CONSIDERAŢII PRIVIND STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI ÎN URMA

INSTAURĂRII DICTATURII REGALE (FEBRUARIE 1938) Lect. univ. dr. Aurelian

CHISTOL ANUAR 2008

Întrucât la 15 noiembrie 1937 se încheia, conform prevederilor constituţionale, legislatura

liberala, regele Carol al II-lea s-a văzut nevoit sa înceapă consultările cu liderii partidelor
politice în vederea desemnării unei noi echipe ministeriale. Guvernarea lui Gheorghe
Tătărescu îşi dusese mandatul până la capăt, ceea ce constituia o premieră in viata politică
românească de după Restauraţie, dar acest fapt se datorase nu atât forţei Partidului Naţional
Liberal-măcinat de antagonismele dintre grupările ce-l compuneau-cât sprijinului primit de
către premier din partea factorului constituţional, ca recompensă pentru obedienţa sa faţă de
Palat. Deşi Tătărescu se dovedise a fi un executant docil al dorinţelor şi sugestiilor
suveranului, totuşi, mecanismul democraţiei parlamentare impunea necesitatea alternanţei la
guvernare. Principala forţă a opoziţiei, Partidul Naţional Ţărănesc, aştepta cu nerăbdare ,,să i
se facă dreptate”, după expresia liderului său, Ion Mihalache, căruia, Carol al II-lea îi
promisese succesiunea încă din 1935. Pentru a nu-şi călca cuvântul dat, monarhul i-a
încredinţat şefului naţional-ţărănist mandatul de formare al guvernului, condiţionat însă de
cooptarea în echipa ministerială a lui Vaida-Voevod şi a câtorva apropiaţi ai acestuia, ceea ce
constituia o imposibilitate morală pentru reprezentanţii P.N.Ţ-ului. În consecinţă, Mihalache a
declinat insidioasa propunere, acordându-i suveranului mână liberă în a face un apel
,,patriotic” lui Tătărescu în vederea continuării guvernării si a organizării alegerilor1. Prin
urmare, la 17 noiembrie 1937 s-a format un nou cabinet ,,cu o bază lărgită”, prin colaborarea
liberalilor cu Frontul Românesc al lui Vaida, cu Partidul Naţional Democrat al lui Iorga si prin
realizarea unei alianţe electorale cu Partidul German, prezidat de către Fritz Fabricius.
Erodarea liberalilor după 4 ani de guvernare, dihotomia manifestată in sânul partidului
datorită conducerii sale bicefale (Dinu Brătianu-Gh. Tătărescu), fermitatea principalelor forţe
ale opoziţiei, coagulate într-un controversat ,,pact de neagresiune”, dar şi teama ministrului de
Interne, Franasovici de a încerca fraudarea alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937, au
generat-în premieră în analele vieţii politice autohtone- incapacitatea guvernului de a obţine o
majoritate parlamentară, dar şi un tablou electoral extrem de complicat de ascensiunea
fulminantă a forţelor de dreapta şi de extrema dreaptă. Conform datelor oficiale, Partidul
Naţional Liberal a obţinut 35,92% din voturi, fiind urmat de : Partidul Naţional Ţărănesc cu
20,40%, Partidul Totul pentru Ţară cu 15,58%, Partidul Naţional Creştin cu 9,15%, Partidul
Maghiar cu 4,43%, P.N.L. - Gh. Brătianu cu 3,89%, Partidul Radical Ţărănesc cu 2,25%. De
asemenea, întrucât nici un partid n-a obţinut 40% din voturi, prima electorală nu s-a mai
acordat, astfel încât s-a trecut la aplicarea art. 93, aliniat 4 din legea electorală, referitor la
împărţirea mandatelor ,,între toate grupările, proporţional cu numărul de voturi obţinut de
fiecare dintre ele”2. Deşi rezultatele scrutinului reprezentau o înfrângere incontestabilă a
suveranului, ele i-au permis acestuia să forţeze spiritul Constituţiei şi să încredinţeze, la 28
decembrie 1937, mandatul de formare a guvernului lui O. Goga, liderul Partidului Naţional
Creştin, a cărui grupare se clasase a patra în alegeri. Respectiva decizie n-a fost una hazardată,
luată sub impulsul momentului, ci a reprezentat rezultatul unor atente calcule politice ale
regelui, care, în memorii se arăta ,,perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente destul
de hotărât antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că, după aceea voi fi liber să pot lua
măsuri mai forte, măsuri care să mă descătuşească, atât ţara, cât şi pe mine, de tirania adesea
atât de nepatriotică a meschinelor interese de partid”3. Pentru a conferi mai multă consistenţă
noului cabinet, dar şi din dorinţa de a lovi în Iuliu Maniu si în P.N.Ţ., Carol al II-lea a obţinut
atragerea în guvern a patru naţional-ţărănişti: Armand Călinescu, Virgil Potârcă, Dinu Simian
si Vasile Rădulescu-Mehedinţi. Primul dintre ei, a primit portofoliul Internelor, extrem de
important în lupta ce trebuia dusă în vederea exterminării Mişcării Legionare. Replica lui
Maniu a fost promptă, excluzându-i pe transfugi din partid, act ce n-a creat însă o spărtură
serioasă în rândurile sale, aşa cum se anticipase la Palat4. Decizia suveranului de încredinţare
a frâielor guvernării lui Goga ,,a surprins întreaga opinie publică şi chiar pe mulţi dintre
fruntaşii naţional-creştini (…) deoarece aceştia nu se aşteptau să vină la putere aşa de
curând”5. Ulterior, în rândurile cabinetului au fost incluşi câţiva adepţi ai Frontului
Românesc, în frunte cu D.R.Ioaniţescu, motiv pentru care, Consiliul de Miniştri se va
autointitula drept guvern al ,,Uniunii Naţional-Creştină, Ţărănească şi Românească”,
denumire bombastică şi lipsită de conţinut. Noul cabinet, ,,se lovea de rezistenţa evreilor, de
opoziţia violentă a gardiştilor, de protestele cancelariilor străine”, după cum consemna un
observator occidental, care lucra in România ca expert financiar6. De asemenea, istoriografia
comunistă l-a tratat fără menajamente, catalogându-l într-una dintre lucrările sale
reprezentative, drept ,,hibrid monstruos, predestinat prin însăşi geneza lui la impotenţă şi
1 Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11
martie 1937-4 septembrie 1938 (caietele 1-6), Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p.132. 2
,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 301, 30 decembrie 1937, p.9716-9719. 3 Carol al II-lea,
Regele României, op. cit., p. 134. 4 Stelian Neagoe (coord.), Enciclopedia istoriei politice a
României. 1859-2002, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii
Internaţionale, 2003, p. 301. 5 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare se
va cita D.A.N.I.C.), fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(19371938), f.
281. 6 Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006, p.
162.
136
moarte timpurie”7. Adoptând şi aplicând un program rezumat prin formula ,,România,
românilor”, autorităţile naţional-creştine au vizat sporirea propriei popularităţi, în special în
Moldova şi-n celelalte regiuni în care problema minorităţilor devenise extrem de sensibilă.
Atitudinea comunităţii evreieşti faţă de populaţia autohtonă şi obstinaţia sa de a nu se integra
pe deplin în sânul societăţii româneşti au provocat în rândul majoritarilor ,,o mare antipatie,
transformată în antisemitism”. Prin urmare, o serie de măsuri populiste ale guvernului,
precum: ,,suspendarea presei evreieşti, ridicarea permiselor de C.F.R. ale ziariştilor evrei,
dispoziţia ca evreii să nu poată angaja servitoare românce sub 40 de ani, respectarea
repaosului duminical şi a orelor de închidere a magazinelor, înlăturarea funcţionarilor evrei
din instituţiile de stat”, a dat satisfacţie curentului antisemit, în timp ce ,,ieftinirea unor
articole de primă necesitate (sarea, petrolul), reducerea tarifului pe C.F.R. la clasa a III-a,
desfiinţarea impozitului agricol, măsurile luate de a se verifica şi ulterior retrage, din mâinile
evreilor, brevetele de desfacere a băuturilor spirtoase şi a produselor Casei Autonome a
Monopolurilor”, au fost primite extrem de favorabil, în special, în rândurile ţărănimii8. Pe de
altă parte însă, nici evreii n-au stat cu mâinile în sân, subminând în plan economic poziţia
guvernului şi boicotându-i totodată măsurile. În acrimonioasele-i însemnări zilnice, C.
Argetoianu consemna la 21 ianuarie 1938 că: ,,Bursa, în Bucureşti, e tot mai slabă şi mai
enervată”, deoarece ,,ovreii vând pe capete titlurile lor şi cumpără devize ca să plece. În
restaurante, în teatre, în localurile de lux şi de petrecere-stagnare tot mai mare. Şi aici, lipseşte
clientela evreiască, atât de însemnată”9. Aserţiunea ,,boierului de la Breasta” este confirmată
şi completată de Henri Prost, care aprecia că: ,,Fusese subestimată puterea evreilor, ca şi
utilitatea lor socială. Încă de la constituirea cabinetului GogaCuza, evreii, care deţineau o
bună parte din averea mobiliară a ţării şi-au retras fondurile din bănci şi şi-au aruncat pe piaţă
acţiunile şi obligaţiunile. Bursa s-a prăbuşit. Evreii şi-au sistat comenzile, au suspendat
colectarea de produse agricole, au abandonat mărfurile importate în magaziile vămilor. Au
oprit cheltuielile inutile şi au încetat să mai frecventeze restaurantele, teatrele,
cinematografele. A rezultat un asemenea dezastru în toată ţara, încât ceilalţi alogeni şi românii
înşişi şi-au blocat, la rândul lor, operaţiunile comerciale şi financiare”. O altă sursă de
slăbiciune a guvernului Goga-Cuza era legată de faptul că ,,<<ordinea morală>> pe care se
lăuda că o instaurează lăsa să se petreacă aceleaşi fraude ca şi sub regimurile anterioare”10 .
Chiar şi Armand Călinescu, deşi făcea parte din guvern, se arăta nemulţumit de eficienţa
acestuia, consemnând în jurnalul propriu, că ,,ţara e bolnavă” şi propunând ca soluţie
modificarea constituţiei, astfel încât, Coroana să rămână ,,singurul element” care să răsară şi
să se impună11. Situaţia încordată din ţară şi teama de a nu pierde controlul evenimentelor l-
au determinat pe suveran să-şi pună în aplicare vechiul plan de instaurare a unui regim
dictatorial, condus de către el însuşi. Considerând că misiunea guvernului Goga -Cuza a luat
sfârşit, factorul constituţional a obţinut pe 10 februarie demisia primului- ministru, dând
practic o lovitură de stat, prin aducerea în fruntea ţării a unui cabinet în afara partidelor,
prezidat de către Patriarhul Miron Cristea de jure şi de către Carol al II-lea însuşi, de facto.
Noul cabinet era format practic din două grupuri distincte. Primul, denumit şi ,,Comitet de
Patronaj” era format din foştii preşedinţi de Consiliu, care erau însă miniştri fără portofoliu.
Din acest punct de vedere, excepţia o constituia Gh. Tătărescu, însărcinat cu preluarea
Departamentului Externelor. Din ,,Comitet” au făcut parte: generalul Văitoianu, mareşalul
Averescu, Vaida-Voevod, G. G. Mironescu, N. Iorga şi dr. C. Angelescu, în timp ce Maniu şi
Goga au respins fără echivoc oferta Palatului. De asemenea, Barbu Ştirbey − refugiat în
străinătate de teama unor probabile persecuţii − nici măcar n-a fost invitat să facă parte din
guvern. În cadrul cabinetului a existat şi grupul miniştrilor aflaţi în fruntea departamentelor,
grup care exercita în mod real atribuţiile guvernamentale. Toţi aceştia, exceptându-i pe
generalii Antonescu şi Paul Teodorescu, proveneau din vechea elită politică a României.
Chiar în cursul nopţii de 10/11 februarie 1938, noile autorităţi au decretat starea de asediu pe
întreg cuprinsul ţării şi au adoptat o serie de măsuri vizând asigurarea ordinii publice şi
reprimarea rapidă a oricăror tentative de a opune rezistenţă a forţelor ostile noului regim12 .
Lovitura de stat din februarie 1938 a avut un puternic impact psiho-emoţional asupra opiniei
publice, ale cărei reacţii şi stări de spirit au fost atent monitorizate de către organismele
specializate din cadrul Ministerului de Interne. Dintre acestea, un rol important îi revenea
Direcţiei Generale a Poliţiei, în calitate de for ,,coordonator şi de directiva al muncii
informative şi de ordine a organelor poliţieneşti din România”13. În conformitate cu
prevederile ,,Legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului” din 21 iulie 1929,
principalul serviciu interior al Direcţiei Generale a Poliţiei era reprezentat de Direcţia Poliţiei
de Siguranţă, menită a coordona şi îndruma munca informativă a tuturor organelor din
subordine, a centraliza, analiza şi sintetiza informaţiile, având totodată obligaţia de a aduce la
cunoştinţa conducerii Ministerului de Interne şi a factorilor de răspundere din fruntea ţării a
informaţiilor importante pentru ordinea publică şi siguranţa naţională14. Cele mai numeroase
date privind starea de spirit a populaţiei erau culese şi centralizate de către Jandarmerie, care
le transmitea la rândul său Siguranţei. De altfel, conform legii din 23 martie 1929, a statutului
din 20 iulie 1930 şi a regulamentului de organizare şi funcţionare din 2 martie 1931,
Jandarmeria era ,,un corp de poliţie organizat milităreşte, 7 Al. Gh. Savu,
Dictatura Regală, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 126. 8 D.A.N.I.C., fond Direcţia
Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(1937-1938), f. 282. 9 Constantin Argetoianu,
Însemnări zilnice, vol. IV, 1 ianuarie-30 iunie 1938, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2002, p.
50. 10 Henri Prost, op. cit. p 162. 11 Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 366-367. 12 Al. Gh. Savu, op. cit., p. 151-153; Henri
Prost, op. cit., p. 169; Stelian Neagoe (coord.), op. cit., p. 302-303. 13 Vasile Bobocescu,
Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I, 1821-1944, Bucureşti, Editura
Ministerului de Interne, f.a.,p.175. 14 Ibidem, p. 177-178; Lazăr Cârjan, Istoria Poliţiei
Române. De la origini până în 1949, Bucureşti, Editura Vestala, 2000, p. 236.
137
instituit pentru a veghea la păstrarea ordinii, în mod permanent în comunele rurale şi
ocazional în oraşe, întreprinderi etc.15 Concret, Jandarmeriei îi reveneau sarcini precum:
prevenirea infracţiunilor, menţinerea şi restabilirea ordinii publice în caz de tulburări, paza
siguranţei publice şi de stat, strângerea de informaţii referitoare la siguranţa statului şi
monitorizarea serviciilor de spionaj străine pe teritoriul rural al ţării, cercetarea infracţiunilor,
urmărirea şi prinderea infractorilor, executarea mandatelor de arestare şi de aducere etc. Din
punct de vedere structural, Jandarmeria era organizată în legiuni judeţene, grupate in şapte
inspectorate regionale, cu reşedinţele în: Craiova, Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi
Timişoara16. Între Jandarmerie şi celelalte organisme ale Ministerului de Interne existau
raporturi de conlucrare, concretizate şi prin înfiinţarea în anii 1935-1937 a 12 sectoare
informative, cu reşedinţele la: Oradea, Arad, Cluj, Braşov, Ploieşti, Bucureşti, Constanţa,
Chişinău, Bălţi, Cernăuţi, Iaşi şi Craiova. Crearea lor a fost una experimentală, nefiind impusă
de vreo lege, motiv pentru care, ele erau departe de a aduce aportul aşteptat. Totodată, între
componentele sale au existat şi inerente rivalităţi, tensiuni şi fricţiuni, datorate în principal
faptului că Inspectoratele Regionale de Jandarmi se considerau lezate de apariţia unor
suprastructuri a căror acţiune se suprapunea cu cea a formaţiunilor lor teritoriale, generând
numeroase paralelisme şi chiar blocaje17. În ceea ce priveşte munca propriu-zisă de culegere
a informaţiilor din teritoriu, aceasta se desfăşura după reguli şi norme precise, vizând
atingerea unor obiective concrete. Astfel, pentru anul 1938, a fost emis de către Inspectorul
General al Jandarmeriei, Barbu Pârâianu, în chiar ziua constituirii guvernului Goga-Cuza,
un ,,ordin general de informaţii”, structurat pe patru părţi, divizate la rândul lor în mai multe
capitole. Partea I avea în vedere ,,probleme informative ce interesează Siguranţa Statului,
ordinea şi interesele publice”. Dintre acestea, se remarcau următoarele aspecte ce trebuiau
avute în vedere: ,,I. Starea de spirit a populaţiei în general”, adică cea a populaţiei rurale şi
urbane române şi minoritare, a diverşilor cetăţeni cu situaţii speciale în angrenajul statului
(funcţionari, invalizi, orfani şi văduve de război, pensionari, comercianţi, industriaşi,
meseriaşi, muncitori şi lucrători); II. Curentele social-politice extremiste sau cu tendinţe
extremiste; III. Spionajul; IV. Trecerile frauduloase peste frontieră şi atacurile comitagiilor; V.
Alte acţiuni subversive care interesează siguranţa statului, ordinea şi interesele publice; VI.
Sectele religioase; VII. Propaganda subversivă prin teatre, cinematografe şi radio; VIII.
Diverse; IX. Propaganda şi contrapropaganda naţional-culturală; X. Informaţii obţinute prin
conlucrarea cu autorităţile colaterale; XI. Informaţii din ţările vecine; XII. Starea de spirit în
Jandarmerie. Partea a doua se referea la organizarea propriu-zisă a procesului de culegere a
informaţiilor, cea de-a treia la regulile de întocmire a lucrărilor ce rezultau din desfăşurarea
activităţii informative, iar în ultima se făceau o serie de recomandări ,,complementare asupra
executării lucrărilor la unităţi în legătură cu organizarea activităţii informative”18. Referitor
la starea de spirit a populaţiei româneşti în preajma căderii guvernului Goga-Cuza şi în
perioada imediat următoare instaurării dictaturii regale, inspectoratele regionale de jandarmi
evidenţiau faptul că ,,populaţia în general este satisfăcută de schimbarea regimului şi aşteaptă
cu încredere o activitate rodnică” a acestuia, mai ales că, ,,autoritatea statului este complet
restabilită pretutindeni” şi că ,,formaţiunile de dreapta sunt dezorientate şi se găsesc în curs de
studiere a situaţiei”19. Cu toate acestea, opinia publică nu a reacţionat unitar la schimbarea
de regim, fiind influenţată de problematica specifică a fiecărei zone geografice a ţării, motiv
pentru care, s-a raportat în mod diferenţiat la evenimentele aflate în plină derulare. De pildă,
o situaţie mai aparte înregistrăm în Moldova, regiunea cu cel mai semnificativ bazin electoral
al Partidului Naţional Creştin. Conform relatării Inspectoratului Regional de Jandarmi
Chişinău, lovitura de stat din 10/11 februarie a produs o reală dezamăgire, întrucât ,,masele
rurale au fost satisfăcute de rezolvarea chestiunii evreieşti, care apăsa întreaga viaţă
basarabeană”. De aceea, ţăranii basarabeni se considerau înfrânţi în lupta lor naţională dusă
împotriva atotputerniciei elementului evreiesc. Treptat însă, românii din zonă s-au calmat,
nutrind speranţa că noul guvern va continua politica antisemită a predecesorului său. Situaţii
asemănătoare s-au înregistrat şi în aria de acţiune a inspectoratelor regionale Iaşi şi Cernăuţi,
cu menţiunea că, în Bucovina, cabinetul patriarhului Miron Cristea era ,,apreciat ca trecând
problema naţionalistă pe al doilea plan”, după cel al ordinii, liniştii, autorităţii şi legalităţii,
ceea ce dădea satisfacţie minoritarilor20. În Transilvania şi în Banat schimbarea regimului a
fost primită cu încredere şi speranţă într-un viitor mai bun. Inspectoratul Regional Cluj insista
asupra satisfacţiei produse de instalarea noilor primari în comune, care fiind persoane
apolitice au stopat orice agitaţii ale partidelor. O situaţie similară era consemnată şi în nota
Inspectoratului Regional Timişoara, în timp ce jandarmii orădeni se referau la destinderea
produsă de lovitura de stat şi la restabilirea ,, respectului faţă de autorităţi”21. În judeţul Satu-
Mare, autorităţile catalogau starea de spirit a tuturor categoriilor sociale ca fiind ,,perfect
liniştită”22, în Mureş oamenii îşi exprimau speranţa că noul guvern ,,va veni cu măsuri care
să le uşureze posibilitatea de trai, prin o scădere a preţurilor la toate articolele”23 , iar în
Năsăud se înregistra deja un puternic reviriment economic24. 15 Enciclopedia
României, vol.I, Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 704. 16 Lazăr Cârjan, op.
cit., p. 246-247 ; Vasile Bobocescu, op. cit., vol.I, p. 209-213. 17 D.A.N.I.C., fond Direcţia
Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(1937-1938), f. 11-14. 18 Ibidem, fond
Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 178-186. 19 Ibidem, f.
314. 20 Ibidem, f. 311-312. 21 Ibidem, f. 313. 22 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei
(1937-1947), dosar 2/1938 f. 77. 23 Ibidem, f. 80. 24 Ibidem, f. 85-verso.
138
Conform informării făcute de Inspectoratul Regional Craiova, în Oltenia, guvernul
patriarhului Miron Cristea era ,,considerat ca formaţiunea ideală, singura destinată să conducă
frânele ţării (…) şi să înfăptuiască, în afară de orice influenţă politică, marile reforme de
consolidarea şi întărirea ei”25. Şi în Muntenia, schimbarea regimului era ,,apreciată ca operă
de redresare a ordinii publice, autorităţii şi economiei ţării”26. Ceva mai complicată a fost
situaţia din Dobrogea, deoarece printre coloniştii veniţi acolo exista temerea legată de faptul
că, în fruntea comunelor era probabilă numirea unor macedoneni, simpatizanţi ai Mişcării
Legionare, ceea ce ar fi diminuat şansele de reuşită ale noului regim27. La rândul lor,
minorităţile naţionale de pe întreg cuprinsul României au reacţionat la lovitura de stat
înfăptuită la Bucureşti, în funcţie de interesele specifice ale fiecărui grup etnic în parte.
Principala ţintă a vexaţiilor fostului guvern naţional-creştin a fost influenta comunitate
evreiască. După cum se consemna intr-o sinteză informativă a Inspectoratului General al
Jandarmeriei, aceasta a întreţinut şi a cultivat opinia conform căreia, ,,plecarea vechiului
regim înseamnă o renunţare totală sau cel puţin parţială la programul de eliminare şi un succes
al chestiunii evreieşti”28. De exemplu, evreii din Cernăuţi au manifestat un imens entuziasm
pentru căderea cabinetului Goga-Cuza, lucru evidenţiat şi de faptul că, la doar câteva zile
după instaurarea dictaturii regale ,,comerţul a început să progreseze”29. O situaţie
asemănătoare se întâlnea şi pe raza de acţiune a Inspectoratului Regional de Jandarmi Iaşi,
numai că acolo, evreii au adoptat făţiş ,,o atitudine de sfidare şi chiar agresivă faţă de
populaţia românăcreştină”30. În ceea ce-i priveşte pe maghiari, minoritatea cea mai
numeroasă şi mai predispusă spre acţiuni ostile faţă de statul român, aceştia nu au adoptat o
atitudine unitară faţă de noul regim, în lipsa unor indicaţii precise venite de la Budapesta. Cu
toate acestea, grosso-modo, ei se arătau îngrijoraţi de introducerea stărilor excepţionale,
considerând că guvernul lui Miron Cristea nu prevestea nimic bun pentru unguri. Dacă
maghiarii din Crişana erau ceva mai optimişti, privind spre viitor cu încredere31, nu acelaşi
lucru se poate spune despre cei grupaţi în comunităţi compacte. Astfel, printre ungurii din
zona Clujului ,,căderea guvernului naţionalcreştin a produs (…) o panică de nedescris, aceasta
cu atât mai mult, cu cât conducerea Partidului Maghiar din România, tocmai în ziua căderii
guvernului ratificase pactul încheiat cu O. Goga, cu privire la alegerile parlamentare”32. Şi în
regiunea Mureş formarea noului cabinet ,,a stârnit o oarecare nelinişte” printre unguri, într-o
primă fază pentru ca apoi spiritele să se calmeze iar oamenii au început să privească ,,cu
încredere şi satisfacţie această schimbare”33. Germanii au reacţionat cu mult calm la
evenimentele petrecute în ţară, manifestându-se în general loial faţă de noile autorităţi. Fără a
epata, ei au pus accentul în special pe armonizarea şi solidarizarea diverselor categorii sociale
din cadrul propriei comunităţi, prin organizarea de ,,întruniri, serbări, petreceri sau
conferinţe”, aşa cum s-a întâmplat în judeţul Sibiu34. Germanii bucovineni s-au manifestat
însă extrem de rezervat, ,,considerând că vechiul regim se orienta spre Axa Roma-Berlin”. Ei
n-au reuşit însă să deceleze intenţiile legate de raporturile cu statele revoluţiilor naţionale35.
Dintre celelalte grupuri etnice trăitoare pe teritoriul României, îi mai remarcăm pe ucraineni şi
pe bulgari, datorită iredentismului de care au dat dovadă în întreaga epocă interbelică.
Grupaţi în special în regiunea Cernăuţi, primii s-au abţinut de la orice comentarii faţă de noul
regim, ,,păstrând o atitudine rezervată şi de expectativă, în aşteptarea desfăşurării
evenimentelor”36. Bulgarii din Cadrilater şi-au manifestat iniţial nemulţumirea legată de
căderea guvernului naţional-creştin, deoarece reprezentanţii acestuia din teritoriu le
promiseseră sprijin pentru redeschiderea liceelor bulgăreşti de acolo şi pentru înfiinţarea unui
partid etnic propriu. După cum precizau jandarmii din Caliacra în raportul adresat
Bucureştiului, comunitatea bulgară a depăşit rapid starea iniţială de nemulţumire,
acomodându-se situaţiei, pentru a nu provoca inutil autorităţile37. Aruncând o privire
retrospectivă asupra modului în care cetăţenii României, indiferent de etnie, au reacţionat la
instaurarea dictaturii regale, observăm că starea predominantă a fost cea de calm şi de
optimism moderat, neînregistrându-se incidente serioase pe teritoriul ţării. Departe de a fi
şocată de lovitura de stat, populaţia a perceput-o mai degrabă ca pe o ,,revoluţie de catifea”,
fiind deja obişnuită cu un rege care nu numai că domneşte, dar şi guvernează, aşa cum au stat
lucrurile în legislatura liberală 1934-1937, menită parcă a asigura o tranziţie lentă dar sigură,
spre un regim monarhic autoritar.
25 Ibidem, f. 63. 26 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-
1949), dosar 9/1938, f. 313. 27 Ibidem, f. 314. 28 Ibidem. 29 Ibidem, fond Direcţia Generală a
Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938 f. 184-verso. 30 Ibidem, f. 12. 31 Ibidem, fond
Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 315. 32 Ibidem, fond
Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938, f. 78. 33 Ibidem, f. 80-verso. 34
Ibidem, f. 79-verso-80. 35 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949),
dosar 9/1938, f. 314. 36 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938,
f. 184-verso. 37 Ibidem, f. 130.
139