Concentrarea tensiunilor

CONCENTRAREA TENSIUNILOR

Structurile inginereşti conţin, în mod inevitabil, concentratori de tensiune ce produc o

creştere a nivelului tensiunii locale. Cunoaşterea valorilor câmpului de tensiuni din imediata
vecinătate a concentratorului este desigur importantă şi are o semnificaţie deosebită în evaluarea
posibilităţii de iniţiere şi propagare a fisurilor la solicitări statice sau variabile. Însă studierea
efectului de concentrare a tensiunilor nu poate fi completă fără o atentă stabilire a gradientului
tensiunilor, atât în cazul solicitărilor monoaxiale cât şi a celor multiaxiale. În acelaşi timp însă
este necesar să avem în vedere că problema concentrării tensiunilor este, în fapt, tridimensională.
Vom reveni ulterior cu o prezentare detaliată a acestor aspecte.
Dacă secţiunea unei piese este constantă, distribuţia tensiunilor şi deformaţiilor specifice
este uniformă. Orice schimbare de secţiune, respectiv prezenţa oricărei găuri, crestături sau
racordări conduce la o neuniformitate locală, iar tensiunile şi deformaţiile specifice în zona
respectivă depind atât de poziţia concentratorului în raport cu încărcarea aplicată, cât şi de forma
şi dimensiunile sale. Pentru componente din materiale cu comportare ductilă şi supuse la o
încărcare statică, prezenţa concentratorului poate avea ca rezultat final o deformare plastică la
baza acestuia şi o reducere a tensiunii locale în comparaţie cu tensiunea ce s-ar fi obţinut pentru o
aceeasi deformaţie specifică, dar elastică; în plus se poate produce gâtuirea şi, în ultimă instanţă,
ruperea ductilă care nu sunt influenţate în mod special de prezenţa concentratorilor. La solicitări
variabile, care produc aşa numitul fenomen de oboseală, durata de viaţă depinde mult de
concentrarea tensiunilor, atât în cazul materialelor ductile, cât şi al celor fragile. Concentratorii
amplifică tensiunile şi deformaţiile specifice la suprafaţa piesei, respectiv în locul de la care se
poate produce iniţierea fisurii, mărind considerabil posibilitatea de propagare a acesteia.

1.1. Concentrarea tensiunilor în domeniul elastic

Efectul concentratorilor de tensiune este local iar valorile tensiunilor depind atât de
încărcarea exterioară, cât şi de forma şi de dimensiunile concentratorului. În cazul pieselor reale,
valorile tensiunilor din jurul concentratorului depind şi de dimensiunile piesei. Pentru a ţine
seama de factorii geometrici care influenţează valorile maxime ale tensiunilor din zona
concentratorului este necesar să definim coeficientul teoretic de concentrare a tensiunilor,
reprezentând raportul dintre tensiunea maximă şi tensiunea nominală, adică

σ max
αk = , (1.1)
Sn

7
Concentrarea tensiunilor

unde σ max este tensiunea locală maximă de la baza concentratorului (fig. 1.1a, b) iar Sn este
tensiunea nominală (sau netă) maximă din aceeaşi secţiune şi corespunzătoare aceluiaşi punct de
la baza concentratorului, dar calculată în absenţa concentratorului. Acesta are raza la vârf ρ şi
adâncimea t. Sistemul de axe x-y se consideră având originea la baza concentratorului; suntem,
în mod special, interesaţi de variaţia tensiunii σ y (de-a lungul axei y), normală pe ligament
(distanţa de la baza concentratorului până la axa de simetrie a piesei pentru concentratori dispuşi
simetric sau de la baza concentratorului până la marginea piesei – fig 1.1b).

a)
b)
Fig. 1.1. Distribuţia tensiunii într-o piesă cu concentrator:
a) la întindere, b) la încovoiere.
Pentru o piesa tip placă solicitată la întindere, tensiunea S care este constantă pe
lungimea ligamentului se calculează, de obicei, raportând forţa P la aria netă (aria secţiunii
transversale din dreptul găurii), adică S n = S = P Anet . Dacă placa este supusă la încovoiere,
tensiunea S variază liniar; pentru calcului coeficientului de concentrare teoretic ne interesează
valoarea maximă a acesteia – notată tot Sn (fig. 1.1b).
Uneori calculăm tensiunea nominală globală de încărcare prin considerarea ariei brute
(aria secţiunii transversale din zona fără concentrator): în acest caz rezultă un coeficient de
concentrare teoretic global – α kg . Atât coeficientul de concentare teoretic ( α k ) cât şi cel teoretic
global ( α kg ) au fost folosiţi de R.E. Peterson [1], a cărui carte constituie un punct de referinţă
pentru problema concentrării tensiunilor. Cei doi coeficienţi au valori apropiate pentru
concentratori puţin adânci, atunci când nu contează dacă utilizăm secţiunea netă sau ce brută.
În practica inginerească se defineşte şi coeficientul efectiv de concentrare a tensiunilor,
α ef , ale cărui valori se stabilesc pe cale experimentală şi care sunt mai mici decât cele ale
coeficientului teoretic de concentrare a tensiunilor ( α ef < α k ). În mod uzual, calculul tensiunilor
maxime se face pornind de la valorile cunoscute ale coeficientului teoretic de concentrare a
tensiunilor.

8
Concentrarea tensiunilor

Unul dintre cei mai prolifici teoreticieni în analiza tensiunilor este Heinz Neuber care în
lucrarea sa Kerbspannunglehre [2] prezintă soluţii complete pentru o multitudine de piese cu
concentratori (tip placă sau cilindrice încărcate la întindere, încovoiere, răsucire). În multe dintre
soluţii sunt folosite coordonate hiperbolice sau parabolice în funcţie de forma concentratorului,
astfel fiind posibilă impunerea corectă a condiţiilor la limită pe conturul acestuia. Dezvoltările
matematice sunt amplu prezentate în [2], [3].
Neuber prezintă soluţii pentru două cazuri extreme – defectul adânc hiperbolic şi cel
eliptic de suprafaţă (puţin adânc) dispuşi simetric într-o placă (fig 1.2) supusă la întindere. Pentru
concentratorul de formă hiperbolică, coeficientul de concentrate a tensiunii, notat α kh , depinde de
raportul dintre lungimea d a ligamentului şi raza la vârf a concentratorului ρ, şi devine

d d
2
ρ ρ
α kh = . (1.2)
d ⎛d ⎞ d
+ ⎜⎜ + 1⎟⎟arctg
ρ ⎝ρ ⎠ ρ

Fig. 1.2. Concentratori hiperbolici şi eliptici în placa la întindere.

În cazul concentratorului eliptic de suprafaţă [2] (fig. 1.2) sau concentratorului eliptic dintr-o
placă infinită [3] coeficientul de concentrare teoretic α ke este

t
α ke = 1 + 2 . (1.3)
ρ

Pentru a stabili valoarea coeficientului la orice concentrator, Neuber a considerat

aproximarea
αk = 1 +
(α ke − 1)(α kh − 1) . (1.4)
[
(α ke − 1)2 + (α kh − 1)2 ]

9
Concentrarea tensiunilor

Coeficientul de concentrare determină valoarea maximă a unei tensiuni aflate de-a lungul
axei corpului încărcat, deci perpendiculară pe ligament ca fiind σ max S n (sau σ max σ ca în fig.
1.2). Uneori este necesară definirea coeficienţilor de concentrare pentru tensiunile principale:
α k1 , α k 2 , α k 3 ca fiind (σ max )1 S n , (σ max )2 S n şi (σ max )3 S n . Starea de tensiune la baza
concentratorului este în realitate tridimensională. Ca exemplu [5], într-o piesă cilindrică solicitată
axial cu un canal de rază ρ, tensiunea maximă σ1 este cea paralelă cu axa piesei şi apare chiar la
baza concentratorului acolo unde şi tensiunea circumferenţială σ2 are valoarea maximă, iar
tensiunea radială σ3 este nulă fiind perpendiculară pe suprafaţa piesei (fig. 1.3). Aşa cum se
poate defini o tensiune echivalentă, putem considera un coeficient de concentrare a tensiunii
echivalent [5] ca fiind

(σ max )ech
α kech = = Fechα k1 , (1.5)
Sn

unde Fech este un factor ce depinde de raportul

n
dintre tensiunile principale de la baza
concentratorului şi poate fi stabilit prin
utilizarea unei teorii de rezistenţă. Folosind
tensiunea echivalentă octaedrică (cu σ1 > σ2 >
σ3) se obţine
2 2
⎛σ ⎞ ⎛σ ⎞ σ σ σσ
Fech = 1 + ⎜⎜ 2 ⎟⎟ + ⎜⎜ 3 ⎟⎟ − 2 − 3 − 2 2 3 .
⎝ σ1 ⎠ ⎝ σ1 ⎠ σ1 σ1 σ1

Este important de subliniat faptul că

prin utilizarea unui coeficient de concentrare
Fig. 1.3. Componentele tensiunilor principale
echivalent se ţine mai corect seama de posibila
şi tensiunea echivalentă [5].
existenţă a unei zone plastice, într-o mică
regiune de la baza concentratorului. Pentru stări de tensiune cu un pronunţat caracter triaxial (mai
ales în cazul solicitărilor variabile) formarea zonei plastice înainte de a se produce iniţierea fisurii
este importantă. Vom reveni pe larg asupra acestor aspecte pe parcursul lucrării. Factorul Fech
ca şi (σ max )ech depind de poziţia faţă de baza concentratorului, cele mai mari valori fiind la baza
acestuia.

1.2. Formule pentru determinarea tensiunilor

Cele mai cunoscute relaţii pentru calculul tensiunilor din zona concentratorilor dintr-o
placă infinită supusă la întindere sunt cele pentru forma circulară şi eliptică a acestora, de tipul
celor din fig. 1.1a. De exemplu, pentru o gaură circulară într-o placă infinită şi tensiunea de
întindere paralelă cu axa y (y = 0 la baza concentratorului) sunt stabilite relaţiile [3]:

⎡3 ⎛ x ⎞
−2
3⎛ x ⎞ ⎤
−4

σ x = S ⎢ ⎜⎜ + 1⎟⎟ − ⎜⎜ + 1⎟⎟ ⎥ , (1.6a)

⎢⎣ 2 ⎝ ρ ⎠ 2⎝ ρ ⎠ ⎥⎦

10
Concentrarea tensiunilor

⎡ 1⎛ x ⎞
−2
3⎛ x ⎞ ⎤
−4

σ y = S ⎢1 + ⎜⎜ + 1⎟⎟ + ⎜⎜ + 1⎟⎟ ⎥ , (1.6b)

⎢⎣ 2 ⎝ ρ ⎠ 2⎝ ρ ⎠ ⎥⎦
σz = 0 pentru starea plană de tensiune, (1.6c)
σ z = ν (σ x + σ y ) pentru starea plană de deformaţie.

Formulele (1.6) pot fi generalizate dată fiind similitudinea distribuţiei tensiunilor pentru
diferiţi concentratori – fiind vorba de placa supusă la întindere, tensiunea S din secţiunea
netă este constantă; astfel, în [6] relaţiile (1.6) sunt generalizate pentru concentratorul de
formă eliptică şi pentru tensiunile σ x şi σ y obţinem:

α S ⎡⎛ x ⎞ ⎞ ⎤
−2 −4
⎛x
σ x = k ⎢⎜⎜ + 1⎟⎟ − ⎜⎜ + 1⎟⎟ ⎥ (1.7a)
2 ⎢⎝ ρ ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦
⎣
αk S ⎡ ⎞ ⎤
−2 −4
1⎛ x ⎞ 3⎛ x
σy = ⎢1 + ⎜⎜ + 1⎟⎟ + ⎜⎜ + 1⎟⎟ ⎥ (1.7b)
3 ⎢ 2⎝ ρ ⎠ 2⎝ ρ ⎠ ⎥
⎣ ⎦

Oricum aceste relaţii pot oferi o bună estimare a tensiunilor numai în jurul concentratorului de
formă circulară, semicirculară sau eliptică cu raza ρ de la vârf mare (formă rotunjită) dintr-o
placă de lăţime infinită sau care poate fi considerată astfel, având ligamentul de lungime mare
(d/ρ → ∞ ). Pentru plăci de lăţime finită ecuaţia (1.7a) poate supraestima tesiunile σ x la distanţe
mici de baza concentratorului, x ≤ ρ ; dacă defectul devine ascuţit, la distanţe x > ρ , tensiunea
σ x este subestimată. Se recomandă ca ecuaţia să fie folosită pentru concentratori rotunjiţi, cu
ligament mare în faţa acestora, astfel încât să fie îndeplinite condiţiile: α k ≤ 4,5 şi d ≥ 3 ρ .
Tensiunea σ y determinată experimental scade sub valoarea tensiunii nominale S dacă placa este
de lăţime finită, deci prin folosirea ecuaţiei teoretice (1.7b) această tensiune va fi supraestimată
dacă x > ρ . În fapt, formula (1.7b) poate fi folosită atunci când tensiunea nominală netă şi
globală sunt practic egale ( d ≅ D ).
Pentru un concentrator adânc, cu raza de racordare la vârf mică – adică ascuţit, câmpul
tensiunilor a fost stabilit de Creager şi Paris [7] prin considerarea factorului de intensitate a
tensiunii, notat K, care este un parametru caracteristic fisurilor, utilizând relaţiile:

K ρ 3θ K θ⎛ θ 3θ ⎞
σx = − cos + cos ⎜1 − sin sin ⎟ (1.8a)
2πr 2 r 2 2πr 2 ⎝ 2 2 ⎠

K ρ 3θ K θ⎛ θ 3θ ⎞
σy = cos + cos ⎜1 + sin sin ⎟ (1.8b)
2πr 2r 2 2πr 2⎝ 2 2 ⎠
σz = 0 pentru starea plană de tensiune, (1.8c)
σ z = ν (σ x + σ y ) pentru starea plană de deformaţie.

Pornind de la aceste relaţii Glinka [8,9] şi Kujawski [10] – această menţiune bibliografică fiind
indicată de autor în [11] – au arătat independent că ecuţiile (1.8) pot fi rescrise în funţie de
coeficientul teoretic de concentrare a tensiunii α k , astfel că tensiunile σ x şi σ y în faţa
concentratorului (pentru y = 0) devin:

11
Concentrarea tensiunilor

α k S n ⎡⎛ x 1 ⎞ ⎤
−1 2 −3 2
1⎛ x 1⎞
σx = ⎢⎜ + ⎟ − ⎜⎜ + ⎟⎟
⎥ (1.9a)
2 2 ⎢⎣⎜⎝ ρ 2 ⎟⎠ 2⎝ ρ 2⎠
⎥⎦

α k S n ⎡⎛ x 1 ⎞ 1⎛ x 1⎞ ⎤
−1 2 −3 2

σy = ⎢⎜ + ⎟ + ⎜⎜ + ⎟⎟ ⎥ (1.9b)
2 2 ⎢⎣⎜⎝ ρ 2 ⎟⎠ 2⎝ ρ 2⎠ ⎥
⎦

unde, reamintim, Sn este valoarea maximă a tensiunii nominale de la baza concentratorului. În

relaţiile (1.8 a şi b) originea sistemului de coordonate polar (r, θ) se află la ρ 2 în spatele
vârfului concentratorului, iar originea coordonatei
y* y x din relaţiile (1.9) chiar la baza concentratorului
ρ/2 (fig. 1.4). Glinka arată în [9] că ambele relaţii (1.9)
r
oferă bune estimări ale valorilor tensiunilor pe
distanţe x ≤ 3 ρ pentru concentratori adânci,
θ relativ ascuţiţi, din plăci infinite sau de lăţime
finită cu ligamentul d ≥ 3 ρ . Ecuaţia (1.9a)
x, x*
ρ supraestimează tensiunile σ x la distanţe x > ρ ;
în schimb tensiunea σ y este subestimată de
Fig. 1.4. Geometria de la baza concentra-
(1.9b) la aceleaşi distanţe. Astfel, în [9] se
torului adânc.
recomandă folosirea relaţiilor (1.9) în cazul
concentratorilor relativ ascuţiţi din plăci de lăţime infinită sau cu ligament d ≥ 3ρ pentru care
α k > 4,5. Ecuaţiile (1.7a) şi (1.9a) pot fi considerate suficient de precise dacă ligamentul este
destul de mare, adică d ≥ 3 ρ . În schimb ecuaţiile (1.7b) şi (1.9b) supraestimează, respectiv
subestimează tensiunea σ y la distante faţă de vârful concentratorului x ≥ ρ , dar dau ambele
rezultate rezonabile la distanţe x < ρ .
Putem constata şi că tensiunea σ y este mai puţin dependentă de lungimea d a
ligamentului decât tensiunea σ x ; în schimb tensiunea σ y este substanţial influenţată de α k .
Pentru concentratori relativ rotunjiţi ( α k ≤ 4,5 ), variaţia tensiunii σ x poate fi destul de corect
aproximată prin ecuaţia (1.7a) strict valabilă pentru concentratorul eliptic (cu condiţia ca
d ≥ 3ρ ); în schimb, pentru un concentrator de formă oarecare, în stabilirea variaţiei tensiunii σ y
în [9] este considerată mai potrivită folosirea unei formule ce mediază forma eliptică (1.7b) cu cea
a concentratorului adânc şi ascuţit la vârf, oferită de formula (1.9b).
Prin urmare, pentru concentratori rotunjiţi solicitaţi la întindere, cu α k ≤ 4,5 se obţine,
[9], într-o formă polinomială:

⎡ ⎛x⎞
0,5
⎛x⎞
1, 5
⎛ x⎞
2 ,5
⎛x⎞ ⎤
3, 5

σ x = α k Sn ⎢0,278⎜⎜ ⎟⎟ − 0,262⎜⎜ ⎟⎟ + 0,093⎜⎜ ⎟⎟ − 0,0116⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ , (1.10a)

⎢⎣ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦
⎡ ⎛x⎞ ⎛x⎞
1, 5
⎛x⎞
2
⎛ x⎞ ⎤
3

σ y = α k S n ⎢1,00 − 2,330⎜⎜ ⎟⎟ + 2,590⎜⎜ ⎟⎟ − 0,907⎜⎜ ⎟⎟ + 0,037⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ . (1.10b)

⎢⎣ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦

Dacă concentratorul este mai ascuţit ( α k > 4,5 ) se simte nevoia medierii variaţiei tensiunii
σ x ţinând cont atât de forma eliptică (1.7a) cât şi de cea cu vârful ascuţit (1.9a) pentru a obţine o

12
Concentrarea tensiunilor

estimare mai rezonabilă a acestei tensiuni în domeniul 0 ≤ x ≤ 3ρ . În privinţa calculării tensiunii

σ y este suficientă folosirea formulei (1.9b) dedusă pentru concentratorul adânc şi ascuţit.
Pentru concentratori ascuţiţi solicitaţi la întindere, cu α k > 4,5

⎡ ⎛ x⎞
0 ,5
⎛x⎞
1, 5
⎛x⎞
2,5
⎛x⎞ ⎤
3, 5

σ x = α k S n ⎢0,278⎜⎜ ⎟⎟ − 0,168⎜⎜ ⎟⎟ + 0,041⎜⎜ ⎟⎟ − 0,0032⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ , (1.11a)

⎢⎣ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦
⎡ ⎛x⎞
0,5
⎛x⎞ ⎛x⎞
1, 5
⎛ x⎞ ⎤
2

σ y = α k S n ⎢1,00 − 0,235⎜⎜ ⎟⎟ − 1,33⎜⎜ ⎟⎟ + 1,28⎜⎜ ⎟⎟ − 0,337⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ . (1.11b)

⎢⎣ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦

Pentru concentratori rotunjiţi solicitaţi la încovoiere sau la întindere şi încovoiere, cu

α k ≤ 4,5

⎡ ⎛x⎞
0,5
⎛x⎞
1, 5
⎛x⎞
2,5
⎛ x ⎞ ⎤⎛ x ⎞
3, 5

σ x = α k S n ⎢0,278⎜⎜ ⎟⎟ − 0,262⎜⎜ ⎟⎟ + 0,093⎜⎜ ⎟⎟ − 0,0116⎜⎜ ⎟⎟ ⎥⎜1 − ⎟ , (1.12a)

⎣⎢ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎦⎥⎝ b ⎠
⎡ ⎛x⎞ ⎛ x⎞
1, 5
⎛ x⎞
2
⎛ x ⎞ ⎤⎛ x ⎞
3

σ y = α k S n ⎢1,00 − 2,330⎜⎜ ⎟⎟ + 2,590⎜⎜ ⎟⎟ − 0,907⎜⎜ ⎟⎟ + 0,037⎜⎜ ⎟⎟ ⎥⎜1 − ⎟ . (1.12b)

⎢⎣ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ρ⎠ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦⎝ b ⎠

Distanţa b este arătată în fig. 1.1b şi se măsoară de la baza concentratorului până la axa neutră a
diagramei tensiunii S, care se obţine pentru piesa studiată şi încărcată la încovoiere sau la
întindere şi încovoiere. Dacă încărcarea de încovoiere este neînsemnată faţă de cea de întindere,
atunci tensiunea S este practic constantă ( b → ∞ ) şi relaţiile (1.12) se identifică cu (1.10).
Desigur, de mai mare importanţă practică este tensiunea σ y perpendiculară pe ligament,
ce produce deschiderea flancurilor concentratorului şi este direct legată de coeficientul de
concentrate teoretic prin formula (1.1). Păstrând ideea utilizată de Glinka, Kujawski [11]
calculează tensiunea σ y medie cu formulele (1.7b) şi (1.9b) pentru concentratori rotunjiţi cu
α k ≤ 4,5 rezultând

α k Sn ⎡ 1 ⎤
−2 −4 −1 2 −3 2
1⎛ x ⎞ 1⎛ x ⎞ 1⎛ x ⎞ 1⎛ x ⎞
σy = ⎢ + ⎜⎜ + 1⎟⎟ + ⎜⎜ + 1⎟⎟ + ⎜⎜ 2 + 1⎟⎟ + ⎜⎜ 2 + 1⎟⎟ ⎥. (1.13)
2 ⎢3 6 ⎝ ρ ⎠ 2⎝ ρ 2⎝ ρ ⎠ 2⎝ ρ ⎠
⎣ ⎠ ⎦⎥

Ecuaţia (1.13) poate fi reprezentată într-o formă normalizată, considerând variţia σ y α k S n în

funcţie de x ρ . În fig. 1.5a este prezentată variaţia tensiunii normalizate pentru concentratorul de
formă eliptică – Usami [6], pentru cel adânc şi ascuţit la vârf – Creager şi Paris [7] şi valorile
medii dupa formula (1.13) – propusă de Glinka [9] şi Kujawski [11], pentru x ρ ≤ 3 . Până la
x ρ ≈ 0,75 tensiunea normalizată dată de concentratorul ascuţit prevalează, după care devine mai
mică decât cea prezisă de concentratorul de formă eliptică. Trebuie să subliniem că, prin folosirea
oricăreia dintre cele trei formulări, atunci când x ρ → ∞ , tensiunea σ y → 0 şi nu către
tensiunea nominală de încărcare, aşa cum ar fi normal.

13
Concentrarea tensiunilor

variatia tensiunii normalizate de deschidere de la baza concentratorulul

1.00
0.95
0.90
0.85
0.80
Usami [6]
0.75
0.70 Creager si Paris [7]
0.65
0.60 Glinka, Kujawski - [9], [11]
0.55
σσ yy 0.50
0.45
αKkt SSnn 0.40
σy
0.35
0.30
α k Sn
0.25
0.20
0.15
0.10
0.05
0.00
0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1.0 1.1 1.2 1.3 1.4 1.5 1.6 1.7 1.8 1.9 2.0 2.1 2.2 2.3 2.4 2.5 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0
xx/ρ
a)x/ρ

tensiunea normalizata; detaliu la baza concentratorului

1
0.98
0.96
0.94
0.92
0.9
0.88
0.86
σ y 0.84
K t Sn 0.82 Usami [6]
0.8 Creager si Paris [7]
0.78
0.76 Glinka, Kujawski - [9], [11]
0.74
0.72
0.7
0.00 0.02 0.04 0.06 0.08 0.10
x ρ

b)
Fig. 1.5. Variaţia tensiunii σ y normalizate: a) pentru x ρ ≤ 3 ; b) detaliu pentru x ρ ≤ 0,1 .

Kujawski [11] consideră că ecuaţia (1.13) subestimează distribuţia tensiunii de deschidere

σy pentru fisuri rotunjite cu α k < 3 , mai ales dacă x ρ > 1 , atunci când aceste formule
teoretice compară tensiunile cu cele obţinute pe cale experimentală sau numerică. Într-o abordare
propusă în [11] formula folosită de Creager şi Paris poate fi aplicată dând o bună aproximare a

14
Concentrarea tensiunilor

distribuţiei tensiunii σ y pentru x ρ < 0,2 şi corectată printr-un coeficient f ≥ 1 pentru distanţe
mai mari. Formula de calcul a tensiunii normalizate devine

1 ⎡⎛ ⎤
−1 2 −3 2
σy x⎞ ⎛ x⎞
= f ⎢⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ + ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ ⎥, (1.14)
α k S n 2 ⎢⎣⎝ ρ⎠ ⎝ ρ⎠ ⎥⎦

unde se propune expresia lui f , pentru x ρ > 0,2 , dată de formula

tg (π 2α k ) ⎛ x ⎞
f =1+ ⎜⎜ − 0,2 ⎟⎟ . (1.15)
2,8 ⎝ρ ⎠
Utilizarea formulei teoretice (1.14) supraestimează distribuţia reală a tensiunii, conducând astfel
la estimări ce conferă siguranţă. Pentru încovoiere sau încovoiere cu întindere, formula (1.14)
trebuie corectată cu termenul (1 − x b ) aşa cum se procedează şi în relaţiile (1.12) – b fiind
distanţa de la baza concentratorului la axa neutră stabilită în variaţia tensiunii nominale S.
O completare interesantă în stabilirea acestor tipuri de formule este făcută în [12] unde se
propun noi formule de calcul al tensiunii σ y la baza unui concentrator dintr-o piesă supusă la
întindere uniaxială. Pentru un concentrator parabolic semi-infinit dintr-un semi-plan elastic
(geometria fiind similară cu cea din fig. 1.4 numai că flancurile concentratorului nu mai sunt
paralele şi ρ raza de la vârf a parabolei) tensiunea de deschidere σ y dată de o încărcare
simetrică devine [13]

Ae θ⎛ θ 3θ ⎞ Ae e 2 3θ
σy = cos ⎜1 + sin sin ⎟ + cos , (1.16)
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ 2π r r 2

unde A este o constantă ce se determină prin impunerea condiţiilor la limită în tensiuni pe

flancurile concentratorului, excentricitatea parabolei este e 2 = ρ 2 , ρ raza de curbură de la
vârful parabolei şi r distanţa măsurată de la punctul focal al parabolei prin care trece axa y*
până în puctul în care se evaluează tensiunea. Similar desenului din fig. 1.4, punctul focal se află
la distanţa ρ 2 faţă de vârful concentratorului. Pentru θ = 0 şi r = x* ecuaţia (1.16) devine

Ae ⎛ e 2 ⎞
σy = ⎜⎜1 + ∗ ⎟⎟ . (1.17)
2π x∗ ⎝ x ⎠

La baza concentratorului de formă parabolică x∗ = ρ 2 şi σ y îşi atinge valoarea maximă

A
α k Sn = . Substituind această relaţie şi (1.17) în (1.16) şi făcând schimbarea de variabilă
π
x = x∗ − 0,5 ρ (x se masoară de la baza concentratorului) obţinem ecuaţia

α k Sn ⎛ x⎞
−1 2
⎡ ⎛ x⎞ ⎤
−1

σy = ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ ⎢1 + ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ ⎥ (1.18)

2 ⎝ ρ⎠ ⎢⎣ ⎝ ρ ⎠ ⎥⎦

care este identică cu (1.9b), dedusă independent în [9], [11]. Chiar dacă această relaţie este dedusă
pentru o parabolă semi-infinită, ea poate fi aplicată, aşa cum s-a văzut, şi pentru concentratorul

15
Concentrarea tensiunilor

adânc, ascuţit la vârf. Trebuie remarcat faptul că ecuaţia (1.18) este singulară pentru x = −0,5 ρ ,
care de altfel este punctul focal al parabolei. Dacă punctul în care se calculează tensiunea este
aproape de punctul singular atunci ne aşteptăm ca gradientul tensiunilor să fie prezis corect de
formula folosită.
Pentru stabilirea unei formule ce să fie valabilă atât pentru concentratori rotunjiţi cât şi
ascuţiţi la vârf în [12] – similar propunerii făcute în [11] – se reiterează ideea folosirii unor
coeficienţi de corecţie, de data aceasta doi: unul, notat α, pentru modificarea poziţiei punctului
singular, mai aproape sau mai departe de vârful concentratorului, în funcţie de valoarea α k ; al
doilea factor, notat g, similar lui f din expresia (1.15), pentru a mări tensiunea σ y o dată ce ne
depărtăm de concentrator. Modificările ecuaţiei (1.18) devin:

α k Sn ⎛ x ⎞
−1 2
⎡ ⎛ x ⎞ ⎤
−1

σy = g ⎜⎜1 + ⎟ ⎢1 + ⎜⎜1 + ⎟⎟ ⎥ , (1.19a)

2 ⎝ αρ ⎟⎠ ⎢⎣ ⎝ αρ ⎠ ⎥⎦

unde α = 0,425 + 0,005α k şi (1.19b)

g =1 pentru x ρ < β = 0,26(α k − 1) , (1.19c)

⎛ π ⎞
tg ⎜⎜ ⎟
⎝ 2α k ⎟⎠ ⎛ x ⎞
g =1+ ⎜⎜ − β ⎟⎟ , cu γ = 1,216 + 0,3224α k pentru x ρ ≥ β = 0,26(α k − 1) . (1.19d)
γ ⎝ρ ⎠

Constantele din expresiile de calcul pentru α, β şi γ au fost obţinute prin interpolarea cu

ajutorul ecuaţiei (1.19a) a tensiunilor obţinute în plăci infinite ce conţin găuri eliptice de diferite
rapoarte dintre semiaxa mare şi mică care dau valori α k egale cu 9, 5 şi 2,2. Valorile obţinute în
[12] arată o corectă descreştere a tensiunii cu creşterea distanţei normalizate x ρ , dar apoi o
creştere incorectă – indicând o prea mare influenţă a factorului g.
La plăci de dimensiuni finite relaţia precedentă (1.19a) este multiplicată cu un factor de
corecţie geometric, f w , obţinându-se setul de relaţii:

α k Sn ⎛x ⎞
−1 2
⎡ ⎛ x ⎞ ⎤
−1

σ y = fw g ⎜⎜1 + ⎟ ⎢1 + ⎜⎜1 + ⎟⎟ ⎥ , (1.20a)

2 ⎝ αρ ⎟⎠ ⎢⎣ ⎝ αρ ⎠ ⎥⎦

unde α = 0,425 + 0,005α k şi (1.20b)

g =1 pentru x ρ < β = 0,26(α k − 1) , (1.20c)

⎛ π ⎞
tg ⎜⎜ ⎟
⎝ 2α k ⎟⎠ ⎛ x ⎞
g =1+ ⎜⎜ − β ⎟⎟ , cu γ = 1,216 + 0,3224α k pentru x ρ ≥ β = 0,26(α k − 1) , (1.20d)
γ ⎝ρ ⎠
x ρ⎡ ⎛d ⎞ ⎤
2
⎛d ⎞
fw = 1 − ⎢ 0,5561 − 0,1123⎜ ⎟ + 0,005863⎜ ⎟ ⎥, (1.20e)
d ρ ⎢⎣ ⎝t⎠ ⎝ t ⎠ ⎥⎦

16
Concentrarea tensiunilor

cu d fiind notată lungimea ligamentului (fig. 1.1b) şi t adâncimea (lungimea) concentratorului

pentru concentratori la margimea plăcii sau jumătate din lungime pentru concentratorul central.
Factorul de corecţie f w a fost obţinut considerând platbande cu gaură circulară centrală de diferite
diametre [14]. Relaţiile (1.20) au fost comparate cu rezultate obţinute cu metoda elementelor
finite, metoda elementelor de frontieră şi fotoelasticitate pentru concentratori cu α k între 1,4 şi 9
din plăci de lăţime finită supuse la întindere şi eroarea s-a dovedit a fi sub 5% până la o distanţă
de 10 ori mai mare decât raza de la baza concentratorului. Pentru distanţe x ≤ 3 ρ diferenţele
dintre soluţia aproximativă stabilită şi analizele numerice sunt în limita a 10%. Se consideră că
pentru geometrii simetrice în raport cu axa x şi încărcare uniaxială la întindere aceste relaţii dau
o mai bună aproximare a câmpului tensiunilor decât alte soluţii aproximative existente în
literatura de specialitate. În cazul geometriilor nesimetrice sau solicitării la încovoiere relaţiile
trebuie modificate.

1.3. Gradientul tensiunilor de la baza concentratorului

Cu toate că stabilirea tensiunii maxime de la baza concentratorului, respectiv α k , este

necesară, considerăm deasemenea utilă cunoaşterea modului în care descreşte această tensiune
atunci când ne depărtăm de concentrator. Gradientul tensiunii trebuie să ofere o indicaţie asupra
volumului (distanţei de la baza concentratorului) de material puternic solicitat; acest lucru este
extrem de important în cazul solicitărilor la oboseală deoarece este ştiut că fisurile de oboseală
sunt iniţiate de la suprafaţa pieselor acolo unde este prezent un concentrator sau de la o incluziune
prezentă în apropierea suprafeţei unde gradientul tensiunii este mare.
Siebel şi Stieler [15] au fost primii care au recunoscut importanţa tensiunii maxime şi a
gradientului tensiunii şi au definit gradientul relativ al tensiunii

1 dσ y
χ= , (1.21)
σ max dx x = x0

unde x0 este coordonata punctului (dacă originea axei x se consideră la baza concentratorului
atunci x0 = 0 ca in fig. 1.6) în care se evaluează tensiunea maximă σ y = σ max . În fig. 1.6 se
observă că gradientul tensiunii este panta curbei
de variaţie a tensiunii normale σ y care
descreşte cu atât mai repede cu cât
concentratorul este mai ascuţit – asta dacă
admitem că ne situăm în domeniul elastic în
privinţa distribuţiei tensiunilor.
Pentru coeficientului de concentrare α k
sunt disponibile numeroase nomograme, tabele,
ecuaţii – [16] ; gradientului relativ al tensiunii i
s-a acordat o importanţă mai mică, cele mai
cunoscute fiind rezultatele prezentate în [15] şi
arătate în Tabelul 1.1. Trebuie să menţionăm că
expresiile de calcul ale gradientului relativ al
tensiunii din acest tabel sunt aproximative,
Fig. 1.6. Gradientul relativ al tensiunii. deoarece nu se ţine cont de dimensiunile

17
Concentrarea tensiunilor

Tabelul 1.1. Gradientul relativ al tensiunii pentru diferite piese şi solicitări [15].
Gradientul relativ al tensiunii χ
Geometria concentratorului Solicitare axială Încovoiere Răsucire

2 2 2 ⎯
+
r0 r0 b

2 2 2 2 2
+ +
r0 r0 d r0 d

2 2 4 2 4
+ +
r0 r0 D + d r0 D + d

⎯ ⎯ 2 2
+
r0 d

geometrice globale ale pieselor luate în discuţie. O explicaţie ar fi că acest gradient este puternic
influenţat de raza de la baza concentratorului şi mai puţin de celelalte dimensiuni aşa cum vom
arăta în continuare.
Pentru placa infinită cu gaură eliptică sau circulară soluţia exactă a fost obţinută [3,17] şi
problema – nu tocmai simplă – a devenit deja clasică în teoria elasticităţii. Sunt utilizate

a) b)
Fig. 1.7. Concentrarea tensiunilor în placa infinită: a) concentratorul tip gaură eliptică;
b) concentratorul tip gaură circulară.

18
Concentrarea tensiunilor

coordonate curbilinii şi funcţii complexe pentru a ajunge la soluţii care dau distribuţia tensiunilor
în întreaga placă. O sinteza a fost prezentată şi în [18], de aceea nu vom reveni asupra unor
deducţii teoretice complicate. În fig. 1.7 sunt arătate pentru concentratorul de formă eliptică şi cel
de formă circulară punctele în care se obţin tensiunile maxime, respectiv minime în funcţie de
tensiunea nominală de intindere uniaxială uniformă S aplicată asupra plăcii infinite.
Concentratorul eliptic are semiaxa mare notată a, cea mică b şi raza de la vârful elipsei
ρ = b 2 a . Ecuaţiile de calcul ale tensiunii maxime şi coeficientului de concentrare devin:

⎛ a⎞ ⎛ a⎞
σ max = S ⎜1 + 2 ⎟ = S ⎜⎜1 + 2 ⎟, (1.22a)
⎝ b⎠ ⎝ ρ ⎟⎠
a a
α k = 1 + 2 = 1 + 2S . (1.22b)
b ρ

Gaura circulară reprezintă un caz special, pentru elipsa cu semiaxele egale, a = b şi α k = 3 . Aşa
cum arată Schijve [19], pentru gaura eliptică din placa infinită soluţia exactă de calcul a tensiunii
σ y , de-a lungul axei x, este dată de ecuaţia

(σ )
y y =0
=1+
( )(
a (a − 2b ) x − x 2 − c 2 x 2 − c 2 + ab 2 (a − b )x ) , (1.23)
S (a − b ) (x
2 2
−c 2
) x − c2
2

unde c 2 = a 2 − b 2 . Pentru x = a , ecuaţia se simplifică sub forma (1.22b). Pentru x → ∞ , la

marginea plăcii, (σ y )y = 0 = S adică tensiunea nominală îndepărtată. Pentru gaura circulară relaţia
(1.23) capătă o formă mai simplă

(σ )
y y =0 1⎛ a⎞ 3⎛ a⎞
2 4

=1+ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ . (1.24)
S 2⎝ x⎠ 2⎝ x⎠

Gradientul tensiunii σ y la baza concentratorului eliptic rezultă prin diferenţierea ecuaţiei (1.23) şi
considerând x = a , se obţine

1 ⎛ dσ y ⎞ 1⎛ a ⎞ 1⎛ 1 ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = − ⎜ 4 + 3 ⎟ = − ⎜⎜ 2 + ⎟⎟α k (1.25)
S ⎝ dx ⎠ x = a ρ⎝ b ⎠ ρ ⎝ αk ⎠

care se poate rescrie în forma [19]

⎛ dσ y ⎞ ⎛ 1 ⎞σ
⎜⎜ ⎟⎟ = −⎜⎜ 2 + ⎟⎟ max , (1.26)
⎝ dx ⎠ x = a ⎝ αk ⎠ ρ

dat fiind faptul că σ max = α k S . Astfel gradientul negativ este proporţional cu tensiunea maximă
(ceea ce este de aşteptat pentru o comportare liniar elastică) şi invers proporţional cu raza de la
baza concentratorului. Ţinând cont de expresia de calcul (1.21) a gradientului relativ al tensiunii,
putem în final scrie

⎛ 1 ⎞
χρ = ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ , (1.27)
⎝α k ⎠

19
Concentrarea tensiunilor

semnul minus fiind omis, având numai o semnificaţie fizică, respectiv descreşterea pantei
tensiunii maxime. Acest nou termen reprezintă gradientul relativ al tensiunii normale pentru un
concentrator la vârf de rază egală cu unitatea şi este recunoscut ca fiind un parametru important
pentru compararea diferiţilor concentratori [20,21].
În cazul concentratorului de formă circulară, prin diferenţierea relaţiei (1.24), la marginea
găurii, pentru x = a obţinem

1 ⎛ dσ y ⎞ 2
⎜⎜ ⎟⎟ =− (1.28)
σ max ⎝ dx ⎠ x =a ρ

ceea ce duce la χρ = 2 (semnul negativ al gradientului este din nou omis).

Ca un simplu exemplu numeric să stabilim distanţa de la suprafaţa unui concentrator pe
care tensiunea maximă scade cu 10%, de la σ max la 0,9 σ max . Considerăm o gaură circulară de
diametru 6 mm ( ρ = 3 mm) şi o gaură eliptică cu a / b = 3 şi semiaxa mare a = 6 mm
( ρ = 2 3 mm). Admiţând o descreştere liniară a tensiunii de la baza concentratorului, cu ecuaţia
(1.26) obţinem:

⎛ dσ y ⎞ σ − 0,9σ max ⎛ 1⎞σ

pentru gaura circulară ⎜⎜ ⎟⎟ = − max = −⎜ 2 + ⎟ max ,
⎝ dx ⎠ x = a x ⎝ 3⎠ 3
⎛ dσ y ⎞ σ − 0,9σ max ⎛ 1 ⎞σ
pentru gaura eliptică ⎜⎜ ⎟⎟ = − max = −⎜ 2 + ⎟ max ;
⎝ dx ⎠ x = a x' ⎝ 7⎠ 2 3

ceea ce dă: x = 0,128 mm = 128 μm şi x' = 0,03 mm = 30 μm. Dacă ţinem cont de faptul că
dimensiunea medie a grăunţilor este de 50 μm este lesne de înţeles că la suprafaţa
concentratorului se produc solicitările cele mai mari şi raza de la baza acestuia este importantă.
În [5] s-a subliniat că podusul χρ variază foarte puţin în funcţie de raportul t ρ şi are o
valoare medie χρ = 2 ; pentru un concentrator semicircular de margine ( t ρ = 1) valoarea χρ
diferă cu numai 10% faţă de valoarea medie 2 care este utilizată în mod obişnuit. Totuşi trebuie
urmărită cu atenţie variaţia gradientului şi aşa cum subliniază Schijve [4], pentru valorile cele mai
mici ale concentrării ( α k < 3 ) se găsesc – prin folosirea ecuaţiei (1.27) – deviaţiile cele mai mari
de la formula χρ = 2 .
Se dovedeşte însă a fi importantă stabilirea unor expresii analitice pentru determinarea
expresiilor gradientului relativ al tensiunii în funcţie de dimensiunile absolute ale pieselor cu
concentratori şi nu în funcţie de parametrii geometrici normalizaţi aşa cum se face pentru calculul
coeficientului de concentrare teoretic. În acest fel poate fi cunoscută mai bine influenţa geometriei
finite a pieselor solicitate şi stabilirea unor modele de iniţiere şi propagare a fisurii la oboseală.
Filippini [21] face o atentă investigare a câmpului tensiunilor pentru plăci de dimensiuni finite cu
concentratori simetrici situaţi la marginea piesei sau în mijlocul acesteia, încărcate la întindere
uniaxială. Pentru gaura eliptică centrală cu curbura concentratorului t ρ (fig. 1.2) – adâncimea t
fiind pentru gaura centrală semiaxa a – rezultă
t
3+ 4
ρ
χρ = (1.29)
t
1+ 2
ρ

20
Concentrarea tensiunilor

ceea ce confirmă prin folosirea relaţiei (1.22b) expresia din formula (1.27), obţinută anterior.
Pentru concentratorul semicircular χρ = 7 3 . Dacă concentratorii de capăt au formă hiperbolică
gradientul relativ al tensiunii devine χ = − 2 ρ .
Pentru concentratori de margine ascuţiţi Neuber [2] arată că expresia de calcul a tensiunii
σ y se bazează, printr-o aproximare, numai pe primii termeni ai unei dezvoltări în serii a unei
funcţii Airy biarmonice, ceea ce duce în final la obţinerea unei aceleaşi expresii χ = − 2 ρ sau
omiţând semnul minus, χρ = 2 . Dacă raza concentratorului este mică în comparaţie cu lăţimea
plăcii acest termen este suficient pentru a descrie corect gradientul tensiunii; termenii de ordin
superior putând fi neglijaţi. În caz contrar, orice expresii de această formă date în diferite
compendii pentru calcule la oboseală trebuie considerate numai într-o primă aproximare. Cu toate
că problema platbandei de lăţime finită – cu gaură circulară în mijloc – încărcată uniaxial pare o
problemă simplă, nu există o soluţie analitică exactă. În [21] este stabilit gradientul relativ al
tensiunii pornind de la soluţia analitică aproximativă propusă de Howland [14]. Într-un mediu
Matlab sunt evaluate numeric integrale complicate şi gradientul χρ este reprezentat grafic în
funcţie de raportul dintre diametrul găurii şi lăţimea plăcii, care variază între 0 (gaura în placa
infinită) şi 0,5, printr-o creştere lentă de la valoarea 7/3 până la aproximativ 2,8. Acelaşi gradient
scade o dată cu creşterea coeficientului de concentrare teoretic; la α k = 2,25 rezultă χρ ≈ 2,6 , iar
la α k = 3,00 se obţine χρ = 7 3 pentru gaura circulară din placa infinită. O altă soluţie analitică
complexă, de data aceasta pentru platbanda cu concentratori semicirculari de margine i-o datorăm
lui Ling [22]. În acest caz sunt reţinuţi şi termenii de ordin superior din dezvoltarea în serii şi
chiar pentru placa infinită soluţia diferă de cea a lui Neuber. Comparând aceste rezultate cu cele
pentru platbanda cu gaură centrală la care pentru mărirea raportului dintre diametrul găurii şi
lăţimea platbandei gradientul tensiunilor creşte, acuma – pentru concentratori semicirculari de
margine, la mărirea aceluiaşi raport, distribuţia tensiunilor devine din ce în ce mai uniformă astfel
încât gradientul tensiunilor scade.
Utilizând formula Xu-Thompson Topper [12] cu g = 1 pentru x = 0 – relaţia (1.20c) –
expresia de calcul a gradientului relativ devine [21]

1⎡ ⎤
2
1 ⎛d ⎞ ⎛d ⎞
χ =− − ⎢0,5561 − 0,1123⎜ ⎟ + 0,005863⎜ ⎟ ⎥=
αρ d ⎢⎣ ⎝t⎠ ⎝t⎠ ⎥⎦ . (1.30)
1 ⎡ 0,5561 0,1123 d⎤
=− −⎢ − + 0,005863 2 ⎥
(0,425 + 0,005Kt )ρ ⎣ d t t ⎦

Primul termen este gradientul relativ al tensiunii pentru o placă infinită ( f w = 1 ) iar ceilalţi
reprezintă contribuţia lăţimii finite a plăcii. După ecuaţia (1.30), pentru gaura circulară din placa
infinită, considerând numai primul termen, χ ≈ − 2,273 ρ , coeficientul 2,273 fiind numai cu
2,6% mai mic decât cunoscutul 7/3.
Dacă aplicăm formula Glinka-Newport [9], pentru un concentrator rotunjit cu α k ≤ 4,5
rezultă relaţia de tipul (1.10b) sau (1.13) şi obţinem valoarea gradientului relativ al tensiunii ca
fiind χ ≈ 2,1667 ρ , care este de fapt media valorile obţinute pentru concentratori ascuţiti
( χρ = 2 ) şi gaura circulară ( χρ = 7 3 ) din placa infinită; în fapt este reflectat modul în care a fost
dedusă formula iniţială, ca o tensiune medie dintre cea pentru concentratorul adânc cu rază mică
la vârf (Creager-Paris) şi concentratorul eliptic (Usami). Această abordare nu ţine seama de
lăţimea finită a plăcii.
1.4. Concentrarea tensiunilor în domeniul elasto-plastic

21
Concentrarea tensiunilor

Dacă tensiunea maximă σ max depăşeşte valoarea limitei de curgere la solicitarea statică
σ c , deformaţia specifică de la baza concentratorului continuă să crească considerabil, dar
tensiunea maximă continuă să crească numai într-o măsură mai mică. Admiţând, pentru
simplificare, o curbă caracteristică a
materialului biliniară, o dată atinsă limita
de curgere se produce o redistribuire a
tensiunii de la baza concentratorului (fig.
1.8). La creşterea încărcării tensiunea
nominală maximă S n din secţiunea netă
continuă să crească, distribuţia tensiunii
din zona concentratorului devine mai
uniformă şi coeficientul teoretic de
concentrare a tensiunii, α k , se transformă
într-unul numit coeficientul efectiv de
concentrare a tensiunilor, α ef , a cărui
valoare se apropie de unitatea. Dacă
materialul are o comportare fragilă,
tensiunile şi deformaţiile specifice variază
liniar şi putem considera α ef ca fiind
acelaşi ca şi α k . Pentru un material cum
ar fi fonta cenuşie, care este în fapt un
Fig. 1.8. Distribuţia tensiunilor în zona material fragil, dar conţine cavităţi şi
concentratorului pentru un material ductil. incluziuni de grafit de dimensiuni mari, se
produce o concentrare a tensiunilor mai
mare decât cea aşteptată şi dată de geometria piesei. Acuma utilizarea coeficientului α k poate
conduce la erori mari şi este de aşteptat ca α ef să devină egal cu unu – concentratorul având astfel
o influenţă mai mică decât structura materialului. Este aşadar de aşteptat ca valoarea
coeficientului efectiv de concentrare să depindă de natura materialului, tipul încărcării, cât şi de
geometria concentratorului.
Dacă tensiunea maximă σ max rămâne în domeniul elastic, coeficientul de concentrare
teoretic α k este suficient pentru a descrie atât concentrarea tensiunilor cât şi a deformaţiilor
specifice fiind de fapt acelaşi deoarece tensiunile şi deformaţiile specifice sunt proporţionale.
Pentru materialul cu o comportare elasto-plastică curba caracteristică devine neliniară şi apare
necesitatea definirii unui coeficient de concentrare a tensiunii ασ şi a unui coeficient de
concentrare a deformaţiilor specifice α ε care sunt definiţi astfel:

σ max ε max
ασ = , αε = . (1.31)
σ nom ε nom

În prima dintre relaţii, σ nom este tensiunea nominală maximă din secţiunea unde se află
concentratorul, dar calculată în secţiunea netă ca şi cum concentratorul nu ar fi prezent ; a fost
notată în relaţia (1.1) S n – pentru simplificarea notaţiilor va fi notată S. Corespunzător,

22
Concentrarea tensiunilor

deformaţia specifică nominală ε nom va fi notată e. Una dintre primele lucrări dedicată problemei
concentrării tensiunilor şi deformaţiilor specifice se datorează lui Stowell [23].
Neuber [24] a imaginat o metodă simplă de estimare a tensiunii σ max în domeniul
neliniar. Dacă la baza concentratorului apare o zonă plastică, distribuţia elastică a tensiunii şi a
deformaţiei specifice se va schimba. Noua tensiune σ max va fi mai mică decât cea dată de
predicţia elastică (fig. 1.9a) pe când deformaţia specifică ε max este mai mare (fig. 1.9b). Cu alte
cuvinte:

σ max < α k S şi ε max > α k e . (1.32)

αk S

αke

a) b)
Fig. 1.9. Diferenţe în distribuţia tensiunii şi deformaţiei specifice date de zona plastică:
a) distribuţia tensiunii; b) distribuţia deformaţiei specifice [19].

Faptul că σ max este mai mică decât valoarea elastică este legat de faptul că ε max este mai mare
decât corespondenta elastică. Neuber a postulat că produsul σ maxε max rămâne în concordanţă cu
predicţia elastică, astfel încât

σ maxε max = α k2 Se , (1.33)

adică σ max şi ε max se compensează reciproc. Coeficienţii de concentrare plastici ασ şi α ε vor

fi notaţi din nou:

σ max ε max
ασ = < α k şi α ε = > αk . (1.34)
S e
Regula postulată de Neuber devine

ασ α ε = α k2 . (1.35)

23
Concentrarea tensiunilor

Neuber a arătat că ecuaţia (1.35) este corectă pentru un concentrator hiperbolic supus la forfecare.
El a presupus că ecuaţia îşi va păstra valabilitatea pentru orice tip de concentrator şi orice
încărcare. Există confirmare empirică a acestei afirmaţii cu condiţia ca dimensiunea zonei plastice
să fie mică. Cu e = S / E din (1.35) se obţine

σ maxε max =
(α k S )2 . (1.36)
E
Trebuie menţionat că Glinka [8] a obţinut la aceeaşi problemă rezultate asemănătoare
printr-o analiză făcută pe criterii energetice.
Pentru o anumită încărcare termenul din dreapta ecuaţiei (1.36) are o valoare constantă
cunoscută. Avem astfel o relaţie dintre σ max şi ε max . O a doua relaţie se obţine cunoscând curba
caracteristică a materialului şi folosind reprezentarea din fig. 1.10. La intersecţia curbei carac-
teristice cu cea dată de relaţia (1.36) – hiperbola lui Neuber – se află punctul A şi valorile σ max

σ maxε max =
(α k S )2
E
αk S

Fig. 1.10. Metoda grafică de determinare a valorilor σ max şi ε max .

şi ε max devin astfel cunoscute. Dacă la încărcarea dată nu apar efecte plastice, tensiunea maximă
se obţine în punctul B şi tensiunea maximă devine α k S . Presupunând că apare zona plastică la
baza concentratorului, după o descărcare elastică, putem calcula tensiunea reziduală ca fiind
σ rez = σ A − σ B = σ A − α k S .

1.5. Metode de determinare a concentrării tensiunilor

Înainte ca metodele numerice să fie cunoscute şi disponibile pe scară largă, valorile α k se

stabileau prin metoda fotoelasticitătii [25]. Multe dintre diagramele compendiilor consacrate [1,
16] se bazează pe astfel de determinări. Există însă forme de concentratori „atipici“ pentru care
nu putem găsi indicaţii utile şi atunci trebuie să dezvoltăm cercetări pe modele care să ne ofere
indicaţiile necesare în privinţa concentrării tensiunilor. O altă posibilitate este aceea de a folosi
metoda tensometriei electrice rezistive pentru a măsura deformaţia specifică cât mai aproape de

24
Concentrarea tensiunilor

baza concentratorului. Cu toate că deformaţiile specifice pot fi măsurate destul de precis dacă
utilizăm traductori tensometrici rezistivi cu bază mică de măsurare ( ≤ 1 mm), în multe situaţii
zona de la baza concentratorului nu este accesibilă pentru a lipi marca tensometrică. Astfel de
aplicaţii vor fi prezentate ulterior pentru stabilirea tensiunilor şi deformaţiilor specifice de la
vârful fisurilor.
Revenind la problema identificării severităţii efectelor de concentrare a tensiunii
prezentăm în fig. 1.11 o aplicaţie pentru geometria unui model cu concentratori multipli; sunt
arătaţi numai doi concentratori şi distribuţia izocromatelor de la baza lor [26]. Este folosită
metoda „îngheţării tensiunilor“: în
figură este prezentată o felie din zona
mediană a cilindrului ce are şase
concentratori identici şi este supus la
presiune interioară. Într-o poză de
ansamblu densitatea izocromatelor mai
apropiate de baza concentratorului este
atât de mare încât acestea nici nu se
pot distinge. În fig. 1.12 este
fotografiat în detaliu un singur
concentrator a cărui geometrie la vârf
este destul de complicată; două raze de
racordare, una de 1,3 mm şi alta de 11
mm sunt concurente în zona în care
izocromatele par a se îndesi atât de
mult încât nici nu se mai pot număra.
În plus, se observă şi existenţa
Fig. 1.11. Distribuţia izocromatelor în jurul unor unui „strat de margine“ la suprafaţa
concentratori cu geometrie complicată. concentratorului (probabil datorat unor
(Fotografie Dan M. Constantinescu) tensiuni reziduale termice) în care
izocromatele nu se mai pot distinge.
S-a estimat că grosimea acestuia ar fi
de 0,3 mm. Acolo unde ordinul
izocromatei este mai mare ne aşteptăm
ca tensiunea maximă să fie mai mare şi
la un moment dat să se iniţieze o fisură.
Se măsoară distanţa de la suprafaţa
concentratorului de-a lungul axei de
simetrie până în centrul fiecărei franje
de culoare albă; în poziţie excentrică se
mediază distanţele stânga-dreapta
măsurate pe o riglă flexibilă curbilinie
ce se poziţionează astfel încât să treacă
prin punctele de minim ale fiecărei
izocromate albe – acestea converg către
intersecţia razelor de racordare şi
distanţa se măsoară de la suprafaţă.
Fig. 1.12. Detaliu de la baza concentratorului.
(Fotografie Dan M. Constantinescu)

25
Concentrarea tensiunilor

estimarea ordinului izocromatei la axa de simetrie

si excentric, la intersectia razelor de raccordare

25

20 la axa de simetrie
ordinul izocromatei (N)

la intersectia razelor de racordare

15

10

2
y = 0.5948x - 4.9986x + 20.661
5
in pozitie excentrica distanta masurata este media citirilor
din stanga si dreapta
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8

distanta de la suprafata concentratorului (mm)

Fig. 1.13. Estimarea ordinului izocromatei la baza concentratorului.

Figura 1.13 arată că ordinul izocromatelor la intersecţia razelor de racordare – în poziţie

excentrică (ne-simetrică) – este mai mare decât pe axa de simetrie a concentratorului dacă
extrapolăm curbele de variaţie către suprafaţa modelului. Dacă ne oprim însă cu estimarea cam la
0,3 mm de suprafaţă, adică aproximativ până unde apare influenţa stratului de margine şi
izocromatele se pot distinge, diferenţele dintre ordinele izocromatelor în cele două cazuri nu sunt
deloc mari. Poate cel mai important este gradientul mult mai mare al curbei de variaţie a
izocromatelor în poziţia excentrică, care devine o indicaţie a severităţii concentrării tensiunilor în
acea zonă; în practică zona de la racordare se dovedeşte a fi critică.

1.6. Tensiuni şi deplasări la vârful fisurii

Localizarea concentrării tensiunilor poate duce la iniţierea unei fisuri şi apoi la propagarea
acesteia. Reamintindu-ne ca pentru concentratorul eliptic din placa infinită încărcată monoaxial cu
tensiunea S perpendiculară pe axa mare a elipsei, putem calcula cu formula (1.22a) tensiunea
maximă σ max = S (1 + 2a b ) şi dacă b → 0 , atunci σ max → ∞ (problema a fost rezolvată pentru
prima oară de G.V. Kolosov în 1909). Pornind de la această observaţie, lucrarea de pionerat a lui
Inglis [27] a pus bazele disciplinei care avea să se dezvolte ulterior atât de mult, mecanica ruperii.
Dacă un corp cu fisură este încărcat, suprafeţele fisurii se vor deplasa relativ una faţă de
cealaltă şi sunt trei moduri posibile de deplasare. Acestea sunt: modul I – de deschidere a fisurii,
atunci când suprafeţele fisurii se depărtează fără a fi în contact; modul II – lunecare plană sau
frontală, dacă suprafeţele fisurii se deplasează fiind suprapuse, perpendicular pe frontul fisurii;
modul III – lunecare laterală sau sfâşiere, cu deplasarea suprafeţelor fisurii paralel cu frontul
fisurii (fig. 1.14). Prin suprapunerea celor trei moduri, în cazul tridimensional, este posibil să

26
Concentrarea tensiunilor

obţinem cazul general de deplasarea a frontului fisurii. În plan suntem interesaţi de deplasările de
la vârfu fisurii. În practică, de cele mai multe ori, fisura se propagă în modul I care capătă astfel
cea mai mare atenţie. Indicii I, II, III sunt utilizaţi pentru a preciza modul corespunzător.

Fig. 1.14. Modurile de deplasare Fig. 1.15. Sistemul de coordonate şi notarea tensiunilor
a suprafeţelor fisurii. şi deplasărilor din zona frontului fisurii.

Pentru fiecare dintre cele trei moduri se poate defini un factor de intensitate a tensiunii
(FIT) care caracterizează câmpurile tensiunilor şi deplasărilor din imediata apropiere a frontului
fisurii şi constituie un parametru important în mecanica ruperii. Prin alegerea sistemului de axe
cartezian xyz cu axa z paralelă cu frontul drept al fisurii sau tangentă la acesta într-un punct,
putem utiliza notaţiile din fig. 1.15. Atunci când vorbim de modul I, modul II şi modul III ne
referim atât la deplasarea suprafeţelor de la frontul fisurii, cât şi la câmpul tensiunilor din
vecinătatea fisurii. Pentru un punct în planul xy componentele tensorului tensiunilor şi vectorii
deplasarilor au notaţiile prezentate, iar coordonatele polare ale punctului din apropierea frontului
fisurii sunt (r, θ).
Pentru modul I factorul de intensitate a tensiunii, K I , este legat de tensiunea σ y de la
vârful concentratorului [7] şi se poate stabili printr-o particularizare a ecuaţiei (1.8b); cu
r = ρ 2 , chiar la vârf,

πρ
KI = σ y . (1.37)
2

Ecuaţia duce la obţinerea unei valoari exacte pentru K I dacă ρ → 0 . Relaţia poate fi folosită
pentru a calcula corect valoarea FIT dacă raza de la vârful concentratorului ρ este mică în
comparaţie cu lungimea sa a şi tensiunea σ y este cunoscută cât mai precis.
În cazul unui material omogen, izotrop şi liniar elastic, relaţiile de calcul ale tensiunilor şi
deplasărilor vor fi prezentate în cele ce urmează. Factorul de intensitate a tensiunii corespunzător
fiecărui mod, K, este parte a termenului dominant, numit singular, primul termen a unei

27
Concentrarea tensiunilor

dezvoltări în serii a expresiilor tensiunilor din zona vârfului fisurii (vom furniza o analiză
detaliată în capitolele 2 şi 3). Această singularitate este dominantă în imediata vecinătate a
vârfului fisurii pentru fiecare mod în parte. Ceilalţi termeni, numiţi nesingulari, pot fi neglijaţi
aici, în regiunea de dominanţă K (fig. 1.16). O dată ce valoarea factorului de intensitate este
cunoscută, tensiunile şi deplasările din această regiune pot fi calculate. Compendiile menţionate în
bibliografie – şi nu numai acestea – dau valorile lui K pentru diverse configuraţii [28,29].
Este acceptat că pentru o estimare
rezonabilă a câmpului tensiunilor pe baza lui K
nu trebuie sa ne depărtăm la o distanţă mai mare
de a 10 faţă de vârful fisurii, unde a este
lungimea fisurii [30]. Evident că dacă ieşim din
zona de dominanţă K, termenii nesingulari
devin importanţi. Trebuie să subliniem că într-o
mică zonă din imediata apropiere a vârfului
fisurii apar efecte neliniare datorate curgerii
materialului, tensiunilor interne, iregularităţilor
suprafeţelor fisurii şi a microstructurii, iar
procesele de rupere pornesc din această zonă,
numită zonă de proces. În determinările
Fig. 1.16. Zona de dominanţă K. experimentale ale lui K zona menţionată trebuie
evitată.
Factorul de intensitate a tensiunii este, în sine, un parametru de similitudine; chiar dacă
fisurile au lungimi diferite, dar acelaşi K, câmpul tensiunilor într-un anumit punct este, aşa cum
se va arăta, acelaşi. În domeniul liniar elastic, admiţând o zonă plastică de dimensiuni mici,
analiza fenomenelor ce se produc în imediata apropiere a vârfului fisurii poate fi caracterizată prin
acest unic parametru de similitudine. Contracţia transversală a materialului din zona frontului
fisurii este şi ea determinantă în stabilirea tipului stării de tensiune de la vârful fisurii. Uneori, în
jurul fisurii se află o cantitate mare de material care împiedică deformaţiile specifice transversale
– pe direcţia z (fig. 1.15) – astfel încât ε z = 0 şi numai deformaţiile specifice din planul x-y sunt
nenule. Admitem, în această situaţie, ipoteza stării plane de deformaţie (SPD). Va exista însă o
tensiune pe direcţia z, σ z . Dacă există material puţin în zona frontului fisurii (de exemplu, o placă
subţire) contracţia transversală este însemnată şi ε z ≠ 0 . Cum nimic nu împiedică producerea
aceastei deformaţii specifice, rezultă σ z = 0 . Numai tensiunile din planul x-y sunt nenule şi
admitem ipoteza stării plane de tensiune (SPT). De cele mai multe ori considerăm că la o grosime
mare a corpului ipoteza SPD este potrivită ; pentru o placă subţire admitem SPT. Asta nu
înseamnă că la o valoare mare a încărcării, chiar pentru grosimi mari, contracţiile din zona
vârfului fisurii nu se pot produce liber, fără constrângeri, şi atunci σ z = 0 , existând starea plană
de tensiune. Fenomenele din zona frontului fisurii sunt, întotdeauna, tridimensionale. De multe ori
căutăm să simplificăm ipotezele de lucru, dar tipul stării de tensiune rămâne un al doilea
parametru de similitudine pe care trebuie să-l avem în vedere.
Considerând numai primul termen, cel singular, câmpurile tensiunilor şi deplasărilor au un
termen care conţine factorul de intensitate a tensiunii: K I , K II , K III ce corespund, respectiv,
modurilor I, II, III. Ecuaţiile consacrate pot fi găsite în [31, 32] şi sunt enumerate în continuare.
Coeficientul lui Poisson este notat ν , iar modulul de elasticitate transversal este înlocuit în
relaţiile pentru modurile II şi III cu modulul de elasticitate longitudinal E, prin cunoscuta relaţie
de izotropie dintre cele trei constante elastice. Deplasările u, v, w, corespund direcţiilor x, y, z,

28
Concentrarea tensiunilor

după axele sistemului cartezian care a fost prezentat. Vom reveni în capitolul 2 asupra modului în
care se determină relaţiile de calcul ale tensiunilor şi deplasărilor.

Modul I
Expresiile de calcul ale tensiunilor din planul xy [31, 32] sunt aceleaşi pentru starea plană
de tensiune (SPT) şi starea plană de deformaţie (SPD):

KI θ⎛ θ 3θ ⎞
σx = cos ⎜1 − sin sin ⎟, (1.38a)
2πr 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ⎛ θ 3θ ⎞
σy = cos ⎜1 + sin sin ⎟, (1.38b)
2πr 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ θ 3θ
τ xy = cos sin cos . (1.38c)
2πr 2 2 2

Pentru starea plană de deformaţie, deplasările din plan sunt:

K I (1 + ν ) 2r θ⎛ θ⎞
u= cos ⎜1 − 2ν + sin 2 ⎟ , (1.38d)
E π 2⎝ 2⎠
K (1 + ν ) 2r θ⎛ θ⎞
v= I sin ⎜ 2 − 2ν − cos 2 ⎟ . (1.38e)
E π 2⎝ 2⎠

Pentru starea plană de tensiune, deplasările devin:

K I (1 + ν ) 2r θ ⎛ 1 −ν θ⎞
u= cos ⎜ + sin 2 ⎟ , (1.38f)
E π 2 ⎝1 +ν 2⎠
K (1 + ν ) 2r θ⎛ 2 θ⎞
v= I sin ⎜ − cos 2 ⎟ . (1.38g)
E π 2 ⎝1 +ν 2⎠

Modul II
Expresiile de calcul ale tensiunilor din planul xy sunt aceleaşi pentru starea plană de
tensiune si starea plană de deformaţie:

K II θ⎛ θ 3θ ⎞
σx = sin ⎜ 2 + cos cos ⎟ , (1.39a)
2πr 2⎝ 2 2 ⎠
K θ θ 3θ
σ y = II sin cos cos , (1.39b)
2πr 2 2 2
K θ⎛ θ 3θ ⎞
τ xy = II cos ⎜1 − sin sin ⎟ . (1.39c)
2πr 2⎝ 2 2 ⎠

Pentru starea plană de deformaţie, deplasările din plan sunt:

K II (1 + ν ) 2r θ⎛ θ⎞
u= sin ⎜ 2 − 2ν + cos 2 ⎟ , (1.39d)
E π 2⎝ 2⎠

29
Concentrarea tensiunilor

K II (1 + ν ) 2r θ⎛ θ⎞
v= cos ⎜ − 1 + 2ν + sin 2 ⎟ . (1.39e)
E π 2⎝ 2⎠

Pentru starea plană de tensiune, deplasările devin:

K II (1 + ν ) 2r θ⎛ 2 θ⎞
u= sin ⎜ + cos 2 ⎟ , (1.39f)
E π 2 ⎝1 +ν 2⎠
K II (1 + ν ) 2r θ ⎛ −1 +ν θ⎞
v= cos ⎜ + sin 2 ⎟ . (1.39g)
E π 2 ⎝ 1 +ν 2⎠

Modul III
Tensiunile sunt:
K III θ
τ xz = − sin , (1.40a)
2πr 2
K III θ
τ yz = cos , (1.40b)
2πr 2
σ x = σ y = σ z = τ xy = 0 . (1.40c)

Deplasările sunt:

2 K III (1 + ν ) 2r θ
w= sin (1.40d)
E π 2
u=v=0 (1.40e)

Pentru starea plană, pentru fiecare dintre modurile I şi II în parte, tensiunile τ yz şi τ zx

sunt nule, iar tensiunea σ z , perpendiculară pe planul xy este:
– pentru starea plană de tensiune σz = 0, (1.41a)
– pentru starea plană de deformaţie σ z = ν (σ x + σ y ) . (1.41b)
În cazul stării plane, fiecare dintre modurile I şi II în parte, deformaţiile specifice γ yz
şi γ zx sunt nule, iar deformaţia specifică ε z , perpendiculară pe planul xy este:
ν (σ x + σ y )
– pentru starea plană de tensiune εz = − , (1.42a)
E
– pentru starea plană de deformaţie ε z = 0 . (1.42b)

Trebuie să subliniem încă o dată că în aceste relaţii de calcul apare numai termenul
singular, dominant foarte aproape de vârful fisurii. La vârful fisurii, atunci când r şi θ sunt
nule, ar rezulta, pentru modul I, că deplasările u şi v se anulează (1.38d-g) ceea ce este valabil
numai pentru placa infinită supusă la întindere biaxială uniformă. Vom discuta în capitolele
următoare dezvoltările care clarifică aceste aspecte.

Bibliografie

30
Concentrarea tensiunilor

[1] PETERSON, R.E., Stress Concentration Factors, John Wiley & Sons, New York, 1974.
[2] NEUBER, H., Kerbspannunglehre, Springer Verlag, Berlin, 1958.
[3] TIMOSHENKO, S. and GOODIER, J.N., Theory of Elasticity, 3rd edition, McGraw-Hill,
New York, 1970.
[4] SCHIJVE, J., Stress Gradients Around Notches, Fatigue of Engineering Materials and
Structures, Vol. 3, pp. 325-338, 1980.
[5] KLESNIL, M. and LUKÁŠ, P., Fatigue of Metalic Materials, Second revised edition,
Elsevier, Amsterdam, 1992.
[6] USAMI, S, Short Crack Fatigue Properties and Component Life Estimation, in T. Tanaka,
M. Jono, and K. Komai (eds), Current Research on Fatigue Cracks, The Society of
Materials Science, Japan, Kyoto, 1985.
[7] CREAGER, M. and PARIS, P.C., Elastic Field Equations for Blunt Cracks with Reference
to Stress Corrosion Cracking, International Journal of Fracture, Vol. 3, pp. 247-252,
1967.
[8] GLINKA, G., Calculation of Inelastic Notch-Tip Strain-Stress Histories Under Cyclic
Loading, Engineering Fracture Mechanics, Vol. 22, pp. 839-854, 1985.
[9] GLINKA, G. and NEWPORT, A., Universal Features of Elastic Notch-Tip Stress Fields,
International Journal of Fatigue, pp. 143-150, 1987.
[10] KUJAWSKI, D., Shape Factor Evaluation and Stress and Strain Distributions in a Plane
Specimen with a Central Hole (în limba poloneză), Engineering Transactions, Vol. 36, pp.
181-191, 1988.
[11] KUJAWSKI, D., Estimations of Stress Intensity Factors for Small Cracks at Notches,
Fatigue and Fracture of Engineering Materials and Structures, pp. 953-965, 1991.
[12] XU, R.X., THOMPSON, J.C., TOPPER, T.H., Practical Stress Expressions for Stress
Concentration Regions, Fatigue and Fracture of Engineering Materials and Structures,
Vol. 18, pp. 885-895, 1995.
[13] THOMPSON, J.C., On the Asymptotic Character of the Stress Near Notches in Plane
problems, Strain, October, pp. 151-155, 1976.
[14] HOWLAND, R.C.J., On the Stresses in the Neighborhood of a circular hole, Philosophical
Transactions of the Royal Society, London, Series A229, pp. 49-86, 1930.
[15] SIEBEL, E., STIELER, M., Ungleichformige Spannungsverteilung bei schwingender
Beanspruchung, VDI Z, Vol. 97, pp. 121-126, 1955.
[16] PILKEY, W.D., Peterson’s Stress Concentration Factors, 2nd edition, John Wiley and
Sons, New York, 1977.
[17] MUSKHELISVILI, N.I., Some Basic Problems of the Mathematical Theory of
Elasticity, Noordhoff, 1963.
[18] CONSTANTINESCU, D.M., Noţiuni de mecanica ruperii şi oboseala metalelor,
Editura Printech, Bucureşti, 1998.
[19] SCHIJVE, J., Fatigue of Structures and Materials, Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht, 2001.
[20] THUM, A, PETERSEN, C., SVENSON, O., Verformung, Spannung und Kerbwirkung,
VDI-Verlag, Düsseldorf, 1960.
[21] FILIPPINI, M., Stress Gradient Calculations at Notches, International Journal of Fatigue,
Vol. 22, pp. 397-409, 2000.
[22] LING, C-B., Stresses in a Notched Stip Under Tension, Journal of Applied Mechanics,
Transactions ASME, Vol. 69, A275-A280, 1947.
[23] STOWELL, E.Z., NASA TN 2073, 1950.

31
Concentrarea tensiunilor

[24] NEUBER, H., Theory of Stress Concentration for Shear Strained Prismatical Bodies with
Arbitrary Nonlinear Stress-Strain Law, Journal of Applied Mechanics, Transactions
ASME, Vol. 28, pp. 544-550, 1961.
[25] FROCHT, M.M., Photoelasticity, Vols. 1 and 2, John Wiley & Sons, 1948.
[26] SMITH, C.W., CONSTANTINESCU, D.M., LIU, C.T., SIF Distributions in Cracked
Photoelastic Rocket Motor Models; Preliminary Studies, Proceedings of the SEM Annual
Conference on Experimental and Applied Mechanics, June 4-6, Portland, Oregon, pp. 105-
108, 2001.
[27] INGLIS, C.E., Stresses in a Plate Due To The Presence of Cracks and Sharp Corners,
Trasaction of the Institution of Naval Architects, Vol. 55, pp. 219-241, 1913.
[28] MURAKAMI, Y. (Ed.), Stress Intensity Factors Handbook, Vols. 1 and 2, Pergamon
Press, Oxford, 1987.
[29] MURAKAMI, Y. (Ed.), Stress Intensity Factors Handbook, Vol. 3, The Society of
Materials Science, Japan, 1992.
[30] POOK, L.P., Crack Profiles and Corner Point Singularities, Fatigue and Fracture of
Engineering Materials and Structures, Vol. 23, pp. 141-150, 2000.
[31] PARIS, P.C. SIH, G.C., Stress Analysis of Cracks, Fracture Toughness Testing and its
Applications, ASTM STP 381, American Society for Testing and Materials, Philadelphia,
PA, pp. 30-81, 1965.
[32] ERDOGAN, F., Stress Intensity Factors, Journal of Applied Mechanics, Vol. 50, pp.992-
1002, 1983.

32