CONCEPTE ECONOMICE ÎN TEORIA CONCURENŢEI
Prof. Univ. Dr. Tatiana MOŞTEANU
1. Practici anticoncurenţiale
Practicile anticoncurenţiale interzise sunt
nule de drept şi se referă, pe de o parte, la
înţelegerile exprese sau tacite dintre agenţii
economici sau asociaţiile de agenţi
economici, la orice decizii luate de asociaţii
de agenţi economici sau practici concertate
între aceştia1, iar pe de altă parte, la
folosirea abuzivă a unei poziţii dominante
deţinută de către unul sau mai mulţi agenţi
economici, prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale2.
Referindu-ne la primul aspect, practicile
anticoncurenţiale, sub forma înţelegerilor
secrete între agenţi economici, având ca
scop majorarea sau stabilirea preţurilor şi
reducerea producţiei sunt considerate de
majoritatea autorităţilor ca singura încălcare
mai serioasă a legilor concurenţei. Cazurile
analizate din diverse ţări relevă că
înţelegerea secretă poate fi realizată formal,
ca « gentlemen’s agreement », în care
respectul reciproc, convenţiile sociale şi
contactele personale sunt suficiente pentru
a garanta respectarea preţurilor de
înţelegere şi a practicilor de afaceri conexe.
Înţelegerile secrete nu implică în mod
necesar un acord explicit sau o comunicare
între agenţi economici. În industriile
oligopoliste, agenţii economici îşi stabilesc
preţurile şi nivelul producţiei, în mod
intercondiţionat, astfel încât acţiunile fiecărui
agent economic să aibă impact şi să
determine reacţia celorlalţi agenţi, pe piaţă.
În aceste condiţii, membrii unui oligopol pot
lua în considerare acţiunile concurenţilor pe
piaţă şi să îşi coordoneze acţiunile ca şi cum
1
Conform art. 5 alin.(1) din Legea concurenţei nr.21/1996,
care enumeră practicile anticoncurenţiale, fiind prevăzute
condiţiile de exceptare, în baza art. 5 alin.(2).
2
Prevăzute în art. 6 din Legea concurenţei nr.21/1996.
ar forma un cartel, neavând la bază o
înţelegere explicită şi clară. Un astfel de
comportament este numit, deseori,
« înţelegere secretă tacită » sau paralelism
conştient.
Referitor la cel de-al doilea aspect enumerat
anterior, se defineşte poziţia dominantă, ca
fiind: ‘‘situaţia în care un agent economic
este capabil, într-o masură apreciabilă, să
se comporte independent faţă de clienţii şi
concurenţii săi de pe această piaţă’’. Poziţia
dominantă nu contravine legii prin ea însăşi,
fiind sancţionat numai abuzul de poziţie
dominantă.
De asemenea, sunt interzise orice acţiuni
ale organelor administraţiei publice centrale
sau locale, care pot conduce la
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenţei, fie prin luarea unor decizii care
limitează libertatea comerţului sau
autonomia agenţilor economici, fie prin
stabilirea unor condiţii discriminatorii pentru
activitatea acestora.
Tipurile de practici anticoncurenţiale ce
încalcă Legea concurenţei diferă de la o
jurisdicţie la alta, fiind examinate ca ilegale
per se (prin definiţie) sau supuse regulii
argumentării. În acest sens, practicile
referitoare la preţuri, tarife, acorduri de
partajare a pieţei sau participarea cu oferte
trucate la licitaţii sau alte forme de concurs
de oferte sunt interzise şi sancţionate,
indiferent de mărimea agenţilor economici
implicaţi.3 Înţelegerile între agenţi economici
3
Celelalte practici anticoncurenţiale prevăzute de art. 5 alin
(1) din Legea concurenţei pot fi exceptate, dacă agenţii
economici implicaţi au o cifră de afaceri mai mică decât
plafonul stabilit de lege, revizuit periodic, şi o cotă de piaţă
sub 5%.
pot fi clasificate în înţelegeri pe orizontală
(între agenţi economici concurenţi ce
acţionează pe aceeaşi piaţă) şi înţelegeri
verticale, între agenţi economici ce
operează în diferite stadii de producţie (de
exemplu, între producători şi distribuitori).
În urma analizei noilor politici comunitare în
domeniul înţelegerilor verticale şi a
acordurilor orizontale, s-a luat în
considerare necesitatea transpunerii
acestora în legislaţia românească, în
vederea consolidării mediului concurenţial şi
a creşterii capacităţii economiei româneşti
pentru a face faţă forţelor pieţei şi presiunilor
concurenţiale din Uniunea Europeană4.
Pentru asigurarea funcţionării eficiente a
pieţei din cadrul sectoarelor în care au loc
comportamente îndoielnice, elaborarea unor
criterii specifice pentru detectarea practicilor
anticoncurenţiale prezintă importanţă
deosebită.
Dată fiind diversitatea practicilor
anticoncurenţiale, se impun anumite
particularităţi în ceea ce priveşte mijloacele
şi metodele utilizate în descoperirea ei5:
¾ Detectarea înţelegerilor secrete
concertate pentru ofertanţii la licitaţii,
prin: examinarea pe termen lung a
nivelurilor de preţ de ofertă la licitaţii
consecutive, analiza atentă a agenţi economici producători sau distribuitori
periodicităţii în care agenţii economici
depun oferte câştigătoare la licitaţii,
examinarea unei serii de oferte ale
aceluiaşi ofertant, observarea cotaţiilor
de preţ înaintate de aceleaşi firme
4
Consiliul Concurenţei a adoptat următoarele Regulamente şi
Instrucţiuni: Regulament privind aplicarea articolului 5 alin.
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor
verticale; Instrucţiuni privind aplicarea articolului 5 din
Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale;
Regulament privind acordarea exceptării acordurilor de
specializare de la interdicţia prevăzută la articolul 5 alin. (1)
din Legea concurenţei nr. 21/1996; Regulamentul privind
acordarea exceptării acordurilor de cercetare-dezvoltare de la
interdicţia prevăzută la articolul 5 alin. (1) din Legea
concurenţei nr. 21/1996; Instrucţiuni privind aplicarea art. 5
din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul acordurilor de
cooperare pe orizontală.
Regulamentele şi Instrucţiunile menţionate au fost publicate
în Monitorul Oficial al României nr. 591 bis/ 9.08.2002 şi au
intrat în vigoare la data publicării.
5
Tatiana Moşteanu, “ Concurenţa. Abordări teoretice şi
practice ”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, capitolul 8,
pct.8.3.
pentru diferite licitaţii succesive şi nu în
ultimul rând, investigarea localizării
licitanţilor câştigători, într-o serie de
licitaţii succesive;
¾ Detectarea impunerii preţului de
revânzare, dată fiind uniformitatea
acestora, între diferiţi comercianţi
angrosişti sau detailişti;
¾ Detectarea cumpărării legate, a
negocierii exclusive şi a restricţiilor
verticale, prin examinarea sistematică a
contractelor încheiate între producători
şi distribuitori, inclusiv a contractelor de
licenţă cu partenerii străini;
¾ Detectarea cartelurilor, ce presupune
cunoaşterea mediului de funcţionare a
acestuia, a problemelor cu care se
confruntă, sub cele trei aspecte:
atragerea firmelor în cartel, încheierea
înţelegerii, respectiv supravegherea
firmelor membre ale cartelului.
Cartelurile, pentru a avea succes, fie ele
private sau publice, necesită « conlucrare »,
« coordonare » şi «conformare » între
membrii.
2. Cartel
Reprezintă un acord prin care un grup de
ai aceluiaşi produs fixează anumite preţuri
sau îşi împart piaţa. În practică, aceste
aranjamente constau, în general, în fixarea
preţurilor, limitarea producţiei, împărţirea
pieţelor, alocarea clienţilor sau teritoriilor,
licitaţii trucate sau combinaţii ale acestora.
În înţeles larg, cartelul este sinonim cu o
formă explicită de înţelegere secretă,
analiza efectelor economice ale cartelurilor
având ca bază teoria oligopolului cooperativ.
În funcţie de obiective şi de piaţa pe care
acţionează, sunt definite patru forme de
cartel6:
1. Cartelul naţional: atunci când doi sau
mai mulţi agenţi economici încheie un
acord în scopul controlării lanţului de
producţie/distibuţie şi a reţelei de servicii
pot vânzare pentru un produs, la
nivelul piţei unei ţări. Cartelurile
6
pct. 8.1.1., din “ Concurenţa. Abordări teoretice şi practice”
a dnei prof. univ. dr. Tatiana Moşteanu.
 naţionale au un puternic efect restrictiv
asupra importurilor.
2. Cartelul internaţional: atunci când doi
sau mai mulţi agenţi economici din ţări
diferite se înţeleg pentru a fixa preţurile
şi a-şi împărţi piaţa sau pentru a prelua
pe rând comenzile la proiectele ce le-au
fost adjudecate.
3. Cartelul de import: reprezintă o
înţelegere între agenţi economici care
cumpără centralizat o materie primă
pentru a o furniza unei ramuri
industriale, având uneori ca obiectiv
contrabalansarea puterii de piaţă a
cartelurilor de export.
4. Cartelul de export: reprezintă un acord
între agenţi economici de a stabili un
anumit preţ de export şi/sau de a împărţi
pieţele de export. Legislaţia cu privire la
protecţia concurenţei din diferite ţări
poate excepta în mod expres asemenea
carteluri, dacă ele nu produc efecte
anticoncurenţiale pe piaţa internă.
Raţiunea acceptării cartelurilor de export
este facilitarea pătrunderii pe pieţele
străine (externe), transferarea veniturilor
de la consumatorii străini la producătorii
interni şi efectele favorabile asupra
balanţei comerciale.
Este necesar să se facă distincţie între
cartelurile publice şi cele private. În cazul
cartelurilor publice, guvernul poate stabili şi
aplica reglementări referitoare la preţuri,
volumul producţiei, etc. Spre exemplu, în
SUA, în timpul depresiunii din anii ’30 au
fost permise cartelurile publice, continuând
să existe şi după cel de-al doilea război
mondial în industrii ca cea a cărbunelui şi
cea a extracţiei petrolului. Şi în Gemania
cartelurile publice au jucat un rol important
în perioada inter şi postbelică.
Înţelegeri internaţionale privind unele
produse precum cafeaua, zahărul, zincul
sau petrolul (OPEC) sunt doar câteva
exemple de carteluri internaţionale ce au
determinat înţelegeri între diverse guverne.
Au existat aşa numitele “carteluri de criză” ,
organizate de guverne pentru diferite
industrii sau produse, în perioade de penurii
acute, în scopul fixării preţurilor şi
raţionalizării producţiei şi distribuţiei.
Spre deosebire de acestea, cartelurile
private presupun înţelegeri privind condiţiile
prin care membrii obţin avantaje reciproce,
dar care nu sunt cunoscute şi este puţin
probabil că ar putea fi detectate de către
terţi. Drept urmare, cartelurile private sunt
considerate în majoritatea jurisdicţiilor ca
fiind ilegale şi încălcând legile antitrust.
3. Concentrări economice. Fuziuni
În concepţia legislaţiei româneşti în
domeniul concurenţei,7 în sfera noţiunii de
concentrare economică sunt incluse trei
mari categorii de operaţiuni: fuziunile,
achiziţiile prin dobândirea controlului şi
crearea de societăţi în comun
concentrative8. Fuziunile pot avea loc prin9:
• Contopire: atunci când doi sau mai mulţi
agenţi economici se reunesc într-un
nou agent economic şi încetează să mai
existe ca persoane juridice distincte;
• Absorbţie: atunci când un agent
economic este înglobat de un alt agent
economic, acesta din urmă păstrându-şi
personalitatea juridică, în timp ce primul
încetează să mai existe ca persoană
juridică;
• Fuziune de facto: atunci când doi sau
mai mulţi agenţi economici
independenţi, deşi îşi păstrează
personalitatea juridică, îşi combină
activităţile, creând un grup care se
manifestă concurenţial ca o singură
entitate economică, în absenţa unui act
juridic legal.
Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, spre
exemplu, creşterea eficienţei economice sau
dobândirea puterii de piaţă, diversificarea,
extinderea pe diferite pieţe geografice,
promovarea mecanismelor financiare şi de
cercetare-dezvoltare.
Fuziunile sunt clasificate în trei categorii:
fuziuni orizontale, fuziuni verticale şi fuziuni
conglomerate10.
7
Controlul concentrărilor economice a fost introdus în
România în anul 1997, o dată cu intrarea în vigoare a Legii
Concurenţei nr.21/1996, dispoziţiile conţinute în articolele
11-16 fiind dezvoltate ulterior în Regulamentul privind
autorizarea concentrărilor economice.
8
Articolul 11, alin. (2) şi (3) din Legea concurenţei nr.
21/1996.
9
Art. 41-44 din Regulamentul privind autorizarea
concentrărilor economice, publicat în M.O. nr. 591
bis,/09.08.2002
10
Încadrarea în cele trei categorii corespunde clasificăriii
realizate în cadrul Glosarului de economie industrială, de
Fuziunea orizontală se referă la asocierea
între agenţi economici concurenţi (care
produc şi comecializează aceleaşi produse
pe piaţa relevantă). Dacă sunt
reprezentative ca mărime, fuziunile
orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă,
fiind deseori sub supravegherea autorităţilor
de concurenţă.
Fuziunea verticală are loc între agenţi
economici care operează la nivelul diferitelor
stadii de producţie, de la materiile prime
până la produsele finite, aflate în faza de
distribuţie (spre exemplu o fuziune între un
agent economic ce operează pe piaţa
serviciilor de foraj-sonde şi un agent
economic ce activează în sectorul de
rafinare a petrolului). Efectul acestora se
concretizează, de obicei, în creşterea
eficienţei economice, deşi uneori pot avea
un impact anticoncurenţial.
Fuziunea conglomerată se prezintă sub
forma unei asocieri de agenţi economici
aflaţi în sectoare neînrudite (spre exemplu
între un producător de produse alimentare şi
un producător de utilaje pentru industria
energetică).
O fuziune poate crea sau consolida puterea
de piaţă sau poate înlesni exercitarea ei
numai dacă ea sporeşte semnificativ gradul
de concentrare a pieţei şi dacă are ca efect
o piaţă concentrată, definită şi măsurată
corect. Fuziunile, care fie nu măresc
semnificativ gradul de concentrare a pieţei,
fie nu duc la acest rezultat nu necesită de
obicei continuarea analizei.
4. Bariere la intrare
Au rolul de a împiedica sau întârzia intrarea
noilor agenţi economici (concurenţi
potenţiali) pe o piaţă dată, rezultând fie
dintr-o structură de piaţă specială (spre
exemplu, costurile irecuperabile sau
loialitatea faţă de marcă a consumatorilor
dintr-o anumită ramură de activitate), fie din
comportamentul agenţilor economici
existenţi pe piaţă. Subliniem faptul că şi
guvernele pot fi sursa barierelor la intrare,
prin impunerea unor condiţii de autorizare
sau prin reglementările emise.
drept şi politică a concurenţei, editat sub egida Secretariatului
General al Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi
Dezvoltare.
Barierele la intrare pot fi clasificate în două
mari categorii,: bariere structurale şi
strategice, deseori numite bariere
economice şi de comportament.
Barierele structurale la intrare provin din
caracteristicile de bază ale industriei,
precum : tehnologie, costuri şi cerere,
implicând diferenţierea produselor
(diferenţiere fizică sau numai în percepţia
consumatorului, ceea ce îl determină să
prefere un produs altuia), avantaje absolute
de costuri ale celor deja aflaţi pe piaţă,
economii de scară (prin repartizarea
costurilor fixe asupra unei producţii mai
mari), respectiv costurile irecuperabile (sunt
acele costuri angajate pentru a pătrunde sau
a deveni activ pe o piaţă, dar care se pierd
atunci când agentul economic părăseşte
piaţa respectivă. Exemplificăm aici prin
cheltuielile de publicitate, de cercetare-
dezvoltare, investiţiile în echipamente care
nu pot permite fabricarea decât a unui
anumit produs). În situaţia în care
distribuitorii sunt legaţi de producători
printr-o clauză de nonconcurenţă, efectul de
închidere a pieţei va fi mai puternic dacă
stabilirea distribuitorilor proprii impune
costuri de intrare irecuperabile pentru
potenţialii intraţi.
Barierele strategice la intrare apar din
comportamentul celor care se află deja pe
piaţă, împiedicarea strategică a intrării
implicând deseori un comportament
preemtiv din partea agenţilor economici
existenţi (spre exemplu, un agent economic
poate suprainvesti în capacităţi de producţie
pentru a ameninţa concurenţii potenţiali cu
un război al preţurilor). Statul, deasemenea,
prin intermediul licenţelor sau a
reglementărilor emise, poate fi sursa unor
astfel de bariere la intrare.
5. Monopol
Se caracterizează prin existenţa unui singur
agent economic pe piaţă. Nici un alt agent
economic nu are posibilitatea de a intra pe
piaţa produsului respectiv, aceasta din
considerente economice sau datorită unor
restricţii impuse de legi. Dacă în cazul
concurenţei perfecte agentul economic nu
putea stabili preţul de vânzare a produsului
oferit, în schimb, monopolistul este liber să
îşi fixeze preţul, neputănd impune însă
cantităţile ce vor fi cumpărate la acest preţ.
Aceasta presupune existenţa unui transfer
de venit de la consumatori la monopolist,
consumatorii confruntându-se cu un preţ mai
mare, ceea ce va avea ca efect o scădere a
bunăstării. Nivelul preţului de monopol
depinde de gradul de integrare, raza de
acţiune a diferitelor firme de monopol,
posibilitatea de substituire a bunurilor. Deşi
sunt călăuzite de mobilul speculaţiei,
preţurile de monopol nu se pot sustrage
totuşi legităţii costurilor. Argumentele
precedente sunt pur statice în realitate şi
constituie numai o parte din răul posibil care
rezultă din monopol. Uneori, se
argumentează că monopoliştii, având
imunitate crescută faţă de presiunile
concurenţiale, nu vor avea stimulentul
adecvat pentru a minimaliza costurile şi
îmbunătăţi calitatea tehnologică. Mai mult
decât atât, resursele pot fi irosite în tentativa
de a obţine o poziţie de monopol. Totuşi, un
contraargument ce a fost avansat este acela
că, un anumit grad de putere de monopol
este necesar pentru a câştiga profituri mai
ridicate cu scopul de a crea stimulente
pentru inovaţii.
Monopolul trebuie deosebit de puterea de
piaţă. Cel din urmă este un termen care se
referă la toate situaţiile în care firmele se
confruntă cu curbe ale cererii descendente
şi pot ridica preţul în mod profitabil deasupra
nivelului concurenţial. Puterea de piaţă
apare nu numai când există monopol, dar şi
în cazurile de oligopol, concurenţă
monopolistă sau de firmă dominantă.
Existenţa monopolurilor este condiţionată de
prezenţa barierelor la intrare. Barierele care
susţin monopolurile sunt deseori asociate cu
protecţia legală creată prin patente şi
francize de monopol. Totuşi, unele
monopoluri sunt create şi susţinute prin
comportamentul strategic şi economiile de
scară. Acestea din urmă sunt monopoluri
naturale, care deseori sunt caracterizate
printr-o reducere abruptă, pe termen lung, a
costurilor medii şi marginale, iar piaţa este
astfel dimensionată încât este loc numai
pentru un singur agent economic care să
exploateze economiile de scară disponibile.
Diferitele legislaţii abordează monopolul în
diverse moduri, în funcţie de criteriul cotei
de piaţă.
6. Monopol natural
Un monopol natural există pe o piaţă
specifică dacă o singură firmă poate deservi
acea piaţă la costuri mai scăzute decât orice
combinaţie de două sau mai multe firme.
Monopolul natural apare ca urmare a
deţinerii de tehnologie productivă, deseori
asociată cu cererea pieţei şi nu din
activităţile guvernamentale sau cele ale
concurenţilor.
În general, monopolurile naturale sunt
caracterizate prin curbe ale costurilor medii
şi marginale cu o pantă puternic
descendentă, pe perioade îndelungate,
astfel încât nu există loc decât pentru un
singur agent economic să exploateze deplin
economiile de scară disponibile şi să
aprovizioneze piaţa. De aceea, deseori
formează subiectul tipic al reglementărilor
guvernamentale, referitoare la preţuri,
calitate şi condiţii de intrare. În esenţă,
monopolurile naturale există datorită
economiilor de scară şi de gamă, fiind
semnificative în relaţia cu cererea pieţei.
Sunt frecvent întâlnite în sectoare
industriale, spre exemplu, în electricitate, căi
ferate, gaze naturale şi telecomunicaţii.