Sunteți pe pagina 1din 10

2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

Salutogeneza – Zidirea
echipei

Un studiu ţinut de
Sabat, 13 ianuarie, 2018 Andreas Dura

Salutogeneza – Zidirea echipei


Page 0
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

Bine aţi venit la studiul nostru. Astăzi vreau să vorbesc despre o carte pe care am citit-o cu mulţi
ani în urmă, în anii 1970’, intitulată „Children: The Challenge” (Copiii: O provocare), de dr. Rudolf
Dreikurs şi Vicki Soltz. Este o carte foarte interesantă la care m-am gândit adesea, chiar şi atunci
când studiam alte subiecte. Când am început studiile despre Salutogeneză, mi-am amintit din nou de
această carte. Ar trebui să o studiem împreună, nu doar individual, pentru că vrem să înţelegem
aspectul spiritual al acestui subiect.
Cartea ca atare nu este spirituală. Însă autorii provin din familii spirituale şi multe aspecte ale
cărţii au o relaţie directă cu Biblia. Doresc, deci, să studiem această carte în lumina Bibliei. Sau, mai
degrabă aş dori să o folosim ca pe un principiu călăuzitor, pentru a vedea cum Biblia confirmă ceea
ce este scris în această carte.
Cartea aceasta este în principiu despre educaţia copiilor, dar este mai mult decât atât. Ea are o
aplicaţie şi la adulţi. Cum ne raportăm unii la alţii? Cum putem avea o comunitate care promovează
sănătatea spirituală? Cum putem fi altruişti şi să avem simţământul unităţii? Cum ne pregătim pentru
cer? Cum obţinem rezilienţă – atât individual, cât şi ca biserică?
Să începem cu o pildă. Îi invit pe toţi copiii până la vârsta de trei ani să vină la mine în faţă.
(Copiii vin. Andreas le cere fiecăruia să ridice un taburet, începând cu cel mai mic. Copiii
încearcă să facă aceasta singuri, dar cei mai mulţi nu pot. Andreas îi încurajează să mai încerce o
dată şi le demonstrează cum pot să facă aceasta. Apoi îi învaţă pe doi copii care sunt fraţi să lucreze
împreună, şi astfel ei pot să ridice taburetul.)
Este mai uşor să ridici taburetul când eşti cu încă cineva. Am văzut că unii dintre adulţi au râs.
Rahel, tu ai râs în timp ce îi priveai pe copii. Să vedem ce poţi face tu. Te rog să vii aici şi să ridici o
piesă mai mare de mobilier.
(Rahel, care are peste douăzeci de ani, vine şi mută cu oarecare greutate acea piesă de mobilier.)
Eşti destul de puternică! Hannah, vino te rog şi pune-o la loc.
(Hannah, care are doisprezece ani, încearcă să o mişte, dar de-abia a putut să o clintească din
loc. Andreas îi propune să o mute împreună, şi reuşesc să o facă fără greutate.)
Aceasta a fost o pildă. Am vrut să vă arăt cât de greu le este copiilor să facă lucruri care pentru
adulţi sunt uşor de făcut. Eu pot să ridic acel taburet doar cu două degete. Copiii văd aceasta, şi vor să
facă şi ei, dar nu pot, pentru că nu au puterea necesară. Ei vor să participe la ceea ce fac adulţii.
Pentru ei, lumea adulţilor este miraculoasă. Adulţii pot să facă atât de multe lucruri, şi copiii îşi
doresc să le facă şi ei.
Pentru ca părinţii să îi poată înţelege mai bine pe copii, ei trebuie să-şi imagineze că sunt în locul
copilului. Un psiholog i-a invitat pe părinţi la un experiment menit să-i ajute să simtă asemenea
copiilor, punându-se în locul lor. El a creat o masă foarte mare şi înaltă, cu scaune, farfurii şi toate
ustensilele necesare, de asemenea foarte mari. Adulţii trebuiau să se caţere pe scaune asemenea
copiilor, încercând să mănânce cu acele tacâmuri uriaşe, pe care abia le mânuiau. Probabil că nu s-au
bucurat prea mult de masa aceea. Preferau să aibă totul la mărimea potrivită. Psihologul a făcut acest
experiment ca să-i ajute pe părinţi să înţeleagă cum simt copiii. Acestea sunt provocări cărora ei
trebuie să le facă faţă.
Vreau să ne întoarcem la o istorie pe care am
citi-o într-un studiu recent, şi anume căderea în
păcat care a avut loc în Eden. Să repetăm pe scurt
principalele puncte ale salutogenezei în
comparaţie cu cele ale patogenezei.
Într-o parte a diagramei avem boala, iar în
cealaltă parte sănătatea. Salutogeneza înseamnă

Page 1
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

să privim la ceea ce cauzează sănătatea. Se pune întrebarea: Cum obţinem sănătatea? În timp ce
patogeneza are de-a face cu cauza bolii. Este doar o repetiţie a ceea ce am studiat recent.
Pentru a lucra asupra salutogenezei, privim la ceea ce promovează sănătatea. Pentru a lucra
împotriva patogenezei, căutăm să prevenim boala. În acest caz lucrăm împotriva la ceva. Sunt două
căi de a lucra şi ambele sunt necesare. Este nevoie să lucrăm pentru promovarea sănătăţii şi de
asemenea pentru prevenirea bolii.
Prima întrebare pe care şi-o pun medicii când un pacient vine la cabinetul lor, este aceasta: Care
este cauza bolii? Ei privesc asupra patogenezei. Aceasta este în mod automat prima reacţie. Am putea
de asemenea întreba: De ce persoana nu este sănătoasă? Ce a împiedicat-o să fie sănătoasă? Avem
nevoie să privim la ambele aspecte. Trebuie să privim asupra patogenezei pentru a preveni boala. Şi
trebuie să privim asupra salutogenezei pentru a promova sănătatea.
Salutogeneza sau promovarea sănătăţii este un proces. Nu se realizează la un punct din timp. Nu
se realizează niciodată pe deplin. Ne vom strădui întotdeauna să avem o sănătate tot mai bună.
Aceasta este o luptă continuă. Vom căuta mereu ceea ce promovează sănătatea. În acelaşi timp, este
important să prevenim întotdeauna boala.
Vom vedea că aceste două idei se găsesc în Biblie. În acest scop, vom studia Geneza 3,1-19,
cercetând verset cu verset.
Trebuie să ne amintim că Dumnezeu a creat omenirea ştiind ce urma să se întâmple mai târziu.
Nimic nu este ascuns în faţa lui Dumnezeu. Deşi ştia că Adam nu avea să-L asculte, l-a creat în mod
desăvârşit – desăvârşit în iubire şi cu tot ce avea nevoie. I-a fost oferită hrană şi i-au fost satisfăcute
nevoile sociale oferindu-i un partener. Însă a urmat acea întâmplare despre care vom citi acum. Vom
începe de la Geneza 3,1 şi vom citi întreg capitolul.
„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului, pe care Domnul Dumnezeu le făcuse.”
Cuvântul „şiret” are o conotaţie negativă. Alte traduceri folosesc termeni ca „isteţ” sau „viclean”.
Înseamnă că şarpele era şmecher, şi ştia cum să înşele. În spatele său se afla Satana. El era mai
viclean decât toate creaturile. Ştia cum să înşele pe cineva ca să facă ce voia el. Astăzi am putea numi
aceasta ca fiind propagandă sau relaţii cu publicul. Este atunci când îi conduci pe oameni să facă ce
vrei tu.
„El i-a spus femeii: ,A zis oare Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din orice pom din grădină.?’” Vers. 1.
A pus sub semnul îndoielii ceea ce a spus Dumnezeu. Căderea în păcat este de regulă descrisă ca
fiind mâncarea din fructul oprit, adesea acesta fiind un măr. Nu ştim ce fel de fruct a fost. Însă
problema nu a fost mâncarea fructului. Deloc. Fructul nu a fost otrăvit. Problema a fost distrugerea
relaţiei cu Dumnezeu. Aceasta a fost pusă la îndoială în acest verset şi constituie problema reală. A
spus într-adevăr Dumnezeu aceasta? Poţi să te bazezi în realitate pe ceea ce a spus El? Este pus sub
semnul îndoielii ceea ce a spus Dumnezeu. Aceasta a fost suficient. Şarpele nu a argumentat că
Dumnezeu nu a spus aceasta, ci doar a pus totul sub semnul îndoielii. Aceasta este o înşelătorie
deseori folosită şi azi. Ceva este pus sub semnul îndoielii. Când oamenii încep să pună sub semnul
îndoielii faptele , ei devin confuzi. Astăzi se vorbeşte mult despre ştiri false şi verificarea faptelor.
Oamenii încep să se întrebe ce este real şi ce nu, sau ce este adevărat şi ce este fals. Întâmplările sunt
puse sub semnul îndoielii, chiar dacă s-au întâmplat la lumina zilei şi au fost mulţi oameni martori.
Se pune întrebarea dacă s-a întâmplat într-adevăr. Aceasta a avut loc în Eden. S-a pus întrebarea:
Chiar a spus Dumnezeu aceasta? Sigur că Dumnezeu spusese aceasta. Şi desigur, Eva ştia aceasta.
Şarpele ştia şi el. Satana cunoştea foarte bine cum stăteau lucrurile. Însă înşelătoria consta în a pune
totul sub semnul îndoielii.
„,Putem să mâncăm din rodul pomilor din grădină’, i-a răspuns femeia şarpelui, ,dar Dumnezeu a
zis: Să nu mâncaţi din rodul pomului care este în mijlocul grădinii; nici să nu-l atingeţi, pentru că veţi
muri negreşit!’” Vers. 2 şi 3.

Page 2
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

Eva a repetat cuvintele lui Dumnezeu, însă nu le-a repetat exact cum au fost. Dumnezeu nu a spus
că nu trebuiau să se atingă de fruct, ci doar că nu trebuiau să-l mănânce. Vreau să accentuez din nou
faptul că nu fructul constituia problema. Atingerea şi mâncarea lui nu a constituit problema reală,
chiar dacă acest lucru este accentuat de teologii de azi. Ei cred că fructul ar fi fost otrăvit. Însă nu a
fost. Problema a fost aceea că s-a distrus relaţia cu Dumnezeu. Menţionarea faptului că pomul nu
trebuia atins a fost o distragere pentru Eva. Dumnezeu nu a spus aceasta. Eva a făcut cea ce facem şi
noi adesea. Dumnezeu dă o poruncă pentru ca să o ţinem, iar noi adăugăm porunci noi la aceasta. De
exemplu, Dumnezeu a poruncit să nu lucrăm în Sabat. La aceasta, oamenii au adăugat porunci noi,
cum ar fi să nu faci mai mult de o mie de paşi în Sabat. Ei procedează astfel pentru ca să poată
asculta de porunca dată de Dumnezeu, de a nu lucra în Sabat. Fac aceasta, pentru că nu s-a înţeles
ceea ce a spus Dumnezeu. Apoi încearcă să ţină porunca într-un mod legalist, depăşind limitele.
Adevărata problemă a fost relaţia cu Dumnezeu, nu fructul. Eva i-a oferit şarpelui un avantaj. Acesta
şi-a dat seama că femeia nu a înţeles adevăratul sens al poruncii lui Dumnezeu. Când a spus că nu
trebuia să se atingă de pom, a arătat prin aceasta că a înţeles greşit porunca.
„Dar şarpele i-a zis femeii: ,Nu veţi muri nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu ştie că, atunci când
veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.’” Vers. 4
şi 5. Ce implică aceasta? Că Dumnezeu este egoist şi vrea ceva doar pentru Sine, fără să dea şi
celorlalţi. Este ca şi când ar fi spus: „Aceasta este sfera Mea, este privilegiul Meu, şi voi nu trebuie să
vă atingeţi.” Declaraţia rostită de şarpe a pus sub semnul îndoielii relaţia dintre om şi Dumnezeu. A
fost un atac asupra simţământului unităţii. A fost un atac asupra unirii dintre ei, asupra a ceea ce
înseamnă „noi”. Acum era „eu” şi „tu”. Nu mai era „noi”. În pilda noastră de la început, a fost mult
mai uşor să ridicăm taburetul în doi decât de unul singur. A fost greu pentru copil când a încercat să-l
ridice singur. La fel a fost şi când am încercat să mutăm cealaltă piesă de mobilier. A fost greu pentru
o persoană. Am văzut că singura cale de funcţionare este „noi”. Ştim aceasta din experienţele de zi cu
zi. Satana vrea să ne spună că suntem „tu” şi „eu”, sau „ei” şi „noi”.
„Când a văzut că rodul pomului era bun de mâncat [fără îndoială], plăcut la înfăţişare [din nou fără
îndoială] şi de dorit să facă pe cineva înţelept, femeia a luat din rodul lui şi a mâncat; [Acest pom îl
făcea înţelept pe cel ce mânca din el. Problema însă nu era fructul, ci relaţia cu Dumnezeu.] i-a dat şi
soţului ei, care era cu ea, şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au
cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele.” Vers. 6 şi 7.
Vedem clar în această istorie că păcatul a făcut viaţa de netrăit. Perechea era nefericită. Totul
fusese plin de pace în jurul lor. Însă după ce au făcut ceea ce Dumnezeu le spusese să nu facă şi au
pierdut în felul acesta simţământul apartenenţei şi unirii cu Dumnezeu, nu au mai putut să trăiască
viaţa ca înainte. Şi-au dat seama că erau goi şi au simţit nevoia de a repara repede lucrurile. Primul
lucru care l-au făcut a fost să coasă nişte învelitori din frunze de smochin. Nu au făcut aceasta
împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu şi îngerii erau acum „ei”. Adam şi Eva s-au gândit: „Ei nu vor
face aceasta pentru noi. Trebuie să facem noi. Sau, trebuie ca eu să fac. Nu mai putem lucra
împreună.”
„Ei au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în adierea amurgului şi s-au
ascuns de Domnul Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam
şi i-a zis: ,Unde eşti?’ ,Am auzit glasul Tău în grădină’, a răspuns el, ,dar mi-a fost teamă pentru că
eram gol; de aceea m-am ascuns.’” Vers. 8-10.
Dar nu aveau ei acum învelitori din frunze de smochin? De ce a spus Adam că era gol şi s-a
ascuns? Pentru că şi-a dat seama că învelitoarea nu-l acoperea. Încă exista o problemă. Relaţia dintre
el şi Dumnezeu nu mai era aceeaşi. Nu mai era unitate între ei. Dumnezeu era „Tu”, iar Adam era
„eu”. „Eu sunt gol şi trebuia să mă ascund. Tu, Doamne, vezi totul. De aceea a trebuit să mă ascund.”

Page 3
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

„Dumnezeu l-a întrebat: ,Cine ţi-a spus că eşti gol? Ai mâncat cumva din pomul din care ţi-am
poruncit să nu mănânci?’” Vers. 11. Dumnezeu le-a pus întrebări care să-i provoace să răspundă. Dar
ei nu au putut să răspundă la aceste întrebări, deoarece nu mai exista simţământul unităţii.
„,Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine mi-a dat din pom şi am mâncat’, a răspuns Adam.”
Vers. 12. Cu alte cuvinte, nici Adam şi Eva nu mai erau una. La început a fost „noi” şi „ei”.
Dumnezeu şi îngerii erau „cei de acolo”. Adam şi Eva gândeau: „Ei nu ne înţeleg. Nu fac ce este cel
mai bine pentru noi.” Dar acum era „eu” şi „ea”. Adam a spus: „Ea mi-a dat din rodul pomului. Altfel
nu aş fi mâncat din el.” Unitatea lor a fost total distrusă.
„Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis femeii: ,Ce ai făcut?’ ,Şarpele m-a înşelat şi am mâncat’, a
răspuns femeia.” Vers.13. Din nou era „el” şi „eu”. De data aceasta „el” era şarpele. Să vedem cum s-
a raportat Dumnezeu la aceasta.
„Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: ,Pentru că ai făcut aceasta, blestemat eşti între toate vitele
şi între toate animalele sălbatice; pe pântece te vei târî şi vei mânca ţărână toată viaţa.” Vers. 14. Este
aceasta o abordare care foloseşte salutogeneza sau patogeneza? Este promovarea sănătăţii sau
prevenirea bolii, în ce priveşte pe Adam şi Eva? Următorul verset are legătură cu această întrebare.
„Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul,
iar tu îi vei zdrobi călcâiul.” Vers. 15. A fost aceasta promovarea sănătăţii sau prevenirea bolii? A fost
în primul rând promovarea sănătăţii, pentru că Adam şi Eva erau bolnavi. Simţământul unităţii, acel
„noi” a fost distrus. Acum era „eu”. A fost o abordare egoistă, şi Dumnezeu i-a ajutat să se întoarcă la
„noi”, punând vrăjmăşie între ei şi „eu”, care este egoismul. Când Dumnezeu a spus că şarpele avea
să se târască pe burtă, nu se referea doar la şarpe. Şarpele era un simbol pentru egoism. Era un simbol
pentru „eu”, pentru despărţire şi pentru distrugerea simţământului unităţii. Aceasta simboliza şarpele.
De aceea Dumnezeu a spus că va fi blestemat şi urma să se târască pe burtă. Aceasta este în mod clar
promovarea sănătăţii. Este calea care conduce înapoi la sănătate. Este vrăjmăşia.
Gândiţi-vă la copii. Sunt ei nişte diavoli mici sau nişte sfinţişori? Aceasta este marea întrebare care
se pune când ei vin pe lume. Unii părinţi par să creadă că ei sunt nişte diavoli mici care trebuie să fie
convertiţi în sfinţi. Alţi părinţi cred că sunt sfinţi, care trebuie să fie împiedicaţi să nu devină diavoli.
Voi ce credeţi?
În acord cu textul pe care l-am citit, există o vrăjmăşie. Este o vrăjmăşie împotriva egoismului, pe
care Dumnezeu o pune în inima oamenilor. Aceasta nu înseamnă că bebeluşii sunt în mod automat
născuţi din nou când vin pe lume. Ei trebuie să se nască din nou. Însă trebuie să înţelegem că există
vrăjmăşie. Aceasta înseamnă că ei nu sunt mici diavoli care vor să distrugă şi să ruineze totul. Nu aşa
stau lucrurile. Pe de altă parte, ne dăm seama că ei nu sunt în siguranţă. Trebuie să-i împiedicăm să
devină diavoli. Avem nevoie să înţelegem cum putem face aceasta. Însă în primul rând trebuie să
înţelegem că există vrăjmăşie. Această vrăjmăşie este un capital de valoare pe calea sănătăţii.
Copiii au în mod natural simţământul unităţii – de a fi şi lucra împreună. De aceea am spus mai
devreme despre ei că văd în lumea adulţilor o lume miraculoasă. Ei gândesc: „Adulţii pot să facă
atâtea lucruri şi sunt responsabili pentru atâtea! Pot să se descurce în orice situaţie şi să ridice
greutăţi. Vreau să aparţin şi eu acestei lumi.” Ei nu cred că este prea mult pentru ei şi că nu au nimic
de-a face cu aceasta. Nu. Vor să facă parte din lumea aceasta. De aceea, copiii se caţără pe masă
pentru a o ajuta pe mama când vine cu alimentele. Dar atunci când vor să ajute pe mama să
despacheteze ouăle, ea de regulă îi opreşte. Ouăle se pot sparge. Atunci copiii îşi dau seama că încă
nu pot face aceasta.
Când copiii au încercat mai devreme să ridice taburetul, aş fi putut să-i încurajez să mai încerce,
sau le-aş fi spus că încă nu puteau face aceasta, şi că voi face eu. Ce am spus? Le-am spus să mai
încerce. Este o mare diferenţă. Când le-am spus să mai încerce, le-am arătat că din moment ce eu pot,
pot şi ei. Putem să-l ridicăm împreună. Dacă le-aş fi spus că nu puteau face aceasta, în esenţă le-aş fi

Page 4
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

spus că eu sunt un om mare, iar ei sunt doar nişte copii micuţi. Este „tu” şi „eu”. Aceasta lucrează
direct împotriva unităţii. Dumnezeu a spus că El avea să pună vrăjmăşie în noi. Pune vrăjmăşie între
noi şi egoism, care este calea de a face totul singuri. În schimb, putem face împreună. Dumnezeu a
dat chiar mai mult decât atât.
„Femeii i-a zis: ,Îţi voi mări mult durerile naşterii; în durere vei naşte copii. Dorinţa ta va fi pentru
soţul tău, iar el va stăpâni peste tine.’” Vers. 16. A fost aceasta calea sănătăţii sau prevenirea bolii?
Ambele. Necazurile şi durerile îi împiedică pe oameni să devină independenţi. Simţim nevoia de
ajutor. Femeile simt nevoia de ajutor din partea soţilor lor. „Dorinţa ta va fi pentru soţul tău.” Soţul
are nevoie de simţământul purtării de grijă faţă de soţia sa. Stăpânirea asupra ei nu înseamnă că el o
asupreşte sau că este mai presus de ea. Aşa este de regulă înţeles cuvântul „stăpânire”. Nu este înţeles
ca fiind împreună simţire, ci mai degrabă separarea dintre clasele de sus şi cele de jos. Se crede că
bărbaţii fac parte din clasa de sus, iar femeile din clasa de jos. Dar nu aceasta a avut în vedere
Dumnezeu. În contextul Său, stăpânirea înseamnă purtare de grijă şi responsabilitate. Înseamnă
promovarea sănătăţii femeii, pentru că ea are dureri şi necazuri. Înseamnă să o mângâie. Are o
răspundere din cauza durerii ei. Astfel, Dumnezeu a creat din nou împreuna lor simţire. Este
salutogeneză. În mod clar este calea sănătăţii. Înseamnă unitate din nou.
Îmi amintesc de timpul în care am lucrat la centrul de naşteri din Republica Domnicană. Ar fi fost
benefic pentru femei dacă soţii lor ar fi fost alături de ele ca să le mângâie şi susţină în timp ce
năşteau. În schimb, ei sunt separaţi de soţiile lor, şi sunt acolo alţi bărbaţi care nu le mângâie deloc.
Bărbaţii nu înţeleg deloc ce înseamnă autoritatea lor. Ei strigă doar la femeile care nasc: „Nu mai
ţipa! Taci din gură, în curând se va termina totul.” Aceasta nu este împreună simţire. Bărbaţii nu simt
durerea. „Nu este durerea mea. Este a ta.” Însă împreuna simţire înseamnă să simt durerea împreună
cu celălalt, să-mi pese.
„Iar lui Adam i-a zis: ,Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-ţi
poruncisem să nu mănânci, blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă îţi vei lua hrana din el
toată viaţa ta. Spini şi mărăcini îţi va da, iar tu vei mânca din plantele câmpului. Cu sudoarea frunţii
tale îţi vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat;
căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.’” Vers. 17-19. Este la fel ca mai înainte. Aceasta a fost dat
pentru a împiedica căderea şi mai mult în păcat. Însă promovează de asemenea şi sănătatea.
Cum promovează aceasta împreuna simţire? Când pământul se lucrează greu, nu este posibil ca un
om să facă totul singur. Trebuie să lucrăm împreună. Este necesar să cooperăm. Am învăţat aici că
lucrarea agricolă şi lucrarea medicală sunt în esenţă aceeaşi lucrare. Ambele sunt lucrarea misionară
medicală. Însă trebuie să conlucrăm. Nu poate cineva să facă totul singur. Ramura medicală nu poate
face totul. Are nevoie de lucrarea agricolă, de lucrarea de producţie a alimentelor sănătoase. Avem
nevoie unii de alţii. Aceasta pentru că munca a devenit mai grea. Nu este uşor. Însă este nevoie de
muncă grea şi de sudoare. Ele sunt esenţiale. Aceasta promovează în mod clar sănătatea.
Să facem un sumar al lecţiilor pe care le-am învăţat din acest capitol.
În primul rând, am învăţat că păcatul face viaţa de netrăit. Dumnezeu a făcut ca ea să fie din nou
demnă de trăit prin făgăduinţa de a pune vrăjmăşie, precum şi prin durere, sudoare, spinii şi mărăcinii
pe care ni i-a dat. Prin aceste mijloace El a făcut ca viaţa să poată fi iarăşi trăită. În loc de a privi la
aceste lucruri ca la nişte pedepse, ar trebui să le privim ca pe un model al salutogenezei. Este un
model care ne ajută să ne recăpătăm sănătatea. Aceasta doreşte Dumnezeu să vedem. Această
sănătate constă în primul rând în unitatea şi împreuna simţire pe care Dumnezeu vrea să le
restabilească.
Să ne întoarcem acum la subiectul copiilor. Copiii vor să aparţină lumii adulţilor. Pentru ei cel mai
dureros este atunci când sunt lăsaţi singuri. Când adulţii nu înţeleg aceasta, copiii pot reacţiona în
două moduri diferite. Adulţii au doar o vagă idee despre cât de greu le vine copiilor să facă anumite

Page 5
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

lucruri, pentru că ei trăiesc într-o altă lume. Părinţii le spun copiilor că nu pot face un lucru sau altul,
şi că le vor face ei, părinţii. Acesta este un mod de a trata lucrurile şi este ceva foarte obişnuit. Când
privesc părinţii de aici şi mă gândesc la generaţiile anterioare, pot să văd că aţi fost educaţi în acest
mod. Şi cu cât înaintăm în trecut, cu atât mai mult a predominat acest mod de educaţie. „Nu, nu poţi
să faci aceasta.” Gândiţi-vă la această propoziţie. O vom mai considera în studiile viitoare. Este o
propoziţie des rostită.
Copiii pot reacţiona în două moduri diferite atunci când li se spune că nu pot face ceva. Un mod
este în a continua să încerce să facă acel lucru, fără a renunţa. Nu prea mulţi copii pot să persiste în
felul acesta, deoarece devin frustraţi după un timp. Apoi încep să spună şi ei: „Nu, nu pot.” Şi această
afirmaţie se întipăreşte în mintea lor. Îşi închipuie că sunt diferiţi de ceilalţi. Aceasta distruge
simţământul unităţii şi al împreunei simţiri.
Ce se întâmplă când un copil încearcă să facă ceva ce nu poate? De exemplu, copilul mai mic nu a
putut să ridice scaunul mai devreme. Care a fost metoda folosită? Au lucrat împreună. Aceasta putea
face cu un frate sau altcineva. Nu trebuie să i se spună că nu poate să facă aceasta. Trebuie să i se
permită copilului să încerce mai întâi singur. Dacă se rupe ceva, putem suporta costul. Când se strică
un lucru nu este la fel de grav ca atunci când inima este frântă. Simţământul de a nu fi împreună –
acela de a fi rupt – creează o stricăciune mai mare decât orice alt lucru stricat, din casă, sau maşină,
sau o jucărie pe care am cumpărat-o pentru noi. Acestea nu sunt la fel de importante ca stricăciunea
mentală care poate să fie pricinuită. Aşa că putem permite să se întâmple aceasta.
Când se strică ceva, ne putem plânge de marea catastrofă şi să spunem că nu trebuie să se mai
repete, sau putem suporta stricăciunea şi să-i încurajăm să facă mai bine data viitoare. A spune: „Data
viitoare vei face mai bine!” este salutogeneza. Le putem spune că data viitoare putem încerca
împreună. Lăsaţi copiii să participe la lumea voastră. Acest lucru este important.
Aş fi putut spune lui Hannah să plece, căci voi muta eu acea piesă de mobilier. Însă când copiii
încearcă să facă ceva peste puterile lor, este ceva normal. Este perfect normal. Le putem spune că pot
face împreună cu noi, şi că vor avea succes. Acesta este punctul. Alternativa cealaltă este să le
spunem să plece şi să facem noi acel lucru, pentru că ei sunt prea mici.
Aceasta îmi aminteşte de Ieremia 1. „Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis: ,Mai înainte
să te fi creat în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte să fi ieşit din pântecele ei, te
pusesem deoparte şi te făcusem profet al neamurilor.’ Eu [Ieremia] am răspuns: ,Ah, Stăpâne
Doamne, eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt doar un copil!’ [Sunt prea mic. Nu pot face aceasta. Probabil
că lui Ieremia i s-a spus adesea în copilărie că era prea mic, şi acum ştia cum să se apere. Acesta era
modul său de apărare.] Însă Domnul mi-a zis: ,Nu spune că eşti un copil [că eşti prea mic], căci vei
merge la toţi aceia la care te voi trimite şi le vei spune tot ce-ţi voi porunci.’” Ieremia 1,4-7.
Aceasta este participare. Dumnezeu i-a spus: „Nu zice că nu poţi, căci vom face împreună. Vei
putea să faci.” Cheia este să-i încurajăm pe copii să facă.
„Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul. [Vom lucra împreună. Sunt cu
tine. Nu te îngrijora.] Apoi Domnul Şi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis: ,Iată, pun cuvintele
Mele în gura ta.’” Ieremia 1,8.9.
Cum pot părinţii să aibă sun asemenea simţământ de împreună simţire cu copii lor şi să promoveze
aceasta? Principalul punct pe care-l pot vedea este că aceasta se întâmplă când părinţii văd că ei
lucrează împreună cu Dumnezeu. Când ne vedem pe noi ca fiind „eu” şi Dumnezeu ca fiind „El”, în
loc de a fi împreună, atunci îi vom vedea şi pe copiii noştri separat de noi. Modul în care ne vedem pe
noi cooperând cu Dumnezeu, este modul în care vom coopera cu copiii noştri. Să citim câteva texte
care fac clar acest lucru.
„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde le distrug moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii,
ci adunaţi-vă comori în cer, unde nu le distrug moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le
fură. Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Ochiul este felinarul trupului. Dacă

Page 6
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, atunci tot
trupul tău va fi plin de întuneric. Aşadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare
trebuie să fie întunericul acesta! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori îl va urî pe unul şi-l va
iubi pe celălalt, ori îi va fi devotat unuia şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu,
şi lui Mamona.” Matei 6,19-24.
În esenţă, aceste versete spun că nu putem să fim neliniştiţi pentru noi înşine şi în acelaşi timp să
simţim împreună cu alţii. Dacă lucrăm întotdeauna singuri, suportând poveri grele de unii singuri,
vom gândi că trebuie să ne crească şi muşchii pentru aceasta. Vom fi neliniştiţi. Vom aduna comori
pentru timpul când vom avea nevoie de ele, în loc de a ne odihni în faptul că conlucrăm cu
Dumnezeu.
„De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea,
nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca! Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi
trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu
seceră şi nici nu adună în hambare. Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu
mult mai valoroşi decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la
firul vieţii lui?! Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe
câmp: ei nici nu trudesc din greu, nici nu torc. Şi totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria
lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! Iar dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi
este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin
credincioşilor?! Aşadar, să nu vă îngrijoraţi zicând: ,Ce vom mânca?’ sau ,Ce vom bea?’ sau ,Cu ce
ne vom îmbrăca?’, căci toate aceste lucruri neamurile le caută! Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi
nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia (lui Dumnezeu) şi dreptatea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi deci de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va
îngrijora de ea însăşi. Îi este de ajuns zilei necazul ei.” Matei 6,25-34.
Cu alte cuvinte, viaţa poate fi trăită. Îngrijorarea este oarbă. Este oarbă şi te orbeşte. Nu ne orbeşte
doar în ce priveşte ziua de mâine, ci şi cea de azi. A te îngrijora înseamnă a te purta ca şi când trebuie
să facem totul singuri, ca şi când nu am avea un partener care ne poartă de grijă. Însă Dumnezeu este
partenerul nostru care ne poartă de grijă. Nu vă îngrijoraţi de aceste lucruri.
Să citim un alt verset ce conţine acelaşi mesaj. Dumnezeu spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi
împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Matei 11,28. Nu vă îngrijoraţi. Eu vă voi da odihnă. Vom lucra
împreună. Acesta este modelul salutogenezei. În direcţia aceasta merge. În felul acesta funcţionează.
Avem nevoie să învăţăm să lucrăm împreună. Am încercat prea mult să lucrăm singuri.
Deseori vorbim despre lucrul în echipă. Ce distruge lucrul în echipă? Îngrijorarea. Îngrijorarea
înseamnă să încerci să lucrezi singur. Este teama că nu eşti acceptat, nu eşti recunoscut şi nu aparţii
de echipă. Aceasta este îngrijorarea, şi ne face orbi.
„Căci jugul meu este bun, iar povara Mea este uşoară.” Matei 11,30. Desigur, jugul pe care Isus îl
pune asupra noastră este uşor. Înseamnă: „Veniţi să lucrăm împreună. Căutaţi mai întâi împărăţia
Mea. Dăruiţi-vă cu totul acestui model de cooperare, şi nu lucraţi singuri.”
În încheiere, să ne întoarcem la Ieremia. „Mai înainte să te fi creat în pântecele mamei tale, te
cunoşteam, şi mai înainte să fi ieşit din pântecele ei, te pusesem deoparte şi te făcusem profet al
neamurilor.” Ieremia 1,5.
Cu alte cuvinte, „Nu eşti singur. Te-am chemat şi am fost cu tine încă de la început.” Ieremia este
foarte deschis în această privinţă. Ar fi putut să aleagă ce să scrie, dar nu a făcut aceasta. Cartea sa
este o carte publică. O citim cu toţii. Au citit-o şi oamenii din timpul său. A fost ca o mărturisire pe
care a făcut-o. Ar fi putut să spună: „Dumnezeu m-a chemat. El m-a format, de când am fost un
bebeluş. A făcut totul pentru mine şi acum sunt un om minunat. Nu este fantastic? Sunt profetul
vostru!” Dar, el a zis: „Ah, Stăpâne Doamne, eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt doar un copil!” Ieremia

Page 7
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

1,6. Cu alte cuvinte, chiar dacă Dumnezeu a spus că vor lucra împreună, Ieremia a spus: „Nu pot să
fac aceasta singur.” A fost o mărturisire a incapacităţii sale de a aparţine de Dumnezeu.
Să aplicăm aceasta la copii şi părinţi. Părinţii deseori nu înţeleg că copiii vor să participe şi să
aparţină de ei. De aceea părinţii le spun: „Nu poţi face aceasta. Fă altceva!” Nu sunt prieteni cu copiii
lor. Nu sunt pentru ei ca un frate mai mare. Nu stăpânesc peste ei în adevăratul sens al cuvântului, ci
îi asupresc şi îi dau deoparte. Copiii îi deranjează deseori şi le tulbură pacea.
Imaginaţi-vă că o mamă se concentrează intens la lucrarea de contabilitate pe care o face pe masa
din bucătărie. Copilul ei stă şi el la masă făcându-şi liniştit temele. După un timp copilul începe să
lovească cu piciorul în masă. Poc, poc, poc. Mama devine frustrată şi îi spune să înceteze. Copilul
ascultă şi mama se poate concentra din nou la contabilitate. După un timp, copilul începe din nou.
Poc, poc, poc. „Ţi-am spus să încetezi!” Copilul se opreşte din nou. Mama îşi continuă lucrul. Însă
copilul începe din nou să lovească masa. Atunci mama exclamă: „Ţi-am spus să te opreşti. Îţi spun
pentru ultima dată, încetează!” Copilul încetează şi mama poate să lucreze din nou. Dar după un timp
copilul începe să fâşâie foile de hârtie. Mama merge la copil şi îl scutură: „Ţi-am spus să încetezi. Nu
pot lucra! Mergi în camera ta şi stai acolo. Aşa o să pot lucra şi eu.”
Ce credeţi despre aceasta? De ce ciocănea copilul în masă? Nu o făcea intenţionat. Trebuie să
înţelegem că deseori copiii fac lucruri fără să ştie de ce le fac. În exemplul nostru, copilul voia să
aparţină de mamă. Voia să facă parte din lumea ei, însă acesta nu era un gând conştient. Dacă l-ai fi
întrebat de ce făcea acel lucru, nu ar fi ştiut ce să răspunsă. Ar fi putut să spună că piciorul lovea
automat în masă. Însă adevăratul motiv era acela că voia să aparţină de lumea adulţilor. Dar adultul
nu a înţeles mesajul. Aceasta este problema.
Deseori copiii noştri sunt învăţaţi să se joace în camera lor, în timp ce părinţii îşi fac treaba lor.
Uneori părinţii petrec un timp cu copiii lor, însă se miră de ce nu decurge totul aşa de uşor. Părinţii
merg să se joace cu copiii, în loc de a-i lăsa pe copii să participe la lumea părinţilor. Putem vedea
foarte clar că Dumnezeu l-a lăsat pe Ieremia să participe la lumea Sa. El a spus: „Nu zice că eşti prea
tânăr. Poţi face ce ţi-am cerut. Să nu mai spui că eşti doar un copil.”
„Însă Domnul mi-a zis: ,Nu spune că eşti un copil, căci vei merge la toţi aceia la care te voi trimite
şi le vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul.’
Apoi Domnul Şi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis: ,Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Astăzi
te pun peste neamuri şi peste regate ca să smulgi şi să dărâmi, să distrugi şi să nimiceşti, să zideşti şi
să plantezi.’” Ieremia 1,7-10.
Să citim o declaraţie legat de aceasta. „Prima jumătate a rugăciunii pe care am învăţat-o de la Isus,
se referă la Numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu – Numele Său să fie onorat, Împărăţia Sa să fie
întemeiată şi voia Sa să fie împlinită. Dacă în felul acesta ai pus pe primul loc slujirea lui Dumnezeu,
poţi să ceri cu încredere să fie împlinite şi propriile tale nevoi. Dacă ai renunţat la eul personal şi te-ai
predat lui Hristos, eşti un membru al familiei lui Dumnezeu şi tot ce este în casa Tatălui este pentru
tine.” Cu alte cuvinte, eşti un membru. Atunci când eşti membru, totul îţi aparţine. Nu este ceea ce ne
dorim – să fim membrii, să aparţinem de Împărăţia cerească? Aceasta vor şi copiii. Vor să aparţină şi
ei de lumea noastră. Aceasta este vrăjmăşia pe care Dumnezeu a pus-o în inimă. Este dorinţa de
apartenenţă. Când vrem să aparţinem de familia lui Dumnezeu, aceasta este expresia vrăjmăşiei pe
care a pus-o Dumnezeu. Şi când aparţinem acestei familii, ne aparţin toate lucrurile.
„Toate comorile lui Dumnezeu îţi sunt deschise, atât în lumea aceasta, cât şi în lumea viitoare.
[Este exact ce i-a spus lui Ieremia: „Vei putea să smulgi, să dărâmi, să faci totul. Nimic nu-ţi va fi
imposibil.”] Lucrarea îngerilor, darul Spiritului Sfânt, lucrarea slujitorilor Săi, toate sunt pentru tine.
Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în măsura în care poate să-ţi facă bine. Chiar vrăjmăşia celui rău
va fi o binecuvântare, pregătindu-te pentru ceruri. Dacă ,sunteţi ai lui Hristos’, ,toate lucrurile sunt

Page 8
2018-01-06 Predica – Cum clădim rezilienţa – Maniabilitate 2

ale voastre’ (1 Cor. 3,23.21).” Cugetări de pe Muntele fericirilor, cap. 6, Rugăciunea Domnului,
subcap. "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.", par. 1 (MB 110.2).
Se află în noi dorinţa de a aparţine de familia cerească. Problema este că modul în care o
exprimăm este uneori greşit. Uneori ne exprimăm dorinţa într-un mod greşit. Să ne gândim la copilul
care avea dorinţa de apartenenţă. Bătea cu piciorul în masă pentru că dorea să aparţină de lumea
mamei. Însă era acesta cel mai bun mod de a-şi exprima dorinţa? Nu. De aceea nu a funcţionat. Când
v-am relatat istoria, am vorbit din perspectiva mamei. Să considerăm acum perspectiva copilului. El
încerca să spună: „Vreau şi eu să aparţin de lumea ta.” Însă exprima acest lucru într-un mod greşit. O
mamă înţeleaptă l-ar fi ajutat pe copilul ei să-şi exprime dorinţa cum trebuie. I-ar fi putut spune ceva
de genul: „Nu este nevoie să baţi cu piciorul în masă. Vino aici lângă mine.” Dacă ar fi privit la copil
din timp în timp, oferindu-i un zâmbet de recunoaştere, chiar şi aceasta ar fi ajutat mult. Ar fi putut să
spună: „Mă bucur că-ţi faci temele atât de liniştit.” Ar fi fost suficient. Nu este nevoie să-ţi arăţi
dorinţa de apartenenţă într-un mod greşit. Când faci aceasta, nu exprimi altceva decât frustrare.
Când suntem frustraţi că nu aparţinem de familia cerească, nu vom coopera. Vom face exact pe
dos. Când nu suntem membri ai echipei, ci lucrăm în direcţia opusă, adesea aceasta nu este altceva
decât un strigăt care spune: „Vreau şi eu să aparţin de voi, dar nu mă lăsaţi!” Aşa este. Trebuie să
traducem acţiunile oamenilor, pentru că ei nu spun întotdeauna ceea ce vor să spună. Aşa stau
lucrurile îndeosebi cu copiii. Nici ei nu ştiu ce vor să spună. La fel este şi cu adulţii.
Vrem să încurajăm aşa cum face Dumnezeu – prin a fi şi a lucra împreună. Aceasta trebuie să fie
lucrarea noastră îndeosebi cu copiii. Vom continua să studiem această temă în următoarele săptămâni.
Va fi o aplicaţie practică a salutogenezei în domeniul educaţiei copiilor. Vrem să înţelegem cum
putem lucra mai bine în echipă, în rolul important de membru al echipei cereşti, din care fac parte
Dumnezeu şi îngerii, precum şi al celei omeneşti. Vom încheia cu aceste gânduri. Amin.

Page 9