Sinteze

- dreptul mediului-
Lector. univ.dr. Nicolau Ingrid Ileana

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,
în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi
dezvoltarea lor durabilă.
Obiectul dreptului mediului îl constituie o categorie distinctă de relaţii sociale
care iau naştere în procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului. Obiectul
este circumscris atât în OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare, ca lege - cadru, precum şi într-o serie de reglementări speciale
care privesc protecţia diferitelor elemente componente ale mediului. Specificul obiectului
reglementării juridice constă în legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de
normele dreptului mediului cu protecţia mediului, adică cu activitatea umană conştientă,
îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea
poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi dezvoltarea durabilă.
1.2. Dreptul mediului-ramură distinctă a sistemului nostru
juridic1
De la considerarea de către R. Drago, în 1976, ca absurdă susţinerea tezei
existenţei unui drept al mediului şi până la admiterea unanimă a existenţei unei astfel de
ramuri de drept distincte, unei ramuri a ştiinţelor juridice şi unei discipline de învăţământ
la facultăţile de drept, devenind un veritabil drept al speciei umane, distanţa în timp este
foarte scurtă, dar evoluţia gândirii umane este uriaşă, incomparabilă cu astfel de
fenomene. Astăzi avem o legislaţie, în general, bine gândită şi cuprinzătoare referitoare la
protecţia mediului, care împreună cu relaţiile sociale la care se referă alcătuiesc ramuri de
drept interne în acest domeniu la nivele naţionale, dar nu numai; evoluează într-un ritm
susţinut un drept comunitar al mediului, care premerge dreptul intern şi devine parte a
acestuia, de multe ori fiind luat ca „model” de cele naţionale, şi se contutează un astfel de
domeniu al dreptului şi pe plan internaţional.
Este indiscutabil că termenul de „legislaţie ecologică” este mai cuprinzător decât
cel de „legislaţie pentru protecţia mediului”, incluzând în sfera sa întreaga ambianţă
ecologică în cadrul căreia se desfăşoară întreaga activitate socio-umană. Dar, este mai
îngust decât „legislaţia mediului” care priveşte nu nu mai lumea vie, ci şi cea creată de
om. „Dreptul mediului” bazat pe legislaţia mediului este indiscutabil mai larg decât
„dreptul protecţiei mediului”, care se referă doar la legislaţia care reglementează relaţiile
sociale de protecţie a mediului, căutând să urmărească funcţionarea sistemelor protejate
în complexitatea lor, dar fără să se refere şi la alte aspecte ale existenţei mediului, la
regimul său în general.
Una din preocupările contemporane prioritare este acţionarea cu toate mijloacele
în sprijinul protecţiei mediului, pentru care există, în toate ţările civilizate, şi unde nu
există trebuie creat, un cadru legislativ care, în spiritul reglementărilor internaţionale şi
comunitare, utilizează măsuri de constrângere şi cu caracter stimulator în vederea
promovării unui comportament raţional şi pozitiv faţă de mediu.
Importanţa creşterii rolului dreptului protecţiei mediului în integrarea europeană
în general poate fi evidenţiată ţi în lumina procesului de aproximare a legislaţiei noastre

1
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p. 71
naţionale cu reglementările dreptului comunitar al protecţiei mediului, care va conduce,
până la urmă, la o uniformizare continentală a normelor juridice respective.
La nivel internaţional, o atenţie mai mare s-a acordat problemelor de mediu de
către organizaţiile internaţionale aproximativ din a doua jumătate a secolului trecut. În
această direcţie a acţionat Organizaţia Naţiunilor Unite, care a pregătit şi organizat prima
Conferinţă mondială de la Stockholm din 1972, unde s-au pus bazele protecţiei mediului
la nivel internaţional. La această conferinţă a fost evidenţiat faptul că problemele
protecţiei mediului sunt universale, cuprinzând toţi factorii de mediu din toate statele
lumii. Declaraţia finală care cuprinde 26 de principii şi Declaraţia asupra mediului, care
este un program demăsuri adoptate cu acest prilej, subliniază legătura organică dintre
protecţia mediului şi progresul economico-social al popoarelor. Amintim în acelaşi sens li
documentul intitulat Declaraţia de Principii ( sau Carta Pământului), adoptată în 1992 la
Rio de Janeiro la Conferinţa Mondială ONU pentru mediu şi dezvoltare, în care sunt
enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane şi în
cele dintre om şi natură. În acest din urmă document (fără forţă juridică obligatorie) sunt
formulate în cadrul a 27 de principii drepturile si obligaţiile statelor şi oamenilor în
domeniul mediului. Un alt document adoptat la această conferinţă, denumit Agenda 21,
cuprinde un program de acţiune ce urma să fie aplicat de guverne, agenţii de dezvoltare şi
organizaţii ale ONU peste tot unde activitatea economică a omului afectează mediul. Cu
prilejul acestei conferinţe pentru schimbările climatice s-a mai adoptat şi un angajament
ferm al ţărilor semnatare de a reduce emisiile de bioxid de carbon în toată atmosfera ş.a.
 CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Categorii de izvoare

 Legea
În sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent de
titlul actului legislativ. Astfel intră în această categorie Constituţia, tratatele
internaţionale, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, regulamentele etc.
 Constituţia
Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor juridice,
conţin declaraţii scrise ori carte ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
stabilesc instituţiile statului şi reglementează funcţionarea şi competenţa acestora.
Totodată , legea fundamentală defineşte normele şi garanţiile fundamentale ale
oricărei societăţi şi stabileşte procedurile de elaborare a normelor juridice ordinare. După
1970, se manifestă tendinţa generală de a îngloba în legile fundamentale dispoziţiile
constituţionale privind protecţia mediului.
Prin Constituţia României2 se consacră pentru prima dată „Dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” prin introducerea unui
articol distinct, art. 35.
Constituţia revizuită consacră, pentru prima dată, recunoaşterea de către stat a
dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat. Constituţia
stabileşte în sarcina statului trei categorii de obligaţii de mediu şi anume:
a) exploatarea raţională a resurselor naturale ( art. 135 alin.2 lit. d)
b) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător ( art. 135 alin. 2 lit. e)

2
Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea 429/2003 aprobată prin referendumul naţional din
18-19.10.2003, confirmată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22.10.2003, publicată în
Monitorul Oficial Partea I nr. 767 din 31.10.2003.
 c) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii ( art. 135 alin. 2 lit.
f).
 Legea propriu-zisă
Este un izvor frecvent al dreptului mediului.Legea propriu-zisă poate fi izvor al
dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţiile sociale privind protecţia ,
conservarea sau dezvoltarea mediului.3 Datorită particularităţilor domeniului supus
regelementării, în numeroase ţări s-au adoptat legi-cadru pentru protecţia mediului, care
enunţă principiile generale de acţiune, la nivelul întregului domeniu şi pe “sectoare”,
preluate şi concretizate apoi prin legi speciale,”sectoriale”.
Astfel cu titlu de exemplu amintim : Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea OUG nr.
195/2005 privind protecţia mediului; Legea apelor nr. 107/1966 cu modificările şi
completările ulterioare; Legea privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura nr.
192/2001 modificată şi completată; Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile etc.
 Tratatele şi convenţiile internaţionale
Potrivit Constituţiei tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Ca
urmare tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu pe care România le-a
adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru
dreptul mediului. Menţionăm Convenţia UNESCO privind patrimoniul mondial cultural
şi natural , Paris 1972, acceptată prin Decretul nr. 187/1990; Convenţia de la Basel
privind controlul transporturilor peste frontieră al deşeurilor periculoase şi eliminarea
acestora, ratificată de România prin Legea nr. 6/1991; Convenţia europeană pentru
protecţia animalelor vertebrate utilizate în experimente şi alte scopuri ştiinţifice,
adoptată la Strasbourg la 18 martie 1986, ratificată prin Legea nr. 305/2006 ş.a.
Alte izvoare ale dreptului mediului sunt cutuma, uzurile internaţionale, jurisprudenţa
şi doctrina. În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată un izvor de
drept propriu-zis, ci are un rol auxiliar. În ţara noastră, jurisprudenţa în domeniul
mediului se află într-o fază incipientă, fapt pentru care efectele sale asupra dreptului
pozitiv nu sunt notabile.4

3
Mircea Duţu,Tratat de dreptul mediului, Editia a-3-a,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.194
4
Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, Dreptul mediului-caiet de seminar, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p.3
 CAPITOLUL III
PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Noţiunea de principiu în dreptul mediului

În accepţia teoriei generale a dreptului, principiile sunt idei conducătoare ale conţinutului
tuturor normelor juridice. Ele au un rol constructiv, cât şi un rol valorizator pentru sistemul de
drept, în sensul că ele cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cu manifestări specifice în procesul
de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a sa.5.
În dreptul mediului principiile decurg şi contribuie în acelaşi timp din/la afirmarea
mediului în general, ca patrimoniu comun al comunităţii.
În doctrină6 s-a apreciat corect că un principiu, indiferent că are sau nu caracter
juridic, are, direct sau mijlocit, o înfăţişare normativă, dispunând sau pedepsind o
anumită comportare.
Principiile dreptului mediului sunt rezultatul unui proces de abstractizare şi de
cristalizare a esenţei reglementărilor legale în acest domeniu al dreptului asigurând concordanţa
diferitelor norme juridice privitoare la protecţia mediului, convergenţa teoretică şi practică a
acestora.
Ele exprimă, prin reguli pe care le cuprind, esenţa politicii de protecţie a mediului,
în general a politicii de mediu al statului.
Principiile dreptului mediului
Sunt enunţate în prevederile art.3 lit.a – i din Legea cadru:
a.-Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
Este una din noutăţile legislative în materie; nu era menţionat în reglementarea
anterioară. Era însă necesară menţionarea sa în lege, întrucât el impune ca, indiferent de
sectorul de activitate, politica de mediu să reprezinte o constantă, încât imperativele sale

5
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 90
6
M.Uliescu, “Principiile generale ale dreptului mediului, Studii de drept românesc”, nr.1-2, ianuarie
– iunie 1997, p.7
să fie în atenţia factorilor de conducere sau de execuţie din toate sectoarele, public sau
privat.
b.-Principiul precauţiei în luarea deciziei
El consacră, de fapt, un alt principiu fundamental: al prevenirii riscurilor
ecologice şi producerii pagubelor.
Precauţia presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune
bazată pe cunoaştere. Nu întotdeauna însă consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute
dinainte şi evaluate cu certitudine. De aceea, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste
precauţii, diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cât posibil, orice
risc de degradare a mediului.
Prudenţa impune ca o măsură de protecţie a mediului să fie adoptată, chiar dacă nici o
pagubă nu se prefigurează. Probatoriu, sarcina revine celui ce susţine că activitatea sa nu va
avea niciun impact, până când acumularea de date va proba că există o relaţie cauză - efect
între acţiunea de dezvoltare şi degradarea mediului.
c.-Principiul acţiunii preventive
O astfel de atitudine comportă riscuri mult mai reduse, în comparaţie cu remedierea
calităţii factorilor de mediu. Prevenirea implică evaluarea riscurilor pentru evitarea
pericolelor potenţiale, cât şi acţiuni bazate pe cunoaşterea exactă a situaţiei prevăzute.
Realizarea acestui principiu înseamnă atât acţiuni asupra cauzelor care produc
poluarea sau degradarea, cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru
factorii de mediu.
Există deci obligaţia de a lua în calcul cerinţele protecţiei mediului, cu prilejul
oricărei acţiuni publice sau private care riscă să aibă un impact asupra calităţii factorilor
mediului.

d.- Principiul reţinerii poluanţilor la sursă

Este transpunerea în reglementare a prevenirii efectelor nocive ale poluanţilor prin
luarea tuturor măsurilor ce se impun de către factorii care coordonează activitatea
agenţilor poluanţi; în sinteză, înseamnă prevenirea efectelor prinînlăturarea cauzelor
acestora.
 e.- Principiul ” poluatorul plăteşte”
In sens larg, principiul urmăreşte să se impute poluatorului costul social al
poluării pe care o cauzează, prin antrenarea unui mecanism de responsabilizare pentru
daune ecologice, care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse aspra
bunurilor şi persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului ca atare. In sens restâns,
aceasta presupune obligarea poluatorilor de a suporta numai costul măsurilor antipoluante
şi de curăţire.
Specificul acţiunii acestui principiu,este însă întemeiat pe răspunderea civilă
obiectivă, consacrată de prevederile art. 95 din Legea cadru, potrivit cărora răspunderea
pentru prejudiciul cauzat mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. In cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
In mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor pritejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
f.-Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural
Este obiectivul fundamental al problematicii protecţiei mediului; conservarea urmăreşte
să menţină un nivel durabil al resurselor ecologice.
Potrivit strategiei mondiale de conservare aceasta presupune:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor care reprezintă
suportul vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
Deci, în accepţie generală, conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative
şi calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci
numai menţinerea condiţiilor minimale pentru existenţa resurselor permanente.
In continuarea principiilor menţionate anterior, Legea cadru, la lit.g-i enumeră
următoarele imperative, considerate de către reglementarea anterioară ca elemente
strategice care stau la baza unei dezvoltări durabile:
- utilizarea durabilă a resurselor naturale,
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul al
justiţie în probleme de mediu,
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
 CAPITOLUL IV
RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL
MEDIULUI

Elementele raportului de dreptul mediului

Obiectul raportului juridic de dreptul mediului este dat de acţiunile sau inacţiunile
pretinse de subiectul normării în referire la componentele naturale sau artificiale ale
mediului.
Subiecte ale raportului juridic de dreptul mediului pot fi persoane fizice, persoane
juridice publice sau private, statul sau entităţi administrativ teritoriale.
În calitatea lor de subiect, persoanele fizice pot fi cetăţeni români, cetăţeni străini,
apatrizi sau cei cu dublă cetăţenie.
În raporturile de dreptul mediului participă ca părţi în primul rând statul sau
unităţile administrativ teritoriale, de regulă prin organele lor; statul poate fi subiect de
drept în raporturile de mediu atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Conţinutul raportului juridic este dat de drepturile şi obligaţiile corelative ce
aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi dezvoltarea diferitelor
componente ale mediului sau cu mediul înconjurător în ansamblul său.
Particular dreptului mediului este existenţa drepturilor şi obligaţiilor erga omnes.
Unele drepturi şi obligaţii sunt consacrate constituţional şi nu ca premisă generală de
realizare: dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, dreptul la viaţă, la ocrotirea
sănătăţii, la măsuri de protecţie socială. De altfel, art.20 din Legea fundamentală prevede că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor cor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, urmând ca în cazul
unei neconcordanţe, între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, să aibă prioritate reglementările internaţionale.
Categorii de raporturi de dreptul mediului7
a. Raporturi de conservare şi prevenire : cele privind folosirea raţională a
resurselor naturale, cele referitoare la emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu,
7
E.Lupan, op.cit.,p.79-80
intervenite între autoritatea pentru protecţia mediului şi titularul unei noi investiţii ori
unor noi obiective la punerea în funcţiune;
b. În procesul eliminării consecinţelor păgubitoare poluării mediului: intervin între
organul de stat competent şi poluator;
vizează refacerea mediului poluat;
c. Raporturile juridice de sancţionare: intervin între persoane care poluează sau
încalcă în alt mod o normă de dreptul mediului şi organul de stat competent a constata fapta
ilicită şi a aplica sancţiunile legale.
d. În procesul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu: între autoritatea abilitată şi
persoana ce participă la o acţiune concretă cu acest obiect.
e. Raporturi de drept internaţional al mediului: între organisme internaţionale de
specialitate sau unele state, pe de o parte şi alte state sau persoane juridice naţionale pe de
altă parte, când în relaţiile de mediu intervin elemente de extraneitate; poluatorul se află
pe teritoriu unui stat, iar consecinţele negative se produc pe teritoriul altui stat.
 CAPITOLUL V
PROTECŢIA JURIDICĂ A ELEMENTELOR
DE MEDIU

5.1. Protecţia juridică a apei

Din documentele organismelor internaţionale, rezultă că, dacă până la începutul

secolului XX, cererea de apă, calitatea acesteia şi eficienţa utilizării ei reprezentau
probleme de o mai mică importanţă, începând din a doua jumătate a secolului XX, apa
dulce a devenit o materie critică.
Problema asigurării apei pe glob, a determinat iniţierea unor manifestări multiple
unde s-au dezbătut şi aprobat documente care interesează toate popoarele lumii. Între
acestea evidenţiem: Conferinţa Naţiunilor Unite asupra resurselor de apă, care s-a ţinut la
Mar del Plata (Argentina) între 14 şi 25.03.1977, Rezoluţia Adunării Generale a ONU din
1980 la care s-a proclamat „deceniul internaţional pentru apă potabilă (perioada 1980 –
1990).
În ultimii ani s-au elaborat măsuri de creştere a cantităţilor de apă pentru
aprovizionare prin mai multe metode, între care cităm: transportarea gheţarilor din zonele
arctice şi crearea de rezervoare în vecinătatea coastelor, desalinizarea apei de mare prin
punerea în funcţiune în mai multe zone, a peste 1000 de uzine cu o capacitate totală de
producţie de 2,1 milioane mc. de apă pe zi. Cele mai multe dintre acestea utilizând ca şi
combustibil energia nucleară, ele având dublu scop – aprovizionarea cu apă dulce şi
producerea de curent electric.8
Aşadar, în condiţiile creşterii explozive a populaţiei pe pământ, a gradului înalt de
urbanizare determinat de această creştere, apariţiei şi dezvoltării unor noi industrii mari
consumatoare de apă, trebuie să privim sub toate aceste aspecte importanţa acestei surse
naturale şi să luăm măsuri de conservare şi folosire raţională a acestui bun comun, prin
soluţionarea problemei apelor uzate (reciclarea şi refolosirea lor pentru satisfacerea
diferitelor nevoi economico – sociale) – în contextul unei dezvoltări durabile.

8
Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p.66
Protecţia apei pe plan intern

Potrivit Legii 107/1996 prin poluarea apei înţelegem orice alterare fizică,
chimică, biologică sau bacteorologică a acesteia, peste o limită admisibilă stabilită de
lege, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect
de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care
aceasta folosită era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apelor este un fenomen general care poate fi întâlnită oriunde pe
suprafaţa Terrei, constituind o problemă pe plan naţional, dar şi internaţional.
Aşa cum rezultă din lege, dar şi din doctrina juridică în materie, poluarea apelor
este produsă de cel puţin 5 categorii de agenţi poluanţi: de natură fizică, chimică,
biologică, bacteorologică şi radioactivă. Nu vom insista asupra agenţilor poluanţi,
datorită faptului că aceste activităţi de degradare a calităţii apelor sunt foarte cunoscute
de toţi locuitorii Terrei.
Regimul de servitute şi de expropriere9 stabileşte că riveranii sunt obligaţi să acorde drept
de servitute fără a percepe taxe pentru activităţile expres prevăzute de lege şi anume:
trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor;
amplasarea în albie şi pe maluri de borne, repere, aparate de măsură şi control, alte
aparate ori instalaţii necesare executării de studii privind regimul apelor; accesul la
asemenea aparate; transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru
intervenţii operative privind apărarea împotriva inundaţiilor, transportul şi depozitarea
temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia acestora şi a personalului în cazul
executării de lucrări de întârziere şi reparaţii.
Aşa cum am mai menţionat, legislaţia din domeniul protecţiei apelor prevede o
serie de restricţii cum sunt: interzicerea punerii în funcţiune de obiective economice noi
sau dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe,
introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate,
care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a
reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi
măsuri care să asigure pentru apele uzate, evacuate, respectarea prevederilor impuse prin
9
A se vedea Capitolul II Secţiunea a 3-a a Legii 107/1996.
autorizaţia de gospodărire a apelor; sunt de asemenea interzise aruncarea sau introducerea
în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvertele lacurilor sau al bălţilor, în Marea
Neagră şi în zonele umede a deşeurilor de orice fel, precum şi depozitarea în albia majoră
a materialelor şi deşeurilor radioactive.

Protecţia apei pe plan internaţional

Apa, resursa naturală, indispensabilă vieţii şi activităţii umane limitată şi inegal

distribuită în timp şi în spaţiu a impus din cele mai vechi timpuri utilizatorilor ei
preocupări de conservare şi protecţie pentru ca sursele de apă să fie păstrate atât pentru
generaţiile prezente cât şi pentru cele viitoare.
Conceptul de gestionare durabilă a apei pe plan mondial este dominat de
principiile echităţii, transparenţei, eficienţei, al promovării, cooperării internaţionale,
dintre state în vederea soluţionării problemelor de mediu în general şi de protecţie a apei
în special.
Interesul crescând al statelor de a preveni şi diminua poluarea apelor cât şi
efectele ei nocive se manifestă în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi
neguver-namentale, iar în funcţie de anumite condiţii concrete protecţia calităţii apelor
îmbracă forma tratatelor bi şi multilaterale sau forma organismelor internaţionale speciale
de la care emană.

5.2. Protecţia juridică a atmosferei

Poluarea atmosferei
Definiţia a fost formulată la prima Conferinţă General Europeană pentru protecţia
mediului înconjurător (14 septembrie 1967): “Introducerea în atmosferă de către om,
direct sau indirect, de substanţe, sau energie care au acţiune nocivă de natură să pună
în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de
agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător”10.

10
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p.120
 Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi a fost definită ca fiind:
“poluarea a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei
naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale
a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţia
surselor individuale sau a grupelor de surse de emisie”11.
Protecţia stratului de ozon
La 35 km altitudine există un strat de câţiva mm grosime ozon cu rolul de a reţine
parţial radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară. Organismele vii de pe pământ sau adaptat
la concentraţii maxime de ozon atmosferic. La concentraţii mai reduse radiaţiile
ultraviolete produc arsuri la plante sau pe dermă , afecţiuni ale ochilor. La expuneri
îndelungate în timpul verii, în special la orele prânzului, la oameni pot apare afecţiuni de
la înroşirea dermei la cancer de piele, iar la ochi iritaţii până la cataractă.
În ultimii ani s-a observat scăderea stratului de ozon în anumite zone geografice, atribuită
unor cauze antropice: freonii utilizaţi pentru presuri-zarea substanţelor lichide (compuşi de tip
clorofluorocarbon - CFC), ca agenţi frigorifici sau pentru stingerea incendiilor, ca solvenţi
industriali.
Freonii au timpi mari de înjumătăţire, de zeci şi sute de ani, ceea ce le măreşte
stabilitatea în timp, acumularea în atmosferă şi acţiunea
de distrugere a ozonului.
Au fost adoptate o serie de documente internaţionale pentru protecţia stratului de
ozon:
- Convenţia privind protecţia stratului de ozon - Viena, 22 martie 1985;
- Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16
septembrie 1987
- Amendamentul la acest protocol aprobat la cea de-a doua reuniune a Părţilor de la
Londra (iunie 1990) la care România a aderat prin Legea nr.84/1993 şi adoptarea
normelor specifice prin OUG nr.243/1995.
Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental

11
Art.1 lit.b din Convenţia asupra poluării atmosferice pe distanţe lungi, încheiată la Geneva în 13 dec.
1979, ratificată de România prin Legea nr.28/1991 publicată în M.O. nr.18 din 26 ian.1991
 Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi
responsabilităţi12:
- elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional,
regional şi local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru
protecţia populaţiei faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea
efecte negative asupra sănătăţii umane, în conformitate cu politicile europene şi
internaţionale specifice;
- elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în domeniul
protecţiei atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;
- elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul naţional de
reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari
de ardere;
- coordonează elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a
emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;
- elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind
schimbările climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;
- asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi
adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
- administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;
- coordonează Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de
seră;
- coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul
de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
- aprobă şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor
de zgomot;
- organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul
întregii ţări;
- stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai
restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,
respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.

12
Legea-cadru, art. 59
5.3. Protecţia juridică a solului şi subsolului
Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi produs al
interacţiunii dintre mediu biotic şi abiotic, reprezentând un organism viu, în care se
desfăşoară o viaţă intensă şi în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.
Solurile determină producţia agricolă şu starea pădurilor, condiţionează învelişul
vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi apelor subterane şi acţionează
ca o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi
neutralizarea poluanţilor. Solurile prin proprietăţile lor de a întreţine şi dezvolta viaţa, de
a se regenera, filtrează poluanţii, îi absorb şi îi transformă.13
Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere şi are
caracter de fixitate; odată distrus el nu se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru că nu
se mai pot reproduce condiţiile şi istoria formării lui. Datele experimentale atestă că
pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza
unui strat gros de 20 de cm durează 2000-7000 de ani.
Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al
acestuia. Potrivit art.2 din Legea nr. 107 din 2001, sunt considerate terenuri degradate,
“terenurile care, prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici,
şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin
împăduriri”. Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele
reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi
îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
În România terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza
căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul
funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire,
conservare, organizare şi amenajare, obligaţii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlul
juridic.

13
Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, op.cit, p.23
5.4. Protecţia juridică a pădurilor şi a altor forme de vegetaţie
Pădurile ocupă un loc foarte important în cadrul economiei naţionale, ocupând
aproape un sfert din suprafaţa totală a ţării. Ele îndeplinesc multiple funcţii în natură.
Acestea influenţează funcţia climatică prin antrenarea exceselor termice ale aerului,
solului, subsolului, atenuarea tăriei vântului, influenţând regimul umidităţii.
Din punct de vedere hidrologic reglează scurgerea apelor de suprafaţă şi celor
subterane, care sunt mai accentuate în locurile deschise, asigurând în acelaşi timp
puritatea apelor.
Un rol important funcţional revine pădurilor pentru protecţia terenurilor,
îndeosebi a celor în pantă împotriva eroziunilor şi a altor forme de degradare.
Din punct de vedere sanitar şi igienic, pădurea constituie un dar nepreţuit al
planetei asigurând puritatea aerului – pământul verde al Terrei – îndeplinind funcţia de
recreaţie, agrement şi de estetică a peisajului.
În privinţa funcţiei economice, ea constă în furnizarea de lemn – ca produs
principal, dar şi alte resurse accesorii.
Pentru tot acest complex funcţional „învelişul verde”, aşa cum a fost denumit de
geografi14, constituie o „biosferă forestieră” în care echilibrul ecologic este perfect reglat
formând un „ecosistem forestier”.
În sensul legii, „natura de fond forestier naţional” este echivalentă cu cea de
„terenuri cu destinaţie forestieră”.
Protecţia pădurilor cunoaşte o largă paletă de reglementare, în afara Codului
Silvic şi anume: Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, Legea protecţiei
mediului, Legea nr. 31/2000, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice,
Legea nr. 81/1993 privind deteriorarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse
fondului forestier, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile
proprietate publică şi privată şi economiei vânatului; Ordonanţa nr. 96/1998 a Guvernului
României privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
naţional; Hotărârea Guvernului nr. 173/2001 privind reorganizarea Regiei Naţionale a
Pădurilor şi OUG 139/2005 privind administrarea pădurilor din România.

14
Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p90
5.5. Protecţia juridică a faunei terestre , acvatice şi a florei

Noţiunea de faună şi necesitatea protecţiei sale

Prin faună se înţelege totalitatea speciilor de animale de pe Terra, dintr-o anumită
regiune, de pe un teritoriu dat sau dintr-o eră geologică definită de un proces istoric de
evoluţie15.
Examinarea de faţă vizează, din punctul de vedere al protecţiei lor, animalele
sălbatice, animalele domestice şi păsările care, pe lângă unele reglementări globale au şi
unele reglementări speciale.
Influenţe negative cu urmări grave asupra faunei se produc datorită poluării apei,
aerului, dar şi datorită unor activităţi directe ale omului asupra animalelor.
Diferite fapte umane vizează suferinţe inutile produse unor vieţuitoare,
exterminarea prin vânat a multor specii pentru blană, metode sălbatice de sacrificare a
unor animale, întreţinere necorespunzătoare în grădini zoologice etc.
În raport cu acestea, problema protecţiei are în vedere mai multe aspecte:
biodiversitatea, aspectul economic, ştiinţific, social – politic. Primii „protectori oficiali” ai
animalelor au fost religiile. Prin doctrina pitagoreică se condamna sacrificarea animalelor de
către diferitele culturi. În creştinism, sacrificarea animalelor devine o operaţiune profană,
considerată o practică a culturilor barbare.
Protecţia juridică a animalelor este o cerinţă vitală pentru salvarea speciilor
existente, pentru împiedicarea, sau cel puţin întârzierea dispariţiei unora dintre ele de pe
Terra, pentru generaţiile actuale şi viitoare şi aşezarea relaţiilor dintre om şi natură pe un
temei echilibrat16

Protecţia fondului cinegetic

Animalele sălbatice sunt acelea care nu au fost domesticite sau îmblânzite. Ele se
pot afla în libertate, în rezervaţii naturale, în crescătorii de vânat sau în complexe de

15
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p.397
16
E.Lupan, op. cit. p. 401
vânătoare. Aceste animale şi condiţiile de mediu în care trăiesc şi se dezvoltă constituie
fondul cinegetic al ţării.
Fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populaţiile din
speciile de faună sălbatică existente pe teritoriul României şi prevăzute de lege ( in
prezent, în Anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407 din 2006 a vânătorii şi protecţiei fondului
cinegetic17, reglementarea – cadru în materie); ea este considerată o resursă naturală
regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional18.
În sensul legii, prin fond cinegetic se înţelege unitatea de gospodărire cinegetică,
constituită din fauna de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, indiferent de categoria
acestuia, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai
mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondurile cinegetice
suprafeţele din intravilan, precum şi zona strict protejată şi zona tampon din cuprinsul
Rezervaţiei Biosferei ”Delta Dunării”19.
În scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, legea20 interzice:
- popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau
provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;
- lăsarea animalelor domestice libere sau păşunatul cu acestea în fondul forestier;
- înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea
protecţiei faunei de interes cinegetic;
- distrugerea sau degradarea instalaţiilor vânătoreşti de orice fel ori a culturilor
pentru vânat;
- lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoţitori de turme sau cirezi în
fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi21;
- circulaţia persoanelor sau a mijloacelor de transport însoţite de câini liberi,
legaţi ori captivi, care aparţin altor categorii decât câinii de vânătoare sau însoţitorii de
turme ori cirezi, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;

17
Text în vigoare începând cu 13 mai 2010
18
Art. 2 din Legea nr. 407 din 2006
19
Cf. art. 1 lit i din Legea nr. 215 din 2008 privind modificarea și completarea Legii vânătorii și protecției
fondului cinegetic nr. 407/2006
20
Ar. 23 din Legea nr. 407/2006
21
Helmint – nume generic al viermilor paraziți
 - permiterea însoţirii, în fondurile de vânătoare, a turmelor şi cirezilor, precum şi
a mijloacelor de transport de orice fel, de câini care nu poartă jujeu;
- circulaţia, pe fondurile de vânătoare, a persoanelor însoţite de câini, fără a fi
purtaţi în lesă, din alte rase decât cele admise la vânătoare în România;
- permiterea însoţirii turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror număr
este mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal şi de 1 la câmpie. În acest
număr se includ şi câinii care asigură paza stânei;
- hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare;
- mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului;
- distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;
- nepredarea către gestionar sau către un reprezentant al acestuia, în termen de 7
zile de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervide;
- neanunţarea celei mai apropiate primării despre existenţa în fondurile de
vânătoare a unor cadavre de animale din speciile de faună de interes cinegetic;
- naturalizarea exemplarelor de vânat sau prelucrarea celorlalte produse ale
vânatului, altele decât carnea, în scop de comercializare sau ca prestare de servicii, fără
ţinerea evidenţei potrivit modelului stabilit de autoritatea publică centrală care răspunde
de silvicultură;
- depozitarea în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali şi animali
ai culturilor agricole sau silvice a substanţelor chimice toxice pentru fauna de interes
cinegetic, fără luarea măsurilor de protecţie a acestora;
- lăsarea în libertate a animalelor domestice sau a metişilor acestora, în scopul
sălbăticirii;
- lăsarea în libertate în fondurile de vânătoare a exemplarelor din specii de
animale sălbatice care nu sunt incluse în anexa nr. 1 sau 2;
- producerea, procurarea, comercializarea şi deţinerea curselor de orice fel
destinate capturării sau uciderii vânatului, fără aprobarea autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură;
- nerespectarea prevederilor referitoare la vânătoare cuprinse în planurile de
management şi în regulamentele ariilor naturale protejate, altele decât cele aflate în
categoriile pe suprafeţele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare;
 - distrugerea materialelor de conştientizare privind fauna de interes cinegetic şi
vânătoarea, a indicatoarelor pentru orientarea în fondurile de vânătoare;
- deranjarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scopul fotografierii sau
filmării, în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie;

5.6. Protecţia mediului în aşezările omeneşti

Conservarea habitatului uman nu putea rămâne în afara protecţiei, deoarece

aşezările umane reprezintă modelul cel mai elocvent al calităţii vieţii pentru cei ce
locuiesc în ele. Habitatul uman este aşadar inseparabil de acţiunea protecţiei mediului.
Dezvoltarea contemporană atestă că fenomenul „populaţie” este deosebit de
actual în primul rând prin explozia demografică, ai căror indicatori în mod firesc se
reflectă asupra vieţii sociale în ansamblul ei, dar şi asupra calităţii mediului înconjurător
şi aşezărilor omeneşti în mod deosebit.22
Termenul de „populaţie” este definit în mod diferit de geografi, jurişti sau alţi
specialişti.
În cel mai cunoscut sens, prin populaţie se înţelege totalitatea locuitorilor unei
ţări, ai unei regiuni sau unui oraş.
Fenomenul „populaţie” este definit pentru a desemna ansamblul de indivizi care
aparţin unei specii care ocupă un teritoriu determinat23. Pornind de la această definiţie alţi
autori24 consideră ecosistemul uman entitate cu propriile sale relaţii cuprinzând la nivel
naţional totalitatea oamenilor.
Din punct de vedere juridic populaţia este subiect de drept cu personalitate
juridică pe plan intern şi extern, participând prin reprezentanţii ei la raporturile juridice,
inclusiv în cele ale dreptului mediului.
În ce ne priveşte considerăm că fenomenul populaţiei poate fi caracterizat de mai
mulţi factori: mişcarea naturală a populaţiei, mobilitatea spaţială a acesteia determinată
prin migraţiune, repartiţia teritorială şi densitatea ei, structura naţională şi social-

22
Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p. 116
23
Marinescu D. , op. cit., p. 199.
24
Ernest Lupan ,Tratat de dreptul protecţiei mediului,Ed.C.H.Beck,Bucureşti, 2009, p. 462
economică, factori care privesc instrucţia şi educaţia ei şi nu în ultimul rând factori care
contribuie la cooperarea regională şi internaţională.
Indiferent de definiţia dată acestui fenomen trebuie să reţinem că populaţia în
întregul ei este supusă efectelor poluării, iar în condiţiile creşterii permanente a acesteia
trebuie să se intensifice măsurile de protecţie şi conservare a mediului natural.25
Abordând problemele de mediu în raport cu diversele aspecte ale urbanizării, trebuie să
avem în vedere o serie de orientări şi anume:
a) metodele de amenajare a aşezărilor urbane şi rurale din punct de vedere al
protecţiei mediului;
b) criteriile de evaluare cantitativă cu privire la calitatea aşezărilor omeneşti,
normele privind gradul de ocupare, densităţile construcţiilor, evaluarea tendinţelor
actuale şi de perspectivă;
c) cauzele care influenţează migraţia şi influenţa acesteia asupra fenomenelor de
stabilire şi locuire;
d) consecinţele de ordin fizic, psihic şi moral în condiţiile de viaţă din aşezările
omeneşti acordând o atenţie deosebită marilor aglomerări urbane.
Referitor la mediu principalele probleme ale aşezărilor omeneşti sunt: poluarea
apei, aerului şi solului prin reziduuri industriale şi menajere, zgomotul, radiaţiile, locul de
muncă, estetica mediului exterior, accidentele: serviciile de igienă a muncii, asistenţă
socială.

25
Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p. 118
 CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
MEDIULUI

Prin sancţionarea juridică a faptelor anti-mediu se urmăreşte, pe lângă efectul ei

firesc, şi educarea celui sancţionat, dar şi a celorlalte persoane, pentru formarea şi
dezvoltarea conştiinţei lor ecologice, a conştiinţei de mediu în general, fără de care nu se
pot realiza sarcinile complexe la care s-a angajat ţara noastră, ale prevenirii
poluării,depoluării şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.26
Raportul juridic de constrângere, indiferent că este vorba de răspundere sau de
indemnizare27, care are în conţinutul său o pluralitate de drepturi şi obligaţii de drept
material şi de drept procesual,apare ca rezultat al săvârşirii unor fapte ilicite ori săvârşite
fără culpă, dar totdeauna duce la aplicarea sancţiunii juridice.
Poluarea mediului este o faptă nepermisă, interzisă, care se găseşte în contradicţie
cu regulile de conduită stabilite de lege.O astfel de faptă trebuie reprobată în condiţiile
legii.

Răspunderea civilă delictuală

În dreptul mediului, prin răspundere civilă delictuală se sancţionează, în general, o
conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care
prin faptele lor ilicite sau licite, produc pagube elementelor de mediu sau mediului în
ansamblul său.
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului este
OUG. nr. 195/2005 privind protecţia mediului,cu modificările şi complet[rile ulterioare,
care în art. 95, ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru
prejudiciul adus mediului, independent de culpă şi prevede răspunderea solidară în cazul
pluralităţii autorilor.

26
Ernest Lupan, op.cit, p.517;
27
A se vedea E. Lupan,Dreptul la indemnizaţie al deţinătorului factorului de mediu poluat, în volumul
„Pentru o teorie generală a statului şi dreptului”, Ed. Arvin Press, Cluj-Napoca, 2003, p.219-227
 Textul legal consacră astfel două principii speciale şi complementare în materie
de răspundere şi anume: răspunderea este obiectivă, în afara oricărei culpe; şi
răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor.
Prejudiciul este definit ca fiind “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra
sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori
dezastre”.
Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi
obligativitatea asigurării, aceasta nemaifiind însă, expres menţionată în legea – cadru, ci
în majoritatea reglementărilor cu caracter sectorial.28
Legată de instituirea caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului, legea consacră principiul răspunderii solidare în cazul pluralităţii de autori,
menit să asigure o protecţie sporită victimei, prin creşterea posibilităţilor de reparare a
pagubei.

Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

Potrivit art.1 din OG nr. 2 din 2001 privind regimul juridic al contravenienţilor
contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege,
prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei,
oraşului,municipiului sau sectorului Municipiului Bucureşti.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi potrivnice regulilor sau
dispoziţiilor prevăzute în normele privind protecţia mediului ori care nu îndeplinesc
obligaţiile legale ce decurg din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de
sancţiune contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu gradul de poluare
cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială a faptei respective.
OUG nr. 195 din 2005, cu modificările şi completările ulterioare, instituie mai
multe categorii de contravenţii care privesc nerespectarea obligaţiilor ce revin
autorităţilor publice locale şi centrale, persoanelor fizice sau juridice, cu privire la :
regimul substanţelor şi preparatelor periculoase; regimul deşeurilor; regimul
organismelor modificate genetic; activităţile nucleare; protecţia apelor şi a ecosistemelor

28
Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, op.cit., p.56
acvatice; a atmosferei; a solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre, protecţia aşezărilor
umane..
Prevederile legii – cadru în materie contravenţională se completează cu cele
cuprinse în diferite legi speciale, cum sunt : Legea apelor, Legea privind protecţia
atmosferei, Codul silvic, Legea vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic.

Răspunderea penală
Pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă un pericol social
ridicat şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii
mediului înconjurător, al folosirii durabile a resurselor naturale ori chiar să ameninţe
viaţa şi sănătatea oamenilor şi calitatea mediului înconjurător.
Infracţiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte
periculoase, prin săvârşirea cărora se aduc atingeri relaţiilor sociale a căror ocrotire este
condiţionată de apărarea elementelor naturale şi antropice ale mediului, atingeri care se
concretizează din punct de vedere al consecinţelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice
şi juridice care le deţin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole pentru
sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau producerea de pagube economiei
naţionale.
Codul penal cuprinde mai multe infracţiuni ecologice dintre care amintim:
- efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice
natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru
mediul înconjurător, precum şi introducerea în orice mod sau tranzitarea
acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale;
- infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este
dăunătoare sănătăţii oamenilor sau plantelor;
- producerea , deţinerea sau orice altă operaţie privind circulaţia produselor ori
substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor
ce conţin astfel de substanţe, ori experimentarea produselor şi substanţelor
toxice, toate acestea fără drept.
 OUG nr. 195 din 2005, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte mai
multe categorii de infracţiuni cum sunt : infracţiuni care au ca efect degradarea sau
distrugerea mediului, infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor, fauna
sau flora,infracţiuni ce au în vedere modalităţi de desfăşurare a activităţilor care comportă
risc pentru mediu, infracţiuni care privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu
impact asupra mediului, eliberarea autorizaţiilor şi respectarea prevederilor acestora.