Comunicare și conflict

Atât conflictul, cât și comuniarea sunt caracteristicile lumii vii, a lumii în general.

Orice conflict are la bază un anumit tip de comunicare, iar foarte multe conflicte provin din însuși
fenomenul comunicării – așa numitele conflicte de comunicare.

Termenul de comunicare poate fi utilizat în două sensuri:

1) Comunicarea lui/a comunica lui:

Rectorul a comunicat hotărârea senatului.

A fost dat comunicatul de presă cu privire la căderea guvernului.

Furtuna a întrerup comunicarea cu orașul.

2) Comunicarea cu/a comunica cu:

Nu s-ar ajunge la demisii dacă președintele ar comunica cu senatul.

În ceea ce privește comunicarea în sensul 1), relația de comunicare este forma simplificată a
unei relații cu mai mulți termeni:

R(x,y)

R(x,y,z)

R(x,y,z,u)

R(x,y,z,u,w) etc.

x=emițător

y=receptor

z=mesajul

u=problema

w=canalul

Receptorul poate fi conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, activ sau pasiv etc.

La fel și emițătorul.

Și în relația de comunicare, ca și la relația de conflict, putem deosebi între noțiunile de termen și

membru al comunicării. Astfel, dacă luăm relația de comunicare numai din perspectiva celor 2 termeni,
ca relație binară, după numărul membrilor vom putea distinge:

- Comunicare 1 la 1 (convorbirea telefonică, e-mail);

- Comunicare 1 la n (convorbirea telefonică, e-mail, cursul profesorului, comunicatul de presă;

- Comunicare n la 1 (convorbirea telefonică, e-mail);

- Comunicare n la m (situațiile de acest fel sunt impropriu numite comunicare, sau, dacă sunt relații
de comunicare, ele sunt într-un sens mai slab).
La fel ca și la conflict, cineva poate fi membru al unei relații de comunicare, fără a fi în același timp
termen al relației.

Totalitatea relațiilor de comunicare ce caracterizează un grup sau o comunitate, de orice fel

ar fi ea, în condiții determinate de spațiu și timp, formează câmpul sau sistemul comunicațional
al acelei comunități. Practic, nu există societate decât în prezența unei astfel de câmp. Pe scurt,
societatea există doar acolo unde există comunicare.

În legătură cu mesajul (sau informația) din actul comunicării, acesta este atât de important încât
adeseori relația de comunicare este numită și relație de informare.

Există 3 proprietăți de bază ale acestor relații:

1. Ireflexivitatea: oricare ar fi x, nu este adevărat că xCy;

2. Antisimetria: oricare ar fi x și oricare ar fi y, nu întotdeauna dacă are loc xCy are loc și yCx,
dar există situații în care cele două au loc simultan;

3. Tranzitivitatea: poate fi înțeleasă în două moduri: putem spune: oricare ar fi x, oricare ar fi y și

oricare ar fi z, dacă xCy și yCz, atunci xCz prin intermediul lui y. În acest sens, relația este
tranzitivă. Altfel, relația C este antitranzitivă, din simplul fapt că dacă x îi comunică ceva lui y,
nu rezultă că întotdeauna el trebuie să îi comunice acest lucru și lui z.

Aceleași proprietăți le întâlnim și în cazul relației de informare.

Definițiile circulare se exprimă prin propoziții adevărate.

Comunicarea este orice modificare survenită în comportamentul unui subiect, urmare a

interacțiunii dintre acel subiect și sistemul împrejurărilor sale de viață.

Cu cât noțiunile de subiect și comportament sunt mai largi, cu atât mai largă este definiția.

Relația de comunicare este o relație de ordine slabă sau parțială, întrucât este ireflexivă, nesimetrică
și tranzitivă.

Comunicarea presupune limbajul. Practic nu există comuniare în afara limbajului.

Limbajul este o formă de comportament. Este o activitate realizată cu ajutorul unui instrument special
– limba.

Limba și limbajul nu înseamnă același lucru. Limba este sistemul de semne și de reguli de operare
cu aceste semne, în timp ce limbajul este activitatea realizată în cadrul limbii.

Semnele sunt elementare și neelementare. Cele elementare formează alfabetul limbajului, iar cele
neelementare vocabularul. De exemplu, a este semn elementar și face parte fin alfabet, iar masă este
semn neelementar și face parte din vocabular.

În limbajul natural, sunt considerate corecte expresiile care desemnează ceva sau expresiile
constituite conform unor reguli. Acestea formează gramatica limbajului.

Limbajul natural deservește mai multe funcții: informativă, expresivă și directivă.

Funcția informativă vizează limbajul în calitatea lui de mijloc de cunoaștere și comunicare.

Într-o poezie, prioritară este funcția expresivă (exprimarea unor stări sufletești, a unor atitudini,
dispoziții etc.).

Funcția directivă se referă la raporturile limbajului cu acțiunile subiectului. Ordinele, întrebările,

rugămințile sunt în general propoziții care determină acțiuni.
Limbajul are o foarte strânsă legătură cu conflictul. Limbajul nu este doar instrumentul conflictului, ci
poate fi și domeniul de acțiune al conflictelor. Aceasta pentru că cea mai mare parte a conflictelor
debutează în limbaj și adeseori se continuă ca forme ale unor conflicte de limbaj.

În conflict, limbajul poate fi folosit direct (folosirea expresiilor în accepțiunea lor proprie) sau indirect
(expresiile sunt ramificate).

Limbajul dimplomatic este în bună măsură unul indirect.

În ceea ce privește comunicarea în sensul 2), comunicarea cu, ea diferă de relația 1) prin faptul
că, deși este ireflexivă, este simetrică și netranzitivă:

Oricare ar fi x, nu se poate spune că x comunică cu x.

Oricare ar fi x și y, dacă x comunică cu y, atunci și y comunică cu x.

Oricare ar fi x, y, z, dacă x comunică cu y și y comunică cu z, nu întotdeauna x comunică cu z.

Cele două relații nu se implică reciproc, doar simbolic: pentru a avea o bună comunicare, relația de
comunicare lui va trebui sprijinită printr-o relație de comunicare cu.

Relația de comunicare cu permite introducerea unei noțiuni noi: nouțiunea de afinități relativ la a
sau de clasă afină a lui a. Clasa afinităților lui a este clasa tuturor subiecților x care comunică cu a.
Relația de comunicare cu produce o partiție, iar astfel niciun membru al clasei M (o mulțime oarecare)
nu este neutru comunicațional, fiecare subiect comunicând cu cineva din clasa M. Astfel, se produc
diverse efecte asupra domeniilor, în care are loc relația de comunicare cu.

În ceea ce privește relația dintre conflict și comunicare:

(1) Nu există conflict care să nu implice probleme de comunicare, iar ceea ce se comunică într-un
conflict este în primul rând problema.

(2) Conflictele de comunicare provin din două situații posibile:

a. Părțile aflate în conflict nu comunică între ele, deși folosesc acelașii limbaj.

b. În procesul comunicării mesajul este distorsionat. Acesta poate fi un fenomen natural

(obiectiv) sau artificial (intenționat).

(3) Starea de conflict este opusă stării de comunicare. Exact spus, opusa relației conflictuale este
relația de comunicare cu, și invers. Prin urmare, dacă x nu comunică cu y, atunci x este în
potențial conflict cu y. Din acest punct de vedere, membrii unei colectivități tind să se împartă
în 3 clase: cele două clase rivale și clasa neutră.

(4) În orice conflict se realizează o comunicare în sensul comunicării lui . Voluntar sau involuntar,
conștient sau inconștient, direct sau indirect, părțile conflictului se informează reciproc cu
privire la obiectul conflictului și la soluția dorită de fiecare. Când soluția este recunoscută de
ambele părți, conflictul încetează. El se menține atâta timp cât nu există soluții sau când
soluțiile se contrazic între ele.

(5) Conflictele nu provin numai din comunicare (conflictele de interese nu sunt neapărat conflicte
de comunicare).

Comunicarea relativ la problemă este deci componenta obligatorie a oricărui conflict. Pentru
conflict, problema este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Ea poate deveni suficientă după ce a
fost asumată. Iar pentru a fi asumată, ea trebuie comunicată.