmare, cresc
veniturile firmelor şi menajelor, care, la rîndul lor, creează o nouă cerere sporită. Aceasta are un
şir de efecte economie:
- creşterea volumului investiţiilor;
8
 - utilizarea mai deplină a forţei de muncă datorită creării a noi locuri de muncă;
- creşterea volumului real de producţie ce înseamnă obţinerea creşterii economice
(sporirea PIB);
- creşterea treptată a veniturilor în societate etc.
Creşterea cheltuielilor publice produce şi efecte sociale:
- diminuarea şomajului;
- dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor publice sociale şi culturale;
- promovarea unei protecţii sociale sigure;
- redistribuirea echitabilă a veniturilor între grupe de indivizi, colectivităţi, teritorii etc.
Autorităţile publice din diferite ţări conducîndu-se de recomandările ştiinţifice referitoare la
cheltuielile publice utilizează fluxurile financiare publice pentru stimularea economiei şi
soluţionarea problemelor sociale.
Creşterea rapidă a cheltuielilor publice poate duce la fenomene inflaţioniste. Autorităţile
publice trebuie să analizeze minuţios fiecare gen de cheltuieli şi să opteze prioritar pentru acelea
care prin efectele lor îşi vor dovedi eficienţa şi productivitatea cheltuielilor publice trebuie să
asigure realizarea unor obiective precise economice şi sociale.