Sunteți pe pagina 1din 85

CUPRINS

I. Argument..................................................................................................1
II. Introducere........................................................................................................................................3
III. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament................................................................................6
„Duhul” – sufletul omului ............................................................................................................8
„Duhul”- îngerii............................................................................................................................8
„Duhul” -vânt, suflare de vânt, adiere...........................................................................................9
„Duhul” - Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi.............................................................9
Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei.....................................................................................11
Duhul Sfânt şi poporul ales...................................................................................................16
Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel......................................................................................17
IV. Duhul Sfânt în viaţa şi activitatea Mântuitorului..........................................................................20
Coborârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul........................................................................20
Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Mântuitorul............................................21
Activitatea profetică a lui Hristos...........................................................................................22
Activitatea miraculoasă a Mântuitorului..............................................................................22
Duhul Sfânt şi naşterea din nou............................................................................................23
Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan........................................................................25
V. Promisiunea cu privire la venirea Duhului Sfânt (făgăduinţa unui Mângâietor) - Evanghelia după
Ioan, cap. 14-16...................................................................................................................................26
Contextul...............................................................................................................................28
Exegeza textelor..................................................................................................................33
VI. Botezul cu Duhul Sfânt.................................................................................................................58
Relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt..............................58
Roada Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfinţirea credinciosului..........................................60
VII. Semnificaţia si rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră astăzi...................................................65
Duhul Sfânt - Duhul vieţii şi al comuniunii noastre în Dumnezeu....................................65
Înnoirea noastră în Duhul Sfânt........................................................................................68
Protejarea şi înnoirea creaţiei în Duhul Sfânt....................................................................72
VIII. Concluzii.....................................................................................................................................75
Bibliografie..........................................................................................................................................79

I. Argument

Această lucrare vine în întâmpinarea celor interesaţi de studiile biblice şi in special de Noul
Testament. Am ales această temă pentru că mi s-a părut a fi interesantă şi totodată de o importanţă
majoră pentru Teologie, în general, şi pentru Teologia Biblică, în special.

1
Tema pe care am ales-o pentru a o trata, a fost dezbătută de foarte puţini teologi de seamă, de
aceea ce s-a scris despre acest subiect e foarte puţin, avand în vedere ca este o problemă de
Teologie Biblică care trebuie tratată cu o atenţie deosebită, fiind şi un subiect pe care îl pot dezbate
cel mai bine cei care au facut cercetări în acest domeniu.
Există foarte multe lucrări despre Duhul Sfant, tratate de cercetătorii penticostali, care nu sunt
normative si relevante în cercetarea noastra, de aceea am ales doar documentele, cărţile si studiile
ortodoxe care abordează acest subiect atat de delicat si care a pus atatea probleme şi întrebări,
unele rămânând fără răspuns până astăzi.
Tema care am ales-o pentru a o dezbate în această lucrare se numeşte „Duhul Sfânt în
Evanghelia după Ioan”, adică persoana Sfântului Duh, aşa cum este prezentată în evanghelia a
patra, şi mai ales lucrarea şi rolul Duhului Sfânt în viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos şi
trimiterea lui de către Dumnezeu-Fiul, precum a promis ucenicilor Lui.
Persoana a treia a Sfintei Treimi – Duhul Sfant – a avut si are un rol foarte important în viaţa
noastră, a creştinilor ortodocşi, deoarece are funcţia de Sfinţitor , încununând şi desăvârşind prin
sfinţirea oamenilor şi a întregii naturi lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Dumnezeu-Fiul. De
aceea, când vorbim şi facem referire la Sfântul Duh, vorbim de fapt despre Dumnezeu-Unul în
fiinţă, dar întreit în Persoane, Sfânta Treime cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Dintre cele patru Evanghelii, Evanghelia după Ioan acordă o atenţie deosebită unor teme
teologice care sunt în strânsă legatură cu subiectul lucrării de faţă, precum: adevărul, cunoaşterea
lui Dumnezeu, unirea omului cu Dumnezeu, etc. Evanghelia după Ioan este poate cea mai
importantă carte din Noul Tesatment în ceea ce priveşte comunicarea omului Dumnezeu la nivel
ontologic, arătând că omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea reală de slava
Lui şi că această cunoaştere aduce cu sine viaţa cea adevarată.
Textele referitoare la Sfântul Duh din evanghelia după Ioan sunt cele care vorbesc despre
făgăduinţa trimiterii unui Mângâietor de către Mântuitorul Iisus Hristos, cuprinse in capitolele 14-
16.
Problemele care necesită a fi discutate şi rezolvate referitor la această idee, a trimiterii Duhului
Sfânt ca Mângâietor, au fost dezbătute şi discutate de-a lungul vremii de mai mulţi teologi de
seamă, care au adus diferite argumente care să susţină necesitatea trimiterii Sfântului Duh.
Se poate pune întrebarea: de ce era nevoie de venirea unui Mângâietor, imediat după plecarea
Mântuitorului dintre oameni, după înălţarea Sa de pe pământ la cer? Ce rost avea această trimitere
a Duhului Sfânt, dacă Mântuitorul Iisus Hristos abia Îşi incheiase activitatea Sa ca Învăţător printre

2
oameni? A fost oare Persoana a treia a Sfintei Treimi cea care a continuat lucrarea şi activitatea lui
Dumnezeu-Fiul?
La aceste întrebări voi încerca să răspund în cele ce urmează, în lucrarea de faţă, aducând
argumente cu care să răspund întrebărilor de mai sus şi altor întrebări ce ar putea apărea cu privire
la aceasta.

II. Introducere

Sfântul Duh, Sfinţitorul şi Domnul-de-viaţă-făcătorul este a treia persoană a Sfintei Treimi. El


este consubstanţial, adică de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi egal cu Ei. Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie ne descoperă limpede această învaţătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul
ne învaţă că Duhul Sfânt are fiinţă dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere: „Iar când va veni

3
Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede,
Acela va marturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26).
Sfinţii Părinţi, în privinţa purcederii Duhului Sfânt, învată că Acesta purcede numai de la Tatăl,
că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh. Sfântul Atanasie spune
referitor la aceasta: „Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces”.
„Dumnezeu şi Tatăl, este singur pricinuitor celor doi si nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit
şi născut, iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimiţându-Se”. La
rândul său, Sfântul Ioan Damaschin spune: „Duhul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl şi îl numim
Duh, al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului”. Se mai afirmă că
„Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza si lumina sunt din soare”1. Cu alte cuvinte,
Duhul Sfânt a existat tot timpul, din veşnicie. Deci nu trebuie să credem că El a fost altceva înainte
de a fi Duh Sfânt şi că ar fi progresat până a ajuns Duh Sfant2.
Dumnezeirea Duhului Sfânt fiind înţeleasă greşit de catre unii eretici (pnevmatomahi), sfinţii
părinţi trăitori în a doua jumătate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora şi, în
Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au
statornicit învăţătura ortodoxă despre persoana şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din
Biserică pe toţi ereticii şi ereziile împotriva Duhului Sfânt, condamnându-i în canonul I al acestuia.
Principalii eretici condamnaţi la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii,
sabelienii, marcelienii, fotinienii si apolinariştii. Cei mai mulţi au greşit socotind pe Sfântul Duh o
creatură, iar alţii au greşit când au exagerat cautând să-i combată pe aceştia.
Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de părinţii Bisericii, în nenumărate predici,
cateheze, cuvântări şi epistole teologice şi în tratate despre Sfântul Duh, cum ar fi: Epistolele I-a si
a III-a către Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare,cel mai reprezentativ luptător împotriva
pnevmatomahilor, Marea cuvântare catehetică a Sfântului Grigorie de Nazianz, Catehezele
Sfântului Chiril al Ierusalimului şi altele. În acest fel, gândirea „marelui secol patristic”, al IV-lea,
care începuse prin a fi cel mai „teologic” prin combaterea arianismului, ajunge la apogeu prin
pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credinţă privitoare la Sfântul
Duh şi Biserică, Taine, învierea morţilor şi viaţa de veci3.
Referitor la lucrările specifice şi însuşirile fiecărei Persoane în parte a Sfintei Treimi, putem
spune ca atunci când s-a vorbit despre aceste însuşiri personale, s-a arătat că aceste însuşiri sunt
1
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, ediţia a II-a revăzută, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 136-137.
2
Origen, Scrieri Alese, vol.IV, „Contra lui Cels”, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, pag. 73.
3
Îndrumări Misionare, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, pag. 361-362.

4
privite din punct de vedere intern şi extern, după cum se referă la Înseăi Persoanele treimice sau la
lucrarea lor în exterior. Lui Dumnezeu-Tatăl i se atribuie însuşirea de Creator, pentru ca Lui I se
atribuie în mod special crearea lumii, deşi şi celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi au
participat la creaţie. Despre Fiul, Sfântul evanghelist Ioan spune: „Toate prin El s-au făcut şi fără
de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar despre Duhul Sfânt, Moise scrie in cartea
Facerii: „Şi pământul era netocmit şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor”(Facere 1,2). La fel, Sfântul Apostol Pavel spune despre Fiul: „Că întru El au fost făcute
toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie
căpetenii şi stăpâniri, toate prin El s-au făcut şi pentru El s-au făcut”(Coloseni 1,16). Această
participare a celor trei Persoane Treimice la creaţie o arată şi expresia: „Să facem om după chipul
şi asemănarea Noastră”(Facere 1,26).
Însuşirea specială de Creator revine Tatălui, aşa cum s-a precizat şi în articolul I din Simbolul
de credinţă: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorului cerului şi al pământului, al
tuturor celor văzute şi nevăzute”. Dumnezeu Tatăl este şi Proniatorul, Cel ce are grijă de creaţia
Sa.
Dumnezeu Fiul este Mântuitorul, Cel prin care se realizează mântuirea noastră. Precum spune
Sfântul Ioan Damaschin, era potrivit ca Fiul să se întrupeze, făcându-Se Fiu al omului şi păstrându-
Şi însuşirea de Fiu al lui Dumnezeu. Fiul sau Logosul este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, prin El
vorbind adevărul absolut. El este Cel ce ne-a împărtăşit cunoştinţa adevărată, deoarece El este
„Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14,6). Era potrivit ca refacerea prin har a omului şi a lumii-
mântuirea-să fie realizată prin Acela despre Care Sfântul evanghelist Ioan spune: „Toate prin El s-
au făcut...”(Ioan 1,3). Fiul este „chipul lui Dumnezeu”(II Corinteni 4,4) şi de aceea prin El trebuia
să se mântuiască omul, el însuşi creat după chipul lui Dumnezeu4.
Duhul Sfânt este cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, egal şi consubstanţial cu Tatăl şi cu
Fiul. În rugăciunea „Împărate ceresc...” se cuprinde o adevărată teologie despre Persoana şi
lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi în lume. Este numit „Împărate ceresc”, pe temeiul însuşirilor
Lui comune cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, precum şi Mântuitorul este numit
Împăratul cerului. Mai este numit „Mângâietorul” şi „Duhul Adevărului”, aşa cum Îl numeşte
Însuşi Mâmtuitorul în cuvântarea de despărţire adresată Apostolilor Săi (Ioan 15,26). Duhul Sfânt
este numit şi „vistierul bunătăţilor” deoarece prin El oamenii primesc de la „Părintele luminilor”

4
Pr.prof.dr. Isidor Todoran; Arhid.prof.dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice,
Editura Renaşterea, Cluj, 2000, p.135,188.

5
toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (Iacov 1,17), dar in acelaşi timp şi „dătătorule de viaţă”,
pentru că prin El se naşte întreaga făptură, precum spune psalmistul David (Psalmi 103,31).
Duhul Sfânt, prin care s-au făcut descoperiri proorocilor, este şi puterea sfinţitoare, de viaţă
făcătoare şi unificatoare în Biserică. El S-a pogorât sub forma limbilor de foc la Cincizecime peste
Apostoli, iar pogorârea Lui a arătat in chip văzut Biserica, întemeiată de Hristos prin jertfa de pe
cruce (Fapte 20,28). El este „Duhul lui Hristos” şi prin El Hristos este prezent în Biserică până la
sfârşitul veacurilor (Matei 28,20). Referitor la aceasta, unii teologi au vorbit despre o
„Cincizecime”continuă în Biserică. Sfântul Duh Îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare
(plinitoare) în Biserică prin Darul divin5.

III. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Învăţătura despre Sfânta Treime a fost indicată în linii generale în Vechiul Testament, dar
descoperirea ei a fost realizată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Vechiul
Testament este „călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24), umbră şi preînchipuire a celui nou, această
învăţătură nu este expusă intr-un mod clar în cărţile Vechiului Testament. Dumnezeu S-a
5
Ibidem, p.235-236.

6
descoperit şi ca Treime de Persoane, dar acest lucru a fost indirect si neclar, pentru că aceasta este
perioada de pregătire a mântuirii. În bibliografia Părintelui profesor Petre Semen, găsim un articol
interesant intitulat Duhul Sfânt-Persoană dumnezeiască în lumina Noului Testament, scris de
episcopul-vicar Lucian Făgărăşanul6, în care Prea Sfinţia Sa vorbeşte despre Duhul Sfânt, ca a treia
Persoană a Sfintei Treimi, argumentând pe baza textelor scripturistice dumnezeirea şi
consubstanţialitatea Sfântului Duh cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi.
De obicei, locurile în care dogma Sfintei Treimi este prefigurată sunt mai întâi cele din prima
carte a Vechiului Testament, Facerea. Aici ni se relatează că Dumnezeu vorbeşte despre Sine la
plural: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1,26); „Iată Adam s-a făcut
ca unul dintre Noi cunoscând binele şi răul” (Facere 3,22); „Veniţi dar, să ne pogorâm şi să
amestecăm limbile lor” (Facere 11,7). O indicaţie mai directă a Sfintei Treimi este arătată în cadrul
teofaniei de la stejarul Mamvri (Facere cap.18)7.
Despre Duhul Sfânt avem mai puţine mărturii în Vechiul Testament, locuri în care se vorbeşte
strict despre Duhul Sfânt. În cărţile Vechiului Testament cuvântul „duh” nu desemnează doar pe
cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, ci are mai multe sensuri. De asemenea, Sfinţii Părinţi
evidenţiază acest lucru afirmănd că, prin cuvântul „duh” trebuie să înţelegem: sufletul omului;
lumea îngerilor; vântul, adierea; Duhul Sfânt. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune în
Catehezele sale: „Şi îngerul se numeşte duh; sufletul nostru se numeşte duh; însuşi vântul care
suflă se numeşte duh; şi demonul vrăjmaş se numeşte duh” 8. În continuare, Sfântul Chiril recurge
la texte din cărţile Vechiului Testament pentru fiecare sens al cuvântului „duh”. De asemenea,
Sfântul Atanasie cel Mare, in epistola I către Serapion spune că, în general, în Sfânta Scriptură a
Vechiului Testament este folosit cuvântul „duh” fără articol sau fărăr vreunul din adaosurile
„Sfânt”, „al Tatălui”, „al Meu”, etc., nu este vorba despre Duhul Sfânt. Ca şi Sfântul Chiril al
Alexandriei, Sfântul Atanasie prezintă textele scripturistice în cadrul cărora cuvântul „duh”are
sensul de : duhul omului şi suflare de vânt9.

6
Lucian Făgărăşanul, episcop-vicar, Duhul Sfânt-Persoană dumnezeiască în lumina Noului Testament, în M.A., nr.1-
2/1985, p.9-19.
7
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament, Editura Mirton, Timişoara, 2004, p.8-
10.
8
Sfântul Chiril al Alexandriei, Cateheze, traducere de Pr.Dumitru Fecioru, Editrura IBMBOR, Bucureşti, 1945, p.444-
445, apud Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit., p.13.
9
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Epistola către Serapion, traducere şi note de Pr.Prof.Dumitru
Stăniloae, P.S.B. , nr.16, EIBMBOR, Bucuresti, 1988, p.31, apud Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit p.14.

7
„Duhul” – sufletul omului
Sfânta Biserică ne învaţă că omul este o fiinţă dihotomică, adică este alcătuită din două elemente:
trup material şi suflet spiritual. Cartea „Facerii” descrie creaţia omului arătând că trupul acestuia este
luat din pământ, iar sufletul provine de la Creatorul său: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână
din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere
2,7).
În limba ebraică trupul omului este numit „basar” şi mai rar „beten”, iar sufletul sau duhul
acestuia este numit „ruah”, „nefeş” şi metaforic „lev”10.
Vechiul Testament conţine numeroase locuri în care „duhul" nu este altceva decât sufletul
omului: „Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă (duh) în nările lor, au murit” Facere
7,22); „în sfatul lor să nu intre sufletul (duh) meu şi în adunarea lor să nu fie părtaşă slava
mea...”(Facere 49,6); „Păzeşte-te şi îţi fereşte cu îngrijire sufletul tău, ca să nu uiţi acele lucruri pe
care le-au văzut ochii tăi” (Deuteronom 4,9); „În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai
Doamne, Dumnezeul adevărului"(Psalmi 30,5); „Noaptea în inima mea gândeam şi se frământa
duhul meu" (Psalmi 76,6); „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am cutremurat; gândit-am şi a
slăbit duhul meu" (Psalmul 76,3); „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor
întoarce"(Psalmul 103,30); „Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ” (Psalmi 145,4), etc.
„Duhul” despre care textele amintite anterior fac referire nu este altceva decât sufletul omului,
care îi dă acestuia posibilitatea să fie în legătură cu Părintele Ceresc şi cu lumea spirituală.

„Duhul”- îngerii
Un alt sens al cuvântului „duh” este acela de fiinţă spirituală, înger. Sfânta Biserică ne învaţă
că îngerii sunt fiinţe spirituale şi nemuritoare, personale şi raţionale. Deşi în relatarea biblică a
creaţiei nu mi se spune anume când am fost creaţi îngeri,totuşi acest este cuprins în primul verset
al Sfintei Scripturi: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1).
Sfinţii Părinţi ne spun că prin cuvântul „cer” trebuie să înţelegem lumea îngerilor sau a
duhurilor, iar prin cuvântul „pământ” trebuie să înţelegem lumea materială pe care Dumnezeu a
creat-o „din nimic” în şase zile. Din interpretarea Sfinţilor Părinţi trebuie să înţelegem că îngeri
este afirmată în numeroase locuri. Pentru aceste fiinţe spirituale cărţile vetero-testamentare
întrebuinţează două denumiri:cea de îngeri şi cea de duhuri.
Psalmistul David vorbeşte despre „duhuri” ,adică despre îngeri în Psalmul 103 : „Cel ce faci pe
îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc”(Psalmi 103,5).

10
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p.131.

8
În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament îngerii ne sunt prezentaţi ca fiind de două feluri:
buni şi răi. Dacă îngerii buni împlinesc poruncile lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii şi mijlocesc
pentru om, cei răi îl îndepărtează pe acesta de Părintele Ceresc şi de drumul care duce la mântuire.
La fel ca şi îngerii buni,îngerii răi sunt numiţi în paginile Vechiului Testament „duhuri”: „După
aceea a trimis Dumnezeu un duh rău între Abimelic şi între locuitorii Pichemului"(Judecători
9,23); „Să poruncească dar domnul nostru slugilor sale care sunt înaintea ta şi să caute un om
iscusit la cântarea din harpă şi când va veni asupra ta duhul cel rău trimis de la Dumnezeu atunci
acela,cântând cu mâna sa „te va linişti” (I Regi 16,16); „Iar a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul
cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul” (I Regii8,10), etc.

„Duhul” -vânt, suflare de vânt, adiere


Cuvântul „duh” sau ruah în limba ebraică are şi sensul de suflare de vânt Sfântul Atanasie cel
Mare vorbind despre sensurile pe care cuvântul „duh” le are în Vechiul Testament,spune că prin
„duhul” trebuie să înţelegem şi suflările „duhurile” vânturilor. Aşa, în Facere: „Şi a adus
Dumnezeu suflare pe pământ şi s-au zvântat apele” (Facere 8,l). Iar Iona: Şi Domnul a ridicat
vânt(duh) peste mare şi s-a făcut furtună cumplită” (Iona 1,4). Iar în Psalmul 106 s-a scris: „Şi a
zis şi s-a pornit vânt (duh) furtunos şi s-au înălţat valurile mării” (Psalmul 106,25). Iar în Psalmul
148 se spune: „Lăudaţi pe Domnul cei de pe pământ, balaurii şi adâncurile, focul, grindina, zăpada,
gheaţa, vântul (duhul) furtunii, care împliniţi cuvântul Lui” (Psalmi 148,7-8)11.
Ca o concluzie putem afirma că în Vechiul Testament „Cuvântul duh (ah, pneuma, spiritus)
desemnează: mişcarea aerului, vântul, briza, furtuna, o suflare violentă, puternică, de temut, în
măsură să doboare sau să ridice, sau o adiere uşoară, abia simţită prin foşnetul frunzişului”12.

„Duhul” - Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi


Dintre toate sensurile cuvântului „duh” întâlnite în paginile Vechiului Testament, cel mai des
întrebuinţat este cel care desemnează pe cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt. Deşi
Vechiul Testament îl prezintă în mod deosebit pe Dumnezeu Tatăl şi într-un mod ascuns pe
Dumnezeu Fiul, totuşi în paginile sale se fac referiri şi la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi.

11
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit, p.16.
12
Pr.Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR,
Bucureşti, 1999, p.371.

9
În cărţile Vechiului Testament, Duhul lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt este numit Ruah
Yahweh sau Ruah Elohim, iar în unele pasaje este numit şi Ruah Kodes Yahweh, adică „Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu”13.
În Vechiul Testament Duhului Sfânt i s-au dat mai multe numiri: Duh, Duhul lui Dumnezeu,
Duhul Sfânt, Duhul Domnului, Duhul Meu, Duhul Tău, etc.
1. Duhul - „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet...”
(Iezechiel 3,12);
2. Duhul lui Dumnezeu - „Întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor” (Facere 1,2). Alte locuri în care se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu, adică
de Duhul Sfânt sunt: Isaia 11,2; Iov 33,4, etc;
3. Duhul Sfânt - „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-1 lua de la mine”
(Psalmul 50,12); Isaia 63,10;
4. Duhul Domnului - „Duhul Domnului este pentru Mine...” (Isaia 61,1), Iezechiel 11,5, etc;
5. Duhul Meu - „Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea"
(Isaia 42,1), Isaia 30,1; Iezechiel 36,27, etc;
6. Duhul Tău - „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Psalmul
138,7); Psalmul 142,10, etc.
Iată că în paginile Vechiului Testament întâlnim numeroase texte care vorbesc despre Duhul
Sfânt. însuşi cuvântul „Duh” desemnează pe cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. în acest sens
Origen afirma în lucrarea sa Despre principii următoarele: „Câţiva din predecesorii noştri au băgat
de seamă că, pretutindeni în Noul Testament unde Duhul e amintit fără adjectiv, trebuie înţeles că
e vorba despre Duhul Sfânt. De pildă: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea...” (Galateni
5,22). Această observaţie vedem că e valabilă şi în Vechiul Testament. De pildă: „Care a dat
suflare poporului de pe el şi Duh celor ce umblă pe întinsul lui” (Isaia 42,5)14.
În Epistola I către Serapion, Sfântul Atanasie cel Mare expune numeroase locuri din Vechiul
Testament în care cuvântul „Duh” desemnează pe cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi.
Începând cu cartea Facerea şi încheind cu cartea profetului Zaharia, Sfântul Atanasie cel Mare
prezintă numirile Duhului Sfânt şi totodată ne ajută să înţelegem prezenţa Sa în Vechiul
Testament15.

13
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op.cit., p.102.
14
Origen, Despre principii, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P. S. B., nr.8, Editura IBMBOR, Bucureşti,
1982, pag. 72, apud Ibidem, p. 18.
15
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit, p.18.

10
Referitor la rolul Duhului Sfânt în Vechiul Testament, in general, şi în actul creaţiei, în special,
putem spune ca în cele cincizeci de capitole ale Facerii sunt strecurate numeroare texte care
prezintă într-un mod ascuns Persoana Duhului Sfânt.
Voi prezenta în continuare câteva texte dintre cele mai importante în care se face referire direct
sau indirect la Duhul Sfânt.

Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei


Sfânta Biserică ne învaţă că lumea este opera Sfintei Treimi şi poartă pecetea Acesteia.
Simbolul de credinţă numeşte pe Dumnezeu-Tatăl „Făcătorul cerului şi al pământului”, pe
Dumnezeu Fiul „Cel prin care toate s-au făcut”, iar pe Dumnezeu Duhul Sfânt „Făcătorul de viaţă”
Deşi articolul I îl numeşte pe Dumnezeu-Tatăl „Făcătorul cerului şi al pământului”, deci Creator,
lumea a fost adusă la existenţă de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, deoarece „voinţa este comună celor
trei, ea fiind cea care crează. Prin urmare, Tatăl nu poate fi creator decât dacă şi Fiul şi Duhul sunt
creatori”16. Din cele opt articole din Crez în care se rezumă învăţătura despre persoanele Sfintei
Treimi, putem trage o concluzie cu privire la crearea lumii şi anume, că nu putem face nici o
separaţie între lucrarea Duhului Sfânt, a Tatălui şi a Fiului. Iniţiativa creaţiei aparţine Tatălui, dar
Acesta a creat totul prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Prima carte a Vechiului Testament, Geneza, prezintă creaţia divină în capitolele I şi II. Aici ni
se spune că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, adică lumea spirituală sau a îngerilor şi pe cea
materială. Din cartea Facerii, cât şi din alte cărţi ale Vechiului Testament putem trage concluzia că
cele două lumi au fost create de Sfânta Treime. Puterea de a crea este în mâna lui Dumnezeu cel în
Treime care prin Tatăl a binevoit să se zidească toate, prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a pus în
lucrare, iar prin Dumnezeu Duhul Sfânt s-a desăvârşit. Aşadar fiecare persoană a Sfintei Treimi a
participat în mod activ la crearea lumii, iar Sfinţii Părinţi întregesc această afirmaţie în operele lor.
Vechiul Testament ne mărturiseşte în paginile sale scrise de pana autorilor sfinţiţi că „întreaga
creaţie inteligibilă si sensibilă Dumnezeu-Tatăl ca minte a cugetat-o, Fiul ca Raţiune a creat-o şi
Duhul Sfânt a desăvârşit-o”17.
La crearea lumii Duhul Sfânt a avut un rol deosebit. În primul verset al Sfintei Scripturi ni se
spune că: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” în limba ebraică Dumnezeu apare la

16
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, pag. 71.
17
Petru Florea, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Academos, Târgu-Mureş, 1998, p.34, apud
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit., p.76.

11
plural, iar acesta este un indiciu al Sfintei Treimi. Mulţi exegeţi şi cercetători ai Vechiului
Testament au ajuns la concluzia că acest „Elohim" din Facerea 1,1 este un plural al maiestăţii
divine. Deasemenea vechii scriitori ai Bisericii creştine nu aveau nici un dubiu că evreii au utilizat
această formă de plural, deoarece ea se referă la Sfânta Treime. Deci, la crearea „cerului” şi a
„pământului”, adică a lumii spirituale şi a celei materiale a participat alături de Tatăl şi de Fiul, şi
Duhul Sfânt. Ar fi o absurditate să negăm participarea Duhului Sfânt la creaţie din moment ce
lucrul acesta este afirmat încă din primul verset al Vechiului Testament.
Duhul Sfânt este nu numai Sfinţitor, ci şi Creator, alături de Tatăl şi de Fiul. în acest sens
Sfântul Atanasie cel Mare ne atrage atenţia că: „Duhul nu e creatură, ci este şi el creator. Căci
Tatăl creează toate prin Cuvântul în „Duhul”18.
În Facerea 1,2: „Şi pământul era netocmit şi gol. întunericul era deasupra adâncului şi Duhul
lui Dumnezeu le purta pe deasupra apelor", Moise prezintă pentru prima dată acţiunea creatoare a
Duhului Sfânt. Fără participarea Sa pământul ar fi rămas în continuare „netocmit şi gol", dar prin
acţiunea Lui materia primordială începe să capete viaţă. Dacă la începutul Genezei ni se spune că
„Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" sau a universului, se urmăreşte să se scoată în
evidenţă că „Toate le-a organizat Dumnezeu după treptele în care cele superioare se puteau folosi
de cele inferioare, prin cuvântul Său, de care e nedespărţit Duhul Său”19.
Din expresia de la Facere 1,2 se poate înţelege că este vorba de lucrarea creatoare a Duhului
Sfânt, care se exercită asupra materiei informe, căci se cunoaşte rolul său de ipostas chemat să
desăvârşească.
Deşi autorul cărţii Facerea nu precizează că Duhul Sfânt a participat la creaţie alături de Fiul,
acest lucru reiese din alte texte scripturistice. în Facerea cap. I nu este menţionată în nici una din
cele 6 zile acţiunea creatoare a Duhului Sfânt. Cu toate acestea El a participat nu numai la crearea
lumii văzute, ci şi la crearea lumii nevăzute. În Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte şi
de participarea Duhului Sfânt la crearea lumii spirituale. Astfel, în Cartea a II-a unde vorbeşte
„Despre îngeri” spune: „Toţi îngerii au fost zidiţi prin Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul Duh
prin Sfinţire, participând la luminare şi la har în măsura vredniciei şi rangului lor... Ei au din afară
sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul”20.

18
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit, p. 77.
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993, p.
58.
20
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 2005, p. 47.

12
Sfântul Irineu de Lugdunum spunea că Duhul Sfânt şi Fiul sunt „cele două mâini ale lui
Dumnezeu”. Astfel Tatăl a adus la existenţă cu ajutorul Cuvântului şi a Sfântului Duh întreaga
creaţie. în cărţile Vechiului Testament întâlnim de mai multe ori expresia „mâinile Lui” ca o aluzie
la cele două persoane ale Sfintei Treimi prin care Tatăl crează. Astfel, cu ajutorul Fiului şi al
Duhului Sfânt a fost creată lumea îngerilor căci „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18,1). Despre prezenţa Duhului Sfânt la crearea îngerilor ne
vorbeşte şi psalmistul David când zice: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul
gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32,6). Tâlcuind acest verset în Omilii la Psalmi, Sfântul
Vasile cel Mare spune: „După cum Cuvântul cel creator a întărit cerul, tot aşa Duhul cel din
Dumnezeu... are în El toate puterile. Prin Duhul s-a întărit toată puterea cerească; adică tot ce este
puternic, statornic şi sigur în sfinţenie şi în toată virtutea cuvenită puterilor celor sfinte care îşi au
ajutorul de la Duhul Sfânt... Aducerea îngerilor la existenţă a facut-o Cuvântul, Făcătorul
universului; dar sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfânt”21. Rezumând cele spuse de părintele
capadocian putem afirma că Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu au participat la crearea lumii
îngerilor, Duhul având rolul de sfinţitor prin excelenţă a „cereştilor şi netrupeştilor puteri”.
După ce Duhul Sfânt a participat alături de Fiul lui Dumnezeu la crearea lumii nevăzute,
participă şi la crearea lumii văzute „din nimic”, deşi „Pământul era netocmit şi gol” (Facerea 1,2).
Sensul acestei expresii este acela că pământul încă nu primise porunca germinării, nici frumuseţea
vieţii. Acestea aveau să fie date de către Duhul Sfânt care „se purta pe deasupra apelor”. Aşadar
Duhul Sfânt susţine şi imprimă mişcarea cosmosului încă de la facerea lumii.
Creaţia lumii în 6 zile este în mod special a Duhului, căci El este cel care i-a comunicat şi
continuă să-i comunice ei viaţă din puterea lui Dumnezeu. Tatăl este originea ultimă a creaţiei, Fiul
este cel prin care lumea a fost adusă la exsitenţă, iar Duhul Sfânt este Cel în care iumea şi tot ceea
ce este într-însa primeşte existenţa şi se menţine în ea.
Duhul Sfânt este prezent la crearea lumii văzute din prima şi până în ultima zi. Astfel El este în
ziua I când a fost creată lumina, în ziua a II-a când a fost creată „tăria”, în ziua a III-a când a fost
creat pământul şi verdeaţa, în ziua a IV-a când au fost făcuţi cei doi luminători mari şi stelele, în
ziua a V-a când au fost aduse la existenţă animalele din apă şi păsările cerului şi în ultima zi a
creaţiei când au început a mişuna pe faţa pământului fiarele sălbatice şi animelele domestice
(Facerea 1,2-25).

21
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit, p.78.

13
Fără lucrarea Duhului Sfânt nu ar fi fost creată lumea, căci întreaga creaţie este „lucrarea
comună a Treimii, iar cele trei persoane sunt cauza fiinţei create în mod diferit, deşi unit”22. Toată
lucrarea creaţiei poartă pecetea Sfintei Treimi, căci nici o altă existenţă din cer sau de pe pământ,
nu are puterea de a crea în afară de Dumnezeu cel în Treime slăvit. Lucrarea Tatălui care lucrează
totul în toate nu este nedesăvârşită, nici lucrarea Fiului născut din veci din Tatăl nu prezintă lipsuri,
dar ea se desăvârşeşte de Duhul Sfânt. Tatăl putea să creeze lumea şi pe om numai prin voinţa Sa
şi să se lipsească de concursul Fiului, dar a dorit să creeze lumea prin Fiul. Nici Fiul nu ar fi avut
nevoie de colaborator, adică de persoana Duhului Sfânt, însă El a vrut ca întreaga creaţie să fie
desăvârşită de Sfântul Duh. De aceea Dumnezeu crează în Treime, iar Duhul Sfânt participă din
plin la această creaţie pentru a o aduce la existenţă „din iubire”.
Duhul Sfânt este nu numai de faţă, ci şi participant la crearea omului, la sfârşitul celei de-a VI-
a zi. înainte de a-i dărui viaţă, Duhul Sfânt participă şi la luarea hotărârii de a-1 crea pe om alături
de Tatăl şi de Fiul: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...”
(Facerea 1,26). Iată deci, că Duhul Sfânt a participat alături de celelalte două persoane ale Sfintei
Treimi nu doar la crearea propriu-zisă a omului, ci şi la luarea hotărârii ca acesta să fie adus la
existenţă şi pus stăpân peste întreaga creaţie.
După ce Treimea a creat pe bărbat şi pe femeie, Duhul Sfânt le-a fost împărtăşit acestora căci
„Dumnezeu i-a binecuvântat” (Facerea 1,28). Binecuvântarea este semnul prin care harul Duhului
Sfânt se revarsă peste fiinţa noastră pentru a desăvârşi chipul lui Dumnezeu în om, iar acest har s-a
revărsat şi peste protopărinţii noştri când au fost binecuvântaţi de Creator.
În capitolul II al cărţii Facerea este prezentată mai detaliat crearea omului, iar din această
prezentare se poate constata participarea directă a Duhului Sfânt: „Atunci, luând Domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul
fiinţă vie” (Facerea 2,7). Din acest verset scripturistic putem observa că „în actul creării omului
este implicat Duhul Sfânt, căci sufletul primeşte în acest timp viaţă şi harul divin. Iată că, încă de
la creaţie primul om a primit de la Duhul Sfânt harul prin care omul se înrudea cu Dumnezeu”23.
Omul devine fiinţă vie când Dumnezeu îi insuflă viaţa, deoarece a primit harul Duhului Sfânt
care este principiul adevărat al existenţei noastre. Prin „suflare de viaţă” trebuie să-1 înţelegem pe
Duhul Sfânt care „sădeşte în om nu atât viaţa biologică, căci aceasta o au şi animalele, care nu

22
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti,
pag. 129, apud Ibidem, p.79.
23
Natalia Manoilescu Dinu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1993, p.52.

14
primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa
spirituală”24.
Duhul Sfânt care a participat la crearea omului este suflarea lui Dumnezeu, care face ca în om
să se contureze din ce în ce mai frumos chipul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu 1-a creat pe om din
iubire pentru a-1 pune stăpân peste creaţie, 1-a creat suflând în el suflarea Lui proprie, adică Duhul
Sfânt care este „Duhul lui Dumnezeu şi principiul însuşi al existenţei noastre. Omul nu e cu
adevărat om decât pentru că suflarea (Duhul lui Dumnezeu) este în el; şi omul nu este cu adevărat
liber decât când această suflare (acest Duh) îl inspiră”25.
Psalmii lui David şi alte cărţi vorbesc deasemenea despre participarea Duhului Sfânt la crearea
omului, alături de Cuvântul lui Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă
şi mă voi învăţa poruncile Tale” (Ps. 118,73). Acelaşi lucru îl întâlnim şi în cartea Iov (Iov 10, 8-
10). „Mâinile lui Dumnezeu” sunt aşa cum afirma Sfântul Irineu, Dumnezeu Fiul şi Duhul Sfânt.
Din cărţile Vechiului Testament reţinem participarea Duhului Sfânt la crearea lumii şi a
omului. El s-a împărtăţit întregii creaţii aşa cum a afirmat Sfântul Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt se
împarte în toată creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea
Duhul nu este micşorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este
împărţit celor care participă la El, iar cei care îl primesc sunt plini de Duhul, iar Duhul Sfânt
rămâne neîmpuţinat”26.
Încă de la crearea sa, omul a fost în continuă legătură cu Duhul Sfânt, iar întreaga creaţie s-a
împărtăşit de Duhul Sfânt prin energiile Sale necreate.
Vechiul Testament ne relevează că toate persoanele au participat la crearea lumii, căci „în
Treime nu există un factor creator şi un altul creat, în integralitate fiind creatoare şi dătătoare” De
câte ori vom întâlni în cărţile vetero-testamentare cuvântul „Duh” în relaţie cu creaţia trebuie să ne
ducem cu gândul la Duhul Sfânt căci „Nu este posibil ca atunci când auzi cuvântul „Duhul” să-ţi
închipui o fiinţă limitată, supusă schimbărilor, ci, îndreptându-ţi mintea către cele superioare, este
necesar să te gândeşti la o fire spirituală, cu putere infinită, nelimitată...Trăieşte nu pentru că i-a
dăruit cineva viaţă, ci pentru că El este dătătorul vieţii”27.
Că „Duhul este Duhul Sfânt care a participat activ la crearea lumii şi a omului reiese şi din
Psalmul 32,6 „Cerurile s-au făcut cu Cuvântul Domnului şi toate puterile cereşti cu suflarea

24
Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, pag. 268
25
Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pag. 171.
26
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit, p.82.
27
Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, p.38.

15
(Duhul) gurii Lui”. Aşadar „Duhul gurii” lui Dumnezeu care a fost prezent la creaţie este Duhul
Sfânt.
Ca o concluzie, putem afirma că Duhul Sfânt este părtaş la crearea unviersului alături de Tatăl
şi de Fiul, lucru menţionat şi în paginile cărţilor Vechiului Testament. Nu doar „preotul întregului
cosmos” - omul, poartă în sine icoana Treimii în origine şi fiinţa sa, ci şi întreaga creaţie.
În lucrarea Jertfa şi răscumpărare, părintele Galeriu spunea - „Revelând pe Tatăl ca izvor al
Dumnezeirii şi al creaţiei, Logosul împărtăşeşte lumii raţiunea şi finalitatea ei, iar Duhul Sfânt
dinamismul şi chipul ei”28.

Duhul Sfânt şi poporul ales


După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, omul a început să se depărteze de Creatorul său
din ce în ce mai mult. Păcatele sale au ajuns a fi atât de numeroase şi de mari, încât Dumnezeu a
hotărât să-1 piardă pe om de pe faţa pământului (Facerea 6,7). Noe a aflat har înaintea Creatorului,
astfel că el împreună cu familia sa au supravieţuit potopului. După încetarea potopului, Noe a adus
jertfă, iar mirosul acesteia a fost bineplăcut lui Dumnezeu, care a hotărât să nu mai blesteme
pământul pentru fărădelegile omului. După potop oamenii s-au înmulţit din nou, dar odată cu
aceştia şi păcatele. Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu-L mai piardă pe om şi-a ales un popor în
mijlocul căruia avea să Se manifeste şi pe care avea să-1 binecuvinteze. Acest popor ales de
Dumnezeu în mijlocul căruia avea să se nască Mesia a fost poporul lui Israel. Acestuia Dumnezeu
i-a purtat o grijă deosebită de la Avraam şi până la venirea în lume a Fiului Său.
Această grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel a fost acordată prin persoana Duhului
Sfânt. Aşadar, în viaţa poporului ales este prezentă a treia persoană a Sfintei Treimi. Cercetând
paginile Vechiului Testament putem afirma fără să greşim că „Istoria lui Israel s-a desfăşurat la
umbra Sfântului Duh, ea fiind rezultanta conlucrării dintre chemarea divină şi răspunsul dat
acesteia de către libertatea noastră”.
Începând cu patriarhul Avraam şi continuând cu Isaac, Iacov, Moise, Judecători, Regi, Profeţi,
Duhul Sfânt a fost alături de poporul cel iubit al lui Dumnezeu, căci „Lumineză pe toţi pentru a
înţelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeţi, înţelepţeşte pe legiuitori, sfinţeşte pe preoţi, întăreşte pe
împăraţi, desăvârşeşte pe drepţi, umple de cinste pe cei curaţi sufleteşte şi trupeşte, dă harurile
tămăduirilor, învie pe morţi, dezleagă pe cei legaţi”29.

28
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit., p.83.
29
Ibidem, p.92.

16
Într-adevăr Duhul Sfânt l-a luminat pe Avraam şi a fost alături de acesta scoţându-1 din hăţişul
idolatriei semenilor săi şi povăţuindu-1 să meargă în pământul făgăduinţei pentru a se închina
Dumnezeului adevărat. Acelaşi Duh Sfânt l-a ales şi l-a trimis pe Moise la fraţii săi din robie, ca
să-i elibereze de sub stăpânirea egipteană. Acelaşi Duh Sfânt a dat lui Moise şi fratelui său Aaron
puterea de a face minuni şi de a sfinţi poporul. Duhul Sfânt i-a întărit pe judecători împotriva
vrăjmaşilor căci s-a revărsat asupra lor. Astfel Duhul Sfânt s-a revărsat peste Otniel: „Şi a fost
Duhul Domnului peste acesta şi a fost el judecător lui Israel” (Judecători 3,10); peste Ghedeon
(Judecători 6,34); peste Ieftae (Judecători 11,29); peste Samson (Judecători 14,6,14,19,15,14).
Duhul Sfânt a uns pe conducătorii lui Israel (Saul, David, Solomon), pentru ca aceştia să îndrume
poporul să slujească Dumnezeului adevărat. Şi tot Duhul Sfânt grăia prin proorocii poporului ales:
„Şi a zis Domnul către mine” (Isaia 8,l),etc. Duhul lui Dumnezeu i-a pătruns pe prooroci, i-a
inspirat pe aceştia şi i-a întărit să-L mărturisească pe Mesia cel mult aşteptat.
Duhul Sfânt a fost alături de fiii lui Israel la toate momentele mai importante: la eliberarea
acestora din robia egipteana, la trecerea prin Marea Roşie când a despărţit-o printr-un vânt puternic
(Ieşirea 14,21; 15,10), la nimicirea vrăjmaşilor (Ieşirea 10,19; Numeri 11,31), la încheierea
Legământului pe Muntele Sinai, etc.
Chiar şi atunci când fiii lui Israel L-au supărat pe Duhul Sfânt cu tot felul de păcate. Acesta nu
i-a părăsit, ci a continuat să fie alături de ei. El i-a condus timp de 40 de ani prin pustiul Arabiei, i-a
călăuzit sub chipul „norului” şi „stâlpului de foc”, le-a înviat morţii (III Regi 17,17-22), iar pe cei
cu sufletul curat i-a ridicat la cer, aşa cum a fost cazul lui Enoh (Facerea 5,24) şi al lui Ilie (IV
Regi 2,11).
Iată aşadar că toate evenimentele importante din istoria poporului ales s-au realizat prin
acţiunea Duhului Sfânt, căci a fost alături de acest popor la tot pasul. Cu privire la lucrul aceasta
Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cine neagă că acţiunile înteprinse de Marele Dumnezeu, izvorâte
din bunătatea lui Dumnezeu s-au împlinit prin harul Duhului? Cercetând pe cele din trecut:
binecuvântarea patriarhilor, ajutorul dat prin lege, profeţiile, bravurile în războaie, minunile
drepţilor, toate au fost realizate prin Duhul”30.

Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel


La Ieşirea 31,18 se spune: „După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai,
i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

30
Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, p. 55.

17
Pe Muntele Sinai, în prezenţa Duhului Sfânt (norul), Dumnezeu a dat poporului Său prin Moise
Legea pe care trebuia să o respecte pentru a se bucura de binefacerile şi mila Sa. Pentru ca Moise
să nu omită ceva în momentul în care avea să comunice poporului Legea, Dumnezeu a scris „cu
degetul” pe două table conţinutul Legii. Unii Sfinţi Părinţi au văzut în acest „deget" care a
inscripţionat Legea pe însuşi Duhul Sfânt. Sfântul Grigorie de Nyssa este unul dintre cei care
identifică „degetul lui Dumnezeu” cu Duhul Sfânt. În Viaţa lui Moise avea să afirme: „Iar degetul
acesta este Duhul Sfânt, Care este numit adeseori de Scriptură deget”31 .
Legea Veche a fost dată poporului ales de către Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt.
Mergând mai înainte, în cartea Levitic, versetele 8,10-12: „Apoi a luat Moise mirul de miruit şi
a miruit cortul şi toate cele din el şi le-a sfinţit. A stropit cu el de şapte ori asupra jertfelnicului şi a
miruit jertfelnicul şi toate obiectele lui, baia şi căpătâiul ei şi le-a sfinţit. După aceea a turnat Moise
mir pe capul lui Aaron şi l-a uns şi 1-a sfinţit”.
Practica ungerii cu mir sau untdelemn a anumitor persoane este des întâlnită în Vechiul
Testament. în acest sens amintim de ungerea lui Saul de către Samuel (I Regi 10,1), a lui David de
către acelaşi Samuel (I Regi 16,13) şi a lui Solomon de către preotul Ţadoc (III Regi 1,39).
Ungerea cu mir sau untdelemn a persoanelor sau a lucrurilor este semnul sfinţirii acestora de
către Duhul Sfânt. În textul de mai sus se arată că atât cortul, cât şi jertfelnicul şi obiectele din cort
s-au sfinţit. De asemenea, şi Aaron a fost sfinţit după ce a fost sfinţit cu mir. Atât cortul cât şi cele
ce se aflau în el, cât şi Aaron, s-au sfinţit datorită harului Duhului Sfânt care s-a revărsat asupra lor
prin mir.
Astăzi, în Biserica Ortodoxă, una dintre cele 7 Sfinte Taine este Mirungerea sau ungerea cu
Sfântul Mir. Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu vin natural şi cu diferite arome, în număr de
38. Ca şi în Legea Veche, Sfântul Mir se întrebuinţează pentru sfinţirea bisericilor, a antimiselor,
etc. Numărul mare al aromatelor care intră în compoziţia sa simbolizează mulţimea darurilor
Duhului Sfânt.
Mirul întrebuinţat de Moise pentru ungerea cortului şi a lui Aaron conţinea acelaşi Duh Sfânt
pe care îl conţine şi astăzi Sfântul Mir utilizat în Biserica Ortodoxă.
În Numeri 11,17 şi 25 se vorbeşte despre duhul pe care Dumnezeu vrea să-l dea celor 70 de
căpetenii ale poprului: „Că mă voi pogorî acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua din duhul care este
peste tine şi voi pune peste ei... Şi S-a pogorât Domnul în nor şi a vorbit cu el; şi a luat din duhul

31
Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, în „Scrieri”, traducere de Pr.Prof. Dumitru Staăniloae şi Pr. Ioan Buga,
colecţia P.S.B., vol.29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, apud Ibidem, p.39.

18
care era peste el şi a pus peste cei şaptezeci de bărbaţi căpetenii. îndată însă cum a odihnit duhul
peste ei, au început a prooroci, dar apoi au încetat”.
Duhul pe care Dumnezeu îl va lua de la Moise pentru a-1 pune şi peste cei 70 de bărbaţi nu
este altul decât Duhul Sfânt. Prezenţa Sa este confirmată de „norul” prin intermediul căruia
Dumnezeu S-a pogorât.
Sfinţii Părinţi vin din nou în sprijinul nostru pentru a ne ajuta să întrezărim prezenţa Duhului
Sfânt la acest eveniment. În „Catehezele” sale Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: „Acest Duh S-a
pogorât peste cei 70 de bătrâni de pe vremea lui Moise. îţi spun asta ca să-ţi înfăţişez acum că
Duhul Sfânt ştie toate şi lucrează cum vrea. Au fost aleşi 70 de bătrâni: Şi s-a pogorât Domnul în
nor şi a luat din Duhul care este peste Moise şi a pus peste cei 70 de bătrâni" (Numeri 11,25). N-a
fost împărţit Duhul, ci a fost împărţit harul în câte vase erau şi după puterea celor care l-au primit.
în tabără au fost numai 68 de bătrâni care au profetizat. Eldad şi Medad nu erau acolo. Asta s-a
făcut spre a se dovedi că n-a fost Moise cel care a împărţit harul, ci Duhul cel care lucrează”32.
Din acest text vedem că Dumnezeu însuşi ia din Duhul Sfânt care este de la El în Moise şi dă
altora, ca să se arate pe de o parte că Dumnezeu face această înzestrare a altora cu Duhul Sfânt, dar
acest Duh nu este altul decât cel din Moise, menţinându-se prin aceasta unitatea în cugetare şi în
lucrarea de conducere a poporului.
Într-o altă lucrare de-a sa intitulată Glafire, Sfântul Chiril al Alexandriei mai scoate o dată în
evidenţă că Duhul pe care Dumnezeu 1-a luat din Moise pentru a-1 pune şi peste ceilalţi 70 de
bărbaţi nu este altul decât Duhul Sfânt: „Şi se spune că Dumnezeu a luat din Duhul ce se afla peste
Moise şi s-a pus în cei aleşi, nu pentru alt motiv, ci ca să credem că prin Unul şi Acelaşi Duh
sfinţeşte Dumnezeu pe sfinţii dinainte de noi şi pe noi”33.
Un mare scriitor prolific al Bisericii, Origen, ne atrage atenţia că prin cuvintele: „Domnul... a
luat din duhul care este peste el şi a pus peste cei şaptezeci de bărbaţi căpetenii” (Numeri 11,25) nu
trebuie să înţelegem că: „Dumnezeu a luat de la Moise o substanţă materială şi corporală, a
împărţit-o în 70 de părţi şi aşa a dat câte o frântură fiecărui bătrân. Este o impietate a înţelege astfel
natura Duhului Sfânt”34.
O altă dovadă în plus pentru a întări afirmaţia că acest Duh luat de la Moise şi dat şi celorlalţi
70 de bărbaţi este aceea că, cei 70 au început să proorocească. Aşa cum ştim, proorocii sunt

32
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit., p.45.
33
Idem, op.cit., p.46.
34
Origen, Omilii la Numeri, în „Scrieri alese, partea I”, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P.S.B., nr. 6,
EdituraIBMBOR, Bucureşti, 1981, pag. 146, apud Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit.,p.46.

19
persoanele asupra cărora lucrează Duhul Sfânt. Şi în cazul de faţă, cei 70 au proorocit datorită
faptului că Duhul Sfânt lucra prin ei.
Mai trebuie remarcat şi un alt aspect care reiese din acest text. Duhul Sfânt, chiar şi în Vechiul
Testament nu se revarsă peste oricine. Origen observă acest lucru şi afirmă: „Duhul nu se
odihneşte asupra oricui, după cum citim, ci numai peste sfinţi şi peste cei fericiţi. Duhul lui
Dumnezeu se odihneşte peste cei care au o inimă curată şi peste cei care au curăţit sufletul lor de
păcat”35.

IV. Duhul Sfânt în viaţa şi activitatea Mântuitorului

Coborârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul


Evenimentul botezării Mântuitorului la Iordan de către Ioan Botezătorul marchează începutul
misiunii publice a lui Hristos. Coborârea Duhului Sfânt peste Iisus la începutul misiunii lui publice, cu
toate că Duhul era prezent în El de la zămislirea Lui, a fost semnul că, de aici încolo, Duhul îşi începea
35
Pr.Conf.Univ.Dr. Octavian Pop, op.cit., p.46.

20
lucrarea de împuternicire a lui Iisus în vederea ducerii la îndeplinire de către El a misiunii unice pe
care o avea de la Tatăl.
Toate cele patru evanghelii relatează despre coborârea Duhului Sfânt peste Iisus, în prezenţa lui
Ioan Botezătorul, la Iordan. Evangheliştii sinoptici precizează că Duhul a venit peste Mântuitorul după
ce Acesta a fost botezat în apă (Matei 3,16; Marcu 1,10; Luca 3,21-22), iar cel de-al patrulea
evanghelist nu relatează despre botezul în apă a lui Iisus, ci doar despre coborârea Duhului peste El, în
timp ce Ioan se afla la Iordan, botezând poporul (Ioan 1,29-34). Această precizare este importantă mai
ales când luăm în considerare faptul că unii teologi, în mod eronat, consideră că coborârea Duhului
peste Iius ca fiind o consecinţă automată a botezării Sale. Luca, cel de-al treilea evanghelist, ne oferă
două detalii importante. Primul este că Iisus Hristos Se ruga atunci când Duhul Sfânt S-a coborât
peste El. Legătura dintre rugăciune şi primirea Duhului este subliniată cu precădere de Luca (Luca
11,13; Fapte 1,14; 2,1; 4,31). Al doilea detaliu are de a face cu modul în care Duhul Se coboară peste
Hristos, şi anume „în chip trupesc, ca un porumbel”. Această descriere accentuează manifestarea
obiectivă, fizică a Duhului. Importanţa evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste Iisus la Iordan este
dată şi de faptul că, în acest moment decisiv pentru misiunea lui Iisus, toate cele trei Persoane ale
Dumnezeirii au fost prezente, manifestându-Se într-o formă perceptibilă pentru simţurile omeneşti.
Fiul era Iisus care tocmai ieşea din apa botezului, Duhul Sfânt a luat chipul unui porumbel care a venit
peste Fiul (Ioan 1,32-33), iar Tatăl Şi-a manifestat prezenţa prin glasul care a fost auzit: „Acesta este
Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,17).

Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Mântuitorul


Coborârea Duhului Sfânt peste Iisus la Iordan a avut rolul de a-L iniţia pe Iisus Hristos ca Mesia şi
a fost, totodată, ceremonia de inaugurare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Sfânta Scriptură, însă,
nu spune nimic despre vremea când a venit împărăţia lui Dumnezeu. Într-un fel, ea era prezentă în
activitatea lui Iisus, ceea ce demonstra domnia lui Dumnezeu peste puterile veacului trecut (Matei 12,
28). Pe de altă parte, Hristos i-a învăţat pe ucenici să se roage şi să ceară venirea împărăţiei (Matei 6,
10). Avem motive solide să credem că ea a venit într-un sens mai profund de abia după lucrarea
ispăşitoare şi înălţarea lui Hristos, adică la Cincizecime (cf. Marcu 9, 1; Filipeni 2, 9-11). Prin urmare,
oricât de important ar fi el, „botezul lui Iisus în Duhul” nu trebuie considerat pivotul în jurul căruia „se
învârte întregul plan al mântuirii”, aşa cum susţin aceşti cercetători.
Experienţa Mântuitorului la Iordan a fost însă una de împuternicire, mai precis, prima Sa
împuternicire de către Duhul, chiar la începutul misiunii Sale mesianice. La acest moment se gândeşte
probabil Petru când, aflându-se în casa lui Corneliu, proclamă că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi

21
cu putere pe Iisus din Nazaret” (Fapte 10, 38). La Iordan nu numai Isus începea o nouă misiune, ci şi
Duhul; dacă până în acest moment Duhul a contribuit la zămislirea pruncului, iar apoi la creşterea lui
în înţelepciune şi har (Luca 2, 40), de acum încolo El va fi puterea sau ungerea divină care îl va însoţi pe
Fiul întrupat în orice acţiune de lucrare.

Activitatea profetică a lui Hristos


Cu siguranţă, în timpul misiunii Sale pe pământ, Iisus Hristos a fost un profet, atât în sensul că a
transmis mesajul lui Dumnezeu cu un glas profetic, cât şi prin faptul că a prezis multe evenimente din
viitorul apropiat şi din viitorul îndepărtat, învăţăturile Sale, de asemenea, au atestat calitatea lui de
profet. De fapt, pentru mulţi din popor el era „Proorocul” (Luca 7,16; 9,8,19; Ioan 4,19). în tot timpul
activităţii sale mesianice, Duhul Sfânt era peste Iisus ca sursă a rostirilor Sale profetice. La Matei
12,18-21 se arată cu claritate că Hristos a împlinit profeţia din Isaia 42,1-4, prin faptul că Duhul era
peste El ca Duh profetic prin care va vesti judecata: „Iată Fiul Meu pe care L-am ales, iubitul Meu
întru care a binevoit sufletul Meu. Pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti ... Şi în
numele Lui vor nădăjdui neamurile”.
Cu toate că Iisus, ca Dumnezeu întrupat, nu S-a „deşertat” în chenoza Lui de atributele divine (cf.
Filipeni 2,6-7), ci numai de slava Sa, El a ales să nu Se folosească de acestea, ci să depindă în
misiunea Sa de Duhul Sfânt.

Activitatea miraculoasă a Mântuitorului


Câteva referinţe biblice din evanghelii şi Faptele Apostolilor indică faptul că şi activitatea
miraculoasă a Mântuitorului Iisus Hristos a depins de Duhul Sfânt.
Astfel, evanghelia după Ioan începe cu relatarea minunii din Cana Galileii, unde Mântuitorul a
transformat apa în vin (2,1-11). Precum se relatează la Ioan 2,11: „Acest început al minunilor l-a făcut
Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El”, aceasta a fost prima
minune săvârşită de Mântuitorul după Botez, după începutul activităţii publice a Mântuitorul. Este o
minune relatată doar de Evanghelistul Ioan. Abia după ce a săvârşit această minune au început să
creadă în El ucenicii, adică Mântuitorul le-a dat o dovadă a puterii Sale ca Dumnezeu-Om, întrupat
din Fecioara Maria. Aici El „Şi-a arătat slava Sa”, adică a dovedit că este nu numai un simplu om, nu
o persoană care ar fi căutat să înşele pe alţii, ci şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Care este în
Ceruri”. Precum Duhul Sfânt este invocat in slujba sfinţirii apei sa vină şi să se coboare peste apă
pentru a o sfinţi, tot aşa aici Duhul Sfânt este Cel care transformă în mod nevăzut apa în vin, iar
Mântuitorul este Persoana Sfintei Treimi, Care este săvârşitorul văzut al acestei minuni.

22
A doua minune relatată de Sfântul evanghelist Ioan este cea a vindecării unui slujitor regesc (4,
46-54). Aceasta s-a petrecut tot în Cana Galileii, acolo unde Mântuitorul făcuse prima Sa minune.
Mai sunt relatate multe minuni in evanghelia după Ioan, precum: înmulţirea celor cinci pâini şi doi
peşti (6,1-14); umblarea minunată a lui Iisus Hristos pe mare (6,16-21); vindecarea orbului din naştere
în zi de sâmbătă (9,1-38); învierea lui Lazăr (11,11-45), ş.a.
Apoi, din alte texte ale Evangheliei după Ioan reiese foarte clar că Mântuitorul lucra cu puterea
celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi-Tatăl şi Duhul Sfânt- glasul din cer care s-a auzit la
intrarea în Ierusalim a Domnului (12,27-30); arătarea celui care avea să-L vândă, în faţa celorlalţi
ucenici (13,21-27); prevestirea faptului că Petru Îl va tăgădui pe El, în faţa celorlalţi iudei, atunci
când va fi prins (13,36-38); făgăduinţa Duhului Sfânt (14,26; 15,26; 16,13-14); rugăciunea lui
Hristos pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii (Ioan cap.17); vorbirea cu Pilat si cu
cei care l-au prins, patimile şi cuvintele rostite pe cruce, învierea si arătările după inviere, sunt tot
semne ale lucrării şi prezenţei Duhului Sfânt în Mântuitorul Iisus Hristos (cap.18-21).
Duhul Sfânt este Cel Care uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Prin aceasta,
El este puterea sfinţitoare, de viaţă făcătoare şi unificatoare în Biserică. Prin Duhul curge şi
sporeşte pe mai departe până la sfârsitul veacurilor, viaţa dumnezeiască în Biserică. El întreţine
această viaţă în ea, adică menţine Biserica în continuare36.
Prin Duhul Sfânt intră în comuniune cu noi, oamenii, Însuşi Dumnezeu: prin El ne împărtăşim
din însăşi viaţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, la randul Său, Se împărtăşeşte din viaţa noastră
umană. De asemenea, prin prezenţa Duhului Sfânt, Dumnezeu acţionează asupra vieţii noastre, iar
noi acţionăm cumva prin viaţa noastră, prin bucuriile şi suferinţele noastre, asupra lui Dumnezeu37.

Duhul Sfânt şi naşterea din nou


Ca şi în Vechiul Testament, mai multe texte din Noul Testament îl prezintă pe Duhul Sfânt ca
subiect al înnoirii. Dar activitatea Duhului Sfânt în viaţa unei persoane începe înainte de înnoirea
acesteia. Unii autori susţin că prima lucrare a Duhului Sfânt în viaţa unui credincios este pocăinţa,
urmată de naşterea din nou, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie precizat însă că nu există o bază
biblică pentru afirmaţia că pocăinţa este lucrarea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, există puternice
argumente biblice prin care se poate susţine că pocăinţa este responsabilitatea exclusivă a omului.
Singura activitate soteriologică a Duhului înainte de naşterea din nou este dovedirea vinovăţiei lumii,

36
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol.II, Bucureşti, 1978, p.302-303, apud
Pr.Prof.Dr.Nicolae Achimescu, Rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră astăzi, în Teologie şi Viaţă, anul XII, 1-
4/2002, p.18.
37
Ibidem.

23
respectiv, a omului. Iisus le spune ucenicilor că, atunci când va veni Duhul Sfânt, „El va vădi
lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16,8). Verbul folosit aici de apostolul Ioan poate
fi tradus atât prin a dovedi pe cineva vinovat cât şi a convinge pe cineva de vinovăţie. Aşadar,
grupul de cuvinte va vădi lumea de păcat, poate fi înlocuit pentru nuanţare cu va convinge lumea
că este vinovată... Pocăinţa nu este menţionată în acest text, iar în restul Noului Testament unde
este menţionată ea este ori poruncită (Matei 3,2,11; 4,17; Marcu 1,15; Fapte 2,38; 3,19; 8,22; 17,30;
26,20; Rom. 2,4; cf. Luca 24,47; Fapte 20,21), ori prezentată ca o responsabilitate a omului (Matei
11,20; 21,32; Marcu 6,12; Luca 5,32; 13,3, 5; 15,7; 16,30; II Petru 3,9; cf. Tit 2,11-12).
Există doar trei texte biblice unde găsim într-adevăr afirmaţia că Dumnezeu dă pocăinţa lui
Israel (Fapte 5,31), neamurilor (Fapte 11,18) şi celor potrivnici (II Timotei 2,25). Dar printre
multele sensuri ale verbului a da, folosit în aceste pasaje, este şi acela de a permite, a lăsa, a da
posibilitatea. Având în vedere faptul că, în propovăduirea lor, apostolii au fost atât de categorici
arătând că pocăinţa este responsabilitatea omului, poruncind chiar pocăinţa prin autoritatea pe
care au avut-o de la Duhul Sfânt, nu putem înţelege verbul „a da” în aceste versete decât cu sensul
de „a permite” sau „a da posibilitatea”. Aşadar, în aceste pasaje, Luca şi Pavel nu spun altceva
decât că Dumnezeu dă lui Israel, neamurilor şi celor potrivnici posibilitatea să se pocăiască.
Dumnezeu nu dă nimănui pocăinţa în sensul că îl forţează pe om să se pocăiască. Pocăinţa,
repetăm, este responsabilitatea exclusivă a omului. Ceea ce face Duhul Sfânt este ca, într-o etapă
premergătoare pocăinţei, să-i arate omului starea sa de păcat şi, astfel, să-1 ajute să realizeze
nevoia de pocăinţă. Dacă am susţine că Duhul îi dă unuia pocăinţa, în sensul de a o stârni, atunci
am transfera responsabilitatea pocăinţei de pe om pe Duhul Sfânt şi am fi obligaţi să acceptăm
doctrina predestinării. în actul mântuirii, Dumnezeu şi omul acţionează alternativ, fiecare în baza
acţiunii precedente întreprinse de celălalt. Iniţiativa o are, însă, Dumnezeu şi, de aceea, toate
acţiunile care conduc la mântuire, atât acţiunile omului cât şi cele ale lui Dumnezeu, sunt expresii
ale harului lui Dumnezeu. Elementele procesului de mântuire a unui om sunt următoarele:

• Dumnezeu: aduce vestirea Evangheliei şi, prin ea, dovedirea lumii ca fiind păcătoasă;
• Omul posedă credinţa şi pocăinţa;
• Dumnezeu (Duhul Sfânt), prin Care de realizează naşterea din nou;
• Omul împlineşte mărturisirea credinţei în botezul în apă;
• Dumnezeu săvârşeşte în mod nevăzut botezul cu Duhul Sfânt (adică umplerea sau
împuternicirea cu Duhul Sfânt);

24
• Omul asistat de Duhul Sfânt are ca efect sau urmare pozitivă si benefică pentru suflet,
sfinţirea.

Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan


Prima expunere a învăţăturii cu privire la naşterea din nou în Noul Testament se găseşte în
Evanghelia după Ioan, ca parte a dialogului dintre Iisus şi Nicodim (Ioan 3,1-21). Subiectul principal
al conversaţiei este legat de condiţiile care trebuie îndeplinite pentru intrarea în împărăţia lui
Dumnezeu. O primă afirmaţie pe care o face Iisus este: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om
nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (3,3). întrucât naşterea din nou a fost
înţeleasă de Nicodim ca o referire la naşterea fizică, Iisus repetă ideea, formulând-o însă diferit,
astfel încât interlocutorul Său să înţeleagă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva
din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (3,5). O primă observaţie care
poate fi făcută este că Ioan identifică naşterea din nou sau de sus cu naşterea din apă şi din Duh.
Singura sursă, cauză şi origine a „naşterii de sus” este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate
acţiona asupra duhului omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu. Nici un act fizic
săvârşit de vreun om nu poate realiza ceea ce face Duhul lui Dumnezeu. Naşterea din nou începe cu
zămislirea, ca să ne exprimăm aşa, când Duhul lui Dumnezeu îl convinge pe om de păcat. Apoi, în
baza pocăinţei omului, începe procesul de regenerare, de creare a unui om nou (comparabil cu
„formarea intrauterină” a plodului). Punctul terminus al acestui proces de creare a omului nou,
proces care poate fi mai scurt sau mai de durată, este cunoscut ca naşterea din nou sau naşterea de
sus şi coincide, de regulă, cu botezul în apă. Chiar dacă lucrarea Duhului a început în viaţa
omului mai înainte, prin acea zămislire şi formare, Duhul îl naşte din nou pe credincios numai
în momentul în care acesta îşi exprimă credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos ca Mântuitor, în
apa botezului. Numai atunci devine omul membru al Trupului lui Hristos - Biserica.
O altă precizare foarte importantă este că Duhul nu produce naşterea din nou datorită
ritualului pe care-l înfăptuieşte credinciosul; aceasta are loc datorită credinţei pe care
credinciosul o mărturiseşte în apa botezului. Cu toate acestea, botezul este însă foarte
important atât pentru simbolistica lui bogată cât şi pentru faptul că este cadrul stabilit de
Dumnezeu în care cel convertit îşi mărturiseşte credinţa. De aceea, botezul în apă este o
condiţie a mântuirii (Marcu 16, 16; Fapte 2, 38).
Despre această înnoire a făpturii, în general, şi a omului,în special, prin botez avem
numeroase mărturii patristice.

25
Sfântul Clement Romanul, în Epistola a II-a către Corinteni, scotea în evidenţă bogăţia de
care trupul se împărtăşeşte când primeşte pe Duhul Sfânt, spunând că trupul sfinţit de Duhul
Sfânt, după botez, a fost un mijloc de atragere a multora spre creştinism38.
Epistola lui Barnaba compară trupul cu templul şi arată că Dumnezeu îl rezideşte, îl
înnoieşte prin Botez, după iertarea păcatelor39.

V. Promisiunea cu privire la venirea Duhului Sfânt (făgăduinţa unui


Mângâietor) - Evanghelia după Ioan, cap. 14-16

Dintre cele patru Evanghelii, Evanghelia după Ioan acordă o atenţie deosebită unor teme
teologice care sunt în strânsă legătură cu subiectul lucrării noastre, precum: adevărul, cunoaşterea
lui Dumnezeu, unirea omului cu Dumnezeu etc. Evanghelia după Ioan este poate cea mai
importantă carte nou-testamentară în ceea ce priveşte comunicare omului cu Dumnezeu la nivel

38
Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Dumnezeu Duhul Sfânt-Înnoitorul a toată făptura, din perspectiva actuală a Ortodoxiei,
în Ortodoxia, nr.2/1990, p.189.
39
Ibidem, p.189.

26
ontologic, arătând că omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea reală de slava
Lui şi că această cunoaştere aduce cu sine viaţa cea adevărată.
Am reţinut din Evanghelia după Ioan textele referitoare la făgăduinţa trimiterii Sfântului Duh
de către Mântuitorul Iisus Hristos, cuprinse în capitolele 14-16. Am făcut aceasta nu numai pentru
că aici se vorbeşte despre Sfântul Duh, ci mai ales pentru că lucrarea Sfântului Duh apare a fi una
prin excelenţă ermineutică, într-un înţeles specific.
După prezentarea textelor în original şi în traducere românească, vom examina contextul şi
vom face analiza acestor texte din perspectiva problematicii ermineutice.
Evanghelia după Ioan
14,16-17, 25-26; 15, 26; 16, 6-15

 14,16: Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac;
14,17: Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L
cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
 14,25: Pe acestea vi le-am spus fiind Eu cu voi.
 14,26: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela
vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.
 15,26: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
 16,6: Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră.
 16,7: Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă
voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
 16,8: Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
 16,9: De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
 16,10: De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
 16,11: Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
 16,12: Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
 16,13: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va
vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
 16,14: Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
 16,15: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte
vouă.

27
Contextul
Textele care ne interesează în prezenta antologie ermineutică sunt incluse în cea de-a doua
parte a Evangheliei după Ioan, (care cuprinde capitolele 13-21). Este relevant pentru studiul de faţă
să menţionăm că unitatea textuală (cap. 14-16) din care o parte textele propuse spre analiză este
dominată de atmosfera despărţirii Mântuitorului Hristos de ucenicii Săi. Cu puţin inainte de
prinderea Sa şi de patimi, Mântuitorul Hristos ţine să fie împreună cu ucenicii Săi, să mănânce cu
ei ultima cină şi să le spună lucruri extrem de importante, dictate de momentul despărţirii şi de
gravitatea evenimentelor ce vor urma, începând cu trădarea lui Iuda. Iar înainte de sărbătoarea
Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi
cei din lume, până la sfârşit i-a iubit. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui
Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul..., ca să-L vândă (13,1-2). Gesturile de maximă importanţă pe
care le face Mântuitorul la această ultimă întâlnire cu ucenicii (vezi spălarea picioarelor
ucenicilor), ca şi cuvintele Sale (concentrate pe porunca cea nouă a iubirii), exprimă testamentar
esenţa Evangheliei Sale. Sfântul Ioan Evanghelistul consemnează un lung cuprinzător cuvânt de
rămas bun al Mântuitorului către ucenicii Săi (cap.14-16). Este vorba de o unitate textuală
distinctă, care face evidente intenţiile Sfântului Evanghelist40 privitoare la funcţia acesteia în planul
general al Evangheliei.
Cum era de aşteptat, o parte importantă a cuvântului are un scop consolator pentru ucenici, care
aveau să rămână singur fără Învăţătorul lor, într-o lume complet ostilă (...de vă urăşte pe voi
lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-au urât - 15,18; dacă M-au prigonit pe
Mine şi pe voi vă vor prigoni - 15,20; vă vor scoate din sinagogi; ba chiar vine ceasul când tot cel
ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare lui Dumnezeu - 16,2 ... voi veţi plânge şi vă veţi
tângui, iar lumea se va bucura...voi vă veţi întrista...- 16,20). Mântuitorul preîntâmpină o situaţie
care era de aşteptat, acee a tulburării ucenicilor în faţa despărţirii şi a evenimentelor car aveau să se
deruleze în viitorul imediat, descoperindu-le seni nele bune ce se vor întâmpla cu ei. în acest
context, Mântuitorii le spune, pe de o parte că plecarea Sa la Tatăl nu echivalează ci părăsirea
40
Toţi comentatorii consideră acest fragment unitar din punct de vedere a conţinutului şi mai ales al funcţionalităţii pe
care i-o conferă Sfântul Evanghelist în iconomia de ansamblu a celei de a patra Evanghelii. C. H. Dodd ia împreună
capitolele 13-17 (include aşadar şi rugăciunea arhierească din cap.17) şi le intitulează The Farewell Discourses (op.cit.,
p.390). în Dicţionarul biblic, redacta sub coordonarea lui J.D. Douglas, (trad. rom. La Editura Cartea Creştină, Oradea,
1995, aceeaşi unitate textuală (cap.13-17) este intitulată Revelaţia lui lisus către ucenicii Săi, în contrast cu prima parte a
Evangheliei, care este intitulată Revelaţia lui Iisus către lume (cap.1-12) şi împărţită în trei părţi; a. Cina Domnului
(13,1-30); b. Cuvântările de rămas bun (13, 31 - 16, 33); c. Rugăciunea lui lisus pentru ucenici (17, 1-26). Helmut
Koester, într-o foarte recentă lucrare a sa, Introduction to the New Testament, volume 2, History and literature of early
chrsitianity, New York-Berlin, 2000, p.194, include unitatea textuală care ne preocupă în partea a doua a Evangheliei
(cap. 11, 55 - 19, 42, The Revelation to the disciples), împărţind-o în două părţi: cap. 13, 1 - 14, 31, Last meal and
original farewell discourse; cap. 15,1 - 16,33, Second draft of farewell discourse, apud Pr.Prof.Constantin Coman,
Erminia Duhului: texte fundamentale pentru o ermineutică duhovnicească, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 40.

28
ucenicilor, ci va fi una foarte benefică şi folositoare pentru ei(...să nu se tulbure inima voastră...
Mă duc să vă pregătesc loc... pentru că acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi... - 14,2-3; Nu vă voi lăsa
orfani; voi veni la voi... - 14,18.). Iar, pe de altă parte, le făgăduieşte că nu-i va lăsa de fapt singuri,
ci le va trimite un alt Mângâietor.
Aşa cum se întâmplă şi cu alte teme ale discursului de rămas bun 41, Mântuitorul revine şi
asupra temei trimiterii unui alt Mângâietor de mai multe ori pe parcursul acestui cuvânt al Său
(14,15-17; 14, 25-26; 15, 26-27; 16, 7-15) de fiecare dată adăugând informaţii în plus legate mai
ales de lucrarea Mângâietorului42.
Aşadar, Mântuitorul Hristos, cu puţin înainte de patimile Sale şi de încheierea activităţii sale
publice, le făgăduieşte ucenicilor că le va trimite un alt Mângâietor, care să fie cu ei şi să le dea nu
numai mângâiere, ci şi o serie întreagă de daruri sau puteri, care îi vor face capabili să facă faţă
ostilităţii lumii şi, mai ales să propovăduiască cu putere şi eficienţă Evanghelia. Acest Mângâietor
este Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe care Mântuitorul Hristos Îl numeşte
în mod explicit în acest context (14, 26: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt...) şi a cărui prezenţă
fusese semnalată cu deosebire la Botezul Domnului (Ioan I, 32-33: Peste Care vei vedea Duhul
coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt) şi despre care
Mântuitorul Hristos vorbise şi în alte rânduri. Nu există nici o îndoială asupra faptului că Sfântul
Evanghelist Ioan, la momentul scrierii Evangheliei sale, vorbeşte deja în deplină cunoştinţă de
cauză referitor la Duhul Sfânt. Între desele comentarii personale, pe care acesta le inserează în
cuvântările Mântuitorului Hristos se numără şi unul prin care exprimă această certitudine: Iar
aceasta (...râuri de apă vie vor curge din pântecele lui...) a zis despre Duhul pe Care aveau să-L
primească acei ce cred în El. (fiindcă încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese
preaslăvit (Ioan 7, 39). Afirmaţia Sfântului Ioan este în deplin consens cu făgăduinţa Mântuitorului
Hristos privind trimiterea Mângâietorului şi cu împlinirea acestei făgăduinţe, consemnată de cartea
Faptele Apostolilor (cap.2).
Anticipând analiza pe care o vom aplica acestor texte din perspectiva temei prezentei lucrări,
vom remarca faptul că Mângâietorul făgăduit Apostolilor de Mântuitorul este numit aici,
caracteristic, Duhul Adevărului de trei ori (Ioan 14,17; 15, 26; 16,13), ceea ce trimite la funcţia

41
Caracteristică a stilului Sfântului Evanghelist Ioan, această prezentare în spirală a diferitelor teme abordate este
identificată în mai toate discursurile Mântuitorului în forma prezentată de Evanghelia a patra. Este un element care face
ca textul şi conţinutul Evangheliei să fie mai greu de analizat şi de memorat, dar contribuie esenţial la caracterul viu şi
dinamic al stilului.
42
V.Tsakonas consideră că este vorba de cinci cuvinte ale Mântuitorului despre Duhul-Mângâietorul, împărţind în două
fragmentul din capitolul 16: prima parte versetele 7-11 şi a doua versetele 12-15, apud Pr.Prof.Constantin Coman,
op.cit., p.41.

29
fundamentală ermineutică a Duhului Sfânt. Vom detalia acest aspect puţin mai jos. Fără să păşim
pe terenul discursului teologic dogmatic, vom reţine la o primă lectură a textelor luate în discuţie o
foarte clară expunere a relaţiilor dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ceea ce în termeni dogmatici
numim relaţii intratrinitare. În afirmaţii repetate, dar şi diferite, apare exprimată unitatea dintre cele
trei Persoane ale Sfintei Treimi şi faptul că în lucrarea uneia dintre Acestea sunt prezente şi
celelalte două, deşi este particularizată contribuţia specifică a fiecăruia. Astfel, putem enumera
următoarele situaţii descoperite de discursul Mântuitorului Hristos, în ceea ce priveşte relaţiile
intratreimice şi venirea Mângâietorului:
 Duhul Sfânt este dat de Tatăl Apostolilor în urma rugăminţii Fiului (14,16);
 Duhul Sfânt va fi trimis de Tatăl în numele Fiului (14, 26);
 Mângâietorul va fi trimis de Fiul de la Tatăl, din Care şi purcede (15, 26);
 Duhul Sfânt va veni trimis de Fiul Apostolilor, întrucât şi numai după ce Fiul Se duce la
Tatăl (16, 7).
 În acelaşi sens putem menţiona şi cuvintele Mântuitorului Hristos care vorbesc despre
lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este în strânsă legătură şi în continuarea firească a lucrării Fiului,
ba mai mult, chiar neseparată de lucrarea Mântuitorului, şi lucrarea amândurora este, la rândul ei în
legătură cu cea a Tatălui:
 Duhul Sfânt îi va învăţa pe ucenici toate şi le va aduceaminte de toate cele despre care le-a
vorbit Iisus acestora(14,26);
 Duhul va mărturisi despre Fiul (15, 26);
 Duhul Sfânt care va călăuzi pe ucenici la tot adevărul, nu va vorbi de la Sine, ci din ceea ce
este al Fiului va lua, şi va vesti, de fapt, din ceea ce este comun Tatălui şi Fiului, pentru că toate
cele ce are Tatăl sunt şi ale Fiului (16,13-15).
Este, de fapt, vorba despre o împreună-lucrare care decurge firesc din starea de împreună-
sălăşluire a tuturor în fiecare dintre cele trei Persoane treimice, stare pe care o înfăţişează
Mântuitorul în termeni foarte clari, cel puţin în ceea ce priveşte pe Tatăl şi pe Fiul: Credeţi Mie că
Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (14,11). Aşadar, Cei doi sunt una atât în Tatăl, cât şi în Fiul.
Deşi nu spune în mod expres acelaşi lucru şi despre Duhul, unitatea Acestuia cu Tatăl şi cu Fiul
este presupusă de multe dintre afirmaţiile cuprinse în textele noastre. Vezi: purcederea de la Tatăl
(15, 26); faptul că nu va vorbi de la Sine ci din cele pe care le aude de la Fiul - auzirea aceasta
trimite tot la o vecinătate - intimitate foarte strânsă (16, 13); faptul că Duhul va vesti din lucrurile
comune Tatălui şi Fiului (16,15) trimite din nou la unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti, care

30
nu poate fi înţeleasă decât în termenii exprimaţi de Mântuitorul, adică ai împreună-sălăşluirii celor
trei în fiecare dintre Persoanele treimice în parte43.
În acelaşi context, Mântuitorul vorbeşte despre faptul că, în anumite condiţii, foarte concrete,
Apostolii înşişi pot şi vor ajunge într-o relaţie cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt asemănătoare cu
aceea dintre Persoanele dumnezeieşti: În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi
voi în Mine şi Eu în voi (14,20). Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va
iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (14, 23). Condiţiile despre care vorbeam sunt cele
care privesc împlinirea poruncilor lui Hristos, păzirea cuvântului Său, ceea ce se traduce prin
starea de iubire faţă de El. Iubirea este, aşadar, calea, suportul şi conţinutul stării de împreună-
sălăşluire, a stării de unire dintre Persoanele dumnezeieşti, dar şi dintre Dumnezeu şi oameni.
Dacă este să reţinem ideile principale ale fragmentelor care se referă la făgăduinţa trimiterii
Sfântului Duh, prima dintre acestea este legată de rolul consolator, încurajator al făgăduinţei
trimiterii Duhului Sfânt în condiţiile în care Apostolii se con fruntă cu despărţirea de Învăţătorul
lor. Cel mai important lucru pe care trebuia să-1 afle ucenicii este acela că, de fapt, prin plecarea
Mântuitorului, ei nu vor rămâne singuri. El pleacă într-un anume fel, atenţie, de la ei la Tatăl, dar
le va trimite pe Duhul Sfânt, adică un alt Mângâietor. Prezenţa Duhului alături de ei nu va mai fi
una trecătoare, aşa cum li s-a părut a fi cea a Mântuitorului Hristos, ci va fi până la sfârşitul
veacurilor: ... alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, (14,16). Va rămâne la voi (14,
17) - îi asigură Mântuitorul în replică la faptul că El pleacă de la ei. Şi încă un amănunt, extrem de
semnificativ, asu pra căruia vom reveni: acela că modul de prezenţă al Duhului va fi diferit de cel
de până atunci al Fiului: Duhul va fi în ei (14, 17), adică înlăuntrul lor, nu va mai fi vorba de o
prezenţă exterioară sau alăturată aşa cum fusese prezenţa Mântuitorului Hristos până la înălţarea la
cer. O dată cu pogorârea Duhului şi împreună cu Duhul, Hristos însuşi va fi prezent şi El până la
sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Modul prezenţei Sale va fi însă diferii de cel din timpul
prezenţei Sale pământeşti. Ca şi Duhul, Hristos va fi în ei, înlăuntrul lor.
Aceasta e o primă idee centrală a discursului Mântuitorului despre făgăduinţa şi trimiterea altui
Mângâietor, revelatoare şi pentru conţinutul lucrării Duhului Sfânt: cel mai important aspect este
acela că ei nu vor rămâne singuri, ci vor beneficia de prezenţa permanentă a altui Mângâietor - şi
încă de o prezentă mult mai apropiată şi mai accesibilă, din moment ce le va fi lăuntrică - şi,

43
Se explică cuvântul Mântuitorului „nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi”. Venind Duhul, prin El vine Hristos însuşi
ca un Frate, Care nu-i lasă pe credincioşi singuri. El se afundă iarăşi în interioritatea reciprocă dintre Fiul şi Duhul. Unde
vine Duhul, vine şi Fiul, şi invers. Fiul vine cu iubirea Tatălui faţă de El şi a Lui faţă de Tatăl, deci şi cu iubirea Duhului
şi a Lui ca Frate faţă de noi, insuflându-ne şi nouă aceasta iubire, ca răspuns, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 883.

31
bineînţeles, de tot ceea ce decurge din această prezenţă, întâi de toate mângâiere şi încurajare într-o
lume ostilă lor şi lui Dumnezeu.
O a doua idee principală dezvoltată în aceste fragmente, pe care le abordăm unitar, este aceea
care priveşte direct studiul nostru de faţă. Este vorba de funcţia ermineutică a Duhului, care, aşa
cum ne sunt prezentate lucrurile de Mântuitorul în acest context, va fi lucrarea fundamentală a
Duhului. Prin funcţia ermineutică înţelegem lucrarea prin care Duhul Sfânt îi va ajuta pe Apostoli
să înţeleagă tainele dumnezeieşti despre care în parte le-a vorbit Hristos sau pe cele pe care Duhul
Însuşi le va descoperi acestora.
Voi aminti aici numai cuvintele prin care Mântuitorul Hristos indică sau vorbeşte despre ceea
ce noi am numită funcţia ermineutică a Duhului Sfânt:
 caracterizarea Duhului ca Mângâietor (14,16-26; 15, 26; 16, 7), aşa cum vom vedea trimite
implicit la lucrarea lui ermineutică;
 caracterizarea Duhului ca Duh al Adevărului de trei ori în textele studiate (14, 17; 15, 26;
16, 13) trimite evident la lucrarea ermineutică a Acestuia. Cea mai elementară înţelegere a acestei
sintagme este aceea conform căreia Duhul este cel care exprimă sau face cunoscut Adevărul. Vom
reveni în detaliu asupra acestei teme;
 Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (14,26);
 Acela va mărturisi despre Mine (15, 26). Mărturisirea sau mărturia despre Hristos a
Duhului implică actul explicării şi al înţelegerii corecte şi complete a persoanei şi lucrării
Acestuia;
 Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată (16, 8). A vădi înseamnă
a face evident, deci inteligibil, accesibil oricui sau măcar unora dintre oameni;
Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (16,13). Fraza este
rostită de Mântuitorul în completarea afirmaţiei conform căreia mai are multe de spus ucenicilor,
dar aceştia nu le pot purta. Duhul va fi cel care va completa lucrarea Mântuitorului de descoperire;
 ...câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti (16, 14).
Vestirea celor viitoare este una dintre lucrările Duhului care presupune, concomitent, şi
înlesnirea înţelegerii celor vestite, aşa cum vom vedea. Şi numai din această prezentare
schematică, înainte chiar de analiza în detaliu a informaţiilor cuprinse de aceste texte, re iese că
funcţia ermineutică a Duhului Sfânt constituie o lucrare esenţială a Acestuia, conform celor spuse
despre El de Mântuitorul Hristos şi consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan.

32
Exegeza textelor
Textul în care se vorbeşte pentru prima dată de trimiterea Mângâietorului este la cap. 14, 15-
17: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă
ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-
L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
M-aş opri pentru început asupra calificativului Mângâietorul44(ό παράκλητος),cuvânt folosit
numai de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cu care Îl numeşte aici Mântuitorul pe Duhul Sfânt
şi care va fi cel mai des folosit în textele noastre la adresa Duhului Sfânt (14, 16-26; 15, 26; 16, 7).
Deşi receptat ca un calificativ exclusiv sau cel puţin specific Duhului, textul nostru ni-l prezintă ca
fiind comun şi Mântuitorului Hristos. Duhul Sfânt este un alt Mângâietor, prin raportare desigur la
Hristos, şi El un Mângâietor45. De altfel, tot într-un text al Sfântului Ioan (I Ioan 2,1) este numit
Mângâietor Mântuitorul Hristos46. Totuşi, Mângâietorul prin excelenţă va fi Duhul Sfânt, aşa cum
reiese din celelalte trei referiri, în care termenul este articulat (ό Παράκλητος , Mângâietorul).
Acest lucru se poate traduce prin aceea că lucrarea de mângâiere, deşi săvârşită şi de Mântuitorul
Hristos, îşi va găsi întregirea şi desăvârşirea în lucrarea Duhului Sfânt. Nu întâmplător subliniem
acest aspect, ci pentru că ilustrează cât de strânsă este lucrarea Duhului cu cea a Fiului, lucrare
comună47, aşa cum se va vedea, şi în ceea ce priveşte alte aspecte ale sale. Ce înseamnă, de fapt,
Mângâietor ? Originalul Παράκλητος este foarte greu de tradus exact48. Sensul primar în limba
greacă veche era acela de avocat, asistent legal49. Sensul pe care-1 presupune contextul de faţă ne
trimite să-L înţelegem pe Mângâietor ca pe cineva care va fi alături de Apostoli din partea lui
Dumnezeu, din partea Tatălui, spre a le oferi mângâiere într-o lume ostilă, în condiţiile despărţirii

44
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p.324.
45
Και αλλον Παράκλητον δώσει ύμιν τουτεστιν Αλλον ώς έμέ (adică Altul ca şi Mine). Sf. Ioan Gură de Aur,
Comentariu la Ioan: „Evident că Ioan Îl consideră pe Iisus ca fiind un Mângâietor (Helper), a cărui lucrare va fi con-
tinuată de un altul care va fi trimis”, apud Constantin Coman, op.cit., p.46.
46
De data aceasta traducerea românească redă cuvântul grecesc Παράκλητον prin mijlocitor, optând pentru unul din
sensurile lui care se potriveşte mai bine contextului, acela de rugător sau mijlocitor către Tatăl pentru creştini, apud
Constantin Coman, op.cit., p.46.
47
„Îl numeşte pe Duh alt Mângâietor, nu ca pe unul ce lucrează altceva decât ceea ce lucrează El în Sfinţi” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.879).
48
Toate ediţiile româneşti ortodoxe traduc prin Mângâietor, începând cu cea de la Ioan şi până la cea a Arhiepiscopului
Bartolomeu. Traduceri de referinţă în limbi de circulaţie, precum Biblia de la Ierusalim şi Traducerea ecumenică a
Bibliei păstrează cuvântul original Paraclet, recunoscând neputinţa de a-1 traduce cu exactitate printr-un singur cuvânt.
La fel şi Barrett în comentariul său, vezi p.461.
49
Termenul ca atare lipseşte din Septuagintă şi nu are corespondent nici în limbile ebraică şi aramaică. Literatura greacă
foloseşte acest termen pentru a indica pe cineva care este chemat în ajutor la judecată sau la tribunal, deci cu sens
juridic. Etimologic, termenul vine de la verbul παρακαλείν, care înseamnă a chema pe cineva în ajutor, a chema pe
cineva pentru ceva anume, a îndemna, a încuraja, a mângâia, a consola, apud Pr.Prof. Constantin Coman, op.cit., p.53.

33
lui Hristos de ei. Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că Mântuitorul Îl numeşte continuu
Mângâietor în dialogul cu ucenicii din pricina necazurilor imanente la care aceştia erau supuşi50.
Desigur, sensul mângâierii nu poate fi unul echivalent unei simple consolări. Şi aici lucrurile se
articulează cu tema lucrării noastre. Teodor de Mopsuestia afirmă că Sfântul Evanghelist spune
„un alt Mângâietor” în loc de „un alt învăţător”. Cel mai important aspect al mângâierii venite din
partea Duhului - sau, mai exact spus, cauza principală a mângâierii - va fi deplina cunoştinţă
realizată de Duhul în sufletul ucenicilor a faptului că plecarea Fiului echivalează numai cu o
schimbare a modului de prezenţă şi, departe de a însemna o absenţă, va fi chiar o prezenţă într-o
măsură mai mare51. Prin Duhul care Se va pogorî peste Apostoli, Fiul însuşi va fi prezent la modul
concret şi mult mai apropiat de Apostoli, din moment ce această prezenţă va fi una lăuntrică.
„Duhul completează mângâierea pe care ne-o aduce Fiul, ca izvor al cunoştinţei că vom fi fraţi ai
Lui pentru eternitate”52. Cea mai importantă şi cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din
cunoaşterea realităţilor fundamentale privitoare la existenţă şi la lume 53, înţelegând în felul acesta
că necazurile venite din partea lumii sunt mult mai puţin importante comparativ cu binefacerile
(mângâierea) determinate de prezenţa permanentă a Fiului şi a Duhului nu numai alături de ei, ci în
interiorul lor. Această erminie, aparent nefondată de text, este susţinută şi de faptul că în toate
cazurile în care Sfântul Evanghelist invocă titlul pnevmatologic Mângâietorul, acesta este însoţit
de celălalt titlu Duhul Adevărului, care are de fiecare dată o funcţie explicativă faţă de
Mângâietorul (14, 16-17; 15, 26; 16,13)54. Este clar, în acelaşi timp, că nu avem de-a face cu o
cunoaştere teoretică, informativă, ci cu una nemijlocită, realizată la nivelul simţirii, al trăirii, al
experienţei. Mângâierea adusă de Duhul Sfânt decurge din faptul că Acesta îi face pe Apostoli
părtaşi realităţilor dumnezeieşti. Împărtăşindu-li-Se Duhul, prin Acesta li Se împărtăşeşte şi Fiul,
iar prin cei doi, viaţa Sfintei Treimi, întrucât Aceştia sunt de la Tatăl. Ucenicii fac experienţa
nemijlocită a vieţii dumnezeieşti, care echivalează cu cunoaşterea adevărului deplin.

50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan. În acelaşi sens este perceput şi de Părintele Dumitru
Stăniloae: „Duhul completează mîngîierea pe care ne-o aduce nouă Fiul... Ei ne mângâie în necazurile şi insatisfacţiile
pe care ni le procură lumea” (nota 1675 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, p. 882).
51
„Această activitate dumnezeiască pe pământ nu se va incheia cand El va merge la Tatăl. Va fi continuată de cei care
cred in El, şi chiar mai mult, din momentul în care El le va împlini rugăciunile, şi prin El Duhul Sfânt va fi cu ei şi în
ei”, apud Pr.Prof. Constantin Coman, op.cit., p.48.
52
Pr.prof. Dumitru Stăniloae, nota 1675 în Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după loan, p.882.
53
După unii exegeţi, sensul lui Παράκλητος derivă din παρακαλείν, παρακλησις care în Noul Testament se referă la
predica creştină profetică (Fapte 2, 40; II Cor. 14, 3) cu sensul concret de a îndemna stăruitor la ceva . Vezi C.KBarrett,
op.cit, p.462.
54
Erminia patristică sesizează această strânsă legătură dintre cele două titluri: „Când Fiul trimite pe Duhul Adevărului,
pe care Îl numeşte Mângâietorul, şi Tatăl îl trimite împreună cu El” (Didim cel Orb), apud Pr.Prof. Constantin Coman,
op.cit., p. 49.

34
Părintele Stăniloae vorbeşte despre legătura dintre Fiul şi Duhul Sfânt în Comentariul său la
Evanghelia după Ioan55. Mai întâi este subliniată unitatea de viaţă şi lucrare dintre Persoanele
Sfntei Treimi şi faptul că această unitate se manifestă şi iconomic, adică în întreaga iconomie
dumnezeiască de restaurare a omului: „Între Fiul şi Duhul este o legătură specială, pentru că sunt
Amândoi din Tatăl. Duhul purcede din Tatăl peste Fiul şi Amândoi împlinesc un rol comun în
îndreptarea şi îndumnezeirea omului. Nici Hristos, nici Duhul nu Se află şi nu lucrează Unul fără
Altul în om. De aceea se vorbeşte despre amândoi în mod unit, sau, vorbindu-se despre Unul, se
vorbeşte totodată şi despre Celălalt. Aceasta pentru că, în viaţa Treimii, Duhul, provenind din
Tatăl, Se sălăşluieşte în Fiul, şi Fiul, având în Sine pe Duhul, priveşte cu iubire la Tatăl. Fiul, fiind
chipul Tatălui, gândul ontologic al Tatălui despre Sine, Duhul este suflarea sau simţirea iubitoare a
Tatălui, îndreptată spre chipul Său, şi răspunsul simţirii iubitoare a Fiului faţă de Tatăl”. Omul
devine părtaş la această viaţă a Sfintei Treimi prin aceea că Fiul i Se împărtăşeşte în Duhul: „Cu
această simţire iubitoare a Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl, vine Hristos şi în noi. A
ceasta ne arată că şi în Dumnezeu viaţa spirituală nu este numai gândire, ci şi simţire. Şi aceasta
are loc şi în om”. Prezenţa Duhului aduce cu sine descoperirea adevărului nu numai la nivelul
minţii, ci mai ales la nivelul simţirii, aşa încât omul va cunoaşte adevărul trăindu-1 nemijlocit, prin
intermediul propun experienţe: „Duhul este Duhul Adevărului ca revelaţie a Fiinţei, ca chip al ei.
Dar în noi, Fiul lui Dumnezeu întrupat nu ne dă numai cunoştinţa că lumea aceasta nu este totul şi
că Dumnezeu nu este o Persoană lipsită de iubire, ci vine şi ne dăruieşte şi simţirea Sa ca Adevăr
real, ce depăşeşte lumea aceasta nedeplină şi mizeriile ei” - iată aici felul în care Părintele Dumitru
55
Intre Fiul şi Duhul este o legătură specială, pentru că sunt Amândoi din Tatăl. Duhul purcede din Tatăl peste Fiul şi
Amândoi împlinesc un rol comun în îndreptarea şi îndumnezeirea omului. Nici Hristos, nici Duhul nu Se află şi nu
lucrează Unul fără Altul în om. De aceea se vorbeşte despre Amândoi în mod unit, sau, vorbindu-se despre Unul, se
vorbeşte totodată şi despre Celălalt. Aceasta pentru că, în viaţa Treimii, Duhul, provenind din Tatăl, Se sălăşluieşte în
Fiul, şi Fiul, având în Sine pe Duhul, priveşte cu iubire la Tatăl. Fiul, fiind chipul Tatălui, gândul ontologic al Tatălui
despre Sine, Duhul este suflarea sau simţirea iubitoare a Tatălui, îndreptată spre chipul Său, şi răspunsul simţirii
iubitoare a Fiului faţă de Tatăl. Cu această simţire iubitoare a Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl, vine Hristos şi
în noi.
Aceasta ne arată că şi în Dumnezeu viaţa spirituală nu e numai gândire, ci şi simţire. Şi aceasta are loc şi în om. Duhul
e Duhul Adevărului ca revelare a Fiinţei, ca chip al ei. Dar în noi, Fiul lui Dumnezeu întrupat nu ne dă numai cunoştinţa
că lumea aceasta nu e totul şi că Dumnezeu nu e o Persoană lipsită de iubire, ci vine şi ne dăruieşte şi simţirea Sa ca
Adevăr real, ce depăşeşte lumea aceasta nedeplină şi mizeriile ei. Prin Duhul, ca simţire adusă în noi de Fiul, simţim pe
Fiul ca Fiu iubitor al Tatălui şi ca Frate iubitor al nostru, ca Cel ce ne dă mulţumiri superioare şi ne asigură de veşnicia
noastră. De aceea, Duhul completează mângâierea pe care ne-o aduce Fiul ca izvor al cunoştinţei că vom fi fraţi ai Lui
pentru eternitate. Noi simţim prin Duhul iubirea Tatălui şi a Fiului. De aceea e „alt Mângâietor,” sau împreună-
Mângâietor cu Fiul. Ei ne mângâie în necazurile şi insatisfacţiile pe care ni le procură lumea. Ne dau o mângâiere
superioară, spirituală. Ne ajută să ne ridicăm peste plăcerile trecătoare şi aducătoare de necazuri ale lumii. Ne fac lumea
creată de Dumnezeu-Cuvântul transparentă şi mijloc de-a ne manifesta iubirea spirituală faţă de Dumnezeu şi oameni.
Ne aduc bucurii duhovniceşti, vederi duhovniceşti, ne fac oameni duhovniceşti. Duhul ne face să vedem şi să iubim
Adevărul real, superior lumii, care e doar o umbră a adevărului. Apoi, prin Duhul ne mângâiem, pentru că prin El ne
iertăm, deci ne iubim, prin El ne sfinţim, adică luăm puterea să nu ne lipim prin păcat de lumea aceasta, Pr.Prof.
Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 882.

35
Stăniloae identifică funcţia mângâietoare a Duhului cu cea ermineutică, arătând că mângâierea
reală vine din cunoaşterea reală a adevărului nu numai la nivelul minţii, ci mai ales la nivelul
simţirii, deci prin experienţă nemijlocită. „Prin Duhul, ca simţire adusă în noi de Fiul, simţim pe
Fiul ca Fiu iubitor, al Tatălui şi ca Frate iubitor al nostru, ca Cel ce ne dă mulţumiri superioare şi
ne asigură de veşnicia noastră. De aceea Duhul completează mângâierea pe care ne-o aduce Fiul ca
izvor al cunoştinţei că vom fi fraţi ai Lui pentru eternitate. Noi simţim prin Duhul iubirea Tatălui şi
a Fiului. De aceea este alt Mângâietor sau împreună-Mângâietor cu Fiul. Ei ne mângâie în
necazurile şi în insatisfacţiile pe care ni le procură lumea. Ne dau o mângâiere superioară,
spirituală. Ne ajută să ne ridicăm peste plăcerile trecătoare şi aducătoare de necazuri ale lumii. Ne
fac lumea creată de Dumnezeu-Cuvântul transparentă şi mijloc de a ne manifesta iubirea spirituală
faţă de Dumnezeu şi oameni. Ne aduc bucurii duhovniceşti, vederi duhovniceşti, ne fac oameni
duhovniceşti”. Funcţia revelatorie şi ermineutică a Duhului care vizează capacitatea omului de a
vedea şi a simţi adevărul, nu numai de a-1 înţelege cu mintea, este exprimată cu foarte mare
claritate: „Duhul ne face să vedem şi să iubim Adevărul real, superior lumii, lume care este numai
o umbră a adevărului. Apoi, prin Duhul ne mângâiem, pentru că prin El ne iertăm, prin El ne
iubim, prin El ne sfinţim, adică luăm puterea de a nu ne lipi prin păcat de lumea aceasta”. În final,
funcţia ermineutică este prezentată, aşa cum vedem, ca nefiind separată de funcţia sacramentală a
Duhului. Mângâierea este adusă de adevărata cunoştinţă, iar Duhul este numit Mângâietor pentru
că este Cel care aduce oamenilor această cunoştinţă, o cunoştinţă dobândită prin simţire.
Nu putem rezista adâncirii pe care o realizează Părintele Stăniloae. În consecinţă, cităm încă
o notă, care aduce şi mai multă lumină în această funcţie ermineutică legată de cea mângâietoare a
Duhului. Funcţia ermineutică a Duhului nu se limitează la cunoaşterea realităţilor dumnezeieşti, ci
se extinde şi asupra cunoaşterii adevărate şi, deci, a înţelegerii corecte a lumii create: „Având pe
Duhul lui Hristos în noi, ca izvor al simţirii iubirii curate a lui Hristos faţă de Tatăl, al adevărului şi
al preţuirii adânci a oamenilor şi a lumii, biruim amăgirile şi trecătoarele plăceri trupeşti din lumea
văzută numai în reprezentarea ei materială, plăceri spre care ne ispiteşte diavolul, care ne înşeală
cu gândirea superficială că lumea materială e totul”56.
Erminia aceasta, conform căreia titlul pnevmatologic de Mângâietor trimite la lucrarea de
descoperire şi explicitare a adevărului din partea Duhului Sfânt, este sprijinită de întregul context
al fragmentelor discutate, în care domină, aşa cum vom vedea, funcţia ermineutică a Duhului.
56
Având pe Duhul lui Hristos în noi ca Izvor al simţirii iubirii curate a lui Hristos faţă de Tatăl, al adevărului şi al
preţuirii adânci a oamenilor şi a lumii, biruim amăgirile şi trecătoarele plăceri trupeşti din lumea văzută numai în
reprezentarea ei materială, plăceri spre care ne ispiteşte diavolul, care ne înşală cu gândirea superficială că lumea
materială e totul, Ibidem, p.883.

36
În continuare, ne vom opri la un alt titlu pe care Mântuitorul Hristos, în acelaşi context, îl
atribuie Duhului Sfânt şi care priveşte în mod explicit lucrarea ermineutică a Duhului. Este vorba
de Duhul Adevărului(14, 17; 15, 26; 16,13)57. Înainte de orice precizare exegetică, definirea
Duhului ca Duh al Adevărului ne trimite la problema gnoseologică, adică la problema
fundamentală a cunoaşterii, care presupune, la rândul ei, problema comunicării inteligibile între
subiectul şi obiectul de cunoscut, care constituie, aşa cum am arătat, domeniul ermineuticii.
Adevărul se pretează prin excelenţă cunoaşterii, iar cunoaşterea este condiţionată de înţelegere,
adică de percepţia inteligibilă a semnalelor, indiferent de ce natură ar fi acestea, care vin sau ne
sunt transmise dinspre şi despre obiectul sau domeniul de cunoscut.
Cel mai important aspect pe care exegeza trebuie să-1 lămurească în cazul de faţă este înţelesul
pe care-1 dă Mântuitorul Adevărului. Este vorba despre ceea ce se înţelege în limbajul comun prin
adevăr, de sensul general şi abstract al adevărului, adică de ceea ce este adevărat în opoziţie cu
ceea ce este neadevărat sau fals, mincinos? Sensul acesta este, oricum, inclus, dar nu este
suficient58. A se vedea expresia Duhul adevărului şi duhul rătăcirii (amăgirii), folosită tot de
Sfântul Evanghelist Ioan, în prima sa epistolă (1 Ioan 4, 6). Puţin mai sus, în acelaşi capitol al
Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Ioan citează cuvintele Mântuitorului prin care Acesta se
identifică cu Adevărul: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (14, 6). Acest lucru face pe mulţi exegeţi
să identifice genitivul din expresia Duhul Adevărului cu Hristos însuşi, înţelegând prin aceasta
Duhul lui Hristos. „Căci este Duhul Lui şi de fapt L-a numit în versetul din fruntea paragrafului
Duhul Adevărului, după ce a spus despre Sine că este Adevărul59. În acest context trebuie făcută şi
menţiunea că în Evanghelia după Ioan, ori de câte ori este folosit cuvântul Πνεϋμα, acesta se referă
la Duhul Sfânt60. Prin urmare, şi în expresia noastră este vorba de Duhul Sfânt sau Duhul lui
Dumnezeu. O accepţiune specială şi unitară în Evanghelia după Ioan are şi cuvântul adevăr
(άλήθεια)61. Împreună cu Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Evanghelist Ioan este unul dintre autorii
noutestamentari care folosesc foarte mult cuvântul adevăr şi întreaga familie a acestuia. Sfântul
57
Acelaşi titlu mai este folosit şi în prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan: „Noi suntem din Dumnezeu; cine
cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul
Adevărului şi duhul rătăcirii” (4, 6). În aceeaşi epistolă există încă o referire importantă la acest titlu pnevmatologic:
Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge şi Duhul
este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul. Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi
Aceşti trei Una sunt (5, 6-7).

58
Este evident că, pentru Iisus, adevărul nu este folosit aici simplu, în sensul de ceva opus a ceea ce este fals (B.
Newman, E, Nida, A Translator`s Handbook on the Gospel of St. John, p.653-6549), apud Pr.Prof.Constantin Coman,
op.cit., p.52.
59
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.879.
60
Oriunde cuvântul „duh” apare nepronunţat, neînsemnat în Evanghelia după Ioan, este vorba despre Duhul Sfânt, aşa
cum susţin B. Newman şi E. Nida, op.cit, p.655, apud Pr.Prof.Constantin Coman, op.cit., p.52.

37
Ioan foloseşte două expresii specifice pentru raportarea la adevăr: a face adevărul- πολεϊν την
άλήθθείαν-(Ioan 3, 21; vezi şi I Ioan 1, 6) şi περιπατεϊν έν άληθεία (II Ioan 4; 3 Ioan 3,4) prin care
caracterizează viaţa credincioşilor conformă cu adevărul şi cu dreptate lui Dumnezeu. Adevărul
acesta pe care trebuie să-1 împlinească credincioşii este cuvântul Mântuitorului Hristos şi
conţinutul tainelor dumnezeieşti descoperite de Acesta lumii (Ioan 8, 32, 40, 45, 46; 16, 7; 17, 17;
18, 37). Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul (Ioan 17, 17). Acest cuvânt este adus în lume de
Hristos, Care nu este numai purtătorul adevărului, ci este Adevărul însuşi (Ioan 14, 6). Hristos este
purtător al adevărului şi interpret autentic al acestuia pentru că a venit din sânurile Tatălui, plin de
har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Hristos vorbeşte adevărul pe care l-a auzit de la Tatăl (Ioan 8, 40),
Tatăl fiind neîncetat împreună cu El (Ioan 10, 38; 8, 29; 16, 32). Ca purtător al adevărului, Iisus
Hristos este lumina cea adevărată (Ioan 1, 9), pâinea cea adevărată (Ioan 6, 32), viţa cea
adevărată (Ioan 15, 1), Dumnezeu cel adevărat (I Ioan 5,20). Adevărul în Evanghelia după Ioan
este în cele din urmă Dumnezeu Însuşi şi, prin extensiune, revelaţia lui Dumnezeu62. Putem cita un
singur exemplu, în care cuvântul adevăr poate fi înlocuit cu Dumnezeu nu numai fără să se
schimbe sensul, ci cu şansa de a-1 face mult mai explicit: Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul
vă va face liberi (8, 32), care se poate uşor citi: Şi veţi cunoaşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu vă va
face liberi. În sprijinul acestei erminii stă şi faptul că în Evanghelia după Ioan Mântuitorul Hristos
foloseşte în cuvântările Sale categorii absolute. Dumnezeu este Adevărul prin excelenţă, aşa cum,
în contrast absolut, diavolul este minciuna prin excelenţă (8, 45). Pentru Mântuitorul Hristos, a
spune adevărul (8, 46; 16, 7; 18, 37) nu înseamnă a spune adevărul în opoziţie cu a minţi. Dacă
Adevărul este Dumnezeu, atunci a spune adevărul înseamnă a descoperi (a revela) pe Dumnezeu.
In acelaşi sens, atunci când Hristos spune despre Sine că este Adevărul (14, 6), poate să se
înţeleagă în egală măsură că este Dumnezeu Însuşi, dar şi că este revelaţia sau descoperirea plenară
a lui Dumnezeu. Consecvent cu această realitate Iisus poate să spună: Cine M-a văzut pe Mine a
văzut pe Tatăl (14, 9).
Dacă adevărul se identifică cu Dumnezeu Însuşi, atunci cunoaşterea adevărului echivalează cu
cunoaşterea lui Dumnezeu. În acest caz, expresia Duhul Adevărului poate fi tradusă prin Duhul
care este Adevărul (adică Dumnezeu Însuşi) sau Duhul care descoperă Adevărul (adică pe

61
Termenul ca atare nu este exclusiv ioaneic. Îşi are rădăcinile, după părerea exegeţilor, în „gândirea filosofică şi în
Vechiul Testament” (V. Tsakonas, op.cit.,p.193,) unde cititorul poate găsi o cuprinzătoare retrospectivă asupra folosirii
termenuui şi a semnificaţiilor acestuia în filosofia greacă, în Vechiul şi NoulTestament.
62
„Adevărul in această Evanghelie se referă la Însuşi Dumnezeu, cu toate ca poate fi extins pentru a include Revelaţia
lui Dumnezeu sau o descriere a persoaneloe care răspund la această revelaţie”. B Newmann, E. Nida, op. cit., pag. 655.
Este vorba de o folosire foarte frecventă a cuvântului adevăr în Evanghelia a patra: 1, 14,17; 3, 11; 4, 23-24; 5,33; 8, 32,
40, 44 46; 14, 6, 17; 15, 26; 16, 7,13; 17,17,19; 18,37-38.

38
Dumnezeu Însuşi). Aici putem invoca textul din prima epistola sobornicească a Sfântului Evan-
ghelist Ioan, citat deja la note, în care evanghelistul îl numeşte pe Duhul Adevărul: Duhul este Cel
ce mărturiseşte, că Duhul este Adevărul (5, 6). Prin urmare, Duhul nu este numai purtătorul, sau
transmiţătorul, sau cel care predă adevărul, ci este Adevărul Însuşi. Este vorba de acelaşi unic
Adevăr, care este Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar exprimarea Sfântului
Ioan, foarte consecventă cu întreaga sa teologie, scoate în evidenţă deofiinţimea sau identitatea
naturii dumnezeieşti a celor trei Persoane distincte ale Sfintei Treimi. Duhul Sfânt revelează pe
Dumnezeu, pe Tatăl şi pe Fiul sau dă mărturie despre Dumnezeu, despre Tatăl şi despre Fiul.
Această mărturie o face prin propria prezenţă, nemijlocit, dată fiind identitatea de fiinţă cu Tatăl şi
cu Fiul. De reţinut, în contextul lucrării noastre, faptul că accentul este pus, evident, pe percepţia
adevărului ca realitate şi nu ca vorbire despre realitate. În care caz, revelaţia lui Dumnezeu de către
Duhul nu este înţeleasă ca transmiterea de către Acesta a unor informaţii despre Dumnezeu, ci
revelarea lui Dumnezeu Însuşi, a realităţii dumnezeieşti. Această revelaţie este mai curând
sinonimă cu arătarea lui Dumnezeu, adică teofania sau epifania de către Duhul, în înţelesul pe care
îl dă chiar Mântuitorul Hristos atunci când spune că cine L-a văzut pe El a văzut pe Tatăl. În acest
caz receptarea acestei revelaţii de către om se face nu prin intermediul minţii sau al logicii, ci prin
vedere sau participare. Deja am semnalat diferenţa pe care o presupune lucrarea de revelare a lui
Dumnezeu de către Duhul în comparaţie cu cea săvârşită de Fiul în timpul activităţii Sale
pământeşti, diferenţă care decurge din vocaţia specifică fiecărei Persoane Treimice. „Duhul
subzistă în mod deosebit fiind Duh, şi nu Fiu, precum fiul este Fiu, şi nu Tată”, scrie Sf. Chiril al
Alexandriei63. Fiind nevăzut şi nematerial, revelaţia Duhului nu se adresează, evident, simţurilor
materiale, vederii fizice sau celorlalte simţuri fizice. Sintagma Duhul Adevărului poate fi înţeleasă
deci din perspectiva gnoseologică şi ermineutică, Duhul fiind Cel care arată sau comunică pe
Dumnezeu oamenilor64. Nu întâmplător, în tradiţia Bisericii noastre, mai ales în tradiţia liturgică,
lucrarea specifică Duhului este aceea de , împărtăşi pe Dumnezeu oamenilor (Harul Domnului
nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt!).
De altfel, elocventă în acest sens este şi menţiunea pe care o face Mântuitorul Hristos în
textul nostru, referitoare la percepţia Duhului de către lume şi de către ucenici: (Duhul) pe Care
lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că
rămâne la voi şi în voi va fi!
63
Comentariu la Evanghelia după Ioan, în P.S.B., vol 41, p.881.
64
….. „Duhul Sfânt care vesteşte adevărul...” (C.K.Barrett, The Gospel according to saint John-an introduction with
commentary and notes on the greek text, The Westminster Press, Philadelphia, Pennsylvania, second edition, 1978,
p.463).

39
Deducem de aici mai multe lucruri. Trimiterea, şi prin urmare prezenţa Duhului, este una
personală şi nu priveşte lumea în ansamblul ei. Ucenicii Mântuitorului şi cei asemenea lor care vor
primi Duhul Îl vor cunoaşte firesc, prin propria împărtăşire de Duh în timp ce lumea nu-L va
cunoaşte, pentru că El nu se vede în afară, ci este, aşa cum precizează Mântuitorul, o prezenţa
personală lăuntrică: că rămâne la voi şi în voi va fi Duhul nu este accesibil lumii - în accepţiunea
pe care o dă Sfântul Ioan Evanghelistul acesteia - pentru că este o realitate întru totul eterogenă şi
de-o-altă-fiinţă faţă de lume65. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că prin aceste cuvinte
Mântuitorul are în vedere diferenţa dintre felul în care a fost El prezent alături de ucenici şi felul în
care va fi prezent Duhul înlăuntrul inimilor acestora66. Modul de prezenţă pe care Mântuitorul îl
exprimă în Evanghelia după Ioan prin prepoziţia έν ύμϊν (în - înăuntru - voi) ca şi prin expresia
παρ ύμϊν μένει ceea ce-L priveşte pe Duhul este, desigur, acelaşi ca şi în cazul Tatălui care rămâne
în Fiul al Fiului care rămâne în Tatăl sau al Fiului care rămâne în ucenici săi şi al ucenicilor care
rămân în Fiul. În toate aceste cazuri este vorba de o interioritate reciprocă, cum o numeşte
Părintele Dumitru Stăniloae. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte relaţia dintre Duhul
Sfânt şi ucenicii Mântuitorului. Duhul Sfânt le va fi interior, situaţie în care aceştia îl vor putea
recunoaşte, în timp ce lumea nu-L va putea cunoaşte. Referitor la acest aspect, Sfântul Chiril al
Alexandriei spune: „Căci nu vine şi nu se face văzut, zice Hristos, celor din lume, adică celor ce
cugetă cele din lume şi aleg să iubească cele pământeşti, ci vine şi se face văzut în Sfinţi” 67.
Părintele Stăniloae ne ajută o dată în plus sa interpretăm această prezenţă a Duhului ca una ce are o
funcţie ermineutică: „Având pe Duhul lui Hristos în noi ca izvor al simţirii iubirii curate a lui
Hristos - aşadar Duhul face posibilă simţirea (citeşte cunoaşterea, înţelegerea) iubirii lui Hristos
faţă de Tatăl, al adevărului şi al preţuirii adânci a oamenilor şi a lumii biruim amăgirile (citeşte
greşita înţelegere sau cunoaştere) şi trecătoarele plăceri trupeşti din lumea văzută (citeşte
înţeleasă percepută) numai în reprezentarea ei materială, plăceri spre care ne ipiteşte diavolul, care
ne înşeală cu gândirea superficială că lumea materială este totul”68.
Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa
toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. (14, 26)
Ne vom opri, pentru început, la exegeza afirmaţiei Acela vă va învăţa toate (έκεϊνος ύμας
διδάξει πάντα), care ridică cel puţin două întrebări: prima referitoare la sensul lui a fi învăţat de

65
V.Tsakonas, op. cit., p.192-193, apud Pr.Prof.Constantin Coman, op.cit., p.56.
66
Ού γαρ ούτως ύμϊν συνέσται ώσπερ έγώ αλλ` έν αύταϊς οϊκήσεί ταϊς ύμετέρ αις ψυχαϊς τοϋσο γαρ έστί τό sugerează
prezenta Duhului în Biserică, iar έν ύμϊν prezenţa Duhului în fiecare creştin (C.K. Barrett, op.cit, p.463).
67
Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.881.
68
Nota 1677 din Comentariul la Evanghelia după Ioan, în P.S.B., vol.41, p.883.

40
Duhul, eventual în comparaţie cu a fi învăţat de Fiul şi a doua referitoare la sensul lui toate, pentru
a vedea dacă acesta are un sens absolut sau unul complementar tot prin raportare la lucrarea
Mântuitorului.
A învăţa este o lucrare fundamentală a Duhului69. Cel puţin aşa apare din textele din
Evanghelia după Ioan de care ne ocupăm. În aceste texte, lucrarea Duhului este exprimată în
termeni sinonimi sau complementari:
♦ vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (14,26);
♦ Acela va mărturisi despre Mine (15, 26);
♦ El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată (16, 8);
♦ vă va călăuzi la tot adevărul (16,13);
♦ câte va auzi va vorbi (16,13);
♦ cele viitoare vă va vesti (16,13);
♦ Acela Mă va slăvi (16,14).
Prin toate aceste exprimări, suntem trimişi la una şi aceeaşi lucrare a Duhului care priveşte
accesul omului la adevărul dumnezeiesc. Singurul lucru pe care dorim să-1 reţinem în acest con-
text referitor la acţiunea de a învăţa a Duhului este acela că lucrarea Duhului de învăţare trebuie să
fie diferită de cea care a caracterizat activitatea învăţătorească a Mântuitorului în timpul prezenţei
Sale printre oameni. Şi aceasta reiese cu necesitate din modul de prezenţă al Duhului, care va fi
unul propriu Acestuia, adică neperceptibil simţurilor fizice. Deci Duhul nu se va adresa simţurilor
fizice ale omului pentru a-1 învăţa, aşa cum a făcut Mântuitorul Hristos, care transmitea învăţătura
prin comunicare exterioară, vorbind ucenicilor sau mulţimilor.
Mai importantă pare a fi lămurirea sensului lui toate. Este vorba de înţelesul absolut al
cuvântului, adică Duhul este cel care va învăţa absolut totul, în care caz trebuie să diferenţiem
sensul învăţării Duhului de cel al învăţării Mântuitorului, considerând-o pe cea din urmă fie
incompletă, fie nedesăvârşită, oricum având nevoie de completarea sau întregirea învăţării
Duhului. Altfel, ar însemna că negăm pur şi simplu învăţătura Mântuitorului Hristos, din moment
ce totul va fi învăţat de Duhul. Sau toate are un înţeles relativ, complementar. în cel de-al doilea
caz, Hristos nu a învăţat totul, pentru că nu a socotit oportun dintr-un motiv sau altul, ci a lăsat o
parte de învăţătură Duhului. Erminia lui toate prin raportare la afirmaţia Mântuitorului din 16, 12-
13 (încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul) pare să îndreptăţească cea de a doua alternativă.

69
C.K. Barrett, op.cit., p.467.

41
Mai există posibilitatea unei alte interpretări, care se vrea mai aproape de adevăr. Anume aceea
conform căreia Mântuitorul ar avea în vedere neputinţa ucenicilor şi a celorlalţi ascultători ai
învăţăturii Sale de a înţelege deplin cele spuse de El. Ori, lucrarea Duhului ar consta tocmai în
ajutarea acestora de a ajunge la o înţelegere deplină a lucrurilor învăţate de Mântuitorul. Prin
urmare, toate ar fi în legătură de determinare cu acestea din versetul anterior (Acestea vi le-am
spus, fiind cu voi - 14, 25)70, în care care caz am putea citi: Toate acestea pe care vi le-am spus,
fiind cu voi, vi le va lămuri deplin Duhul. Această interpretare este sprijinită şi de continuarea
versetului, în care Mântuitorul face referire la altă lucrare a Duhului: şi vă va aduce aminte despre
toate cele ce v-am spus Eu. Fraza aceasta este socotită de unii exegeţi chiar sinonimă cu vă va
învăţa pe voi toate, una întărind înţelesul celeilalte71.
Interpretarea acestui verset, ca de altfel a tuturor versetelor privitoare la lucrarea învăţătorească
a Duhului, este foarte importantă, pentru că ea are consecinţe dogmatice însemnate. Teologia
dogmatică vorbeşte despre deplinătatea revelaţiei în Mântuitorul Hristos. În acest caz, şi dacă
rămânem la înţelege-ici exterioară a lucrurilor, Duhul nu mai poate aduce nimic nou, lucrarea Lui
fiind una prin excelenţă de explicitare, de lămurire a ceea ce a învăţat şi a făcut Hristos. În această
situaţie, funcţia Duhului Sfânt pare a fi lucrarea esenţială a Acestuia. Duhul Sfânt urmează să facă
explicite, înţelese, lucrurile spuse de Mântuitorul ucenicilor şi mai ales evenimentele legate de
Persoana Acestuia. Ucenicii ascultaseră cele spuse de Mântuitorul şi fuseseră martori oculari la
evenimentele importante din viaţa Acestuia. Fac însă dovada că nu reuşiseră să le înţeleagă deplin.
Sunt cuprinşi de frică atunci când Mântuitorul este prins şi răstignit, ba unii dintre ei se şi leapădă
de Acesta. De altfel, în repetate rânduri, în Evanghelia după Ioan, este subliniată neputinţa
Apostolilor de a înţelege cele spuse şi săvârşite de Mântuitorul, ca şi faptul că această înţelegere va
veni mai târziu. Voi cita câteva din aceste situaţii pentru că sunt foarte importante pentru tema
dezbătută aici. Când, în împrejurarea alungării vânzătorilor din templu, Mântuitorul le vorbeşte
despre dărâmarea templului trupului Său, Sfântul Evanghelist Ioan consemnează faptul că ucenicii
au înţeles cele spuse de Învăţătorul lor după ce au fost martori ai Învierii şi abia atunci au crezut

70
„Adevărat este că, Mângâietorul va ajuta pe Apostoli să înţeleagă toate sensurile cuvintelor lui Iisus” (B. Newman, E.
Nida, op.cit., p.474). Într-adevăr, Iisus a vorbit despre acestea Apostolilor Săi înainte de moartea Sa, dar cuvintele Sale,
dar cuvintele Sale nu au fost deplin înţelese şi amintite. După moartea Sa, Biserica a primit Duhul Sfânt, şi evanghelistul
Ioan este convins că, prin insuflarea Duhului Sfânt, el însuşi a crezut ceea ce Iisus a propovăduit, după cum a promis.
Aceste versete sunt explicative-chiar doveditoare- scrise după propovăduire, care acum este deplină. (C.H. Dodd, op.cit.,
p.406), apud Pr.Prof.Constantin Coman, op.cit., p.58.
71
Este cel mai bine să luăm aceste două fraze ca sinonime, una întărindu-o pe cealaltă. Metoda prin care Duhul Sfânt îi
învaţă pe Apostoli toate este prin a-i face să-şi aducă aminte tot ce le spusese Mântuitorul, scoţând în evidenţă
implicaţiile acestei propovăduiri. (B. Newman, E. Nida, op.cit., p.474), apud Ibidem, p.59.

42
Scripturii şi cuvântului pe care Îl spusese Iisus (vezi 2, 22). La Intrarea triumfală în Ierusalim,
ucenicii nu înţeleg rostul urcării pe asin şi nici invocarea unui text vechitestamentar pentru
explicarea gestului. Ei aveau să înţeleagă totul, după ce Iisus S-a preaslăvit („Nu te teme, fiica
Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei". Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui
la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El
şi că acestea I le-au făcut Lui - 12, 16). Amintirea de care vorbeşte Sfântul Evanghelist nu este
numai împrospătarea memoriei, ci presupune înţelegerea lucrurilor la care ucenicii nu au avut
acces iniţial. Atunci când Apostolul Petru refuză pe Domnul care vroia să-i spele picioarele,
Mântuitorul îi atrage atenţia asupra faptului că refuzul său este determinat de neînţelegerea
sensului gestului Mântuitorului: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta (13,
7). În fine, consemnând prezenţa la mormânt a celor doi ucenici, anunţaţi de femeile mironosiţe,
pentru a se încredinţa de Înviere, Sfântul Ioan aduce iar în discuţie neputinţa ucenicilor de a fi
înţeles înainte Scripturile: Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi (20,
9). Toate exemplele citate sunt construite pe aceeaşi schemă: există un acum (άρτι) sau la început
(τό πρώτον) care corespunde cu prezenţa Mântuitorului printre ucenici, perioadă pentru care se
observă incapacitatea ucenicilor de a înţelege cel puţin o parte din cuvintele sau faptele Acestuia şi
un după aceea (μετα ταϋτα), care indică timpul de după Înviere, după preaslăvirea Fiului, în care se
observă capacitatea ucenicilor de a înţelege ceea ce înainte nu înţelegeau72. Nu este vorba numai de
o înţelegere la nivelul minţii, ci este vorba de o înţelegere la nivelul simţirii, al încredinţării prin
experienţa proprie. Ori, aceasta este lucrarea ermineutică prin excelenţă a Duhului Sfânt, care
sălăşluind înlăuntrul Apostolilor, oferă acestora posibilitatea cunoaşterii realităţilor dumnezeieşti
prin împărtăşire, prin experienţa directă a dumnezeirii. Prin prisma acestei experienţe irecte a
dumnezeirii, Apostolii vor înţelege în deplinătatea lor lucrurile spuse şi săvârşite de Mântuitorul.
Folosind tot o specificare dogmatică, dacă în Persoana Mântuitorului Hristos avem întreaga
revelaţie obiectiv realizată, accesul oamenilor la înţelegerea Revelaţiei este posibil numai prin
lucrarea Duhului Sfânt. Rolul Sfântului Duh este hotărâtor în ceea ce priveşte receptarea sau
înţelegerea Revelaţiei de către om, ceea ce poate fi tradus şi prin lucrarea revelaţiei la nivelul
persoanei umane, din moment ce, fără prezenţa şi lucrarea Duhului omul nu are acces la
înţelegerea tainelor dumnezeieşti revelate. Se poate vorbi de o actualizare continuă a revelaţiei prin
Duhul. Strădania exegeţilor este ca nu cumva să ajungem la concluzia unei revelaţii independente a
Duhului Sfânt73. Dar riscul unei astfel de înţelegeri este îndepărtat de Mântuitorul Însuşi, care, în
repetate rânduri, în acest context, subliniază comuniunea de lucrării dintre Persoana Sa şi Duhul
72
Pr. Prof. Constantin Coman, op. cit., p.60.

43
Sfânt, înlăturând orice suport pentru o interpretare independentă a lucrărilor celor două Persoane
ale Sfintei Treimi. Aşa cum Fiul nu face nimic de la Sine, ci prin porunca, trimiterea, încredinţarea
sau împuternicirea Tatălui, tot aşa şi Duhul nu va învăţa din ale Sale, ci din ale Fiului, sugerându-
se prin aceasta comuniunea deplină de care vorbeam mai sus. Acest şi vă va aduce aminte despre
toate cele ce v-am spus Eu este mai mult decât elocvent în acest sens, accentul fiind foarte clar pus
pe faptul că Duhul nu va veni cu o altă învăţătură, cu ceva diferit de ceea ce învăţase Mântuitorul.
La fel: Acela va mărturisi despre Mine (15, 26) sau: căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi, va
vorbi (16, 13) sau: pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti (16, 14). În acest context Mântuitorul
subliniază comuniunea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, adăugând, imediat după
pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti explicaţia: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea
am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (16, 15). După o astfel de lămurire nimeni nu mai poate
vorbi despre o revelaţie independentă săvârşită de Duhul sau de Fiul.
Oricum, aducerea aminte (ύπομνέσει ύμάς) de care vorbeşte Mântuitorul nu poate fi o simplă
rememorare, în sensul în care Duhul împrospătează în memoria Apostolilor cuvintele spuse
odinioară de Hristos. Este mult mai mult. Aducerea aminte nu va fi realizată prin împrospătarea
memoriei Apostolilor, ci, mai curând, prin descoperirea directă de către Duhul a realităţilor
dumnezeieşti despre care a vorbit şi pe care le-a întruchipat Hristos. Duhul nu este în posesia
acelor lucruri prin recuperarea lor din discursul trecut al Mântuitorului, ci prin identitatea de fiinţă
şi prin comuniunea continuă a Sa cu Fiul şi cu Tatăl, în virtutea căreia Mântuitorul poate să spună
despre Duhul, folosind viitorul: câte va auzi va vorbi (όσα άν άκούση λαλήσει). Imaginea trimite la
o comunicare simultană între Fiul şi Duhul, pe de o parte şi Duhul şi ucenicii, pe de altă parte.
Mântuitorul Hristos face însă menţiunea că nu a spus tot apostolilor pentru că ei nu puteau să
înţeleagă, urmând ca Duhul să-i conducă pe aceştia la tot adevărul (16,12-13), deci să completeze
ceea ce Mântuitorul nu spusese.
Erminia patristică se referă în egală măsură la explicarea cât şi la completarea celor spuse de
Mântuitorul, având în vedere versetele de care ne ocupăm. Teofilact al Bulgariei scrie: „Aşadar
Sfântul Duh a învăţat şi a reamintit; a învăţat, pe de o parte, tot ceea ce nu a spus Hristos acestora
pentru că nu puteau să le priceapă şi, pe de altă parte, le-a reamintit cele ce le-a spus Iisus şi pe
care, fie din neclaritatea lor, fie din neputinţa minţii lor, Apostolii nu au putut să le păstreze în
memorie74. În acest comentariu se face o clară distincţie între aspectul învăţătoresc şi cel anamnetic

73
„Nu există o revelaţie independentă prin Măngăietorul, ci doar o aplicare, o împlinire a revelaţiei în Hristos” (C.K.
Barrett, op.cit., p.467).
74
Comentariu la Evanghelia după Ioan, PG 124,188D, apud. Ibidem, p. 62.

44
(comemorativ) al lucrării Duhului Sfânt, „fiecare având un conţinut propriu şi absolut distinct75.
Acelaşi lucru spune şi Sfântul Grigorie Teologul: „Mântuitorul copleşise pe ucenicii Săi cu o
mulţime de învăţături. Dar erau unele pe care spunem că nu le purtau atunci ucenicii, şi din această
cauză aceste lucruri le rămâneau tăinuite. Spunea de asemenea că atunci când va veni Duhul Sfânt,
Acesta, sălăşluind în noi, ne va învăţa pe noi toate. Şi eu cred că una din aceste toate este însăşi
dumnezeirea Duhului Sfânt, care mai târziu va deveni limpede76. Un alt exeget al Evangheliei după
Ioan, Eftimie Zigabenul, pune accentul pe continuitatea lucrării Duhului faţă de cea a Fiului, în
contextul unităţii şi al evoluţiei iconomiei dumnezeieşti în ansamblul ei. În sensul în care Fiul este
împlinirea Vechiului Testament în acelaşi sens Duhul Sfânt este împlinirea Evangheliei. În
consecinţă, dacă Legământul lui Hristos este nou în comparaţie cu primul Legământ al lui
Dumnezeu, adică cel al Vechiului Testament, rezultă că toate cele ce vor fi lucrate de Duhul vor fi
„noi” în comparaţie cu cele ale Evangheliei77.
Considerăm că lucrarea învăţătorească sau ermineutică a Duhului Sfânt nu poate fi asimilată în
nici un fel cu o rememorare pasivă a unor descoperiri făcute altădată de Mântuitorul Hristos.
Această aducere aminte poate fi mai curând înţeleasă ca o actualizare deplină a realităţilor
dumnezeieşti, ceea ce ar echivala cu o revelaţie continuă. Şi aceasta pur şi simplu pentru că Duhul
nu ajunge la cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti prin învăţătură”, ci este El însuşi Dumnezeu. Prin
urmare, „nu împlineşte rolul unui slujitor şi nu comunică cuvintele altuia”78.
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15, 26).
După ce a spus că vor fi urâţi şi El, şi Tatăl de iudeii lipsiţi de înţelegere, degeaba, fără nici
un motiv cuvenit, adaugă cu folos că va veni Duhul. O dată cu aceasta, arată hotărât cuvântul de
mai înainte având în el plinătatea Sfintei Treimi 79. Prin aceasta se osândesc cei ce, văzând minunile
Lui, şi-au bătut joc de ele şi au hulit astfel puterea mai presus de fire a fiinţei mai presus de toate,
nesocotind că prin ele trebuie să primească pe Hristos. Căci, deşi a făcut aceste minuni în chip
neobişnuit, spre asigurarea lor, sau deşi a făcut lucruri care înfricoşează numai prin gândirea la ele,

75
Prof. Stylianos Papadopoulos, Sfinţii Părinţi, creştere a Bisericii şi Duhul Sfânt, Timişoara, 1981, p.7, apud Ibidem.
76
A cincea cuvântare teologică: Despre Sfântul Duh, apud Ibidem, p.63.
77
Interpretarea celor patru Evanghelii, în Theoklitos Farmakidis, Noul Testament cu comentarii vechi, vol. II, Atena,
1842, p.673, apud Ibidem.
78
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p.905.
79
Nota 1825 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.970: Chiar omul, ca şi chip al lui Dumnezeu cel în Treime, e pregătit
şi întărit în cuvântul lui nu numai de altul cu care se află eventual în convorbire, ci şi de aceia la care se gândeşte cel ce
vorbeşte, întregirea vieţii omului nu se află numai în relaţia cu un tu, ci şi în relaţia cu un el sau ei. Când omul ştie că va
veni şi altul care să întărească cuvântul lui, vorbeşte cu altă siguranţă. Hristos ştie cu certitudine că Duhul va confirma
toate cele pe care le spune El, confirmându-L prin aceasta pe El însuşi ca revelator al Adevărului. Aceasta dă siguranţa
cea mai fermă cuvintelor Sale.

45
ei totuşi n-au crezut în El. Astfel, s-ar putea spune: Hristos ţi S-a făcut ţie, o, iudeu fără de minte,
făcător de minuni care întrec şi slava lui Moise, şi strălucirea oricărui Sfânt.
Acest înţeles ni-l comunică Domnul spunând: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni
altul nu le-a făcut.” Şi totuşi, pe slujitorul şi săvârşitorul celor mai mici, adică pe Moise, îl
încununezi cu atâtea cinstiri, iar pe Săvârşitorul mai presus de fire al unor lucruri cu mult mai mari,
nu te ruşinezi să-L respingi, deşi Cel vestit odinioară prin proorociile lui Moise a dus la capăt şi a
încheiat umbra prin adevăr. Deci, o dată cu aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos a amintit pe
Duhul împreună cu Sine şi cu Tatăl. Aceasta arată cu adevărat ceea ce am spus mai înainte, că,
dacă cineva se hotărăşte să urască pe Hristos, va supăra, împreună cu El, şi pe Tatăl din Care este
El. Şi cum, sau în ce mod, observă iarăşi.
Căci vorbind de Duhul Adevărului, adică de Duhul Său, zice că El purcede de la Tatăl. Fiindcă,
precum este prin fire al Fiului, existând în El şi prin El, aşa este şi al Tatălui 80. Căci Celor cărora
Duhul le este comun, cele ale fiinţei nu le sunt despărţite. Să nu ne conducă unii din cei obişnuiţi
cu necredinţa, prin cuvintele lor nepricepute, la cele pe care nu trebuie să le cugetăm, socotind că
Fiul împlineşte vreo necesitate de slujire, dăruind creaţiei pe Duhul de la Tatăl81. Unii nu s-au
temut să facă această afirmaţie nepricepută. E mai corect să se creadă că, deoarece Duhul e al Lui
ca şi al lui Dumnezeu-Tatăl, Îl trimite Sfinţilor Săi ucenici ca pe al Său, spre sfinţire 82. Dacă
socotesc că trebuie să cugete şi să spună aceasta cu încăpăţânare, cum nu va urma că afirmă că ne
este şi nouă slujitor? Nebuni şi orbi, cum, exprimând gânduri prosteşti din nepriceperea aflată în
voi, nu Îl lipsiţi şi de slava Unuia-Născutului? Căci dacă Fiul, procurând pe Duhul de la Tatăl, e
cugetat într-un oarecare rol de slugă, cum n-ar fi necesar să fie mărturisit ca străin cu totul de fiinţa
Tatălui, fiind, prin aceasta, şi Duhul mai mare ca El şi cu mult mai bun? 83 Dacă Fiul nu se naşte din
80
Nota 1825 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.971: Sfântul Chiril spune că Duhul este „în Fiul” şi „provine,” sau
iese „prin Fiul,” dar „purcede din Tatăl.” Purcezând din Tatăl, Îşi ia existenţa din Tatăl şi Se află în Fiul, prin Care ni se
dă, sau ne străluceşte. Duhul şi Fiul sunt nedespărţiţi, dar Amândoi provin „din Tatăl”. De aceea, Duhul este şi al Fiului,
Fiul avându-L de la Tatăl. Tocmai faptul că Fiul are pe Duhul de la Tatăl, din Care El se naşte, şi că Tatăl purcede pe
Duhul ca să fie în Fiul, Îl arată pe Fiul şi mai deplin ca fiind de o fiinţă cu Tatăl. Duhul purcede din Tatăl ca izvor, şi ne
vine din Fiul ca Cel în Care este prin unitatea de fiinţă, nu ca dintr-o fiinţă diferită de a Duhului.
81
Nota 1826 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.972: Fiul ne comunică pe Duhul, pe Care Îl are în Sine prin unitatea
de fiinţă, fără ca Duhul să purceadă din El. Fiul are în Sine pe Duhul prin faptul că e de o fiinţă cu Tatăl, de la Care
Duhul purcede. E o iubire a Tatălui faţă de Fiul, ca să fie toţi trei într-o unitate în toate, în baza unităţii de fiinţă.

82
Nota 1827 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.972: Duhul se numeşte „al Adevărului” pentru că este al Fiului. Dar
este şi al Tatălui din Care se naşte Adevărul, sau Fiul, căci Tatăl este izvorul Adevărului. Suprema existenţă este totodată
Conştiinţa care se cunoaşte ca Adevăr. E o distincţie, dar nu o despărţire între Conştiinţa supremă şi Adevărul suprem.
Dar Conştiinţa supremă, ca izvor al Adevărului suprem, nu poate să nu se refere la Adevăr cu o iubire supremă Care este
Duhul. Din Adevărul suprem nu poate să nu iradieze iubirea şi să nu ridice şi conştiinţele create spre Adevărul suprem,
primind de la El puterea să-L iubească.

83
Dacă Fiul îl trimite pe Duhul ca slujitor al Tatălui, şi Duhul va fi mai mare ca Fiul.

46
Tatăl, adică din fiinţa Lui, cum nu se va cugeta Duhul mai mare decât Fiul? Dar atunci, ce vom
zice când vom auzi: „Acela Mă va slăvi pe Mine, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă” (In 16,
14)?
Pe lângă cele spuse, mai rezultă şi următoarele. Dacă socotiţi că Fiul îndeplineşte o lucrare de
slujitor, procurându-ne ceea ce este de la Dumnezeu-Tatăl ca pe ceva străin, iar Duhul este Sfânt
după fire, Fiul nu va fi Sfânt după fire, ci prin împărtăşire, ca şi noi. Aceasta urmează dacă se
afirmă de către cei rău credincioşi, cu nepricepere, că Fiul este străin de fiinţa Tatălui, din Care
purcede Duhul, Cel procurat de Fiul. Dar, dacă Duhul nu e propriu Fiului, şi Fiul are sfinţenia ca
pe ceva adăugat, ca şi creaţia, este posibil să se afirme că Fiul poate cădea din sfinţenia Sa 84, pentru
că ceea ce este câştigat ca adaos s-ar putea să se şi piardă. Şi cine nu se va feri de astfel de opinii?
Dar socotesc că e mai cuvenit să afirmăm că Adevărul şi dogmele ce rezultă din Adevăr ne sunt de
mare preţ85.
Nu vom urma acelora, ci, urmând credinţa Sfinţilor Părinţi, spunem că Mângâietorul, adică
Duhul Sfânt, este propriu Fiului şi nu I se adaugă ca un adaos din afară ca în cei care au facerea din
cele ce nu sunt şi primesc sfinţenia, ci este de o fiinţă cu Fiul, ca şi cu Tatăl. Astfel, înţelesul
dogmelor bisericeşti nu va degenera într-o mitologie politeistă, ci Sfânta Treime rămâne strânsă
într-o unică raţiune a Dumnezeirii. Arătând prin aceasta unitatea fiinţei Sale cu a lui Dumnezeu-
Tatăl, dar spunând şi că Mângâietorul este Duhul Adevărului şi că purcede din Tatăl, respinge
neîndoielnic şi deplin pe potrivnicul Său, care luptă împotriva lui Dumnezeu86. Cel ce vrea să
batjocorească pe Fiul păcătuieşte şi împotriva Celui din Care este Fiul. Când deci va veni, zice,
Mângâietorul, Duhul Adevărului, adică al Meu, Care purcede de la Tatăl, Acela va da mărturie
despre Mine. Cum va da mărturie? Lucrând în voi şi prin voi lucruri minunate, va fi martor drept şi
adevărat al puterii Mele şi al măririi puterii Mele. Căci Duhul Care lucrează în voi (Filip. 2, 13)

84
Nota 1829 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.973: De aceea spune Fiul că Duhul este al Său şi că din ale Sale va
lua cele pe care le va spune, ca să arate că El nu are pe Duhul primit asemenea nouă. Căci, în acest caz, ar putea cădea şi
El, ca şi noi, din sfinţenia Sa. Afirmându-L pe Duhul ca al Său, Fiul Îşi afirmă dumnezeirea.

85
Nota 1830 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.973: Cum ar fi Hristos Adevărul dacă n-ar fi Fiul născut din Tatăl şi
de o fiinţă cu El? Dacă n-ar fi din Tatăl Adevărului şi de o fiinţă cu El, n-am avea nici o posibilitate să ne unim cu
Adevărul prin Duhul.

86
Nota 1831 din Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.974: Atât prin afirmaţia că Duhul este Duhul Adevărului, cât şi prin
aceea că El purcede de la Tatăl, Hristos Îl arată pe Duhul comun Lui şi Tatălui, şi pe Sine, ca de o fiinţă cu Tatăl.
Aceasta o arată însă şi când spune că va trimite pe Duhul, nu primit de la vreo creatură, ci direct de la Tatăl, fiind El
însuşi una în fiinţă cu Tatăl. Cine nu înţelege aceste expresii aşa cum se cer înţelese luptă împotriva dumnezeirii lui
Hristos şi, prin aceasta, împotriva lui Dumnezeu însuşi, Care nu poate să nu fie un Dumnezeu al iubirii.

47
este al Meu. Iar precum este al Meu, aşa este şi al lui Dumnezeu-Tatăl. Deci trebuie cugetat că,
împreună cu Hristos, sunt batjocoriţi şi cei care, prin Duhul cel Unul şi bun, săvârşesc fapte
minunate spre asigurarea credinţei din puterea lui Hristos, în Care locuieşte trupeşte, după Pavel,
nu o parte oarecare a Dumnezeirii, ci toată plinătatea Ei (Col. 2, 9). Mărturisind Hristos pe Duhul,
veţi mărturisi, zice, şi voi, căci v-aţi făcut văzători ai celor săvârşite de Hristos, fiind pururea
împreună cu El, ca ucenici.
Reţinem afirmarea din nou a comuniunii de lucrări a Persoanelor Treimice, pe de o parte, dar şi
sublinierea unor funcţii sau lucrări specifice fiecăreia dintre Acestea. Acest aspect este foarte
important şi pentru înţelegerea funcţiei ermineutice, specifice Duhului. Venirea Mângâietorului se
datorează şi Tatălui şi Fiului, dar fiecare participă de o manieră specifică la această venire a
Duhului: Tatăl purcede pe Duhul, iar Fiul îl trimite pe Acesta, dar nu de la Sine, ci de la Tatăl. La
lucrarea specifică a fiecăreia dintre Persoane participă şi celelalte Persoane Treimice.
În legătură directă cu tema lucrării noastre este afirmaţia conform căreia Mângâietorul va da
mărturie despre Fiul: Acela va mărturisi despre Mine. Tema mărturiei despre Iisus Hristos este una
centrală în Evanghelia după Ioan. Sensul lui a da mărturie (μαρτυρεϊν) este dublu: de a depune
mărturie în apărarea sau în favoarea cuiva sau de a arăta cine este cineva 87. Într-unul sau altul din
sensurile de mai sus, dau mărturie despre Iisus Hristos: Sfântul Ioan Botezătorul (1, 7), femeia
samarineancă (4, 39), faptele sau lucrările lui Hristos Însuşi (5, 36; 10, 25), Vechiul Testament (5,
39), mulţimea care era cu El (12, 17), Dumnezeu Însuşi (5, 37), Duhul Sfânt (15, 26) şi cei pe care
Iisus i-a ales în acest scop, adică Apostolii (15, 27).
Fiecare din mărturiile de mai sus, deşi privesc persoana şi lucrarea Mântuitorului, se
diferenţiază, cel puţin în ceea ce priveşte modul de realizare. Acest lucru este foarte important în
cazul mărturiei Duhului. Felul Duhului de a da mărturie este în mod necesar dependent de
caracteristicile prezenţei şi ale comunicării Sale cu oamenii: Duhul nu este o prezenţă fizică, prin
urmare, comunicarea Lui către oameni, în care intră şi mărturia Sa despre Hristos, nu se realizează
la nivelul simţurilor fizice. Mărturia Duhului este diversificată. Din cartea Faptele Apostolilor
aflăm că mărturia Duhului se realizează şi prin semnele sau minunile pe care Acesta le săvârşea
prin intermediul Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre o mărturie a Duhului
înăuntrul omului, mărturie care poate fi înţeleasă numai în condiţiile în care omul este
duhovnicesc, adică a primit Duhul lui Dumnezeu şi nu duhul lumii (I Cor. 2, 12). Sfântul Chiril al
Alexandriei reţine ambele sensuri în comentariul său: „Cum va da mărturie (Duhul)? Lucrând în
voi şi prin voi lucruri minunate, va fi martor drept şi adevărat al puterii Mele şi şi măririi puterii
87
A se vedea B. Newman, E. Nida, op.cit., p.14, cf. Pr.Prof.Constantin Coman, op.cit., p.64.

48
Mele. Căci Duhul care lucrează în voi este al Meu. Iar precum este al Meu, aşa este şi al lui
Dumnezeu-Tatăl. Deci trebuie cugetat că, împreună cu Hristos, sunt batjocoriţi şi cei care, prin
Duhul cel Unul şi bun, săvârşesc fapte minunate spre asigurarea credinţei din puterea lui Hristos,
în care locuieşte trupeşte, după Pavel, nu o parte oarecare a Dumnezeirii, ci tontă plinătatea
Ei”(Col. 2, 9)88.
Contextul în care Mântuitorul face referire la mărturia Duhului este acela al discursului despre
potrivnicia sau adversitatea iudeilor faţă de Persoana, lucrarea şi învăţătura Sa. După ce a spus că
vor fi urâţi şi El şi Tatăl de iudeii lipsiţi de înţelegere,... adaugă cu folos că va veni Duhul” 89. De
reţinut remarca Sf. Chiril că iudeii erau „lipsiţi de înţelegere", nu înţelegeau, fapt care le determină
atitudinea ostilă la adresa Mântuitorului, după cum este foarte posibil şi inversul, ca atitudinea
ostilă, datorată învârtoşării inimii lor să-i împiedice să înţeleagă pe Iisus Hristos, în ciuda
nenumăratelor minuni săvârşite de Acesta: „Prin aceasta se osândesc cei ce, văzând minunile Lui,
şi-au bătut joc de ele şi au hulit astfel puterea mai presus de fire a fiinţei mai presus de toate,
nesocotind că prin ele trebuie să primească pe Hristos. Căci, deşi a făcut aceste minuni în chip
neobişnuit, spre asigurarea lor, sau deşi a făcut lucruri care înfricoşează numai prin gândirea la ele,
ei totuşi nu au crezut în El”90.
Mărturia Duhului despre Fiul este înţeleasă, pe de o parte, ca o confirmare a celor făcute de
Fiul şi, pe de altă parte ca o revelare a sensului deplin al acestora, ca un sprijin substanţial în
direcţia înţelegerii exacte. Discursul Mântuitorului este pe măsura omenescului. Invocarea unui
martor în plus are darul de a spori încrederea auditoriului: „Când omul ştie că va veni şi altul care
să întărească cuvântul lui, vorbeşte cu altă siguranţă. Hristos ştie cu certitudine că Duhul va
confirma toate cele pe care le spune El, confirmându-L prin aceasta pe El Însuşi ca revelator al
Adevărului. Aceasta dă siguranţa cea mai fermă cuvintelor Sale”91.
Din cele de mai sus este evident conţinutul ermineutic al mărturiei Duhului despre Fiul.
Mărturia Duhului face să fie înţelese cele spuse sau săvârşite de Fiul. Această lucrare a Duhului va
fi eficientă pentru că se va adresa şi va acţiona nemijlocit în inima omului, acolo unde va sălăşlui.

Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul:
Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar
dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de
88
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.975.
89
Ibidem, p.974.
90
Ibidem.
91
Ibidem, p.974, nota 1824.

49
judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi
nu Mă veţi mai vedea; şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat(16, 6-
11).
Insistenţa cu care Mângâietorul vorbeşte despre venirea Duhului este acum întărită de
sublinierea faptului că este necesară chiar plecarea Lui pentru a fi trimis Duhul. Venirea Duhului
este condiţionată de plecarea Mântuitorului (Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni
la voi).
Lucrarea specifică Duhului este aici indicată prin verbul έλέγχειν care înseamnă a vădi sau a
dovedi92. Această acţiune a Duhului presupune o dimensiune ermineutică. „Duhul Sfânt va rupe
vălul ignoranţei şi va da pe faţă trei realităţi care-i privesc pe oameni: păcatul acestora de a nu-L fi
recunoscut pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu; dreptatea lui Iisus de a se fi declarat pe Sine Fiul lui
Dumnezeu, atestată prin revenirea Sa la Tatăl, în final, Dumnezeu îl judecă şi-1 condamnă pe
Satana93. Această lucrare a Duhului este consecventă cu atmosfera generală a Evangheliei după
Ioan, în care lumea, potrivnică lui Iisus, este judecată şi condamnată. Ideea judecăţii lumii fiind
una centrală, Lucrarea Duhului apare ca una care dovedeşte vinovăţia lumii. Duhul este cel care
săvârşeşte, în acest fel, judecata lumii în istorie94 ca fapt diferit de judecata lumii de la a doua
venire a Domnului. Judecata aceasta a Duhului constă în faptul deosebirii sau distincţiei clare între
Biserică şi lume95, adică se va vădi adevărul şi viaţa Bisericii în contrast cu amăgirea, minciuna şi
păcatul lumii. Prezenţa şi lucrarea Duhului numai în cei care vor crede şi se vor păstra curaţi şi
absenţa din ceilalţi este modul în care se împlineşte această vădire: „Cum va vădi lumea de păcat?
Când va veni Hristos în cei ce-L iubesc, ca în cei vrednici de El şi care cred în El, atunci va judeca
lumea, adică pe cei nepricepuţi, încă necredincioşi şi pe cei rămaşi în plăcerile lumii ca vinovaţi de
păcatele lor şi ca cei ce vor muri în păcatele lor.. .Căci Dumnezeu... va face pe Mângâietorul să
locuiască numai în cei vrednici, adică în cei ce L-au cinstit ca Dumnezeu şi L-au mărturisit ca pe
Creatorul şi Domnul tuturor, prin credinţă sinceră. Ceea ce a spus Mântuitorul iudeilor: Dacă nu

92
Sensul principal al acestui verb este legat de ideea de a face dovada sau a dovedi pe cineva vinovat sau greşit (a se
vedea şi Ioan 3, 20; 8, 46). C.K. Barrett consideră că înţelesul nu se opreşte la a dovedi vinovăţia cuiva, ci înseamnă mai
curând a convinge pe cineva că a greşit şi a-1 determina să se schimbe. În acest caz, lucrarea Duhului ar ţinti mai curând
conştiinţa omului sau a lumii (op.cit., p.486). Exegetul grec V. Tsakonas consideră că nu este vorba despre o lucrarea a
Duhului care se adresează conştiinţei lumii, din moment ce lumea nu primeşte Duhul lui Dumnezeu (op.cit., p.239),
apud Pr. Prof Constantin Coman, op.cit., p.66.
93
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 2001, Arhiep. Bartolomeu Anania, nota c., p.l576.
94
I V. Tsakonas, op. cit., p. 239, apud Pr. Prof Constantin Coman, op.cit., p.67.
95
Ibidem, p.239. Vezi şi argumentele lui C.H. Dodd, care consideră că sensul judecăţii la Ioan este dat de verbul κρίνειν,
al cărui sens etimologic indică separarea, distincţia, deosebirea (op.cit., p.208-212), cf. Ibidem.

50
credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8, 24), când va veni Duhul, va arăta că este
adevărat din realitatea însăşi96.
Mi se pare necesar să încheiem acest scurt demers exegetic subliniind faptul că traducerea
românească a verbului έλέγχειν prin a vădi este sugestivă şi din perspectiva rechizitoriului Duhului
la adresa lumii, care nu va fi unul prin cuvinte, ci prin fapte, prin „realitatea însăşi”, cum remarca
Sf. Chiril al Alexandriei, aşa încât nu poate fi de nici un fel contrazis. În realitatea însăşi pe care o
constituie cei care vor crede în Hristos şi voi primi Duhul ca şi în realitatea Bisericii, în care
pulsează viaţa Duhului se confirmă fără drept de tăgadă cele trei adevăruri legate de Hristos Iisus:
a) că cei care nu au crezut şi nu cred în El ca Fiu al lui Dumnezeu rămân în păcat şi în moarte; b)
că Iisus a fost preamărit, şi c) că răul a fost biruit odată pentru totdeauna97.

Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi
cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte
are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (16,12-15).
Textul de mai sus poate constitui concluzia referirilor de până acum ale Mântuitorului la
venirea Mângâietorului şi la misiunea Acestuia. Aici, Mântuitorul indică cu claritate şi conţinutul
variat al lucrării Duhului şi relaţia dintre Acesta şi Fiul, precum şi cea dintre Fiul, Tatăl şi Duhul.
Spre finalul cuvântului Său de rămas bun, Mântuitorul arată că ceea ce le-a spus ucenicilor Săi
nu este tot ceea ce ei ar trebui să ştie şi nici tot ceea ce El ar fi avut de spus. Se opreşte însă la ceea
ce spuse până atunci, cu motivaţia că ucenicii săi nu pot purta mai mult: Încă multe am a vă spune,
dar acum nu puteţi să le purtaţi. Acest nu puteţi să le purtaţi (ού δύνασθε βαστάζειν άρτι) nu are un
caracter absolut şi permanent, ci se referă numai la capacitatea din momentul acela a ucenicilor.
Trebuie să vedem însă care este sensul exact al lui să purtaţi(βαστάζειν). Principalele ediţii
româneşti ale Bibliei traduc literal, trimiţând la sensul figurat al verbului original, sens cu care îl
foloseşte, fără îndoială şi Sfântul Evanghelist Ioan82. În limba română sensurile figurate ale
verbului a purta, ţinând seama şi de contextul despre care vorbim, pot fi cel puţin două: a înţelege
şi a rezista sufleteşte83. Întrebarea este: Mântuitorul se abţine să le mai spună unele lucruri, de
teamă că la momentul acela ucenicii nu le puteau înţelege sau de teamă că ei puteau fi foarte

96
Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.984-985.
97
„...pe stăpânitorul lumii acesteia...îl vedem acum atât de lipsit de puterea de a-şi salva cinstea proprie, încât se află sub
picioarele purtătorilor de Duh, sau ale credincioşilor, care mărturisesc că Hristos este Dumnezeu... Iar când cineva va
vedea ceata înfricoşată a dracilor necuraţi alungată de rugăciunea şi de lucrarea şi puterea Sfântului Duh, cum nu va
spune că Satana a fost cu adevărat judecat” (Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p.986)

51
afectaţi la auzul lucrurilor respective. Singura traducere românească, dintre cele pe care le-am avut
la îndemână, care optează clar pentru unul din cele două sensuri este acea a preotului catolic dr.
Emil Pascal, care traduce: dar acum nu le puteţi înţelege98. Este interesantă traducerea explicativă
pe care o face teologul grec P. Trembelas: Am multe a vă spune, dar nu puteţi acum, din pricina
nedesăvârşirii voastre să le înţelegeţi şi să le reţineţi99. Oricum, folosirea verbului βαστάζειν într-
un astfel de context nu este deloc obişnuită100. Sunt indicate ca locuri paralele Fapte 15, 10, unde
este vorba de voinţa unor iudei de a impune şi neamurilor jugul legii, un jug pe care nici noi nu-l
putem purta; Gal. 5, 10: cel ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda; Apoc. 2, 2 nu poţi suferi pe
cei răi; Dacă ţinem seama de folosirea verbului a purta în textele de mai sus, atunci şi în contextul
nostru sensul nu se poate limita simplu la înţelegerea cerebrală a lucrurilor, ci mai curând la înţele-
gerea lor la nivelul simţirii. Referirea la faptul că Duhul îi va învăţa ceea ce Mântuitorul Hristos a
amânat să le spună face aproape sigură interpretarea conform căreia a purta are aici sensul de a
înţelege. Trebuie făcută însă menţiunea că nu este posibil să se aibă în vedere înţelegerea cerebrală
a lucrurilor, după cum nici învăţarea Duhului nu poate fi asimilată cu predarea ce se adresează
exclusiv mintii. C.K. Barrett face observaţia că „este vorba de adevăruri care nu pot fi predate prin
învăţare, ci numai prin lucrarea directă a lui Dumnezeu”.
Dincolo de diferenţele de nuanţă, nu există nici o îndoială că Mântuitorul are în vedere drept
cauză a reţinerii Sale de a le spune unele lucruri o stare de incapacitate a ucenicilor. Ucenicii nu
sunt acum capabili să înţeleagă, întrucât le lipseşte experienţa de care vor beneficia mai târziu,
aceea a împărtăşirii de Duh. În consecinţă, Duhul îi va conduce la tot adevărul, îi va lumina să
poată înţelege adevărul sau îi va face părtaşi adevărului însuşi.
Mă voi opri în continuare mai mult asupra comentariului Sfântului Chiril al Alexandriei la
textul de mai sus, care mi se pare a fi fundamental pentru ermineutica teologică şi cea biblică. Ceea
ce spune Sfântul Chirii plecând de la acest text se putea constitui într-un mic tratat ermineutic în

98
A se vedea Noul Testament de la Bălgrad, 1648; Biblia de la 1688; Noul Testament de la Bucureşti, 1885; Biblia
sinodală de la 1914; Biblia lui Gala Galaction; Ediţia sinodală jubiliară - Bartolomeu Anania, 2001. La fel şi Biblia de
la Ierusalim: vous ne pouvez pas le porter a present. Traducerea Ecumenică a Bibliei (TOB) dă aceeaşi traducere, dar
oferă la note alternativa lui a înţelege (ou Ies comprendre), indicând şi locul paralel din I Cor. 3,1-2, unde Sf. Pavel
foloseşte metafora cu hrana cea tare sau cea moale, legat clar de putinţa destinatarilor săi de a înţelege sau nu unele
lucruri. Ultima traducere neogreacă a Bibliei (Atena, 1997) rămâne tot la redarea originalului, fără să precizeze care din
cele două sensuri preferă: dar acum nu puteţi să purtaţi o sarcină mai mare.
99
Exemplul foarte des întâlnit: Ne punem deseori întrebarea atunci când avem de dat o veste rea dacă cei către care
trebuie să transmitem vestea pot rezista la auzul veştii, sau există riscul să fie atât de mult afectaţi încât să cedeze psihic,
nervos etc. Ultima traducere neogreacă a Bibliei (Atena, 1997) pare să încline spre acest sens, traducând: dar acum nu
puteţi să purtaţi o sarcină mai mare.
100
C.K.Barrett, op.cit., p.489.

52
sine, care ar fi putut fi cu uşurinţă aşezat alături de textele Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului
Maxim Mărturisitorul sau Sfântului Grigorie Palama.
Sfântul Chiril al Alexandriei cumulează cele două posibile erminii. Mai întâi, el se referă la
neputinţa ucenicilor de a suporta veştile despre evenimentele ce aveau să urmeze: „Văzându-i
stăpâniţi de dorinţa puternică de a afla cele viitoare şi de teama că nu vor putea suporta cele ce vor
veni (căci întristarea umplea, zice, inimile lor) şi socotind că nu trebuie să-i împovăreze cu altele,
în chip oportun le îngroapă pe acelea în tăcere. Astfel, îi uimeşte nu puţin, spunându-le că
păstrează unele spre cunoaşterea de mai târziu şi li se vor comunica, în mod cuvenit în viitor, prin
descoperirea şi prin luminarea ce va avea loc la timpul potrivit prin Duhul”101.
Sfântul Chiril vede însă ca posibilă şi cealaltă explicaţie, adică a neputinţei lor de a înţelege,
care nu o exclude în mod necesar pe prima: „Le spune acestea poate văzându-i neînstare să
înţeleagă cele tainice, deoarece nu erau încă luminaţi prin Duhul, nici părtaşi de firea
dumnezeiască (2 Petru 1, 4). Nu venise încă Duhul Sfânt, după Sfântul Evanghelist, pentru că
Hristos încă nu se preamărise (Ioan 7, 39). Deci, vrea să le arate că are încă să le descopere taine
foarte adânci pentru mintea omenească, dar nu o face acum deoarece încă nu-i vede în stare să le
priceapă”102.Aşadar, în viziunea Sfântul Chiril al Alexandriei, există lucruri importante, taine
adânci dumnezeieşti pe care Domnul nostru Iisus Hristos nu le spune acum ucenicilor pentru că ei
nu sunt în stare să le înţeleagă. Aceste taine le vor fi descoperite de către Duhul, care le va da şi
capacitatea de înţelegere. Pentru a înţelege astfel de lucruri adânci şi tainice este nevoie, după
Sfântul Chiril, de o schimbare atât de radicală a omului încât putem vorbi după aceea de un om cu
totul nou: „Dar când Duhul Meu vă va preface din ceea ce sunteţi în alţii şi va preschimba mintea
voastră ca să voiţi şi să puteţi depăşi tipurile Legii, să alegeţi frumuseţile slujirii în duh şi să
preferaţi adevărul umbrelor, atunci veţi înţelege mai uşor cele ale Mele...”103. Din cele spuse în
continuare de Sfântul Chiril reiese că neputinţa aceasta a ucenicilor de a înţelege nu se referă
numai la lucrurile pe care Hristos nu le spune, ci la Evanghelie în întregul ei. Prin urmare este
nevoie de Duh pentru a înţelege cum se cuvine tot ceea ce spuse Mântuitorul, întreaga Lui
propovăduire. „Nu li se potrivesc învăţăturile noi ale propovăduirii evanghelice celor încă
neschimbaţi prin Duhul la o viaţă şi cunoştinţă nouă şi nu pot încă cuprinde tainele despre Sfânta
Treime. Deci expunerea învăţăturilor mai adânci aparţinea în Chip folositor vieţii reînnoite
duhovniceşte prin Duhul, care nu mai stăruie în litera Legii, pe care nu o mai primeşte înţelegerea

101
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p.987.
102
Ibidem, p.987.
103
Ibidem.

53
celor ce cred în Hristos, preschimbată în gândurile înnoite şi în stare să vadă cele în care se află
frumuseţea adevărului”. Există, aşa cum spuneam mai sus, o graniţă, un moment categoric până la
care ucenicii nu puteau înţelege şi după care dobândesc capacitatea de înţelegere a tainelor lui
Dumnezeu, ceea ce ne obliga să observăm că momentul respectiv este hotărâtor pentru capacitatea
ucenicilor de a înţelege lucrurile sau tainele dumnezeieşti. Este vorba de Pogorârea Duhului Sfânt:
„Iar că înainte de Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Hristos şi de împărtăşirea de Duhul,
ucenicii vieţuiau încă în mod iudaic şi persistau încă în vieţuirea după Lege, deşi taina lui Hristos
este mai mare, o poate vedea cineva cu mare uşurinţă...”104. Sfântul Chiril alocă un spaţiu extins
explicării acestui aspect foarte important pentru tema lucrării noastre. El este convins şi afirmă în
repetate rânduri că fără Duhul nimeni, nici chiar Apostolii, nu puteau înţelege Evanghelia
Mântuitorului, motivul principal era acela că le lipsea Duhul lui Dumnezeu. Aşa cum avea să
spună Sfântul Pavel, aceste lucruri se judecă duhovniceşte, cel care nu are duhul nu poate să le
înţeleagă nici cum. „Observi deci -subliniază Sfântul Chiril - că aveau trebuinţă şi Apostolii de
luminarea prin Duhul? Vezi că trebuia să-şi preschimbe iudeii deprinderea în una mai bună şi mai
înţeleaptă? Când s-au îmbogăţit cu harul de sus şi din cer, şi-au schimbat puterea şi s-au făcut mai
buni ca înainte în cunoştinţă. Atunci i-am auzit spunând cu curaj: Noi însă avem gândul lui Hristos
(I Cor. 2, 16). Şi nu arată altceva prin gândul lui Hristos, decât pe Duhul Sfânt venit la ei, Care le-a
descoperit, potrivit raţiunii cuvenite, toate câte trebuiau să ştie şi să înveţe. Când va veni Acela,
Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”105.
Pentru a ilustra faptul că, înainte de împărtăşirea de Duhul, nici Apostolii nu au înţeles
Evanghelia, citează exemplul lui Petru, cel mai entuziast dintre Apostoli, care în repetate rânduri
face dovada că nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă cu Iisus (a se vedea Matei 16, 22; Fapte
10, 13-15). „Căci vi le-am spus eu mai înainte - Sfântul Chirildiscursul Mântuitorului explicându-l
- dar n-aţi putut să le cuprindeţi”106.
Extrem de importantă pentru înţelegerea lucrării ermineutice a Duhului este sublinierea pe
care o face Mântuitorul Hristos Însuşi că „Duhul nu va vorbi de la Sine”, ci va vesti câte va auzi şi
va lua de la Fiul şi în cele din urmă de la Tatăl, pentru că cele ale Fiului sunt de la Tatăl. Sfântul
Chirii interpretează această subliniere a Mântuitorului, care aparent nu ar fi fost necesară, ca
trimiţând la o înţelegere personalistă şi dinamică a lucrurilor. Duhul cunoaşte cele ale Fiului nu
prin faptul că există. Între aceştia o comunicare externă, un fel de transmitere de informaţii, ci

104
Ibidem.
105
Ibidem, p.988.
106
Ibidem, p.989.

54
pentru că El este de fapt Duhul Fiului, Duhul nu numai că nu este străin fiinţei Fiului, ci se află
într-o identitate de fiinţă cu Acesta: Căci nu este de înţeles Duhul ca străin de fiinţa Unuia-
Născutului, ci El iese în chip natural din ea, nefiind altceva decât Fiul, cât priveşte identitatea firii,
deşi se cugetă ca subzistând în mod propriu. Deci Duhul Adevărului, zice, ne va călăuzi la toată
cunoştinţa Adevărului. Căci, ştiind deplin Adevărul, al Cărui Duh este, nu-L va descoperi parţial
celor ce-L Iubesc pe El, ci le va insufla în mod deplin taina Lui”107. Comunicarea între Persoanele
Sfintei Treimi şi între Acestea şi oameni prin intermediul Duhului, în baza căreia oameni pot
înţelege cele dumnezeieşti, nu poate fi percepută în sens teoretic sau abstract. Este vorba de relaţia
interpersonală, realizată la măsura absolută în sânul Sfintei Treimi, prin mijlocirea căreia comu-
nicarea şi cunoaşterea nu constă în transmitere şi primire de Informaţie, ci ca act de viaţă deplină,
de iubire. Cităm două note explicative ale Părintelui Dumitru Stăniloae, extrem de relevante în
acest sens: „Duhul nu poate fi decât o Persoană, sau o Persoană în relaţia dintre alte două Persoane,
adică în relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Când ne deschidem Fiului cu iubire, şi prin Fiul ne deschidem
Tatălui, Duhul ne vine dintr-o Persoană care ne iubeşte în modul cel mai înălţător, adică din
Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om şi venit pentru noi. El ne asigură de caracterul personal al
lui Dumnezeu-Fiul, făcut şi om. El ne arată pe Fiul, sau pe Hristos, ca Adevărul viu şi ne ajută să
înaintăm la nesfârşit în cunoaşterea iubitoare a Lui. Numai persoana cunoaşte adevărul şi se bucură
de el. Numai persoana este temeiul adevărului, este adevărul însuşi, şi numai prin duhul ei ne poate
comunica adevărul în mod viu. În comunicare, cuvântul persoanei este viu continuu prin duhul ce-l
are. Dacă Fiul este, ca Adevărul, Conştiinţa totalităţii sensurilor, Duhul este bucuria comunicării
lor, viaţa Persoanei, prin faptul că se comunică. Şi cine mângâie mai mult decât Persoana supremă
Care se comunică, sau Duhul prin care Persoana sau Adevărul se comunică? O lume de obiecte
fără o conştiinţă personală nu poate fi numită adevăr. Căci adevărul este nu numai existenţă, ci şi
conştiinţa despre existenţă”108.
Duhul Sfânt este prin fire în Dumnezeu-Tatăl şi în Fiul, adică prin El şi în fiinţa Lui. Sfântul
Duh avea să descopere taina lui Hristos celor vrednici să se mpărtăşească de El, să arate exact cine
este Hristos după fire, cât de mari sunt puterea şi stăpânirea Lui şi că împărăţeşte peste toate
împreună cu Tatăl. De aceea spune în mod necesar: „Acela Mă va slăvi.”109.
Aceste reflecţii ale marelui teolog român scot în evidenţă un aspect fundamental pentru tema
prezentei lucrări: comunicarea inteligibilă nu poate avea loc decât între persoane şi presupune

107
Ibidem.
108
Notele 1853-1854 la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Ioan, p.988.
109
Sf. Chiril al Alexadriei, op.cit., p.993.

55
prezenţa şi lucrarea duhului. Insistenţa cu care Mântuitorul numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietorul
ne ajută foarte mult să vedem lucrurile personalist. Aşa cum observă exegeţii110, titlul
pnevmatologic de Mângâietorul elimină orice risc de a percepe Duhul ca pe o putere abstractă,
impersonală, şi ne trimite obligatoriu spre imaginea unei persoane. Aplicată la ermineutica biblică,
această perspectivă exclude rămânerea la literă, la informaţia exterioară, suficientă sieşi, şi trimite
la înţelegerea cuvântului, chiar scris fiind, ca purtător de duh, nu un duh oarecare, ci duhul
persoanei care vorbeşte în Sfintele Scripturi. Această înţelegere a lucrurilor este şi mai bine
percepută dacă se va avea în vedere teologia energiilor dumnezeieşti necreate, conform căreia
cuvântul lui Dumnezeu este energie dumnezeiască necreată care mijloceşte omului împărtăşirea
reală de Dumnezeu. Prin urmare, adevărata lectură şi adevărata înţelegere a cuvintelor Scripturii
este aceea care deschide omului calea împărtăşirii sau a hrănirii cu cuvântul-duh, energie
dumnezeiască. În viziunea Sfântului Evanghelist Ioan, care redă cuvintele Mântuitorului Hristos,
Cuvântul nu este şi nu poate fi despărţit de Duh, şi nici Duhul de Cuvânt. Lucrarea specifică a
Duhului, aşa cum reiese din textele pe care le-am analizat, este aceea de a împărtăşi omului
Cuvântul Dumnezeiesc. Prelungind această perspectivă în spaţiul general, am putea spune că
transmiterea autentică şi deplină a informaţiei, sau comunicarea inteligibilă, nu se poate efectua
numai prin cuvinte, ci ea are nevoie de duh, cuvântul să fie purtat de duh sau să fie purtător de duh.
În felul acesta evităm o perspectivă teoretică, scolastică, care disociază Informaţia de subiectul-
expeditor şi de subiectul-destinatar şi Ignoră duhul celor doi, prezent în cuvintele lor. Lucrurile
sunt cu atât mai grave atunci când cuvintele sunt lipsite de duh, adică nu exprimă persoana care le
pronunţă sau scrie. În acest caz avem de a face cu un limbaj mort, amăgitor, care cultivă moartea şi
nu viaţa.
Părintele Dumitru Stăniloae, interpretând cele scrise de Sfântul Chiril în Comentariul la
Evanghelia după Ioan, afirmă că Hristos, prin cuvintele cele viitoare vă va vesti, a vrut să-i
încredinţeze pe ucenicii Săi că Duhul Său nu este altul decât El, prin unitatea fiinţei, şi „Duhul
Sfânt va grăi, va lucra şi ca face aceleaşi ca El”111. Hristos spune prin aceasta ca Duhul este
deofiinţă cu El şi Raţiunea Lui, şi de aceea le va propovădui Apostolilor întocmai ca Şi
Mântuitorul112.
Părintele Coman susţine că prin aceste cuvinte ale Mântuitorului nu se înţeleg cele ce aveau să
se întâmple în viitorul imediat cu Mântuitorul Hristos, adică răstignirea şi învierea, din moment ce
110
C.K. Barrett, op.cit., p.l.
111
Sf. Chiril al Alexadriei, op.cit., p. 990.
112
Ibidem.

56
venirea Duhului va fi ulterioară acestora. Interpretarea pe care o dau comentatorii celor ce va să
vină sau celor viitoare este mai curând una eshatologică113. Lucrarea Duhului de a vesti cele
viitoare nu poate fi limitată sau asimilată cu cea a profeţilor care Vesteau lucruri ce aveau să se
întâmple în viitor. Duhul Sfânt va fi cel care va descoperi de o manieră proprie realitatea ultimă a
lumii şi a istoriei, tocmai pentru că o va face accesibilă, fie şi numai în parte, experienţei
oamenilor. Eshatologia Evangheliei după Ioan este din acest punct de vedere consecventă cu esha-
tologia cărţii Faptele Apostolilor. Pogorârea Duhului Sfânt în lume şi în istorie coincide cu
începutul sfârşitului, adică, cu pătrunderea lumii şi a istoriei de realitatea ultimă, de la sfârşitul
lumii, când totul va fi copleşit de lumina lui Dumnezeu. Din ncest punct de vedere, timpul Bisericii
este unul eshatologic. Aceeaşi perspectivă întâlnim în Evanghelia după Ioan şi în strânsă legătură
cu prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Istorie114.
„Vădirea” lumii de păcat, de dreptate şi de judecată de către Duhul este, de asemenea, un
eveniment eshatologic. Această vădire care anticipează judecata finală a lumii poate fi socotită ca o
expresie sinonimă a vestirii celor ce va să vină. Privită din această perspectivă, „vestirea” celor
viitoare de către Duhul nu trebuie înţeleasă numai ca o vorbire despre cele ce va să vină, ci mai
curând ca o inaugurare, sau ca o punere în act de către Duhul a celor ce va să vină, pur şi simplu
pentru că vestirea trebuie înţeleasă ca o acţiune de împărtăşire a realităţilor respective, aceasta fiind
maniera proprie de lucrare sau de comunicare a Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, în actul de vestire a
Duhului nu există distanţă între exprimarea veştii şi împlinirea acesteia115. Acesta este unul din
aspectele fundamentale pentru înţelegerea funcţiei ermineutice a Duhului. Cele viitoare sau cele ce
vor veni se referă la veacul viitor, lumea cea nouă ce va să vină, împărăţia lui Dumnezeu.
Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu este o pregustare sau o arvună a acestei lumii viitoare. Este
ceea ce spune Sfântul Pavel prin: Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile
noastre (II Cor. 1, 22) sau: Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii
voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este arvuna
moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale. (Efeseni 1,
13-14). Duhul Sfânt este o mărturie vie a lumii cea va să vină, de aceea întreţine speranţa pentru
Împărăţia lui Dumnezeu prin posibilitatea ce o oferă oamenilor de a pregusta din bunurile
Împărăţiei116.

113
Pr. Prof Constantin Coman, op.cit., p.75.
114
Ibidem, p.76.
115
Cf. C.K. Barrett, op.cit., p.490.
116
Pr. Prof Constantin Coman, op.cit., p.76.

57
VI. Botezul cu Duhul Sfânt

Relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt


O citire chiar şi fugitivă a cărţii Faptele Apostolilor pune în evidenţă faptul că botezul cu Duhul
Sfânt nu este dependent de vreo acţiune omenească, fie ea un ritual cum este botezul în apă sau un gest
cum este punerea mâinilor. De asemenea, ordinea logică şi normală a etapelor din experienţa
religioasă a unui creştin - convertire, botez în apă şi botez cu Duhul Sfânt -nu este întotdeauna
respectată. Totuşi, atât în Faptele Apostolilor cât şi în restul Noului Testament găsim indicii care, în
cele din urmă, ne conduc spre o teologie consecventă cu privire la relaţia temporală dintre convertire,
botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt.
Din cuvintele apostolului Petru din Fapte 2,38, deducem că există două condiţii care trebuie
îndeplinite pentru primirea Duhului Sfânt, şi anume, pocăinţa şi botezul în apă117. O a treia condiţie,
credinţa, apare implicit în cuvintele „în numele Domnului Iisus Hristos” care definesc botezul creştin.
Credinţa şi pocăinţa sunt condiţii absolute pentru primirea Duhului, adevăr confirmat în toate cazurile
relatate din Fapte. în ce priveşte botezul în apă, el lipseşte în două, posibil chiar trei din cele cinci
cazuri de botez cu Duhul Sfânt relatate în Faptele Apostolilor. Apostolii au primit Duhul Sfânt fără să
fie botezaţi în Numele Domnului Iisus. La fel, Duhul Sfânt s-a coborât peste Corneliu şi peste cei din
casa lui înainte ca aceştia să fi avut ocazia să fie botezaţi în apă. în acest caz, inversarea ordinii de
desfăşurare a etapelor expuse în Fapte 2,38 este providenţială. Era necesar ca Dumnezeu să le dea
Neamurilor Duhul Sfânt înainte de botezul în apă, altfel Petru nu i-ar fi botezat. Atunci când îşi

117
Pr.lect.dr.Melniciuc Ilie, Studiul Noului Testament-suport de curs, format electronic, p.20.

58
justifică în faţa celorlalţi apostoli acţiunea de a-i fi botezat pe Corneliu şi pe cei din casa lui, apostolul
Petru arată clar că ceea ce I-a determinat să-i boteze a fost tocmai iniţiativa lui Dumnezeu de a le fi dat
şi acestora Duhul Sfânt (cf. Fapte 10,47; 11,15). în cazul în care concluzionăm că Duhul i-a fost dat lui
Saul prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9,17-18)118, acesta este al treilea caz de primire a Duhului
înainte de botez.
Aşadar, coborârea ocazională a Duhului înainte de botez şi posedarea Duhului de cei care nu au fost
deloc botezaţi arată că ritualul nu este o condiţie absolută pentru primirea Duhului. „Norma” din Fapte
2,38 împreună cu excepţiile de la această regulă, ne fac să concludem că cea mai importantă condiţie
este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat”, mai precis, credinţa pe care botezul doar o
simbolizează. Mai trebuie precizat şi faptul că, în acele cazuri unde intervalul de timp dintre botezul în
apă şi botezul cu Duhul Sfânt este foarte scurt, primirea Duhului nu este un rezultat automat al
botezului în apă.
În două situaţii, primirea Duhului este atribuită punerii mâinilor (8,17; 19,6). În primul caz este
vorba de activitatea lui Filip în Samaria (Fapte 8, 12-17), iar în al doilea de Pavel la Efes (Fapte 19,
5-7)119.
Dacă sunt cercetători care susţin că punerea mâinilor trebuie văzută chiar şi acolo unde nu este
menţionată explicit, o exegeză atentă a pasajelor relevante ne arată că nu există dovezi clare că, în
biserica primară, punerea mâinilor pentru primirea Duhului ar fi fost o practică curentă asociată cu
botezul sau separată de acesta. Dimpotrivă, gestul nu apare regulat ci este asociat cu două ocazii
speciale - la Samaria şi în Efes. Este semnificativ faptul că acestea sunt singurele cazuri din Fapte
când Duhul nu vine direct „de sus”, imediat după convertire şi botez. Conform promisiunii din 2,38-
39, situaţia samaritenilor şi a ucenicilor din Efes este neobişnuită, în sensul că ei nu au primit Duhul
imediat după convertire, aşa cum era de aşteptat (8,15, 16; 19,2). Fiecare din aceste două situaţii
neobişnuite este corectată prin punerea mâinilor de către cei doi apostoli implicaţi, Petru respectiv
Pavel. Aşadar, punerea mâinilor se dovedeşte a fi un ajutor benefic, în special atunci când, din
anumite motive, Duhul Sfânt nu a fost primit chiar dacă au fost îndeplinite condiţiile de bază stipulate în
Fapte 2,38, şi anume, pocăinţa/credinţa şi botezul.
Pentru a conclude, referitor la secţiunea despre relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi
primirea Duhului Sfânt, tot ceea ce putem spune este că singurul interes al lui Luca este să arate că

118
Ibidem, p.46.
119
Doctrina şi pradtica botezului după Faptele Apostolilor, lucrare de specialitate, Seminarul Teologic Ortodox
„Sf.Calinic Cernicanul” Turnu Măgurele, 2006, format electronic, p.28

59
venirea Duhului a fost o chestiune foarte importantă şi că se aştepta ca aceasta să aibă loc în primele
stagii ale experienţei creştine a cuiva, de regulă după botez (cf. Fapte 2,38)120.
Cu toate că Luca nu manifestă un interes deosebit pentru o ordine precisă a acestor etape, totuşi se
pare că i-a fost familiar un mod obişnuit în care cei din zilele lui primeau Duhul, şi anume, direct „de
sus”, fără intervenţia vreunui om, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi în casa lui Corneliu. Trei
dintre verbele folosite pentru coborârea Duhului, şi anume „a veni peste” (Fapte 1,8; 19,6), „a
turna”(2,17, 18, 33; 10,45) şi „a cădea peste” (8,16), sugerează foarte expresiv o revărsare bruscă şi
impresionantă a Duhului direct de sus, fără mijlocirea vreunui om. Imaginea este preluată din
Vechiul Testament unde venirea Duhului este adeseori asemănată cu o ploaie roditoare (Ioil 3,1, 2;
Iezechiel 39,29; Zah. 12,10; cf. Isaia 32,15, 44:3 ş.u.; Iezechiel 36,26 ş.u.; Ioil 2,23 ş.u.)121.

Roada Duhului Sfânt: Rolul Duhului în sfinţirea credinciosului


Iar Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de
bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege (Gal 5, 22-23).

Termenul grecesc pentru „roadă” (καρπός) are înţelesurile: fruct, rezultat, câştig, rod, iar în sensul
figurat, descendent sau lăstar. Aşa cum se observă din formularea apostolului Pavel, termenul „roadă
Duhului” apare la singular. „Roada Duhului” este un termen biblic care însumează nouă atribute
vizibile ale vieţii unui creştin. Cele nouă virtuţi nu sunt separabile ca şi când ar fi nouă roade separate.
Fiecare virtute nu reprezintă decât o faţetă a portretului celui care umblă călăuzit de Duhul. Fiecare
credincios care este altoit în Hristos trebuie să producă această roadă care să însumeze toate cele nouă
virtuţi122.
Există cel puţin două interpretări ale textului de la Galateni 5,22-23. Unii scriitori creştini înţeleg
că prima virtute, dragostea, cuprinde pe celelalte opt şi traduc versetele în felul următor: „Roada
Duhului este dragostea care este pusă în evidenţă prin bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate,
facerea de bine, credinţă, facere de bine şi înfrânarea poftelor”. Astfel, spun ei, propoziţia „Roada
Duhului este dragostea” cuprinde întregul caracter al unui creştin. Această interpretare este în deplin
acord cu învăţătura integrală a Noului Testament. Porunca lui Iisus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă
iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34) şi afirmaţia
Domnului că în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se cuprinde toată „Legea şi proorocii”
(Matei 22,37-40) par să prezinte dragostea ca o însumare a tuturor celorlalte virtuţi123.
120
Ibidem, p.34.
121
Persoana Duhului Sfânt, lucrare de specialitate, format electronic,sursa www.referat.ro-referate religie, p.16.
122
Ibidem, p.18.
123
Ibidem.

60
Conform celei de-a doua interpretări, dragostea este una dintre cele nouă virtuţi. Mai mulţi autori
clasifică cele nouă virtuţi în trei grupuri de câte trei fiecare, fiecare grup definind o relaţie de un anumit
tip. Primul grup cuprinde trei virtuţi care descriu relaţia creştinului cu Dumnezeu dragostea, bucuria şi
pacea. Al doilea grup este constituit din trei virtuţi care ar trebui să definească relaţia creştinului cu alţi
creştini - îndelunga răbdare, bunătatea şi facerea de bine. Virtuţile din ultimul grup îl definesc pe
creştin în raport cu el însuşi -credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor. Totuşi, cu toate că există o
oarecare simetrie şi logică în această împărţire a virtuţilor, interpretarea este arbitrară şi este greu de
crezut că reflectă intenţia apostolului Pavel. De exemplu, credincioşia nu poate fi raportată doar la
propria persoană, întrucât defineşte un aspect al relaţiei pe care credinciosul o are cu Dumnezeu
cât şi al relaţiei cu ceilalţi oameni.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt fiecare aspect al roadei Duhului, insistând mai cu seamă
asupra definirii fiecărei virtuţi124.
Dragostea (άγαπή). Ordinea în care aşează Pavel virtuţile roadei Duhului este logică. Dragostea
este Dumnezeu şi, ca atare, prezenţa Duhului în fiecare credincios este manifestarea dragostei lui
Dumnezeu în inima lui. Cuvântul grecesc folosit de apostolul Pavel pentru a se referi la acest sens a
roadei Duhului este cuvântul care apare în general în Noul Testament pentru a exprima dragostea
divină ca un atribut distinct de dragostea omenească, sau de prietenie (în gr., φιλία). Dragostea άγαπή
exprimă esenţa importantei porunci dată de Domnul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată
inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Luca 10,27). Aşa cum a afirmat însuşi Mântuitorul, posedarea şi manifestarea acestei
virtuţi este o condiţie pentru moştenirea vieţii veşnice (Luca 10,28). Apostolul Pavel spune că în
absenţa dragostei, orice altă virtute sau dar pe care îl are omul nu valorează absolut nimic (I Corinteni
13,1-3). Este virtutea care îi uneşte pe credincioşi, asigurând armonia necesară în Trupul lui Hristos
(Coloseni 2,2; 3,14). Caracterul dragostei este definit de actul lui Dumnezeu prin care S-a dat pe Sine
omenirii prin cel mai suprem dar posibil, Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca această virtute să-i
definească pe fiecare credincios şi acest lucru este posibil datorită Duhului Sfânt care ne ajută să
cultivăm această virtute.
Bucuria. Virtutea bucuriei apare constant în Scripturi ca un sentiment rezultant al relaţiei pe care
o are credinciosul cu Dumnezeu. De asemenea, este produsul relaţiei de părtăşie care există între fiii
lui Dumnezeu. Se spune că „bucuria aparţine dragostei aşa după cum un fruct aparţine plantei care l-a
produs”125. Această virtute nu se manifestă numai în condiţii favorabile. Apostolul Pavel scrie

124
Ibidem, p.18.
125
Ibidem, p.19.

61
tesalonicenilor că ei au primit „cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi au avut multe necazuri” (I
Tesaloniceni 1,6). Când lui Pavel şi lui Sila li s-a aplicat unul dintre cele mai aspre tratamente în
închisoarea din Filipi, ei „rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări” (Fapte 16,25). Nu trebuie să ne
mire atunci faptul că Pavel, din închisoarea din Roma, a putut scrie mai târziu bisericii din Filipi: „Şi
chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe
voi toţi. Tot aşa şi voi bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine” (Filipeni 2,17,18). În aceeaşi
epistolă, cu toate că trăia în perspectiva martirajului, exuberanţa lui Pavel nu cunoaşte limite:
„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (4,4).
Pacea. Înainte de a pleca din mijlocul lor, Iisus i-a asigurat pe ucenicii Săi: „Vă las pacea, vă dau
pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14,27). Ca Domn al Păcii, Hristos a avut autoritatea să
transmită această virtute discipolilor Săi. Duhul este cel care îl ajută pe credincios să cultive această
virtute a păcii. Ca şi virtutea bucuriei, pacea nu poate fi influenţată de circumstanţele în mijlocul cărora
ne desfăşurăm activitatea sau de perspectiva sumbră a cursului evenimentelor, fiindcă este pacea lui
Dumnezeu dăruită prin Duhul Sfânt. Prezenţa Duhului în credincios asigură prezenţa acestei virtuţi.
Absenţa Duhului îl privează automat de pace pe cel ce se consideră credincios, întrucât sursa ei nu
mai este o realitate în viaţa acelui om. De aceea s-a rugat psalmistul: „Nu lua de la mine Duhul Tău
cel Sfânt” (Ps. 5, 11). Aşa cum se exprimă un autor, pacea este „calmul, liniştea şi ordinea care au loc
în sufletul omului mântuit”126.
Îndelunga răbdare. A avea îndelungă răbdare înseamnă a îndura imperfecţiunile şi provocările
altora, conştienţi de faptul că Dumnezeu le-a îndurat pe ale noastre; înseamnă, de asemenea, a suporta
toate necazurile şi dificultăţile vieţii, fără murmurare sau răzvrătire; înseamnă să ne supunem voinţei
divine ştiind că acceptarea providenţei lui Dumnezeu aduce întotdeauna beneficii vieţii noastre. în
esenţă, îndelunga răbdare este virtutea prin care credinciosul este abilitat să accepte şi să suporte
orice încercare, orice nedreptate ce i se face, orice supărare provocată de semeni etc. fără a produce
în el vreo mutaţie cu privire la atitudinea lui faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt îl ajută
pe credincios să dezvolte o astfel de virtute care, în esenţa ei, este din Dumnezeu.
Bunătatea. A avea bunătate înseamnă a avea o atitudine deschisă, pozitivă faţă de semeni.
Bunătatea este dragostea în acţiune, virtute care ar trebui să definească nu numai raporturile familiale
între credincioşi ci raporturile cu toţi oamenii. Bunătatea este atributul lui Dumnezeu prin care El,
atunci când eram răzvrătiţi, ne-a adus la starea de pocăinţă. Este virtutea prin care posesorul ei nu
ţine cont de răutatea celor din jur, ci îi tratează cu amabilitate pe toţi.

126
Ibidem, p.19.

62
Facerea de bine. Această modalitate de expresie a roadei Duhului presupune acţiune din partea
credinciosului, aşa cum rezultă şi din utilizarea verbului a „face” în denumirea ei127. Acţiunea acestei
virtuţi este îndreptată întotdeauna spre ajutorarea semenilor. Dacă la modul general „a face bine”
include şi separarea credinciosului de ceea ce este rău, „facerea de bine” este acţiunea dragostei
îndreptată spre semeni. Apostolul Petru a văzut această calitate manifestându-Se în Isus Hristos:
„Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine
şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10,38). Luca
spune că bunătatea lui Barnaba a avut ca rezultat convertirea multora la credinţă: „Căci Barnaba era
un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul"
(Fapte 11,24). Aşadar, facerea de bine include şi eforturile pe care le facem pentru a-i aduce la credinţă
pe cei fără Dumnezeu.
Credincioşia. Cuvântul grecesc înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Alte sinonime ale
termenului sunt: loialitate, fidelitate, încredere, convingere. Credinţa este harul prin care îl primim pe
Hristos şi ne sprijinim pe El. Credincioşia este aspectul de durată al credinţei, prin care continuăm să
trăim în Hristos. Credincioşia poate, însă, defini şi relaţia dintre oameni. Credincioşia este o virtute
creştină, întrucât L-a caracterizat pe Hristos, aşa cum arată autorul Epistolei către Evrei: „De aceea,
fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al
mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui care L-a rânduit, cum şi Moise a fost
credincios în toată casa lui Dumnezeu” (Evrei 3,1-2). Credincioşia în raporturile credinciosului cu
Mântuitorul poate fi definită ca obligaţia morală pe care o are acesta de a se încrede în El şi de a
rămâne în El, în pofida presiunilor la care este supus şi prin care se caută separarea lui de Hristos
(Romani 1,8). Iosif este un excelent exemplu biblic al credincioşiei faţă de Dumnezeu. în Evrei
capitolul 11 găsim o listă a oamenilor lui Dumnezeu din vechime care i-au rămas credincioşi cu preţul
vieţii lor128.
Blândeţea. Termenul are sensul atât de blândeţe cât şi de umilinţă. Scriind corintenilor, apostolul
Pavel îi îndeamnă: „vă rog, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos ...” (II Corinteni 10,1). A fi blând
nu înseamnă a fi slab. Dimpotrivă, cel care este blând în orice situaţie dă dovadă de tărie, de stăpânire
de sine, virtute pe care omul nu o poate cultiva decât cu ajutorul Duhului129. De asemenea, blândeţea nu
trebuie să-i determine pe un slujitor creştin să evite mustrarea şi disciplinarea membrilor bisericii (II
Corinteni 10,1). Creştinul care posedă darul Duhului Sfânt nu poate fi necivilizat, dur, nemanierat faţă

127
Ibidem.
128
Ibidem, p.19-20.
129
Ibidem, p. 20.

63
de semenii săi. Blândeţea este o atitudine care L-a caracterizat pe Isus Hristos: „Învăţaţi de la Mine, a
spus El, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Aceeaşi atitudine trebuie să-i caracterizeze şi pe creştin
atunci când vede pe un frate greşind (Galateni 6,1) sau când trebuie să mustre pe cei care greşesc (II
Timotei 2,25). A fi blând înseamnă a avea o atitudine moderată şi a-ţi subordona atitudinea lui
Dumnezeu.
Înfrânarea poftelor. Virtutea aceasta mai este cunoscută sub denumirea de autocontrol130. Având
în vedere faptul că omul este căzut în păcat şi dedat la orice lucru rău, fără puterea Duhului Sfânt care
locuieşte în credincios, această virtute nu poate exista, înţeleptul Solomon a făcut următoarea
afirmaţie: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte
mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Înţelepciunea lui Solomon 16,32). Nu există putere mai mare în
viaţa unui om decât puterea de a se stăpâni pe sine. Apostolul Pavel a cunoscut importanţa acestei
virtuţi. Descriind felul de luptă al credinciosului, el foloseşte analogia cu sportivul care, pentru a
câştiga o competiţie, trebuie să se înfrâneze: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot
felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem
lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji” (I Corinteni 9,25). Stăpânirea de sine131 în
viaţa unui creştin nu este o atitudine negativă, ascetică sau represivă. Dumnezeu nu cere credinciosului
să renunţe la orice bucurie a vieţii; doar pornirile rele ale firii trebuie supuse şi, dacă este posibil,
suprimate. În contextul postului şi al rugăciunii, este necesar ca credinciosul să se înfrâneze de la
anumite necesităţi fiziologice, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp. Prin înfrânarea poftelor cu
ajutorul Duhului Sfânt, creştinul îşi răstigneşte firea păcătoasă pentru a învia împreună cu Hristos la o
viaţă nouă132. Apostolul Pavel exprimă atât de clar acest adevăr atunci când spune: „Am fost răstignit
împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum
în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
mine" (Galateni 2,20). Aşadar, roada Duhului este în viaţa credinciosului un seceriş pe care numai
crucea lui Hristos îl face posibil. Isus Hristos a spus ucenicilor lui: „Dacă aduceţi multă roadă, prin
aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15,8).

130
Ibidem, p.20.
131
Cf. Dicţionarului explicativ al limbii române,ediţia din 1998, sensul verbului a (se)înfrana este a se stăpâni, a se
domina. Cf. Dicţionarului de sinonime, substantivul înfrânare este sinonim cu împiedicare, strunire, abţinere, stăvilire.
132
Persoana Duhului Sfânt, lucrare de specialitate, format electronic,sursa www.referat.ro-referate religie, p. 20

64
VII. Semnificaţia si rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră astăzi

Duhul Sfânt - Duhul vieţii şi al comuniunii noastre în Dumnezeu


Duhul Sfânt este Cel Care uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Prin aceasta,
El este puterea sfinţitoare, de-viaţă-făcătoare şi unificatoare în Biserică. Prin Duhul curge şi
sporeşte pe mai departe, până la sfârşitul veacurilor, viaţa dumnezeiască în Biserică. El întreţine
această viaţă în ea, adică menţine Biserica în continuare133.
Prin Duhul Sfânt intră în comuniune cu noi, oamenii, Însuşi Dumnezeu: prin El ne împărtăşim
din însăşi viaţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, la rândul Său, Se împărtăşeşte din viaţa noastră
umană. De asemenea, prin prezenţa harului Duhului Sfânt, Dumnezeu acţionează asupra vieţii
noastre, iar noi, în acelaşi har, acţionăm cumva prin viaţa noastră, prin bucuriile şi suferinţele
noastre, asupra lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este semnificaţia comuniunii noastre cu Dumnezeu
prin Însuşi Duhul vieţii: prin El Dumnezeu devine călăuza noastră, partenerul nostru de suferinţă şi
viaţă. Această comuniune cu Dumnezeu în Duhul Sfânt este una personală şi concretă, întrucât
prezenţa lui Dumnezeu aici şi acum reprezintă începutul istoric al prezenţei lui Dumnezeu în
Împărăţia slavei Sale, este însăşi „pregustarea” împărăţiei Sale în această viaţă, despre care vorbesc
Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Pe de altă parte, în comuniunea Duhului, noi suntem legaţi de Dumnezeu Cel în Treime nu
printr-o simplă conexiune externă, ci lăuntric. Prin Duhul Sfânt noi experimentăm legătura intimă
cu viaţa lui Dumnezeu, experimentăm propria noastră viaţă temporală, trecătoare, ca un „început”
al vieţii veşnice, netrecătoare. într-un anume fel, noi suntem „în Dumnezeu” şi Dumnezeu este
prezent „în noi”134.

133
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978, p. 302-303.
134
Vezi J. Moltmann, Die Quelle des Lebens. Der Heilige Geist und die Theologie des Lebens, Guetersloh, 1997, p. 91,
apud Pr.Prof..Dr. N. Achimescu, Semnificaţia şi rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră astăzi, în Teologie şi Viaţă,
nr.1-4/2002, p.18.

65
Cel Care ne ajută să intrăm cu adevărat în dialog cu Hristos este Însuşi Duhul Sfânt, dar, aşa
cum subliniază Părintele Stăniloae135, fără să ne anuleze şi, în acelaşi timp, fără să apară în faţa
noastră ca fiind distinct de noi. Se realizează un dialog între noi şi Hristos, parţial în planul istoric,
parţial în planul veşniciei, pentru că noi înşine suntem acceptaţi şi ridicaţi în poziţia Duhului sau
Duhul accepta poziţia noastră pe baza unei intimităţi supreme. Lucrul acesta nu presupune
nicidecum anularea noastră ca persoane, ci, dimpotrivă, ne ajută în evoluţia noastră spirituală
personală. Tocmai din acest motiv unii Părinţi ai Bisericii au afirmat despre sfinţi că ar fi
întruchipări ale Duhului, fireşte nu în sensul că natura lor umană ar avea ca ipostas pe Duhul în
acelaşi fel în care Hristos este ipostasul naturii Sale umane. Dimpotrivă, acest fapt trebuie perceput
în sensul că sfinţii se realizează şi se desăvârşesc într-o relaţie de intimitate maximă cu Duhul, atât
în plan fizic, cât şi spiritual.
Duhul Sfânt este, prin excelenţă, Duhul vieţii. În afara Lui nu există viaţă, pentru că ceea ce a
trimis Dumnezeu în lume prin Hristos este, în primul rând viaţa: „Eu sunt viu şi voi veţi fi vii”
(Ioan 14, 19). Duhul Sfânt, nepurces din Fiul, dar venit prin Acesta, este „Izvorul vieţii” şi aduce
viaţă în lume: întreaga viaţă, viaţa deplină şi netrecătoare, viaţa veşnică. Duhul Creator şi Dătător
de viaţă aduce această întreagă viaţă veşnică deja aici pe pământ, chiar înainte de moarte, şi nu
abia după moarte, fiindcă El participă la naşterea lui Hristos şi Hristos este însăşi „învierea şi
viaţa" în persoană. O dată cu Hristos vine în lume viaţa cea nepieritoare, iar Duhul vieţii trimis în
lume de către Hristos este puterea Învierii aducătoare de viaţă nouă. Mântuitorul Hristos n-a adus
în lume doar o nouă religie, ci o nouă viaţă, un nou mod de a trăi, centrat înainte de toate pe
comunicare şi iubire.
Consecinţele care decurg din acest fapt sunt foarte semnificative pentru lumea de astăzi, ele
provocând în teologia apuseană multe analize, evaluau. reconsiderări şi luări de poziţie. Între altele
însă, ele pot conduce la o interpretare mai profundă a semnificaţiei misiunii creştine în lumea de
astăzi.
După cum afirmă prof. J. Moltmann de la Universitatea din Tuebingen, până în prezent „noi
am cunoscut misiunea ca pe o răspândire a imperiului creştin, a civilizaţiei creştine sau a
136
valorilor religioase ale lumii occidentale” . Dar, se întreabă acelaşi autor mai departe, este şi
poate fi de la sine această apartenenţa „la imperiul creştin, la civilizaţia creştină sau la
comunitatea de valori apuse deja, o nouă viaţă în Duhul lui Dumnezeu?” 137.

135
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., vol. II, p. 308.
136
Pr.Prof..Dr. N. Achimescu, op.cit., p.19.
137
Ibidem.

66
În consecinţă, teologul amintit constată cu amărăciune că lumea creştina contemporană pune
încă prea mult accent pe acest aspect exterior al misiunii, deşi misiunea Duhului Sfânt este mai
degrabă o misiune a vieţii, a înduhovnicirii omului, ceea ce înseamnă cu mult mai mult. Din
păcate, atât în lumea noastră răsăriteană cât şi în cea apuseană, cu nuanţele de rigoare cunoscute, se
simte din plin atmosfera unei secularizări foarte păgubitoare pentru fiecare Biserică în parte. În
multe locuri şi parcă de prea multe ori, constatăm o „apariţie rece” în lumea creştină de astăzi. De
aceea, „în locul extensiunii Bisericilor noastre ortodoxă, romano-catolică sau evanghelică", ca şi in
locul tendinţelor tot mai evidente de prozelitism sectar creştin sau necreştin, ar trebui sa se insiste,
în primul rând, pe cultivarea „dăruirii pentru Împărăţia lui Dumnezeu”, fiecare înspaţiul său, in
comuniunea Aceluiaşi Duh al vieţii şi cu speranţa realizării unităţii creştine pe care ne-o dorim cu
toţii138.
Misiune în lumea de astăzi nu înseamnă: „Sileşte-i să intre” (cogite intrare)139, ci revigorarea
noastră morală, a tuturor, invitarea celor neştiutori sau răuvoitori spre Împărăţia lui Dumnezeu,
înnoirea în Duhul a fiecăruia şi a întregii creaţii, în |perspectiva unui cer nou şi a unui pământ nou
(Apocalipsa 21).
Din păcate, Biserica este înţeleasă de multe ori ca o simplă adunare, ca o sumă de indivizi
care manifestă aceeaşi credinţă. Acest lucru se resimte, de altfel, tot mai mult şi în mentalitatea şi
viaţa societăţii noastre de astăzi, mai ales în acele medii unde secularizarea este mai accentuată.
Lipseşte nu doar spiritul de comuniune care ne uneşte pe toţi laolaltă, tineri şi bătrâni, femei şi
bărbaţi, cât mai ales interesul şi iubirea faţă de înaintaşi şi urmaşi, faţă de generaţii trecute şi cele
viitoare140. În fine, lipseşte liantul care dă viaţă întregului, ceea ce reprezintă un indiciu clar al
individualizării, al pierderii spiritului de viaţă comunitară. Prin urmare, conştiinţa prezentului îşi
pierde, din nefericire, originea şi viitorul, perspectiva; trăim doar în prezent şi pentru prezent.
Însăşi divizarea accentuată în plan social - grupe şi asociaţii constituite exclusiv pe categorii de
vârstă, sex, preferinţe, scopuri, afinităţi etc. - trădează uneori o accentuare a spiritului de divizare si
nu de comuniune, contravenind evident fiinţei comunitare a omului.
În plan familial, se resimte la fel de limpede această tendinţă a anticomuniunii' 141, mai mult
sau mai puţin explicabilă din punct de vedere sociologic. Mai în trecut, marile familii trăiau sub
acelaşi acoperiş cel puţin patru generaţii de-a rândul. In micile familii „moderne” de astăzi mai
138
Ibidem, p. 20.
139
Ibidem, p. 20.
140
Mai pe larg J. Moltmann, Der Geist des Lebens. Eine ganzheitliche Pneumatologie, Muenchen, 1991, p. 249-252,
apud Pr.Prof..Dr. N. Achimescu, op.cit, p. 20.
141
Mai pe larg N. Achimescu, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în vol.
Familia creştina de azi, Iaşi, 1995, p. 113-133, apud Ibidem, p.20.

67
trăiesc doar două, iar în gospodăriile single, aşa-zis „post-moderne”, doar o generaţie. Desigur, în
multe Minaţii, acest lucru este explicabil, dar rămâne absolut inexplicabilă, în multe cazuri, o
anume „barbarie a non-comuniunii”142, care anihilează orice comuniune între generaţii, orice
legătură intimă între oameni, vii sau morţi.
Prin urmare, Biserica trebuie să rămână pe mai departe locul unde „timpul” ca separaţie între
generaţii, între trecut, prezent şi viitor, se transfigurează, într-o comuniune a tuturor, o „comuniune
a sfinţilor” în iubirea veşnică a lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, după cum sublinia
P.F.Patriarh Daniel143, pe vremea când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. In acest sens,
Biserica este, aşa cum o arată Sfinţii Părinţi „anticamera împărăţiei lui Dumnezeu” (Sfântul
Nicolae Cabasila), „laboratorul învierii” noastre a tuturor (Sfântul Maxim Mărturisitorul); ea este
în istorie icoană şi punte de comuniune, îndreptată spre veşnicie.

Înnoirea noastră în Duhul Sfânt


Încă de la începuturi, creştinii au corelat trăirea lor în Dumnezeu, comuniunea lor cu Hristos,
cu o nouă şi inefabilă experienţă de sine. În Ortodoxie, lucrul acesta îşi atinge apogeul mai ales în
mistica isihastă. Ca să spunem aşa, ei nu se simţeau doar ca nişte „nou-născuţi” în Duhul, în cazul
supravieţuirii unei boli incurabile, ci se simţeau „nou-născuţi” în Duhul în hanii lui Dumnezeu
revărsat asupra lor. Credinţa creştină nu înseamnă doar o simplă convingere, un sentiment sau o
decizie, ci ea pătrunde şi reorientează într-atât viaţa credinciosului, încât se poate vorbi de o
„moarte” şi o „naştere din nou” a acestuia faţă de păcat. Credinciosul respectiv urmează drumul lui
Hristos dinspre moarte, prin înviere, spre viaţă, spre adevărata viaţă.
Încă din creştinismul primar, momentul acesta al transformării, al reînnoirii fiinţiale a omului a
fost corelat şi identificat cu botezul: în apa botezului, fiecare din noi „moare” prin detaşarea de
legile şi condiţiile acestei vieţi lumeşti şi trecătoare, „născându-se din nou” spre adevărata
convieţuire cu Hristos în Duhul Sfânt. De aceea, adevăratul nume al creştinului este numele de
botez, un nume care conferă acestuia adevărata identitate, identitatea sa în Hristos, spre deosebire
de multiplele practici şi obiceiuri din anumite religii păgâne, mai vechi sau mai noi, în care
corelaţia dintre diferite nume şi identitate reflectă cu totul altceva şi rămâne un simplu tabu. Prin
urmare, prin Taina Botezului se realizează nu numai o nouă experienţă, ci însăşi experienţa naşterii
spre o nouă viaţă. Din păcate, unii, mai mult sau mai puţin avizaţi, folosesc pentru această

142
Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, Semnificaţia şi rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră astăzi, în Teologie şi Viaţă, nr.1-
4/2002, p.20.
143
I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, 12 Scrisori pastorale de Crăciun şi Paşti, Ed.. Trinitas, Iaşi, 1996,
p. 51, apud Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, op.cit., p.20.

68
experienţă denumirea de „renaştere”. De fapt, noţiunea grecească παλιγγενεσία - după cum s-a
constatat144 - provine din cosmologia orientală şi a fost introdusă în lumea greacă antică de către
pitagoreici. Ea desemna „renaşterea” timpului cosmic, renaşterea lumii la un nou ciclu de viaţă, aşa
cum întâlnim la sumerieni, asiro-babilonieni, egipteni etc. De pildă, la sumerieni şi asiro-
babilonieni, sărbătoarea Anului Nou (akitil sau akitu) avea semnificaţia „renaşterii Noului An”145.
Se considera că, datorită efemerităţii timpului, lumea îmbătrâneşte şi trebuie să „renască”, să
revină ciclic la începuturile primordiale pentru a putea dăinui, aşa cum foarte pe larg, de altfel,
arată şi Mircea Eliade în lucrarea sa despre Mitul eternei reîntoarceri, tradusă şi în limba română.
în acelaşi context, spiritualitatea indiana susţine că şi omul se naşte şi moare, pentru ca apoi să se
„renască”, să se „reîncarneze”, potrivit conceptului de samsara, până ce, în final, ajunge la
eliberarea din acest ciclu, din acest lanţ cauzal (pratitysamutpada), intrându-se în nirvana146 .
Este foarte adevărat ca si în Noul Testament se vorbeşte despre o „renaştere a cosmosului”, dar
numai în sensul de reînnoire spirituală a lumii, de transfigurare a acesteia; „Adevărat zic vouă că
voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii (s.n.) ... veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri...”
(Mt. 19,28). Însă, cu acest prilej, Fiul lui Dumnezeu „va şedea pe tronul slavei Sale” şi va judeca
lumea. Atunci iluzia ciclului reîncarnărilor va lua sfârşit, pentru că va urma Împărăţia slavei Sale.
Ea va rămâne veşnică şi nu va „îmbătrâni” niciodată.
Uneori, prin expresia „din nou” înţelegem „re-”, cum ar fi, de exemplu, când spunem: ceva
trebuie re-început, adică început „din nou”. De fapt, în Noul Testament nu găsim asemenea
referiri. Ceea ce aici este desemnat ca „din nou” înseamnă, în adevărata semnificaţie a cuvântului,
„veşnic” şi nicidecum „ciclic”. Potrivit textului din Ioan 3,3, „De nu se va naşte cineva de sus”, în
sensul „De nu se va naşte cineva din nou”, nu trebuie înţeles nici pe departe în sensul „de nu se va
renaşte", „de nu se va reîncarna", pentru că acest text vizează Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu,
perspectiva ultimă şi veşnică a acestui timp cosmic efemer. Astfel, cel „născut de sus”, sau „din
nou”din şi prin harul Duhului Sfânt, se „naşte” în sensul că primeşte viaţa veşnică. De aceea,
această nouă naştere este irepetabilă şi nu are nimic de-a face cu „renaşterea” sau „reîncarnarea”
pentru o viaţă vremelnică147. Exemplul cel mai concret îl reprezintă Însuşi Mântuitorul, garanţia
învierii noastre, care n-a înviat spre o viaţă vremelnică, asemenea lui Lazăr, ci spre viaţa veşnică,
transfigurând natura umană împropriată prin întrupare: „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai

144
Cf. J. Moltmann, op. cit., p. 34, apud Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, op.cit., p.21.
145
N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei popoarelor antice, Ed. Junimea, Iaşi, 1998, p. 99 şi 132 .
146
Pr.Prof..Dr. N. Achimescu, op.cit., p.22. Mai pe larg despre budism şi ideile ce se regăsesc în acest sistem religios
găsim în teza de doctorat a părintelui Achimescu, apărută la Tuebingen, în anul 1992.
147
Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, op.cit, p.22.

69
moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului, o dată pentru
totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6,9-10). Prin urmare, noua viaţă care se
deschide în şi prin Duhul Sfânt nu înseamnă „re-naştere”, în sensul de reîncarnare, ci unica şi
ultima „nouă renaştere” a celui „reînviat” în Hristos pentru noua, definitiva şi veşnica creaţie a
unui „cer nou şi pământ nou” „Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21,5).
Sentimentele care caracterizează „naşterea” aceasta la o nouă viaţă sunt, desigur, diferite
datorită faptului că şi oamenii sunt foarte diferiţi. Există însă şi anumite sentimente comune, trăite
de toţi aceia care se reînnoiesc în Hristos. Primul dintre acestea este sentimentul unei extraordinare
bucurii interioare. Este o bucurie aproape de nedescris, aşa cum o arată foarte bine slujbele
Sfintelor Paşti şi în special cântările pascale din Biserica Ortodoxă. Din acest moment, cei
„înviaţi” în Hristos încep să iubească viaţa cu acea iubire a lui Dumnezeu experiată în Duhul lui
Dumnezeu.
Un alt sentiment experiat în urma acestei schimbări şi transformări fiinţiale a creştinului e
sentimentul păcii sau liniştii desăvârşite interioare. Este vorba de pacea cu Dumnezeu realizată în
Hristos, „pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit
nouă” (Romani 5,5). Pacea aceasta nu înseamnă doar simpla linişte, ci împăcarea reală cu
Dumnezeu şi cu sine însuşi. Creştinul împăcat cu Dumnezeu şi cu sine însuşi exprimi tntotdeauna
o reali stare de certitudine, dar o certitudine paşnică, blânda, răbdătoare. De fiecare dată când
intrăm în contact cu un asemenea creştin, simţim iradiind din el aceasta pace interioară. De fapt, în
general, fiecare om poarta o anumită „aură”, expresie a trăirilor sale interioare: unii răspândesc în
jurul lor agitaţie, pentru că nu au linişte în interiorul lor; alţii răspândesc orgoliu şi ambiţii, fiindcă
peste tot urmăresc doar confirmarea propriilor idei, a propriului sine. Există oameni ai păcii, ai
rugăciunii iertătoare, în apropierea cărora descoperim linişte şi ne simţim bine, chiar dacă aceştia
nu săvârşesc ceva cu totul desăvârşit, ceva care să ne frapeze neapărat148.
La botez, voinţa e prima putere a firii care a primit lumina şi întărirea spirituală a Logosului
divin întrupat sau pe Duhul Lui, ca împreună subiect alei, după ce în prealabil acţionase asupra ei
din exterior. Acest lucru presupune ca, în intimitatea ei ultimă, de ordin raţional - personal, firea
umană s-a eliberat de puterea neraţională, contrară şi subpersonală a păcatului, dar a rămas în ea
impregnată slăbiciunea obişnuinţelor iraţionale de suprafaţă149.
În actul botezului voinţa „moare” împreună cu Hristos păcatului şi „înviază cu El la o viaţă
nouă. Dar moartea aceasta faţă de păcat şi viaţa cea noua trebuit să continue din puterea morţii lui

148
Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, op.cit., p. 23.
149
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 351.

70
Hristos şi a vieţii Lui, prin urcuşul în sfinţenie, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Deci ne-
am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava
Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4).
Firea omenească se află într-o continuă mişcare, dar rămâne mereu aceeaşi în esenţa ei. Ceea
ce îi vine de la Hristos este tocmai puterea de a se mişca potrivii voii raţionale conforme cu voia
lui Hristos. Printr-o astfel de mişcare, întărită de Hristos şi adusă la normalul ei, nu preamărim
doar pe Hristos, ci creştem noi înşine din punct de vedere spiritual, adică devenim ceea ce trebuie
să fim de fapt îl facem pe Hristos să devină realmente transparent în noi150.
Acei credincioşi care cunosc o asemenea mişcare în Hristos, prin harul Duhului Sfânt
realizează în ei o calitate regeneratoare tainică şi devin „duhovniceşti”. Pentru Sfinţii Părinţi,
termenul „duhovnicesc” nu reprezintă o abstracţie, ci caracterizează pe omul nou, născut prin harul
regeneratoi al Duhului Sfânt. Precum omul înzestrat cu raţiune se numeşte raţional, tot la fel omul
îmbogăţit prin harul Sfântului Duh este descris ca „duhovnicesc”151.
Biserica este „locul” în care se înaintează spre înnoire şi spre înviere, e laboratorul învierii.
Aspectul ei principal este cel eshatologic. Din această perspectivă, prin înaintarea pe drumul jertfei
şi al morţii lui Hristos, sufletul se umple de tot mai multă putere asupra trupului, putere care se va
manifesta în învierea acestuia. Membrii Bisericii înaintează spre pnevmatizarea lor şi, prin aceasta,
pe drumul spre învierea lui Hristos152.
Înviind, Iisus a restabilit, prin restaurarea unui nou conţinut de viaţă, timpul deplin, în
posibilitatea învierii noastre. El reprezintă timpul nou, timpul consacrat, adică nu o externitate
atemporală sau o supratemporalitate detaşată de această lume, ci un timp desăvârşit, un timp
umplut153. Deşi ancoraţi în acest timp al nostru, noi avem posibilitatea de a ne apropia de sfera în
care se află Iisus Cel înviat. Fiind un prezent continuu şi în legătură cu timpul nostru, faptul
Învierii ne permite să putem accede permanent la contemporaneitatea cu Iisus. De aceea, Învierea
lui Hristos nu rămâne exclusiv undeva într-un punct trecut al timpului154.
Asa se explică faptul că prin Biserică, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, se realizează o data
pentru totdeauna într-un timp determinat al prezenţei sale fizice pe pământ, ,,în vremea aceea”,
devine actuală şi accesibilă oamenilor din toate timpurile şi toate locurile. În numele lui Hristos şi
în comuniune cu El, o lucrare sfântă desăvârşită aici şi acum se prelungeşte „pururea şi în vecii
150
Ibidem, p. 356.
151
Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii „Tatăl nostru ”, în Filocalia română, vol. II, nr. 1, p. 274-
275.
152
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 226.
153
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993, p. 377.
154
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 377-378.

71
vecilor”. În Ortodoxie, fiecare zi este zi de pomenire a lucrării lui Dumnezeu întru sfinţii Lui din
toate timpurile şi din toate locurile. Din acest motiv, calendarul şi sinaxarul reprezintă tocmai
„ecranele” acelui timp înveşnicit prin sfinţire, prin învierea şi înaintarea permanenta spre învierea
lui Hristos, în comuniunea de viaţă a Duhului Sfânt155.

Protejarea şi înnoirea creaţiei în Duhul Sfânt


Din păcate, aşa cum sublinia prof. J. Moltmann, în cadrul uneia din conferinţele sale ţinute la
Facultatea noastră de Teologie Ortodoxă din Iaşi, astăzi creaţia lui Dumnezeu este serios periclitată
din multe puncte de vedere. Societatea industrială modernă a dezechilibrat Terra şi este pe cale de
a o conduce la o moarte ecologică universală, dacă nu se va reuşi schimbarea acestei situaţii. Ceea
ce face atât de alarmantă această idee, spun oamenii de ştiinţă, este faptul că toxinele care se ridică
spre stratul de ozon al planetei sau coboară în sol nu mai pot fi recuperate, putând conduce la
dispariţia vieţii pe pământ156.
Din adâncuri se aude parcă strigătul disperat al întregii creaţii către Dumnezeu, un strigăt de
durere şi teamă adresat însuşi Creatorului: „Toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri
până acum” (Romani 8,22), cu disperare, dar şi cu speranţă, făptura suferă sub ameninţarea morţii
şi strigă după prezenţa lui Dumnezeu Cel veşnic, în care ea poate trăi şi rămâne. Este strigătul după
puterea Duhului eliberator şi Dătător de viaţă şi, tocmai prin acest strigăt, creaţia ameninţată se
deschide deja spre venirea Duhului lui Dumnezeu. Evident, făptura nu se mai află în acea stare
sfântă de la începuturi, despre care Sfânta Scriptură ne spune: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a
făcut si iată erau bune foarte” (Fac. 1,31)157. Ceea ce noi numim astăzi „natură”, nu mai este
paradisul creaţiei primordiale şi nu este încă acea creaţie nouă, veşnică si transfigurată. În prezent,
creaţia trăieşte o anume tristeţe. Trăim în prezent, cumva, într-o „iarnă a creaţiei, aşteptând
primăvara înnoirii ei”158.
Pentru a fi protejată, creaţia are astăzi nevoie, mai mult ca oricând, de lucrarea Duhului Sfânt.
Toate creaturile sunt dependente de prezenţa şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu: „Trimite-vei
Duhul Tău şi se vor zidi, şi voi înnoi faţa pământului” (Psalmi 103,31). Potrivit învăţăturii creştine,
lumea a fost creată „din nimic” (ex nihilo). De aici rezultă că ea este permanent ameninţată de

155
Vezi mai pe larg I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, op. cit, p. 48-51, apud Ibidem, p.24.
156
Pr.Prof.Dr. N. Achimescu, op.cit, p. 24.
157
Ibidem, p. 25.
158
Ibidem, p. 25.

72
nefiinţă şi că ea poate exista şi supravieţui doar prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt159.
Creatorul trebuie să-şi întărească permanent propria creaţie şi s-o ferească de distrugere160.
Însă creaţia primordială şi protejarea ei vizează un scop foarte precis. Este vorba de
desăvârşirea acesteia în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Alunei când vorbim despre acţiunea lui
Dumnezeu prezentă în lume, trebuie să avem în vedere acest scop: Dumnezeu protejează creaturile
Sale în perspectiva desăvârşirii lor. Purtarea Sa de grijă faţă de creaţie semnifică deja în sine o
pregătire spre desăvârşirea ei. Orice act al purtării Sale de grijă faţă de aceasta, vis-a-vis de
distrugerea ei, reprezintă un act de speranţă în viitorul ei. Atunci când spunem: „Milele Domnului
nu s-au sfârşit, milostivirile Lui nu încetează, in fiecare dimineaţă sunt altele, credincioşia Ta este
mare!” (Plângeri 3,22-23), în fiecare nou răsărit al soarelui noi recunoaştem un preludiu al noii
creaţii: „Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21,5).
Istoria suferinţei creaţiei este şi istoria suferinţei lui Dumnezeu. Istoria reîntoarcerii creaturilor
Sale la viaţă înseamnă şi o istorie a bucuriei lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Aceasta pentru
că, prin Duhul Său imanent, El participă la destinul întregii Sale creaţii. În suspinele creaţiei
suferinde se regăseşte şi suspinul însuşi al Duhului lui Dumnezeu, care strigă după mântuire. Acest
lucru ne dă puterea şi credinţa fermă că Dumnezeu-Creatorul nu ne-a părăsit161.
Transfigurarea finală a întregii creaţii depăşeşte cu mult în conţinut şi semnificaţii purtarea
zilnică de grijă faţă de aceasta din partea lui Dumnezeu Prin aceasta este transcendentă nu numai
nimicirea în sine, ci şi posibilitatea oricărui act de nimicire, nu doar moartea survenită prin
agresarea din partea omului, ci şi posibilitatea morţii în sine. Transfigurarea lumii de la sfârşitul
veacurilor presupune transformarea radicală a condiţiilor fundamentale de existenţă a creaţiei
actuale. Creaţia, ameninţată permanent de haos şi distrugere, se va naşte la o noua viaţa în iubirea
veşnică a lui Dumnezeu.
Potrivit învăţăturii creştine, Ziua învierii lui Hristos este prima zi a înnoirii lumii, a „noii
creaţii”. Cu acest prilej, în sfârşit, lumina a strălucit „din întuneric”; „El a strălucit în inimile
noastre ca să strălucească conştiinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos” (II Corinteni 4,6).
Încă din vechime creştinii au numit Ziua Învierii „a opta zi”, adică ziua noii creaţii. Ei au înţeles
Învierea lui Hristos nu doar în dimensiunile ei istorice, ci şi în cele cosmice, ca început al unei noi
lumi în care se vor şterge toate lacrimile trecutului şi nu va mai exista moarte: „şi va şterge orice

159
Ibidem, p. 25.
160
Ibidem, p. 25.
161
Ibidem, p. 25.

73
lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi,
căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4)162.
De aceea, nu este întâmplător faptul că sărbătoarea Învierii Domnului coincide cu sărbătoarea
primăverii, aşa cum o întâlnim încă din antichitate la multe popoare. Primăvara naturii a fost
percepută ca simbol pentru primăvara veşnică a înnoirii creaţiei. De asemenea, nu este întâmplător
că sărbătoarea creştină a Cincizecimii coincide cu începutul verii: înverzirea şi creşterea naturii a
fost concepută ca simbol pentru veşnica regenerare şi însufleţire a întregii creaţii prin lucrarea
Duhului Sfânt. În momentul Învierii lui Hristos din morţi şi al nimicirii morţii, „cu moartea pe
moarte călcând”, începe de fapt procesul eshatologic al noii creaţii a tuturor lucrurilor pieritoare,
supuse morţii. Oricine invocă pe „Duhul creator” aşteaptă ca Învierea lui Hristos să aducă după
sine învierea trupului şi a naturii. O dată cu Învierea lui Hristos din morţi, creştinul aşteaptă
„învierea” şi transfigurarea întregului cosmos163. Nimic din tot ce a creat Dumnezeu şi readus la
viaţă Însuşi Hristos nu poate pieri vreodată, pentru că Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, este
Însuşi Duhul vieţii, Duhul prezenţei continue a lui Dumnezeu în viaţa propriei Sale creaţii.

162
Ibidem, p. 26.
163
Ibidem, p. 26.

74
VIII. Concluzii

Tema pe care am încercat a o dezbate în această lucrare este una importantă, şi nădăjduim că
am reuşit să lămurim anumite probleme referitoare la Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei
Treimi. Am făcut o analiză a textelor din Evanghelia după Ioan care fac referire la Sfântul Duh
Mângâietorul, şi totodată o exegeză pe acele texte care ne vorbesc în mod clar despre a treia
Persoană a Sfintei Treimi.
Textele din Sfânta Evanghelie după Ioan referitoare la Duhul Sfânt ne arată clar că lucrarea
fundamentală a Sfântului Duh este cea ermineutică. Sfântul Duh, pe care Mântuitorul îl făgăduieşte
Apostolilor în cuvântul Său de despărţire, este Acela care va face posibilă înţelegerea de către
Apostoli a realităţilor dumnezeieşti, începând chiar cu persoana divino-umană a Mântuitorului
Hristos şi cu lucrarea Acestuia şi sfârşind cu realităţile eshatologice. Sfântul Duh este cheia
înţelegerii, cheia ermineutică prin excelenţă. Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul,
în sau prin împărtăşirea de Duh. Contribuţia acestor texte la definirea specificului lucrării Sfântului
Duh este una esenţială. Tributari unei percepţii unilaterale a lucrării Sfântului Duh, ne limităm cu
precădere la aspectul sfinţitor sau sacramental al acesteia, în timp ce aspectul ermineutic era
aproape în întregime ignorat. Acest lucru se datora unei gnoseologii teologice dependente de
raţionalismul exclusivist şi autonom, care nu mai lăsa loc participării lui Dumnezeu la actul
comunicării şi al înţelegerii, investind capacităţile umane de înţelegere cu puteri suficiente loruşi.
Este vorba, de fapt, de reflexul în planul gnoseologiei teologice şi acela al ermineuticii a ceea ce
numim îndeobşte teologie secularizată, cultivată de o antropologie autonomă sau de o teologie
antropocentrică. Ori, din analiza textelor ioaneice referitoare la Duhul Sfânt, lucrarea
ermineutică a Sfântului Duh apare ca absolut necesară pentru înţelegerea corectă şi deplină de

75
către om a adevăratului Dumnezeu, a adevărului despre sine şi despre lume. Aproape întreg
conţinutul textelor respective trimite la lucrarea ermineutică a Duhului, începând cu titlurile
pnevmatologice folosite şi continuând cu indicarea funcţiei ermineutice prin numirea expresă a
diferitelor lucrări ale Duhului: cea anamnetică, cea învăţătorească, cea mărturisitoare etc.
Lucrarea ermineutică a Duhului se realizează de o manieră specifică Acestuia, care decurge
din modul de prezenţă specific Duhului. Contribuţia Duhului la înţelegere nu se va împlini prin
cuvinte, ci prin lucrare, prin act, va fi una nemijlocită, caracterizată mai curând ca arătare
(teofanie), împărtăşire, iluminare sau descoperire. Omul va ajunge la înţelegerea corectă a
realităţilor dumnezeieşti prin experienţa sau trăirea nemijlocită a acestora. Prin sălăşluirea în om,
Duhul Sfânt devine El Însuşi mărturie, descoperire, arătare a slavei şi luminii dumnezeieşti pentru
om. Dimensiunea anamnetică a lucrării Duhului va fi împlinită prin aceea că Duhul prin prezenţa
Sa în om, la nivelul simţirii sau al trăirii, va reaminti cuvintele şi faptele Mântuitorului, întrucât
Duhul este deofiinţă cu Fiul, iar lucrările celor doi, deşi specifice, sunt comune, nimic din cele ale
Duhului nefiind străine Fiului şi nimic din cele ale Fiului nefiind străine Duhului. La fel vor fi
activate celelalte două dimensiuni principale ale lucrării Duhului, cea învăţătorească şi cea mărturi-
sitoare.
Din accentuarea lucrării ermineutice a Duhului Sfânt deducem şi importanţa pentru om a
înţelegerii corecte şi cât mai depline. Nu este vorba numai de satisfacerea unei nevoi intelectuale
sau a curiozităţii de a şti, ci este vorba de o nevoie vitală a omului de a înţelege pentru a putea
simţi şi trăi, pentru a putea activa relaţia sa cu izvorul prin excelenţă al vieţii care este Dumnezeu.
Înţelegerea prin Duh presupune, de fapt comuniune sau împărtăşire, adică hrănirea omului cu
energiile dumnezeieşti spre viaţa cea adevărată, spre nestricăciune şi nemurire. înţelegerea prin
Duhul este calea exclusivă de comuniune cu Tatăl şi cu Fiul. Mângâierea adusă de Duhul Sfânt
Apostolilor, în virtutea căreia este caracterizat de Mântuitorul ca Mângâietor, vine din cunoştinţa
adevărată a lucrurilor pe care Duhul o face posibilă, din faptul că vor depăşi stadiul amăgirilor, al
înşelăciunii şi vor avea vederea adevărată a ceea ce există şi a sensurilor ultime ale existenţei.
Înţelegerea prin Duhul sau în Duhul este diferită de înţelegerea la nivelul mintal, pentru că ea se
împlineşte la nivelul simţirii, al trăirii efective. În acest fel se depăşeşte distanţa dintre informaţia
teoretică şi simţirea sau trăirea acesteia, întrucât nu există distanţă, nici de timp şi nici de spaţiu
între trăirea şi înţelegerea sau perceperea unui lucru. Se realizează, de fapt, unirea minţii cu
simţirea sau cu inima, unul dintre obiectivele centrale ale ascezei creştine. „Între adevăr şi Duh nu
este despărţire, pentru că adevărul este viu, ca unul ce iradiază din Dumnezeul cel viu. Orice

76
persoană este adevăr, dar este adevăr pentru că este vie. Aceasta este valabil infinit mai mult şi prin
excelenţă pentru Persoana dumnezeiască, sau pentru Persoanele Sfintei Treimi unite după fiinţă.
Erminia care se dă titlurilor pnevmatologice Duhul Adevărului şi Mângâietorul, dar şi
analiza conţinutului lucrărilor Duhului elimină price risc de interpretare abstractă şi impersonală
atât a comunicării cât şi a înţelegerii. Dacă Mântuitorul vorbeşte despre lucrarea ermineutică a
Duhului o înţelege foarte clar în spaţiul relaţiei personale dintre Dumnezeu şi om, dintre
Persoanele Treimice şi persoana umană. Întreaga realitate a lumii necreate şi a lumii create este
corect percepută şi înţeleasă numai în cadrul relaţiei personale dintre Dumnezeu şi om. Iar relaţia
aceasta personală are un conţinut vital, care aspiră spre relaţia iubirii depline. Percepută din prisma
lucrării ermineutice a Duhului, înţelegerea Scripturii nu poate avea nici o altă motivaţie, nici un alt
suport şi nici o altă finalitate decât aspiraţia şi împlinirea întâlnirii lui Dumnezeu celui viu şi
adevărat de către om.
Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii, este Duh al păcii pentru că înţelepciunea este pace.
Neinţelepciunea sau nepriceperea este vrăjmaşie împotriva înţelepciunii, împotriva păcii, căci
neînţeleptul nu are astâmpăr şi nici pace. De aceea, pacea Duhului Sfant este necesara tuturor
credincioşilor.
Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, încât nu se pot număra, pentru că bogăţia
Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, insusirile lor naturale si masura în care pot primi pe
Duhul Sfant, se deosebesc de la ins la ins. De aceea unul si acelasi Duh Sfant sau har, are
nesfarsite numiri. „Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sfântul Grigorie Teologul, când mă gandesc la
bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi
în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserica. El mă
îndumnezeieşte. El mă desăvârşeşte. El premerge Botezului şi El a cântat după Botez. Tot ce face
Dumnezeu El face. El se înmulţeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori,
pastori, dascăli”.
Iar Sfântul Vasile zice: „El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-se, El nu suferă
împărţire. Cand ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care
produce bucurie tuturor, în aşa fel încât fiecare crede că singur el profită de ea”.
Este foarte important, prin urmare, ca Duhul Sfânt să fie lăsat să lucreze cu noi şi noi să
conlucrăm cu El în iubire şi în pace, astfel încât pacea şi iubirea Duhului Sfânt să se sălăşluiască
desăvârşit în Biserici, în toate Bisericile, iar aceasta cat mai curand.

77
În situaţia actuală a creştinismului, la inceput de secol si de mileniu, framantat de amenintari
catastrofale si universale, diviziunile interne promovate prin interese contrare unităţii Duhului
păcii trebuie să dispară în urma unor susţinute iniţiative bisericeşti ferme, bazate pe o teologie
nouă, sau înnoită mereu prin Duhul Sfânt. Începuturile misiunii creştine în lume, s-a făcut prin
călăuzirea Duhului Sfânt. Sfinţii Apostoli au fost călăuziţi de Duhul venit asupra lor în chip de
limbi de foc la Cincizecime şi ei au mers la diverse popoare, pentru a propovadui şi a mărturisi
noua religie, adevărata religie. Duhul Sfânt şi Apostolii Domnului, întăriţi în El, repetă iarăşi şi
iarăşi, acest îndemn către Biserici, atunci ca şi azi: „Rogu-vă pe voi fraţilor, în numele Domnului
nostru Iisus Hristos, ca toţi aceeaşi să vorbiţi şi să nu fie printre voi dezbinări, ci să fiţi uniţi în Duh
şi în pace”(I Corinteni 1, 10).
Duhul Sfânt este duh de viaţă, El este temelia vieţii Bisericii şi a tuturor credincioşilor din
care este alcătuită Biserica. Tot El învaţă dreapta credinţă, de la Cincizecime şi până la a doua
venire în slavă a Mântuitorului Hristos. De aceea, Biserica însăşi, învăţând de la Duhul, păstrează
nealterată dreapta credinţă atâta vreme cât trăieşte prin Duhul. Duhul Sfânt vădeşte adevărul lui
Hristos, adevărul mântuitor. Acest adevăr şi numai el constituie mărturisirea dreaptă, ortodoxă a
Bisericii. Lipsa lui înseamnă dezlipire de Duhul, viaţa în rătăcire, oricât de savante ar fi unele
formulari teologice contemporane, care evită reîmprospătarea cu adevărul Duhului. Ortodoxia
păstrează neabătut legatura ei de viaţă cu Duhul. De aceea ea propovăduieşte pacea ca
binecuvântare şi dar al Duhului, dar o pace plină de iubire faţă de semeni, faţă de toţi oamenii din
lume. Iar dorinţa de pace a tuturor oamenilor de bună credinţă din lume constituie un semn clar al
lucrării Duhului, ca Dumnezeu, în conştiinţele oamenilor şi în creaţie.

78
Bibliografie

I. Dicţionare

1. Coţeanu, Ion şi dr. Lucreţia Mareş (coord.), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008.
2. Keun, Alfred trad., Constantin Moisa, Dicţionar Biblic, vol. II, Editura Stephanus, Bucureşti,
1996.
3. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995.
4. Seche, Mircea şi Luiza, Dicţionar de sinonime, Editura Litera Internaţional, 2002.

II. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988.


2. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, traducere şi adnotări de Î.P.S.
Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001.

79
3. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Epistola către Serapion, traducere şi note de
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, P.S.B., vol.16, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1988.
4. Chiril al Alexandriei, Cateheze, traducere de Pr.Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1945.
5. Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în colecţia P.S.B., vol. 41, traducere,
introducere şi note de Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000.
6. Origen, Despre principii, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P.S.B., nr.8, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1982.
7. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în Scrieri, partea a III-a, colecţia P.S.B., vol.12,
traducere, introducere, note şi indici de Pr.Prof.Dr.Constantin Corniţescu şi Pr.Prof. Dr. Teodor
Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

III. Lucrări de specialitate

1. + Coman, episcop Vasile, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea şi îndumnezeirea


omului, în Ortodoxia, nr.2/1988.
2. + Lucian Făgărăşanul, episcop vicar, Duhul Sfânt-persoană dumnezeiască în lumina
Noului Testament, în Mitropolia Ardealului, anul XXX, nr.1-2/1985.
3. Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Semnificaţia şi rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră
astăzi, în Teologie şi Viaţă, anul XII, nr.1-4/2002.
4. Barrett, C.K., The Gospel according to saint John - an introduction with commentary and
notes on the greek text, The Westminster Press, Philadelphia, Pennsylvania, second edition, 1978.
5. Bobrinskoy, Pr.Prof. Boris, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999.
6. Bria, Pr.prof. Ion, Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în Ortodoxia, nr.3/1978.
7. Chirvasie, Pr. Magistrand Ioan, Învăţătura despre Sfăntul Duh la Sfântul Vasile cel Mare,
în Studii Teologice, nr. 7-8/1958.
8. Coman, Pr. Prof. Constantin, Erminia Duhului: texte fundamentale pentru o ermineutică
duhovnicească, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002

80
9. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinţilor
Părinţi, în Ortodoxia, nr.2/1964.
10. Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh,
în Ortodoxia, nr.1/1979.
11. Dinu Manoilescu, Natalia, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, în Studii Teologice, nr.
3-4/1993.
12. Negoiţă, Pr.prof. Athanasie, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia,
Bucureşti, 2004.
13. Nicolae, Pr. Magistrand Gheorghe A., Învăţătura despre Sfântul Duh în tratatul „De
Spiritus Sancti potentia” al Sfântului Niceta de Remesiana, în Ortodoxia, nr.2/1964.
14. Pogan, drd. Dorel, Sfântul Duh şi unitatea Bisericii, în Ortodoxia, nr.3/1972.
15. Pop, Pr.Conf.Univ.Dr.Octavian, Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament, Editura Mirton,
Timişoara, 2004.
16. Sandu, Marin, Studiu biblic despre lucrarea Sfântului Duh, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,
2001.
17. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
18. Stamatoiu, Pr. Prof. Dionisie, Cele patru Sfinte Evanghelii. Noţiuni introductive şi comentarii,
Editura Universitaria, Craiova, 2000.
19. Tofană Stelian(coordonator), Negruţiu, Ioan Silviu, Codrea Florin, Moldovan Eliodor Dan,
Măţăoanu Mirela, Cercetarea noutestamentară românească-ghid bibliografic, Centrul de Studii
Biblice, Universitatea Babeş-Bolya, Editura Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2004.
20. Idem, Simbolism şi sacramentalitate în Evanghelia a patra: o contribuţie la dezvoltarea
teologiei ioane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
21. Idem, Literatura ioaneică, Editura Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2003.
22. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, traducere şi note de Dinu
Manoilescu Natalia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.
23. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996
24. Şandru, Trandafir, Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, Editura Cultul Penticostal, Bucureşti,
1979.
25. Todoran, Pr.Prof.dr.Isidor, Zăgrean, Arhid.prof.dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru
seminariile teologice, Editura Renaşterea, Cluj, 2000.

81
26. Vicovan, Pr.Prof.Conf. Ion, Despre Sfântul Duh la Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul
Grigorie de Nazians, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al.I.Cuza din Iaşi. Teologie”, vol. 2,
1993.

IV. Lucrări generale

1. Ferenţ, Eduard, Pneumatologia, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999.


2. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
3. Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Cartea I, traducere de Cristian Bădiliţă, Editura
Institutul European, Iaşi, 1995.
4. Idem, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, traducere de Muraru Adrian, Editura Polirom,
Iaşi, 2006
5. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis,
Sibiu, 1995.
6. Idem, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Deisis, Sibiu, 1991.
7. Idem, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

V. Jurnale electronice

1. Johnston, T.O.D., A Laymans Commentary on the Gospel of John, first edition, 2007,
http://www.scribd.com/doc/3954832/A-Laymans-Commentary-On-the-Gospel-of-John.
2. Melniciuc-Puică, Pr.Lect.Dr. Ilie, Studiul Noului Testament - suport de curs, format
electronic, Iaşi.
3. Persoana Duhului Sfânt, lucrare de specialitate, format electronic,sursa www.referat.ro-
referate religie.
4. Doctrina şi practica botezului după Faptele Apostolilor, lucrare de specialitate, Seminarul
Teologic Ortodox „Sf.Calinic Cernicanul” Turnu Măgurele, 2006, format electronic, sursa
www.regielive.ro-proiecte.
5. Botezul cu Duhul Sfânt, articol în format electronic(studii biblice), sursa
www.pentecoste.ro/studii-biblice.

82
Declaraţie

Subsemnatul Popescu George, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru

Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, declar pe propria-mi răspundere că

în afară de lucrările indicate în bibliografie nu am mai folosit alte lucrări.

De asemenea, declar că lucrarea îmi aparţine în întregime, fiind concepută în stil propiu.

83
Iaşi, 2009 Popescu George

Curriculum Vitae

M-am născut pe data de 29 martie 1985 , în Municipiul Botoşani, Judeţul Botoşani. Am urmat

cursurile şcolii generale între anii 1991-1999 la Şcoala Generală „Nicolae Iorga” cu clasele I-VIII,

apoi cele ale Seminarului Teologic ,,Sfântul Gheorghe” din Botoşani între anii 1999-2004.

În toamna anului 2005 am fost admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi,

specializarea Pastorală şi am urmat cursurile acesteia, absolvind în anul 2009, susţinându-mi

lucrarea de licenţă „Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan”, sub îndrumarea Lect. Dr. Pr. Ilie

Melniciuc.

84
Data Popescu George

85