Concepte operaţionale

Antiteză – procedeu literar specific creaţiei romantice care pune doi

termeni în contrast cu scopul de a se pune reciproc în evidenţă.

Argumentare – aducere de probe şi argumente pentru a convinge

auditoriul în legătură cu un anumit subiect. Arhaism – formă fonetică,
lexicală, morfo-sintactică şi semantică aparţinând unei perioade vechi din
evoluţia limbii.

Caracterizare a unui personaj – urmărirea evoluţiei sale şi toate

ipostazele în care apare, de-a lungul întregii acţiuni. Caracterizarea directă
– descrierea e făcută de narator, de alt personaj, sau de personajul însuşi.

Caracterizarea indirectă – trăsăturile rezultă din acţiunile pe care le

întreprinde personajul, din modul în care gândeşte şi din ce simte, din felul
în care se îmbracă, din limbaj etc. Dialog – conversaţia între două persoane.

Dialogul literar este modalitatea de expunere care constă în alternarea

replicilor a două sau mai multe personaje.

Dramaturgia – o sinteză a mai multor arte: literatura (genul dramatic),

scenografia, arhitectura, jocul actorilor etc.

Epic – categorie esenţială a literaturii, îşi are originile în însăşi existenţa

umană. Discursul epic prezintă istoria, devenirea. Ca şi gen literar, epicul
cuprinde creaţii în proză sau în versuri, ce au ca mod de expunere
naraţiunea.

Narator – instanţa intermediară între autor şi istoria romanescă. Cela care

povesteşte într-o naraţiune nu trebuie confundat cu cel care semnează
cartea. Naratorul poate fi: narator-personaj, participă la acţiune, narator-
martor, ia parte la acţiune ca personaj secundar, narator creditabil, care
acţionează şi povesteşte în conformitate cu regulile care ordonează lumea
operei, narator necreditabil, care nu dezvăluie tot ce ştie despre faptele
relatate, naratorul omniscient, care domină universul operei, ştie tot despre
personaje şi întâmplări, narator obiectiv, în romanul realist, face o relatare
impersonală a evenimentelor, nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin
comentarii sau explicaţii.
 Nuvelă – specie a genului epic, în proză, cu o acţiune mai amplă decât a
schiţei şi a povestirii şi cu o structură mai complexă, datorită conflictelor şi
personajelor numeroase.

Nuvela istorică – specie a genului epic, în proză, cu o acţiune mai amplă

decât a schiţei şi a povestirii şi cu o structură mai complexă, datorită
conflictelor şi personajelor numeroase. Nuvela urmăreşte viaţa
personajului, atitudinea naratorului este mai detaşată, relatarea este
obiectivă. Are ca sursă de inspiraţie cronicile trecutului, personajele ei fiind
modele sau antimodele de eroi, boieri, domnitori.

„Alexandru Lăpuşneanul”

de Constantin Negruzzi

Rezumat

Alexandru Lăpuşneanul intră în Moldova cu oşti turceşti şi vrea să îl

izgonească pe Tomşa, să-şi recupereze tronul pierdut în urma trădării de
către boieri. Îl are alături pe vornicul Bogdan, cu care se sfătuieşte. Ajunşi
aproape de Tecuci, îşi aştern tabăra. Aici, un grup de boieri, cer să fie primiţi
de Alexandru. Aceştia sunt: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă şi spatarul
Spancioc şi Stroici. Moţoc îi spune lui Lăpuşneanul că ţara este liniştită, că
poporul nu îl vrea şi el ar trebui să se întoarcă. Spancioc este mai îndrăzneţ
şi îi spune adevărul, că boierii sunt gata să fugă peste hotare să adune oşti
iar ţara va fi distrusă. Alexandru e înfuriat de îndrăzneala lui Spancioc dar
nu se lasă convins. Boierii pleacă supăraţi, însă Moţoc rămâne şi se umileşte
în faţa domnului. El cade în genunchi şi cere să fie cruţat, îi sărută mâna;
face orice să devină aliatul lui Lăpuşneanul. Tomşa fuge în Valahia, lăsând
drum liber Lăpuşneanului. Masele de ţărani îl primesc bucuroase însă
boierii sunt îngroziţi. Lăpuşneanul arde toate cetăţile în afară de cea a
Hotinului, ia averile boierilor, sub diferite pretexte, îi omoară şi capetele lor
le pune în porţile curţilor. Într-o zi, fiind preocupat de o nouă crimă, intră
domniţa Ruxanda. Domniţa avusese o viaţa grea: la moartea tatălui, Petru
Rareş, ea a rămas în grija fraţilor ei, Iliaş şi Ştefan. Iliaş fugise la
Constantinopol, îşi schimbă religia iar Ştefan a fost ucis mişeleşte. Boierii
care i-au ucis fratele au hotărât să o căsătorească cu Joldea dar Alexandru a
luat-o şi a făcut-o soţia lui. Ea este frumoasă, gingaşă, supusă. Ea este tristă
din cauza crimelor făcute de soţul ei. Îi cere acestuia să înceteze cu vărsarea
de sânge, pentru că femeile din popor o ameninţă ca va da ea socoteală
pentru ele. Vodă îşi pierde cumpătul dar se linişteşte şi îi promite că în
curând nu va mai omorî nici un boier şi că mâine îi va arăta un leac de frică,
un leac ce o va scăpa de groaza omorurilor. Vodă discută cu armaşul său
despre pregătirile pentru ziua următoare. Alexandru Vodă merge la
mitropolie, la liturghie, îmbrăcat neobişnuit, cu toată pompa domnească,
unde îi invitase pe toţi boierii. Vodă se închină la icoane, sărută 37 38
moaştele Sfântului Ioan cel nou cu mare smerenie, ţine o „deşănţată
cuvântare” de pace şi înţelegere întregii mulţimi adunate la slujbă. În
cinstea acestei păci îi cheamă pe boieri la curtea domnească, la un ospăţ
îmbelşugat. Stroici şi Spancioc nu au încredere în spusele domnului şi nu
merg la ospăţ. Boierii se adună la masă, Lăpuşneanul se aşează în capul
mesei, mănâncă, beau vinuri alese. Fiecare slugă era înarmată şi cine intra
în curte nu mai putea ieşi. În euforia ospăţului, boierii nu mai sesizează
aceste lucruri; ei petrec şi închină până în momentul în care buzduganul
armaşului loveşte primul cap. În câteva minute toţi boierii sunt ucişi, cu
toate mor şi din slugile şi lefecii lui Vodă. Moţoc priveşte îngrozit măcelul,
se forţează să râdă, să fie pe plac domnului, însă acesta îl dă pe mâna
norodului adunat la porţile cetăţii. Moţoc sfârşeşte ca ţap ispăşitor. Astfel,
Vodă îşi achită datoria faţă de popor. Capetele celor ucişi sunt adunate pe o
masă, aşezate în formă de piramidă, iar leşurile lor sunt aruncate pe
fereastră. Alexandru Lăpuşneanul îşi cheamă soţia nedumerită şi îi arată
leacul de frică: capetele boierilor. Femeia leşină spre dezamăgirea
domnitorului. Vodă porunceşte armaşului să îi prindă pe Stroici şi Spancioc,
dar aceştia reuşesc să fugă peste Nistru, făgăduind că îl vor înfrunta pe Vodă
înaintea morţii sale. Au trecut patru ani de când Alexandru Lăpuşneanul nu
a mai ucis nici un boier, însă a găsit altă pedeapsă: tortura. Vodă este
neliniştit că Stroici şi Spancioc sunt încă liberi, mai mult decât atât, el se
îmbolnăveşte de „lîngoare”. Boala avansează repede şi domnul se vede pe
patul de moarte. Îi cheamă pe mitropolitul Teofan, pe episcopi şi pe boieri,
îşi cere iertare de la toţi, îngrozit de ceasul morţii. El promite să se
călugărească dacă scapă cu viaţă, însă odată călugărit (Paisie), într-un
moment de luciditate, se revoltă şi acuză pe cei din jur. Îl numeşte pe
mitropolit „boiată făţarnică” iar pe fiul său vrea să-l omoare. Doamna,
speriată de pierderea fiului ei şi silită de Spancioc şi Stroici, pune otravă în
apa bolnavului. Ultimele clipe ale lui Vodă sunt clipele de triumf ale celor
doi boieri, care acum răzbună toate cruzimile domnului lor: „învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî.” Alexandru Lăpuşneanul moare şi este îngropat
la mănăstirea Slatina, zidită de el însuşi, unde şi astăzi se vede portretul său
şi al familiei sale.

Caracterizarea personajului principal al nuvelei, Alexandru

Lăpuşneanul.

Personajul principal este un domn plin de stimă de sine, puternic şi hotărât.

El vine pentru a doua sa domnie, fără să îi pese dacă ţara îl vrea. El se
impune, ignorând nevoile poporului, ignorând chiar şi opinia soţiei lui.
Alexandru Lăpuşneanul este o fire crudă, ce obişnuieşte să ameninţe, să
producă durere, să verse sânge. Dacă toate acestea ar fi făcute în numele
dreptăţii şi al bunăstării ţării sale, poate ar fi mai uşor acceptate de cititori.
Însă, în viziunea lui, ţăranii sunt „proşti dar mulţi”. Se pare că faptele
sângeroase ale domnitorului au ca scop doar satisfacerea orgoliului său
propriu, atragerea poporului de partea lui. Domnul este prefăcut,
stăpâneşte arta disimulării. El reuşeşte să ascundă lucruri vitale, reuşeşte să
inducă în eroare pe soţia sa Ruxanda dar şi pe Mitropolit. Nu are credinţă în
Dumnezeu, el zideşte mănăstiri, merge la slujbe doar pentru a impresiona
masele, dar nici în ceasul din urmă nu poate fi umil, nu poate accepta
sfârşitul. El şi de pe patul de moarte doreşte moartea celor din jur. El urăşte
până şi urmaşii săi…..nu acceptă ca fiul său să-i urmeze la tron. El este
domnul care a lăsat o pată de sânge în istoria Moldovei.

Caracterizarea domniţei Ruxanda

Ruxanda este frumoasă, gingaşă, demnă de respect. Ea este, însă neînţeleasă

de soţul ei. Bunătatea şi gingăşia ei sunt considerate de Vodă slăbiciuni.
Dorinţa ei de a înceta măcelul este ignorată, ea este tratată cu cruzime doar
pentru că este sensibilă la durerea celorlalţi. Slăbiciunea ei este privită de
cititori ca o calitate, nu un defect. Dacă Alexandru o consideră trădătoare, ea
este asemeni unui înger păzitor, în viziunea cititorului. Domnul dovedeşte
că nu are milă faţă de ea, pentru că doreşte să o vadă moartă, împreună cu
fiul lor. Fapta sa din final nu poate fi considerată crimă, deoarece a fost silită
şi deoarece astfel ea a salvat viaţa fiului ei şi a scutit de durere multe familii
de boieri. În fond, nu ea i-a dat paharul cu otravă ci Spancioc.
De cele mai multe ori, Lăpuşneanul i se adresează direct domniţei Ruxanda,
între ei stabilindu-se un dialog. Un scurt monolog, însă, dovedeşte
adevăratele lui sentimente pentru ea: „Femeia tot femeie”, adică, leşinând la
vederea capetelor de boieri ucişi, Ruxanda îl dezamăgeşte profund. Leacul
de frică a dovedit încă o dată incompatibilitatea celor doi. Există, desigur şi
posibilitatea unei alte interpretări. Unii cititori pot considera slăbiciunea şi
leşinul domniţei o laşitate, dar pot considera otrăvirea lui Alexandru ca un
act de curaj, ba mai mult ca un act de cruzime, echilibrând astfel, balanţa
între cei doi soţi.