Sunteți pe pagina 1din 59

Motto:

“Să ajuţi individul şi acesta bolnav sau sănătos să-şi afle calea spre
sănătate sau recuperare, să ajuţi individul fie bolnav sau sănătos să-şi folosească
fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu condiţia ca
acesta să aibe tăria, voinţa sau cunoaşterea necesară pentru a o face şi să
acţioneze în aşa fel încât să-şi poarte de grijă singură cât mai curând posibil”
Virginia Henderson

1
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Anatomia si fiziologia coloanei vertebrale
1.1 Vertebrele lombare
1.2 Discurile intervertebrale
1.3 Nervul sciatic ( L4-S3 )
1.4 Fiziologia coloanei vertebrale
Capitolul II – Noțiuni despre hernia de disc
2.1 Definiție
2.2 Etiopatogenie
2.3 Etiologia herniei de disc
2.4 Factorii de risc
2.5 Mecanism fiziopatologic
2.6 Stadializarea herniei de disc lombare
2.7 Tablou clinic
2.8 Explorări paraclinice
2.9 Examene radiologice
2.10 Discografia lombară
2.11 Diagnostic pozitiv
2.12 Diagnostic diferențial
Capitolul III – Tratamentul recuperator in hernia de disc operată, zona lombară
3.1 Tratamentul prin hidrotermoterapie
3.2 Tratamentul prin electroterapie
3.3 Tratamentul prin masaj
Capitolul IV – Studiu de caz
Concluzii
Bibliografie

2
Argumentul lucrării

Recuperarea medicală este domeniul de activitate complexă


medicală, socială şi profesională prin care se urmăreşte restabilirea
cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute de către un
individ.
Discul vertebral lombar este cauza cea mai frecventă a
nevralgiilor crurale, 80% din cazurile de lombosciatică fiind hernii
de disc lombare. La pacienţii tineri, sub 45 de ani durerea lombară
este cea mai frecventă cauză de inactivitate .
Cele mai afectate discuri sunt ultimele 2 discuri lombare – L4
şi L5, datorită faptului că susţin şi cea mai m are parte din greutatea
corpului, comparativ cu discurile de mai sus.
Pentru operaţia de hernie de disc pacientul este internat, de
regulă, în dimineaţa zilei intervenţiei, dar trebuie să nu mănânce
sau să bea din seara precedentă. Medicaţia preoperatorie include
doar un anxiolitic şi analgezice.

3
INTRODUCERE

Lombalgia şi sciatică reprezintă unele din cele mai des întâlnite şi


înregistrate patologii în istoricul medicinii. Primele relatări scrise referitoare la
anatomia creierului, plexului brahial şi nervului sciatic le întâlnim în lucrările
lui Hipocrate. Deşi în lucrările sale, efectuate pe animale, avea dificultăţi
în diferenţierea nervilor periferici de tendoane. Hipocrate a atribuit printre
primii paresteziile, slăbiciunile musculare în membre şi tulburările
sfincteriene patologiilor însoţite de compresie medulară.
În ceea ce priveşte terminologia folosită pentru suferinţele
coloanei lombare, nu există nici pe departe unanimitate de păreri. Afectarea
discului intervertebral este denumită de unii autori hernie de disc iar de alţii
discopatie. Ultimul termen cu înţeles mai larg pare mai apropiat de
realitatea anatomoclinică deoarece discul nu suferă doar prin herniere existând o
întreagă patologie discală, diferită de hernia de disc, care determină suferinţe ale
coloanei lombare. Pe de altă parte, coloana lombară trebuie privită ca un tot
unitar care cuprinde pe lângă segmentul vertebro-discal şi ţesuturile moi
adiacente (muşchi, ligamente, fascii), care se pot constitui adesea în sediul unei
suferinţe.
Maladiile degenerative ale coloanei vertebrale reprezintă o problemă
medico-socială cu impact economico-financiar sugestiv. Este binecunoscut
faptul că peste 80% din populaţie suportă de-a lungul vieţii cel puţin un episod
de durere lombară dizabilitantă. Pe lângă faptul că este o maladie incapacitantă,
hernia discală este prea frecvent invalidantă. Sechelele neurologice cu handicap
fizic definitiv reprezintă o complicaţie obişnuită a acestui domeniu. Strâns
legate de această afecţiune costurile individuale şi sociale aplicate sunt imense.

4
Tratamentul conservator al herniei discale include administrare
aantiinflamatoarelor nesteroidiene, terapie manuală, măsuri fizioterapeutice şi
administrarea epidurală a corticosteroizilor. Cu toate că majoritatea celor care
au făcut un acces de lombosciatică se ameliorează în 3 luni de zile, până la 20%
din pacienţi ajung să fie operaţi pe motivul herniei discale.

5
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală ocupă o poziţie centrală în cadrul


aparatului locomotor.
Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 de piese osoase numite
vertebre repartizate în cinci grupe:
- vertebre cervicale (7),
- vertebrele toracice (12),
- vertebrele lombare (5),
- sacrum (5),
- coccis (4-5).
Corpii vertebrali sunt legaţi prin discurile intervertebrale care
sunt articulaţii nesinoviale, în timp ce apofizele articulare sunt legate prin
articulaţii sinoviale. Între vertebre se mai găsesc şi ligamente care împreună cu
discul intervertebral şi cu capsulele articulare formează segmentul de mobilitate.

1.1. VERTEBRELE LOMBARE


Rahismul lombar ocupă porţiunea bazală a conului superior osos al
organului axial, ceea ce face ca solicitările mecanice în statică şi dinamică să fie
mai mari la acest nivel.
Componenţa osoasă a rahisului lombar este reprezentată de cele 5
vertebre lombare care prezintă caractere regionale specifice, iar prima şi a
cincea sunt caractere speciale.

6
Caracterele regionale ale vertebrelor lombare
Corpul vertebral e cel mai voluminos dintre corpurile vertebrale ale
rahismului. Diametrul transversal al corpului vertebral depăşeşte evident
diametrul antero-posterior, şi creşte de la o vertebră la alta în sens cranio-
caudal. Bureletul marginal al feţelor corpurilor vertebrale este pronunţat, cel de
la faţa inferioară fiind întotdeauna mai gros şi mai evident. Partea centrală a
feţei corpurilor vertebrale prezintă două zone şi anume una periferică, lângă
bureletul marginal care este ciuruită, şi alta centrală care corespunde nucleului
pulpos. Bordurile marginale sunt rotunjite şi destul de ieşite în afară pe părţile
laterale ale corpului vertebral. Suprafaţa circumferenţială a corpului vertebral e
mai scobită transversal, fapt ce se datorează bordurilor marginale care sunt mai
dezvoltate. Pe corpul vertebrei lombare se află ligamentul vertebral
longitudinal. Pe primele trei se prinde stâlpul diafragmatic drept, iar pe cel stâng
numai primele două. Pe feţele laterale ale corpurilor vertebrale se prind
fascicule ale psoasului şi pe vertebra a doua lombară, arcada psoasului.
Pediculii vertebrali pleacă de pe partea superioară a corpului vertebral şi
sunt orizontali, groşi şi scurţi. Marginile lor superioare şi inferioare sunt scobite,
delimitând prin suprapunere.
Lamele vertebrale au forma patrulateră, sunt groase şi sunt orientate uşor
oblic de sus în jos, dinainte-înapoi şi dinăuntru în afară. Pe marginea superioară
a feţei posterioare, ca şi pe marginea inferioară a feţei anterioare, se prind
ligamentele galbene.
Apofiza spinoasă este o lamă osoasă groasă, patrulateră, îndreptată
orizontal dinainte-înapoi. Scade ca dimensiune la ultimele două vertebre
lombare. Pe feţele laterale se găseşte câte o creastă osoasă care le divizează în
două câmpuri. Pe câmpul superior se inseră muşchiul interspinos lombar şi
trans-verso-spinos. Pe câmpul inferior se prinde muşchiul interspinos lombar
subiacent. Marginea superioară dă inserţie ligamentului interspinos. Marginea
inferioară prezintă un tubercul şi o creastă pe care se prinde ligamentul

7
interspinos subiacent. Vârful apofizei spinoase şi marginea ei posterioară dau
inserţie ligamentelor supraspinoase, fasciei lombo-toracice şi muşchiului
dorsalul mare. Pe primele trei apofize spinoase se mai prinde şi muşchiul dinţat
posterior şi inferior. Pe ultimele patru vertebre lombare se prinde porţiunea
lombo-dorsală a muşchiului lungul spatelui.
Apofizele transversale care mai sunt numite şi apofize transversale L2 şi
L3 sunt mai bine reprezentate. Pe faţa anterioară şi spre rădăcina apofizei
transverse se inseră muşchiul psoas, iar spre vârf, tot pe aceeaşi faţă, inseră
muşchiul pătratul lombelor. La baza feţei posterioare se găseşte un tubercul
numit tubercul accesoriu sau apofiza stiloidă Broca, pe care se inseră fascicole
mediale ale lungului dorsal. De la tuberculul accesoriu pleacă o creastă care
împarte faţa posterioară a apofizei costiforme într-un câmp superior pe care se
inseră muşchiul intercostal şi fascicole externe din porţiunea lombară a lungului
spatelui. Pe marginea superioară a apofizei se inseră muşchiul intertransversal
lateral al lombei, iar pe marginea inferioară se inseră muşchiul intertransversal
lateral al lombei din spaţiul următor. Pe vârful apofizei costiforme se prinde
aponevroza posterioară a muşchiului transvers abdominal, pătratul lombelor pe
primele patru lombare, ligamentul lombocostal Henlle pe primele două lombare
şi ligamentul iliolombar pe ultimele două lombare.
Apofizele articulare au forma specificată de segment de cilindru plin sau
gol. Apofizele articulare superioare ale primelor 3 vertebre lombare sunt mai
departe una faţă de apofizele articulare inferioare. În schimb cele ale vertebrelor
L4 şi L5 se găsesc la egală distanţă cu cele inferioare. Apofizele articulare
superioare pleacă în direcţie sagitală de la unirea pediculilor, a lamelor
vertebrale şi a apofizelor costiforme. Ultimele 2 apofize articulare au o direcţie
ce deviază puţin în afară. Pe marginea posterioară a apofizei articulare se
găseşte un tubercul numit tuberculul mamilar sau metapofiza, pe care se inseră
fascicule ale muşchilor intratransversali lombari cât şi fasciculele interne ale
lungului dorsal. Apofiza articulară inferioară pleacă de pe marginea inferioară a

8
lamei vertebrale. Are forma unui segment de cilindru plin şi priveşte înainte şi
în afară.
Gaura vertebrală este triunghiulară şi mai mică în raport cu dimensiunile
corpului vertebral.

Caracterele speciale la vertebre lombare


Se întâlnesc la prima şi la a cincea vertebră. Prima vertebră lombară are
unele caractere morfologice de trecere şi anume: apofiza costiformă scurtă, pe
care se inseră arcada psoasului, iar spre vârf arcada pătratului lombelor. Între
cele 2 arcade se inseră fasciculul Weber din muşchiul diafragm. Uneori în locul
apofizei transverse putem găsi o coastă lombară suplimentară, articulată cu
prima vertebră lombară.
Vertebra a 5-a lombară se mai numeşte şi vertebra presacrată datorită
aşezării ei în vecinătatea conului osos inferior. Deoarece suportă greutatea
trunchiului, prezintă unele modificări morfologice adaptive. Astfel, corpul
vertebral este foarte voluminos, mai înalt anterior decât posterior, având astfel
un aspect cuneiform.
Bordurile marginale sunt foarte evidente, luând forma unor creste.
Pendiculii sunt scurţi şi groşi, iar lamele vertebrale sunt oblice în jos şi înapoi.
Pe faţa posterioară a fiecărei lame imediat sub apofiza articulară superioară,
apare câte o depresiune numită fosetă digitală, ca la vertebrele sacrale.
Apofizele costiforme sunt de obicei mai scurte, mai groase şi mai unite cu
pediculul cu care se formează o masă comună. Pe vârful lor se prinde
ligamentul iliolombar şi ligamentul sacro-vertebral Bichat.
Apofizele articulare sunt aşezate mediosagital, cele inferioare fiind mai
laterale ca cele superioare.
Gaura vertebrală creşte dimensional faţă de celelalte vertebre lombare şi
are forma unui triunghi echilateral cu unghiuri rotunjite.

9
1.2. DISCURILE INTERVERTEBRALE
Generalităţi:
Aceste formaţiuni sunt aşezate între feţele de contact ale corpului
vertebral la nivelul rahismului articulat. Ele sunt în număr de 23, primul
găsindu-se între axis şi cea de-a 3-a vertebră cervicală, iar între corpul celei de
a-5-a vertebră lombară şi faţa articulară a bazei sacrului.
În general, la fiecare disc intervertebral are forma unei lentile biconvexe
ce se mulează în spaţiul intervertebral prin comprimarea sa de către suprafeţele
articulare. Datorită acestui fapt, porţiunea mijlocie a discului este mai bombată,
iar circumferinţa apare pe faţa anterioară şi pe feţele laterale ale vertebrelor în
forma unei benzi transversale. Marginea posterioară a circumferinţei discului
este uşor scobită şi răspunde canalului rahidian. Pe faţa anterioară a
circumferinţei discului intervertebral se prinde ligamentul vertebral
longitudinal. În schimb, pe faţa posterioară a circumferinţei sale, deci în canalul
vertebral, ligamentul vertebral, longitudinal posterior aderă foarte puţin de
circumferinţele discului, favorizând astfel hernierea nucleului pulpos în canalul
rahidian.
Înălţimea discului intervertebral e mai mare la mijlocului lui. La periferia
acestuia înălţimea este variabilă, depinzând de curburile sagitale ale corpurilor
vertebrale. Astfel în regiunea lombară discul este mai înalt (10-12 mm la nivelul
celei de a 3-a şi a 4-a vertebră lombară).
Date fiziopatologice ale discului intervertebral
Caracteristicile discului intervertebral: e constituit din cartilaj şi e strâns
integrat cu vertebrele. Sub acţiunea unor factori nocivi este perturbată fie
dezvoltarea şi creşterea discului (dacă se acţionează în cursul dezvoltării), fie se
produc procese degenerative discale localizate sau generalizate.
Noxele patogene care se adresează discului intervertebral pot fi grupate
în: genetice, metabolice, mecanice şi distructive.

10
Noxele genetice. Anomaliile genetice se manifestă prin diferite perturbări
în segmentarea coloanei vertebrale ca de exemplu; blocul de dissegmentaţie,
vertebre fluture, hemivertebre sau modificări ale discului intervertebral ce
însoţesc malformaţii mai intense ale coloanei vertebrale. Factorii predispozanţi
se suprapun pe de o parte constituţiei, pe de altă parte manifestărilor de tip
distrofic ale “spatelui alb” dintre care cele mai importante sunt anomaliile
tranziţionale ale joncţiunii lombo-sacrale şi defectelor de includere a arcului
posterior.
Noxele metabolice pot fi congenitale, manifestându-se cel mai frecvent în
adoleşcenţă sau după naştere. Astfel de anomalii sunt: alcaptonuri diferite,
mucopolizaharidoze, cistimuria, hipofosfatazemia, dereglări hormonale
congenitale. Printre factorii postnatali care favorizează anomaliile metabolice,
un rol important îl joacă nutriţia discului intervertebral precum şi diverse
influenţe toxice şi climatice.
Noxele mecanice. Factorii mecanici acţionează deja în cursul creşterii
după cum arată deformaţiile vertebrale din scolioze. Sediul preferenţial al
leziunilor degenerative discale se află în segmentele de maximă mobilitate ale
rahismului (L4-L5). Hernia de disc e mai des întâlnită la bărbaţi, la persoane
care depun eforturi fizice mari. Factorul mecanic este legat de anumite mişcări
cu mare coeficient de traumatizare discală: hiperflexia cu torsiunea trunchiului,
mişcările de flexie şi extensie şi sarcina. Traumatismele mici şi repetate grăbesc
evoluţia proceselor degenerative discale. Poziţiile defectuoase menţinute un
timp mai îndelungat în timpul efectuării unei munci, scaune cu o construcţie
incorectă, suspensia deficitară a unor autovehicule, sunt o serie de factori ce
influenţează discul vertebral. De asemenea şi ortostatismul. Lordoza lombară
sacrifică funcţional discurile respective ale căror solicitări devin extreme.
Mecanica coloanei lombare se modifică datorită miopatiilor, membrului inferior
amputat, anchilozei coxo-femurale, sechele de poliomielită, inegalitatea
membrelor inferioare, obezitate.

11
Noxele distructive. Distrugerea discurilor intervertebrale are loc prin
cointeresarea acestora într-o infecţie specifică sau nespecificată pornită de la
capul vertebral sau prin invadarea lor tumorală. Indiferent de natura proceselor
patologice progresive ale discului intervertebral, acestea cauzează modificării
macroscopice discale, deseori modificări vizibile ale corpului vertebral.
Traumatismul coloanei poate duce diverse schimbări anatomice la nivelul
discului fără a cauza simptome sau poate cauza suferinţe fără modificări discale
decelabile. Forma şi funcţia discului intervertebral reprezintă două entităţi
inseparabile, atât din punct de vedere descriptiv, cât şi terapeutic.

1.3. NERVUL SCIATIC (L4-S3)


Nervul sciatic este cel mai mare nerv. El iese din bazin prin marea
scobitură sciatică, sub muşchiul piriform, trece între trohanterul mare şi
tuberozitatea ischiatică şi coboară apoi pe faţa posterioară a coapsei, până în
spaţiul popliteu, unde se termină prin bifurcarea în nervii sciatici popliteu extern
şi sciatic popliteu intern. Încă de la origine, nervul sciatic este format din aceşti
doi nervi, strânşi într-o teacă conjunctivă comună. Uneori, diviziunea sciaticului
se face în partea superioară a coapsei.
În regiunea coapsei, trunchiul sciatic dă ramuri musculare pentru:
- semitendios, semimembranos, porţiunea lungă a bicepsului şi aductorul
mare, provenind din contigentul sciatic popliteu intern.
- porţiunea scurtă a bicepsului provenind din contigentul sciatic popliteu
extern.
Nervul sciatic popliteu extern (ramurile posterioare L4-L5).
După ce se desface din trunchiul sciatic în spaţiul popliteu, coboară în
jurul părţii posterioare a bicepsului femural, înconjoară gâtul peroneului,
aflându-se în şanţul peroneal între os şi muşchiul lung peronier şi apoi se
împarte în ramuri terminale. În spaţiul popliteu, nervul dă ramuri senzitive,
importante fiind cele pentru articulaţia genunchiului şi nervul cutanat peronier,

12
pentru faţa laterală a gambei, maleola externă şi partea laterală a piciorului şi a
degetului-V.
Ramurile terminale se distribuie astfel:
- ramura recurentă articulară inervează articulaţia genunchiului şi
tibioperoniera; accesoriu, muşchiul tibial anterior.
- ramura tibială anterioară (nervul peroneal profund) inervează muşchiul
tibial anterior, extensorul lung al degetelor, extensorul propriu al halucelui,
pediosul: articulaţia gleznei şi suprafaţa ei cutanată, precum şi articulaţiile
primelor două degete.
- ramura musculocutanată (nervul peroneal artificial) inervează muşchii
poronieri, suprafaţa cutanată a dosului piciorului, o parte a halucelui şi
porţiunile din degetele II-V până la a doua falangă.
Nervul sciatic popliteu intern (ramuri anterioare L4-L5) coboară în
spaţiul popliteu, în continuarea trunchiului sciatic, trece apoi prin inelul
solearului (de unde este denumit nerv tibial posterior) în loja posterioară a
gambei, dând la nivelul gleznei cele două ramuri terminale: nervii plantar
medial, echivalentul medianului şi plantar lateral, echivalentul cubitalului.
Ramurile motorii ale trunchiului sciatic popliteu intern inervează muşchii
gastrocnemian, popliteu, plantar subţire, solear, tibial posterior, flexorul lung al
halucelui. Din punct de vedere senzitiv, nervul sural, anastomazat cu ramura
cutanată peronieră, inervează pielea porţiunii dorsolaterale a gambei şi marginea
laterală a piciorului, precum şi articulaţiile gambei.
Nervul plantar medial dă ramuri motorii la muşchiul flexor scurt al
degetelor, abductorul halucelui, flexorul scurt al halucelui şi primii lombricali:
ramurile senzitive inervează partea medială a plantei şi primele III-IV degete,
precum şi falanga lor unghiulară
Nervul plantar lateral dă ramuri la muşchii pătratului plantar, abductorul
degetului mic, interosoşii plantari şi dorsali; ramurile cutanate inervează partea
laterală a plantei şi ultimele două degete (cu falanga lor unghiulară).

13
Sciaticul are funcţii motorii, senzitive şi trofice la motilitate el comandă
flexia gambei pe coapsă prin ramuri, care inervează gemenii şi plantarii.
Extensia dorsală a degetelor şi piciorului, cu menţinerea boltei plantare este
asigurată de sciaticul popliteu extern, care merge la pedioşi şi extensorii
degetelor ca şi flexia plantară a piciorului şi a degetelor, adducţia, rotaţia internă
ţi abducţia degetelor.
Marele nerv sciatic dă naştere celor două ramuri: sciaticul popliteu
extern, nerv al extensiei, şi sciaticul popliteu intern, nerv al flexiei. Rădăcinile
L4 ale sciaticului comandă fesierii şi antero-externii gambei, rădăcina L5
acţionează pe gambierul anterior, extensorul propriu al halucelui. Rădăcinile
S1-S2 execută flexia, inervează tricepsul sural şi flexorii degetelor, iar rădăcina
S3 inervează numai partea inferioară a fesei.

1.4. FIZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE


Coloana vertebrală normală nu este rectilinie ci prezintă o serie de curburi
în regiunea cervicală, toracală şi lombară. La nivelul coloanei toracice există o
curbură cu concavitate anterioară denumită cifoză. La nivelui coloanei lombare
există o curbură cu concavitate posterioară care se numeşte lordoză. Apare la
sfârşitul primului an de viaţă când copilul începe să meargă, dar nu
se consolidează decât la vârsta de adult. În regiunea pelviană (la nivelul
bazinului) există o curbură cu concavitate orientată anterior şi este formată de
sacru şi oasele coccigiene. Curburile coloanei vertebrale sunt condiţionate
mecanic de înclinaţia bazinului.
Ortostatismul (statul îndelungat în picioare) şi mersul biped al omului s-
au putut realiza prin rotirea bazinului din poziţia orizontală (la patruped) spre
verticală. Verticalizarea bazinului nu este însă completă. Pentru a putea realiza o
construcţie echilibrată, coloana lombară aşezată pe bazinul uşor înclinat
înainte este forţată să se curbeze apărând lordoza lombară. Dacă coloana
lombară ar rămâne rectilinie atunci proiecţia centrului de greutate a corpului s-ar

14
face în faţa poligonului de susţinere, iar drept urmare trunchiul ar cădea înainte.
Aceleaşi condiţii mecanice necesare echilibrării corpului antrenează mai departe
cifoza toracică şi lordoza cervicală.
Coloana vertebrală îndeplineşte în organismul omului următoarele
funcţii:
- funcţia de susţinere (susţine trunchiul imprimând individului o
postură caracteristică)
- funcţia de protecţie (apără măduva spinării împotriva
agresiunilor mecanice)
- funcţia de mobilitate (prin complexitatea construcţiei sale
conferă corpului posibilitatea de a se mişca şi de a se deplasa în spaţiu)
- funcția morfogenetică (particularităţile mecanicii coloanei vertebrale
se răsfrâng asupra formei şi a aşezării viscerelor toraco-abdominale)
Organul axial este un complex structural şi funcţional la realizarea
căruia participă :
- componenta dură osoasă (vertebrele care alcătuiesc coloana vertebrală)
- componenta conjunctivă formată din structuri fibroase şi elastice de
legătură dintre vertebre (discurile intervertebrale, capsule articulare, ligamente)
- componenta musculară (muşchii coloanei vertebrale)
- componenta neuro-vasculară (măduva spinării, rădăcinile nervoase, vase
de sânge).
Alterarea oricărei din aceste componente se răsfrânge negativ asupra
funcţiei întregului organ axial. Se înţelege astfel cât de alarmante pot
fi perturbările produse de modificările patologice ale vertebrelor sau ale
discurilor intervertebrale.

15
16
17
CAPITOLUL II
NOTIUNI TEORETICE DESPRE HERNIA DE DISC

2.1 DEFINIŢIE

Hernia de disc, cunoscută şi sub numele de ruptură a discului


intervertebral, este o afecţiune prin care o parte din discul intervertebral apasă
pe elementele anatomice din canalul spinal (rădăcinile nervoase şi măduva
spinării). Acest lucru se intamplă atunci când inelul fibros care menţine discul
pe loc se rupe, permiţând nucleului central să alunece în afară. Rezultatul este
hernierea nucleului pulpos în canalul spinal.
Protruzia discală este o alunecare unilaterală a discului spre canalul spinal
şi rădăcina nervoasă, cauzând durere, amorţeala şi slăbiciune musculară pe
acea rădăcină nervoasă pe care o afectează.

2.2 ETIOPATOGENIE

Vârsta de predilecţie este între 40-50 ani. La copii se produc mai rar
deoarece discul nu este degenerat. Excepţional se observă hernii de disc la copii
sub 10 ani şi la bătrâni.
Este mai frecventă la bărbaţi (raport 2:1). Aproximativ 70% din herniile
de disc apar la cei care depun eforturi fizice mari. Frecvent unică, hernia de disc
este localizată mai ales lombar, apoi cervical şi rareori dorsal. Se pot găsi la
acelaşi bolnav hernii lombare şi cervicale. Uneori pot exista hernii multiple în
aceeaşi regiune sau în regiuni diferite ale coloanei vertebrale (1%). Prezenţa mai
multor hernii în aceeaşi regiune explică persistenţa durerilor după operaţie.
Regiunea lombară şi mai ales ultimele 2 discuri lombare (L4, L5) prezintă
sediul de predilecţie al herniei posterioare de disc din următoarele cauze:
şocurile traumatice sunt transmise mai ales în segmentul lombar; ligamentul

18
vertebral dorsal, îngust în regiunea lombară şi redus la o bandă subţire situată pe
linia mediană, este mai slab dezvoltat la L4-L5 şi într-un contact slab cu
corpurile vertebrale; discurile lombare au aici înălţimea maximă şi un nucleu
pulpos voluminos iar fibrele inelului fibros sunt lungi şi subţiri; coloana
vertebrală prezintă o lordoză mare şi o mobilitate deosebită.
Poziţia laterală a herniei este frecventă (65%), (mai rar median-33% şi
excepţional bilateral-2%), astfel că se produce în regiunea de mai mică
rezistenţă a ligamentului comun posterior comprimând rădăcina subadiacentă,
cu dureri vii prin dereglarea circulaţiei venoase.
Hernia de disc lombară e mai frecventă pe partea stângă pentru că în
cursul mişcărilor obişnuite, fac flexiunea coloanei spre dreapta şi tracţiunile cele
mai mari le suportă muşchii vertebrali şi segmentul lombar în stânga. Din
aceleaşi motive hernia de disc cervicală este mai frecventă la dreapta.

2.3. ETIOLOGIA HERNIEI DE DISC

Hernia unui disc este cauzată în general de degenererarea inelului fibros.


Pe măsură ce trec anii aceste discuri încep să se deshidrateze şi astfel îşi
pierd flexibilitatea.
Hernia de disc poate fi rezultatul unor răniri la nivelul coloanei
vertebrale, dezvoltându-se astfel fisuri la nivelul stratului exterior al discului.
Materialul gelatinos din interiorul discului (nucleul), poate fi împins în afară
prin fisurile din capsulă sau se poate rupe în bucăţi.

Traumatizarea discului se poate datora următoarelor cauze:


- o tensionare puternică sau o presiune crescută la nivel lombar. Uneori o
întoarcere bruscă sau chiar strănutul poate determina protruzia nucleului.
- activităile zilnice care supun spatele unui stres, incluzând ridicări
vicioase , expuneri prelungite la vibraţii sau accidentări la sport.

19
2.4 FACTORI DE RISC
Factorii de risc care nu pot fi evitaţi:
- înaintare în vârstă. Procesul de îmbătrânire a discurilor în regiunea
lombară inferioară, la fel ca şi accidentările frecvente a discurilor sau
muşchilor spinali cresc predispoziţia pentru apariţia durerilor de spate, proces ce
începe în timpul perioadei de adult,
- sexul masculin,
- istoric de accidentări la nivel lombar, hernii de disc sau operaţii la
nivel lombar.
Factori de risc ce pot fi evitaţi:
- serviciul sau alte activităţi ce cresc riscul de dezvoltare a herniei de disc,
cum ar fi poziţia şezândă pentru o perioadă lungă de timp, ridicarea de
obiecte grele, răsuciri sau aplecări frecvente, exerciţii fizice grele, mişcări
repetitive sau vibraţii constante (cum ar fi condusul maşinii).
- exerciţii executate neregulat sau efectuarea de exerciţii cu
încordare crescută pentru o perioadă lungă de timp, sau efectuarea de exerciţii
pretenţioase după o perioadă lungă de inactivitate.
- fumatul - nicotina şi alte toxine pot deteriora capacitatea
discurilor intervertebrale de a absorbi substanţele nutritive necesare din sânge,
crescând astfel posibilitatea de distrugere a discurilor.
- obezitatea - creşterea greutăţii corporale cauzează o sarcină
crescută asupra discurilor de la nivel lombar
- tusea frecventă care solicită musculatura abdominală, pelvină şi
implicit creşte presiunea la nivelul coloanei vertebrale.

20
2.5. MECANISM FIZIOPATOLOGIC
Solicitările maxime ale coloanei lombare prin ridicare greutăţilor
în poziţii incorecte (cu spatele flexat sau în hiperextensie) solicită la
maximum inelul fibros care se poate fisura. Bolnavul simte o durere violentă
care-l imobilizează şi care nu-i mai permite redresarea coloanei sau mişcări
de flexiune, rotaţie sau extensie. În acest moment, nucleul pulpos, aflat în stare
de tensiune, migrează pe fisurile inelului fibros, provocând iritarea
filetelor nervoase, care provoacă durerea violentă. Acesta este primul simptom
al deteriorării discului. Dacă după acest moment acut se continuă activitatea,
atunci nucleul pulpos măreşte dimensiunile fisurilor inelului fibros, putând
aluneca mai departe, iritând rădăcinile nervilor care ies din măduva spinării. În
stadii mai avansate de deteriorare a discului, nucleul pulpos se poate rupe, iar
fragmentele pot migra, fie către cavitatea medulară sau în interiorul corpilor
vertebrali. Fragmentarea şi migrarea nucleului pulpos reprezintă "hernia de
disc", stare de deteriorare a discului caree ste ireversibilă, necesitând chiar şi
tratament neuro-chirurgical.
Hernia discului - o parte din materialul gelatinos care umple discul poate
refula în fisurile din capsulă. Discul se umflă şi depăşeşte vertebrele. De
multe ori hernia nu afectează măduva spinării şi rădăcinile nervoaseş i astfel nu
apar simptome. Primul stadiu de fisurare cu integritatea nucleului pulpos, este
reversibil şi este cunoscut sub numele de "discopatie" beneficiind de tratament
medical.
Ruptura de disc - materialul din interiorul discului trece de capsulă.
Fragment liber - fragmente de disc rupt se pot desprinde în totalitate şi
să ajungă în canalul vertebral (unde se află măduva spinării).Toate aceste stadii
pot pune presiune pe rădăcinile nervoase şi vor determina durere şi amorţeală.
Fisurile de la nivelul capsulei discale nu se repară de la sine, însă durerea poate
ceda încet cu trecerea vremii. Aproape 50% din pacienţii cu hernie de disc îţi
revin după o lună, după 6 luni, majoritatea şi-au revenit. Deseori componentele

21
unui disc herniat sunt fragmentate şi absorbite de către organism, proces numit
reabsorbţie.
Probleme ce pot apare cu trecerea timpului:
- durere intermitentă (vine şi pleacă). Perioadele în care durerea
dispare (remisie) sunt ceva mai rare
- durerea cronică (de durată) şi recurentă se poate dezvolta datorită
iritării tisulare continue, cauzată de presiunea unui disc asupra unei rădăcini
nervoase
- sindromul de durere cronică se datorează unei dureri continue şi
poate cauza depresie, anxietate şi dificultăţi la viaţa zilnică.
- simptomele cauzate de compresia de durată a unor rădăcini nervoase
constau în pierderea agilităţii, a puterii sau a sensibilităţii în unul sau
amândouă picioarele.
- compresia mai multor rădăcini nervoase în regiunea lombară
inferioară poate duce la pierderea controlului vezical, fecal şi dereglarea
funcţiilor sexuale. Această condiţie apare mai rar şi se numeşte sindromul de
coadă de cal, necesitând intervenţie medicală imediată.

22
23
2.6. STADIALIZAREA HERNIEI DE DISC LOMBARE

Faza I
Este faza de instabilitate discală cu uşoară laxitate a nucleului pulpos
în inelul fibros, determinând dureri lombare cronice intermitente, de tip
postural. De cele mai multe ori, la încetarea efortului şi la repaus, aceste dureri
dispar, pentru a reapare în condiţii variate de solicitare a segmentului lombar.
Faza II
Faza de leziune a discului, cu ruperea inelului fibros şi cu
protruzia postero - centrală a nucleului pulpos, determinând un lumbago acut
sau supraacut de tip discogen, a cărui manifestare clinică se prezintă astfel:
+ Subiectiv:
- debut brusc
- dureri lombosacrate uni-sau bilaterale
- caracter mecanic - durerea nu coboară pe membrele inferioare, sau dacă
o face, nu trece de genunchi
+ Obiectiv:
- deformarea lombară cu diminuarea lordozei lombare fiziologice adesea
fără scolioză
- limitarea dureroasă a flexiei trunchiului (indice Schöber mic)
- semnul Laseque pozitiv bilateral.

Faza III
Se mai numeşte şi faza radiculară şi apare prin protruzia postero-laterală
a discului herniat, care va intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă. Din acest
motiv simptomatologia va apare unilateral.
Această fază are trei stadii:
Stadiul I - Iritativ

24
Discul herniat ajunge la rădăcina, pe care doar o atinge, fără a o
comprima sau leza în vreun fel. De aceea în acest stadiu bolnavii acuză durere
pe traiectul rădăcinii, dar fără să apară semne neurologice.
+ Subiectiv:
- durere lombo-sacrată unilaterală
-iradiere în membrul inferior de-a lungul unui dermatom
(L5,S1,L4,L3,L2)
- caracter mecanic al durerii care de obicei este calmată de repaus
+ Obiectiv:
- sindrom vertebral static cu:
- scolioză lombară
- diminuarea lordozei lombare
- contractura musculară paralombară
- sindrom vertebral dinamic cu:
- indice degete-sol înalt
- indice Schöber mic
- semnul Laseque pozitiv de partea afectată.
Stadiul II - Compresiv
Materialul herniat ajunge la rădăcina nervoasă, pe care deşi nu o
lezează, o comprimă. Acum se adaugă la simptomatologia deja menţionată
paresteziile pe traiectul durerii. La examenul obiectiv vor apare hipoesteziile pe
traiectulunei rădăcini, diminuările sau dispariţiile unor reflexe osteotendinoase:
reflexul rotulian în afectarea rădăcinii L4 şi reflexul achilian în afectarea
rădăcinii S1.
Stadiul III - De întrerupere
În acest stadiu se manifestă, pe lângă semnele şi simptomele prezente
în stadiul I şi II şi semnele rezultate din secţionarea unor axoni din rădăcină, sau
a întregii rădăcini prin conflictul cu discul herniat. Pareza, respectiv paralizia
care se instalează, se obiectivează prin prezenţa deficitului motor în

25
neuromiotomul respectiv. Vom constata astfel că bolnavul nu poate sta pe
vârfuri în paralizia rădăcinii S1, sau că nu poate sta pe călcâie în paralizia
rădăcinii L5.

Faza IV
Este faza modificărilor de tip degenerativ, cu apariţia discartrozei şi a
artrozei interapofizare, după vârsta de 40 de ani. Odata cu vârsta, nucleul pulpos
îşi pierde îmbibaţia normală cu apă, se ratatinează şi devine friabil. În acelaşi
timp, inelul fibros suferă şi el modificări importante în urma
repetatelor solicitări mecanice la care a fost supus. Acestei faze i se potriveşte
probabil mai bine termenul generic de discopatie lombară, şi aceasta datorită
multiplelor sale forme de manifestare. În această fază vom putea întâlni
următoarele aspecte clinice:
- fără acuze subiective; 60-70% din subieci sunt purtători ai unei
discopatii lombare de fază IV asimptomatice;
- lombalgie cronică, cu noduli de miogeloză şi puncte trigger
paralombare şi parasacrate, a căror activitate are un net caracter psihoemoţional
şi meteorotrop;
- lumbabo acut după 40 de ani, lumbago de tip musculo-ligamentar,
cu pseudo-sciatică (durere difuză în membrul inferior, fără caracter
dermatomal). Simptomatologia apare de obicei brusc, după un efort fizic cu
ridicare de greutăţi, fiind însoţită de limitarea mobilităţii coloanei lombare în
special pe înclinaţiile laterale, care sunt intens dureroase;
- sciatica prin prinderea rădăcinii în procesul degenerativ de la nivelu
lforamenului. Este aşa - numita "sciatica vârstnicului", cu semnul Laseque
negativ;
- stenoza de canal vertebral, mult mai puţin diagnosticată, se poate
manifesta polimorf, de la simpla lombalgie cu sciatalgie până la sindromul de
coadă de cal.

26
2.7. TABLOUL CLINIC

Simptomele variază foarte mult în funcţie de localizarea exactă a herniei,


precum şi în funcţie de ţesutul moale implicat şi afectat.
Uneori pacienţii au hernie de disc însă sunt asimpotmatici. Această situaţie
este posibilă în cazul în care nucleul pulpos nu apasă pe ţesut moale sau nervi.
Durerea resimţită de pacient poate varia de la moderată la foarte intensă,
lancinantă, şi poate să iradieze de-a lungul tracturilor nervoase - ea se extinde
din spate spre coapsă pe porţiunea posterioară, până la nivelul gambei şi
piciorului, uneori numai unilateral. Adesea, herniile nu sunt diagnosticate
imediat deoarece pacienţii amână prezentarea la medic sau simptomele sunt
nespecifice.
Tabelul următor ilustrează localizarea deficitului motor, a deficitului de
sensibilitate şi a modificării de reflexe în funcţie de diferitele nivele ale herniei
de disc lombare:

DISCUL DEFICIT MOTOR REFLEX DEFICIT SENZITIV


MODIFICAT

Flexia coapsei, Reflexul rotulian Partea anterioara a


L3 - L4 extensia diminuat sau coapsei, regiunea
genunchiului abolit tibiala

Picior si dorsiflexia Partea dorsala a


L4 - L5 -
halucelui piciorului

27
L5 - S1 Picior si flexia Reflexul achilian Partea laterala a
plantara diminuat sau piciorului si talpii
abolit

Simptomele descrise de pacient includ:


1. Spasm muscular;
2. Hipotrofie sau atrofie musculara în teritoriul afectat;
3. Durere iradiată de-a lungul nervilor;
4. Agravarea durerii la tuse, strănut, râs (prin creşterea presiunii în canalul
vertebral);
5. Parestezii şi alte tulburări senzitive la nivelul membrului inferior.
6. Slăbiciune în ambele picioare şi pierderea controlului vezicii urinare
şi/sau a colonului, ceea ce se numeşte sindromul de coadă de cal, o formă
severă de compresiune a rădăcinilor nervoase.
Simptomele la distanţă. Discul edematiat dă tulburări de circulaţie în
rădăcina respectivă şi tulburări supraiacente corespunzătoare vaselor
comprimate pe rădăcină; congestie venoasă şi ischemie arterială în partea
superioară a rădăcinii comprimate în segmentul medular corespunzător explică
apariţia simptomelor respective. Pot să apară simptome la distanţă prin tulburări
vasculare reflexe la distanţă.

2.8. EXPLORĂRI PARACLINICE

Lichidul cefalorahidian obţinut prin puncţie lombară între L5-S1, este


adesea normal, rareori se constată hiperalbuminoza.

28
2.9. EXAMENE RADIOLOGICE
Se vor face radiografii simple din faţă şi din profil, a întregii coloane
vertebrale lombare pentru a elimina unele afecţiuni ale coloanei vertebrale şi
pentru a confirma diagnosticul. Identificarea vertebrelor şi a discurilor se face
luând în consideraţie eventualele anomalii vertebrale (sacralizarea vertebrei L5,
lombalizarea primei vertebre sacrate, existenţa coastei a XIII-a), care pot face să
se considere, din greşeală prima vertebră lombară drept a XII- toracală. Astfel
făcându-se o localizare greşită, hernia aflându-se mai sus sau mai jos.
Examenul radiologic simplu arată modificările care indică o hernie de
disc; astfel, scolioza, dispariţia curburii lombare şi pensarea globală a discului
intervertebral constituie triada Barr care în forma în completă se întâlneşte mai
rar (maxim 15%); în această eventualitate, diagnosticul radiologic de hernie este
aproape sigur. De obicei, semnele care alcătuiesc triada se întâlnesc fie izolate,
fie asociate câte două. La această triadă trebuie să se adauge şi modificările
reactive osoase vertebrale adiacente herniei. Demineralizarea spongioasei şi
atrofia unghiului posterior al vertebrelor adiacente discul herniat pot fi puse în
evidenţă radiografic.
Pensarea discului intervertebral este foarte frecventă; de cele mai multe
ori e globală, uneori este numai unilaterală (de partea herniei), din cauza
scoliozei, alteori există pensări multiple cu o herniere unică, iar rare ori se
constată numai pensări multiple ale discurilor vecine, spaţiul intervertebral de la
nivelul herniei de disc fiind normal. Vertebrele adiacente pot apărea normale
sau modificate în ceea ce priveşte conturul. Pensarea discului poate fi însoţită şi
de: osteofite pe marginea dorsală a vertebrelor, margini neregulate ale iterliniei
articulare datorită unei rupturi provocate de hernie, fractura parţială a marginii
dorsale a vertebrei cu un fragment osos împins în canalul vertebral şi calcificări
ale herniei. Pensarea discului intervertebral poate fi asociată cu imaginile
caracteristice ale nodulilor Schmorl. Absenţa pensării discului nu exclude hernia
de disc.

29
Adesea trebuie să se facă un diagnostic diferenţial radiologic între hernia
de disc, morbul Pott şi cancerul vertebral. În mordul Ptt, radiografia simplă (fată
şi profil) a rahismului arată dispariţia spaţiului intervertebral, cu modificarea
imaginii corpului vertebral (aspecte distructive, decalcificări), de cele mai multe
ori fiind prinse două sau mai multe vertebre, pensări multiple. În morbul Pott,
discul intervertebral e precoce şi frecvent lezat, pensarea este asimetrică, în timp
ce în hernia de disc, pensarea e de cele mai multe ori globală şi abia mai târziu
apar modificările vertebrale.
Diagnosticul diferenţial cu tumorile vertebrale este uşor, deoarece în
tumori leziunea este întotdeauna vertebrală, vertebra este turtită, iar discul
rămâne respectat chiar într-o fază avansată.
Semne radiologice asociate. Examenul radiologic simplu poate arăta
diverse modificări vertebrale care din greşeală pot face să se excludă o hernie de
disc.
Modificări ce apar:
- sacralizarea uni/sau bilaterală (uneori cea unilateral este de partea opusă
herniei);
- osteofite ale feţei dorsale ale marginilor vertebrale;
- modificări în cadrul reumatismului vertebral;
- artrite şi artroze;
- conuri neregulate ale marginilor vertebrale (prin ruptura provocată de
hernie);
- spina bifidă;
- lombalizarea;
- fracturi vertebrale (fractura parţială a marginii dorsale a vertebrei cu un
fragment osos împins în canalul vertebral, în herniile însoţite de fractura
corpului vertebral);
- hernii intraspongioase, hernii calcificate;
- pseudopondilolistezis;

30
Aceste modificări asociate se întâlnesc în 80% din cazuri.

EXAMENUL RADIOLOGIC CU AJUTORUL SUBSTANŢELOR DE


CONTRAST (mielografia şi radiculografia) arată, în cazul herniilor de disc,
semne de certitudine, care în acelaşi timp permit şi localizarea leziunii.
O hernie poate provoca o oprire totală, parţială, imagini lacunare şi
amputaţii radiculare ale substanţei opace. Oprirea totală se face la nivelul
discului herniat şi denotă o hernie mare şi mediană, deosebită de stopul dat de o
tumoare medulară, după sediul opririi şi după forma imaginii craniale. Oprirea
parţială se întâlneşte în herniile care nu obturează complet spaţiul
subrahnoidian. Imaginile lacunare sunt aspectele cele mai caracteristice întâlnite
în hernia de disc. Marginile substanţei pace delimitează marginile herniei de
disc. Aceste imagini lacunare variază după sediul herniei (lombară, mediană,
bilaterală, sau multiplă), după regiunea în care se află (lombară, toracică,
cervicală) şi după dimensiunile herniei.
În herniile laterale apare un defect de umplere lacunar situat lateral, cu
contur reglat şi conturând hernia. Dacă hernia e mai mică şi foarte laterală apare
o amputaţie a rădăcinii, care poate fi uşor deplasată în spre partea opusă herniei,
fără a prezenta o imagine lacunară.
În herniile mediane mici apare o imagine în insulă sau butonieră
(migrarea se va face în strat subţire); hernia este vizibilă mai ales la începutul şi
sfârşitul migrării lipidolului. În herniile mediane mari se observă opriri totale,
parţiale sau în ceas de nisip (lipidolul trace median, deoarece la acest nivel
diametrul anteroposterior este mai mare).
În herniile multiple, modificările se întâlnesc la mai multe niveluri; dacă
sunt localizate de aceeaşi parte a discului dau imagini lacunare multiple
homolaterale, în herniile multiple alterne, iar în herniile multiple mediane se
observă imagini mătănii, substanţa opacă prezentând ştangulare la nivelul mai
multor discuri. Herniile multiple pot fi combinaţii cu o hernie laterală sau între

31
mai multe hernii laterale etc.,şi pot fi localizate în aceeaşi regiune a coloanei
vertebrale (mai frecvent lombar) sau în regiuni deosebite ale rahismului
(cervical, toracal, lombar).
Hernia de disc în regiunea lombară dau imagini caracteristice. Herniile
lombare laterale produc un defect de umplere a sacului dural. Defectul este cu
atât mai mare, cu cât hernia este mai voluminoasă. Intr-o hernie mare lipidolul
migrează numai pe latura canalului rahidian opusa heniei, luând un aspect
filiform. Cu cât hernia este mai mică, cu atât defectul este mai mic, iar banda de
lipidol apare mai lată, apropiindu-se de dimensiunile normale. Migrarea poate fi
normală, când hernia este laterală şi canalul vertebral este larg.
În herniile de disc lombare mediane, aspectul lipidoului depinde de
mărimea herniei; stop total (hernie mare), în ceas de nisip sau butonieră (hernie
mai mică).
În herniile lombare bilaterale se obţine o imagine în mătănii. Pe
radiografiile din profil, în herniile cu diferite sedii se poate observa oprirea
completă a substanţei opace sau deplasarea dorsală la nivelul discului herniat.
Amputaţia radiculară. Radiculografia poate evidenţia herniile foarte
laterale care scapă metodelor mielografice obişnuite. O hernie de disc, oricât de
mică, comprimând rădăcina, produce o amputaţie, pe radiografie sau o
deplasare a rădăcinii. Dacă pe lângă amputaţia rădăcinii există o imagine
lacunară diagnosticul de hernie de disc e indiscutabil.
Când imaginea mielografică este neconcludentă pentru o hernie de disc se
recomandă executarea unui clişeu cu bolnavul decubit ventral cu şoldul pe
partea sănătoasă ridicat cu câţiva centimetri deasupra planului mesei, iar cu
fascicolul de raze Rotgen orizontal şi centrul pe discul afectat. Substanţa de
contras se adună astfel în cantitate mai mare la nivelul defectului.
Mielografia cu aer este mai avantajoasă şi se poate utiliza în orice
localizare a herniei: în hernia lombară, imaginile pozitive sunt in proporţie de
98%.

32
2.10. DISCOGRAFIA LOMBARĂ
Metoda constă în introducerea în centrul unuia din discurile L3, L4, L5 a
unei cantităţi de substanţă de contras a cărei răspândire în interiorul şi în afara
discului este vizibilă pe radiografii. Discografic se pot întâlnii trei aspecte: disc
normal, hernie discală sau disc degenerat (protuzie discală).
Electromiografia prezintă câteva avantaje pentru precizarea
diagnosticului de hernie de disc: poate prezenţa modificări în absenţa oricăror
semne neurologice, poate arăta interesare radiculară la un nivel, în timp ce
examenul clinicoeurologic sugerează leziuni la două două niveluri; poate
prezenta modificări în prezenţa unei mielografii normale, întărind, în acest fel,
concluzia neurologică şi contribuind la decizia operatorie; modificările
electromielografiei se resimt considerabil după intervenţia chirurgicală şi
reparaţia constituie un indiciu de valoare în depistarea recidivelor.

33
IRM COLOANA LOMBARA

34
HERNIE DE DISC L5-S1

35
MIELO IRM COLOANA LOMBARĂ

Imaginea RMN si ilustrarea arata o hernie de disc intre vertebra L5 si sacrum.


Pe o imagine RMN discurile sanatoase sunt albe si robuste in timp ce discurile
afectate si atrofiate au o culoare spre gri si sunt aplatizate.

36
2.11. DIAGNOSTIC POZITIV

Acest diagnostic se pune pe baza datelor culese din anamneza (eforturi


fizice), evoluţia în două etape: (lumbago, apoi sciatică), apoi crize, modificarea
durerilor în raport cu poziţia corpului.
Diagnosticul de localizare se face pe baza semnelor clinice obiective, la
care se asociază examenele complementare (radiografia, mielografia, examenul
L.C.R), vor fi rezervate unor cazuri care prezintă circumstanţe speciale.

2.12. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Se face cu urmatoarele afecţiuni: întinderea musculara, leziunile


tendoanelor si ligamentelor, sindromul articulatiei sacroiliace, durerea de
coapsa, fractura de compresie, spondiloza, spondiloartropatia, sindrom Marfan,
fibromialgia, durerea miofascială, dischita, boala neoplazică.
Afecţiunile medulare dau dureri mai mari noaptea în decubit, din această
cauză bolnavul preferă să meargă sau să doarmă în fotoliu (durerile nocturne se
întâlnesc doar excepţional în herniile de disc). Evoluţia lentă şi progresivă a
simptomelor, absenţa modificărilor radiologice caracteristice pentru hernie,
durerile în decubit, care se ameliorează când bolnavul merge, disocierea
albuminocitologică, oprirea lipiodulului la nivelul corpului vertebral, sunt
elemente pe care se poate pune diagnosticul de tumoare medulară.
Granuloamele spaţiului epidurar (tuberculoza, bruceloza) se deosebesc
uşor de herniile de disc prin evoluţia bolii alterarea stării generale; toate aceste
afecţiuni având o origine infecţioasă.
Arahnoiditele simple au evoluţia lentă, progresivă cu dureri radiculare sau
cordonale, manifestate printr-o sciatică continuă. Există în plus tulburări de
sensibilitate, pareze, tulburări sfincteriene, care dau un tablou clinic de
compresiune. Lipseşte contractura musculară, ca şi scolioza.

37
Hematomielita apare după un traumatism vertebral, o cădere sau un efort
mare. Semnele neurologice apar rapid (pareza, tulburări de sensibilitate
disociate).
Scleroza în plăci, în forma dureroasă, prezintă dureri radiculare în
membrele inferioare, asociate cu contractura musculaturii lombare şi limitarea
mişcărilor. În evoluţia bolii se pot întâlni perioade de resimţire. Absenţa
traumatismului iniţial, prezenţa altor semne discrete neurologice uşurează
diagnosticul. Uneori datorită eforturilor, un bolnav de screloza în plăci poate
face şi o hernie de disc.
Tabesul dorsal dă dureri fulgerante în unul sau în ambele membre
inferioare. Infecţia specifică în antecedente, modificări neurologice, reflexele
ahiliene abolite, absenţa traumatismului şi contracturii muşchilor paravertebrali
sunt elemente care arată originea bolii.
Periradiculita cronică sau fibroza tecii radiculare, datorită unor procese
inflamatoare, degenerative sau vasculare, prezintă aceleaşi simptome ca şi în
hernia de disc în puseuri, dar totdeauna dă numai simptome iritative şi niciodată
de compresiune.

38
CAPITOLUL III – TRATAMENTUL RECUPERATOR ÎN HERNIA DE
DISC OPERATĂ, ZONA LOMBARĂ

Metode de recuperare după hernia de disc postoperatorie


Etapă de recuperare propriu-zisă(între a zecea şi a treizecea zi).Către a
cincea zi învăţăm bolnavul cum să se ridice cu picioarele atârnând la marginea
patului.Din a 7-8-a zi,poate face câţiva paşi cu ajutorul fizioterapeutului,apoi
singur,verificând cu atenţie menţinerea rectilinii a coloanei(în lordoză)şi evitând
flexia trunchiului.Se învaţă apoi bolnavul cum să menţină corecţia posturală
lombară aşezată,în ortostatism şi în timpul mersului i se indică un program uşor
de tonificare(statică)a musculaturii abdominale şi fesiere pe care o continuă
acasă după părăsirea spitalului.

3.1. Tratamentul prin hidrotermoterapie (tehnică şi efecte)

Definiţie: Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic şi curativ al unui


număr variat de proceduri, care au la baza apă la diferite temperaturi şi diferite
stări de agregare, ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.

Baia caldă simplă


Tehnică de aplicare. Într-o cadă obişnuită se pune apă la temperatura de
36-37 grade. Se invită bolnavul să între în cadă în aşa fel încât apă să-i acopere
tot corpul, rămânându-i afară doar capul, pe care se apilcă o compresă rece.
Durata acestei băi este de 20-30 minute.

39
Modul de acţiune. Este dat de factorul termic şi presiunea hidrostatică a
apei. Baia caldă provoacă o reacţie dermovasculara foarte importantă. Are o
acţiune antispastică şi sedativă generală

Baia cu plante medicinale


Modul de execuţie este identic cu cel al băii calde simple excepţia
constând în adăugarea în apă a unui ceai rezultat din infuzia unui kilogram de
flori de muşeţel şi mentă uscate.
Modul de acţiune. Datorită apei calde şi a plantelor acesta baie are un
efect sedativ asupra sistemului nervos central.

Baia kineto
Tehnică de aplicare. Se efectuează într-o cadă mai mare care se umple ¾
cu apă la temperatura de 36-38 grade. Bolnavul este invitat să se aşeze în cadă şi
timp de 5 minute este lăsat să stea liniştit. După aceea tehnicianul execută sub
apă în mod pasiv, la toate articulaţiile, începând cu membrele inferioare de la
articulaţiile metatarsofalangiene urcând la articulaţia gleznei, genunchiului,
coapsei apoi regiunea lombară după care se trece la membrele superioare
începând cu articulaţiile metacarofalangiene continuăm cu articulaţia pumnului,
cotului şi omoplatului după care se termină cu regiunea cervicală, executând
toate mişcările în timp de 5 minute . Bolnavul este apoi lăsat în repaos timp de 5
minute după care este învăţat să repete singur toate mişcările făcute de
tehnician.
Durata băii este de 20-30 minute după care bolnavul este şters şi lăsat să
se odihnescă.
Modul de acţiune. Rolul important îl are asocierea dintre factorul termic
şi factorul mecanic. Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită
relaxării musculare, care se produce sub influenţă apei calde. Tot sub influenţă

40
apei calde se produce şi pierderea greutăţii corporale comform legii lui
Arhimede.

Baia cu bule de diferite gaze


Tehnică de aplicare. Băile cu bule de dioxid de carbon, bule de oxigen,
bule de aer se practică în cazi obişnuite care au adaptate o legătură la tubul de
gaze şi o altă legătură la un dispozitiv numit generatorul de bule, plasat pe
fundul căzii.
Ele se prescriu la o temperatura de 30-35 grade cu o durata de 5-30
minute, fără a se uită aplicarea unei comprese reci pe fruntea pacientului.
Modul de acţiune. Prin masajul fin tegumentar, produs prin spargerea
bulelor,aceste băi excită formaţiunile nervoase periferice având rol calmant în
activitatea sistemului nervos central.

Duşul subacval
Această procedură se face doar postoperatoriu.
Tehnica de aplicare. Se efectuează într-o cadă cu apă, la temperatura de
35-38 grade. În acesta cadă se introduce un sul mobil, cu presiune mare(3-6
atmosfere);apă care curge la dus trebuie să aibă o temperatura diferită faţă de
cea din cadă. Diferenţa dintre apă din cadă şi apă care curge la dus trebuie să fie
de 1-2 grade.
Duşul se introduce în cadă la o distanţă de 5-10 centimetri de regiunea de
aplicat fiind manevrat de una din mâinile asistentului. Durata acestei proceduri
este de 5-10 minute.
Modul de acţiune. Acţiunea intesa a duşului subacval se datorează
diferenţei de temperatura, dintre apă din cadă şi apă de la dus, precum şi
masajului puternic executat de coloana de apă care comprimă puternic
ţesuturile.

41
Duşul subacval produce o hiperemie importantă cu un efect rezorptiv şi
de tonifiere prin acţiunea combinată a masajului produs de coloana de apă şi a
factorului termic.

Termoterapia

Împachetarea cu parafină
Se aplică plăci de parafină cu o grosime de 0,5-1 centimetri pe regiunea
interesată, regiune care se înveleşte cu un cearceaf şi o pătură. Durata procedurii
este de 20-30 minute, până la răcirea parafinei. După îndepărtarea parafinei
zona tratată se spală cu o compresă la temperatura camerei pentru a se închide
porii tegumentului care s-au dilatat în urmă căldurii produse de parafină.
Modul de acţiune. Parafină provoacă o supraîncălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor, pielea se încălzeşte la 38-40 de grade provocând o
transpiraţie abundenţă.

Împachetarea cu nămol
Tehnică de aplicare. Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă
fierbinte până ce se realizează o masă vâscoasă. La temperatura indicată în
prescripţie se aplică nămol pe cearceaf în grosime de 2-3 centimetri. Peste acest
strat de nămol se aşează regiunea de împachetat a pacientului.
Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte.
Durata procedurii este de 20-40 minute. După terminare se practică o
procedura de curăţire(dus).
Mod de acţiune. Nămolul are efect mecanic producând excitaţia pielii
datorită micilor particule componente:
-efect fizic de creştere a temperaturii corpului cu 2-3 grade
-efect chimic prin rezorbtia în piele a unor substanţe pe care le conţine nămolul

42
Apare o transpiraţie abundenţă, sunt mobilizate depozitele sangvine
producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.

Fototerapia

Biodozimetria
Tehnica biodozimetriei. Bolnavul fiind culcat se aşează biodozimetrul pe
tegumentul regiunii lombare,toate orificiile fiind acoperite,restul tegunentului
precum şi faţă bolnavului se protejează cu cerceafuri şi ochelari.Se aşează
lampa la o distanţă de 50 de centimetri de tegument,se aprinde şi,după ce se lasă
să funcţioneze 5 minute,se descoperă pe rând,la interval de câte un minut,cele 6
orificii ale biodozimetrului.În felul acesta durata de iradiere va fi de 6 minute
pentru primul pătrat de tegument,5 minute pentru al doilea etc.,ultimul pătrat
fiind expus un minut.Se citeşte eritemul apărut după 48 de ore şi se ia în
consideraţie primul pătrat la care a apărut cel mai slab eritem,durata lui de
expunere fiind biodoza pentru acel bolnav.

Solluxul albastru
La aceste aparate acţionează asupra tegumentului numai radiaţiile
infraroşii directe care sunt trimise de lampa sau reflectate de reflectorul lămpii
Sollux.În felul acesta se ridică temperatura locală a tegumentului iradiat,
bolnavul având senzaţia de căldură progresivă, urmată de o roşeaţa neuniformă
în cazul expunerilor prelungite şi chiar de pigmentatie.
În cazul nostru pentru obţinerea efectului sedativ pe care-l dorim vom folosi
filtre care vor lasă să treacă numai radiaţiile albastre.

43
Ultravioletele în doză eritem
Datorită faptului că sensibilitatea la radiaţii ultraviolete este foarte
diferită, în funcţie de individ,de regiunea corpului,de vârstă şi de alţi factori,se
recomandă o atenţie deosebită în alegerea dozei.
Se aplică lampa la o distanţă fi xă de 50 de centimetri faţă de regiunea de
aplicat. Bolnavul este culcat în decubit ventral acoperindu-se celelalte zone cu
un cearceaf lăsând liberă zona lombară.
Această procedura durează în funcţie de alegerea dozei.

Băile de lumina parţiale


Se aplică în regiunea inferioară a corpului,inclusiv partea proximală a
membrelor inferioare şi bazinul.Bolnavul dezbrăcat se aşează pe pat în decubit
ventral,asezdu-i-se baia de lumina în regiunea lombară.Pentru a crea un spaţiu
închis,se acoperă baia împreună cu bolnavul cu un cearceaf şi o pătură,fără a se
uită de compresă rece care trebuie aplicată pe frunte.Bolnavul va stă în baie 20
minute.După expirarea timpului se apică bolnavului o procedura de răcire
parţială(spălare cu apă la 22 de grade).

3.2. Tratamentul prin elecroterapie (tehinca şi efecte)

Curentul galvanic
Tehica de apllicare. În tehnică de aplicare trebuie să avem în vedere:
-bolnavul şi regiunea de tratat
-aplicarea electrozilor şi legătură cu sursă
-manevrarea aparatului
Bolnavul va stă în poziţia cea mai relaxată şi comodă posibil, de obicei
culcat pe o canapea de lemn, cu o saltea de cauciuc îmbrăcată cu un cearceaf

44
curat. Folosim această soluţie ori de câte ori ne va permite situaţia ,chiar şi
atunci cand facem ionizări pe suprafeţe mici.
Pentru baia electrică generală, bolnavul este culcat în vană specială.
Trebuie evitat contactul direct care ar putea să aibă loc între părţi ale corpului şi
calorifere, robinete de apă sau alte conducte care au legătură cu pământul,
pentru a nu da posibilitatea apariţiei unei scurtcircuitări.
Bolnavilor cărora li se face pentru prima dată tratament electric li se va
explică de către asistent că procedura nu este periculoasă.
După aplicarea electrozilor acoperim bolnavul cu un cearceaf sau la
nevoie cu o pătură.
În timpul tratamentului, bolnavul va fi supravegeat şi întrebat de efectele
subiective ale procedurii.
După procedura, tegumentul hiperemiat al bolnavului se va şterge cu un
prosop curat apoi se va pudra cu talc.
Efectele analgetice, sedative, vazomotoare, trofice sau cele de creştere a
mobilităţii musculare determină întrebuinţarea acestor proceduri în foarte multe
afecţiuni.
Ionizarea
Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de toată aparatură şi utilajele
necesare pentru o galvanizare.
Ceea ce diferenţiază ionizarea de galvanizare este numai îmbinarea
ţesutului hidrofil cu o soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru o eficacitate
maximă vom folosi elecrozi activi ceva mai mici decât în cazul
galvanizărilor.Polul activ va fi dependent de încărcarea elecrica a soluţiei
medicamentoase.Substanţele încărcate pozitiv,deci cationii,se vor pune
totdeauna la polul pozitiv(anod), iar substanţele încărcate negativ,adică
anionii,se vor pune totdeauna la polul negativ(catodul).Luăm o bucată de
ţesătură hidrofilă,o îmbibam în soluţia de ionizat şi apoi o aplicăm pe tegument
pe locul dorit.Lucrăm cu apă distilată pentru înlăturarea prezenţei ionilor

45
pozitivi din apă de robinet.Ţesătură hidrofilă,la nevoie poat fi înlocuită cu hârtia
de filtru îmbibată cu soluţia pentru ionizare.În discopatii se foloseşte calciu
clorurat 2%(+),5 miliamperi(mA) 6-8 minute;histamină hidroclorica 1/10000
(+),5-10 mA, 2-10 minute; novocaină clorhidrat 2-10%(+),5-10 mA, 10-15
minute. Poziţia electrozilor este de preferinţă cea transversală. După aplicare
fixăm elecrozii cu benzi de cauciuc, faşă elastică sau săculeţi de nisip şi
controlăm încă odată toate contactele.Mai departe se procedează la menevrarea
obişnuită a pantostatului.

Curentul diadinamic
Este o formă derivată din curentul sinusoidal 50Hz, care a suferit o serie
de modificări.
Acţiunea fiziologică a unui curent cu impulsuri de joasă frecvenţa este
determinată de mai mulţi factori: intensitate, formă impulsurilor, frecvenţa lor,
durata impulsurilor, pantă de creştere şi descreştere, durata pauzelor, modulaţia
de amplitudine de durata sau de frecvenţa şi succesiunea variată a diverselor
feluri de trenuri de impulsuri.
Curentul diadinamic se aplică pe tegument prin intermediul electrozilor care au
fost descrişi. Alegerea lor şi modul de aplicare depind de scopurile urmărite.
În raport cu regiunea de tratat şi cu efectul urmărit folosim electrozi mai mici
sau mai mari. Avem grijă să umezim bine materialul spongios, elastic sau
ţesătură hidrofilă cu care lucrăm.
` Înainte de a da drumul la aparat trebuie să controlăm că toate butoanele să
fie puse la zero, să corespundă tensiunea cu cea a reţelei electrice cu care
lucrăm, să aibă legătură cu pământul.
În curentul monofazat fix cu frecvenţa de 50 de impulsuri apare o
senzaţie de pişcătură şi de vibraţie profundă, chiar la intensităţi mici, pe când la
difazat fix de 100 de impulsuri chiar la valori mai mari nu apar senzaţii

46
subiective neplăcute de arsură sau vibraţii profunde. Bolnavul simte o uşoară
furnicătura şi fine înţepături.
În mod obişnuit dacă medicul nu prescrie altă indicaţie vom începe cu
difazat fix de 100 timp de 15-20 secunde, durata necesară pentru adaptare după
care conductibilitatea electrică a tegumentului ajunge la un maxim.
Reducem cu 1-2mĂ intensitatea şi trecem la un curent monofazat fix de
50 timp de 15-20 secunde. În acest interval de timp creştem intensitatea cât se
poate de mult până aproape de pragul senzaţiei neplăcute. Este faza de adaptare
a sensibilităţii.
La sfârşitul celor 30-40 de secunde se poate trece la curent diadinamic
modulat cu lungă perioada fără să mai fie nevoie să acordăm o atenţie deosebită
intensităţii curentului.
Durata tratametului este un factor important în terapia cu diadinamic. În
general nu este nevoie să se prelungească o şedinţa peste 4-5 minute. Dacă
avem de făcut mai multe aplicaţii succesive în aceeaşi şedinţa scădem durata
şedinţelor următoare cu câte un minut de la o aplicaţie la altă,adică prima
durează 4 minute iar cele ce urmează vor fi de 3 minute,2minute respectiv 1
minut.De obicei facem o singură şedinţa pe zi,la nevoie putem să facem chiar
două.
În aplicaţiile curente obişnuite se fac 6-8 şedinţe urmate de o pauză de 6-
10 zile după care eventual se poate începe cu o a două serie de 6-8 şedinţe.

Ultrascurte
Hipertermia generală cu ultrascurte se realizează în câmp condensator sau
în câmp inductor. Pentru acesată avem nevoie de un aparat de o putere mare
400-500 W sau de două aparate mai mici de 200 W care să lucreze concomitent.
Pentru ca rezultatele să fie cât mai bune în terapia cu ultrascurte trebuie să
efectuăm procedurile cu multă atenţie.

47
Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu saltea de burete sau de
cauciuc. Canapeaua sau patul să nu aibă piese mari metalice,deci evităm
canapelele cu arcuri sau paturile de fier.Pentru procedurile care se fac la
cap,bolnavul stă pe un scaun de lemn.Ţinând seama de faptul că ultrascurtele
trec peste ţesătură de bumbac,lână sau nylon,nu este cazul să dezbrăcăm
complet bolnavul,atunci când lucrăm pe regiuni limitate şi cu doze slabe.Se
recomandă dezbrăcarea atunci când administrăm doze puternice care ar putea
provoca o transpiraţie abundenţă.Tegumentele trebuie întodeauna şterse
deoarece picăturile de apă supraîncălzită ar putea să dea arsuri.
Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe bolnav, deoarece ele
concentrează câmpul electric şi ar putea produce arsuri la locul de contact al
metalului cu tegumentul (ceas, chei, inele, brățări etc.).
Bolnavul este rugat să păstreze aceeaşi poziţie în tot timpul procedurii,
deoarece la fiecare mişcare se modifică rezonanţă, aparatul se dezacordează şi
scade intensitatea din circuitul bolnavului, diminuându-se astfel efectul.

Ultrasunetul
Tehnica de aplicare. Vom urmări în timpul procedurii manipularea
proiectorului şi manevrarea aparatului.
În capul emiţător este aşezat cristalul piezoelectric care generează undele
ultrasonice. Acestea sunt proiectate în linie dreapta sub formă unui fascicol,
perpendicular cu suprafaţă de emisie a localizatorului.
Deoarece propagarea ultrasunetelor se face numai în solide şi lichide,este
necesar că,între proiector şi tegument,să nu existe nici un strat de aer,care ar
putea să oprescă transmiterea undelor spre bolnav.Pentru această,este nevoie de
un contact perfect între suprafaţă emiţătoare a proiectorului şi tegument,care se
realizează printr-o soluţie vâscoasă(cum este cea de ulei de parafină),fie un strat
de apă degazeificată,fie cu vaselină simplă sau un alt unguent.Viteză de
deplasare a proiectorului trebuie să fie foarte mică,astfel că un cerc mic să se

48
descrie în 2-3 secunde şi o linie de circa 10-12 cm în 30 secunde. Important este
să urmărim în permanentă că proiectorul să fie cu toată surafata emiţătoare în
cantact perfect cu tegumentul.
Alegem de obicei părţile moi cu musculatura multă pentru tratament,
evitând să trecem cu proiectorul pe proieminentele osoase, unde pot să aibă loc
concentrări de energie şi pot să apară dureri periostale.
Dozele utilizate sunt date de intensitatea şi durata procedurilor. În general
se folosesc doze mici.
Ultrasunetul că şi restul vibraţiilor mecanice pendulare, au efecte
fiziochimice, biologice şi fiziologice.
Efectele biologice:
- în piele-chiar în doze mici ultrasunetele cresc permeabilitatea
membranelor celulare şi fac că o serie de substanţe, pentru care pielea în mod
normal este impermeabilă, să traverseze tegumentul. Dozele medii provoacă o
hiperemie tegumentară. Dozele mari dau eritem puternic, în special dacă se
întrebuinţează frecvente medii de 175 Hz.
- în ţesutul conjunctiv-are loc o vasodilatatie, o hiperemie şi extravazare
sanguină care pot să meargă până la rupturi capilare, dacă energia transmisă este
mare.
- în muşchi-apar reacţii exudative şi de degenerescenţă edematoasă. Pe
miocard pot să fie semnalate chiar leziuni de tipul infarctului. Muşchii se
încălzesc mai ales la nivelul de separaţie în oase şi aponevroze.
-osul reacţionează diferit la intesitati mari sau mici.La doze mici osul
reacţionează constructiv,prin formare de osteofite.La doze mari apar edeme
hemoragice,necroze osoase şi tendinoase.Osul prezintă importante zone de
încălzire prin fricţiune directă şi prin reflexia ultrasunetelor,mai ales în zonele
de joncţiune dintre os şi ţesuturile moi,în baza fenomenului de
interferenţă.Acelaşi lucru se întâmplă şi în canalul medular şi în toată zona
spongioasă a osului.La nivelul de separare între muşchi şi os,unde absorbţia este

49
foarte mare,se formează mari acumulări de energie calorică.Astfel suprafaţă
osului se încălzeşte cu ultrasunete de 5 ori mai mult decât muşchiul,pe când cu
undescurte muşchiul se încălzeşte de 16 ori mai mult decât osul.Inaclzirea nu
este la fel în toate straturile.
- sistemul nervos central(S.N.C.) şi vegetativ(S.N.V.)-reacţionează prin
modificări funcţionale care au putut fii puse în evidenţă prin studii
cronoximetrice, electromiografice şi electroencefalografice.S.N.C. reacţionează
prin excitaţii sau inhibaţii trecătoare. Dozele mari determina torpoare deosebit
de accentuate după o scurtă faza de agitaţie.
- în sângele supus iradierii cu ultrasunete scade proteinemia totală, cresc
gama-globulinele, scad alfa-globulinele. Eritrocitele se concentrează în grupuri.
În soluţii mult diluate, hematiile sunt distruse chiar cu doze foarte mici de 0,1 W
/cm2. Rezistenţă leucocitelor faţă de ultrasunete este mai mare la copii decât la
adulţi. Coagularea sanguină este încetinită, viteză de sedimentare(VSH)scade
sau poate fii neinfluenţată.
- mucoasa gastrică-reacţionează la doze mari prin formare de ulceraţii.

Efectele fiziologice:
- efectele fibrotice ale ultrasunetelor sunt legate de fenomenele districtive
de rupere şi fragmentare a ţesutului, de permeabilizare a membranelor celulare,
de creştere a metabolismului local celular, prin fragmentarea moleculelor mari
şi prin creşterea proceselor de oxidoreducţie însoţite şi de efecte de vasodilatare
locală.
- efectele analgezice-sunt cele mai evidente şi mai prompte acţiuni ale
ultrasunetelor. Ele dau rezultate bune în nevralgii, în cazurile în care nu există o
compresiune mecanică pe nerv. Efectele antispastice obişnuite în mialgii se
explică chiar cu doze extrem de mici care nu determina încă efecte termice, prin
acţiunea asupra terminatiilor nervoase cu scăderea cronaxiei neuromusculare.

50
- stimularea S.N.V.-se manifestă prin efecte simpaticomimetice sau
simpaticolitice, dependent de terenul pe care se acţionează, ca şi de intesitatea
undelor.
- efectele antiinflamatoare-se explică prin efectul vibrator mecanic; prin
efectele de creştere a metabolismului local celular; prin micromasajul care se
exercită asupra ţesuturilor şi spaţiilor interstiţiale, cu eliminarea produselor
catabolice prin sistemele circulaţiei de întoarcere limfatică şi venoasă, precum şi
prin efectele vasomotoare capilare şi articulare. Este vorba deci de o accentuare
a rezorbtiilor şi îndepărtarea produselor catabolice şi patologice.
- efectele vasculare-se manifestă printr-o vasodilatare locală, o stimulare
a circulatieie sanguine şi capilare, arteriole, deci o accentuare a circulaţiei
periferice şi de întoarcere.

3.3. Tratamentul prin masaj

Definiţie. Masajul este o metodă terapeutică care face parte din ramură
medicinei balneofizioterapie şi constă dintr-o serie de manevre(manipulări)
executate pe suprafața organismului într-o anumită ordine în funcţie de regiunea
pe care o avem de masat, de afecţiunea pe care o are bolnavul şi de starea
geberala a acestuia.

-Efectele fiziologice ale masajului


Efectele masajului sunt împărţite în două grupe şi anume:
-acţiuni locale
-acţiuni generale
Acţiunile locale sunt:
- acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau
articulare;

51
- acţiune hiperemianta locală, odată cu această apare şi o încălzire a
tegumentului;
- acţiunea de înlăturare a lichidelor interstiţiale de stază cu accelerarea
proceselor de rezorbtie în regiunea masată;
Acţiunile generale sunt:
- stimularea funcţiei aparatului circulator şi respirator;
- creşterea metabolismului bazal;
- alte efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului sunt:
îmbunătăţirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.
Toate aceste efecte se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra
pielii. În piele există numeroase terminaţii nervoase(exteroceptori), punct de
plexare a unor serii de reflexe. La acestea trebuie adăugate şi efectele excitante
pe care le exercită masajul asupra terminatiilor nervoase din muşchi, ligamente
şi tendoane(proprioceptori).

52
CAPITOLUL IV STUDII DE CAZ

Studiul de caz nr.1

Domnul Constantin Aurelian în vârstă de 27 de ani din Judeţul Vâlcea


este internat pe secţia Neurochirurgie pe dată de 01.01.2011 cu diagnosticul de
„HERNIE DE DISC LOMBARĂ”.
PACIENTUL se internează pentru acuze algice la nivelul coloanei
lombosacrate după un efort fizic asociat cu flexia şi rotaţia coloanei vertebrale
prezintă şi parestezii, durerea şi paresteziile sunt accentuate de ortostatism, tuse
strănut, parţial ameliorate de repaus:
PACIENTUL a fost supus unei intervenţii chirurgicale efectuată cu
succes.
Starea generală fiind bună, pacientul se externează cu următoarele
indicaţii: să evite efortul fizic, să consume antalgice numai la nevoie, să revină
la control la o luna de la externare.
Pacientului i se recomandă câteva ședințe cu parafină și ultrasunet.
Mod de aplicare împachetări cu parafină
Se pune parafină într-un vas, se topeşte la temperatura de 700 C, după care
se goleşte conţinutul în tăvi, se introduc tăvile într-un cuptor pentru menţinerea
parafinei fierbinte.
Se aşează pacientul în poziţia decubit ventral, i se explică procedura şi ce
senzaţie va avea, după care se aplică parafină pe zona lombară la temperatura de
400 C
După ce am aplicat parfina, acoperim pacientul şi lăsăm să actionze
parafină timp de 30 de minute.
După terminarea procedurii se ridică parafină de pe tegument şi se şterge
cu un prosop transpiraţia provocată de căldură parafinei.

53
Pacientul se va îmbracă şi îi se va explică când va trebui să vină pentru
următoarea împachetare.
Mod de aplicare ultrasunet
În încăperea în care se efectuează tratamentul trebuie se existe o
temperatură de comfort termic. Patul pe care va fi aşezat pacientul trebuie să fie
din lemn. Aparatul de ultrasunete va avea obligatoriu împământare. Este necesar
că pacientul să se afle într-o stare de echilibru termic general; stările febrile
fiind conrtaindicate în tratamentul cu ultrasunete. În cazul unor extremităţi cu
circulație deficitară, acestea vor fi preîncălzite prin scurte băi parţiale, calde,
pentru activarea circulaţiei generale. Pacientul, trebuie să se afle în poziţii cât
mai relaxate. Se acţionează comutatorul de pornire a aparatului, se fixează
ceasul semnalizator la durata prescrisă pentru şedinţă. Apoi se aplică traductorul
pe zona ce urmează a fi tratată şi prin acţionarea comutatorului de intensitate, se
fixează la doză prescrisă. Se recomandă că în timpul executării procedurii, să nu
se ridice capul traductorului de pe zona tratată. Aparatele mai noi au adus unele
perfecţionări precum:
 cuplajul automat cu ceasul,
 ceasul indică timpul efectiv de aplicare a tratamentului.
Durata şedinţelor de tratament variază cu suprafaţă regiunii tratate,
afecţiunea tratată şi stadiul evolutiv al acesteia.
În general, durata unei aplicaţii pe o zona este de 2-5min, în nici un caz
nu se va depăşii timpul total de aplicaţie peste 10-15 min. pe mai multe zone
tratate în aceeaşi şedinţa. Ritmul şedinţelor este-în funcţie de caz-zilnic sau la
două zile. Numărul şedinţelor va fi, de asemenea, adaptat în funcţie de caz-în
general 6-15 şedinţe.

Studiul de caz nr.2


Doamna Toi Aurica în vârstă de 50 de ani, din judeţul Vâlcea este
internată pe secţia neurochirurgie pe dată de 13.06.2011 cu diagnosticul de
54
„HERNIE DE DISC LOMBARĂ “Se internează cu următoarele semne şi
simptome: stare generală alterată, durere vie la nivelul coloanei lombosacrate,
anxietate, parastezii ce interesau coapsă şi gamba stânga. Pacienta a fost
supusă interventei chirurgicale în dată de 14 .06.2011, intervenţia chirurgicală a
decurs normal, procesul de recuperare a decurs normal Pacienta să externat cu
următoarele recomandări:
 să consume necesarul de lichide zilnic, 2 l.
 să evite efortul fizic prelungit
 să revină la control medical la o luna de la externare
 sedințe de masaj și gimnastică

Tehnica masajului in hernia de disc lombară

Pacientul stă aşezat în decubit ventral (pe burtă), cu o pernă sub abdomen.
Masajul începe cu netezirea. Prima direcţie: cu palmele întregi pornind de la
marginea inferioară a feselor se ajunge pe muşchii paravertebrai până la
vertebră toracică 12 (T12). A două direcţie: cu palmele întregi pornind de la
regiunea lombară se ajunge pe muşchii fesieri. Urmează netezirea romb,
specifică zonei lombare, care se face pe muşchiul pătrat lombar.

A două manevră presupune frământarea cu o mână şi cu două mâini


pornind de la partea inferioară a feselor până la partea inferioară a regiunii
dorsale. Urmează geluirea şi fricţiunea, manevre executată cu două degete.
Următoarea manevră este vibraţia, care are o acţiune relaxantă şi se execută pe
toată regiunea lombară. Masajul se termină cu netezirea de încheiere. În hernia
de disc se face un masaj sedativ, excluzându-se astfel tapotamentul.
Gimnastica medicală

55
Gimnastică medicală se începe încă din faza de spitalizare şi se continuă
ambulatoriu sub îndrumarea specialiştilor şi abia în faza de restabilire completă,
după un bun antrenament kinetic se poate practica la domiciliu cu respectarea
indicaţiilor primite de la specialist.

EXEMPLU DE PROGRAM DE RECUPERARE


Culcat pe spate cu picioarele îndoite, tălpile pe sol:
1.Ghemuirea alternativă a genunchilor la piept, cu presiuni, ajutate de
braţe.
2.Aceeaşi mişcare cu ambele picioare, menţinând bazinul lipit de sol.
3.Retroversia bazinului prin contracţia simultană a abdominalilor şi
fesierilor.
4.Ridicarea capului şi a umerilor rotunjind spatele, cu expiratie.
Pe genunchi, cu sprijin pe palme:
5.Ducerea şezutului înapoi cu sprijin pe călcâie, spatele rotunjit, palmele
rămân pe sol.
6.Respiraţie abdominală, rotunjirea spatelui şi sugerea abdomenului, în
momentul expiratiei şi coborârea lui fără extensia spatelui, în momentul
inspiraţiei.

Studiul de caz nr.3

Domnul Stan Cătălin în vârstă de 45 de ani din judeţul Vâlcea este


internat pe secţia Neurochirurgie pe dată de 22 .06.2011 cu diagnosticul de
“Hernie de disc lombară”. Pacientul Stan Cătălin să internat pentru acuze algice
în urmă unui efort fizic intens acuze ce interesa regiunea coloanei lombare,
coapsă şi gamba stânga, parestezii cu acelaşi teritoriu de distribuţie, pacientul
prezenţa febră, anxietate, stare generală alterată

56
Pacientul a fost supus intervenţiei chirurgicale, externanduse cu
următoarele recomandări:
Repetarea analizelor medicale ( TS TC VSH acid uric , hemoleucogramă
complectă , glicemie , colesterol ) în termen de o luna
- Să revină la control medical la sfârşitul luni
- Să evite efortul fizic
- bai cu plante medicinale
Tehnica de aplicare.
Într-o cadă obişnuită se pune apă la temperatura de 36-37 grade, adaugăm
un ceai rezultat din infuzia unui kilogram de flori de muşeţel şi mentă uscate. Se
invită bolnavul să între în cadă în aşa fel încât apă să-i acopere tot corpul,
ramanandu-i afară doar capul, pe care se apilca o compresă rece.
Durata acestei băi este de 20-30 minute.

57
CONCLUZII

Vertebrele care formează coloana vertebrală sunt legate între ele de


discurile intervertebrale cu rol de amortizare.
Aceste discuri sunt rotunde şi aplatizate, cu o capsulă externă mai dura
care înconjoară nucleul (format dintr-un material gelatinos). Dacă aceste discuri
sunt îndemne, atunci au rol de amortizare a şocurilor şi de a menţine coloana
vertebrală flexibilă. Presiunile zilnice care acţionează asupra vertebrelor
determina capsulă exterioară să hernieze în exterior.
Când aceste discuri se deteriorează în urmă accidentelor sau a
îmbătrânirii, vor ieşi în exterior sau se vor rupe, proces numit hernie de disc.
Această se numeşte de asemenea deplasare vertebrală sau ruptură de disc.
Herniile de disc pot apărea în orice parte a coloanei vertebrale.
Dacă până în prezent această afecţiune era prezenţa doar la un anumit
segment al populaţiei şi anume persoane trecute peste 40 de ani , în general
bărbaţi , care lucrau în condiţii vitrige , astăzi aceste criterii sau diminuat
afecţiunea facandusi simntita prezenţa şi la femei statisticile arătând că şi
acestea sunt tot mai fregvent afectate şi nu numai , în general persoanele tinere
se confruntă cât mai des cu această afecţiune .

58
Bibliografie

” Neurochirurgie si elemente de bioinginerie neurochirurgicală” Ion Poiata


,Editura TEHNICA-INFO Chisinau -2000;
” Kinetoterapia pre- si postoperatorie” Dr.Doc.Clement Baciu ,
Editura Sport- Turiosm Bucuresti 1981 ;
” Ghid de reeducare functionala”, Dumitru Dumitru ,
Editura Sport-Turism Bucuresti 1981;
” Gimnastica medicala la domiciliu”, Marian firimita,
Editura Sport-turism Bucuresti 1985
IAROSLAV KISS – “Fizio-Kineto Terapia si recuperarea medicala”, Editura
Medicala, Bucuresti, 2007.
NICOLAE BURGHELE, MIRCEA FAUR – “Traumatismele cotului –
complicatii si tratament”
T. SBENGHE – “Kinetologie profilactica terapeutica si de recuperare”, Editura
Medicala, Bucuresti 1987.
ANGHEL DIACONU – “Manual de tehnica a masajului terapeutic”, Editura
Medicala, Bucuresti, 2009.
Dr. CRISTINA FOZZA, Dr. VIORICA NICOLAESCU – “Gimnastica
corectiva si masaj”, I.E.F.S Bucuresti, 1980
A. ILIESCU, Dr. EUGENIEI PORTARESCU – “Anatomia functionala si
biomecanica”, U.E.B. Bucuresti.
Dr. ANDREI RADULESCU – “Electro-terapie”, Ed. AII-a refacuta si adaugata,
Editura Medicala, Bucuresti. Colaborator ing. MARION BURTAN.

59

S-ar putea să vă placă și