Ion Tudosescu-Actiunea Sociala Eficienta-Editura Fundaţiei România de Mâine (2000)

ION TUDOSESCU
ACÞIUNEA SOCIALÃ EFICIENTÃ
Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaþiei România de Mâine, 2000
ISBN 973-582-233 -4

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE FILOSOFIE ªI JURNALISTICÃ
ION TUDOSESCU
ACÞIUNEA SOCIALÃ
EFICIENTÃ
Editura Fundaþiei România de Mâine

Bucureºti, 2000

De acelaºi autor:
Determinismul ºi ºtiinþa, Editura ªtiinþificã, Bucureºti,1971

Ideea de unitate a lumii în gândirea filosoficã contemporanã,
în Existenþã, cunoaºtere, acþiune, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1972
Structura acþiunii, sociale, Editura Politicã, Bucureºti,1972
Filosofie (coordonator ºi coautor), Editura Didacticã ºi Pedagogicã,
Bucureºti,1975
Filosofie tematicã, bibliografie ºi crestomaþie, (în colaborare),
Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1980
Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale, Editura Politicã,
Bucureºti, 1980
Evoluþie ºi dialog în filosofia contemporanã, Editura Politicã,
Bucureºti, 1980
Filosofie crestomaþie ºi bibliografie (în colaborare), Editura
Academiei, Bucureºti, 1989
Ordine ºi hazard, Editura Adevãrul, Bucureºti, 1996
Metafilosofie, Editura Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti, 1997
Lucian Blaga concepþia ontologicã, Editura Fundaþiei România
de Mâine, Bucureºti, 1999
Identitatea axiologicã a românilor, Editura Fundaþiei România
de Mâine, Bucureºti, 1999

CUPRINS
Cuvânt înainte ......................................................................................... 7

Introducere ............................................................................................... 11
I. EVOLUÞIA ISTORICÃ A GÂNDIRII ACÞIONALISTE .......... 19
II. MOTIVAÞIE ªI SCOP ÎN PRAXIOLOGIA CONTEMPORANÃ 37

1. Determinismele acþiunii umane ................................................... 37
2. Dificultãþi actuale de interpretare în explicaþia
cazual-teleologicã a acþiunii ........................................................ 52
III. PRAXIOLOGIE ªI PRAXIS ......................................................... 62

1. Obiectul ºi problematica praxiologiei ......................................... 62
2. Structura acþiunii sociale ............................................................. 69
3. Praxiologia ºi ºtiinþele particulare ale acþiunii ............................ 76
IV. SUBIECT ªI OBIECT, AGENT ªI PACIENT

ÎN STRUCTURA ACÞIUNII SOCIALE ..................................... 82
1. Relaþiile dintre subiect ºi obiect din
perspectiva filosofiei acþiunii ...................................................... 82
2. Privire praxiologicã asupra conceptelor de subiect ºi obiect ...... 85
3. Relaþiile dintre subiect ºi obiect (agent ºi existent)
ºi structura acþiunii sociale .......................................................... 93
V. SISTEMUL ªI TIPOLOGIA ACÞIUNILOR SOCIALE ............ 106

1. Clasificarea acþiunilor umane din perspectiva sociologiei
acþionaliste ºi a praxiologiei contemporane ................................ 106
2. Elementele sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale ............ 110
3. Conceptul de sistem al acþiunilor sociale
ºi problematica generalã a sociologiei ........................................ 113
4. Clasificarea principalelor tipuri de acþiune socialã ..................... 115

VI. STRUCTURA ORGANIZAÞIONALÃ A SOCIETÃÞII ........... 122
1. Conceptul de structurã organizaþionalã ...................................... 123
2. Tipologia ºi sistemul structurilor organizaþionale ...................... 130
3. Rolul structurilor organizaþionale în viaþa socialã ...................... 137
VII. IDEAL ªI NORMÃ ÎN ACÞIUNEA SOCIALÃ ...................... 146

1. Structura complexului sistemic existenþã
socialã-conºtiinþã socialã ............................................................ 146
2. Ideal ºi realizare umanã ............................................................... 148
3. Norme ºi idealuri ......................................................................... 151
VIII. ªTIINÞÃ ªI TELEOLOGIE ÎN CONSTRUCÞIA VIITORULUI ... 159

1. Previziune ºi scop în cunoaºterea viitorului ............................... 159
2. Prospectarea ºi determinarea viitorului ...................................... 164
IX. ACÞIUNE SOCIALÃ ªI EFICIENÞÃ ....................................... 170

1. Acþiunea umanã; termenii primari ai relaþiei acþionale .............. 170
2. Structura lanþului praxiologic ..................................................... 172
3. Factori ºi criterii principale de eficienþã a acþiunii ..................... 178
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE ..................................................................... 183

1. Obiectul ºi misiunea actualã a praxiologiei ................................ 184
2. Criterii ºi condiþii actuale de eficienþã la nivelul sistemului
vieþii sociale ................................................................................ 188
3. Rolul gândirii acþionaliste în resemnificarea unor concepte
sau problematizãrii cu caracter filosofic .................................... 193

CUVÂNT ÎNAINTE
Ideea de acþiune eficientã a devenit aproape un lait-motiv al

demersurilor asupra socialului practicate în secolul nostru, deschizând
calea unor dimensionãri pragmatice ale explicaþiilor cauzale ºi teleologice
în mai toate domeniile ºtiinþelor, nu numai factuale, ci ºi formale. Cu
atât mai mult intervine aceastã idee în ipostazã de temei metodologic în
elaborarea strategiilor actuale ale dezvoltãrii.
Din abordãrile filosofice, sociologice ºi psihologice mai vechi sau
din cele politologice ºi economice mai noi ale conceptului de acþiune
umanã s-a desprins, începând de la mijlocul secolului nostru, un grup de
cercetãri cu caracter operaþional de naturã sã mijloceascã obþinerea unor
grade superioare de eficienþã în toate domeniile de activitate socialã ºi,
corespunzãtor, sã conducã la stabilirea unor criterii mai riguroase de
apreciere a acestora în raport cu obiectivul de realizare scontat. Atare
metode ºi criterii de eficienþã au fost deduse prin procedee logice moderne
(oferite de logicile modale ºi probabiliste sau de cele deontice ºi
teleologice), fapt ce a prilejuit o prelungire a problematicii teoriei
generale a acþiunii sociale cu una specializatã, de praxiologie formalã,
construitã mai întâi ca logicã a normelor, iar, în ultima vreme, ca o logicã
a acþiunii (respectiv, a discursului practic).
Prin constituirea praxiologiei formale, demersurile tradiþionale cu
caracter filosofic, sociologic sau psihologic în domeniul teoriei acþiunii
sociale nu numai cã nu ºi-au epuizat problematica ºi interesul teoretic în
cadrul gândirii contemporane, mai ales în mediile de vârf ale
raþionalismului ºi pragmatismului, ci, dimpotrivã, cunosc un reviriment
cu totul aparte. Situaþie explicabilã în contextul relansãrii discursului
ontologic de facturã antropologicã (o vreme lãsat în umbrã, mai ales
începând de la jumãtatea acestui secol, pânã prin deceniul al ºaptelea),
datoritã nevoii tot mai accentuate de umanism ºi de responsabilitate în
comportamentul acþional contemporan.
Aºa cum raþionalismul ºi umanismul participã, deopotrivã ºi corelat,
la proiectarea sistemelor actuale de valori, teoria acþiunii sociale ºi
7

praxiologia formalã interacþioneazã, în aceiaºi mãsurã, în vederea
dezvãluirii ºi influenþãrii procesului de configurare a raþionalitãþii omului
contemporan un tip de raþionalitate în care explicaþia cauzal-inductivã
ºi explicaþia deductiv-nomologicã (ambele modele explicative operând
probabilist ºi teleologic) ºi, pe un plan mai general, explicaþia (raþional-
logicã) ºi înþelegerea (afectiv-psihologicã) au aceiaºi valoare generativã
în formularea propoziþiilor praxiologice.
Din aceastã perspectivã, considerãm cã teoria acþiunii sociale
(practicatã multã vreme ca o disciplinã preponderent factualã), ca ºi
praxiologia formalã sunt de fapt capitole ale unei praxiologii (fãrã ca
termenului sã i se adauge vreun atribut cum sunt cele de factual sau
formal) conceputã, atât ca metateorie, cât ºi ca metodologie generalã a
acþiunii eficiente mai exact spus, la sugestia praxiologului polonez
Tadeusz Kotarbiñski, ca metapraxiologie. De altfel, din aceeaºi
perspectivã ºi cu mijloace formale a analizat ºi sociologul american
Talcott Parsons structura sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale
motiv ce ne îndreptãþeºte sã-i apreciem pe aceºti doi mari gânditori ca
fondatori a ceea ce se înþelege astãzi prin teoria generalã a praxisului.
Contactul, începând din deceniul al ºaselea, cu aceste mari
construcþii acþionaliste (deºi edificate din perspective teoretice diferite),
pe care le-am considerat de aceiaºi covârºitoare importanþã pentru
circumscrierea problematicii actuale a teoriei determinismului vieþii
sociale ºi, cu atât mai mult, pentru întemeierea unor strategii eficiente
ale dezvoltãrii economice în contextul restructurãrilor care au loc în
ultima vreme în toate domeniile vieþii sociale (provocate de revoluþia
ºtiinþifico-tehnologicã ºi, mai nou, de cea informaþionalã, ambele cu
deosebit impact asupra condiþiei umane), ne-au stimulat preocupãrile în
direcþia propunerii unui model cuprinzãtor al structurii acþiunii sociale
ºi, implicit, de deducere pe baza acestuia a criteriilor de eficienþã ale
acþiunii sociale rod al acestor preocupãri fiind publicarea mai multor
studii, care s-au constituit în suita de capitole ce au alcãtuit lucrarea
Structura acþiunii sociale (apãrutã în Editura Politicã, Bucureºti, 1972).
Ne-au prilejuit opþiunea spre abordarea unei problematici
praxiologice ºi preocupãrile noastre mai vechi în domeniul teoriei
determinismului (abordatã din perspectiva ºtiinþei contemporane), la
rândul lor grupate în lucrarea Determinismul ºi ºtiinþa (apãrutã în Editura
ªtiinþificã, Bucureºti, 1971). Interesul pentru o abordare acþionalistã a
socialului a izvorât ºi din proiectul pe care ni l-am impus de a analiza
semnificaþiile conceptului de determinism nu numai sub aspect ontologic
general (în raport cu deschiderile operate în aceastã privinþã de ºtiinþa
contemporanã), ci ºi din punctul de vedere al funcþionalitãþii acestuia ca
8

principiu al cunoaºterii ºi acþiunii umane ambele implicãri metodologice
ale principiului respectiv contribuind hotãrâtor la abordarea condiþiei
omului contemporan.
Astfel se ºi explicã de ce, concomitent cu elaborarea lucrãrii despre
determinism (în care am încercat sã surprindem ºi relaþia dintre determinism
ºi explicaþie), am elaborat ºi lucrarea cu privire la acþiunea socialã,
conceputã ca un demers din perspectivã deterministã asupra semnificaþiilor
conceptului de acþiune, asupra raporturilor dintre cauzalitate, acþiune ºi
scop ºi asupra motivaþiilor (nomologice, psihologice ºi axiologice) acþiunii
umane, în baza cãrora am propus un model privitor la structura lanþului
praxiologic. Cu acest prilej, am întreprins ºi o analizã a dificultãþilor pe
care le întâmpinã praxiologia contemporanã în interpretarea cauzal-
teleologicã a acþiunii umane, desprinzând ºi unele concluzii asupra
obiectului ºi misiunii actuale a praxiologiei.
Ulterior, în cuprinsul unui volum de eseuri de filosofie socialã,
intitulat Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale (publicat la Editura
Politicã, Bucureºti, 1980), am abordat, din perspectivã acþionalistã,
structurile organizaþionale ale societãþii, am întreprins o analizã a
tipologiei acþiunilor sociale, precum ºi a raporturilor dintre norme ºi
idealuri în acþiunea umanã, angajându-ne, de asemenea, de pe aceleaºi
poziþii acþionaliste, sã surprindem elementele de bazã ale unei metodologii
eficiente de proiectare ºi construcþie a viitorului.
În contextul unor preocupãri mai largi de cercetare în domeniul
filosofiei sociale, care au fãcut obiectul altora din lucrãrile publicate în
anii ce au urmat, concentrarea atenþiei asupra problematicii acþionaliste
s-a concretizat, între altele, ºi în analiza dimensiunilor conceptului de
eficienþã ºi a factorilor ºi criteriilor eficienþei acþiunii umane analizã
întreprinsã într-un eseu intitulat Acþiune socialã ºi eficienþã (publicat în
Analele Universitãþii din Bucureºti, seria filosofie, 1992).
La aceastã suitã de lucrãri publicate se adaugã ºi alte elaborãri mai
recente, care nu au vãzut încã lumina tiparului, din rândul cãrora
menþionãm: o încercare privitoare la raporturile dintre praxiologie ºi
ºtiinþele particulare ale acþiunii (ceea ce a presupus ºi o clasificare ºi
cuprindere a acestora într-un set aparte în sistemul actual al ºtiinþelor);
o schiþã în care sunt sugerate criteriile ºi condiþiile actuale ale acþiunilor
eficiente la scara sistemului social global, în prelungirea cãrora sunt
sugerate ºi câteva din consecinþele pe care le provoacã teoria acþiunii
sociale în efortul actual de resemnificare a unora din conceptele de bazã
ale filosofiei sociale.
Toatã aceastã problematicã este cuprinsã în paginile prezentului
volum de studii ºi eseuri, pe care l-am intitulat Acþiune socialã eficientã,
9

conceput atât ca o ediþie selectivã, revãzutã ºi adãugitã a lucrãrilor noastre
anterioare din domeniul teoriei acþiunii sociale, elaborate în intervalul
1972 1992, cât ºi ca o încercare de a pune la dispoziþia celor interesaþi
unele propuneri de constituire a unei atare problematici în condiþiile
restructurãrilor profunde care au loc astãzi în dinamica vieþii sociale.
Suntem încredinþaþi cã, prin conþinutul sãu tematic, acest volum
poate fi receptat ºi ca o participare la dezbaterea unora dintre cele mai
controversate idei-forþã din gândirea contemporanã, deoarece, prin
impactul ei cu finalitate pragmaticã nemijlocitã, aceastã dezbatere are o
însemnãtate de ordin strategic la nivel macro-social, motiv pentru care
nu-i poate lãsa indiferenþi nu numai pe cercetãtorii din domeniul ºtiinþelor
sociale, dar nici factorii cu putere de decizie de la toate eºaloanele
sistemelor organizaþionale ale societãþilor contemporane.
În aceiaºi ordine de idei, dar nu în ultimul rând, lucrarea de faþã
credem cã prezintã interes ºi pentru studenþii din învãþãmântul universitar
ºi postuniversitar sau pentru doctoranzii care se specializeazã în domenii
de cercetare cu deschidere nemijlocitã spre o abordare pragmaticã de înaltã
eficienþã ºi responsabilitate ºi, deopotrivã, cu preocupãri de specializare
în domeniile filosofiei sociale, sociologiei, psihologiei, antropologiei,
economiei, politologiei, pedagogiei, dreptului, administraþiei ºi, în aceeaºi
mãsurã, în domeniile relaþiilor internaþionale, jurnalismului ºi ºtiinþelor
comunicãrii (mass-media).
aprilie 2000 Autorul
10

INTRODUCERE
Praxiologia, sau teoria acþiunii eficiente, reprezintã în gândirea

filosoficã contemporanã una din direcþiile de cercetare cele mai apropiate
de problemele concrete ale vieþii sociale. Interesul discursului filosofic
actual pentru asemenea cercetare izvorãºte îndeosebi din valoarea
operaþionalã ºi metodologicã pe care ea o are pentru toate
compartimentele ºtiinþei ce au preocupãri de ordin aplicativ. Dintre
acestea, remarcãm, în primul rând, întregul grup al ºtiinþelor acþiunii
(ºtiinþele tehnice, ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei, ºtiinþele administrative
ºi de organizare a societãþii), pentru care praxiologia îndeplineºte o funcþie
metateoreticã. De altfel, nu întâmplãtor, ºtiinþa generalã a acþiunii umane
este denumitã adesea metapraxiologie.
Contacte nemijlocite cu praxiologia au, de asemenea, ºi celelalte
ºtiinþe pentru care îmbinarea dintre cercetarea fundamentalã ºi cea
aplicativã reprezintã o condiþie proprie de eficienþã. Din rândul lor, amintim:
sociologia, economia, psihologia, logica, politologia, dreptul, etica, precum
ºi ºtiinþe generale ca cibernetica, semiotica, teoria generalã a sistemelor.
Interesul tuturor acestor ºtiinþe pentru probleme de praxiologie,
amploarea preocupãrilor filosofiei însãºi pentru constituirea unei teorii
generale a praxisului sunt reflexul pe plan spiritual al dinamismului epocii
noastre, caracterizatã atât prin intensificarea activitãþilor productive ºi
de cercetare, cât ºi prin eforturile actuale de întemeiere a unor strategii
eficiente de dezvoltare.
Deºi praxiologia, ca disciplinã ºtiinþificã independentã, s-a
constituit relativ târziu, marii gânditori care au meditat asupra statutului
ºi destinului omului în Univers au fost totdeauna atraºi de ideea de
practicã. Izvoarele filosofiei practicii pot fi cãutate încã la Platon ºi
Aristotel. La conturarea premiselor problematicii moderne a teoriei
acþiunii, Kant ºi Hegel au adus mari servicii, primul având meritul de a
fi pus bazele metodologic-critice ale conceptului de creaþie, abordat în
dimensiunea sa epistemologicã, iar al doilea de a fi sugerat pentru prima
oarã, nemijlocit, semnificaþia obiectual-ontologicã a acestui concept. La
11

Hegel, chiar ºi discursul logic este conceput ca un act creativ dimensionat
ontologic. Principalul merit al lui Hegel în analiza ideii de practicã a
fost corelarea actului cu mijlocul înfãptuirii sale, ceea ce semnificã o
primã definire a rolului determinant al uneltelor în dimensionarea
teleologicã ºi realizarea actului uman.
Pe acest teren, Hegel, în cadrul filosofiei clasice germane, a pregãtit
momentul apariþiei concepþiei marxiste care, în interpretarea fenomenelor
sociale, porneºte de la conceptul de acþiune, de la relaþia dintre activitatea
practicã productivã ºi mijloacele ei de realizare uneltele de producþie
în raport cu perfecþionarea cãrora are loc o dezvoltare a forþelor de producþie
ºi, mijlocit, a relaþiilor de producþie baza economicã a societãþii.
Elaborând o asemenea concepþie acþionalistã despre societate, Marx
a descoperit adevãrata semnificaþie ºi funcþionalitate a conceptului de
practicã, punând astfel capãt nuanþelor subiectivist-voluntariste sau
finalist-teologice ºi raþionalist-deiste pe care filosofii de pânã atunci le
acordau acestui concept. Prin analiza dimensiunilor teleologice ale
conceptului de practicã, Marx a ajuns la definirea esenþei umane, ºi
anume, la concluzia cã munca este condiþia existenþialã specificã a
umanului, nu numai în ordine geneticã, dar ºi structuralã, ceea ce a
contribuit hotãrâtor la fundarea ontologiei umanului cu impact direct
asupra procesului general de constituire a ºtiinþelor sociale ºi umane.
Iatã de ce, fãrã a fi folosit termenul de praxiologie sau fãrã sã-ºi fi
grupat preocupãrile de acest gen într-o disciplinã ºtiinþificã sau filosoficã
aparte, Hegel ºi Marx, prin semnificarea acþionalistã a explicaþiilor lor
asupra procesului istorico-social, pot fi pe drept cuvânt consideraþi ca
fondatori ai unei teorii generale a acþiunii sociale.
*
În filosofia contemporanã, conceptul de acþiune are rol
precumpãnitor în multe curente de gândire, Sunt cunoscute, în aceastã
privinþã, în afara unor concepþii marxiste (sau neomarxiste) ºi
neohegeliene, interpretãri specializate în domeniu, între care s-au
impus: instrumentalismul, pragmatismul, operaþionalismul. Trebuie
remarcat însã cã cele mai importante contribuþii la edificarea
praxiologiei actuale s-au conturat, în cea mai mare mãsurã, în
domeniul sociologiei. Un rol de seamã în aria cercetãrilor sociologice
care au acordat prioritate conceptului de acþiune ºi chiar celui de
sistem al acþiunii sociale l-au avut renumiþi sociologi ca Emil
Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber. Prin preluarea contribuþiei
acestora s-a constituit concepþia lui Talcott Parsons, socotit unanim
drept ctitor al teoriei sociologice generale despre acþiunea umanã,
12

fapt marcat de apariþia în 1937 a uneia din lucrãrile sale fundamentale
despre structura acþiunii sociale.*
Termenul de praxiologie, în înþelesul de disciplinã teoreticã aparte,
este asociat însã îndeosebi de numele filosofului polonez Tadeusz
Kotarbiñski, care, independent de Parsons, în acelaºi an, publicã douã
articole unde relevã necesitatea întemeierii unei ºtiinþe despre condiþiile
de eficienþã ale activitãþii practice a oamenilor. Kotarbiñski construieºte
însã o teorie generalã a acþiunii întemeindu-se pe alte premise decât
Parsons ºi anume, din perspectivã logico-epistemologicã.**
Încercãri de a unifica cele douã orientãri nu au existat pânã în deceniul
al ºaptelea, iar dacã au fost iniþiate, ele au izvorât din aceleaºi preocupãri
reflexive asupra umanului, prezente dintotdeauna în cugetarea filosoficã.
Discursul sociologic asupra acþiunii este mai vechi decât cel logico-
epistemologic, sociologia desprinzându-se mai de mult de filosofie, în
timp ce epistemologia abia în a doua jumãtate a secolului nostru a pãºit
pe calea dobândirii autonomiei faþã de filosofie, o datã cu creºterea
ponderii cercetãrilor operaþionale în domeniul reflecþiei filosofice.
Nevoia unificãrii celor douã orientãri acþionaliste s-a resimþit, în
ultimele decenii, în primul rând din raþiunile discursului filosofic
contemporan, un discurs care nu se mai limiteazã doar la speculaþii
ontologice tradiþionale, ci aspirã la criterii de maximã eficienþã ºi,
totodatã, nu se poate reduce la un discurs logico-operaþional
nedimensionat ontologic, neutru faþã de problematica majorã concretã a
omului contemporan. De aceea, am asistat în ultima vreme la edificarea
unui domeniu special de cercetare a praxisului uman, pe care-l reclamã
o gândire filosoficã aplecatã lucid ºi consecvent asupra aspiraþiilor umane,
numai în condiþiile sintezei dintre perspectiva sociologicã ºi cea logico-
epistemologicã. De pe aceste poziþii credem cã se poate cerceta
comprehensiv comportamentul uman ºi se poate alcãtui o problematicã
praxiologicã adecvatã criteriilor ei actuale de eficienþã.
În acest sens, considerãm cã ceea ce numim astãzi praxiologie
trebuie sã grupeze o problematicã teoreticã ºi metodologicã a acþiunii
umane realizatã prin sinteza celor douã planuri de gândire, pânã acum
distincte: pe de o parte, cel al teoriei acþiunii sociale (edificatã pe terenul
* Cf. Parsons, Talcott, The Structure of social Action, The Free Press, New York &
Collier Macmillan, London, 1966 (prima ediþie: Mc-Graw-Hill Book Co., New York
& London, 1937).
** Ideile de bazã ale celor douã articole l-au condus pe Tadeusz Kotarbinski la
elaborarea lucrãrii sale de sintezã, intitulatã Praxiology An Introduction to the Science
of efficient Action (traducerea ediþiei poloneze Traktat of dobrej rabocie, publicatã în
1955), editatã de Pergamon Press, Oxford, 1962.
13

sociologiei), pe care l-a desãvârºit Parsons, iar pe de altã parte, cel al
teoriei acþiunii eficiente (întemeiatã pe terenul logicii ºi epistemologiei),
pe care l-a impus Kotarbiñski.
*
De mai bine de cincizeci de ani, de când praxiologia figureazã ca
disciplinã independentã în ansamblul ºtiinþelor despre om, s-a acumulat
o problematicã imensã care se cere sistematizatã. Kotarbiñski remarca,
de pildã, cu câteva decenii în urmã cã praxiologia se aflã încã în faza
constituirii, deoarece încã n-au fost stabiliþi într-un sistem închegat toþi
termenii primari din care sã se deducã operaþional principiile generale
ale acþiunii, valabile pentru toate domeniile de activitate. Încã sunt
dificultãþi de interpretare izvorâte din relaþia dintre motivaþie ºi scop,
dintre necesitate ºi intenþionalitate, dintre cauzalitate ºi finalitate,
cauzalitate ºi funcþionalitate în structura praxisului.
În multe din lucrãrile consacrate statutului teleologic al acþiunii
umane rãzbesc influenþe teleologice de tradiþie finalistã moºtenite de la
Aristotel prin intermediul tomismului. Triumful ciberneticii ºi succesele
din ultimele patru-cinci decenii ale teoriei generale a sistemelor au adus o
nouã perspectivã problematicii praxiologice. Între altele, au fost elaborate
scheme matriciale ale acþiunii umane pe scheletul conceptului de
retroacþiune. Cibernetica a adus cu sine ºi unele inconveniente. Furaþi de
valoarea metodologicã a conexiunii inverse pentru modelarea relaþiei dintre
acþiune ºi scop, teoreticieni ca Norberth Wiener sau A. Rosenblueth au
acordat statut teleologic oricãrui comportament autoreglat, apropiindu-se
astfel de o tratare comportamental-behavioristã a actului uman.
Mari dificultãþi au fost sesizate în legãturã cu analiza strategiei
acþiunii în plan social macrostructural, motiv pentru care este necesarã o
clasificare a acþiunilor sociale, cu toate cã premisele pe care Parsons le-a
pus în aceastã privinþã au o valoare metodologicã indiscutabilã.
Analiza acþiunii în plan sociologic a stimulat cãutãri de naturã
praxiologicã la nenumãraþi politologi. Iniþiate de Vilfredo Pareto ºi
dezvoltate de politologi ca Alain Touraine, Maurice Duverger, sau chiar
de sociologi ca Raymond Aron sau Pittirin Sorokin, cercetãrile privitoare
la conceptul de acþiune politicã au ridicat pe primul plan necesitatea
unei teorii cuprinzãtoare asupra acþiunii în toate ºtiinþele sociale care
vizeazã un înalt spirit pragmatic ºi operaþional faþã de problemele concrete
ale contemporaneitãþii. Sugestii ºi chiar soluþii interesante în legãturã
cu motivaþia praxiologicã au adus psihologii, îndeosebi cei preocupaþi
de probleme de psihologie experimentalã, cum sunt Jean Piaget ºi Paul
Fraisse. Aportul lor este substanþial mai ales în privinþa analizei relaþiei
14

dintre trebuinþe ºi motivaþii sau a relaþiilor dintre geneza structurilor
inteligenþei ºi dinamica vieþii experimentale. La eforturile acestora s-au
adãugat cercetãrile întreprinse din perspectiva eticii ºi axiologiei în
analiza temeiurilor determinismului praxiologic.
Principala dificultate pe care au întâmpinat-o cercetãrile
praxiologice de facturã logico-epistemologicã a izvorât multã vreme din
neputinþa de a descifra fundamentele întregului determinism praxiologic.
Motivaþiile acþiunii au fost limitate la determinãri de ordin nomologic,
psihologic, teleologic ºi, eventual, axiologic. Nu s-au descifrat temeiurile
cauzale ale tuturor acestor motivaþii ºi, în consecinþã, acþiunea umanã a
rãmas izolatã de cadrul ei social. S-a pierdut astfel din vedere corelarea
acþiunilor cu interesele materiale (economice) ºi spirituale (morale) ale
oamenilor. Tocmai aceste interese individuale sau colective formeazã
principalele mobiluri care animã cauzal activitatea teoreticã ºi practicã
a oamenilor. Interesele, la rândul lor, izvorãsc din natura relaþiilor
economice, sunt funcþie îndeosebi de poziþia pe care o au membrii unei
colectivitãþi, ai unor grupuri sociale faþã de mijloacele de producþie ºi,
în cele din urmã, faþã de caracterul proprietãþii asupra acestora. Rezultã
cã acþiunea oamenilor, fiind motivatã de interese, este de fapt condiþionatã
de natura procesului productiv stimulat de o anume societate ºi, deci, de
fizionomia raporturilor ei, mai ales economice.
Existã, aºadar, o corelaþie strânsã între acþiunea umanã ºi nivelurile
de progres social ºi uman, inclusiv între dezvoltarea economicã ºi cea
socialã de ansamblu o atare viziune deterministã fiind promovatã
precumpãnitor de Marx prin teoria sa asupra modului de producþie ºi
asupra întregului sistem al vieþii sociale (surprins prin conceptul de
formaþiune social-economicã). Este cunoscut, în aceastã privinþã, efortul
lui Antonio Gramsci, care, într-o manierã proprie de interpretare a
filosofiei praxisului, a formulat nenumãrate idei valoroase în domeniul
teoriei acþiunii sociale. Între altele, el interpreteazã acþiunea politicã ca
un tip de activitate socialã motivat de condiþii economice, dar care
angajeazã totalitatea domeniilor activitãþii sociale, inclusiv întreaga
existenþã a societãþii, sub forma blocului istoric. Prin acest concept (de
bloc istoric), Gramsci corecteazã viziunea excesiv relaþionistã a lui Marx
asupra sistemului vieþii sociale, definit ca formaþiune social-economicã,
el corelând politicul cu economicul ºi, prin aceasta, acþiunea socialã în
general cu întregul eºafodaj de niveluri structurale ale vieþii sociale.
Fãrã îndoialã cã sugestiile acþionaliste ale lui Gramsci în ce priveºte
analiza structurii circuitului praxiologic ºi ale altor politologi ºi filosofi
nu au condus la fundamentarea unei teorii specializate asupra acþiunii
sociale. O asemenea teorie s-a constituit graþie cercetãrilor unor gânditori
15

acþionaliºti ca Parsons ºi Kotarbiñski, care au fondat ºcoli cu tradiþie
astãzi în acest domeniu, în care au apãrut nenumãrate studii în legãturã
cu termenii principali ai relaþiei praxiologicce: agent, scop, situaþie,
realizare, precum ºi în legãturã cu motivaþiile cauzal-nomologice,
psihologice ºi teleologice ale acþiunii. Au fost elaborate premise pentru
diverse strategii ale acþiunii, funcþie de anumite stãri de intenþionalitate
ºi volitivitate sau de dificultãþi care pot apãrea în stabilirea þelurilor
acþiunilor sau în corelarea raþiunilor ºi cauzelor în determinarea naturii
actelor umane. S-ar putea adãuga multe asemenea probleme care frãmântã
cercetãrile actuale în domeniul acþiunii umane.
Câºtigul principal rezultat din confruntarea de idei în filosofia ºi
ºtiinþa contemporanã în jurul conceptului de acþiune umanã constã în faptul
cã praxiologia s-a autonomizat tot mai mult ºi evolueazã spre semnificaþia
unei teorii generale a adecvãrii obiectului la subiect. În acest context,
multe din problemele ei speciale în legãturã cu vreun moment sau element
al circuitului praxiologic formeazã obiectul unor discipline praxiologice
independente. Notãm, în aceastã privinþã, preocupãrile tot mai intense în
domeniile teoriei deciziei ºi teoriei conducerii (grupate, în ultima vreme,
în ceea ce se numeºte teoria managementului), discipline de o mare
importanþã operaþionalã în condiþiile anvergurii pe care acþiunea socialã o
are astãzi la nivel macrostructural. De fapt, în mare mãsurã, eficienþa
acþiunii sociale depinde de capacitatea prospectivã ºi decizionalã a factorilor
de rãspundere în sistemul instituþional al organizãrii sociale, de
economicitatea ºi optimizarea operaþionalã a activitãþii de conducere a
acestora. Problema conducerii, în condiþiile actuale, este o problemã de
competenþã ºtiinþificã în sensul cel mai strict al cuvântului, care depãºeºte
cu mult preocupãrile generale de filosofie a acþiunii. Este nevoie de modele
operaþionale de conducere eficientã a întreprinderilor sau instituþiilor
sociale, de un numãr de tehnici moderne de investigare ºi de prospectare a
structurii ºi dinamicii de ansamblu ºi pe sectoare a vieþii sociale.
În toatã aceastã activitate operaþionalã, o funcþie explicativã ºi
metodologicã importantã, dacã nu chiar hotãrâtoare, o are principiul
determinismului. Nu existã alt principiu care sã fie mai des invocat în
definirea statutului logico-metodologic al disciplinelor cunoaºterii ºi
domeniilor practicii ca cel de determinism.
Fiind un principiu cu valoare teoreticã ºi metodologicã atât în
ºtiinþele naturii ºi sociale, cât ºi în ºtiinþele acþiunii, determinismul este
implicit principiu al metateoriei tuturor acestor ºtiinþe, cu particularitatea
cã el este conceput probabilist, din perspectiva unei mecanici aleatorii
care pune un accent deosebit pe acþiunea legii hazardului în structurarea
ºi diacronia sistemelor. În consecinþã, un astfel de principiu, dialectic
16

înþeles ºi cu o largã deschidere spre statisticitate, are o funcþie euristicã
ºi metodologicã deosebitã ºi în ºtiinþa generalã a acþiunii eficiente,
intitulatã generic la sugestia lui Kotarbiñski praxiologie.
Edificiul actual al acestei metaºtiinþe s-a structurat pe temelia
explicaþiilor date succesiv relaþiilor dintre conceptele de cauzalitate,
acþiune, scop, triptic care, începând de la Aristotel ºi pânã astãzi, a constituit
axa fiecãrui sistem filosofic dimensionat acþionalist. Trebuie remarcat,
totodatã, cã relaþia dintre acþiune ºi determinism nu are un sens univoc, ci
biunivoc. La fel cum determinismul, conceput ca principiu de cunoaºtere,
contribuie la descifrarea conceptului de acþiune ºi la constituirea
problematicii praxiologice, tot astfel conceptul de acþiune se dovedeºte a
fi un concept central în teoria determinismului. Prin contactul cu teoria
acþiunii umane, determinismul se îmbogãþeºte cu o nouã ipostaziere,
centralã, credem, pentru ºtiinþele sociale determinismul praxiologic.
Într-adevãr, trecerea în revistã a premiselor teoretice ºi metodologice
principale ale praxiologiei ºi teoriei acþiunii sociale în general, conceputã ca
disciplinã ºtiinþificã independentã, precum ºi a problematicii ºi controverselor
ei actuale, întemeiazã concluzia cã în ansamblul conceptelor care configureazã
teoria ºi principiul determinismului, alãturi de conceptele de interacþiune,
cauzalitate, necesitate, întâmplare, finalitate, posibilitate, probabilitate,
realitate, legitate ºi de structurã, sistem, funcþie, în cercetarea determinismului
fenomenelor sociale, împreunã cu noþiunea de scop, un loc central îl ocupã
conceptul de acþiune. Integrarea acestui concept în sfera conceptelor care
definesc comportamentul uman deschide perspectiva desprinderii, alãturi de
dimensiunile cauzal-nomologicã ºi structural-funcþionalã, a unei dimensiuni
noi a determinismului social, hotãrâtoare pentru surprinderea esenþei
fenomenului uman, ºi anume, dimensiunea praxiologicã.
*
Îndemnaþi de nevoia de a întregi problematica teoriei ºi principiului
determinismului (social) cu aceastã dimensiune praxiologicã, specific
umanã, în primele douã capitole ale lucrãrii de faþã ne propunem o scurtã
retrospecþie asupra premiselor teoretice ºi genezei praxiologiei
contemporane ºi prezentarea în perspectiva principiului actual al
determinismului controverselor actuale cu privire la statutul motivaþional
ºi teleologic al acþiunii umane.
Luând ca puncte de sprijin contribuþiile mai de seamã ale
sociologiei ºi praxiologiei contemporane, în capitolul al III-lea propunem
unele puncte de vedere cu privire la obiectul ºi problematica praxiologiei.
În acest cadru, oferim spre dezbatere modele ºi scheme de interpretare a
acþiunii umane ºi a sistemului social de acþiune.
17

Pe baza ideilor avansate în legãturã cu structura ºi motivaþia acþiunii
sociale, în capitolul al IV-lea încercãm o analizã a relaþiilor dintre subiect ºi
obiect în perspectivã praxiologicã. Principala observaþie care ne cãlãuzeºte
este aceea cã în relaþia praxiologicã nu avem de-a face numai cu o relaþie
între subiect ºi obiect, în sensul gnoseologic tradiþional de interpretare a
acestor termeni, ci cu o relaþie mult mai cuprinzãtoare, pe care am numit-o
relaþie între agent ºi existent. În structura ei, aceastã relaþie cuprinde ºi alte
relaþii ale omului cu realitatea: relaþia gnoseologicã, relaþia psihologicã,
relaþia teleologicã, relaþii prospectiv-futurologice, relaþii situaþionale, relaþii
realizatoare, din împletirea cãrora rezultã structurarea unui sistem praxiologic
de relaþii între om ºi realitate. Corespunzãtor acestui sistem se formuleazã
ºi se propun un numãr de scheme ºi modele ale determinismului praxiologic
atât la nivelul fiecãrei dimensionãri componente, cât ºi la nivel global. Din
împletirea lor rezultã elemente pentru formularea unei ipoteze generale cu
privire la structura acþiunii sociale.
În capitolul al V-lea vom surprinde sistemul ºi tipologia acþiunilor
sociale, în perspectiva cãrora vom încerca sã sugerãm unele puncte de
vedere asupra problematicii generale a sociologiei, iar în capitolul al
VI-lea ne exprimãm, dintr-o perspectivã acþionalistã modernã, opiniile
privind structura organizaþionalã a societãþii ºi tipologia acestor structuri
în societãþile contemporane. Urmãtoarele douã capitole (al VII-lea ºi al
VIII-lea) au în atenþie analiza idealului ºi normelor în acþiunea socialã
ºi raporturile dintre ºtiinþã ºi teleologie în construcþia viitorului,
argumentând cã viitorul este nu numai dat oamenilor, ci, cu precãdere,
ales ºi creat de ei.
Capitolul al IX-lea, pe temeiul analizelor desfãºurate în capitolele
anterioare privitor la structura lanþului praxiologic, îºi propune definirea
conceptului de eficienþã ºi clasificarea factorilor ºi criteriilor de eficienþã
ale acþiunilor sociale, în funcþie de care, în capitolul de încheiere, sunt
trecute în revistã, din aceeaºi perspectivã acþionalistã, conceptele de bazã
ale filosofiei sociale concluzia generalã care se desprinde fiind aceea
cã praxiologia, sau teoria acþiunii sociale eficiente este un domeniu
prioritar al gândirii sociale contemporane.
18

I
EVOLUÞIA ISTORICÃ
A GÂNDIRII ACÞIONALISTE
În istoria gândirii umane s-au purtat numeroase controverse în jurul

conceptului de acþiune (socialã), chiar dacã termenul de praxiologie ca
ºtiinþã generalã a acþiunii umane, dupã cum observã Jean J. Ostrowski 1,
s-a constituit târziu*. Primul sistem cvasicomplet de praxiologie, în
înþelesul de disciplinã specialã deja constituitã, a apãrut în 1955, prin
lucrarea lui Tadeusz Kotarbiñski, intitulatã Traktat o dobrej rabocie**.
El dãduse, însã , o primã expunere succintã a ideilor praxiologiei
încã în 1913, în lucrarea sa Szkice praktyczne, iar în 1937 a mai publicat
un eseu cu privire la tipologia sistemelor de acþiune; în acel an a apãrut
independent ºi voluminosul tratat al lui Talcott Parsons despre Structura
acþiunii sociale***.
Contribuþii la punerea problemei au adus încã marii gânditori ai
antichitãþii. Într-un anume sens, Aristotel a pus bazele filosofiei practicii
prin conceptele de scop ºi mijloc, pe care le va prelua în sens exclusiv
finalist dupã aproximativ cincisprezece secole, Toma dAquino. ªi
cum, în mare parte, teleologia finalistã a fost compromisã prin
absolutizarea ideii de scop luatã în sens de predeterminare raþionalã,
exterioarã, ca acþiune supranaturalã , continuatorii filosofiei practicii
de mai târziu (între care Hume ºi Kant) ºi-au concentrat atenþia mai ales
asupra problemei mijloacelor de care depinde acþiunea, orientare din
1
Jean J. Ostrowski, Essai dune Typologie métapraxéologique, în Akten des XIV.
Internationalen Kongresses für Philosophie, Wien, 2 9 September 1968, Band 2, Verlag
Herder Wien, 1968, p. 541.
*Alfred Victor Espinas, remarcã Ostrowski, pune pentru prima oarã bazele unui studiu
analitic al acþiunii umane cãreia îi dã numele de praxiologie (în Les origines de la
technologie, Paris, F. Alcan, 1897, carte al cãrei prim capitol, intitulat Technologie physico-
téléologique, a apãrut în Revue phylosophique, Paris nr. 2, 3, Aout, September, 1890).
** Tradus în limba englezã sub titlul Praxiology An Introduction to the Science of
Efficient Action, Pergamon Press, Oxford, 1965.
*** Talcott Parsons, The Structure of Social Action, McGraw-Hill Book Co., New
York & London (a patra ediþie a fost publicatã în The Free Press, New York & Collier-
Macmillan, London, 1966).
19

care au izvorât ulterior, în gândirea filosoficã a ultimului pãtrar al
secolului trecut ºi prima jumãtate a secolului nostru, pragmatismul ºi
instrumentalismul (Peirce, Dewey, James).
O altã linie de gândire teoreticã pe care s-a sprijinit praxiologia în
efortul ei de constituire porneºte de la Platon sau chiar de la sofiºti, de la
care a fost preluatã noþiunea de artã utilã, ca un concept de bazã al sistemelor
lor practice. Tradiþia acestora, care a durat ºi în epoca medievalã, a fost
reluatã de enciclopediºtii secolului al XVIII-lea, de logicieni ºi economiºti
din secolul al XIX-lea (ca John Stuart Mill, William Whewell) sau de filosofi
ºi naturaliºti ca Herbert Spencer, care, în pragul secolului al XX-lea, era
preocupat de analiza conduitei oamenilor.
La o analizã mai atentã a acestor izvoare teoretice ale praxiologiei*
se poate face constatarea cã evoluþia conceptului de acþiune a fost
permanent însoþitã (corelându-se reciproc) de evoluþia conceptelor
determinismului ºi, în mod deosebit, a celui de cauzalitate. Se poate
observa, de asemenea, cã într-o mare mãsurã controversele în cadrul
conceptelor de determinism ºi de acþiune, fuziunea lor, au depins de
modul în care ele s-au raportat la conceptul de scop ºi, într-un sens mai
larg, la cel de finalitate, astfel încât întotdeauna ideile de determinare ºi
de acþiune au avut o coloraturã teleologicã.
Acest lucru nu este lipsit de semnificaþii: pe de o parte, ne ajutã sã
reconstruim climatul teoretic al genezei ºi evoluþiei acestor concepte,
iar pe de altã parte, ne oferã premise metodologice pentru o regândire a
acestor concepte fundamentale în oricare domeniu teoretic al ºtiinþei ºi
filosofiei contemporane. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astãzi, ºtiinþa
ºi filosofia au o deosebit de accentuatã funcþie praxiologicã, concretizatã
într-o finalitate materialã ºi practic-politicã nemijlocitã. Axa acestui efort
de redefinire a conceptelor de determinism ºi acþiune umanã este relaþia
cauzalitate-scop-acþiune, trinitate care intervine în precizarea
semnificaþiei fiecãruia dintre aceºti trei termeni.
Precizãm, totodatã, cã ceea ce numim aici redefinire nu are în
vedere critica unor definiþii anterioare de prestigiu. La o analizã atentã,
observãm, de pildã, cã niciodatã gânditorii acþionaliºti situaþi pe poziþii
raþionaliste nu au explicat sau definit conceptul de acþiune umanã în
afara determinismului sau ideilor de scop ºi finalitate. Modul cum sunt
uneori comentate aceste definiþii a condus la unilateralizãri, la
schematism. Între altele, amintim faptul cã multã vreme conceptul de
* În prezentarea sumarã a izvoarelor teoretice ale praxiologiei am folosit în mare
parte comunicarea lui J.J. Ostrowski, citatã mai sus, care realizeazã o admirabilã schiþã
istoricã a evoluþiei ºi constituirii ºtiinþei generale a acþiunii, conceputã de autor ca o
disciplinã metateoreticã (metapraxiologicã).
20

teleologic a fost ocolit, dacã nu chiar proscris, fiind exclus din teoria
determinismului, ºi, corespunzãtor, a avut o prezenþã limitatã în însãºi
definirea conceptului de practicã.
În aceiaºi ordine de idei, socotim a fi de neînþeles faptul cã, în
studiile ºi tratatele de teoria acþiunii, în cele de metapraxiologie sau de
istoriologie a praxiologiei , de exemplu, în comunicarea lui Ostrowski
menþionatã anterior , nu figureazã la modul cuvenit aportul lui Hegel ºi
de loc contribuþia lui Marx la fundamentarea ºtiinþei praxis-ului.
Sintetizând principalele tradiþii ale filosofiei practicii, Hegel, în
capitolul III (Teleologia) al celei de-a doua secþiuni (Obiectivitatea) a
pãrþii a doua (Logica subiectivã) din ªtiinþa logicii, insistã într-o viziune
modernã, veritabil praxiologicã, asupra corelãrii conceptelor de scop ºi
mijloc. În aceastã privinþã, Hegel deschide o perspectivã raþionalistã în
interpretarea conceptului de scop. Dacã gândirea aristotelicã tradiþionalã,
semnificatã exclusiv teist de Toma dAquino, concepea scopul ca un
atribut ce þine de competenþa transcendentului, Hegel concepe scopul ca
o dimensiune proiectiv-anticipatoare a subiectului, situat în imanent,
având funcþie mijlocitoare în procesul obiectivãrii.
Preocupat de problema criteriilor de obiectivare a subiectului,
Hegel considerã, de pildã, scopul drept ...conceptul subiectiv ca tendinþã
esenþialã ºi impuls de a se afirma în exterior ºi, totodatã, conceptul
care în obiectivitate a ajuns la sine însuºi.... Scopul este, aºadar, privit
ca o relaþie de autodeterminare a subiectului în raport cu obiectul, o
relaþie de exteriorizare a subiectului dublu ipostaziatã: atât ca reflectare
în sine, cât ºi ca reflectare în afarã.
Deºi defineºte scopul ca dimensiune a subiectivitãþii, Hegel
precizeazã totodatã cã, în miºcarea sa, în procesul înfãptuirii, scopul
este o condiþie de suprimare a subiectivitãþii, de trecere a subiectivului
în obiectiv2. Acest proces de obiectivare a subiectului îºi are doar o primã
premisã în scop, o premisã teoreticã; adevãrata realizare a trecerii
subiectivului în obiectiv fiind mijlocul. Prin intermediul mijlocului,
scopul se uneºte cu obiectivitatea, unindu-se în aceasta cu sine însuºi...
Scopul are nevoie de mijloc pentru înfãptuirea lui....
Cu toate cã defineºte mijlocul, în primul rând ca un termen mediu al
silogismului, ceea ce îndeamnã la interpretarea relaþiei dintre subiect ºi
obiect ca o relaþie logicã ºi nu ca un raport material, Hegel are meritul deosebit
de a fi înþeles totuºi mijlocul ca activitate, ca termen mediu în relaþia de
transformare a obiectului de cãtre subiect, ceea ce conferã conceptului de
2
Cf. G.W.F. Hegel, ªtiinþa logicii (traducere de D.D. Roºca), Bucureºti, Editura
Academiei, 1966, p. 742744.
21

mijloc, în cele din urmã, un statut praxiologic în multe privinþe apropiat de
modul acþionalist actual de definire a mijloacelor acþiunii practice.
Mijlocul, luat în sine, precizeazã de asemenea Hegel, este inferior
scopului, este un simplu obiect mecanic, nu poartã în sine premisele
activismului, acestea fiindu-i conferite de scop. Obiectul are, deci, faþã
de scop, caracterul de a fi neputincios ºi de a-l servi; scopul e subiectivitatea
sau sufletul lui, subiectivitate care are în ea latura ei exterioarã. Aºadar,
dupã cum rezultã din observaþiile lui Hegel, numai prin intermediul scopului
mijlocul devine instrument al activitãþii practice, concluzie care i-a inspirat
lui Marx concepþia sa cu privire la rolul uneltelor (instrumente ale muncii)
în determinismul vieþii sociale.
Corelarea mijlocului cu scopul, condiþionarea esenþei fiecãruia din
aceste douã concepte de prezenþa celuilalt, conduce, în cele din urmã, pe
Hegel, la definirea scopului însuºi ca activitate: ...Scopul este activitate
ºi nu mai e simplu impuls ºi tendinþã, tocmai fiindcã în mijloc momentul
obiectivitãþii e afirmat în modul sãu determinat ca un ce exterior ºi unitatea
simplã a conceptului posedã acum în sine obiectivitatea ca atare.
Toate aceste precizãri ale lui Hegel3 oferã preþioase elemente pentru
o interpretare praxiologicã modernã a însuºi conceptului de scop, concept
care, datoritã filiaþiei tomiste a evoluþiei sale, a avut ºi are de multe ori ºi
astãzi o coloraturã pregnant finalistã ºi teleologist-teologicã.
Dar, cea mai valoroasã contribuþie a lui Hegel la întemeierea
praxiologiei moderne, în special la fundamentarea teoriei actuale asupra
acþiunii sociale, constã în explicaþia datã de el scopului înfãptuit 4. În primul
rând, el instituie argumentat ideea cã trecerea de la intenþie la realizare este
mediatã de mijloace. Înfãptuitul nu este însã efectul oricãrei activitãþi
transformatoare a subiectului, ci numai al acelei activitãþi care are valoare
pentru subiect. Mijlocul acþiunii capãtã, astfel, valoare praxiologicã numai
dacã mediazã un proces de umanizare a obiectului; în alte condiþii, el rãmâne
pur ºi simplu obiect ºi nu mijloc pentru scopul care l-a generat. Scopul
activ în mijlocul sãu nu trebuie deci sã determine obiectul nemijlocit ca pe
un ce exterior, ci acesta trebuie prin el însuºi sã se contopeascã în unitatea
conceptului, sau acea activitate exterioarã a scopului prin mijlocul sãu trebuie
sã se determine pe sine ca mijlocire ºi sã se suprime.
În al doilea rând, Hegel condiþioneazã realizarea scopului (prin
intermediul mijlocului) de acþiune, insistând astfel, în determinismul
sãu praxiologic, pe triada fundamentalã a praxisului: scop-mijloc-acþiune.
Acþiunea este caracterizatã, pe de o parte, ca violenþã (faptul cã scopul
se raporteazã nemijlocit la un obiect poate fi considerat ca violenþã...),
3
Ibidem, p. 744747.
4
Ibidem, p. 747755.
22

termen luat în accepþia de transformare, modificare, schimbare provocatã
obiectului de cãtre subiect conform scopului, iar pe de altã parte, ca
vicleºug (faptul cã scopul se situeazã în relaþie mijlocitã cu obiectul,
intercalând între sine ºi acesta un alt obiect, poate fi considerat ca vicleºug
al raþiunii), termen care semnificã precedarea actului propriu-zis de un
moment cognitiv, deliberativ, implicat de asemenea în proiecþia
teleologicã iniþialã a subiectului asupra obiectului transformãrii. Tocmai
prin acest vicleºug, în activitatea practicã subiectul nu se dizolvã în
obiect, ci îºi adecveazã pentru sine obiectul.
Acþiunea ne apare simultan, în aceastã perspectivã, atât ca activitate
cognitivã, cât ºi ca activitate transformatoare, care, printr-o dublã
mediere (a scopului ºi a mijloacelor), obiectiveazã subiectul ºi
subiectiveazã obiectul. Se aflã prefiguratã aici o idee antropologicã
fundamentalã, respectiv ideea cã în procesul cunoaºterii ºi al practicii
omul umanizeazã natura ºi, totodatã, se umanizeazã pe sine.
În al treilea rând, din definirea acþiunii ca unica modalitate de
trecere reciprocã a subiectivului în obiectiv, în care mijlocul joacã rol de
mediator exterior, iar scopul de termen mediu interior, Hegel ajunge la
cristalizarea unei idei fundamentale pentru înþelegerea mecanismului
procesului istoric uman, anume la concluzia cã, în caracterizarea esenþei
fenomenelor sociale, hotãrâtoare este nu atât cercetarea scopurilor
acþiunii, cât cercetarea mijloacelor acesteia, deoarece, în ultimã instanþã,
mijloacele subordonate scopurilor sunt prelungiri ale interioritãþii în
exterioritate. Scopurile doar potenþeazã acþiunea, trecerea de la potenþã
la act fiind mijlocitã de unelte, de instrumente. ...Mijlocul este acela în
care se manifestã raþionalitatea scopului ca una ce se conservã în acest
altceva exterior ºi tocmai datoritã acestei exterioritãþi. Iatã de ce mijlocul
este superior scopurilor mãrginite ale finalitãþii exterioare, plugul este
mai demn de consideraþie decât sunt nemijlocit foloasele pe care ni le
procurã ºi în scopul cãrora el existã. Unealta se pãstreazã, în timp ce
satisfacþiile nemijlocite trec ºi sunt uitate. Datoritã uneltelor sale, omul
are putere asupra naturii exterioare, chiar dacã, prin scopurile pe care le
urmãreºte, el este mai curând atârnãtor de ea.
Este prefiguratã aci esenþa concepþiei hegeliene asupra istoriei, o
concepþie în care, dupã cum se poate conchide din lectura acestui text,
sociologia interfereazã intim cu praxiologia. Societatea umanã îºi are
dimensionatã procesualitatea în acþiune, în practica social-istoricã, în
primul rând în activitatea de producþie, în dezvoltarea cãreia rolul
determinant îl au nu numai scopurile oamenilor, intenþiile, nevoile lor
subiective, ci ºi mijloacele lor productive, uneltele, instrumentele de
producþie. Incontestabil cã Marx, în elaborarea concepþiei sale asupra
23

istoriei, a plecat de la Hegel ºi cã, deci, în fond, nu numai filosofia istoriei,
ci ºi sociologia marxistã îi datoreazã mult lui Hegel.
În al patrulea rând, continuându-ºi raþionamentul dialectic în
legãturã cu dimensiunea cauzalã a raportului teleologic dintre subiect ºi
obiect, în care acordã primordialitate mijloacelor în determinarea
procesului istoric, Hegel afirmã cã în activitatea teleologicã se împletesc
începutul ºi sfârºitul unei acþiuni, consecinþa ºi temeiul, cã ea este
o devenire a devenitului. Aceasta semnificã o admirabilã sugerare a
principiului istorismului, din care este deductibilã ideea de progres.
Întrucât progresul este condiþionat de succesiunea nelimitatã a unor
momente de obiectivare a subiectului în procesul acþiunii ºi cum
hotãrâtoare sunt mijloacele în înfãptuirea procesului de obiectivare,
rezultã, în cele din urmã, cã progresul este progresul infinit al mijlocirii,
al unei mijlociri în care scopul poate fi mijloc ºi mijlocul scop. Produsul
acþiunii desfãºurate în vederea uni scop nu e altceva decât un obiect
determinat de un scop ce-i este exterior; el este deci acelaºi lucru ca ºi
mijlocul. Prin urmare, în chiar un astfel de produs rezultatul e numai un
mijloc, ºi nu un scop înfãptuit....
Prin definirea scopului înfãptuit ca mijloc ºi invers, Hegel
prefigureazã o altã idee fundamentalã a gândirii acþionaliste
contemporane, respectiv, evidenþiazã importanþa activitãþilor în care
scopul îl reprezintã producerea uneltelor. Nu se poate face în acest caz
distincþia precisã dintre cauzã ºi efect, dintre mijloc ºi produs, produsul
este însuºi mijlocul, ceea ce este efect într-un ciclu acþional devine
instrument în alt ciclu acþional.
Hegel dezvãluie rolul mijloacelor în calitate de scop al
acþiunii în continuitatea procesului istoric, potrivit urmãtoarei scheme:
scop ® mijloc ® produs (mijloc) ® produs etc. Scopul înfãptuit
este mijloc ºi invers: adevãrul mijlocului este totodatã acela de a fi
scop real ºi prima suprimare a obiectivitãþii e deja ºi a doua, dupã cum
a doua s-a dovedit cã o conþine pe prima.
Cu toate cã, în cele din urmã, prin interacþiunea subiectului cu
obiectul în cadrul explicaþiei teleologice, Hegel considerã cã mijloacele
de obiectivare a subiectului nu semnificã altceva decât faptul cã ele
(mijloacele) sunt un factor mediator de obiectivare a subiectului în idee,
o reîntoarcere obiectivã în sine a conceptului ( acþiunea practicã fiind,
în acest caz, doar o relaþie între ipostaza subiectivã ºi cea obiectivã a
ideii, în care subiectul îºi exercitã funcþia sa constructivã în raport cu
obiectul-idee), meritul sãu rãmâne incontestabil în punerea pietrelor de
temelie ale praxiologiei contemporane ºi, îndeosebi, în crearea premiselor
pentru elaborarea determinismului praxiologic.
24

Cu toate sugestiile preþioase în vederea fundãrii unei teorii a acþiunii
umane, în care activitatea subiectului de transformare nemijlocitã a
obiectului este conceputã ca o condiþie a statutului existenþial al esenþei
umane, Hegel n-a reuºit sã înþeleagã practica, acþiunea autentic
transformatoare a oamenilor, ca relaþie socialã; elementele filosofiei
hegeliene a practicii n-au fost integrate în domeniile filosofiei sociale
sau filosofiei istoriei, rãmânând exclusiv de domeniul logicii, concepute
în dubla sa dimensionalitate: subiectivã ºi obiectivã. Întemeierea
conceptului de practicã pe o explicaþie sociologicã ºi antropologicã, ce
îi conferã statutul ontico-praxiologic de acþiune socialã se realizeazã
pentru prima oarã în marxism.
Lãsând la o parte faptul cã filosofia marxistã ºi-a propus nemijlocit o
finalitate praxiologicã (filosofia, spunea Marx în cunoscuta sa tezã a 11-a
despre Feuerbach, îºi are raþiunea de a fi numai dacã este o armã nemijlocitã
a practicii, dacã are rol transformator5), Marx (în colaborare cu Engels) a
avut numeroase contribuþii legate de întemeierea unei teorii filosofice a
acþiunii. Enumerãm, între altele: analiza, pentru prima oarã, a conceptului
de practicã, definitã ca expresie a unei relaþii materiale, transformatoare
între subiect ºi obiect, relaþie în care subiectul se raporteazã deliberat, orientat
(scop) la obiect, prin intermediul unor mijloace, instrumente (fiind astfel
prefiguratã schema generalã a acþiunii umane eficiente preconizatã de
Kotarbiñski ºi Parsons: agent ® mijloace® scop® obiect6); analiza unitãþii
dintre practicã ºi cunoaºtere, sugerându-se astfel cã acþiunea umanã este
concomitent practicã ºi teoreticã, ºi, prin aceasta, cã principala condiþie a
eficienþei acþiunii este obþinerea adevãrului despre fenomenele din naturã
ºi societate, calea de obþinere a acestuia fiind mijlocitã de luarea în
consideraþie a principiului cauzalitãþii7; analiza în profunzime a unor specii
ale acþiunii umane (remarcãm, în mod deosebit, practica de producþie
munca8; practica social-politicã acþiunea politicã cu precãdere în sensul
de acþiune revoluþionarã9);conceperea practicii ca factor generativ ºi ca
statut existenþial al omului, concept de bazã al ºtiinþei despre om10
nemaivorbind de faptul cã în filosofia marxistã conceptul de practicã joacã
5
Cf. K. Marx, Teze despre Feuerbach (teza 11).
6
Cf. K. Marx, Manuscrisele economico-filosofice din 1844; Teze despre Feuerbach;
F. Engels, Ludwig Feuerbach ºi sfârºitul filosofiei clasice germane.
7
Cf. F. Engels, Anti-Düring; Dialectica naturii.
8
Cf. K. Marx, Contribuþii la critica economiei politice;F. Engels, Rolul muncii în
procesul transformãrii maimuþei în om.
9
Cf. K. Marx ºi F. Engels, Manifestul Partidului Comunist; K. Marx, Critica
programului de la Gotha.
10
Cf. K. Marx, Manuscrisele economico-filosofice din 1844; Teze despre Feuerbach.
25

un rol central, datoritã cãrui fapt, concepþia filosoficã a lui Marx a fost
apreciatã de Gramsci ca filosofie a praxisului*.
Unul din sociologii puternic influenþaþi de Marx, care a pus în centrul
cercetãrilor sale conceptul de acþiune socialã, a fost Vilfredo Pareto. În
majoritatea lucrãrilor sale11, Pareto considerã viaþa socialã ca fiind o sintezã
a acþiunilor umane. În concepþia sa sociologicã, în fond structuralistã,
societatea apare ca un sistem, un complex de acþiuni elementare. Prin aceastã
viziune holistã, în care întregul este o sintezã a elementelor, Vilfredo Pareto
evitã sociologismul ºi pune în valoare individul în determinismul vieþii
sociale. În aceastã perspectivã, în Cursul sãu de economie politicã afirmã cã
psihologia este baza oricãrei ºtiinþe sociale ºi cã numai într-o asemenea
viziune se poate construi o tipologie a acþiunilor umane. El distinge, în aceastã
privinþã, douã specii principale de acþiuni: acþiuni logice ºi acþiuni nonlogice,
din împletirea cãrora rezultã patru categorii fundamentale de acþiuni: acþiuni
experimentale ºi logice; acþiuni experimentale ºi nonlogice; acþiuni
neexperimentale ºi logice; acþiuni neexperimentale ºi nonlogice.
Dând acþiunilor logice semnificaþia subiectivitãþii ºi acþiunilor
nonlogice semnificaþia obiectivitãþii, prin cele patru categorii fundamentale
de acþiuni, Vilfredo Pareto schiþeazã corelaþia dintre subiectiv ºi obiectiv în
viaþa socialã. Istoria omenirii este astfel conceputã, pe de o parte, ca rezultantã
a acþiunilor umane concrete, individuale, ca o consecinþã a înfãptuirii unor
acþiuni logice (se pune în valoare astfel rolul factorului subiectiv în
dezvoltarea socialã), iar pe de altã parte, ca un domeniu de obiectivitate, ca
o determinare izvorâtã din exercitarea acþiunilor nonlogice ale oamenilor.
Însuºi comportamentul uman individual apare ca o sintezã a acestor
determinãri logice ºi nonlogice, astfel încât istoria, în totalitatea ei, ca
sintezã între individual ºi social, este punctul de intersecþie al obiectivitãþii
ºi subiectivitãþii, iar conºtiinþa istoricã este, totodatã, o conºtiinþã subiectivã.
Este important de reþinut cã determinismul social este explicat de
Pareto în primul rând prin acþiuni nonlogice (în care nu existã o legãturã
între mijloace ºi scop), fapt pentru care el acordã un rol limitat acþiunilor
* În acest sens, de acord cu Gramsci, nu suntem de acord cu sintagma de materialism
dialectic ºi istoric, pe care i-o atribuie filosofiei marxiste (la sugestia lui Engels) Plehanov,
preluatã ulterior de Lenin ºi Buharin sintagmã ce a fãcut epocã în întreaga ideologie
postmarxistã. Se poate accepta sintagma de materialism dialectic (pe care o practicã ºi
neoraþionalismul contemporan), dar cea de materialism istoric nu a fost niciodatã folositã
de Marx, chiar dacã el atribuia relaþiilor economice, care formeazã baza societãþii,
caracterul de raporturi materiale (în sensul de raporturi obiective).
11
Cf., Vilfredo Pareto, Cours dEconomie politique, publié par G. H. Bousquet et G.
Busino, Librairie Droz, Geneve, 1964; Les Systemes socialistes, publié par G. Busino, Librairie
Droz, Geneve, 1965; Traité de sociologie générale, Lausanne, Paris, 1917 1919.
26

logice (acþiuni în care scopul obiectiv este un scop imaginar, strãin acestor
domenii). Se observã aci o anumitã respingere a voluntarismului ºi o
subliniere a determinismului obiectiv în explicarea mecanismului vieþii
sociale. Adevãrul istoric nu þine cont de utilitate, nu existã o coincidenþã
între adevãr ºi utilitate. Utilitatea este atribuitã acþiunilor elementare
individuale, iar adevãrul este o sintezã a acestora, þine de universalitate.
Într-un fel, Pareto subordoneazã utilitatea adevãrului, similar subordonãrii
individualului de cãtre social, subiectivului de cãtre obiectiv.
Accentul pus pe acþiunile nonlogice nu-l conduce însã pe Pareto la
fatalism. El relevã natura creatoare a activitãþii experimentale, cãreia îi
atribuie ca eficienþã posibilitatea obiectivãrii. Prin acþiune conºtientã,
oamenii îºi exercitã rolul lor activ, se integreazã în obiectivitate.
În sistemul de motivaþii care întemeiazã acþiunile oamenilor, Pareto
acordã un loc important motivaþiilor psihologice. Un mare numãr de acte
sunt dictate sau inspirate, spune el, de sentimente. Oamenii cautã sã dea de
cele mai multe ori o aparenþã logicã unor acte care-ºi au sursa în sentimente,
elaboreazã teorii cãrora le atribuie paternitatea, ele având de fapt o motivaþie
socialã mai profundã. În acest mod, acþiunile logice se întemeiazã, în cele
din urmã, pe motivaþii nonlogice, fapt care conferã atributul necesitãþii
obiective scopurilor ºi acþiunilor subiective. Se cristalizeazã, astfel, ideea
cã actul este rezultatul unei nevoi sau al unei dorinþe.
Prin aceastã subordonare a logicului de cãtre psihologic, Pareto
pãstreazã de la Marx semnificaþia obiectivã a determinismului social
(structura oricãrei acþiuni logice umane, individuale ºi sociale,
întemeindu-se pe interese ºi mobiluri obiective) ºi, totodatã, se apropie
de psihanalizã (Freud, Jung) sau de structuralismul genetic (J. Piaget) ºi
antropologic (Claude Lévi-Strauss), pentru care structurile logice ºi,
respectiv, conºtiente se întemeiazã pe structuri psihice mai profunde,
subconºtiente sau inconºtiente. Se poate chiar vorbi de o prefigurare de
cãtre Vilfredo Pareto a praxiologiei lui Kotarbiñski în ce priveºte definirea
rolului propoziþiilor psihologice în motivarea praxisului.
Prin studiul unui mare numãr de teorii, de conduite, de modalitãþi,
de expresii, de practici curente, el a ajuns la concluzia cã procesul de
raþionalizare poate fi considerat ca un fenomen compus din douã
elemente: un element a, constant, adicã un nucleu nonlogic, instinctiv,
expresie a sentimentelor umane care stabilesc raporturi între lucruri ºi
acordã valoare de simboluri unor fapte extrapolate din viaþa cotidianã;
un element b, variabil, ceea ce semnificã faptul cã interpretãrile pe
care oamenii ºi le oferã pentru a justifica o anumitã acþiune, un anumit
fapt sau un anumit raport, nu exprimã altceva decât tentaþia lor de a reda
logic tendinþe proprii (nonlogice).
27

Elementul constant a a fost numit de Pareto reziduu*, iar elementul
b derivat**.
Primul element (a) corespunde anumitor instincte ale oamenilor,
concepute ca determinãri sociale, ºi nu individuale, iar al doilea element (b)
corespunde activitãþii spiritului pentru a conferi raþiune primului element (a).
Tocmai datoritã acestei subordonãri a logicului faþã de nonlogic, a
raþionalului faþã de instinct (reziduu), Pareto face apel la psihologie ºi
chiar la biologie în fundamentarea explicaþiilor sociologice oferind,
pe aceastã cale, o sintezã între subiectiv ºi obiectiv în interpretarea
determinismului social. Acordând prioritate elementului constant (a) în
determinismul fenomenelor sociale, în Tratatul sãu de sociologie el trage
concluzia cã întotdeauna caracterul reziduului determinã caracterul
acþiunilor umane. Afirmã chiar cã reziduul poate determina ºi acþiunile
logice în cazurile în care agentul reuºeºte sã stabileascã un raport între
mijloace ºi scopuri. Se desprinde, astfel, concluzia cã, pentru Pareto,
obiectivul determinã subiectivul în viaþa socialã.
Considerând reziduurile (instinctele) ca factori determinanþi ai
acþiunilor sociale, iar derivãrile numai ca aparenþe logice ale
sentimentelor iraþionale, Pareto alunecã însã într-o psihosociologie abisalã,
care, în cele din urmã, exclude socialul propriu-zis din explicaþia
sociologicã. Interesele care motiveazã acþiunile nonlogice ale oamenilor
ºi, de asemenea, pe cele logice sunt dictate de un complex instinctual.
Obiectivitatea în viaþa socialã se reduce la un domeniu subiacent socialului,
domeniu care este exclusiv de competenþa psihologiei ºi biologiei. Pe acest
teren, Vilfredo Pareto se întâlneºte cu behaviorismul, fapt confirmat prin
* Elementul reziduu este clasificat de Pareto în urmãtoarele grupe: 1) instinctul
combinãrii (exprimat, între altele, ºi de sentimentul unitãþii, al uniformizãrii, manifestat
chiar în nevoia unei abordãri logice); 2) persistenþa agregãrii (un fel de sentiment gregar,
manifestat în raporturi familiale, de clasã, de colectivitate în general ºi chiar la nivelul
unificãrii logice condiþionatã de nevoia de abstractizare); 3) nevoia de manifestare a
sentimentelor prin acte exterioare (nevoia acþiunilor de exteriorizare ºi chiar de exaltare
religioasã); 4) sociabilitatea (ajungându-se pânã la sentimentul ierarhizãrii, sentimentul
superioritãþii, al inferioritãþii, nevoia de aprobare a colectivitãþii, ascetism); 5) integra-
tivitatea individului ºi a dependenþelor sale (sentiment care contrasteazã cu alterarea
echilibrului); 6) instinctul sexual.
** Elementul derivat este clasificat în patru grupe: 1) afirmarea (unor fapte experimentale
ºi imaginare, melanj de fapte ºi sentimente); 2) autoritatea (a unuia sau mai multor oameni,
a tradiþiilor, uzanþelor ºi obiceiurilor, a fiinþei divine etc.); 3) acordul cu sentimentele sau cu
principiile (întemeiat pe interese individuale sau colective, pe entitãþi juridice, metafizice,
supranaturale); 4) dovezi verbale (fiind posibili termeni indeterminaþi pentru designarea unor
lumi reale, ºi invers: termeni care desemneazã acelaºi sens, sau sens desemnat de mai mulþi
termeni, metafore, alegorii, analogii, termeni fãrã corespondent concret etc.).
28

aceea cã, dupã cum se exprimã unul din cei mai cunoscuþi comentatori ai
sãi, Giovanni Busino, el lasã sã se înþeleagã indirect cã derivaþiile sunt
un fel de subspecii ale reziduurilor. Se ajunge, astfel, la ideea cã
elementele de raþionalitate în viaþa socialã au un rol subordonat, doar de
exprimare a unor raporturi instinctuale, ceea ce înseamnã cã raþiunii nu i
se acordã vreo eficienþã în determinismul social obiectiv.
Fãrã a ne mai opri ºi la alte contribuþii ale sale, cum ar fi aceea cu
privire la structurile de clasã ºi la raporturile dintre mase ºi elite, sau la
cele cu privire la conceptul de acþiune politicã (asupra cãrora avem ºi o
serie de rezerve de ordin teoretic ºi ideologic), relevate de mulþi sociologi
contemporani (printre care ºi R. Aron ºi T. Parsons), se poate aprecia,
dupã cum subliniazã Parsons, cã V. Pareto este un mare pionier al
sociologiei ºi praxiologiei contemporane. Meritul sãu deosebit constã
în faptul cã în explicaþia sociologicã asupra arhitectonicii vieþii sociale
a folosit cu precãdere noþiunile de sistem ºi de acþiune, într-o schemã
explicativã ºi metodologicã determinist-cauzalã. Dupã cum se pronunþã
G. Busino în Introducerea sa la volumul de studii ºi articole al lui Pareto,
intitulat Mituri ºi ideologie12, acesta a elaborat o metodologie a
cunoaºterii istorice, atrãgând atenþia asupra unei realitãþi nebãnuite dar
complexe ºi bogate, cu conflictele ºi sentimentele sale ireductibile,
realitate care formeazã domeniul obiectivitãþii sociale. Totodatã, a
elaborat ºi o metodologie a istoriei care þine cont de acþiunile oamenilor
ºi explicã elementele de constanþã în acþiunea umanã. În acest sens, ne
îngãduim sã afirmãm cã Pareto este un precursor al metapraxiologiei,
prin intermediul cãreia antropologia beneficiazã astãzi de un cadru
teoretic întemeiat pe o autenticã sintezã ºtiinþifico-filosoficã. În aceastã
luminã, temeiul ontic al umanului fiind acþiunea practicã, antropologia
însãºi devine o ºtiinþã despre homo faber.
Gândirea acþionalistã modernã, la edificarea temeliilor cãreia a
contribuit V. Pareto, este îndatoratã, de asemenea, concepþiei sociologice
a lui Max Weber*.
Puternic influenþatã de teoria lui Marx despre formaþiunea socialã
ºi de teoria lui Dilthey despre comprehensiune, teoria sociologicã a lui
Weber pune în centrul ei conceptul de acþiune. Acordând o importanþã
primordialã multiplicitãþii proceselor sociale, activitãþii colectivitãþilor
umane, Weber, ca ºi Durkheim de altfel, reactualizeazã, de fapt, conceptul
de acþiune socialã, introdus încã de Marx în explicaþia sociologicã. Spre
12
Cf. Vilfredo Pareto, Mythes et Idéologies, textes reunis aves une Introduction, par
Giovanni Busino, Librairie Draz, Geneve, 1966, p. 61.
* Cf. Max Weber, Gesammelte politische Schriften, München, Verlag Drei Mosken,
1921; Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, 1956; Staatssoziologie, 1936.
29

deosebire de Durkheim, care defineºte acþiunea socialã într-o manierã
obiectivã, pornind de la constrângerile exterioare exercitate asupra
acþiunii subiecþilor, Weber concepe acþiunea socialã într-o viziune
subiectivã, definind-o în funcþie de interacþiunea subiecþilor. Dacã la
Durkheim acþiunea este socialã, datoritã tendinþei indivizilor de a se
integra în colectivitãþi ºi comunitãþi umane, la Weber acþiunea este socialã
datoritã schimbului de activitãþi dintre indivizi, în cadrul cãreia ei trebuie
sã þinã cont de comportamentul celorlalþi.
Prin motivarea obiectivitãþii acþiunii sociale pe baza relaþiilor de
intersubiectivitate, Weber a deschis calea explicãrii socialului ca un fapt
de realitate construit de subiecþi ºi nu ca un dat obiectiv independent de
subiect. Interacþionând unii cu alþii, oamenii produc propria lor realitate
socialã. Obiectivitatea la nivel social este, aºadar, produsul activitãþii
corelate a oamenilor.
Din maniera în care Weber concepe rolul intersubiectivitãþii în geneza
obiectivitãþii sociale se deduc trei criterii principale în definirea acþiunii
sociale: a) criteriul comportamental (oamenii trebuie sã þinã cont de
comportamentul celorlalþi în executarea rolului lor constructiv în plan
practic); b) criteriul semnificaþiei (acþiunea subiectului trebuie sã aibã valoare
de semn sau simbol pentru alþii, ca ºi pentru sine); c) criteriul unificãrii
semnificaþiei acþiunii (individului) în raport cu semnificaþia ei pentru ceilalþi.
Din aceste criterii rezultã înþelegerea acþiunii sociale ca un act
responsabil, ca reciprocitate. Primele douã criterii sunt imanente,
imboldul exercitãrii acþiunii este interior, iar al treilea criteriu este
tranzitiv, corespunde unei motivaþii obiective, care se instituie din exterior
(ceea ce de fapt îl apropie pe Weber de Durkheim).
Trebuie precizat ºi faptul cã, prin corelarea acþiunii cu ideea de
comportament, de conduitã, Weber asociazã, propriu-zis, acþiunea de
intenþie (scop) ºi chiar de mijloc (anticipând tezele lui Parsons în aceastã
privinþã). El considerã, pe aceastã bazã, posibil de distins urmãtoarele
tipuri de comportament (acþiune): activitatea bazatã pe scopuri raþionale;
activitatea de ordin afectiv (voliþional); activitatea de valorizare;
activitatea orientatã de norme sau de tradiþii (aici Weber valorificã mult
influenþa lui Rickert ºi a teoriei valorilor în general).
În privinþa tipologiei acþiunilor sociale, Weber are în vedere în mod
deosebit: a) activitatea societarã (în baza unui acord explicit între membrii
societãþii); b) acþiunea prin înþelegere (armonie), aceasta fiind condiþionatã
de legi obiective; c) acþiunea instituþionalã (care are un statut social ce nu
depinde de indivizi); d) activitatea de grup (în cadrul structurilor sociale
existente, la care indivizii aderã fãrã nici o obligaþie, dar dacã este necesar
prin constrângere). Ceea ce rãmâne hotãrâtor la Weber este înþelegerea
30

statutului social ºi obiectiv al acþiunii într-o modalitate în care nu
minimalizeazã rolul subiectului, al agentului acþiunii, acþiune cãreia îi
subordoneazã însã o multitudine de dimensiuni ºi motivaþii obiective, fapt
care-l apropie de sociologia acþionalistã contemporanã ºi chiar de praxiologie.
O contribuþie substanþialã la constituirea teorie acþiunii sociale, ca
disciplinã teoreticã independentã, care a continuat, în aceastã privinþã,
perspectiva acþionalistã deschisã sociologiei nu numai de Vilfredo Pareto,
ci ºi de Weber ºi Durkheim, a avut Talcott Parsons. Meritul sãu principal,
dupã cum apreciazã Ostrowski, este acela de a fi elaborat o tipologie amplã
(ºi totodatã mai riguros ºi sistematic alcãtuitã faþã de încercãrile lui Pareto
ºi Weber) a sistemelor de acþiune, cu aplicaþii la diferite sisteme sociologice
ºi economice*. În analiza tipologiei sale implicã un grup de concepte
împreunã cu interrelaþiile lor logice. Cercetarea lui Parsons, dupã cum se
exprimã el însuºi, apeleazã la o bazã mai ales empiricã13, iar ca valoare,
contribuþia sa nu se înscrie propriu-zis într-o metapraxiologie, ci în
sociologie. El elaboreazã o explicaþie a acþiunii dintr-o perspectivã
sociologicã ºi nu o teorie a acþiunii umane în general.
Grupul de concepte ºi relaþiile dintre ele pe care Parsons le-a introdus
în tipologia sistemelor de acþiune poate fi redus la urmãtoarele elemente
corelate ale acþiunii: 1) scop (E); 2) situaþie (S) analizabilã în funcþie de:
a)mijloace (M), b) condiþii (C); 3) mod de relaþie (N) între scop ºi situaþie,
care este conceput ca o orientare normativã a acþiunii, la care Parsons
apeleazã printr-o selectiv standard. Condiþiile gãsesc expresia lor subiectivã
în diferite elemente cognitive: propoziþii factuale (F), elemente ideale sau
normative (i), totalitate de cunoºtinþe ºtiinþifice (T), deducþii logice (L)14.
Cu ajutorul acestor concepte ºi relaþii, Parsons a construit o formulã
simbolicã a oricãrui sistem (Z) de acþiune (A) în care:
A = S (M în T etc. + C în T etc. + i în T etc.) + E + N (def. în

termenii lui T etc.) + r(elemente de S variind întâmplãtor), iar
Z = (A1+A2+...An) + Re+R1+Rc (în care R reprezintã diferite

tipuri de relaþii între acþiuni, respectiv: Re = relaþiile de bazã dintre
actele elementare ale unui sistem, R1 = relaþii care apar la nivelurile
superioare de integrare a unitãþilor elementare ale acþiunii ºi Rc =
relaþiile în cadrul colectivului)15.
* J. J. Ostrowski, op. cit., în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für
Philosophie, p. 542 543.
13
Talcott Parsons, The Structure of Social Action, ed. cit., p. VI.
14
Ibidem, p. 44.
15
Ibidem, p. 177 178.
31

În aceste scheme ale modelelor acþiunii ºi sistemului de acþiuni,
precum ºi în clasificarea elementelor acþiunii ºi a relaþiilor dintre ele
lipseºte (sau este doar presupus implicit) elementul agent sau actor (autor
al acþiunii). Eliminarea acestui element este suplinitã de alte elemente,
cum ar fi scopul, apoi situaþia, care presupune orientarea normativã a
acþiunii ºi condiþia, care exprimã, pe plan subiectiv, diferite elemente
cognitive.
Cu toate acestea, considerãm cã eliminarea agentului prejudiciazã,
în fond, înþelegerea naturii acþiunii umane, specificul ei faþã de alte tipuri
de acþiuni. Acþiunea umanã este un raport (material, transformator) între
subiect ºi obiect, toate elementele acþiunii se înscriu corelat între aceºti
doi poli ai relaþiei: agentul care acþioneazã, obiectul care este transformat,
supus acþiunii. Prin eliminarea agentului, scopul rãmâne undeva suspendat.
Trebuie avutã în vedere precizarea cã scopul este particularitate a umanului,
decurge din capacitatea de cunoaºtere (deci, de postdicþie ºi predicþie) a
acestuia. Scopul nu intervine în alte clase de acþiuni, prezenþa sa fiind
legatã de agent (în sens de subiect). Scopul nu intervine nici în sfera
acþiunilor care au caracter de finalitate (acestea fiind tipuri de legãturi
cauzale necesare, cu conexiune inversã, în care, prin constanþa condiþiilor,
cauzele îºi adjudecã anticipat efectele). Într-o interacþiune cu caracter de
finalitate, acþiunea rãmâne un raport între obiect ºi obiect, ºi nu între agent,
scop, mijloace ºi obiect. Finalitatea ca raport natural este raport de acþiune
directã, nemediatã de scop, mijloace, precum ºi de toatã gama de relaþii ce
decurg de aici. Direcþionarea acþiunii într-o conexiune inversã naturalã
este expresia autoconservãrii sistemelor, a stabilitãþii lor relative, a
tendinþelor cãtre echilibru, iar în acþiunile umane este consecinþa conºtiinþei
ºi cunoaºterii, se întemeiazã pe o explicaþie în care se îmbinã nomologicul
ºi teleologicul.
Absenþa agentului din schema generalã a acþiunii prejudiciazã ºi
demonstrarea caracterului de eficienþã al activitãþii umane. Mai ales dacã
avem în vedere cã nu orice scop asigurã eficienþã sau cã uneori scopurile
au influenþã negativã, urmãresc privarea acþiunii de eficienþã. În plus,
teleologicul implicã ºi folosirea termenului de intenþionalitate, termen
care cuprinde nu numai þelul, ci ºi dorinþa, asociatã cu afectivitatea
premise importante într-o explicaþie praxiologicã.
Pe baza schemelor acþiunii sociale ºi a sistemului social de acþiuni,
Parsons propune o amplã clasificare a tipurilor de acþiuni umane. Tipurile
ºi subtipurile de acþiune socialã propuse de el sunt însã discutabile.
Aceasta nu numai pentru cã se propune o clasificare speculativã, ci ºi
pentru faptul cã tipurile de acþiuni din grupul pozitivismului radical sunt
simplificate, în sensul eliminãrii factorului cognitiv-subiectiv (sau, în
32

cel mai bun caz, acest factor este limitat la o cunoaºtere empiricã)*.
Factorul subiectiv, în unitatea determinãrilor sale cognitive ºi normative,
este integrat numai în grupul sistemelor voluntariste (aceste sisteme au
în vedere faptul cã datele cunoaºterii ºtiinþifice nu epuizeazã elemente
subiective importante ºi implicã elemente normative).
Termenul central al tuturor acestor subgrupuri ale pozitivismului
radical este eliminarea elementului cognitiv pur subiectiv, reducerea
acestuia la o cunoaºtere empiricã sau prezenþa sa într-o formã neºtiinþificã.
Din clasificarea acestor mari grupuri de sisteme de acþiune rezultã
prezenþa la un pol a sistemelor idealiste de acþiune, în care dispar
elementele condiþionale (astfel încât introducerea factorului subiectiv
exclude condiþionarea obiectivã), iar la celãlalt pol, pozitivist, prezenþa
unor sisteme de acþiune în care dispar elementele normative ºi o datã cu
ele subiectivitatea (chiar ºi în sens cognitiv prezenþa subiectivului fiind
redusã la o cunoaºtere empiricã, neºtiinþificã).
Din formula generalã simplificatã a acþiunii:
A = S (T etc.) + E (T etc.) + N(T etc.),
dacã lãsãm la o parte interpretãrile date aplicãrii ei la diferite tipuri

de acþiune din cele clasificate de autor, rezultã totuºi douã concluzii
importante: 1) toate elementele (S, E, N) care compun acþiunea cuprind,
în structura lor, o condiþionare nomologicã (T) ºi una normativã (i)
posibilã cu precãdere în tipurile de explicaþie praxiologicã voluntaristã;
2) elementele de condiþionare (C), propoziþiile factuale (F), elementele
normative (i), ºtiinþifice (T) ºi deducþiile logice (L) nu sunt corelate cauzal
sau, mai bine zis, nu se subsumeazã unei explicaþii cauzale, ci sunt
circumscrise unei analize funcþionale. Între termenii acþiunii fiind concepute
numai dependenþe funcþionale, determinismul care guverneazã structura
ºi dinamica acþiunii este exclusiv un determinism funcþional.
Ambele concluzii, deºi unilateralizeazã determinismul praxiologic
(prima pentru cã limiteazã normativitatea la o singurã clasã de acþiuni
cele voluntariste , iar a doua pentru cã limiteazã determinismul
praxiologic la un determinism funcþional), sunt totuºi importante,
deoarece circumscriu în sfera praxisului nomologicul, normativitatea,
* Pozitivismul radical este divizat, la rândul sãu, în douã subspecii: a) pozitivism
radical raþionalist; b) pozitivism radical antiintelectualist. Aici se include ºi pozitivismul
statistic, individualist sau sociologic, din îmbinarea cãrora rezultã patru combinaþii de
subtipuri: utilitarismul sau pozitivismul statistic individualist ºi raþionalist; pozitivismul
radical raþionalist ºi individualist; pozitivismul radical individualist ºi antiintelectualist;
pozitivismul radical raþionalist ºi sociologic.
33

teleologicul, premise suficiente pentru definirea acþiunii umane ca o
relaþie de eficienþã între subiect ºi obiect.
Ar fi greu de trecut în revistã contribuþiile numeroºilor teoreticieni,
din rândul cãrora Parsons însuºi aminteºte, alãturi de Vilfredo Pareto,
sociologi ca Emil Durkheim, Max Weber sau economiºti ca Ludwig von
Mises, Oskar Lage*, Murray Newton Rothbard. Marele merit al lui Parsons
faþã de toþi aceºtia a fost acela cã el a pus pentru prima oarã în centrul
teoriei generale a acþiunii sociale problema interrelaþiilor între sistemele
de acþiune, interrelaþii mijlocite de un limbaj artificial, care nu este altceva
decât limbajul ºtiinþei, oferind astfel perspectiva unei abordãri semiotice
a acþiunii umane, efort la care se va încumeta cu succes Charles Morris16.
Încercãrile lui Parsons de a sugera modalitãþi operatorii de
comunicare, de legãturã între sisteme de acþiune au izvorât din
preocupãrile sale mai generale de a defini un sistem global al societãþii.
Cu toate cã sistemul sãu social a fost construit exclusiv cu mijloace
oferite de analiza dependenþelor funcþionale, meritul deosebit constã în
faptul cã el a conceput societatea ca un ansamblu coerent de sisteme de
acþiune. Relaþiile dintre aceste sisteme sunt mijlocite de limbaj, el însuºi
fiind considerat ca un sistem de acþiuni.
Un aport esenþial la întemeierea unui statut specific al teoriei
acþiunii, ca disciplinã ºtiinþificã metateoreticã independentã de sociologie,
l-a avut Kotarbiñski, care, independent de Parsons, a publicat douã studii17
asupra propoziþiilor praxiologice ºi a denumit metapraxiologie cercetãrile
sale în domeniul teoriei acþiunii eficiente. Spre deosebire de Parsons,
Kotarbiñski construieºte teoria acþiunii eficiente prin mijloace logico-
epistemologice ºi nu sociologice; la el praxiologia este o disciplinã
operaþionalã, ºi nu una sociologicã, precum la Parsons.
Contribuþii la edificarea praxiologiei, pornind de la premise logic-
operaþionale, au existat însã ºi anterior. Într-un studiu amplu despre
dezvoltarea praxiologiei (Rozwój prakseologii), publicat în 1961,
Kotarbiñski aminteºte printre alte contribuþii pe aceea a lui Evgheni Sluþki
(care încearcã, în 1926, o fundamentare formal-praxiologicã a principiilor
* Menþionãm faptul cã, într-un tratat de economie politicã, Oskar Lage a analizat de pe
poziþii marxiste problematica teoriei acþiunii eficiente, oferind idei originale asupra relaþiilor
dintre praxiologie, ciberneticã, teoria sistemelor ºi, în particular, economia politicã.
16
Cf. Charles Morris, Signification and Singnificance, The M. T. Press,
Massachusetts, Institut of Tehnology, CambridgeMassachusetts, 1964.
17
T. Kotarbiñski, Zdania Prakseologiczne (propoziþii praxiologice), în Studia
Filosoficzne nr. 4 (19), Warszawa, P.W.N., p. 3 19; Rodzaje zdan prakseologicznych i
spasoby ich uzasadniani (Genuri de propoziþii praxiologice ºi metodele justificãrii lor), în
Kultura i Spoleczenstwo, Warszawa, P.W.N., 1960, t. IV, nr. 4, p. 3 16.
34

economiei politice), A. Bogdanov (printr-un tratat original intitulat
Tektologhia, tradus în germanã, în 1926, sub titlul Allgemeine
Organisationslehre) ºi Georges Hostelet (printr-o lucrare sinteticã,
intitulatã Linvestigation scientifique des faits dactivité humaine). La
aceºtia mai poate fi adãugat, dupã pãrerea noastrã, Leo Apostel, care a
construit o interesantã explicaþie praxiologicã într-un sistem deductiv18.
În praxiologia lui Kotarbiñski, relaþia determinism-scop-acþiune
capãtã noi semnificaþii. Între altele, în explicaþia praxiologicã se
interfereazã propoziþii nomologice (concepute pe fundamentul
cauzalitãþii) ºi propoziþii psihologice, prin intermediul cãrora acþiunea
umanã ca act teleologic capãtã eficienþã.
Pentru a schiþa domeniul unei teorii generale a acþiunii (deci a acþiunii
eficiente), Kotarbiñski considerã necesare cercetãri asupra esenþei
agentului, actului eficient, substanþei materialului, aparatului, mijloacelor,
metodelor, obiectivului produsului, efectului intenþionat, efectului
neintenþionat etc. ºi raporturile dintre aceste lucruri ºi evenimente. Într-o
teorie a acþiunii eficiente este, spune mai departe Kotarbiñski, ºi locul
indicat de a introduce distincþia dintre actul simplu, mulþimea de acte,
actul compus, cooperarea pozitivã, cooperarea negativã (lupta sau
conflictul), relaþia de asistenþã, obstrucþia, facilitarea, producerea de
dificultãþi, pregãtirea, planificarea, execuþia, controlul, dirijarea ºi
conducerea, organizarea etc.19.
Din simpla trecere în revistã a acestei multitudini de probleme pe
care, dupã opinia filosofului polonez, le are în prezent de rezolvat ºtiinþa
generalã a acþiunii umane, rezultã marile dificultãþi pe care le întâmpinã
aceastã disciplinã în efortul de circumscriere a propriului obiect de
cercetare, ºi al cãrei statut nu este încã pe deplin conturat.
Dificultãþile care intervin în circumscrierea obiectului ºi
problematicii praxiologiei izvorãsc ºi din faptul cã actul uman este un
act social. Motivele obiective ºi subiective care-l cãlãuzesc pe agent în
proiectarea ºi execuþia unei acþiuni de modificare eficientã a obiectului
sunt decupabile dintr-un cadru social dat. Ceea ce pare ca act deliberat,
subiectiv poate constitui în acest cadru conºtientizarea unei necesitãþi
sociale obiective; volitivul la nivelul individului este manifestarea unui
determinism social cu rezonanþe istorice ºi colective.
Sunt deci suficiente elemente pentru a atesta pãrerea lui
Kotarbiñski, care considerã praxiologia ca o ºtiinþã în formare, a cãrei
18
Cf. Leo Apostel, The formal structure of action, în Synthese, vol. X, Bossum,
1957, p. 349 356.
19
Tadesz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în Logic,
Methodology and Philosophy of Science, Stanford University, 1962, p. 228.
35

problematicã schiþatã pânã în prezent este mai mult un program. Ceea
ce s-a realizat pânã acum este de fapt un numãr de rezultate în cercetarea
unor tipuri particulare de acþiuni, din care se poate ulterior constitui o
praxiologie înþeleasã ca metateorie (ºtiinþã generalã a acþiunii eficiente).
Sesizând dificultãþile actuale în vederea prescrierii unor legi
praxiologice generale ºi în formularea unor instrumente praxiologice
prin intermediul cãrora sã se asigure maximum de eficienþã ºi, eventual,
pentru a se putea stabili un sistem normativ axiomatic al acþiunii,
Kotarbiñski relevã, de pildã, cã analiza ºi structura unui act individual
necesitã, ca sã spunem aºa, o muncã lexicograficã, un efort de constituire
a conceptelor. Este nevoie sã se stabileascã ºi sã se fixeze înþelesul unor
astfel de termeni ca cei enunþaþi mai sus (agent, act eficient, substanþã,
metodã, obiectiv, produs, etc.). Soluþia idealã ar fi transformarea teoriei
actului ºi a praxiologiei, în ansamblul ei, într-un sistem deductiv. Aceasta
ar include cerinþa ca termenii utilizaþi în aceste discipline sã fie stabiliþi
prin axiomatizarea lor (în axiome) ºi definirea tuturor celorlalþi termeni
prin referire la termenii primari. Dar cercetãrile în domeniul în discuþie
sunt încã departe de un astfel de grad de precizie20.
Indicaþiile lui Kotarbiñski în legãturã cu sarcinile actuale ale
praxiologiei trebuie interpretate în douã sensuri: în primul rând, trebuie
conceputã praxiologia însãºi ca o disciplinã metateoreticã în formare, în
plin efort de edificare; în al doilea rând, în sensul cã praxiologia nu
poate oferi decât niºte legi generale ale mecanismului acþiunii sociale,
analiza modalitãþilor concrete de manifestare ale acestor legi cade, ca ºi
pânã acum, în sarcina tuturor ºtiinþelor particulare ale acþiunii.
20
Ibidem, p. 226.
36

II
MOTIVAÞIE ªI SCOP
ÎN PRAXIOLOGIA CONTEMPORANÃ
Activitatea umanã (teoreticã sau practicã) se înrãdãcineazã într-

un complex de motivaþii ceea ce înseamnã cã acþiunea umanã se
structureazã determinist. Dintre determinãrile (motivaþiile) acþiunii
umane, cele mai importante sunt determinarea cauzalã, determinarea
psihologicã ºi determinarea axiologicã; acestora li se adaugã o
dimensiune teleologicã, supusã de asemenea principiului
determinismului. Datoritã funcþionãrii corecte ºi corelate a acestor
determinãri, acþiunea umanã dobândeºte eficienþã acest tip de acþiune
interesând, de fapt, praxiologia.
Pentru analiza conceptului de acþiune eficientã sunt necesare,
de aceea, ample cercetãri referitoare la toate compartimentele rela-
þiei praxiologice, domeniu în care interfereazã un numãr mare de
modele explicative: cazual, psihologic, axiologic, teleologic, propo-
ziþiile praxiologice fiind de fapt o sintezã a propoziþiilor întemeiate
pe aceste modele.
1. Determinismele acþiunii umane

a) Determinarea cauzalã a acþiunii.
Din trecerea în revistã a celor mai autorizate încercãri de a

fundamenta conþinutul termenilor praxiologici ºi mai ales din sugestiile
date de majoritatea logicienilor ºi filosofilor contemporani în stabilirea
principiilor de întemeiere a problematicii praxiologice rezultã cã ºi în
domeniul ºtiinþei acþiunii (ca ºi în toate celelalte domenii ale ºtiinþei
despre om) acþioneazã principiul cauzalitãþii*. Pe baza acestui principiu
* Pe acest teren, ºtiinþele despre om, ºtiinþele sociale în general se întâlnesc cu
ºtiinþele naturii.
ªtiinþele naturii sunt definite curent ca ºtiinþe ale relaþiilor, prin intermediul cercetãrii
cãrora se desprind legile specifice fiecãrui domeniu natural. Ele pot fi apreciate, totodatã
ºi ca ºtiinþe în care se opereazã cu explicaþii cauzale. Prin intermediul acestui tip de
37

se întemeiazã cele douã tipuri fundamentale de explicaþii care
interfereazã în formularea propoziþiilor praxiologice: explicaþia cauzalã
ºi explicaþia teleologicã.
De acord cu aceastã dublã semnificaþie metodologicã a principiului
cauzalitãþii, J.L.Cowan, într-un studiu despre Intenþie ºi teleologie21,
semnaleazã cã tocmai acest principiu constituie terenul pe care se întâlnesc
cele douã modalitãþi fundamentale de explicaþie: modalitatea specificã
ºtiinþelor naturii, care este cu precãdere o modalitate cauzalã ºi modalitatea
specificã ºtiinþelor istorice (a ºtiinþelor despre om), care este cu precãdere
o modalitate teleologicã. Propunându-ºi sã avanseze un argument în
favoarea afirmaþiei cã nu se poate stabili o identitate absolutã între cele
douã ordini metodologice (naturalã ºi socialã), Cowan precizeazã cã se
pot descoperi totuºi fapte care demonstreazã cum, în majoritatea cazurilor,
explicaþia curentã în domeniul ºtiinþelor omului (teleologicã) tinde cãtre
explicaþia cauzalã caracteristicã ºtiinþelor naturii. El sesizeazã chiar faptul
cã în ºtiinþele despre om (ºi în ºtiinþele sociale în general) nu avem de-a
face cu o explicaþie teleologicã purã; în aceste ºtiinþe, explicaþia cauzalã
se împleteºte cu explicaþia teleologicã. În raporturile sociale se împletesc
determinãri obiective ºi subiective iar modelul explicaþiei este acela în
care un eveniment, petrecându-se într-un timp t, poate fi de fapt înþeles
prin referinþele la una sau mai multe determinãri ale unui timp ulterior i.
Deci t+i este modelul explicaþiei teleologice, spre deosebire de cel al
explicaþiei cauzale, care (prin reducþie la o schemã mecanicã) este ti.
Ambele modele sunt însã expresii ale legii cauzalitãþii, cu particularitatea
cã, în primul model (teleologic), avem de-a face cu o conexiune inversã
de la efect (viitor) spre cauzã (prezent).
explicaþii, operând postdictic ºi predictic, gândirea umanã poate dezvãlui esenþa ºi
perspectivele obiectului cunoaºterii.
ªtiinþele sociale studiazã de asemenea relaþii, dar de un fel deosebit. În calitatea
lor de ºtiinþe ale interacþiunilor sociale, aceste ºtiinþe sunt de fapt ºtiinþe despre
acþiune (a oamenilor), întrucât interacþiunile din domeniul social sunt relaþii dintre
oameni care se raporteazã întotdeauna unii la alþii sau la naturã prin intermediul
unor criterii de eficienþã.
Intervenþia gândirii (a unei reflectãri conºtiente subordonate unor criterii de eficienþã)
în reglarea interacþiunilor obiective pe plan social, motiveazã însã necesitatea introducerii
în modelul explicativ al ºtiinþelor sociale ºi a altor propoziþii (teleologice, psihologice,
axiologice) decât cele cauzale, dar în nici un caz nu poate fi exclusã cauzalitatea din
metodele de întemeiere a explicaþiei sociologice.
Introducerea conceptului de acþiune în sfera ºtiinþelor sociale, cu toate cã face apel
la explicaþii teleologice, nu poate exclude deci principiul cauzalitãþii sau determinismului
din arsenalul metodologic al ºtiinþelor despre om.
21
J.L.Cowan, Purpose and Teleology, în The Monist, nr.3, July 1968, 317-329.
38

J.L. Cowan menþioneazã cã referinþa la viitor într-o explicaþie teleologicã
nu contravine spiritului explicaþiei cauzale, întrucât orice lege naturalã, dacã
nu e strict limitatã, se referã atât la trecut, cât ºi la prezent ºi viitor. Ceea ce
rãmâne de explicat este elementul de asimetrie în cazul explicaþiei teleologice,
respectiv plasarea în viitor a motivaþiei unui timp prezent.
Se poate conchide de aici cã determinãrile viitoare i acþioneazã
în calitate de cauzã faþã de evenimentul prezent t. Între scop ºi acþiune
se stabileºte, deci, tot un raport cauzal, un raport în care viitorul (în
calitate de proiecþie subiectivã) este cauzã a prezentului. Actele de
voinþã, dorinþele, intenþiile, þelurile, idealurile sau alte raþiuni care
însoþesc sau, mai bine zis, motiveazã acþiunea umanã nu detaºeazã
raporturile umane din sfera raporturilor cauzale. Determinismul este o
concordanþã a reglementãrii evenimentelor sociale tot aºa de
fundamentalã ca ºi în coordonarea fenomenelor sau evenimentelor
naturale; cu particularitatea cã, în domeniul social, relaþiile cauzale se
împletesc cu cele teleologice, acestea din urmã fiind de fapt tot relaþii
cauzale, relaþii în care efectul în calitate de potenþã, deductibil
cognitiv, ideatic acþioneazã cauzal (prin intermediul actului uman)
asupra cauzei care-l va genera. Cu alte cuvinte, dacã relaþiile cauzale
exprimã un transfer material sau energetic de la act la potenþã, relaþiile
teleologice exprimã o determinare cauzalã, în plan ideal, de la potenþã
la act.
Rezultã cã în domeniul ºtiinþelor despre om, principiul cauzalitãþii
rãmâne un postulat fundamental în cercetare indiferent de tipul de
explicaþie pe care îl genereazã (cauzalã sau teleologicã) , iar relaþia
dintre determinism ºi acþiune se impune a fi o relaþie definitorie a
comportamentului uman ºi a structurilor sociale în general. Or, cum în
ansamblul ºtiinþelor despre om praxiologia ocupã un loc privilegiat
(ea poate fi definitã ca o metaºtiinþã a celorlalte ºtiinþe sociale
particulare, o ºtiinþã umanã generalã), universul uman fiind de fapt un
univers al acþiunii, ea opereazã în cel mai înalt grad cu ecuaþii cauzale.
Se întemeiazã astfel concluzia cã relaþia cauzalitate-acþiune oferã
cadrul teoretic ºi metodologic principal pentru definirea genezei ºi a
structurii propoziþiilor praxiologice.
Deºi Kotarbiñski nu ºi-a propus expres analiza relaþiei dintre
determinism ºi acþiune ºi nici sã defineascã propoziþiile praxiologice pe
baza principiului cauzalitãþii, în definirea termenilor acþiunii foloseºte totuºi
relaþiile cauzale. În definirea termenului agent, el aratã, de exemplu, cã A
în virtutea impulsului sãu liber B în momentul t este agentul evenimentului
ulterior C, dacã ºi numai dacã B este un element indispensabil al unei condiþii
39

suficiente, condiþie ce existã în momentul t al evenimentului C în lumina
unei legi cauzale de succesiune a evenimentelor22.
Menþionãm cã filosoful ºi logicianul polonez, în lucrarea citatã23,
are în vedere legea cauzalã nu numai ca fundament motivaþional al
acþiunii, ci ºi ca termen praxiologic. De asemenea, el precizeazã cã
principiul cauzalitãþii intervine nu numai la nivelul ansamblului
circuitului praxiologic, ci ºi în definirea tuturor termenilor acþiunii luaþi
separat, fapt care trebuie reþinut ca o indicaþie cu privire la interpretarea
conceptului de cauzalitate ca având o valoare de postulat fundamental
într-o teorie generalã a acþiunii eficiente.
Kotarbiñski include ordinea cauzalã ºi în acþiunile neintenþionate
ale agentului: O persoanã poate fi agentul unui anumit eveniment ca
urmare a presiunii pe care a exercitat-o asupra mediului sãu într-un
moment anterior ºi, în plus, pentru cã orice impuls liber al unei persoane
date face ca agentul sã fie autor a ceea ce intenþioneazã sã producã (uneori
nu este autor tocmai al acestui act intenþional), dar de asemenea poate fi
agentul multor evenimente neintenþionate etc.24.
Din generalizarea concluziilor praxiologilor contemporani cu
privire la conþinutul fiecãrui termen ºi moment al unui act eficient
rezultã integrarea cauzalitãþii ºi chiar a necesitãþii în structura
praxisului, astfel încât modelul unei acþiuni eficiente este în cele din
urmã un model determinist al interacþiunii materiale (transformatoare)
dintre subiect ºi obiect.
Determinarea cauzalã a acþiunii umane este totdeauna
subordonatã unui determinism mai larg. Subiectul îºi exercitã impulsul
sãu creativ în raport cu obiectul, orientându-se intenþionat sau
neintenþionat dupã anumite legi ale structurii obiectului. Legea, ca
relaþie în obiect, în mãsura în care este sesizatã raþional, devine normã,
regulã de acþiune. Determinismul cauzal al acþiunii este precedat astfel
de un determinism nomologic, care intervine în actul uman eficient în
calitate de indicaþie praxiologicã.
Încadrarea momentului intenþional într-un ansamblu de condiþii
de ordin nomologic, precum ºi corelarea scopului, ca efect al acþiunii,
cu impulsul producerii ei creeazã cadrul metodologic pentru întemeierea
unor propoziþii prescriptive, în baza respectãrii cãrora eficienþa scontatã
mintal în actul praxiologic se realizeazã. Propoziþiile praxiologice
Tadeusz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în Logic,
22
Methology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p.234.

23
Idem.
24
Ibidem, p.234-235.
40

intervin astfel ca potenþã în propoziþiile prescriptive. Transformarea
potenþei în act, deci trecerea de la prescripþie la praxis, depinde de
respectarea, în anumite limite, a codului determinist în care sunt grupate
sintetic, atât motivaþiile cauzale ºi teleologice, cât ºi sistemul de norme
sau indicaþii praxiologice care cãlãuzesc agentul în vederea obþinerii
eficienþei scontate prezumtiv. Astfel, în schema unei instrucþiuni
practice sunt incluse prescripþii nomologice întemeiate pe cunoaºterea
mecanismului cauzal ºi a condiþionãrii necesare care însoþeºte
desfãºurarea actului praxiologic. Fãrã respectarea unor asemenea
indicaþii practice, întemeiate nomologic, eficienþa actului praxiologic
este periclitatã. Cu alte cuvinte, sporirea gradului de eficienþã depinde
de încãrcãtura nomologicã a propoziþiilor prescriptive pe care se
întemeiazã actul praxiologic în procesul realizãrii lui.
În acest sens, acelaºi Kotarbiñski menþioneazã cã în condiþiile A
este necesar (este indicat sau este suficient) sã faci B pentru a produce C.
Când spunem «este necesar», ne referim la o condiþie care este
indispensabilã în condiþiile A, adicã la una fãrã de care C nu se produce.
Când spunem «este suficient», ne referim la o condiþie care este suficientã
în circumstanþele A, astfel încât, dacã este adãugatã acestora, C trebuie sã
se întâmple. Când spunem «este indicat», ne referim la o acþiune care,
dacã este adãugatã circumstanþelor A, face posibilã producerea lui C, mai
profitabilã decât ar fi fost aceastã acþiune25. Toate aceste trei tipuri de
prescripþii (este necesar, este suficient, este indicat) dovedesc conþinutul
determinist al indicaþiilor praxiologice, care într-un sistem praxiologic
funcþioneazã ca recomandãri, ca norme ce tind sã sporeascã eficienþa
acþiunilor. Aceste indicaþii praxiologice au rolul de întemeiere teoreticã
în orice tip acþiune.
Pentru sublinierea sensului determinist al conceptului de întemeiere
teoreticã, Kotarbiñski afirmã cã prin întemeierea teoreticã a unei
indicaþii practice simple înþelegem dependenþa cauzalã a lui C de B (...)
când tipul de acþiune este modul de acþiune al acestui B26, ceea ce, de
fapt, echivaleazã cu o sintezã între cauzal ºi nomologic în explicarea
determinismului praxiologic: cauzalitatea actului eficient se întemeiazã
pe cunoaºterea ºi respectarea legilor obiective, iar nomologicul
funcþioneazã ca termen cauzal într-un impuls praxiologic.
Prin intermediul conceptului de întemeiere teoreticã (în care
prescripþiile indicaþiile praxiologice au semnificaþie nomologic-
cauzalã), Kotarbiñski ajunge sã identifice praxiologia cu ºtiinþa
conducerii. El are în vedere nu o simplã analogie între praxiologie ºi
25
Ibidem, p.213.
26
Ibidem, p.217.
41

science of management, ci o împletire între acestea în vederea întemeierii
artei ºi ºtiinþei conducerii pe niºte principii de eficienþã, stabilite în
prealabil ca punct de plecare sau cãlãuzã. Principiile praxiologice ar
putea juca rolul de criterii de adecvare în ºtiinþa eficientã a conducerii:
Aceasta este sarcina praxiologiei de a scrie capitolul introductiv sau de
concluzii ale teoriei conducerii, care ar putea conþine cele mai generale
instrucþiuni formulate ca termen de adecvare.
Din analiza funcþiei de adecvare pe care o pot avea în ºtiinþa
conducerii indicaþiile praxiologice, Kotarbiñski conchide direct
importanþa explicaþiei cauzale într-o teorie generalã a adecvãrii în care
este deopotrivã interesatã praxiologia însãºi, care ar dori sã verifice
indicaþiile sale practice prin propoziþii privind relaþiile cauzale, iar
ultimele pot fi formulate numai prin teze adecvate27.
Adecvarea în acest caz (determinist-praxiologic) constã în
posibilitatea de a reduce la o schemã cauzalã comunã tipul de propoziþii ºi
modele praxiologice diferite, deoarece adecvarea presupune generalizarea
acþiunilor potrivit cerinþei economicitãþii, respectiv, o reducere la acelaºi
numitor a proprietãþilor praxiologice a unor clase întregi de acte de eficienþã,
reducerea lor la o propoziþie praxiologicã fundamentalã, unicã ºi generalã,
care sã aibã rol de termen primar în construirea unei explicaþii praxiologice
în orice ºtiinþã particularã a acþiunii. Cãtre o astfel de propoziþie praxiologicã
fundamentalã îºi îndreaptã astãzi atenþia diferiþi teoreticieni preocupaþi de
probleme metapraxiologice. Este interesant de observat însã cã în toate
încercãrile din acest domeniu cercetãrile se întemeiazã pe ideea de
cauzalitate, pe principiul determinismului.
b) Determinarea psihologicã a acþiunii.
Accentul pus în explicaþia praxiologicã pe propoziþii cauzal-

nomologice ºi pe propoziþii prescriptive, din care se structureazã
întemeierea teoreticã a actului praxiologic, nu epuizeazã ansamblul
factorilor care motiveazã acþiunea eficientã. Kotarbiñski introduce în
motivaþia praxiologicã factorii psihici ºi sociologici. El acordã o asemenea
importanþã acestor factori în geneza actului eficient, încât afirmã cã
indicaþiile praxiologice corespunzãtoare pot fi, aºadar, reduse, fãrã vreo
pierdere mai importantã, la teoreme psihologice ºi sociologice28.
În acest cadru luãm în consideraþie ansamblul de factori psihici
(dorinþa, perseverenþa, pasiunea, hotãrârea) care cointereseazã subiectiv
27
Ibidem, p.219
28
Ibidem, p.228.
42

agentul în efectuarea unor relaþii prealabile declanºãrii actului
praxiologic propriu-zis. Aici putem include procesul de învãþare, de
instruire, de pregãtire (uneori foarte temeinicã a agentului), de formare
ºi de educare a unor deprinderi practice, de asimilare a codului de
reguli operatorii care trebuie sã intervinã în actul praxiologic pentru
a-i asigura o eficienþã maximã. Într-o anumitã aproximaþie, am putea
avea în vedere ºi faptul cã, înainte de a acþiona în vederea unui anumit
scop, agentul trebuie sã-ºi însuºeascã pe deplin scopul respectiv, sã-l
includã în universul sãu spiritual ca o condiþie supremã de realizare a
personalitãþii, sã militeze pentru înfãptuirea lui, mobilizându-ºi în acest
sens toate capacitãþile fizice ºi spirituale.
Kotarbiñski, în studiul citat, nu insistã însã prea mult asupra
motivaþiei psihologice a praxisului ºi, mai ales cu toate cã menþioneazã
ºi sociologicul (corelat cu psihologicul) ca factor motivaþional , nu
împinge analiza pânã la desprinderea determinãrii sociale a conduitei
psihice a oamenilor.
Or, în perspectivã sociologicã, cointeresarea individului este
corelatã ºi decurge dintr-o cointeresare socialã cu rezonanþe istorice,
care þin ºi de interese ºi tradiþii naþionale, de grup etc. De aceea, societatea,
în vederea înfãptuirii unor þeluri pragmatice de amploare, este interesatã
în educarea ºi formarea deprinderilor practice ale membrilor ei, iniþiind
în acest sens un sistem organizat de instrucþie ºi educaþie. Astfel, încât,
cointeresarea psihicã a agentului se încadreazã într-o conduitã moralã în
care principiul fundamental într-o societate care evolueazã pe linia
progresului este cultul muncii ºi al învãþãrii.
În perspectivã sociologicã, noþiunea de agent devine un termen
care înmagazineazã relaþii între oameni în cadrul unei colectivitãþi; în
cele din urmã agentul este colectiv, iar subiectul ca individ se obiectiveazã
(acþioneazã) nu numai în funcþie de imbolduri ºi dorinþe subiective, ci ºi
în funcþie de necesitãþi obiective izvorâte din cuplarea statisticã a
dorinþelor ºi nãzuinþelor grupului.
Aceastã configurare sociologicã a motivaþiei acþiunii
indivizilor ridicã, aºadar, teoretic, problema integrãrii explicaþiei
praxiologice în coordonatele psihologiei sociale, problemã de care
nu s-a ocupat Kotarbiñski, dar care se impune într-o cercetare
praxiologicã contemporanã.
La prima vedere, s-ar pãrea cã propoziþiile psihologice se
detaºeazã de cele nomologice. Spre deosebire de acestea din urmã,
primele introduc în modelul explicativ al praxisului o notã de
subiectivitate. Ele sunt rezultatul imboldului subiectiv ºi acþioneazã
ca atare în determinarea actului praxiologic. Dacã analizãm însã genetic
43

structurile psihice la om, ajungem la concluzia cã ele se fãuresc în
strânsã legãturã cu geneza structurilor logice, ambele având ca bazã
experienþa de cunoaºtere a subiectului. Într-un anume sens, psihologicul
cuprinde ºi reflectã nomologicul.
Psihicul ne apare, astfel, nu numai ca modalitate reflectorie cu
accente de afectivitate, voinþã, convingeri personale, ci ºi (în primul
rând) ca modalitate cognitivã, traductibilã în idei structurate dupã regulile
logic-formale ale gândirii corecte. Experienþa pe baza cãreia înfloresc
particularitãþile psihice ale individului este o experienþã intelectualã, o
experienþã de cunoaºtere.
Conþinutul logic al propoziþiilor psihologice, fapt care conferã
psihicului o platformã structural-obiectivã, a fost sesizat ºi de Kotarbiñski.
Într-un studiu despre propoziþiile psihologice29, el afirmã cã acestea
depind de câmpul de realitate cu care intrã în contact individul în
experienþa sa intelectualã.
Aceasta face ca propoziþiile psihologice sã capete o valoare
cognitivã, iar criteriile de apreciere a valorii experienþei indivizilor sã
fie criterii logice de cunoaºtere. Convingerile, opiniile, presupunerile
sau ideile unei persoane sunt apreciate valoric numai din perspectiva
valorii lor de cunoaºtere, adicã sunt raportate la obiect, la relaþiile din ºi
dintre lucruri la care se raporteazã enunþurile cognitive. Din aceastã cauzã,
dupã cum sugereazã Kotarbiñski30, în evaluarea propoziþiilor psihologice,
prin raportarea acestora la experienþa cognitivã, are loc un transfer al
criteriilor de la subiect la obiect, de la psihologic la prepsihologic, la
logic, punctul de referinþã al logicului fiind în mod automat realitatea
exterioarã, ºi nu individul.
Acest transfer de la psihologic la logic este condiþionat de
supunerea propoziþiilor psihologice legilor raþiunii corecte. Totodatã,
trebuie menþionat cã legile gândirii corecte aplicate psihologicului nu-i
denatureazã acestuia esenþa, deoarece raþiunea însãºi este un fapt psihic:
Logicul este o ramurã a psihologicului ºi tezele logice sunt de
asemenea psihologice31.
Unitatea logic-psihologic capãtã astfel atributul sintezei depline a
obiectivului ºi subiectivului, unitate care conferã propoziþiilor psihologice
atributul de ºtiinþificitate. De altfel, ºtiinþa însãºi este conceputã de
Kotarbiñski ca sintezã între propoziþii psihologice ºi logice, formate pe
29
T. Kotarbiñski, Psichological Propositions. Reprinted from Scientific Psychology,
Edited by Benjamin B.Wolman, 1965, by Basic Books Publishing Co., Inc.
30
Ibidem, p.48.
31
Idem.
44

aceeaºi bazã cognitiv-experimentalã. De aici rezultã concluzia foarte
importantã trasã de autor, la sfârºitul studiului sãu, cã propoziþiile
psihologice descriu niºte experienþe cognitive32. În aceastã perspectivã,
motivaþia psihologicã a unei acþiuni se integreazã întemeierii sale teoretice
(construitã din propoziþii nomologice, respectiv, structuratã dintr-o
explicaþie cauzal-legicã), întemeiere care oferã cadrul de orientare ºi de
selectare a scopurilor de cãtre agent.
Menþionãm, totodatã, cã integrarea dimensiunii psihologice a actului
praxiologic în contextul întemeierii sale teoretice (nomologico-logice) nu
diminueazã nota de specificaþie (de subiectivitate) a motivaþiei psihologice.
În aceastã ordine de idei, motivaþia nomologicã a acþiunii pe temeiul
interferenþei logicului cu psihologicul în explicaþia ºtiinþificã , deºi se
structureazã în funcþie de obiect (de obiectul cunoaºterii ºi al transformãrii),
ºi nu de particularitãþile psihice ale individului, este totuºi condiþionatã de
interesele ºi de trebuinþele acestuia. Indiferent de temeiurile sale obiective
de acþionare, agentul îºi dã (sau nu) asentimentul la o anumitã acþiune,
asentiment care favorizeazã (negativ sau pozitiv) participarea la o anumitã
activitate practicã, fapt ce conferã în mod necesar o motivare nemijlocit
psihologicã (o notã de subiectivitate) acþiunii umane.
Datoritã acestei motivãri de ordin psihologic, eficienþa actului
praxiologic este apreciatã de agent, în ultimã instanþã, prin prisma
intereselor ºi a trebuinþelor sale subiective. Acesta este, de altfel, ºi sensul
major al specificului acþiunii umane, spre deosebire de relaþiile
transformatoare naturale (de exemplu, faþã de cele de tip biologic, în
care comportamentul animalelor nu îmbracã aspect subiectiv).
Nomologicul lipseºte din raportul transformator organism-mediu,
iar psihologicul nu se traduce la animale prin subiectiv, în înþelesul propriu
al cuvântului (cointeresare, atitudine, raþionalitate), ci doar prin stãri
primare de afectivitate ºi volitivitate, dictate de necesitãþi naturale
instinctuale. Psihicul animalelor nu depãºeºte sfera obiectivitãþii. La
animale, comportamentul psihic nu are, de asemenea, nici temei logic,
nu este spiritualitate. ªi tocmai absenþa subiectivitãþii ºi a logicului din
comportamentele zoopsihice împiedicã posibilitatea transformãrii
raportului biologic dintre individ ºi mediu în acþiune eficientã.
Lipsa spiritualitãþii din comportamentele zoopsihice ºi, deci,
inexistenþa funcþiei de cunoaºtere în reflectarea de tip biologic face ca
în aria raporturilor naturale organism-mediu sã lipseascã, de asemenea,
ºi capacitatea de a fixa scopuri. Acest lucru, de jure ºi nu numai de
facto, exclude conexiunile biologice din sfera noþiunii de acþiune
32
Ibidem, p.59.
45

eficientã, praxiologia fiind o ºtiinþã, prin definiþie, a acþiunii umane,
deci o ºtiinþã umanã.
Corelarea psihologicului ºi logicului în comportamentul
praxiologic uman oferã, astfel, un bun cadru teoretic ºi metodologic
pentru critica interpretãrilor care extind sfera teleologicului în domeniul
biologic. Nu putem, de pildã, fi de acord în acest sens cu Israel Scheffler,
care, în Reflecþii despre teleologie 33, lasã impresia cã acceptã
extrapolarea scopului asupra finalitãþii biologice atunci când concepe
strategia enunþurilor teleologice, pe care le considerã ca descripþii ale
comportamentului plastic sau autoreglat în general. Acest tip de strategie
teleologicã lasã sã se întrevadã posibilitatea unor þeluri în cazul animalelor
sau al unor sisteme tehnice automate. Scheffler se referã în aceastã
privinþã la un studiu mai vechi (1943) al lui Rosenblueth, Wiener ºi
Bigelow34, în care autorii au propus interpretarea comportamentului
teleologic ca un comportament controlat prin conexiune inversã negativã
de tip cibernetic. Se sugereazã, astfel, ideea cã maºinile cibernetice,
putând modela scopuri, þeluri, intenþionalitate, ar putea totodatã prilejui
extrapolarea inteligenþei ºi raþionalitãþii, a discernãmântului logic, asupra
comportamentului tuturor sistemelor cu autoreglare ºi îndeosebi asupra
celor biologice.
Pe aceastã bazã, prin analogie, termenul de acþiune eficientã este
extrapolat de cãtre Scheffler ºi asupra comportamentului animalelor (la
fel ca ºi termenul de scop), în sensul cã acþiunea animalã ar fi un act
deliberat similar acþiunii umane. În acest sens, el analizeazã douã
interpretãri de strategie teleologicã: strategia autoreglãrii aplicabilã
la comportamentul neorientat (aici include finalitatea în ansamblul ei,
bazatã pe sistemul cibernetic, cu conexiuni inverse) ºi strategia deciziei
aplicabilã la comportamentul orientat (aici include finalitatea specificã
sistemelor biologice). În ambele cazuri, fiind asociat cu finalitatea ºi cu
scopul, conceptul de acþiune (deliberatã) este alterat; propoziþiile
praxiologice îºi pierd specificitatea, deoarece nu se întemeiazã pe o
motivaþie logico-psihologicã, nu sunt precedate de o întemeiere teoreticã
(nomologicã) premisã a actului deliberativ orientat cãtre un þel (scop).
Or, fãrã o asemenea întemeiere teoreticã ºi fãrã o motivare psihologico-
cognitivã nu este posibilã fixarea de scopuri. Teleologicul se structureazã
numai pe unitatea dintre logic ºi psihologic concepute în dubla lor
33
Cf.Israel Scheffler, Thoughts on Teleology, în The British Jornal for the Philosophy
of Science, vol. IX, 1959, nr.36, p.265-284.
34
Cf.A.Rosenblueth, N.Wiener ºi J.Bigelow, Behaviour, Purpose and Teleology, în
Philosophy of Science, 1943, 10, 18 ºi urm.
46

dimensionalitate, cognitivã ºi reflectorie , unitate hotãrâtor de importantã
în conferirea specificitãþii determinismului praxiologic faþã de alte
domenii de particularizare a principiului determinismului (de exemplu,
în domeniul biologic).
Cercetarea dimensiunii psihologice a motivaþiei este abordatã frontal
ºi de psihologia contemporanã, ºi aceasta nu numai pe plan teoretic, ci ºi
experimental. Cercetãrile de psihologie experimentalã au deja valoroase
tradiþii. Iniþiate de Claude Bernard, ele au beneficiat de contribuþia unor
fizicieni ºi fiziologi ca Weber, Fechner, Helmholtz, Wunt, Binet, Pavlov
ºi chiar a lui W.James. Ample cercetãri de psihologie experimentalã, din
obiectivul cãrora a fãcut parte ºi problema motivaþiilor, au desfãºurat Jean
Piaget ºi Paul Fraisse (împreunã au fost redactori ai unui renumit Traité
de psychologie experimentale, apãrut în P.U.F., 1963-1966, la care au
colaborat mulþi psihologi francezi, elveþieni ºi belgieni).
În La Psychologie experimentale35, Paul Fraisse, bazându-se pe
experienþele ºi soluþiile a numeroºi specialiºti în acest domeniu, propune
o schemã originalã, R = f(S P), cu privire la comportamentul psihologic
uman. Reacþia este funcþie de stimul ºi personalitate, aflate totdeauna în
interacþiune. În aceastã formulã, Fraisse introduce de fapt o motivaþie
psihologicã proprie (funcþie de personalitate) oricãrei conduite umane.
Referindu-se expres la trebuinþe ºi motivaþii, el afirmã cã o fiinþã vie
este capabilã sã îndeplineascã anumite acþiuni: sã facã un ocol, dar aceasta
nu se realizeazã decât motivat, respectiv... dacã ceva o pune în miºcare.
Acest ceva care impulsioneazã reacþia depinde mai întâi de o stare a
subiectului, apoi de prezenþa unei stimulãri valorizate (s.ns.). Sarcina
psihologiei spune mai departe Fraisse este nu numai aceea de a studia
motivaþiile la animale, ci mai ales la oameni36.
Alãturi de motivaþiile biogenetice ºi motivaþiile psihogenetice, care
sunt motivaþii primare (ele determinând condiþiile care existã la toþi
indivizii dintr-o aceeaºi specie ºi care, la origine, nu datoresc nimic
învãþãrii), Fraisse analizeazã ºi motivaþiile dobândite (secundare), care
se constituie prin instrucþie un proces de întãrire a unor predispoziþii
motivaþionale primare. Aceste clase de motivaþii se întâlnesc ºi la animale
ºi la oameni. La oameni apare însã un complex de motivaþii specifice
cãrora le corespunde o conduitã specificã: sã remarcãm mai întâi cã la
35
Cf. Paul Fraisse, Psihologia experimentalã, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1970
(traducere a ediþiei publicatã la Paris în Presses Universitaires de France, 1966).
36
Ibidem, p.94-95.
37
Ibidem, p.100.
47

om, întrucât el este capabil de reprezentãri, stimulãrile devin scopuri
care pot fi urmãrite în mod explicit, fãrã prezenþa stimulilor. Se pare cã,
spre vârsta de cinci ani, motivaþiile copilului devin intenþionale37 (s.ns.).
Prin acest tip de motivaþii intenþionale, în care dimensiunea
psihologicã a conduitei oamenilor se împleteºte cu o motivaþie
teleologicã, Fraisse precizeazã de fapt deosebirea dintre motivaþiile
zoopsihice ºi cele homopsihice, oferind astfel un bun prilej pentru
respingerea teleologismului finalist promovat de mulþi ciberneticieni ºi
logicieni (Scheffler, Rosenblueth, Wiener, Bigelow etc.), în
raþionamentele cãrora teleologicul apare ca o dimensiune a tuturor
sistemelor autoreglate, inclusiv a celor de tip biologic.
Cu toate avantajele pe care psihologia experimentalã le-a creat în
abordarea motivaþiei psihologice a acþiunii, oferind o premisã hotãrâtoare
pentru sublinierea condiþionãrii subiective a actului uman, act care nu se
reduce la o simplã relaþie de rãspuns (reacþie) la impulsurile mediului,
deocamdatã cercetarea motivaþiilor acþiunii umane n-a depãºit radical
psihologismul tradiþional. Exceptând cercetãrile lui Piaget, care s-a ocupat
de geneza structurilor inteligenþei la copii, ºi în parte, la adolescenþi, pânã
în prezent metoda experimentalã în cercetarea psihologicã nu a fost
suficient aplicatã ºi în domeniul psihologiei sociale. De cele mai multe
ori, motivaþia psihologicã a conduitei umane este dedusã din cercetarea
experimentalã a comportamentului animalelor. La fel procedeazã ºi Paul
Fraisse. Din aceastã cauzã, motivaþia psihicã a acþiunilor umane rãmâne ºi
la el tratatã numai pe plan subiectiv. Or, comportamentul uman corespunde
unor motivaþii de ordin obiectiv, izvorâte nu numai din dimensiunea
nomologicã, ci ºi din cea sociologicã a acþiunii. Trebuinþele indivizilor
sunt funcþie atât de cerinþe de ordin subiectiv, cât ºi de cerinþe de ordin
obiectiv, acestea din urmã fiind dictate de nevoile colectivitãþii sau de
grupul social din care face parte individul. Interesele oamenilor sunt nu
numai individuale ci ºi sociale, sau, mai bine zis, ei manifestã individualizat
interese sociale. Subiectivul în motivaþia psihologicã ne apare, în aceastã
perspectivã, ca ancorat într-un fundament obiectiv, primar atât din punct
de vedere genetic, cât ºi structural.
Este adevãrat cã psihologia experimentalã nu ajunge pânã la aceastã
viziune modernã (sociologicã) a statutului obiectiv al acþiunii umane, dar
are meritul important de a fi depãºit limitele psihologiei tradiþionale,
îndemnând la o considerare a substratului obiectiv al motivaþiilor psihice
subiective. Într-un anume mod, psihologia experimentalã reactualizeazã,
în aceastã privinþã, ideile lui Vilfredo Pareto, care subordona genetic ºi
structural acþiunile logice (realizate în plan subiectiv) unor acþiuni
nonlogice, subiacente, primare, care þin de substratul obiectiv al comportãrii
48

subiective a oamenilor. Cãutãrile lui Pareto, în domeniul unor zone abisale
ale psihicului uman (în care dominã motivaþia instinctualã, naturalã, cãutãri
care l-au condus la o amplã clasificare a aºa-numitelor reziduuri
subconºtiente pe care se structureazã derivaþiile conºtiente, logice) pot
fi astfel asociate cu acþiunile întemeiate pe motivaþii primare, biogene ºi
psihogene, formulate de Fraisse, de care se ataºeazã acþiunile întemeiate
pe motivaþiile dobândite, secundare (susceptibile de instruire, de învãþare),
prezente îndeosebi în motivaþiile intenþionale, specific umane.
Se poate remarca, totodatã, cã întemeierea obiectivã a motivaþiei
psihologice a acþiunii, conceputã în viziunea psihologiei experimentale, la fel
ca ºi în doctrina acþiunii umane formulatã de Pareto, este limitatã la o
dimensionalitate naturalã, plasându-se astfel determinismul conduitei umane
în afara socialului. Or, tocmai o asemenea ipostazã socialã a determinismului
obiectiv explicã, în cele din urmã, condiþia psihicã a oamenilor ºi însãºi natura
existenþei lor de fiinþe sociale. Sub acest aspect, însãºi resorturile naturale
(biologice) ale motivaþiei conduitei umane acþioneazã în ºi prin social.
Rezultã cã motivaþia psihologicã a acþiunii poate fi caracterizatã, astfel,
ca o motivaþie subiectiv-obiectivã nu numai din punctul de vedere al sintezei
dintre reflex ºi cognitiv (o unitate logico-psihologicã în structurarea
propoziþiilor psihologice sugeratã de Kotarbiñski), ci ºi din punctul de vedere
al sintezei dintre psihic ºi social. Între alþii, Jean Piagét conchide amplu
asupra acestei sinteze, apropiindu-se de ideile lui Marx în abordarea socialã
a umanului (cuprinse în Tezele despre Feuerbach)38. Piagét considerã, în
acest sens, cã existã o singurã ºtiinþã a umanului, care este simultan psihologie
ºi sociologie. El adaugã acestora ºi biologia, concepând, în cele din urmã,
subiectul ca având un statut ontic pe deplin obiectual. În antropologie
spune el nu existã eu, ci noi. Ceea ce ne apare pe plan psihologic ca eu
este, în realitate, noi din punct de vedere sociologic.
Soluþiile structuralismului genetic întemeiat de Piaget în problema
esenþei determinismului psihologic al acþiunii umane scot la ivealã
limitele unor interpretãri praxiologice contemporane care abordeazã
umanul în afara socialului ceea ce conduce, implicit, la desconsiderearea
motivaþiei sociologice în structurarea propoziþiilor praxiologice.
c) Determinarea axiologicã a acþiunii.
Includerea propoziþiilor psihologice în motivaþia praxiologicã

deschide ºi perspectiva axiologicului, un alt aspect important al
circuitului praxiologic. Kotarbiñski, Parsons, precum ºi mulþi dintre
38
Cf. Jean Piaget, Études sociologiques, Genève, Librairie Droz, 1965.
49

predecesorii praxiologiei ºi teoriei acþiunii sociale (de exemplu,
Vilfredo Pareto) nu au avut în vedere acest aspect în discutarea statutului
propoziþiilor psihologice, dar punctele lor de vedere oferã cadrul
necesar pentru încercarea unei asemenea analize. Deschiderea cea mai
largã în aceastã privinþã, prin valorificarea criticã a unor tradiþii
neokantiene (E.Cassirer, H.Rickert, Max Scheler), realist-ontologice
(Nicolai Hartmann), neopozitiviste (B.Russell), fenomenologice
(E.Husserl) ºi existenþialiste (Heidegger, Sartre, Jaspers), ne oferã
premisele unei atare întreprinderi.
O contribuþie de seamã în analiza nemijlocitã a temeiurilor
axiologice ale acþiunii în filosofia contemporanã, contribuþie de aceastã
datã internã ºi nu exterioarã praxiologiei, o aduce Charles Morris39.
Deºi abordeazã teoria acþiunii dintr-o perspectivã semioticã, introduce
criteriul axiologic ca o coordonatã a conceperii ºi obiectivãrii în act a
unei indicaþii praxiologice.
Dupã George Mead, Moris distinge trei etape fundamentale ale
desfãºurãrii unei acþiuni umane: obþinerea informaþiilor despre obiectul
acþiunii; selectarea obiectelor (respectiv ºi a mijloacelor n.n.) în vederea
unei conduite preferenþiale; acþiunea propriu-zisã, care constã în executarea
unor operaþii asupra obiectului acþiunii. Acestor trei etape le corespund
trei dimensiuni ale procesului de semnificare, respectiv trei tipuri principale
de semne: descriptive sau designative, apreciative, prescriptive.
Dupã cum remarcã Cornel Popa40, aceastã clasificare indicã trei
funcþii principale pe care le îndeplinesc semnele ce le utilizãm: furnizeazã
informaþia despre natura obiectelor (cu prioritate cele designative);
permit emiterea unor aprecieri de valoare în raport cu criteriile admise;
mijlocesc codificarea operaþiilor ce urmeazã a fi exercitate. În planul
logic, primului tip de semne îi corespund propoziþiile enunþiative, celui
de-al doilea, propoziþiile asertorice cu valoare de adevãr cunoscute, iar
celui de-al treilea, propoziþiile imperative sau comenzile.
Ceea ce trebuie reþinut în clasificarea lui Morris este prezenþa
propoziþiilor apreciative ca moment al acþiunii eficiente. Acestea izvorãsc,
fãrã îndoialã, din propoziþiile psihologice pe care Kotarbiñski le corela
cu sociologicul ºi logicul.
S-ar putea imputa lui Moris faptul cã n-a extins criteriile
axiologice ºi asupra altor momente ale ciclului praxiologic, precum ºi,
mai ales, faptul cã a stabilit propoziþiile apreciative doar la sfârºitul
39
Cf. Charles Morris, Signification and Significance, The M.T.Press, Massachusetts,
Institut of Tehnology, Cambridge Massachusetts, 1964.
40
Cf. Cornel Popa, Semn, acþiune, valoare, în volumul Existenþã, cunoaºtere, valoare,
Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1970, pp.165-177.
50

actului praxiologic. Apreciativitatea este ºi un moment al constituirii
acþiunii; tot astfel, ea poate fi definitã drept criteriu principal de
mãsurare a eficienþei acþiunii din punct de vedere individual ºi social.
Fapt sesizat ºi de Cornel Popa41, judecãþile de valoare intervin cel puþin
în trei momente principale ale acþiunii: stabilirea scopului, alegerea
mijloacelor, aprecierea rezultatelor. S-ar putea adãuga cã asemenea
judecãþi intervin ºi în celelalte momente ale acþiunii, în calitate de
regulator al acþiunii în ansamblul ei. În desfãºurarea circuitului
praxiologic, judecãþile axiologice provoacã modificãri în ce priveºte
îndicaþiile praxiologice, condiþiile de desfãºurare a acþiunii, alegerea
mijloacelor ºi mecanismul de execuþie. Aceastã funcþie de regulator al
acþiunii este exercitatã de judecãþile axiologice în corelaþie strânsã cu
judecãþile nomologice.
Într-o asemenea viziune, valorile logice de adevãr se coreleazã
cu alte valori: binele, utilul, frumosul, fapt care conferã o nouã
perspectivã în domeniul încercãrilor de a surprinde configuraþia
complexã a factorilor motivaþionali ai acþiunii ºi, totodatã, contribuie
implicit la formarea unei imagini adecvate asupra specificului
determinismului social. Acþiunea umanã eficientã este, astfel,
determinatã de suma motivãrilor nomologice, psihosociologice,
axiologice, din analiza împletirii cãrora rezultã cã activitatea practicã
se întemeiazã pe prealabile explicaþii cauzale ºi teleologice, precum ºi
pe respectarea unor algoritme operaþionale, condiþionate logic într-un
dublu sens: formal ºi deontic.
Menþionãm cã aspectul deontic al motivaþiei praxiologice, cuprins
în determinismul axiologic al comportamentului ºi activitãþii (cognitive
ºi practice) a oamenilor, relevã o altã dimensiune praxiologicã
normativitatea42. Orice acþiune este o acþiune normatã, corespunde unor
reguli prescriptive, care încadreazã actul uman eficient în limitele
permisiilor (obligatorii sau nonobligatorii) ºi interdicþiilor. Se pot
întemeia, pe aceastã bazã, sisteme de normare a activitãþii umane
susceptibile de a fi formalizate ºi operaþionalizate , de acest lucru
ocupându-se, în speþã, logica deonticã43.
41
Ibidem, p.173-174.
42
O punere originalã a problemei normativitãþii, ca dimensiune etico-axiologicã a
acþiunii umane, este întreprinsã de Pavel Apostol, în Normã eticã ºi activitate normatã,
Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1968.
43
De aceste probleme privitoare la logica deonticã ºi la propoziþiile prescriptive în
cadrul teoriei acþiunii se ocupã Cornel Popa (în studiile publicate în Forum ªtiinþe
sociale nr.1/1969 ºi nr.2/1970).
51

2. Dificultãþi actuale de interpretare
în explicaþia cauzal-teleologicã a acþiunii
Ceea ce rãmâne hotãrâtor pentru distincþia acþiunii umane de alte
tipuri de interacþiuni este scopul. În orice împrejurare s-ar petrece,
activitatea umanã este o relaþie teleologicã între subiect ºi obiect. Scopul
este el însuºi activitate, este mijloc ºi condiþie de manifestare a conºtiinþei
umane. Ca element al actului conºtient, scopul joacã rolul de regulator, de
raþionalizator al acþiunii; prin scop, acþiunea umanã devine eficientã,
obiectul în sine devine obiect pentru noi, se umanizeazã.
În analiza conþinutului ºi semnificaþiei conceptului de praxis
(acþiune eficientã) sunt necesare douã tipuri de explicaþie, intim corelate:
explicaþia cauzalã ºi explicaþia teleologicã, cãrora le sunt subordonate
ºi motivãri de ordin psihologic ºi axiologic. Intervenþia acestor motivãri
în circuitul praxiologic provoacã însã mari dificultãþi în domeniul
explicaþiilor cauzale ºi teleologice ale praxisului.
a) Complexitatea acþiunii
Kotarbiñski, într-o comunicare susþinutã la unul din congresele

internaþionale de filosofie44, insistând în mod deosebit asupra temeiului
cauzal ºi asupra semnificaþiei teleologice a oricãrei acþiuni, remarcã
totodatã cã acþiunea se manifestã nu numai ca atitudine activã, ci ºi ca
pasivitate a agentului în raport cu obiectul transformãrii.
În mãsura în care activitatea umanã este conºtientã, în ambele cazuri
ea se realizeazã ca act de voinþã. Prin voinþã ºi raþiune, actele umane
sunt deliberate, au conþinut teleologic. Acþiunea ar putea fi caracterizatã,
în linii generale, în modul urmãtor: Individul A este autorul
evenimentului B, totdeauna ºi numai dacã individul A a exercitat în
prealabil o impulsie voluntarã, care este un element indispensabil al
unui oarecare ansamblu de circumstanþe ale momentului de impulsie,
care ansamblu este condiþia suficientã pentru apariþia în acest moment a
evenimentului B, în virtutea legilor cauzale de succesiune a
evenimentelor. Kotarbiñski subliniazã, de asemenea, cã, independent
de reuºita sau nereuºita acþiunii noastre, noi declanºãm prin impulsia
noastrã o multitudine de evenimente cãrora le devenim autori45.
44
T. Kotarbiñski, Lattitude active et la passivité apparente, în Akten des XIV,
Internationalen Kongresses für Philosophie, Wien, 2-9 septembrie 1968, Band 2, Verlag
Herder Wien.
45
Ibidem, p.524-525.
52

Accentul este pus aici de Kotarbiñski pe douã elemente în definirea
acþiunii: impulsie voluntarã (acþiunea apare ca act de realizare a voinþei)
ºi transformarea conºtientã a obiectului (producerea evenimentelor) în
virtutea legii cauzalitãþii. Acþiunea se realizeazã atât în condiþiile obþinerii,
cât ºi în cazul nereuºitei în obþinerea rezultatului scontat.
Existã situaþii când un anumit eveniment este produs prin
pasivitatea agentului. Neintervenþia, lipsa impulsului mecanic de
declanºare a efectului pot provoca modificãri în structura obiectului cu
care agentul intrã necesar în raporturi practice. Kotarbiñski precizeazã
însã cã ºi în acest caz avem de-a face cu un impuls voluntar, cu un act de
voinþã de a nu interveni tocmai în vederea provocãrii unui eveniment.
Deci, pasivitatea agentului în actul praxiologic este aparentã. Scopul
se manifestã totuºi, deoarece nonacþiunea (aparentã) este cauza producerii
evenimentului. Cel mai adesea tocmai aceste tipuri de activitãþi
(nonacþiuni aparente) caracterizeazã complexitatea interacþiunii dintre
subiect ºi obiect. Nonacþiunea nu este de fapt nonacþiune în sensul propriu
al cuvântului, ci o specie a acþiunii conºtiente. Frânarea intervenþiei
impulsurilor active sunt modalitãþi de concretizare a scopului.
La aceasta se adaugã ºi cazuri de eficienþã în care agentul nu
provoacã propriu-zis printr-un impuls (mecanic) producerea efectului,
ci controleazã sau supravegheazã un raport cauzal obiectiv. Asemenea
situaþii se petrec îndeosebi în condiþiile naturale sau tehnice în general.
În aceste tipuri de eficienþã, agentul nu este indiferent. Executarea funcþiei
sale de agent se realizeazã aici indirect. Mijlocitorul în relaþia dintre
agent ºi pacient este, fie o situaþie obiectivã (acþiunea unor legi naturale),
fie inteligenþa umanã înmagazinatã anterior în proiectarea ºi executarea
unor sisteme praxiologice automate, ajutãtoare (maºini cibernetice).
Prin intermediul acestor modalitãþi de acþiune, pasivitatea aparentã a
agentului (sugeratã de Kotarbiñski) poate fi definitã ca o modalitate de
intervenþie indirectã a agentului în procesul practicii. Pe aceastã bazã ne
putem fãuri o imagine mai complexã asupra conþinutului relaþiei de eficienþã.
În toate tipurile de relaþii praxiologice ale subiectului cu obiectul
(fie în cazurile de atitudine activã, fie în cele de pasivitate aparentã), agentul
provoacã direct sau indirect modificãri obiectului, creeazã eficienþã.
Prin participarea sa directã, agentul cheltuieºte energie muscularã în
maºini simple sau sisteme simple de acþiune , iar prin participarea
indirectã, agentul cheltuieºte energie intelectualã trecutã sau prezentã,
în sisteme cibernetice sau automatisme naturale sau sociale. În toate
cazurile, subiectul se manifestã ca agent în producerea evenimentelor.
Dacã clasificãm din acest punct de vedere acþiunea eficientã,
deducem douã clase de acþiuni: acþiune pozitivã ºi acþiune negativã (în
sens de pasivitate aparentã). Nonacþiunea voluntarã devine astfel specie
53

a acþiunii, este o modalitate a acþiunii negative. Ambele specii de acþiune
se produc în virtutea legii cauzalitãþii ºi a prezenþei de scopuri, de
intenþionalitate ºi volitivitate. Într-o clasificare mai amplã putem avea
în vedere, de asemenea, acþiuni directe (cheltuire de energie muscularã)
ºi acþiuni indirecte (modificãri produse de obiecte, de aparate, maºini
automate, concepute ºi proiectate de om). În ultimul caz, avem de-a face
cu o acþiune bazatã pe cheltuire de energie intelectualã.
Este evident cã, în ansamblul activitãþilor practice din societatea
contemporanã, ponderea cea mai mare o au tocmai acþiunile indirecte,
fapt care atestã creºterea rolului efortului intelectual în structurarea
universului uman contemporan.
b) Complexitatea scopului
Scopul intervine nu numai în orientarea acþiunii, ci ºi în controlarea

permanentã a execuþiei acesteia. În conexiunea agent ® mijloc (purtãtor de
acþiune) ® obiect se pot intercala factori aleatori care creeazã un câmp de
acþiune. În acest câmp, relaþia cauzalã agent-obiect este o relaþie cauzal-
statisticã. Coeficientul de probabilitate al devenirii câmpului de acþiune este
controlat de agent, care prin impulsuri voluntare ºi acte practice succesive
efectueazã o operaþie de selectare conºtientã a condiþiilor situaþiei în câmpul
de acþiune respectiv, în vederea atingerii scopului propus iniþial. Selectarea
condiþiilor se realizeazã prin diminuarea, frânarea sau declanºarea conºtientã
a influenþei lor în cadrul lanþului cauzal-praxiologic. În tot acest proces de
selecþie, scopul funcþioneazã ca factor de corijare, de purificare a conexiunii
agent-obiect de condiþiile perturbatoare ale complexului situaþional obiectiv.
Scopul prilejuieºte chiar posibilitatea corijãrii subiectului în actul de execuþie.
Rolul oricãrui act selectiv în câmpul statistic de acþiune este dobândirea
eficienþei maxime. Rezultã, aºadar, cã scopul, care referã evenimentele la
anumite consecinþe ale lor (aici relaþia de determinare este de la efect la cauzã),
poate fi conceput ca mijlocitor al unui comportament uman autoreglat.
De aceastã problemã s-au ocupat în mod deosebit Rosenblueth,
Wiener ºi Biegelow 46. Punctele lor de vedere se bazeazã pe ideea de
conexiune inversã negativã. Acest tip de conexiune inversã se defineºte
ca o modalitate a unor semnale ale þintei de a interveni pentru a restrânge
acþiunea unor cauze sau condiþii ce o pericliteazã. Pe aceastã bazã, ei
propun interpretarea comportamentului teleologic, dupã cum noteazã
Scheffler, ca un comportament controlat prin conexiune negativã 47.
46
A. Rosenblueth, N. Wiener ºi J. Bigelow, Behaviour, Purpose and Teleology, în
Philosophy of Science, 1943, 10, 18 ºi urm.
47
Israel Scheffler, Thoughts on Teleology, în The British Journal for The Philosophy
of Science, vol. IX, nr. 36, 1959, p. 268.
54

Definiþiei date de Rosenblueth comportamentului teleologic,
Scheffler îi sesizeazã unele inadecvãri, printre care dificultatea de a defini
precis condiþia finalã a unui astfel de comportament, condiþie care nu
este identicã cu þinta (aceasta din urmã putând fi ratatã). Scheffler propune
termenul de obiect-þel; acesta emite semnale în procesul acþiunii ºi în
cazul când nu poate fi atins.
Preocupat de elaborarea unei strategii a autoreglãrii, Scheffler
relevã de asemenea dificultatea ratãrii obiectului-þel, din care se pot
conchide douã posibilitãþi de comportare teleologicã: orientatã ºi
neorientatã. În ultima, þelul nu acþioneazã ca mobil de corectare, de
dirijare a acþiunii agentului, deci nu se fixeazã o conexiune inversã între
agent ºi þel. De altfel, Scheffler se abþine sã se pronunþe dacã acest din
urmã tip este un comportament teleologic, deºi el se realizeazã conºtient
ºi voliþional. Reþinerea sa se întemeiazã pe raþionamentul lui
Braithwaite 48, potrivit cãruia explicaþiile teleologice prezic existenþa unui
lanþ de condiþii care ating scopul pe baza cunoaºterii plasticitãþii
sistemului; ele prezic apartenenþa mulþimii condiþiilor de câmp ce se vor
produce efectiv la o variantã adecvatã.
În acest fel, la Braithwaite nu intervine dificultatea inexistenþei
obiectului-þel, pentru el comportamentul teleologic fiind exclusiv orientat.
Deci, scopul este cunoaºterea þelului ºi a înlãnþuirilor cauzale care-l pot
obiectiva în procesul acþiunii, el nu poate fi extrapolat la alte tipuri de
comportament (neorientat).
Scheffler mai aminteºte ºi de dificultatea þelurilor multiple, pentru
ca sã treacã la prezentarea strategiei ideii-þel, în cadrul cãreia face
apel la motivaþia multiplã, nu numai cauzalã ºi strict teleologicã. În
aceastã privinþã, el porneºte de la Ducasse 49, care include în explicaþia
teleologicã urmãtoarele:
1) convingerea agentului unui act de existenþa unei legi ..., de
exemplu, aceea cã, dacã X are loc, atunci Y are loc (sau cã Y este
condiþionat de X);
2) dorinþa agentului ca Y sã aibã loc;
3) cauzarea de cãtre aceastã dorinþã, împreunã cu aceastã
convingere, a îndeplinirii lui X.
Observãm aici cã, dacã dorinþa ºi convingerea sunt o bazã a acþiunii
de producere a lui X (condiþii, mijloace) în vederea atingerii lui Y
48
Cf. R. B. Braithwaite, Scientific Explanation, 1953, p. 330.
49
Cf. C. I. Ducasse, Explanation, Mechanism and Teleology, în Journal of
Philosophy, 1926, p. 23. Retipãrit în culegerea de studii editatã de Feigl and Sellars,
Readings in Philosophical Analisis, New York, 1949, p. 543-544.
55

(scopul), atunci Y acþioneazã în calitate de cauzã a lui X. Se realizeazã
conexiunea inversã (determinism de tip teleologic). Genul de regulã ce
dã o explicaþie a producerii lui X este sugerat de Ducasse astfel: Dacã
un agent crede cã Y este condiþionat de X ºi doreºte Y, atunci este probabil
cã acest agent va face X 50.
Convingerea se bazeazã aici pe cunoaºterea înlãnþuirii cauzale a
lui X ºi Y, deci izvorãºte din cunoaºtere. Nu rezultã însã de unde izvorãºte
dorinþa. Fãrã îndoialã cã aceasta, ca element psihic în comportamentul
teleologic, izvorãºte din interes, element care este complet eliminat de
Scheffler din structura determinãrii actului praxiologic.
Menþionãm, de asemenea, cã în ultima propoziþie a lui Ducasse
este introdus coeficientul de probabilitate al acþiunii agentului, asupra
cãruia Scheffler nu insistã. Credem cã pe el se poate întemeia aspectul
de libertate de acþiune a agentului, un aspect tot aºa de important ca ºi
interesul de avut în vedere într-o explicaþie teleologicã.
Pornind de la sugestiile lui Ducasse ºi apelând la noþiunile de
pãrere, dorinþã, efectuare, Scheffler formuleazã o soluþie proprie de
interpretare inscripþionalã, din analiza cãreia reþine pentru motivaþia
(determinismul) praxiologicã trei modalitãþi de inscripþie: a dori sã fie
adevãrat, a crede cã este adevãrat, a face sã fie adevãrat.
1) A dori sã fie adevãrat trebuie sã fie consideratã, spune el, pe de
o parte, ca o relaþie între oameni sau alþi agenþi, ºi inscripþii, iar pe de
altã parte, ca relaþie care nu cere ca agentul sã producã sau mãcar sã
înþeleagã inscripþia pe care o vrea adevãratã; prin a dori sã fie adevãrat
se înþelege introducerea unor elemente inscripþionale pe baza cãrora se
poate întemeia o dorinþã în adecvarea unei stãri de lucruri.
2) A crede cã este adevãrat, analog cu a dori sã fie adevãrat, va fi
consideratã ca o relaþie între agenþi ºi inscripþii, relaþie care nu implicã
producerea de cãtre agent a inscripþiilor pe care le crede adevãrate.
3) A face sã fie adevãrat, ca ºi a dori sã fie adevãrat, precum ºi a
crede cã este adevãrat, constituie o relaþie între agenþi ºi inscripþii ºi nu
reclamã ca agentul sã producã sau, cel puþin, sã înþeleagã inscripþiile pe
care le face adevãrate. Trebuie notat în mod special, adaugã Scheffler,
cã, spre deosebire de inscripþiile pe care doar le dorim adevãrate sau le
credem adevãrate, orice inscripþie fãcutã adevãratã este de fapt adevãratã,
ca de altfel ºi toate reformulãrile ei.
Pe baza acestor trei modalitãþi inscripþionale, Scheffler schiþeazã
o explicaþie sau o analizã operaþionalã a pãrerii, a dorinþei ºi a efectuãrii.
50
Citate reproduse de Scheffler, op. cit., p. 280.
56

Ceea ce este de reþinut, în primul rând, în încercarea sa, este
sesizarea complexitãþii modului explicativ teleologic, precum ºi a
multiplicãrii factorilor care intervin în motivaþia praxiologicã. În afara
determinãrii cauzale (efectuale), Scheffler include determinãri
psihologice (dorinþa, raþiunile credinþa, convingerile pãrerea) ºi
construieºte teleologicul pe împletirea acestora. El sugereazã chiar rolul
cauzal al tuturor factorilor psihologici ºi raþionali în comportamentul
teleologic, integrând astfel toate tipurile de prescripþii într-un model
determinist al acþiunii.
Ceea ce i se poate reproºa lui Scheffler este faptul cã el face analogii
cu comportarea maºinilor automate ºi a unor structuri biologice în baza
generalitãþii sistemelor cu conexiune inversã (confundã astfel, în parte,
scopul cu finalitatea) ºi faptul cã este obsedat permanent de dificultãþi
în explicaþia teleologicã a praxisului, din raþionamentele sale deducându-
se un scepticism principial în a o analiza operaþional. În sfârºit, Scheffler
scapã din vedere, ca ºi alþii, suportul obiectiv al tuturor motivaþiilor
praxiologice interesul , în raport cu care s-ar putea explica genetic
scopurile, dorinþele, credinþele, convingerile ºi acþiunea însãºi ca efectuare
a inscripþiilor în vederea atingerii ideii-þel. Uneori, chiar dificultatea
ratãrii ideii-þel se explicã prin interese, þine de mãsura în care oamenii
devin conºtienþi de ele ºi, corespunzãtor, îºi mobilizeazã capacitãþile
creatoare pentru a atinge þelurile.
Limitãri asemãnãtoare în abordarea corelaþiei dintre acþiune ºi scop
întâlnim ºi la Donald Davidson. Într-o intervenþie la simpozionul despre
Acþiune, care a avut loc în 1963, cu ocazia unei adunãri a Asociaþiei americane
de filozofie 51, Davidson insistã în mod deosebit asupra capacitãþii agentului
de a raþionaliza acþiunea. Raþionalizarea este conceputã de el ca o specie a
explicaþiei ordinii cauzale ºi în aceastã luminã acordã raþiunilor un loc
important, dacã nu chiar hotãrâtor în motivarea acþiunilor.
Raþiunea este caracterizatã prin: a) existenþa unui mod proatitudinal
privitor la acþiunile de un anumit fel ºi b) credinþã. În primul grup sunt
incluse dorinþe, lipsuri, imbolduri, sugestii ºi o mare varietate de opinii
morale, principii estetice, prejudecãþi economice, convenþii sociale ºi
þeluri publice ºi particulare, precum ºi valori care pot fi interpretate ca
atitudini ale unui agent direct interesat într-o acþiune de un anumit fel,
iar în al doilea grup se au în vedere conºtiinþã, pricepere, informare,
amintire. Toate acestea determinã un anumit mod de comportare, care
51
Cf. Donald Davidson, Actions, Reasons and Causes (presented in a symposium on
Action, at the sixtieth anual meeting of the American Philosophical Association, December
29, 1963), în The Journal of Philosophy, vol. LX, nr. 23, Nov. 7, 1963, p. 685-700.
57

influenþeazã modul de a acþiona al oamenilor dupã deosebiri de vârstã,
de preocupãri, de convingeri. În funcþie de aceste deosebiri, acþiunile
pot fi condamnate sau considerate dezirabile.
Se constituie astfel, în viziunea lui Davidson, o bazã
proatitudinalã, care joacã rolul de raþiune primarã, prin care agentul
prefigureazã acþiunea, iar raþionalizãrile apar ca explicaþii cauzale
ce condiþioneazã structurarea acestor raþiuni primare. Se întemeiazã
deci concluzia autorului cã raþiunea primarã a unei acþiuni este
cauza ei (s. n.) 52.
Aceastã concluzie a lui Davidson sugereazã necesitatea introducerii
raþiunilor (ca factori psihologici, axiologici, atitudinali etc.) în
determinismul praxiologic, idee valoroasã, dupã pãrerea noastrã, în
explicarea specificului motivaþional al acþiunii umane. În aceastã
perspectivã, raþiunile conduc cãtre suportul intenþional al structurãrii unei
acþiuni. Pe baza unor convingeri ºi atitudini specifice raþiunii primare se
poate construi un raþionament praxiologic, astfel încât acþiunea este
precedatã de o proiecþie teleologicã ºi nu numai de temeiuri cauzale. Tocmai
acest lucru oferã agentului posibilitatea ca prin convingerile ºi atitudinile
sale sã-ºi autodetermine activitatea, astfel încât sã-i fie rezonabilã.
Din aceastã împletire a raþiunilor cu acþiunile, autorul conchide
cã relaþia dintre raþiune ºi acþiune este centralã, deoarece prin
intermediul ei se prefigureazã acþiunea. Pe baza acestor raþiuni,
Davidson considerã cã ne aliniem poziþiei aristotelice, care a oferit cadrul
pentru înþelegerea uimitoarei legãturi între raþiuni ºi acþiuni.
Concomitent cu precizarea acestei sinteze a acþiunilor ºi raþiunilor,
Donald Davidson subliniazã ºi unele dificultãþi ale raportului dintre
raþiuni ºi acþiuni, care complicã raportul lor de determinare cauzalã.
Resesizeazã, în acest sens, cã primele raþiuni, constând din atitudini ºi
convingeri, sunt stãri de dispoziþie, nu evenimente; deci ele nu pot fi
cauze 53. De acord cu Melden, Davidson afirmã cã totdeauna cauzele
trebuie sã fie logic distincte de invocarea efectelor. Dar, continuã
Davidson, o raþiune pentru acþiune nu este logic distinctã de acþiune,
deci, paradoxal, raþiunile nu sunt de fapt cauze ale acþiunilor, întrucât
relaþiile cauzale cer evenimente distincte 54.
Dupã pãrerea noastrã, paradoxul despre care se spune cã ia
naºtere în acest caz este aparent, deoarece, din punct de vedere cauzal,
deºi efectul este distinct de cauzã, existã totuºi o continuitate, o
împletire între cauzã ºi efect. Deci, chiar dacã nu sunt distincþii între
52
Ibidem, p. 685-686.
53
Ibidem, p. 693.
54
Ibidem, p. 695.
58

raþiuni ºi acþiuni, relaþia dintre ele este totdeauna cauzalã. Din punct
de vedere praxiologic, raþiunile pot fi, aºadar, cauze ale acþiunii, cu
toate cã în domeniul acþiunii umane explicaþia cauzalã se împleteºte
cu cea teleologicã, iar raþiunile sunt doar elemente componente ale
explicaþiei cauzale.
Detaliind analitic structura raportului cauzal (ºi disociind raþiunile
de cauze), Davidson ajunge, în cele din urmã, la poziþiile lui Hume, cu
care se declarã de acord, ºi dizolvã într-o anumitã mãsurã dependenþa
cauzalã a acþiunii într-o motivaþie psihologicã. Pe acest temei, Davidson,
ca ºi Hume, ajunge sã absolutizeze rolul raþiunilor în comportamentul
teleologic al praxisului, ceea ce teoretic echivaleazã cu reducerea
determinismului praxiologic la un determinism psihologic.
O altã obiecþie principalã credem care i se poate aduce lui
Davidson este aceea cã în cadrul acþiunii el nu stabileºte un raport corect
între nomologic ºi teleologic ºi, respectiv, între ordinea cauzalã în
lucruri ºi motivaþia psihologico-atitudinalã. Aceasta din urmã, în modul
tradiþional în care este abordatã, este doar o proiecþie subiectivã asupra
obiectului. Or, în circuitul praxiologic, teleologicul nu anuleazã cauzalul,
iar psihologicul nu se poate substitui ordinii cauzale a evenimentelor;
motivaþia praxiologicã nu se poate limita la o motivaþie subiectivã, ea
are în primul rând o semnificaþie ºi un suport obiectiv, fapt pe deplin
atestat de psihologia geneticã ºi de psihologia socialã.
Dupã cum observã Cowan 55, trebuie într-adevãr fãcutã distincþie
între motivaþia obiectivã ºi cea subiectivã a activitãþii practice. Explicaþia
cauzalã este, de regulã, o referinþã la o ordine naturalã în lucruri, iar
explicaþia intenþionalã (teleologicã) este un termen mental. La fel stau
lucrurile ºi cu motivaþia psihologicã, în bunã mãsurã, tot un termen
mental. Aceste entitãþi mentale, deci ºi cele psihice, presupun însã
referinþe obiective, ele izvorãsc din obiectivitate (naturalã ºi socialã),
fapt care contrazice în fond psihologismul subiectivist de tip humeian la
care apeleazã Davidson.
În aceastã ordine de idei, Cowan subliniazã caracterul complex al
determinismului teleologic specific acþiunii umane ºi stipuleazã, în
consecinþã, cã nu orice comportament îndreptat cãtre un scop se realizeazã
(realizarea depinde de experienþa ºi capacitatea agentului de a utiliza
explicaþiile cauzale sau funcþionale). Cowan avertizeazã, totodatã, ºi
asupra suprasolicitãrii termenului mental (teleologic-psihologic), pe care
Davidson îl generalizeazã în explicarea comportamentului praxiologic
55
cf. J.L. Cowan, Purpose and Teleology, în The Monist, nr. 3, July, 1968,
p. 317-329.
59

prin substituirea cauzelor (obiective) cu raþiuni (subiective), oferind o
perspectivã teoreticã obiectualã de interpretare cu precãdere nomologicã
în problema determinismelor acþiunii umane.
*
Din analiza criticã a acestor puncte de vedere asupra explicaþiei
teleologice (o criticã pozitiv-dialecticã ºi nu nihilistã) rezultã un set de
concluzii importante pentru definirea statutului praxiologic al conceptului
de scop.
1) În structurarea unei acþiuni umane eficiente, explicaþia teleologicã
nu exclude, ci presupune o explicaþie cauzalã. Cauzalitatea ºi scopul sunt
termeni principali în configurarea determinismului praxiologic. Într-un
anumit sens, teleologicul este un model de explicaþie cauzalã în care raportul
de cauzalitate se manifestã ca o conexiune inversã: efectul, sesizat anticipat
de agent ca o consecinþã prezumtivã a acþiunii prezente, intervine cauzal
în calitate de termen mental în declanºarea actului ce-l va produce. Scopul
se manifestã, astfel, ca potenþã (ca virtualitate) în act ºi acþioneazã asupra
acestuia în virtutea legii cauzalitãþii. Drumul unui circuit praxiologic este
de la potenþã la act, deci de la scop la acþiune. Aceasta este semnificaþia
principalã a explicaþiei teleologice.
2) Teleologicul prezintã din punct de vedere explicativ o deosebitã
complexitate:
a) se manifestã ca intenþionalitate: ca act deliberativ, orientat sau
neorientat; ca act de voinþã; ca activitate conºtientã;
b) se manifestã ca stare de conºtiinþã (de sine), atât în acte
intenþionale, cât ºi în acte neintenþionale. Lipsa de scop este aparentã.
Inexistenþa unui þel semnificã manifestarea altui þel, sau intervenþia altor
þeluri cãrora agentul le dã prioritate. Conºtiinþa presupune totdeauna o
idee-þel, care poate fi atinsã sau ratatã.
3) Ca specie a relaþiilor de determinare, scopul este el însuºi
determinat (nomologic, psihologic ºi sociologic):
a) Nomologic, scopul izvorãºte din cunoaºtere, presupune o întemeiere
teoreticã cauzal-obiectivã. Nomologicul condiþioneazã teleologicul, îi
circumscrie acestuia aria obiectivã a proiecþiei subiectiv-anticipative;
b) psihologic, scopul presupune volitivitate ºi adeziune subiectivã:
convingere, dorinþã, credinþã, pãrere;
c) sociologic, scopul se întemeiazã pe trebuinþe, pe nevoi
individuale ºi sociale ale indivizilor, pe interese. Acestea hotãrãsc, în
ultimã instanþã, în mod obiectiv, natura ºi sfera þelurilor activitãþilor
oamenilor, influenþeazã dorinþele ºi nãzuinþele lor.
În raport cu interesele (individuale sau colective, acestea din urmã
60

având o sferã variabilã: de grup, naþionale, internaþionale), scopurile
proiecteazã ºi lumineazã acþiunea oamenilor, activitatea lor teoreticã
ºi practicã.
La toate aceste categorii de motivaþii (determinãri) ale scopului se
adaugã ºi o condiþionare axiologicã, concretizatã în criterii adecvate
(subiective sau obiective) de apreciere, de valorizare, care, la rândul lor,
mijlocesc atitudini (aprobatoare sau dezaprobatoare) ale oamenilor faþã
de þelurile ºi idealurile indivizilor sau colectivitãþii.
4) Explicaþia teleologicã are o multitudine de funcþii în structurarea
propoziþiilor praxiologice, în realizarea actului eficient:
a) mijloceºte eficienþa acþiunii umane (prin scop, acþiunea umanã
capãtã potenþial atributul de eficienþã), creeazã premisele ideale ale
obiectivãrii actului uman transformator;
b) orienteazã acþiunea, sugereazã cãile ºi mijloacele ei de realizare,
este cãlãuzã a procesului de umanizare a realului;
c) joacã rol de regulator al acþiunii, este mijlocitor al
comportamentului uman autoreglat. În acest sens, scopul are ºi rol de
factor de selecþie, de corijare ºi de control al actelor agentului, în raport
cu varietatea ºi multitudinea complicatã de situaþii care intervin
perturbator în desfãºurarea acþiunii;
d) pe baza tuturor acestor funcþii praxiologice, scopul intervine în
universul natural de interacþiuni ca forþã motrice principalã a detaºãrii
socialului de natural, a subiectului de obiect; ca termen central al
distincþiei ºi corelaþiei dintre culturã ºi naturã.
61

III
PRAXIOLOGIE ªI PRAXIS
1. Obiectul ºi problematica praxiologiei

a) Praxiologia este ºtiinþã a acþiunii eficiente. Prin praxiologie
spune în acest sens Kotarbiñski înþeleg ºtiinþa eficienþei acþiunii. În
consecinþã, sarcinile praxiologiei sunt sã formuleze ºi sã verifice
recomandãrile privind ceea ce trebuie fãcut; ceea ce este indicat sã se
facã în anumite condiþii pentru a atinge rezultatele propuse în modul cel
mai eficient. Pentru a formula mai scurt, sarcina praxiologiei este de a
cerceta condiþiile de care depinde eficienþa maximã 56.
În privinþa obiectului praxiologiei se are în vedere acþiunea umanã
transformatoare exercitatã asupra obiectului acesteia. Termenul care
corespunde cel mai adecvat speciei de acþiune prin care subiectul
transformã conºtient ºi activ, pentru sine, obiectul este cel de praxis. Cu
observaþia cã în sfera sa intrã numai acþiunea eficientã, adicã numai acel
tip de activitate care contribuie la realizarea condiþiei umane, la creºterea
gradului de stãpânire de cãtre om a naturii ºi societãþii. Cu alte cuvinte,
dupã cum se pronunþã Kotarbiñski, praxiologia opereazã cu noþiunile
de activitate, acþiune, act eficient 57.
b) Ca disciplinã teoreticã, praxiologia este totodatã metodologie,
organon al activitãþii practice. Ea îºi propune sã ofere instrumente
algoritmice pentru sporirea gradului de eficienþã a acþiunii. În obiectul
praxiologiei, cercetãrile fundamentale vizeazã scopuri aplicative.
Finalitatea ei se realizeazã prin mijlocirea construirii unor modele
generale de organizare ºi sistematizare a activitãþii practice cu
aplicabilitate în toate ºtiinþele particulare ale acþiunii, modele care, la
rândul lor, mijlocesc acestora posibilitatea stimulãrii unui maximum de
56
Cf. Tadeusz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în Logic,
Methodology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p. 205.
57
Tadeusz Kotarbiñski, Latitude et la passivité apparente, în Akten des XIV.
Internationalen Kongresses für Philosophie (Wien, 2-9 Sept. 1968), Band 2, Verlag
Herder Wien, p. 523.
62

eficienþã în activitatea practicã nemijlocitã. Sarcina principalã a
praxiologiei subliniazã Kotarbiñski constã în sistematizarea direcþiilor
privitoare la maximum de eficacitate în organizarea activitãþilor 58.
c) Ca teorie generalã a acþiunii eficiente, praxiologia este o
disciplinã metateoreticã. Ea nu se poate rezuma ºi nici nu-ºi propune sã
ofere instrumente pentru organizarea tuturor domeniilor acþiunii eficiente.
Aceasta cade în sarcina ºtiinþelor particulare ale acþiunii, clasificate în
diverse specii, din care reþinem mai importante: ºtiinþele tehnice, ºtiinþele
agricole ºi zootehnice, ºtiinþele medicale, ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei,
ºtiinþele administrative ºi de organizare eficientã a societãþii, divizate,
la rândul lor, în numeroase ramuri ºi subramuri 59.
În istoria acestor ºtiinþe au fost întreprinse numeroase încercãri de
definire ºi analizã a actului eficient, particularizat în cadrul fiecãrei
discipline în parte. Praxiologia îºi propune o generalizare a acestor soluþii
particulare de teorie a acþiunii, definindu-se pe sine ca o ºtiinþã generalã.
În acest sens au conceput obiectul ºi statutul praxiologiei ( sau teoriei
acþiunii sociale), atât Parsons, cât ºi Kotarbiñski. În cele douã articole ale
sale asupra propoziþiilor praxiologice 60, apreciate ca hotãrâtoare pentru
constituirea praxiologiei ca ºtiinþã independentã, Kotarbiñski dã numele
de metapraxiologie analizelor sale în domeniul teoriei acþiunii.
d) Conceputã ca ºtiinþã generalã a acþiunii, praxiologia este o
disciplinã filosoficã. Întrucât filosofia, în accepþia ei de conºtiinþã ºi
cunoaºtere (de un fel deosebit) a omului pentru om, are o pronunþatã funcþie
praxiologicã (filosofia îºi are raþiunea ei de a fi numai în raport cu finalitatea
ei practicã, aceea de mijlocire a procesului de realizare a condiþiei
umane), conceptul de acþiune (care exprimã condiþia ontologicã a umanului)
devine în cel mai înalt grad un concept filosofic. Prin praxiologie, filosofia
coboarã din ceruri pe pãmânt, dintr-o disciplinã speculativ-constructivã,
devine o disciplinã umanã în cel mai adecvat sens al cuvântului, una autentic
umanã. Prin studierea praxisului, umanismul filosofic se transformã din
teorie asupra condiþiei umane în strategie de realizare a acesteia.
La rândul ei, praxiologia se coreleazã strâns cu filosofia, este un
fundament metodologic ºi un model de concretizare a gândirii ºi construcþiei
58
Idem.
59
Cf. Ion Tudosescu, Clasificarea ºi sistemul ºtiinþelor, în Revista de filosofie,
nr. 3/1968. (În cuprinsul acestui studiu se fac precizãri în legãturã cu obiectul ºtiinþelor
acþiunii, locul ºi rolul lor în ansamblul sistemului ºtiinþei).
60
T.Kotarbiñski, Zadania Prakseologiczne (Propoziþii praxiologice), în Studia
Filozoficzne, nr. 4 (19), Warszawa, P.W.N., 1960, p. 3-19; Rodzajé zdañ prakseologiczuych
i sposoby ich uzasadniania (Genuri de propoziþii praxiologice ºi metodele lor de justificare),
în Kultura i Spolczeñstwo. Warszawa, PWN, 1960, t, w, m. 4. p. 8-16.
63

filosofice. Funcþia aplicativã a filosofiei se realizeazã nemijlocit numai prin
praxiologie, fapt ce conferã acesteia din urmã atributul de filosofie a acþiunii,
ºi nu numai de ºtiinþã a acþiunii. Aceasta ºi pentru cã praxiologia nu este
propriu-zis ºtiinþã, ci metaºtiinþã. Or, în genere, toate metaºtiinþele devin
sau se constituie ca moduri sau modele de filosofare asupra lumii.
În acest fel pot fi interpretate ºi cuvintele lui Kotarbiñski cu privire
la statutul epistemologic al praxiologiei, exprimate în concluzie la studiul
sãu cu privire la modurile de argumentare a propoziþiilor praxiologice.
Pornind de la premisa cã nu ne putem imagina un tratat despre eficienþa
acþiunii care nu ar conþine numeroase propoziþii metapraxiologice privind
enunþurile praxiologice, filosoful polonez conchide cã în prezent nu
este posibil, probabil, sã se întreprindã cercetãri de praxiologie, fãrã sã se
întreprindã în acelaºi timp cercetãri de filosofia praxisului, fãrã sã se
cerceteze deosebirile dintre obiectul ºi sarcinile lor (ale enunþurilor
praxiologice. n.n.), natura specificã a conceptelor lor (ale acestor enunþuri
praxiologice n.n.) ºi sarcinile lor caracteristice. De altfel, întreaga analizã
întreprinsã de el asupra propoziþiilor praxiologice o apreciazã ca o
încercare de a filosofa despre teoria acþiunii eficiente(s.n) 61. O asemenea
apreciere poate fi datã tuturor eforturilor actuale de definire a conceptelor
praxiologice (agent, mijloace, situaþie, condiþii, scop, obiect al acþiunii),
precum ºi a raporturilor dintre acþiune ºi scop, scop ºi eficienþã, motivaþie
(cauzalã, psihologicã, axiologicã) ºi acþiune etc.
e) În calitatea ei de filosofie a acþiunii, praxiologia se coreleazã
cu toate ºtiinþele generale care au statut epistemologic metateoretic (ºi,
corespunzãtor, se structureazã ca modele de a filosofa asupra lumii sau
oferã instrumente în vederea unor asemenea modalitãþi de cunoaºtere):
logica matematicã, semiotica, cibernetica, teoria generalã a sistemelor.
Se poate chiar conchide cã filosofia acþiunii este punctul de intersecþie
al tuturor acestor ºtiinþe generale metateoretice. Obiectul lor comun este
acþiunea umanã, fiecare în parte contribuind la alcãtuirea unei metodologii
generale a acþiunii eficiente, în speþã, sunt puncte de sprijin pentru
alcãtuirea organonului cugetãrii ºi activitãþii omului contemporan.
Prin intermediul acestui organon, toate ºtiinþele ºi nu numai
ºtiinþele acþiunii, au statut praxiologic, ºtiinþa în ansamblul sãu (ºi toate
compartimentele ei) fiind concomitent structuratã din cercetãri
fundamentale ºi aplicative.
O viziune totalizatoare asupra ºtiinþelor generale, care parþial se
înscrie în aceastã modalitate sinteticã de integrare a metaºtiinþelor în
corpul filosofiei acþiunii, a fost prezentatã de Jan Zieleniewski la colocviul
61
T. Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în culegerea citatã,
p. 215.
64

despre Cibernetica ºi filosofia ºtiinþelor tehnice, organizat în cadrul
celui de-al XIV-lea Congres internaþional de filosofie de la Viena (2-9
sept. 1968) 62. Întrebându-se asupra modalitãþii în care se coreleazã
cibernetica ºi filosofia ºtiinþelor tehnice, filosoful polonez sugereazã cã
domeniul de cunoaºtere pe terenul cãruia se împletesc cele douã discipline
amintite este praxiologia, definitã ca ºtiinþã a condiþiilor generale de
eficienþã a întregii acþiuni umane, conceputã ca ºi comportament uman
orientat cãtre þintã ºi executat cu sentimentul libertãþii de alegere al
agenþilor 63.
Zieleniewski considerã, de asemenea, cã praxiologia este adânc
înrãdãcinatã în Teoria generalã a sistemelor, care, la rândul ei, oferã
teren de împletire a ciberneticii ºi filosofiei ºtiinþelor tehnice.
În vederea surprinderii structurii a acestor corelaþii, filosoful
polonez propune urmãtoarea schemã (fig. 1):
Fig. 1.
Din schema sa rezultã: 1) punctele bilaterale de contact între
praxiologie ºi teoria generalã a sistemelor, teoria generalã a sistemelor
ºi ciberneticã, teoria generalã a sistemelor ºi filosofia ºtiinþelor tehnice,
filosofia ºtiinþelor tehnice ºi praxiologie, praxiologie ºi ciberneticã 64;
62
Jan Zieleniewski, Why Cybernetics and the Philosophy of technical science only?
Some comments, în Akten des XIV Internationalen Kongresses für Philosophie (Wien,
2-9 Sept. 1968), Band 2, Verlag Herder Wien, p. 601-608.
63
Ibidem, p. 601.
64
Ibidem, p. 602.
65

2) punctele de contact ale tuturor acestor ºtiinþe constituie de fapt
obiectul acþiunii 65 ceea ce înseamnã cã fiecare dintre aceste ºtiinþe
este, în parte, o disciplinã filosoficã ºi, în speþã, o filosofie a praxisului.
Autorul se pronunþã chiar pentru considerarea ciberneticii ca parte
a praxiologiei, fiind de acord în acest sens cu definiþia datã de
L. Couffignal ciberneticii (arta creãrii cãilor de acþiune efectivã),
respectiv, având în vedere criteriul eficienþei acþiunii (sub toate
aspectele sale de economicitate, profitabilitate, rigurozitate, simplitate,
puritate etc.) ca un criteriu definitoriu ºi pentru obiectul ciberneticii 66.
Dacã am adãuga acestor ºtiinþe generale ale acþiunii ºi altele
(semiotica, logica matematicã, lingvistica generalã), obiectul ºi
problematica filosofiei acþiunii ar fi ºi mai complet conturate, iar obiectul
ºi problematica praxiologiei ar beneficia de o abordare ºi mai nuanþatã.
f) Din sfera conceptelor de care se ocupã praxiologia, cercetãrile
teoretice ºi metodologice contemporane de strictã specialitate (avem în
vedere în primul rând pe Parsons ºi Kotarbiñski, consideraþi ca fondatori
ai praxiologiei sau teoriei acþiunii sociale eficiente) au abordat în general
conceptele de agent, situaþie (mijloace, condiþii), scop, obiect al acþiunii,
motivaþie (cauzalã, psihologicã), act eficient. Au fost elaborate studii
privitoare la unitatea dintre explicaþia cauzalã ºi explicaþia teleologicã
în cadrul teoriei acþiunii, asupra rolului propoziþiilor psihologice ºi a
raporturilor dintre acþiune, raþiuni ºi cauze. În unele cazuri s-au dat
sugestii în legãturã cu motivaþia axiologicã a acþiunii. În raport cu toate
aceste concepte, propoziþii ºi enunþuri au fost formulate modele ale
acþiunii din rândul cãrora se detaºeazã ca amplitudine de cuprindere
modelele lui Parsons ºi Kotarbiñski.
Parsons a insistat îndeosebi asupra fundamentului sociologic al
acþiunilor, încercând o definire ºi o clasificare a modelelor acþiunii
sociale ºi o corelare a acestora la nivelul unor sisteme complexe de
acþiune. Kotarbiñski are o mare contribuþie la unificarea propoziþiilor
nomologice ºi teleologice în descrierea sistemului de acþiune ºi în
analiza rolului propoziþiilor psihologice în comportamentul praxiologic,
oferind astfel modele complex-deterministe asupra conceptului de
acþiune eficientã, care depãºesc determinismul limitat-funcþional al
acþionalismului lui Parsons.
Trebuie remarcat cã, în ultima vreme, cercetãrile din domeniul
praxiologiei se bucurã de atenþia multor teoreticieni care se întâlnesc pe
acest teren, pornind de la discipline metateoretice conexe: filosofia,
65
Ibidem, p. 608.
66
Idem.
66

sociologia, etica, psihologia, logica matematicã, semiotica, cibernetica,
diferite domenii ale ºtiinþelor particulare ale acþiunii (ºtiinþele tehnice,
ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei). Participã la dezbateri ºi teoreticieni din
domeniile ºtiinþelor politice ºi economice sau ale ºtiinþelor administrative
ºi de organizare a societãþii.
Preocupãri speciale de praxiologie au avut loc în revistele de filosofie
ºi de ºtiinþe sociale din Polonia (îndeosebi în publicaþia de specialitate
Prakseologia), unde ideile lui Kotarbiñski au fãcut ºcoalã, unii dintre
filosofii ºi logicienii polonezi numãrându-se printre personalitãþile de
prestigiu din acest domeniu (alãturi de Kotarbiñski s-a impus, de exemplu,
Tadeusz Pszczolowski 67). În Croaþia, la Zagreb, a apãrut multã vreme
revista Praxis, în paginile cãreia au fost abordate îndeosebi problemele
filozofico-antropologice ale conceptului de acþiune umanã.
În ultima jumãtate de veac, au apãrut numeroase studii de
praxiologie în revistele de filosofie ºi mai ales cele de filosofie a ºtiinþei,
cu precãdere în cele de limbã englezã. Menþionãm, în acest sens, lucrãrile
simpozionului despre Acþiune, organizat de Asociaþia americanã de
filosofie în decembrie 1963, publicate în The Journal of Philosophy.
În România a funcþionat mai mulþi ani (în deceniile al ºaptelea ºi al
optulea), un seminar de praxiologie la Institutul Politehnic din Bucureºti
(condus de Cornel Popa). Au apãrut mai multe cãrþi, studii, culegeri de
studii (în edituri de profil filosofic ºi ºtiinþe sociale semnate îndeosebi
de Cornel Popa, Ion Tudosescu, Mihai Florea, Ion Moraru, Cornel
Târnoveanu etc.)68.
g) Multe din cercetãrile ºi soluþiile avansate în domeniul
praxiologiei prezintã simplificat sau unilateral relaþia dintre subiect ºi
obiect în procesul practicii. Cauza principalã a limitãrilor de acest gen
rezidã în insuficienta fundamentare a cercetãrilor pe principiul
determinismului a unui determinism care în devenirea vieþii sociale
emerge din aria de ansamblu a intereselor agenþilor acþiunilor sociale.
În explicaþia sociologicã asupra acþiunii, se argumenteazã faptul cã,
în ultimã instanþã, izvorul tuturor motivãrilor acþiunii umane este interesul,
care, la rândul sãu, este consecinþã a caracterului relaþiilor economice ºi
sociale ce configureazã o anume societate. Fiind expresia poziþiei diferite
67
Cf. Tadeusz Pszczolowski, Prakseologiczna teoria ocen, Warszawa, P.W.N., 1967;
Prakseologia, nr. 24, p. 17-46.
68
Cf. Ion Tudosescu, Structura acþiunii sociale (Editura Politicã, Bucureºti, 1972) ºi
Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale (Editura Politicã, Bucureºti, 1980); Cornel Popa,
Teoria acþiunii sociale ºi logica formalã (Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti,
1984); Mihai Florea,Responsabilitatea acþiunii sociale (Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1976);
Ion Moraru, Acþiunea socialã ºi comportamentul individual, Editura Politicã, 1987.
67

pe care oamenii, individual sau colectiv, o au faþã de mijloacele de
producþie, ºi în primul rând decurgând din natura proprietãþii, fiecare agent
în parte are interese diferite, fapt ce contribuie la fixarea unor scopuri la
fel de diferite ale acestora în activitatea lor practicã ºi, în mod corespunzãtor,
se folosesc mijloace de asemenea diferite pentru îndeplinirea acestor þeluri
în vederea realizãrii condiþiei lor (individuale sau colective).
Sociologia abordeazã categoria de interes în mod complex, condiþionând
natura intereselor umane de factori obiectivi ºi subiectivi, individuali ºi sociali.
Întotdeauna oamenii acþioneazã în conformitate cu o gamã numeroasã de
mobiluri obiective ºi subiective, din care prevaleazã, în general, în mod necesar,
mobilurile obiective (concordante cu legitatea istoricã). Niciodatã acestea nu
acþioneazã însã independent de mobilurile subiective, izvorâte din condiþionãri
individuale sau colective (în conformitate cu trebuinþe, particularitãþi psihice,
stãri de spirit, grad de cunoaºtere ºi de culturã, stãri de afectivitate ºi
temperamentale specifice, personale sau de grup)*.
În perspectiva unei viziuni determinist-teleologice asupra acþiunii,
rezultã cã în configurarea acesteia funcþioneazã corelat mobiluri (interese)
ºi nãzuinþe (scopuri) individuale ºi colective, sociologicul ºi psihologicul
motivând deopotrivã teleologicul în constituirea unor propoziþii praxiologice.
Prin intermediul categoriei de interes se poate explica ºi motivaþia
axiologicã a acþiunii. În funcþie de interesele lor practice nemijlocite ºi
de cerinþele lor spirituale se stabilesc criterii de valorizare ºi de apreciere
a eficienþei acþiunilor, pe baza cãrora oamenii îºi întemeiazã anumite
stãri atitudinale. Aºa dar, în motivaþia acþiunii întâlnim ca premise ideale
nu numai valorile logice de adevãr (adevãrul ºi eroarea), întemeiate pe
cunoaºterea adecvatã a legilor obiective, ci ºi valorile deontice de adevãr:
binele, frumosul, utilul (în opoziþie cu rãul, urâtul, inutilul). În actul
eficient oamenii îºi pun în valoare nu numai funcþia nomologicã a
conºtiinþei, ci ºi funcþia axiologicã (esteticã, eticã) a acesteia. În fixarea
scopurilor ºi în alegerea mijloacelor unei acþiuni intervin, aºadar, atât
cunoaºterea, cât ºi conºtiinþa, atât ºtiinþa, cât ºi axiologia.
Rezultã determinismul complex al acþiunii umane eficiente (factorul
cauzal de primã instanþã în motivarea acþiunii umane fiind interesul,
care, la rândul sãu, întemeiazã un set de motivaþii: nomologice,
psihologice, axiologice ºi, ca un corolar al acestora, se instituie scopuri,
în funcþie de care se opteazã pentru o anume strategie acþionalã) ºi,
implicit, valoarea metodologicã a principiului determinismului în
*Asupra acestui aspect al sintezei dintre obiectiv ºi subiectiv, dintre social ºi
individual, sociologic ºi psihologic în determinarea esenþei umane ºi a mecanismului
progresului social insistã în mod deosebit K. Marx în Manuscrisele economico-filosofice
din 1844 ºi, împreunã cu Fr. Engels, în Ideologia germanã.
68

explicaþia praxiologicã. Ignorarea acestui principiu face practic
imposibilã întemeierea ºtiinþificã a unei teorii generale a acþiunii ºi, în
mod particularizat, a praxiologiei.
2. Structura acþiunii sociale

Din observaþiile ºi precizãrile în legãturã cu obiectul praxiologiei
ºi din analiza fundamentului cauzal al unitãþii dintre nomologic ºi
psihosociologic, dintre teleologic ºi axiologic în proiectarea ºi realizarea
eficientã a acþiunii umane rezultã premisele principale pentru elaborarea
unei scheme generale a structurii lanþului praxiologic (fig. 2).
Din privirea de ansamblu a acestei scheme, rezultã necesitatea
formulãrii unor precizãri ºi explicaþii asupra câtorva din termenii cu
care ea opereazã.
1) Principial, acþiunea eficientã presupune corelarea urmãtorilor
termeni: agent (A), interes (I), motivaþie (D), scop (T), strategie (F), obiect
al acþiunii (Op), situaþie (S), realizare (R), produs sau obiect transformat
(Ot), valorizare (V), acþiune (P), din care se structureazã relaþia:
P = A (I+D+T+F) + Op+S+R(Ot+V)
sau, mai pe larg:
P = A[I (i+s) +D (n+ps+a) + T+F] + Op+S (c+m+r) +R[(d+l+o+e) +
Ot + V (ap+at)],
în care:
i = individual, s = social, n = nomologic, ps = psihosociologic, a = axiologic,
c = condiþii, m = mijloace, r = norme, d = decizie, l = conducere, o = comandã
(ordin), e = execuþie (actul propriu-zis), ap = apreciere, at = atitudine.
Se observã patru termeni primari ai acþiunii:
P = A + Op + S + R,
respectiv, agent, obiect al acþiunii, situaþie, realizare.
Dacã aplicãm formula lui Parsons asupra unui Sistem al acþiunii (notat
cu Z) 69, având în vedere cã, în general, acþiunea este un proces social colectiv,
iar agentul este, de asemenea, un agent colectiv, obþinem relaþia:
Z = C (A1+A2+..An) + w(O1+O2+..On)+L (l1+l2+..ln),
69
Cf. Talcott Parsons, The Structure of Social Action, ed. cit., p. 78.
69

Fig. 2.
70

în care:
C = mulþimea de agenþi (agent colectiv, comunitate, grup); A = diferiþi
agenþi (individuali sau subgrupe de agenþi care acþioneazã în funcþie de
relaþii între situaþie ºi realizare; L = produsul acestor tipuri de relaþii
între S ºi R (corelate ºi aduse la acelaºi numitor printr-o medie statisticã);
w= sistemul complex al obiectului acþiunii sociale (structurat din seria
de fragmente ale obiectului (O), la care se raporteazã concret-istoric
diverse subgrupe de agenþi).
2) În vederea înþelegerii nuanþate a schemei generale a acþiunii, precum
ºi a semnificaþiei fiecãruia din termenii acesteia, sunt necesare unele precizãri:
a) Dacã agentul este un agent colectiv, un grup sau o
colectivitate socialã (notãm cã ºi în cazul când acþioneazã agenþi
individuali, ei înmagazineazã experienþa teoreticã ºi practicã a
comunitãþii ºi a istoriei acesteia, omul fiind definit, în esenþã, ca un
raport social), ºi scopul este social, este fixat de întreaga colectivitate.
În acest caz, þelurile nu mai sunt pur subiective, ele sunt totodatã
obiective. Dacã oamenii luaþi individual îºi fixeazã scopuri
individuale care contravin scopurilor colectivitãþii, acþiunile lor nu
au eficienþã sau au o eficienþã negativã.
Libertatea de alegere în fixarea scopurilor nu este, deci, absolutã.
În conþinutul ei intrã (se coreleazã cu) necesitatea, indiferent dacã indivizii
sunt conºtienþi sau nu de acest lucru. Libertatea de alegere în condiþiile
necunoaºterii necesitãþii este limitatã sau chiar negatã. În consecinþã, în
condiþiile necunoaºterii necesitãþii, libertatea este alteratã de fenomene
de înstrãinare, generându-se deosebiri ºi chiar conflicte între scopurile
indivizilor ºi necesitatea istoricã, mai ales dacã necesitatea (obiectivã)
prevaleazã în detrimentul libertãþii ºi nãzuinþelor individuale. De aceea,
fixarea þelurilor generale ale activitãþii practice nu decurge doar din
dorinþe subiective, fie ele ºi sociale, ci are o bazã obiectivã.
Posibilitatea înlãturãrii unor atare raporturi contradictorii între
nãzuinþele subiective ale oamenilor ºi determinismul social obiectiv poate
fi atenuatã doar în societãþile structurate pe principii democratice, în
care prevaleazã interesul pentru realizarea condiþiei umane.
b) În ceea ce priveºte motivaþia acþiunii, considerãm necesar de
menþionat cã termenul nomologic desemneazã cunoaºterea ordinii
legice ºi cauzale a fenomenelor, astfel încât, orice explicaþie ºtiinþificã,
necesarã ca premisã teoreticã a activitãþii practice, este, în primul rând,
o explicaþie cauzalã.
Cauzalitatea nu se realizeazã, însã, printr-o înlãnþuire mecanicã de
cauze ºi efecte, ci printr-una statisticã. De aceea, tipul de predicþie care
se întemeiazã pe o asemenea explicaþie cauzalã (statisticã) este o predicþie
71

probabilistã. De aici decurge ºi o anumitã nesiguranþã în acþiune, în
atingerea þelurilor propuse.
Astfel, întemeierea teoreticã a actului eficient are caracter plastic,
mobil, presupune un efort cognitiv permanent (ºi dupã declanºarea
procesului de execuþie a acþiunii sau concomitent cu desfãºurarea acestuia).
Totodatã, acþiunea este o activitate umanã dinamicã, ce se concepe ºi se
reconcepe pe parcurs, pânã la încheierea procesului ei de realizare.
Din aceastã cauzã, rezultã necesitatea controlului permanent al
desfãºurãrii acþiunii ºi refacerea þelurilor ei, ajustarea ºi corectarea
intenþiilor pentru a se putea urmãri ºi obiectiva scopuri cât mai realiste
ºi asigura o eficienþã maximã. Aceastã reelaborare a scopurilor în
procesul desfãºurãrii acþiunii antreneazã mutaþii ºi pe planul
motivaþiilor psihologice ºi axiologice, fapt care conferã motivaþiei în
ansamblu o prezenþã activã pe tot parcursul circuitului praxiologic.
Trebuie precizat, totodatã, cã întemeierea teoreticã a actului eficient
comportã o prealabilã cercetare informaþionalã ºi lingvisticã. Un rol
dominant în structurarea planului cognitiv al activitãþii umane avându-l
circuitul informaþional ºi mijloacele de comunicare interumane. În ultimã
instanþã, noosfera este un univers informaþional. Prin capacitatea sa de
abstractizare ºi generalizare, limbajul mijloceºte gândirii posibilitatea
de stocare ºi prelucrare a informaþiilor ceea ce face imperios necesarã,
într-o teorie modernã a acþiunii eficiente, cercetarea structurii limbajului
utilizat din punct de vedere semiotic, în vederea preconizãrii unor tehnici
operaþionale adecvate de analizã ºi calcul nomologic.
Fãrã sã ne propunem aici descifrarea legilor dinamicii ºi structurii
motivaþiei nomologice a praxisului, amintim numai cã discipline moderne
ca cibernetica, teoria informaþiei, logica simbolicã, lingvistica
matematicã, semiotica sunt indispensabile în acest domeniu.
c) Se impun unele observaþii ºi referitor la termenii situaþionali.
Condiþiile se pot clasifica în obiective ºi subiective, naturale ºi
create (artificiale), toate acestea prezentându-se într-o dublã ipostazã:
necesare ºi întâmplãtoare.
Mijloacele se structureazã din instrumente tehnice (unelte) de
acþiune (ºi de cunoaºtere) ºi din instrumente teoretice de acþiune (axiome,
modele, simboluri, formule, scheme de algoritmizare). Acestea din urmã
au o mare valoare operaþionalã în activitatea teoreticã ºi practicã, fapt
care decurge din douã trãsãturi caracteristice ale cunoaºterii ºtiinþifice
contemporane: pe de o parte, matematizarea ºi formalizarea, iar pe de
altã parte, împletirea armonioasã dintre cercetãrile fundamentale ºi
aplicative, corelarea strânsã dintre ºtiinþã ºi tehnicã, atât la nivel teoretic,
cât ºi experimental.
72

Normele sunt prescripþii metodologice ºi reguli logice sau
deontice, decurgând, atât din statutul nomologic al praxismului, care-ºi
are întemeiere în experienþã, cât ºi din motivaþia axiologicã a actului
eficient, condiþionat sociologic ºi antropologic.
d) Unele precizãri comportã ºi termenii realizãrii praxiologice.
În acest cadru, menþionãm cã deciziile pot fi individuale ºi
colective. Acestora din urmã le corespund pe plan suprastructural
(instituþional) în cazul în care acþiunile funcþionezã la nivel comunitar
mecanisme de exercitare dictatoriale sau democratice.
Datã fiind importanþa deciziilor în circuitul praxiologic ºi faptul
cã în actul deciziei se ia în consideraþie un complex larg de parametri
obiectivi ºi subiectivi, interni ºi aleatori, necesari ºi întâmplãtori, cauzali
ºi condiþionali, în operaþia deciderii sunt necesare ample ºi riguroase
strategii, motiv pentru care, în domeniul praxiologiei generale, se impune
întemeierea unei teorii generale a deciziei.
Comanda trebuie conceputã ca atribut al oricãrui agent. În cazul
sistemului de acþiuni (unde agentul este colectiv), ea este însã de resortul
conducerii colectivitãþii, ca exponent învestit cu funcþii de decizie ºi
comandã asupra acþiunii întregului colectiv. Comanda organelor
conducãtoare este, în acest caz, o comandã socialã, ºi nu individualã,
este în fapt expresia nemijlocitã a acesteia. Praxiologia ar putea beneficia
în acest sens de aportul teoriei generale a comenzii la rândul ei, un
capitol al teoriei conducerii (management-ului).
Execuþia este operaþia propriu-zisã de realizare a actului eficient,
primele douã elemente menþionate anterior ale procesului realizãrii fiind
premisele teoretice ºi metodologice ale funcþionãrii acesteia din urmã. În
procesul de executare a deciziilor ºi comenzilor este implicat un aparat
administrativ cu funcþia de transpunere în practicã a deciziilor ºi comenzilor
ºi de mobilizare a tuturor membrilor colectivitãþii la efortul acþional
declanºat de organele de decizie. Prin funcþia lor executivã, instanþele
administrative au doar rolul de a mijloci cadrul necesar pentru obiectivarea
deciziilor ºi nu de a se substitui instanþelor investite cu puteri decizionale.
e) Obiectul transformãrii este în prealabil obiect al cunoaºterii.
În aceastã dublã ipostazã (cognitivã ºi practicã), obiectul acþiunii
(fragmentul, secþiunea spaþio-temporalã a existenþei la care se
raporteazã subiectul) nu mai este obiect în sine, ci este obiect pentru
subiect. Finalizarea actului praxiologic devine astfel premisa obiectivã
(materialã) de umanizare a realului, de obiectivare a subiectului ºi de
subiectivare a obiectului. Astfel, teoria acþiunii eficiente este de fapt o
teorie generalã a interacþiunii subiectului ºi obiectului, o teorie a
adecvãrii obiectului pentru subiect.
73

Menþionãm cã, în circuitul praxiologic, obiectul se prezintã în douã
ipostaze: obiect al acþiunii ºi obiect transformat. Obiectul acþiunii intervine
la începutul procesului de transformare, este elementul obiect la care se
raporteazã agentul în calitatea sa de subiect, iar obiectul transformat este
rezultatul transformãrii, element al realizãrii acþiunii, se structureazã în faza
finalã a circuitului praxiologic. Atât obiectul acþiunii, cât ºi obiectul
transformat sunt naturi umanizate. Omul nu se raporteazã la o realitate
nedeterminatã subiectiv, la un mediu ontic natural sau social neutru, ci la
structuri obiective umanizate. Obiectul activitãþii practice îl constituie
segmentul de existenþã care a trecut prin filtrul subiectivitãþii în douã sensuri:
ca obiect al cunoaºterii ºi ca obiect al muncii, care, în prealabil, a suferit
transformãri succesive pentru a fi adecvat prelucrãrii în vederea unui scop.
Acest lucru este atestat mai ales de practica socialã contemporanã, în care
materia primã în procesul de producþie este produs al muncii ºi cunoaºterii
în aceeaºi mãsurã ca ºi rezultatele procesului de producþie, unde toate
obiectele supuse schimbãrii, inclusiv structurile sociale, sunt prin natura
lor entitãþi obiectiv-subiective în care factorul subiectiv a intervenit în
structurarea obiectului acþiunii înainte ca acesta sã fie supus transformãrii.
Datoritã acestei renormãri subiective a obiectului în procesul
practicii, accentuatã în progresie geometricã de-a lungul procesului
istoric, omul contemporan, într-o mãsurã infinit mai mare decât omul
societãþilor anterioare, este creatorul propriului sãu univers la care se
raporteazã, este demiurgul propriei sale naturi. Acþiunea eficientã, ca
atribut al naturii umane, devine astfel condiþie existenþialã a omului atât
la nivel individual, cât ºi la nivel social.
Definirea sociosferei ca univers al acþiunii motiveazã concluzia
cã, într-o schemã generalã a praxisului, obiectul acþiunii nu poate fi
independent de agent, anterior acestuia, cu toate cã reprezintã factorul
ontic primordial al relaþiei subiect-obiect. De aceea, în soluþia propusã
de noi, circuitul praxiologic care prezintã configuraþia: agent (implicând
aici factorii: interes, motivaþii, scop), obiect al acþiunii (situaþie, realizare)
presupune o proiecþie cognitivã ºi antropologicã iniþialã a agentului
asupra obiectului acþiunii, înainte ca acesta sã fie supus procesului
transformãrii, adecvãrii sale pentru subiect.
Dintr-o asemenea interpretare a obiectului acþiunii, fundamentatã
pe premisa cã acþiunea este condiþia existenþialã specificã a umanului,
rezultã cã agentul reprezintã termenul central al praxisului, concluzie
care se delimiteazã atât de soluþionãrile subiectiviste, cât ºi de cele
fataliste în domeniul explicaþiei sociologice ºi praxiologice.
f) O ultimã precizare care se impune în legãturã cu termenii realizãrii
praxiologice are în vedere momentul axiologic al acþiunii eficiente, care
74

intervine în modelul praxiologic avansat de noi de douã ori: ca motivaþie
a acþiunii (ºi în acest caz acþioneazã ca factor determinant, alãturi de alþi
factori în declanºarea actului eficient) ºi ca instrument de apreciere ºi
valorizare finalã, în calitate de criteriu principal de validare a gradului de
eficienþã, de înscriere a actului praxiologic (ºi implicit teleologic) într-o
perspectivã de adecvare specific umanã. În acest act final al praxisului,
subiectul se justificã pe sine, raportându-ºi critic propria sa obiectivare.
Prin intermediul acestui moment final al praxisului, omul, ca fiinþã
lucrãtoare (homo faber) se instituie pe sine ca fiinþã care apreciazã (homo
significans). Prin muncã (practicã), omul îºi dã sieºi valoare, se creeazã
pe sine ca subiect semnificator ºi creator de valori semnificante.
3) Din analiza momentelor ºi a termenilor acþiunii eficiente, a
corelãrii lor într-un circuit complex ºi unitar, rezultã, în cele din urmã,
prezenþa determinismului de-a lungul întregului circuit praxiologic.
Determinismul intervine în teoria generalã a acþiunii, atât ca un
concept fundamental prin intemediul cãruia se dezvãluie motivaþia
acþiunii umane, factorii cauzali ºi condiþionali (nomologici, psihologici,
sociologici, axiologici) care o mijlocesc ontic ºi teleologic, cât ºi ca
principiu cu ajutorul cãruia sunt structurate ºi coordonate mecanismele
acþiunii eficiente.
Conþinutul teleologic al propoziþiilor praxiologice nu anuleazã
determinismul lor obiectiv, deoarece scopul este el însuºi un concept
determinist, o specie a interacþiunilor în planul social, prin care, alãturi de
conceptele de cauzalitate ºi libertate, se circumscrie specificului
determinismului social. Explicaþia teleologicã nu este, deci, opusã
explicaþiei cauzale, ci, dimpotrivã, apare ca un complement sau chiar ca o
specie a acesteia.
Chiar ºi în condiþiile unei explicaþii a praxisului în care scopul
lipseºte, absenþa sa este aparentã, întrucât acþiunea umanã presupune
volitivitate ºi intenþionalitate (acþiune pasivã, imprecis orientatã dar
conºtientã), determinismul fiind singura modalitate cognitiv-
metodologicã de cercetare a structurii praxisului.
În final, se impune concluzia cã, aºa cum teoria generalã a
acþiunii eficiente (praxiologia) include în aparatul sãu conceptual
noþiunea de determinism (în dubla sa ipostazã de teorie ºi principiu),
la fel teoria generalã ºi principiul determinismului include conceptul
de praxis (acþiune eficientã). Necesitatea cuprinderii acestui concept
în teoria determinismului este cu atât mai indispensabilã, cu cât, în
afara lui, nu poate fi definit specificul determinismului social.
Conceptul de acþiune eficientã oferã modelul cel mai adecvat al
determinismului social, în configurarea cãruia interfereazã raporturi cauzale
75

ºi de condiþionare (acþionând din necesitate) cu raporturi teleologice
(acþionând, din libertate) prin intermediul cãrora determinismul vieþii
sociale se realizeazã ca expresie a unitãþii dintre subiect ºi obiect.
Ceea ce înseamnã, pe scurt, cã principiul determinismului are o
dublã semnificaþie în abordarea procesului acþional: o valoare explicativã
în analiza lanþului praxiologic; o valoare metodologicã în definirea
obiectului ºi a problematicii praxiologiei.
3. Praxiologia ºi ºtiinþele particulare ale acþiunii

Praxiologia, în viziunea lui Kotarbiñski, este, de fapt,
metapraxiologie ºtiinþã generalã a acþiunii cu aplicabilitate în toate
domeniile cunoaºterii care au ca obiect acþiunea umanã eficientã. De
aceea, praxiologia poate fi consideratã ca metateorie sau metodologie
generalã a acþiunii, o disciplinã normativã care stabileºte reguli generale
de eficienþã pe care ºtiinþele particulare ale acþiunii le iau în consideraþie
ca temei metodologic pentru prescrierea unor dispoziþii normative
specifice fiecãruia din domeniile activitãþii productive (creatoare de
bunuri, valori ºi mijloace de producere a acestora). În acest context (al
raportului dintre fundamental ºi aplicativ) s-ar putea conchide cã
praxiologia este un organon al activitãþii practice de care ºtiinþa
contemporanã are neapãratã nevoie în condiþiile pragmatismului ºi
operaþionalismului de care este tot mai accentuat marcatã.
Se constatã cã, într-un fel sau altul, toate ºtiinþele, atât ale naturii,
cât ºi ale societãþii, au în preocupare probleme de ordin operaþional-
pragmatic, fãrã de care ele nu ar veni în întâmpinarea cerinþelor dezvoltãrii
în condiþiile restructurãrilor radicale ce au loc la nivelul fundamentelor
civilizaþiilor contemporane. Nu numai în ce priveºte structurile ºi
infrastructurile vieþii materiale ale societãþii, ci ºi la nivelul stilurilor de
viaþã ºi al opþiunilor valorice, al idealurilor de realizare a oamenilor în
condiþiile actuale de globalizare economicã ºi informaþionalã, de
reaºezare a relaþiilor umane într-un nou tip de raþionalitate socialã.
Ca reflex al noii raþionalitãþi, ºtiinþele acþiunii dobândesc un loc
prioritar în sistemul actual al ºtiinþelor, fie constituindu-se ca un corp
aparte de domenii cognitive în ansamblul cunoaºterii, fie prin pãtrunderea
unor mijlociri ºi criterii de operaþionalitate ce le sunt specifice în
domeniile celorlalte ºtiinþe: ale naturii (fizica, biologia, chimia etc.);
ale societãþii (ºtiinþele economice, politice, juridice, morale etc.); ale
gândirii ºi limbajului (logica, lingvistica, semiotica etc.).
Aceastã implicare a operaþionalului în problematica actualã a
ºtiinþelor este accentuatã nu numai de finalitatea acþionalã directã a
76

demersurilor lor teoretice, ci ºi de pãtrunderea în metodologia lor
specificã a unor tehnologii ºi tehnici acþionale moderne, provocatoare
de randamente superioare. Toate acestea conduc la o redimensionare a
raportului dintre diferite tipuri de activitate la scara sistemului de
ansamblu al acþiunilor sociale, în care creºte ponderea activitãþilor de
cercetare ºi de învãþãmânt ºi, în mod deosebit, a serviciilor mijlocitoare
de eficienþã nu numai la nivelul unitãþilor productive nemijlocite, dar ºi
al celor de naturã administrativ-organizaþionalã (mijlocitoare de eficienþã
la nivelul celor dintâi) ºi, nu mai puþin, la nivelul servirii unor trebuinþe
tot mai diversificate ale oamenilor reclamate de tendinþele actuale de
îmbunãtãþire substanþialã a calitãþii vieþii.
Din aceastã perspectivã, se poate sugera o schematicã a tipologiilor
ºtiinþelor acþiunii pe douã planuri: un model al relaþiilor dintre grupul
ºtiinþelor acþiunii ºi celelalte grupuri de ºtiinþe în cadrul sistemului de
ansamblu al ºtiinþelor, (fig. 3); un model al structurii corpului ºtiinþelor
acþiunii în relaþie cu praxiologia (fig. 4). Figura 3 ne prilejuieºte
urmãtoarele constatari: 1) praxiologia este o disciplinã de ordin
metateoretic de acelaºi rang în sistemul ºtiinþelor cu ºtiinþa generalã
despre univers (cosmologia), ºtiinþa generalã despre societate (sociologia)
ºi ºtiinþa generalã despre om (antropologia); 2) ºtiinþele particulare ale
acþiunii sunt dependente metodologic de praxiologie în calitatea ei de
metateorie deci, de ºtiinþã generalã a praxisului; 3) ºtiinþele particulare
ale acþiunii se coreleazã ºi, la rândul lor, influenþeazã ºtiinþele particulare
ale existenþei, precum ºi ºtiinþele generale, fiind situate în centrul
sistemului ºtiinþelor; 4) grupajul ºtiinþelor particulare ale acþiunii cuprinde
douã specii (ºtiinþele acþiunii practice ºi ºtiinþele acþiunii teoretice), iar
în prima dintre acestea (ºtiinþele acþiunii practice), alãturi de ºtiinþele
acþiunii tehnico-productive, clasic cuprinse în domeniul ºtiinþelor cu
finalitate practicã, figureazã subspecia ºtiinþelor administrativ-
organizaþionale, a cãror pondere a crescut sensibil în sistemul actual al
ºtiinþei având ca obiectiv raporturile practice de înaltã eficienþã ale
omului cu societatea; 5) ºtiinþele particulare ale acþiunii sunt în relaþie
de dependenþã funcþionalã ºi de interacþiune cauzalã cu celelalte specii
de ºtiinþe de acelaºi rang: pe de o parte cu cele particulare existenþiale
(care au ca referinþã domenii de realitate circumscrise în funcþie de
clasificarea nivelurilor de structurare naturalã ºi socialã a existenþei); pe
de altã parte, cu ºtiinþele generale de izomorfism, ce le mijloceºte
dimensionarea lor metodologicã ºi cãrora le oferã posibilitatea de a-ºi
prelungi dimensionarea lor formalã specificã într-una de facturã
pragmaticã; 6) la rândul lor, ºtiinþele generale se aflã în nemijlocitã
dependenþã de matematici, din structurile acestora deprinzându-ºi
77

Fig. 3
78

resursele lor modelatorii ºi de formalizare specifice (matematica fiind,
în acest caz, de acelaºi rang epistemologic ºi metodologic cu praxiologia
ºi cosmologia, sociologia, antropologia cãrora le oferã, de asemenea,
fundamentele formale pentru structurarea propriilor lor relaþii de
întemeiere în raport cu ºtiinþele particulare ce le sunt corespunzãtoare);
7) toate cele trei grupuri de ºtiinþe cu caracter metateoretic (cele cu
referinþã existenþialã, praxiologia, matematicile) sunt permanent în
interacþiune cu filosofia (atât cu ontologia, cât ºi cu epistemologia ºi
metodologia generalã a cunoaºterii), fiecare în parte contribuind la
abordarea din perspectivã analitico-sinteticã a raporturilor dintre
individual ºi universal sub aspectul participãrii (individualului la
universal), dintre agent ºi pacient din perspectiva procesului de realizare
a condiþiei umane, dintre particular ºi general din punct de vedere al
principiilor izomorfismului ºi integrãrii sistemelor pe temeiul cãrora
se constituie o concepþie unitarã despre univers ºi, pe un plan filosofic
mai general, o viziune monistã asupra lumii.
Analiza figurii 4 ne prilejuieºte, în primul rând, constatarea existenþei
unui evantai complex de discipline particulare cu un caracter nemijlocit
acþional, atât practice cât ºi teoretice fiecare dintre acestea având, dupã
cum am sugerat în schema anterioarã, o legãturã strânsã cu ºtiinþele
particulare ale existenþei ºi, respectiv, cu ºtiinþele generale. Pentru cã,
ºtiinþele acþiunii nu cerceteazã un anume fragment al existenþei (naturale,
sociale, umane), ci doar relaþia acþionalã dintre agent ºi pacient, accentul
principial în demersurile praxiologice fiind pus pe aspectele de naturã
normativ-metodologicã ale acestei relaþii, în funcþie de mijlocirea cãrora
se sconteazã provocarea unor niveluri superioare de eficienþã ale actelor
umane productive. ªi este de presupus cã, înainte de a întreprinde demersuri
acþionale asupra obiectului acþiunii, acesta trebuie cercetat sub aspect
structural-sistemic ºi cauzal-nomologic prin intermediul ºtiinþelor
existenþiale. Astfel, ºtiinþele naturii premerg ºtiinþele raportului de eficienþã
ale omului cu natura, la fel cum ºtiinþele socio-umane premerg ºtiinþele cu
privire la raportul de eficienþã dintre om ºi societate.
În al doilea rând, dacã, tradiþional, demersurile filosofice ºi sociologice
operau o distincþie între activitãþile practice ºi cele teoretice, în viziune
praxiologicã actualã activitatea teoreticã este conceputã ca un domeniu al
praxisului fie datoritã faptului cã ºi în actul cognitiv omul sconteazã anumite
grade de eficienþã (conceptul sau ideea fiind ele însele construcþii ale
subiectului ºi nu numai reflecþii ale obiectului cunoaºterii), fie pentru cã
efortul cognitiv al omului este întreprins din raþiuni ºi finalitãþi pragmatice
(omul cunoaºte ºi instituie teoretic pentru a transforma). De altfel, tocmai
prin capacitãþile sale creative, exercitate din libertatea sa de gândire ºi de
79

Fig. 4
80

acþiune în funcþie de disponibilitãþi teleologice ce-i sunt specifice, omul se
distinge de celelalte fiinþe din lumea animalã din care s-a desprins în procesul
antropogenezei ºi sociogenezei.
În al treilea rând, se impune a fi desprinsã ideea cã, în sistemul
actual al ºtiinþelor acþiunii (ºi al ºtiinþelor în general), o pondere însemnatã
o are grupul ºtiinþelor cu caracter administrativ-organizaþional, care vizeazã
raportul de eficienþã între om ºi societate. Fapt ce evidenþiazã prevalenþa
actualã a socialului în procesul de luare în stãpânire de cãtre om a mediului
sãu existenþial de viaþã ºi, implicit, nevoia sa actualã de a se autodestina
viitorul sãu fiind tot mai accentuat un viitor ales ºi nu numai unul dat.
În al patrulea rând, ceea ce ne apare ca o precizare ale cãrei
semnificaþii au fost în general acceptate de numeroºi cercetãtori, se impune
precizarea cã domenii ale ºtiinþelor care tradiþional erau aºezate alãturi de
ºtiinþele obiectuale (care au drept referinþã domenii ale existenþei) sunt
cuprinse de aceastã datã în sfera ºtiinþelor acþiunii între acestea, amintim
ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei, ºtiinþele medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii
oamenilor ºi, nu mai puþin, ºtiinþele administrative. Acestor grupuri de
ºtiinþe nu li s-a diminuat statutul în câmpul cunoaºterii prin cuprinderea
lor în categoria ºtiinþelor acþiunii, ci li s-a accentuat rangul operaþional,
fiind considerate ca discipline cu finalitate nemijlocit-pragmaticã.
În al cincilea rând, se poate reþine ºi ponderea pe care o au ºtiinþele
administrativ-organizaþionale, precum ºi unele subspecii importante ale
ºtiinþelor teoretice (teoria normelor, teoria deciziei ºi conducerii, teleologia,
viitorologia etc) toate acestea cu referinþã în domeniul socialului, anterior
fiind tratate doar ca paragrafe sau capitole ale ºtiinþelor sociale tradiþionale
(cum ar fi: sociologia, economia, politologia, dreptul etc.). Acest lucru
este, de asemenea, un aspect ce deschide o nouã perspectivã în conceperea
structurii Sistemului actual al ºtiinþelor.
În al ºaselea rând, se desprinde concluzia cã sfera de cuprindere
a ºtiinþelor tehnice ºi tehnologice s-a lãrgit mult astãzi, incluzând ºi
grupuri noi de ºtiinþe cu caracter operaþional, respectiv, cele care vizeazã
optimizarea socialului în raport cu procesele actuale de realizare umanã.
Aceste noi grupuri de ºtiinþe (cele administrativ-organizaþionale,
educaþiei ºi instrucþiei, medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii) nu sunt
incluse direct în corpul ºtiinþelor tehnice ºi tehnologice, dar se
structureazã asemãnãtor acestora ca tehnici ºi tehnologii moderne de
acþiune, folosind deopotrivã cu acestea mijloace informaþionale ºi de
programare moderne.
Pentru toate aceste ºtiinþe, praxiologia reprezintã un capitol metateoretic
ºi metodologic comun, prin excelenþã cu deschidere pragmaticã, deschizãtoare
de restructurãri majore având ca efect instituirea unei noi raþionalitãþi în viaþa
socialã ºi în conceperea procesului actual de realizare umanã.
81

IV
SUBIECT ªI OBIECT, AGENT ªI PACIENT

ÎN STRUCTURA ACÞIUNII SOCIALE
1. Relaþiile dintre subiect ºi obiect

din perspectiva filosofiei acþiunii
Cugetarea filosoficã întemeiatã pe o viziune praxiologicã modernã
oferã admirabile premise teoretice pentru schiþarea unui punct de vedere
dialectic asupra relaþiei dintre subiect ºi obiect.
Problema raportului dintre subiect ºi obiect a constituit ºi rãmâne o
problemã de permanenþã în cadrul discursului filosofic. Ea solicitã nu numai
o abordare epistemologicã, ci ºi una antropologicã; în relaþia sa cu lumea
obiectivã, omul nu se raporteazã la o lume neutrã, ci la o lume a lui (sau în
curs de a deveni a lui). Cu atât mai mult în cazul unui demers filosofic
asupra lumii în care existenþa la care se raporteazã omul este cu precãdere
umanã, iar explicaþia ontologicã nu este una neutrã, contemplativã, ci se
constituie ca o explicaþie umanistã dimensionatã antropologic.
Dimensiunea antropologicã a discursului filosofic nu a putut însã
evita extrapolãrile, în care omul apãrea fie ca centru, fie ca periferie
nesemnificativã a universului obiectiv. Este, astfel, explicabil de ce, nu
de puþine ori, efortul de a înscrie obiectul cugetãrii filosofice într-o
perspectivã umanizatoare a împins pe unii gânditori la voluntarism sau
fatalism, zone extreme opuse ale gândului filosofic.
Dacã interpretãrile sceptice ºi fataliste au pus totdeauna omul într-o
situaþie de principialã neputinþã în faþa Universului, reducând travaliul uman
(teoretic ºi practic) la o simplã sclipire reflexivã de cuget, lipsitã de putere
de adecvare noologicã ºi, îndeosebi, de eficienþã materialã existenþialã
(negându-i astfel omului atributul de agent în raport cu obiectul cunoaºterii
ºi cu existentul), interpertãrile subiectiviste ºi creaþioniste au situat omul în
centrul Universului, hiperbolizându-l, fie în ipostazã solipsistã, fie într-una
înstrãinatã, proiectatã în absolut. Scepticismului ºi fatalismului sau
subiectivismului ºi creaþionalismului li s-au opus întotdeauna orientãri
raþionaliste, în care spiritul de luciditate criticã a evitat tendinþele
extrapolatoare în interpretarea raportului dintre subiect ºi obiect. Un asemenea
82

spirit, promovat cu consecvenþã logico-ºtiinþificã, a caracterizat gândirea
filosoficã a lui Descartes, Spinoza, Leibniz ºi a altor raþionaliºti moderni.
Funcþia constructivã a gândirii umane în viziunea raþionalismului modern
nu semnificã o putere demiurgicã a cunoaºterii asupra obiectului, ci
capacitatea transformatoare a subiectului în plan ideal. În procesul cunoaºterii,
subiectul se raporteazã nu numai reflexiv, ci ºi constructiv la obiect, structurile
logice ale gândirii fiind astfel opera cugetãrii abstracte. Aceastã laturã activã
a cunoaºterii, întrevãzutã încã de Platon, îºi gãseºte exprimarea cea mai
evoluatã în sistemul de gândire hegelian.
În aceastã privinþã, Hegel a pus un deosebit accent pe funcþia
constructivã a cunoaºterii omeneºti, detaºându-se radical de
contemplativismul materialismului modern, pentru care relaþia dintre
subiect ºi obiect în procesul cunoaºterii era limitatã la o funcþie reflexivã
a subiectului cunoscãtor în raport cu datul obiectiv.
Meritul lui Hegel a fost ºi acela de a fi conectat dimensiunea cognitivã
a relaþiei dintre subiect ºi obiect cu cea acþionalã, stabilind pe acest temei
rolul mijloacelor ( instrumentelor) acþiunii ca termen mediu în adecvarea
obiectului pentru subiect. Deºi mijloacele au doar valoare de mediator
silogistic, acþiunea fiind limitatã doar la o relaþie transformatoare între
subiect ºi obiectul-idee, în concepþia lui Hegel s-a desãvârºit una din
ideile fundamentale ale gândirii filosofice anume, aceea cã mijlocitul
(ideea) este produsul unei activitãþi subiective, al unui impuls cognitiv
exercitat de subiect asupra nemijlocitului. Cunoaºterea fiind construcþie
teoreticã este, aºadar, acþiune. Subiectul îºi adecveazã pentru sine obiectul,
modificându-i deliberat (teleologic) structura. În acest fel ºi lumea ideilor,
deºi este însuºi absolutul ce se autoderminã, îºi dezvãluie sieºi natura prin
medierea subiectului. De asemenea, prin acþiune, logica subiectivã se
abstrage din obiect ºi, totodatã, se exteriorizeazã, reconstruind logica
obiectivã, din care a emers ontic ºi gnoseologic.
Concentratã în principiul identitãþii dintre gândire ºi existenþã,
unitatea subiectului ºi obiectului conceputã de Hegel are o dublã
semnificaþie teoreticã: pe de o parte, marcheazã apogeul gândirii
raþionaliste, din care se degajã un optimism gnoseologic întemeiat pe
criterii de eficienþã ºi nu numai pe o adecvare reflexiv-contemplativã a
obiectului pentru subiect; iar pe de altã parte, evidenþiazã limitele gândirii
hegeliene, pentru care relaþia de eficienþã dintre subiect ºi obiect,
reducându-se la sfera logicului, nu are relevanþã în domeniul naturalului,
al existenþei în multitudinea ipostazierilor sale concrete. De aceea,
principiul hegelian al identitãþii dintre gândire ºi existenþã, cu toate
avantajele incontestabile în favoarea unei viziuni epistemologice
constructiviste (noncontemplative), limiteazã cunoaºterea la o cunoaºtere
83

de sine a ideii, iar semnificaþia praxiologicã a relaþiei eficiente dintre
subiectul ºi obiectul cunoaºterii este redusã la un principiu de
autodeterminare a conceptului.
Cu toate meritele lui Hegel în fundamentarea acþionalistã a relaþiei
dintre subiect ºi obiect, dimensiunea autentic praxiologicã a acestei relaþii
rãmâne mai departe o problemã de ivestigaþie în câmpul filosofiei ºi
sociologiei, sarcinã pe care o va împlinii nu numai întreaga gândire
acþionalistã contemporanã, desfãºuratã în aria metodologicã a unei
fenomenologii de facturã existenþialã, ci ºi în cadrul orientãrilor raþionalist-
critice din epistemologia ºi din filosofia actualã a ºtiinþei. Ca rezultat al
criticii interpretãrilor contemplativiste (empiriste) ºi conceptualiste
(raþionaliste) anterioare, raþionalismul dialectic contemporan propune o
concepþie epistemologicã integratoare care unificã funcþia reflexivã cu cea
constructivã a cunoaºterii omeneºti. Fundamentul acestei duble
funcþionalitãþi a cunoaºterii fiind practica. Prin practicã, cunoaºterea
omeneascã dobândeºte eficienþã, iar relaþia dintre subiect ºi obiect este o
relaþie transformatoare în plan existenþial, o relaþie în care obiectul se
subiectiveazã, iar subiectul se obiectiveazã. În acest context, obiectul cunoaºterii
este totodatã obiect al transformãrii (al acþiunii), iar subiectul cunoscãtor este
totodatã agent transformator. Pe acest temei, filosofia concepe omul, atât ca
entitate obiectivã, ca relaþie socialã (accentul cade pe aspectul de obiectivitate
socialã a omului), cât ºi ca entitate subiectivã, ca fiinþã cunoscãtoare
(accentul cade pe dimensiunea creativ-constructivã a cunoaºterii lui).
Într-o asemenea perspectivã, omul este simultan obiect ºi subiect,
dublet care fiinþeazã ºi se manifestã prin intermediul acþiunii. Acþiunea
este condiþia onticã a umanului, ea prilejuieºte desprinderea subiectului
de obiectul cunoaºterii la rândul sãu obiectul desprinzându-se de existent
tot în procesul cunoaºterii. Relaþia dintre subiect ºi obiect se instituie astfel
ca relaþie acþionalã ºi nu numai cognitivã. Latura gnoseologicã a acestei
relaþii este subordonatã ºi nu se alãturã sau se suprapune celei praxiologice.
Dând o asemenea semnificaþie relaþiei dintre subiect ºi obiect,
unitatea dintre teorie ºi practicã nu mai apare ca o simplã relaþie polarã.
Teoreticul este un monument al practicului, constituie un element al
circuitului praxiologic de la agent la obiect(în ipostaza sa de pacient).
Cunoaºterea însãºi, în aceastã perspectivã, capãtã un statut praxiologic,
are o funcþie practicã ºi nu numai una explicativã.
Se poate formula chiar concluzia cã, atât teoreticul, cât ºi practicul au
funcþii explicative ºi praxiologice. Considerãm, de aceea, avantajoasã
metodologic integrarea teoreticului ºi practicului în sfera conceptului de
acþiune. În acest cadru, cunoaºterea ºi practica pot fi abordate ca dimensiuni
corelate dialectic, ca ipostaze complementare ale acþiunii umane eficiente.
84

Nu ar fi lipsitã de interes, credem, nici considerarea teoriei
cunoaºterii ca un capitol al praxiologiei (din problematica praxiologicã
nu se poate elimina epistemologia ºi noologia), la fel cum din gnoselogie
nu pot lipsi elemente de teoria acþiunii, atât în problematica mecanismului
ºi structurii cunoaºterii, cât ºi în cea cu privire la teoria adevãrului.
Din interacþiunea subiectului cu obiectul în procesul acþiunii,
societatea, ca domeniu al realitãþii, dobândeºte o dimensiune subiectivã
care-i determinã genetic ºi structural esenþa. De aceea, nu se poate concepe
viaþa socialã doar ca un domeniu de obiectivitate, ea include în sfera sa
(atât cauzal, cât ºi structural) subiectul. Ontic vorbind, ea este un domeniu
al subiectiv-obiectivului. Medierea acestei sinteze a obiectului ºi
subiectului în structurarea existenþei sociale o realizeazã acþiunea umanã,
ea detaºeazã ºi, totodatã, integreazã subiectul în obiect, subiectiveazã
obiectul la fel cum obiectiveazã subiectul în plan ontico-social.
În procesul acþiunii (teoretice ºi practice), obiectul se adecveazã
subiectului ºi, totodatã, subiectul se obiectiveazã. Universul fiinþeazã ca
existent anterior subiectului, dar devine obiect pentru subiect numai în
procesul acþiunii umane. În afara acestui raport (praxiologic) cu subiectul,
existentul nu devine obiect, nu se structureazã antropologic, nu are
semnificaþie pentru subiect.
2. Privire praxiologicã asupra conceptelor

de subiect ºi obiect
În lumina conceperii dialectice a relaþiei (gnoseologice ºi
praxiologice) dintre subiect ºi obiect se pot formula urmãtoarele distincþii
în legãturã cu semnificaþia conceptelor de subiect ºi obiect:
A) În structura obiectului (a obiectului pentru subiect) se integreazã
fragmentul natural ºi social al existenþei, care se instituie ca domeniu al
cunoaºterii ºi al acþiunii subiectului.
1) Din aceastã integrare rezultã, în primul rând, cã obiectul este
funcþie de existenþã, este un fragment, o secþiune spaþio-temporalã a
existenþei, care intrã în câmpul de cunoaºtere ºi acþiune a subiectului.
Existenþa (universului infinit) este structuratã dintr-un numãr infinit
de niveluri, din care desprindem douã mari domenii corelate într-o
dinamicã progresivã ireversibilã: naturalul ºi socialul. Prin intermediul
socialului, existenþa capãtã o nouã ipostazã cea antropologicã; alãturi
de existenþa obiectivã, în devenirea Universului se structureazã o existenþã
subiectivã. Aceasta din urmã formeazã dimensiunea existenþialã specificã
a umanului, prin care subiectul se instituie ca fragment (natural ºi social)
determinat al existenþei.
85

Dacã notãm existenþa cu w, existenþa obiectivã cu w1 ºi existenþa
subiectivã cu w2, rezultã cã:
w = w1+w2, corespunzãtor schemei:
Fig.5
Din analiza structurii existenþei se desprind patru precizãri mai
importante:
a) Existenþa subiectivã se structureazã genetic din existenþa
obiectivã ºi este funcþie de aceasta. Ea intervine obiectiv în raporturile
cognitive ºi acþionale, nu separat, ci corelat cu aceasta. Raportându-se la
realitate, omul se raporteazã totdeauna la sine, la propria sa naturã
obiectivã. Totodatã, existenþa se adecveazã omului: în procesul
cunoaºterii ºi al acþiunii, realitatea înglobeazã subiectivitatea, atât ca
raport, cât ºi ca finalitate.
Se motiveazã, astfel, precizarea cã existenþa devine obiect în procesul
cunoaºterii ºi al acþiunii, ea fiind de fapt un domeniu al complex o
existenþã datã supradimensionatã antropologic , iar problema raportului
dintre existenþa subiectivã ºi existenþa obiectivã este o problemã
antropologicã ºi nu una pur onticã aºa cum postula metafizica tradiþionalã.
b) Existenþa umanã, ca domeniu de obiectivitate, este o sintezã a
naturalului ºi socialului, deci este punct de intersecþie al lui w1n ºi w1s (fig.6).
Fig.6
Oricare ar fi ipostaza existenþei subiective (w2) în momentul
structurãrii obiectului cunoaºterii ºi al acþiunii, în orice relaþie
praxeologic-gnoseologicã s-ar afla, ea îºi pãstreazã dubla ei
determinare, naturalã ºi socialã. Aceasta înseamnã cã întotdeauna
cunoaºterea ºi acþiunea umanã, fie cã au obiect naturalul, fie socialul,
rãmân relaþii antropologice.
86

c) Relaþia dintre existenþa obiectivã ºi existenþa subiectivã (cele
douã ipostaze ale existenþei) este o relaþie praxiologicã ºi gnoseologicã
ºi nu numai una obiectual-existenþialã. De asemenea, existenþa umanã
se structureazã genetic din naturã ºi societate în procesul cunoaºterii
ºi al practicii.
Schematic relaþia dintre w1 ºi w2, în contextul structurãrii ei ºi în
relaþia între obiect ºi subiect este urmãtoarea (fig.7):
Fig.7
Din aceastã schemã rezultã cã umanul este determinat la nivel

cognitiv ºi existenþial de realitatea naturalã ºi socialã; dar, la rândul
sãu, prin intermediul acþiunii, modificã (eficient pentru sine) aceastã
realitate. Între existenþa obiectivã ºi cea subiectivã se stabileºte,
deci, un raport de conexiune inelarã, un complex cauzat de
retroacþiuni.
În definirea obiectului cunoaºterii trebuie sã se þinã cont de acest
raport de determinare reciprocã pe planul existenþei între subiect ºi obiect,
raport care intervine permanent în aceastã relaþie cognitivã ºi practicã a
oamenilor cu lumea înconjurãtoare.
d) În structura obiectului cunoaºterii intrã nu numai structuri
materiale, ci ºi structuri ideale. Prin intermediul activitãþii practice
ºi cognitive a oamenilor se constituie în structura vieþii sociale, alãturi
de un domeniu material ºi un domeniu ideal de existenþã socialã.
Ideile oamenilor, teoriile, concepþiile lor, structurate genetic ca efect
al activitãþii umane cognitive ºi practice, odatã generate, capãtã un
statut existenþial ºi, în aceastã ipostazã, se pot institui ca obiect (al
cunoaºterii ºi transformãrii). De exemplu, logica studiazã structurile
logice ale gândirii (corelativitatea dintre formele gândirii corecte),
la fel cum metateoria, istoriologia ºi scientologia studiazã geneza,
structura ºi statutul social al teoriilor ºi concepþiilor ºtiinþifice ºi
ideologice ale oamenilor.
87

Onticul (Existentul), în calitate de obiect al cunoaºterii,
integreazã, aºadar, douã niveluri de realitate: un dat obiectiv material
(natural sau social); un dat obiectiv ideal (structuri logice ºi teoretice).
Datul ideal are o independenþã structuralã faþã de datul material, dar,
totodatã, este dependent genetic de acesta din urmã, se structureazã în
funcþie de acþiunea oamenilor ºi este punct de sprijin al eficienþei
activitãþii acestora.
De asemenea, trebuie observat cã datul ideal devine obiect prin
ºi numai în raport cu subiectul, în afara acestuia nu are sens sã se
vorbeascã despre statutul ontic al ideilor ºi cu atât mai puþin de calitatea
lor de obiect. Ideile nu au semnificaþie în afara subiectului, a omului ºi
a omenirii.
2) Din definiþia structurii obiectului rezultã, în al doilea rând, cã
obiectul este funcþie de subiect; existenþa devine obiect numai în mãsura
în care intrã în sfera raporturilor cognitive ºi practice ale subiectului.
Facem, de aceea, distincþie între existenþã ºi obiect (secþiune spaþio-
temporalã a fragmentului existenþei care este supusã actului subiectului).
Obiectul este, aºadar, funcþie de existenþã ºi, totodatã, funcþie de subiect,
de actul acestuia:
O = f(w,S)
Se motiveazã astfel concluzia cã întotdeauna obiectul este existenþã
dimensionatã subiectiv, dimensionare a cãrei recunoaºtere nu oferã în nici
un caz temeiuri subiectivismului, ci conferã raþiune interpretãrilor filosofice
care atestã capacitatea subiectului de a-ºi adecva pentru sine (material ºi
ideal) contextul obiectiv în care fiinþeazã ºi la care se raporteazã. Aceasta
este adevãrata semnificaþie demiurgicã a subiectului pe care praxiologia
ºi epistemologia contemporanã o pun pe deplin în valoare, semnificaþie
strãinã oricãror interpretãri creaþioniste ºi subiectiviste.
B) În structura subiectului (cunoscãtor ºi transformator) se
integreazã un domeniu existenþial (existenþa subiectivã) ºi un domeniu
spiritual, structurat, la rândul sãu, din conºtiinþã ºi cunoaºtere, prin
intermediul cãrora se genereazã, în plan mental, afecte, stãri de voinþã,
mentalitãþi, convingeri, reprezentãri ºi idei. Subiectul constituie astfel
o unitate material-idealã.
Dacã notãm existenþa subiectivã cu w2, iar structurile psihocognitive
cu C, rezultã cã:
S = w2+C,
corespunzãtor schemei:
88

C
Fig.8
Din analiza structurii subiectului rezultã patru precizãri mai importante:
1) Spre deosebire de obiect, care (deºi se aflã într-un raport de dependenþã
funcþionalã faþã de subiect, inclusiv de dimensiunea spiritualã a acestuia) are
un substrat ºi o dimensionare existenþialã, primarã fie cã aceasta este
constituitã din structuri materiale, fie din structuri ideale, subiectul ca entitate
existenþialã, este structurat din douã dimensiuni corelate unitar: una materialã
ºi una spiritualã prin motivarea acesteia din urmã exercitându-se cognitiv.
Dimensiunea existenþialã a subiectului se structureazã determinist
ºi unitar din împletirea naturalului ºi socialului, este o consecinþã genetic
structuralã a acestora, corespunzãtor schemei urmãtoare (fig. 9):
ù2
ù ln ù ls
Fig.9
ºi, respectiv, relaþiei:
w2 = f(w1n+w1s)
Dimensiunea spiritualã a subiectului, constituitã dintr-un ansamblu
de structuri psihocognitive, se structureazã determinist, corespunzãtor
schemei urmãtoare (fig. 10):
C
Fig.10
89

ºi respectiv, relaþiei:
C = f(w1+w2)
ceea ce exprimã o interpretare dialecticã nuanþatã asupra raportului dintre

existenþã ºi conºtiinþã, dintre material ºi ideal, dintre subiect ºi obiect.
Ideile ºi stãrile psihice ale oamenilor au o dublã determinare
onticã: obiectivã ºi subiectivã. Acest lucru semnificã deopotrivã ºi
unitatea dintre individual ºi social în geneza ºi structura profilului
spiritual al oamenilor, a cãrui fizionomie este determinatã nu numai
existenþial, ci ºi ideal: pe de o parte, de existenþa socialã (ws) ºi, pe
de alta, de conºtiinþa socialã (Cs), ambele domenii ale vieþii sociale
având funcþie obiectualã în raport cu conºtiinþa individualã (Ci).
Deci,
dacã Cs = f(w1+w2),
atunci Ci = f[(w1+w2)+Cs].
Se vede cã Cs (conºtiinþa socialã) are o dublã funcþionare: în prima

relaþie este termen al subiectului (dimensiune psihocognitivã a
acestuia), iar în a doua este termen al obiectului, fapt care relevã încã
o datã complexitatea termenilor de subiect ºi obiect în analiza
determinismului social.
2) Dimensiunea spiritualã a subiectului are o structurã complexã,
ea înglobeazã structuri psihice, izvorâte din funcþia psihic-reflectorie a
conºtiinþei, precum ºi structuri logice, izvorâte din funcþia ei gnoseologicã
(logic-constructivã). La rândul ei, cognitivitatea prezintã o funcþie
explicativã ºi una predictivã, în raport cu care oamenii se raporteazã nu
numai nomologic, ci ºi teleologic la realitate.
Schematic, dimensiunea spiritualã a subiectului are urmãtoarea
structurã (fig. 11):
Fig.11
90

Dacã notãm cu C dimensiunea spiritualã a subiectului; cu I, domeniul
idealitãþii, care cuprinde totalitatea produselor cunoaºterii; cu Ps, domeniul
psihic, care cuprinde totalitatea fenomenelor de conºtiinþã, a stãrilor de
afectivitate ºi de voinþã etc.; cu T, scopurile, respectiv þelurile ºi nãzuinþele
oamenilor; cu E, domeniul explicaþiilor ºi al adevãrurilor, rezultã relaþia:
C = I (E+T) + Ps ;
în care:
E = f (O),
deci:
E = f [f (w1, S)]
Ps = f(w1+w2);
T = f(E+Ps)
Observãm cã E este o relaþie gnoseologicã, Ps este o relaþie
reflexiv-ontologicã, iar T este o relaþie cognitiv-psihologicã (este, cu
alte cuvinte, o relaþie condiþionatã de primele douã tipuri de relaþii).
3) Dupã cum arãtãm mai sus, subiectul are o structurã material-
spiritualã, integrând într-o unitate alcãtuitã holistic un domeniu
existenþial (ù 2) ºi un domeniu psihoideativ (C).
Respectiv,
S = ù 2 + C,
sau, mai pe larg,
S = ù 2 + C[I(E+T)+Ps],
ceea ce, schematic, poate fi reprezentat în felul urmãtor:
Fig.12
91

Subiectul este, aºadar, în dubla sa ipostaziere (existenþialã ºi
idealã), determinat obiectiv atât de existenþã în general (w1), cât ºi de
existenþa adecvatã subiectului, de obiect (O). Prin determinarea
existenþei (naturale ºi sociale), subiectul este afectat în plan existenþial
(w2) ºi în planul conºtiinþei (în dimensiunea sa psihologicã), iar prin
determinarea obiectului este afectat în planul cunoaºterii (în
dimensiunea logic-ideativã).
4) Aceastã dublã determinare obiectivã a subiectului poate fi
sugestiv ºi mai amplu reprezentatã în schema urmãtoare (Fig.13):
Fig.13
Din aceastã schemã a determinismului subiectului sunt deductibile

relaþiile formulate anterior ºi anume:
dacã:
1) ù = ù 1+ ù 2
2) S = ù2 + C
3)C = Ps + I(E+T)
4) O = f( ù 1,S),
În care: ù 1 cuprinde pe O, ù 2 este termen mediu între ù 1 ºi C,
poate sã se instituie în O;
Atunci:
1) Ps = f(ù 1+ ù 2)
2) E = f(O), respectiv E = f[ f(ù 1, S)].
3) T = f(E+Ps).
92

Din aceste relaþii rezultã cã subiectul este determinat obiectiv
(de cãtre ù 1 ºi O) ºi totodatã se determinã pe sine (obiectiv ºi
subiectiv). Prin existenþa subiectivã ºi dimensiunea sa psihologicã,
subiectul este funcþie de existenþã, iar prin cunoaºtere (explicaþie ºi
predicþie) este funcþie de obiect. La rândul sãu, obiectul fiind funcþie
de subiect, rezultã cã determinarea de cãtre obiect a subiectului
semnificã totodatã o autodeterminare a subiectului. Aceastã
autodeterminare apare din mecanismul corelaþiilor dintre existenþa
subiectivã ºi spiritualitatea umanã, astfel încât natura umanã este
determinatã nu numai de existenþa (naturalã ºi socialã) la care se
raporteazã, ci ºi de cãtre propria spiritualitate. Factorii psihologici,
nomologici ºi teleologici funcþioneazã ca parametrii motivaþionali,
alãturi de cei obiectivi (naturali ºi sociali) în configurarea structurii
ºi dinamicii existenþei umane.
3. Relaþiile dintre subiect ºi obiect

(agent ºi existent) ºi structura acþiunii sociale
Date fiind semnificaþiile conceptelor de subiect ºi de obiect, precum
ºi configuraþia mecanismului determinãrii subiectului, sugerãm, în
perspectivã praxiologicã modernã (folosind contribuþiile praxiologilor
contemporani Parsons, Kotarbiñski, precum ºi a unor logicieni ºi
epistemologi Russel, Carnap, Popper, Hempel, Oppenheim, Bachelard,
Gonseth, Piaget), câteva coordonate pentru descifrarea structurii
relaþiilor cognitive ºi practice dintre subiect ºi obiect, dintre oameni ºi
realitate. Prin intermediul acestor relaþii se dezvãluie de fapt modelul
determinist al structurii acþiunii sociale.
A. Relaþia cognitivã dintre subiect ºi obiect
Precizãm de la început cã:

a)aceastã relaþie, la fel ca ºi termenii ei, se constituie în procesul
practicii, al acþiunii materiale transformatoare de cãtre subiect a obiectului;
b) subiectul participã la actul cunoaºterii prin dimensiunea sa
spiritual-ideaticã, existenþa subiectivã fiind doar suportul natural în care
îºi au sediul procesele fiziologice ce mijlocesc activitatea gândirii prin
care subiectul se raporteazã cognitiv la obiect.
Pentru descifrarea structurii actului cognitiv, reproducem
urmãtoarea schemã (fig. 14):
93

Fig.14
Din aceastã schemã, raportatã la schemele anterioare asupra
structurii subiectului ºi obiectului cunoaºterii rezultã:
1) Între S1 (Sistem obiect) ºi S2 (Sistem subiect) se stabileºte o relaþie
de tipul conexiunii inverse: S1ÕS2. Aceasta retroacþiune se compune dintr-
Õ
o relaþie informaþionalã: O Õ (QÕL) Õ E ºi o relaþie practicã: E ÕO, (înM
care M desemneazã mijloacele acþiunii practice instrumente). Relaþia

informaþionalã este o premisã a relaþiei practice, dar totodatã este întemeiatã
(determinatã de aceasta din urmã). Ele formeazã segmente ale aceluiaºi
proces unitar, cognitiv. Activitatea practicã este cadrul obiectiv în care se
instituie un circuit informaþional între obiect ºi subiect. Din prelucrarea
logicã a informaþiilor obþinute la nivel empiric se ajunge la adevãr, care în
ipostaza sa de concret-logic este adecvat concretului obiectiv în unitatea
determinãrilor sale fenomenale ºi esenþiale. Adevãrul, în dubla sa
funcþionalitate reflexiv-constructivã, fiind adecvat obiectului, este o
premisã a transformãrii acestuia. Astfel, relaþia dintre subiect ºi obiect nu
este o relaþie cognitiv-contemplatoare, ci o relaþie cognitiv-transformatoare.
Cunoaºterea ºi practica sunt modalitãþi complementare ale aceluiaºi act
(uman), eficienþa uneia este motivatã de prezenþa celeilalte.
94

2) În structurarea explicaþiei, relaþia informaþionalã mijloceºte
trecerea de la explanans propoziþii experimentale (Q) ºi propoziþii
nomologice (L) la explanandum (E), structurat dintr-un complex de
propoziþii descriptive de tipul:
E = Q +L
Prin constituirea unui explanandum se creeazã însã numai premisele
teoretice pentru întemeierea propoziþiilor praxiologice (P). Acestea includ
nu numai motivaþii nomologice (L), ci ºi motivaþii psihologice (Ps) ºi
teleologice ( T), la care, într-o viziune mai amplã asupra determinismului
praxiologic, se adaugã ºi motivaþii axilogice (V). Rezultã, astfel, urmãtoarea
structurã a propoziþiilor praxiologice:
P = E(Q+L) + Ps +T+ V
Lãrgirea câmpului motivaþional al propoziþiilor praxiologice, dincolo
de limitele întemeierii teoretice pe care o oferã explanandum-ul prin structura
ºi semnificaþia sa, impune necesitatea unei viziuni mai cuprinzãtoare asupra
raportului dintre subiect ºi obiect, raport care trebuie conceput nu numai ca
relaþie gneseologicã, ci, în primul rând, ca relaþie praxiologicã, cu un statut
ontico-antropologic ºi nu numai epistemologic.
B. Relaþia acþionalã dintre subiect ºi obiect *.
Reamintim cã aceastã relaþie nu este izolatã de relaþia gnoseologicã a
subiectului cu obiectul. Ele formeazã dimensiuni complementare ale actului
* Dupã cum se constatã, trebuie fãcutã o distincþie între obiectul cunoaºterii ºi obiectul
practicii. Obiectul cunoaºterii este un fragment de realitate dimensionat subiectiv (obiect
pentru subiect), iar obiectul practicii este fragment de realitate care este modificat de subiect
(agent). Prin obiectul cunoaºterii, existentul se ridicã la nivelul subiectului, iar prin obiectul
practicii, subiectul se ridicã la nivelul existentului. Între subiect ºi obiectul cunoaºterii se
stabileºte un raport gnoseologic, iar între subiect (agent) ºi obiectul practicii (pacient) se
stabileºte un raport ontic.
În raport cu obiectul (cunoaºterii), omul îºi exercitã funcþia sa de subiect (cunoscãtor), iar
în raport cu obiectul practicii (existenþa), omul se manifestã ca agent.
Fãrã îndoialã cã termenii subiect ºi agent nu sunt, deocamdatã, precis definiþi. De cele mai
multe ori sunt folosiþi unul în locul altuia sau, în orice caz, li se dã cam acelaºi sens. Am sugera
soluþia ca prin subiect sã se desemneze umanul în ipostaza sa de fiinþã cugetãtoare, conºtientã
de sine, ceea ce ar corespunde atributului de cunoscãtor care se acordã de obicei subiectului, iar
prin agent sã se desemneze umanul în ipostaza de autor al acþiunii transformatoare asupra
pacientului (domeniului de realitate care suferã schimbarea). Precizãm, totodatã, cã totdeauna
agentul este subiect-cunoscãtor, deoarece autorul acþiunii nu-ºi poate exercita funcþia de agent
în afara unei întemeieri teoretice în baza cãreia sunt motivate nomologic propoziþiile praxilogice.
Credem, de aceea, mai avantajoasã formularea: relaþia dintre agent ºi existent (pacient)
sau, mai puþin pretenþios, dintre oameni ºi realitate în procesul practicii pentru desemnarea
relaþiei praxiologice dintre subiect ºi obiect.
95

uman, care, ontic, se înscrie în sfera interacþiunilor ca relaþie transformatoare
de ordin teleologic. În procesul acþiunii, finalitãþii naturale i se adaugã în
plan social o nouã interacþiune scopul. Spre deosebire de interacþiunile
naturale cu caracter finalist, scopul este o relaþie posibilã de prefigurat numai
printr-o întemeiere teoreticã, care, la rândul ei, este efect al cognivitãþii.
Prin intermediul acestei modalitãþi superioare de reflectare, actul
uman se distinge din sfera interacþiunilor naturale ºi devine act al unei
fiinþe conºtiente de sine. Activitatea umanã este deci un act deliberat.
Fiind dimensionat teleologic, actul uman nu implicã doar cognitivitate,
respectiv, nu se limiteazã la o întemeiere teoreticã. Din câmpul motivaþiilor
praxiologice fac parte ºi parametrii psihologici ºi axiologici. Aceºtia se
instituie cauzal în funcþie de natura raporturilor sociale; corespund unei game
de interese materiale ºi spirituale, individuale ºi colective, pe care oamenii
le au obiectiv în raport cu poziþia lor faþã de mijloacele de producþie, aceastã
poziþie decurgând, mai ales, din natura proprietãþii ºi locului pe care ei îl au
în procesul repartiþiei ºi al diviziunii sociale a muncii.
Aºadar, actul uman are nu numai un statut gnoseologic ci ºi un statut
ontic. Prin praxis, relaþia dintre oameni ºi realitate este o relaþie în plan
existenþial. Aceasta nu numai din punct de vedere motivaþional, ci ºi din punct
de vedere al finalitãþii. Raportându-se la obiectul acþiunii, subiectul, în ipostazã
de agent, îºi adecveazã pentru sine existenþa nu numai ideatic, ci ºi material.
Prin obiectul transformat (obiectul dobândit ca urmare a actului exercitat asupra
obiectului acþiunii) omul se dovedeºte a fi însã nu numai constructor, ci ºi
autocreator; transformând realitatea, contribuie la crearea propriului univers
existenþial. Condiþiile vieþii materiale a societãþii ºi, prin acestea, chiar cele
naturale nu sunt date (oamenilor) ci sunt produse (de ei).
Obiectivarea subiectului în procesul practicii semnificã, deci, nu
numai o relaþie a subiectului cu obiectul (cunoaºterii), ci ºi o relaþie a
subiectului cu existenþa. Practica este superioarã cunoaºterii tocmai
prin aceastã depãºire a limitelor pe care cunoaºterea le conferã relaþiei
omului cu realitatea. Din punct de vedere al creativitãþii, practica
permite subiectului depãºirea obiectului (cunoaºterii) ºi înscrierea sa
ca agent în raport cu existentul, cu acel substrat din care se structureazã,
dimensionat subiectiv, obiectul cunoaºterii. În acest sens, definim
practica drept relaþie existenþialã a oamenilor cu realitatea, relaþie în
care subiectul capãtã atributul de agent, iar obiectul semnificaþia de
existent (obiect al acþiunii pacient) *.
* Notãm cã totdeauna pacientul (obiectul acþiunii practice) are un statut existenþial,
este un fragment al existenþei. În aceastã ipostazã poate fi obiect al acþiunii atât naturalul
ºi socialul, cât ºi omul însuºi, în calitate sa de subiect (al cunoaºterii ºi reflectãrii) ºi de
existenþã (naturalã ºi socialã)
96

Structura acestui raport praxiologic al omului cu realitatea poate
fi sugeratã prin urmãtoarea schemã (fig. 15):
Fig. 15
97

Din aceastã schemã rezultã principalele tipuri de relaþii care se
stabilesc între om ºi existenþã ºi anume:
a) relaþia onticã dintre existenþã (naturalã ºi socialã) ºi natura
umanã:
w1Õw2;
la care se adaugã relaþia onticã dintre existenþã ºi conºtiinþã:
(w1Õw2)ÕC:
b) relaþia cognitivã dintre subiect ºi obiect (activitatea teoreticã),
formatã dintr-o dimensiune strict cognitivã:
OÕ(QÕL) Õ E
una practicã:
EÕM
O
care-i succede ºi totodatã precede;
c) relaþia acþionatã (activitatea practicã - praxis) dintre agent ºi
realitate:
A(E+Ps+T) Õ (SÕR)Õw(w1+ w2)
În toate aceste tipuri de relaþii, în tripla sa ipostaziere: de domeniu
existenþial (natural ºi social, material ºi ideal), de subiect (cunoscãtor) ºi
de agent (al acþiunii), omul se manifestã activ, este constructor de realitate
ºi nu numai un determinat al acesteia. Între om ºi realitate se stabileºte,
deci, întotdeauna, un raport de determinare reciprocã (conexiune inversã).
Contextul obiectiv în care, genetic ºi structural, se constituie umanul
ºi, totodatã, el îºi exercitã funcþia sa constructiv-creatoare, este practica. De
aceea, orice relaþie a omului cu realitatea este, în cele din urmã, o relaþie
acþionalã. Prin intermediul acestei relaþii, omul se desprinde pe sine de naturã,
se instituie pe sine ca element sociosferic (ºi noosferic), este generator de
culturã ºi, totodatã, se manifestã ca autor al unor impulsuri cauzale ce
provoacã deliberat ºi sistematic modificãri adecvate sieºi în toate domeniile
universului obiectiv ºi ale propriului univers. Se certificã, astfel, una din
ideile fundamentale ale gândirii filosofice contemporane, anume aceea cã,
datoritã funcþiei sale constructiv-creatoare, raportându-se la existenþã (la un
domeniu univers), omul se raporteazã de fapt întotdeauna la o naturã
umanizatã, la un univers pentru sine ºi nu la un univers în sine.
În procesul de umanizare a realului, cunoaºterea oferã premisele
teoretice, iar practica conferã capacitate transformatoare actului uman, este
mijlocul prin care oamenii contribuie ca factori subiectivi la trecerea de la
98

posibil la real în diacronia obiectivã. În acest sens, relaþia dintre om ºi realitate,
indiferent dacã este o relaþie între subiect ºi obiect sau o relaþie între agent ºi
existent (în calitate de pacient), dupã cum sugera Marx în cunoscutele sale
Teze despre Feuerbach, este totdeauna o relaþie esenþialmente practicã.
Prin aceasta se întemeiazã concluzia cã practica este statutul ontic al omului
în univers, concluzie fundamentalã pentru definirea specificului existenþei
umane ºi, ca atare, pentru fundamentarea teoreticã a praxilogiei ºi a tuturor
ºtiinþelor despre om.
Din schema de mai sus rezultã, de asemenea, unitatea dintre
nomologic, psihologic ºi teleologic în motivarea acþiunii umane, cãreia
i se adaugã un complex de determinãri rezultate din condiþionarea
eficienþei actului uman de factorii situaþionali (condiþii, mijloace, reguli)
ºi de operaþiile ei de realizare (decizie, conducere, comandã).
C.Structura acþiunii sociale
1)În lumina complexitãþii sale motivaþionale, practica se dovedeºte

a fi o relaþie de determinare plurifuncþionalã, reductibilã la expresia:
P = f (C + S + R)
Dacã introducem detaliat termenii raþionali (care aparþin lui C),
situaþionali (aparþinând lui S), de realizare (aparþinând lui R), obþinem relaþia:
P = f [C(E+Ps+T) + S (c+m+r)+R(d+l+0)]
în care:
E = explanandum, deductibil din explanas, la rândul sãu fiind o
sintezã între propoziþii experimentale (Q) ºi propoziþii nomologice (L);
Ps = motivaþii psihologice, întemeiate la rândul lor cauzal pe un
ansamblu de interese (individuale ºi colective), cãrora li se adaugã ºi
factori motivaþionali de ordin axiologic;
T = dimensiunea teleologicã a determinismului praxiologic,
la rândul ei întemeiatã pe explanandum ºi pe aserþiuni predictice,
cãrora li se asociazã, de asemenea, cu rol cauzal, factori de interes,
precum ºi motivaþii psihologice ºi axiologice. În raport cu toate
aceste temeiuri, prin scop, agentul îºi formuleazã un sistem de
propoziþii praxilogice, în baza cãrora se instituie operaþii de
programare, precum ºi premisele unor strategii ale acþiunii, în
perspectivã futurologicã;
c = condiþii (naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale, obiective
ºi subiective, etc.), m = mijloace (unelte, instrumente tehnice ºi
logice), r = reguli (norme cu caracter nomologic, operaþional,
99

metodologic, deontic, juridic, politic), toate la un loc alcãtuind
ansamblul situaþional (S);
d = operaþia deciziei, 1 = operaþia conducerii, o = operaþia comenzii
(ordin), toate la un loc alcãtuind ansamblul elementelor termenului
realizare (R), care precede nemijlocit execuþia (operaþia finalã de
înfãptuire a actului transformator).
2) Din detalierea structurii termenilor principali ai relaþiei
praxiologice se desprinde ideea cã, în analiza structurii actului uman, nu
avem de-a face cu o singurã relaþie între subiect ºi obiect sau, mai corect,
dupã cum am arãtat, între agent ºi existent, ci cu un sistem de relaþii.
Numai în structura motivaþiilor psihoraþionale ale praxisului,
motivaþii din care izvorãºte potenþialitatea eficienþei acþiunii ca trãsãturã
a agentului, desprindem urmãtoarele relaþii:
a) relaþia cognitivã = OÕ(QÕL)ÕE;
b)relaþia psihologicã = ù (ù 1Õù 2)ÕPs;
c)relaþia teleologicã = (Ps +E)ÕT,
care, mai pe larg, îmbracã expresia:
[(ù ÕPs) + (OÕÕE)]ÕT
La acestea se mai adaugã încã un grup important de relaþii care izvorãsc
din dimensiunea raþional-cognitivã a agentului, dar care se înscriu în sfera
raporturilor prospectiv-futurologice (F) ale acestuia cu lumea obiectivã.
Dintre acestea menþionãm:
a) relaþia previzionalã = EÕPv;
b) relaþia programaticã = (Pv +T)ÕPg.
Menþionãm, în legãturã cu acest grup de relaþii, cã în structurarea lor se

împletesc determinãri teoretice ºi axiologice, a cãror pondere în dimensionarea
prospectiv-futurologicã a acþiunii umane depinde de cercul de interese ºi de
trebuinþe individuale ºi colective: de grup, comunitare, intercomunitare.
Dacã previziunea este cu precãdere funcþie de explicaþie, se înscrie
ca o proiecþie predicticã a subiectului indusã sau dedusã din prezent
asupra unora din stãrile lui viitoare, proiecþie care joacã rol de cãlãuzã
teoreticã în acþiune, programul se întemeiazã pe o sintezã între previziune
ºi scop, prin acesta din urmã fiind funcþie de interese, de motivaþii
psihosociale, din care izvorãsc ºi preferinþe pentru o anume configurare
ºi eficienþã a acþiunii. De aceea, programul este deopotrivã cãlãuzã
teoreticã (prin previziune) ºi cãlãuzã teleologicã (prin scop) a acþiunii.
100

Programul, care decurge dintr-un proiect întemeiat nomologic,
psihologic, axilogic, are rol operaþional (pragmatic) în desfãºurarea
acþiunii sociale de perspectivã, prin el sunt eºalonate într-o formã
sistematicã ºi cuprinzãtoare sarcinile concrete ale acþiunii sociale pe o
perioadã delimitatã de timp, decurgând dintr-o anume strategie.
Adãugând relaþiilor psiho-cognitiv-teleologice (C) ºi prospectiv-
futurologice (F) termenii situaþionali (S) ºi factorii de realizare (R), care
preced ºi potenþeazã execuþia (Ó) moment final al circuitului praxiologic,
care pune în contact eficient agentul (A) ºi obiectul acþiunii (Op) structurate
dintr-o existenþã ( ù ) filtratã axiologic (V), obþinem urmãtoarea
configuraþie desfãºuratã a structurii sistemului relaþiei praxiologice, deci
a Sistemului acþiunii sociale (al cãrui rezultat este produsul , structurat
Ù
din obiectul transformat (Ot), supus în final unei validãri axiologice V:
Acest sistem de relaþii, dacã avem în vedere ºi corelarea lui S ºi R

într-un complex funcþional M, este reductibil la succesiunea urmãtorilor
termeni ai acþiunii sociale (aflaþi într-un raport cauzal-funcþional):
Ù
P = A(C+F)ÕM(S+R)ÕOpÕ
Se observã, în aceastã relaþie praxiologicã, termenii primari ai

determinismului praxiologic: agent, mijloace, obiect al acþiunii din
corelarea cauzalã ºi funcþionalã a cãrora rezultã (ca efect) produsul
acþiunii. Aceºti termeni, puºi în evidenþã de multã vreme (încã de
Aristotel) ca elemente definitorii ale activitãþii practice, au cãpãtat noi
semnificaþii ºi dimensiuni în teoria acþiunii sociale ºi în praxiologia
modernã (îndeosebi de la Parsons încoace).
101

3) Asupra acestor temeni primari vom puncta câteva concluzii,
rezumând unele din ideile prezentate în cadrul analizei determinismului
relaþiei praxiologice:
a) Conceptul de mijloc al acþiunii, pus în adevãrata valoare de Hegel
ºi Marx în definirea specificului ºi finalitãþii activitãþii umane, a cãpãtat în
cercetãrile praxiologice contemporane o structurã complexã. Menþionãm
îndeosebi divizarea sa în douã subgrupe: situaþie ºi realizare, fiecare în
parte conceputã ca sistem de alte elemente. Numai funcþionarea corectã a
întregului mecanism de factori care structureazã ceea ce se cheamã generic
mijloace, poate pune în funcþiune momentul suprem al praxisului
execuþia. În aceastã perspectivã, mijloacele se referã la un ansamblu de
condiþii, reguli, instrumente cu valoare operaþionalã, metodologicã ºi
motivaþionalã în desfãºurarea circuitului praxiologic de la potenþã la act,
precum ºi la un complex de factori de coordonare ºi organizare a înfãptuirii
actului eficient dintre care mai importanþi sunt actul deciziei, al conducerii
ºi al comenzii. În legãturã cu aceºti din urmã factori, în cercetãrile
praxiologice contemporane se elaboreazã sisteme de codificare
operaþionalã, apte sã conducã la ample strategii de acþiune la nivel
macrosocial. De aceste probleme se ocupã intens în ultima vreme discipline
noi, ca teoria deciziei, teoria comenzii ºi conducerii (management).
b)Sensibile mutaþii în ce priveºte sensul ºi dimensiunile
motivaþionale a suferit ºi termenul primar de agent.
Graþie contribuþiilor teleologiei, gnoseologiei, psihologiei,
sociologiei ºi antropologiei, cu tradiþii mai vechi dar revoluþionate în
ultima sutã ºi ceva de ani, conceptul de agent al acþiunii comportã o
multidimensionatã motivaþie din care se insistã astãzi îndeosebi asupra
motivaþiilor nomologice, psihologice, axilogice, teleologice. Toate
aceste motivaþii izvorãsc atât din capacitatea cognitivã a agentului în
calitatea sa de subiect cunoscãtor, cât ºi din natura intereselor sale
materiale (economice) ºi spirituale (morale, politice), care-l animã
obiectiv cãtre o anume direcþie de acþiune teoreticã ºi practicã. Datoritã
elementului de cointeresare a agentului în alegerea scopului ºi
mijloacelor acþiunii, activitatea practicã dobândeºte atributul eficienþei
în funcþie de o motivaþie de ordin axiologic ºi nu numai teoretic.
Cercetãrile operaþionale actuale pun foarte mult accentul pe
dimensiunea prospectiv-futurologicã a întemeierii strategiei acþiunii
umane. În acest cadru, agentului i se condiþioneazã eficienþa creatoare
în funcþie de activitatea atentã de previzionare ºi de programare a
acþiunilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetãrile praxiologice actuale
se referã nu numai la acþiuni individuale ºi de grup ci ºi la sisteme sociale
de acþiune, concepute la nivel naþional ºi statal, caz în care agentul este
102

constituit din mari colectivitãþi, reprezentate de organisme decizionale
ºi de conducere eligibile din sânul acestora, pe baza unor principii juridice
ºi politice codificate normativ ºi obiectivate instituþional.
c)Nu mai puþine semnificaþii noi a cãpãtat, în perspectiva
praxiologiei contemporane ºi termenul primar de obiect al acþiunii.
Menþionãm, în primul rând, aprecierea obiectului acþiunii ca realitate
umanizatã. Umanizarea are în vedere atât structura obiectului acþiunii cât
ºi finalitatea acþiunii, care se exercitã asupra lui de cãtre agent. În al doilea
rând, finalitatea actului productiv exercitat de agent asupra pacientului
este produsul acþiunii, care nu este altceva decât un existent (obiect)
transformat (de agent). Deºi agentul se raporteazã praxiologic la existent,
domeniu de realitate mai larg decât obiectul cunoaºterii (uneori agentul
modificã prin acþiunea sa realitãþi care n-au fãcut obiectul cunoaºterii sale),
totdeauna obiectul transformat, produsul rezultat din exercitarea actului
uman, este adecvat subiectului, este un existent pentru sine ºi nu un existent
nedeterminat subiectiv, existent în sine.
În altã ordine de idei, reþinem precizarea cã, prin acþiunea sa, agentul
este producãtor de existenþã. Acþionând, agentul îºi creeazã condiþiile
materiale de existenþã, precum ºi pe cele spirituale (cultura, ºtiinþa, arta,
anumite mentalitãþi, tradiþii, obiceiuri). Într-un cuvânt, universul social
obiectiv este produsul activitãþii oamenilor, al subiectivitãþii. Istoria
obiectivã a umanitãþii este creatã de oameni ºi nu le este datã.
Se desprinde concluzia cã, raportându-se la existenþã, oamenii se
raporteazã de fapt la produsele activitãþii lor, care s-au desprins de ei
devenind obiectivitate. Aceastã finalitate a actului uman (obiectivarea)
nu se referã numai la existenþa socialã obiectivã, ci ºi la cea subiectivã.
Creându-ºi temelia obiectivã a vieþii lor, oamenii se creeazã pe ei înºiºi
ca naturã ºi spirit dimensiuni obiectuale care pot constitui, de asemenea,
obiect de cunoaºtere ºi acþiune.
Din capacitatea creatoare ºi fãptuirea agentului (din care izvorãsc
structuri obiective, independente dar nu strãine de el) rezultã semnificaþia
cea mai profundã a specificitãþii determinismului uman libertatea (de
cunoaºtere ºi acþiune) subiectului (luat ºi în sens de agent), a cãrei
instituire devine o problemã a necesitãþii istorice obiective. În diacronia
socialã, pe mãsura creºterii gradului de libertate a agenþilor, creºte
proporþional gradul de stãpânire de cãtre ei a realitãþii.
Cu alte cuvinte, consecinþa principalã a relaþiei praxiologice este
creºterea ponderii factorului subiectiv în determinarea obiectivã. În
procesul practicii creºte treptat, în progresie geometricã, gradul de
autonomizare a subiectului, în raport direct proporþional cu creºterea
gradului de subiectivizare a obiectului.
103

*
În perspectiva viziunii dialectice moderne asupra determinismului
praxiologic, acþiunea umanã ne apare dupã cum se desprinde concluziv
din paginile anterioare ca un sistem complex de relaþii cognitive ºi
practice între oameni ºi realitate, care coreleazã organic, în baza
principiului conexiunii inverse, o multitudine de factori sociali obiectivi
ºi subiectivi. Integrarea tuturor acestor factori într-o dispoziþie funcþionalã
de maximã eficienþã configureazã urmãtoarea Schemã generalã a
structurii sistemului acþiunii sociale (fig.16):
Menþionãm cã eliminarea sau minimalizarea oricãruia dintre aceºti
factori sau termeni praxiologici, precum ºi neluarea în considerare a
mecanismului lor funcþional complex afecteazã negativ gradul de eficienþã
al acþiunii, consecinþã cu atât mai dãunãtoare la scara sistemelor
macrosociale de acþiune, aplicabile la nivel naþional ºi statal. Pe mãsurã
ce agentul acþiunii se transferã la nivelul unor mari comunitãþi umane,
eficienþa solicitã respectarea din ce în ce mai riguraosã a tuturor verigilor
procesului acþional, fapt care impune metodologic iniþierea unor ample
cercetãri praxiologice ºi întemeierea unor modele de acþiune de mare
anvergurã strategicã.
Considerãm cã o asemenea interpretare a acþiunii sociale oferã

suficiente premise teoretice ºi metodologice pentru realizarea sintezei propuse
între teoria sociologicã a acþiunii umane (orientarea acþionalistã cu tradiþii
remarcabile încã din secolul trecut) ºi praxiologia mai nouã (de orientare
logico-operaþionalã), în cadrul unei discipline praxiologice cu caracter
metateoretic, aptã sã ofere criterii de eficienþã oricãrui travaliu prospectiv
care îºi fixeazã ca þel finalitãþi practice realizatorii pentru om. Înfãptuitã pe
terenul filozofiei acþiunii una din preocupãrile aproape permanente ale
discursului filosofic aplecat asupra omului , care, în climatul actual de
eficienþã, a devenit o preocupare de predilecþie a tuturor disciplinelor
ºtiinþifice cu caracter operaþional, praxiologia se instituie ca o disciplinã de
graniþã între filosofie ºi ºtiinþã, criteriile de eficienþã pe care ea le propune
îmbinând organic valorile logice cu cele deontice de adevãr, rigorile
discursului pozitiv cu exigenþele umanismului contemporan.
104

Fig.16
105

V
SISTEMUL ªI TIPOLOGIA ACÞIUNILOR SOCIALE
În efortul actual de sintezã între analiza macrosistemicã ºi cea

microsistemicã, sociologia opereazã tot mai mult cu modelele ºi metodele
praxiologiei disciplinã de contact între filosofia acþiunii ºi sociologia
acþiunii, între abordãrile teoretice cu caracter fenomenologic ºi metodele
operaþionale de investigare a fenomenului social. Prin intermediul
praxiologiei, sociologia capãtã mijloace mai riguroase de pozitivizare a
discursului asupra omului ºi a mediului sãu social, se instituie ca ºtiinþã
generalã asupra vieþii sociale cu valoare nu numai explicativã, ci ºi
operaþionalã. Ea devine astfel, tot mai mult, o disciplinã acþionalistã
care vizeazã desprinderea unor criterii de maximã eficientizare a
activitãþilor umane.
Dincolo de aceste criterii generale de eficienþã, de care se ocupã
sociologia ºi îndeosebi teoria acþiunii sociale (în calitatea ei de
metapraxiologie), se cer desprinse ºi criterii specifice fiecãrui gen de
acþiune umanã, cea ce face necesarã întreprinderea unor prealabile
demersuri de clasificare a acestora.
1. Clasificarea acþiunilor umane

din perspectiva sociologiei acþionaliste
ºi a praxiologiei contemporane
În gândirea teoreticã contemporanã un loc de seamã în cercetãrile
acþionaliste îl ocupã, dupã cum se ºtie, ºcoala praxiologicã polonezã,
iniþiatã de Tadeusz Kotarbiñski. Noutatea pe care o aduce aceastã ºcoalã
ºi, în primul rând, inspiratorul ei este nu numai desprinderea teoriei
acþiunii umane (praxiologia) ca o disciplinã autonomã ºi, respectiv,
limitarea obiectului acesteia la cercetarea criteriilor generale de maximã
eficienþã (de economicitate) ale oricãrei acþiuni umane ºi în acest sens
praxiologia este un fel de metateorie a tuturor ºtiinþelor particulare ale
acþiunii , ci ºi întemeierea unei metodologii de clasificare a tipurilor de
106

activitãþi umane în raport cu gradul de eficienþã a acestora (praxiologia
limitându-ºi sfera preocupãrilor numai la cercetarea acþiunilor eficiente
ºi, deci, neluând în considerare orice acþiune, orice relaþie a agentului cu
obiectul acþiunii).
Kotarbiñski considerã, în aceastã perspectivã, cã acþiunea se
manifestã nu numai ca atitudine activã, ci ºi ca pasivitate a agentului în
raport cu obiectul acþiunii. Pasivitatea poate fi cauzã a producerii unui
eveniment dacã este dictatã de o motivaþie raþionalã ºi contribuie la
atingerea unui scop. Rezultã o imagine complexã asupra relaþiei de
eficienþã, pasivitatea fiind doar aparentã. Agentul provoacã direct sau
indirect modificãri obiectului, în ambele cazuri creeazã eficienþã.
Folosind sugestiile lui Kotarbiñski, am putea adãuga cã acþiuni
indirecte sunt ºi cele în care omul nu depune un efort propriu, ci doar
controleazã mecanismul unor sisteme tehnice automatizate sau chiar al
unor automatisme naturale, din funcþionarea cãrora rezultã eficienþã
pentru el. Dar nici în acest din urmã caz agentul nu este scutit de orice
cheltuire de energie. Este eliminatã energia fizicã, dar se consumã energie
intelectualã. De unde rezultã cã, ºi în acest caz, nonacþiunea este doar
aparentã, este de fapt o acþiune indirectã. Într-o accepþie mai largã,
acþiunea directã ar putea fi definitã ca un tip de activitate în care se
cheltuieºte energie prezentã ºi se realizeazã fãrã factori mediatori, iar
acþiunile indirecte, ca tipuri de activitate în care transformãrile sunt
provocate prin elaborãri teoretice prealabile sau prin intermediul unor
dispoziþii, indicaþii, îndrumãri.
Criteriologia de clasificare a acþiunilor operatã de Kotarbiñski are
o mare valoare metodologicã ºi poate constitui premisa elaborãrii unei
teorii generale a gradelor de eficienþã, un fel de metodologie operaþionalã
de acþiune care se poate particulariza în orice domeniu al acþiunii umane.
Ea poate fi, deopotrivã, o premisã metodologicã pentru clasificarea
acþiunilor colective ale oamenilor, acþiuni în care agentul este un grup
sau chiar o comunitate de oameni.
Interesante ºi foarte diferite tipologii ale acþiunii au oferit, de asemenea,
reprezentanþii sociologiei acþionaliste (V.Pareto, M. Weber, T. Parsons).
Vilfredo Pareto, pentru care societatea apare ca un sistem, un complex
de acþiuni elementare, elaboreazã o tipologie a acþiunilor umane în care
distinge douã specii principale de acþiuni: acþiuni logice ºi acþiuni nonlogice.
Din împletirea acestora se structureazã patru categorii fundamentale de
acþiuni: acþiuni experimentale ºi logice; acþiuni experimentale ºi nonlogice;
acþiuni neexperimentale ºi logice; acþiuni neexperimentale ºi nonlogice. În
cele din urmã, la el, acþiunile logice (în care intervin conºtiinþa ºi raþiunea,
scopul) se întemeiazã pe acþiuni nonlogice (în care nu existã o legãturã între
107

mijloc ºi scop, ele þinând de comportamentul natural, instinctual subiectiv-
necesitar al omului), ceea ce semnificã apelul la psihologie ºi chiar la
biologie în fundamentarea explicaþiilor sociologice. Perspectiva de analizã
este interesantã, dar împinge la subaprecierea condiþiilor socialmente-
obiective ºi supraaprecierea celor individual-subiective în interpretarea
determinismului vieþii sociale.
Max Weber, concepând acþiunea ca produs al relaþiilor intersubiective
ºi împingând, în aceastã direcþie, explicaþia sociologicã pe terenul
interacþiunii dintre subiectiv ºi obiectiv, coreleazã conceptul de acþiune cu
cel de comportament (conduitã) ºi distinge, la rândul sãu, patru tipuri de
comportament acþional: activitatea bazatã pe scopuri raþionale; activitatea
de ordin afectiv-voliþional; activitatea de valorizare; activitatea orientatã
de norme sau tradiþii. Pe baza acestora, Weber are în vedere urmãtoarea
tipologie de acþiuni umane: activitatea societarã (în baza unui acord explicit
între membrii societãþii); acþiunea prin înþelegere (armonie), aceasta fiind
condiþionatã de legi obiective; acþiunea instituþionalã (care are un statut
social ce nu depinde de indivizi); activitatea de grup (în cadrul structurilor
sociale existente, la care indivizii aderã fãrã nici o obligaþie dar, dacã este
necesar, din constrângere). Aceastã clasificare a acþiunilor îl apropie pe
Weber de sociologia acþionalistã contemporanã, semnificând o înþelegere
a statului social ºi obiectiv al acþiunii, precum ºi a corelaþiei dintre obiectiv
ºi subiectiv în motivarea acþiunilor (agentului acþiunii i se subordoneazã o
mulþime de dimensiuni ºi motivaþii obiective în efortul sãu demiurgic în
plan social-obiectiv).
Talcott Parsons, care a adus o contribuþie substanþialã la constituirea
teoriei acþiunii sociale ca disciplinã teoreticã independentã, continuând
în acest sens perspectiva acþionalistã deschisã de sociologi ca Pareto,
Weber ºi Durkheim, pe lângã definirea termenilor principali prin care se
surprinde structura acþiunii sociale, a elaborat o tipologie amplã a
sistemelor de acþiune cu aplicabilitate la diferite sisteme sociologice ºi
economice. Pe baza schemelor sistemului social de acþiuni, propune o
amplã clasificare a tipurilor de acþiuni umane, dispuse în douã mari grupe:
grupa pozitivismului radical ºi grupa sistemelor voluntariste, cãrora li
se subordoneazã diverse subspecii de tipuri ºi subtipuri de acþiuni.
De exemplu, pozitivismul radical este divizat în douã subspecii:
pozitivism radical raþionalist ºi pozitivism radical antiintelectualist (aici
include ºi pozitivismul statistic, individual sau sociologic), din împletirea
cãrora rezultã mai multe combinaþii de subtipuri: utilitarismul ºi
pozitivismul statistic individualist ºi raþionalist; pozitivismul radical
individualist ºi antiintelectualist; pozitivismul radical raþionalist ºi
sociologic. Termenul central al tuturor acestor subgrupe ale pozitivismului
108

radical este eliminarea elementului cognitiv pur subiectiv, reducerea
acestuia la o cunoaºtere empiricã sau prezenþa sa într-o formã neºtiinþificã.
Factorul subiectiv, în unitatea determinãrilor sale cognitive ºi
normative, este integrat numai în grupa sistemelor voluntariste. De
unde rezultã o anumitã disociere a acþiunilor motivate obiectiv (din
grupa pozitivism radical) sau cel mult limitate la o cunoaºtere
empiricã, de cele motivate subiectiv (din grupa sistemelor
voluntariste), în care sunt incluse datele cunoaºterii ºtiinþifice ºi sunt
implicate elemente normative.
Din aceastã schemã dihotomicã a acþiunilor (la un pol, obiective, la
celãlalt pol, subiective) nu rezultã o explicaþie unitarã asupra relaþiei dintre
motivaþiile obiective ºi cele subiective în structurarea acþiunilor sociale.
Cu toate acestea, reþinem (ca o achiziþie deosebitã a sociologiei acþionaliste)
corelarea dintre cognitiv (întemeiat nomologic) ºi normativ (întemeiat
axiologic ºi sociologic) în structurarea acþiunilor sociale idee generalã
care oferã cadrul unei explicaþii sociologice în care subiectul este integrat
obiectului (chiar dacã aceastã unitate subiect-obiect este rezervatã de
Parsons numai pentru grupa sistemelor voluntariste de acþiune).
Trecerea în revistã a unor modele de clasificare a acþiunilor umane,
majoritatea elaborate din perspectivã psihologicã ºi sociologicã, având
ca referinþã îndeosebi acþiunea ºi comportamentul individual al agenþilor
acesteia, prezintã mare interes metodologic în abordarea determinismului
uman. Socotim însã cã are importanþã, pentru întemeierea unor strategii
eficiente ale dezvoltãrii ºi realizãrii condiþiei umane, ºi încercarea unor
clasificãri care au în vedere tipologia acþiunilor la nivelul sistemului de
ansamblu al vieþii sociale.
În aceastã privinþã este demnã de reþinut ideea de principiu a lui
Parsons cu privire la nevoia elaborãrii modelului unui sistem al
acþiunilor sociale.* El nu a luat însã ca bazã în clasificarea acþiunilor
sociale (ºi în configurarea modelului de sistem acþional propus) un
* Folosind grupul de concepte: scop, situaþie (analizabilã în funcþie de mijloace,
condiþii), precum ºi unele relaþii între scop ºi situaþie (care sunt concepute ca o orientare
normativã a acþiunii), având în vedere ºi un ansamblu motivaþional din care fac parte
propoziþii factuale, elemente ideale sau normative, o totalitate de cunoºtinþe ºtiinþifice ºi
deducþii logice (toate acestea intervenind cu rol condiþional în structurarea acþiunii),
Parsons a constituit o schemã (formalizatã) a oricãrui sistem de acþiune. Ceea ce este ºi
mai important de reþinut este faptul cã el a conceput, în general, societatea ca un ansamblu
corelat de sisteme de acþiune, chiar dacã nu ºi-a propus o clasificare a tipurilor de acþiune
în funcþie de acest ansamblu. Structura sistemului sãu de acþiune pune accentul pe
corelativitatea acþiunii indivizilor ºi chiar a subsistemelor de acþiune, pe cooperarea
colectivã a acestora în realizarea fiecãreia din etapele sau momentele care structureazã
acþiunea socialã de ansamblu.
109

model prealabil al sistemului social global. Dintr-o asemenea
perspectivã ne propunem în continuare sã supunem atenþiei o tipologie
generalã a acþiunilor sociale.
2. Elementele sistemului de ansamblu

al acþiunilor sociale
Din perspectiva unei metodologii sistemice moderne, la care se
adaugã în mod necesar o viziune praxiologicã asupra fenomenelor
sociale, se poate încerca structurarea unui model al sistemului acþiunilor
sociale care sã satisfacã cerinþele formulãrii unor premise pentru
generalizarea criteriilor de eficienþã la nivelul ansamblului vieþii sociale.
Dintre condiþiile necesare pentru asigurarea reuºitei unei atare
întreprinderi, reþinem: întemeierea pe o înþelegere raþionalist-dialecticã
asupra raportului dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã, dintre
obiectiv ºi subiectiv în structura ºi dinamica vieþii sociale; o privire
structural-sistemicã asupra vieþii sociale; conceperea din perspectivã
determinist-cauzalã a sistemului social; definirea universului social în
primul rând ca univers al acþiunii umane practice.
În vederea dobândirii un spor de contribuþie faþã de realizãrile
anterioare în aceastã privinþã este necesarã folosirea (selectivã) a
tuturor achiziþiilor mai vechi sau mai noi ale sociologiei acþionaliste,
îndeosebi ale funcþionalismului sociologic contemporan întemeiat
de Parsons. De un mare folos în cercetãrile praxiologice
contemporane este, între altele, aparatul conceptual folosit de
Parsons, generalizat astãzi în cercetãrile acþionaliste (de exemplu,
conceptele de scop ºi situaþie, aceasta din urmã analizabilã în
funcþie de mijloace ºi condiþii), precum ºi elementele de
principiu sugerate de el în legãturã cu corelarea diverselor momente
ale acþiunii (de exemplu, relaþiile dintre scop ºi situaþie, care sunt
concepute ca orientare normativã a acþiunii) într-un circuit
praxiologic unitar.
Înainte de a desprinde domeniile mai importante ale acþiunii
sociale, reþinem observaþia formulatã ºi în primul capitol al lucrãrii
cã praxismul, în mãsura în care este conceput drept condiþie
existenþialã a omului, este, deopotrivã, ºi condiþie existenþialã a
societãþii. În acest sens, trebuie reþinut cã orice relaþie a omului cu
mediul sãu natural este, în ultimã instanþã, o relaþie practicã
transformatoare ºi, deci, viaþa socialã (dupã cum se exprima în Marx
în Tezele despre Fenerbach) este esenþialemente practicã. Astfel,
110

sistemul social, ca sistem de relaþii, este de fapt un sistem de acþiuni
sociale (practice).
Precizãm, de asemenea, cã orice relaþie socialã este, fie o
relaþie acþionalã, în care pacientul (obiectul acþiunii) este existenþa
obiectivã (naturalã sau socialã) sau existenþa subiectivã (omul este
agent ºi în raport cu sine), fie o condiþie necesarã pentru întemeierea
unei relaþii acþionale.
Aºadar, sistemul vieþii sociale este un complex organic, determinist
ierarhizat, de relaþii ºi acþiuni sociale, în care relaþiile au rol de cadru
condiþional, iar acþiunile au funcþie cauzalã în diacronia vieþii sociale.
Tocmai din sinteza acestor douã tipuri principale de relaþii (acþionale ºi
condiþionale) se constituie sistemul de ansamblu al acþiunilor sociale.
Definirea din perspectivã determinist-cauzalã a sistemului social
global ca sistem acþional condiþionat de un ansamblu de relaþii sociale
rezolvã metodologic problema criteriilor principale de clasificare a
acþiunilor sociale. Astfel, în raport cu tipologia relaþiilor care configureazã
fizionomia unei orânduiri sociale, desprindem urmãtoarele tipuri
principale de acþiuni sociale:
a. acþiunea de transformare a naturii (producþia materialã);
b. acþiunea de transformare a societãþii (social-politicã);
c. acþiunea de transformare a omului (instructiv-educativã).
Aceste tipuri fundamentale de acþiuni se pot institui numai în
contextul unui ansamblu de relaþii sociale condiþionale (în raport cu cele
acþionale). Dintre relaþiile sociale condiþionale menþionãm urmãtoarele:
a. relaþii economice (de proprietate, de producþie);
b. relaþii axiologice, ideologice (politice, juridice, morale, religioase);
c. relaþii instituþionale (exercitate în plan organizaþional în cadrul
unor instituþii politice, juridice, de culturã, învãþãmânt, de cult etc.).
Toate aceste tipuri de relaþii condiþionale au valoare acþionalã, în
sensul cã formeazã cadrul obiectiv necesar de funcþionare a relaþiilor
acþionale. Ele formeazã ansamblul situaþional al sistemului acþiunilor
sociale (ºi anume, domeniul condiþional al acestora).
Ansamblului situaþional i se subordoneazã ºi domeniul
mijloacelor acþiunii:
a. mijloace materiale (uneltele de producþie);
b. mijloace logice (conceptele, teoriile, concepþiile ºtiinþifice);
c. mijloace axiologice ºi ideologice (doctrinele, concepþiile politice,
juridice, morale, artistice, filosofice, religioase).
Trebuie precizat cã între primele douã tipuri de mijloace ale
acþiunii existã raporturi de interferenþã : mijloacele materiale,
concepute la nivelul ºi structura actualã a tehnicii ºi tehnologiilor de
111

producþie, incumbã elemente logic-nomologice (ºi în acest sens ºtiinþa
este o forþã nemijlocitã de producþie); mijloacele logice, în condiþiile
actualei revoluþii ºtiinþifico-tehnice (ºi mai ales informaþionale)
cuprind elemente tehnico-productive (ºi în acest sens tehnica ºi
tehnologia producþiei materiale reprezintã dimensiuni proprii ale
conceptului de ºtiinþã).
Doctrinele sau concepþiile axiologice ºi ideologice funcþioneazã,
de asemenea, ca mijloace ale acþiunii sociale. Aceasta, cu atât mai
mult, în condiþiile epocii contemporane în care opþiunile valorice ºi
ideile înaintate, conºtiinþa ºi mentalitãþile deschise spre înnoire ale
oamenilor reprezintã o uriaºã forþã motrice a progresului material ºi
spiritual al societãþii.
În configurarea generalã a lanþului praxiologic, alãturi de
elementele situaþionale, intervin ca termeni primari obiectul ºi
agentul acþiunii.
În raport cu structura acþiunii la nivelul sistemului social, obiectul
acþiunii (practice) îl reprezintã totalitatea domeniilor de obiectivitate la
care se raporteazã agentul social. Dintre acestea, obiectele muncii (ale
activitãþii tehnico-productive) reprezintã domeniul fundamental al
obiectului acþiunii, dar nu singurul. Obiect al acþiunii sunt ºi structurile
sociale, precum ºi omul, fiecare dintre aceste domenii constituindu-se
ca dimensiuni existenþiale în raport cu agentul.
La nivelul sistemului global al acþiunilor sociale, agentul îl
constituie comunitãþile umane (etnice, religioase, politice), grupurile
sociale ºi profesionale. Acþiunea acestor comunitãþi ºi grupuri sociale
este condusã de partide ºi grupãri politice, de diverse instituþii sociale ºi
politice, în fruntea acestora, în conformitate cu anumite principii de
vieþuire socialã (democraticã sau nedemocraticã), aflându-se personalitãþi
ºi oameni politici, conducãtori aleºi sau desemnaþi de structurile
organizaþionale ale acestora. Atribuþiile deciziei ºi conducerii se distribuie
de sus în jos pe diverse niveluri ierarhice ale organizãrii activitãþii sociale,
economice ºi administrative, pânã la nivelul fiecãrei comunitãþi rurale
sau urbane, în fiecare colectiv de muncã, în întreprindere, instituþie sau
organizaþie. De aceea, agentul propriu-zis al acþiunii sociale îl reprezintã
sau tinde sã-l reprezinte (în sistemele democratice), prin medierea celor
aleºi sau delegaþi cu funcþii de conducere ºi decizionale, membrii
comunitãþilor ºi grupurilor sociale care, prin participare directã sau
indirectã la actul social, se instituie ca Agent colectiv.
112

3. Conceptul de sistem al acþiunilor sociale
ºi problematica generalã a sociologiei
Toate aceste elemente ale sistemului acþiunii sociale (relaþiile
acþionale, relaþile condiþionale, mijloacele, obiectul ºi agentul acþiunii),
la care se adaugã ºi altele (de ordin teleologic, normativ, previzional),
precum ºi un sistem de operaþii de realizare (decizie, conducere, ordin,
execuþie, control) ºi de principii de tacticã ºi strategie acþionalã a agentului
colectiv, pot fi luate în considerare pentru alcãtuirea unui model
acþionalist al sistemului social global, care sã dea o imagine mai amplã
asupra structurii lanþului praxiologic. Nu ne propunem sã insistãm asupra
acestei chestiuni, menþionãm doar unele observaþii cu privire la
consecinþele teoretice pe care le poate avea definirea acþionalistã a
sistemului social global asupra problematicii generale a sociologiei. Între
altele, se iveºte necesitatea reinterpretãrii unor concepte tradiþionale ale
ºtiinþei sociologice. Asupra conþinutului câtorva dintre aceste concepte
formulãm unele propuneri.
Dupã cum am vãzut, conceptul de obiect al acþiunii nu se limiteazã
la semnificaþia clasicã a termenului de obiect al muncii. Dacã acordãm
termenului de muncã semnificaþia mai largã de activitate eficientã, iar
acesteia i se lãrgeºte sfera asupra tuturor tipurilor de acþiuni
transformatoare (în plan natural, social, uman), atunci conceptul de obiect
al muncii ar putea desemna totalitatea domeniilor existenþiale asupra
cãrora îºi exercitã oamenii atributul lor de agent, respectiv, atât asupra
mediului natural, cât ºi asupra mediului social, inclusiv asupra umanului.
Un alt concept central al sociologiei ºi al tuturor ºtiinþelor sociale,
care se impune a fi renovat este cel de mod de producþie. Tradiþional, acest
concept (propus de Marx în explicaþia sociologicã) desemneazã numai modul
de producþie al bunurilor materiale. În praxiologie, termenul de producþie
este sinonim cu cel de creaþie ºi desemneazã totalitatea acþiunilor
transformatoare, indiferent de domeniul material sau ideal în care se exercitã
acestea. În aceastã perspectivã, modul de producþie are o sferã care cuprinde
tehnologia creaþiei în general. Deoarece creaþia (activitatea transformatoare)
se realizeazã fie în domeniul material, fie în cel ideal al existenþei, putem
distinge cel puþin douã specii ale modelului de producþie: modul de producþie
a bunurilor materiale ºi modul de producþie a valorilor spirituale.
Lãrgirea sferei de cuprindere a termenului mod de producþie
prilejuieºte ºi o interpretare mai cuprinzãtoare a termenului muncã
productivã, care nu se referã doar la sfera producþiei materiale, ci
acoperã ºi sfera producþiei spirituale. Activitatea de cercetare ºtiinþificã
ºi creaþia artisticã devin, astfel, specii ale muncii productive, cu
113

deosebirea cã este vorba de producerea de valori spirituale, în timp ce
producþia la scara raportului dintre om ºi naturã are în vedere, cu
precãdere, producerea de valori materiale.
Atributul de muncã productivã poate fi conferit, cu atât mai mult,
activitãþii de instruire ºi educaþie. Cu particularitatea cã acest tip de
activitate este un tip de muncã productivã de un fel deosebit. Pe de o
parte, reprezintã o activitate nemijlocit-productivã, în sensul cã produce
agentul acþiunii, obiectul sãu de transformare fiind sfera umanului, iar
pe de altã parte, reprezintã o activitate mijlocit-productivã, în sensul cã,
prin intermediul agentului (produs nemijlocit), provoacã modificãri în
sfera obiectelor naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale.
În perspectiva definirii mai cuprinzãtoare a termenului de muncã
productivã se pot formula unele nuanþãri ºi în legãturã cu termenul de mijlocire
de producþie. Într-o interpretare mai cuprinzãtoare, omul reprezintã principalul
mijloc de producþie, fãrã el nu pot fi create ºi nici folosite uneltele de producþie.
Considerarea agentului ca principal mijloc de producþie, idee pe
deplin concordantã cu teza praxiologiei contemporane potrivit cãreia
agentul este termenul central al lanþului praxiologic, ridicã pe un plan
deosebit rolul social al învãþãmântului ºi educaþiei. Pentru a-ºi exercita
cu maximum de eficienþã atributul sãu de agent (de mijloc de
producþie), omul trebuie sã deþinã un nivel înalt de conºtiinþã ºi de
competenþã profesionalã. Acestea se dobândesc printr-un sistematic ºi,
uneori, îndelungat proces de învãþare ºi educare. Fãrã a stãpâni cunoºtinþe
ºtiinþifice ºi tehnologice la nivelul exigenþelor pe care le impune progresul
tehnic actual în domeniul producþiei uneltelor de producþie, nu numai cã
nu poate funcþiona eficient procesul de producþie, dar rãmân inutilizabile
uneltele, deci nu se poate realiza procesul de ansamblu al reproducþiei.
Rezultã, astfel, o motivaþie suficient de întemeiatã pentru a califica
acþiunea instructiv-educativã ca domeniu primar al muncii productive.
Pe aceleaºi temeiuri raþionale se poate acorda atributul de muncã
productivã ºi domeniilor activitãþii medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii
oamenilor. Cu menþiunea cã în aceste domenii activitatea de producþie
vizeazã nu atât formarea spiritualã, cât mai mult menþinerea integritãþii
fizice ºi psihice a agentului, adaptarea acestuia la solicitãrile tot mai intense
ale mediului natural ºi social în care trãieºte ºi pe care-ºi propune sã-l
transforme adecvându-l sieºi.
Un loc important în sfera acþiunilor sociale ºi o pronunþatã
semnificaþie productivã au acþiunile în planul structurii ºi organizãrii
sociale. Activitatea de transformare ºi de perfecþionare a relaþiilor sociale,
de optimizare a instituþiilor sociale, de organizare administrativã a societãþii
reprezintã tot atâtea domenii de creaþie, de acþiune socialã eficientã.
114

Deosebirea care existã între producþia (materialã) la nivelul
raporturilor dintre oameni ºi naturã ºi producþia la scara raporturilor
dintre oameni este aceea cã primul tip de activitate productivã vizeazã
mijlocit, în timp ce al doilea tip vizeazã nemijlocit socialul. Produsul
nemijlocit al acþiunii productiv-materiale este lumea bunurilor materiale
(care servesc îndeosebi biologic agentul), iar produsul nemijlocit al
acþiunii administrativ organizatoare sau de schimbare a sistemelor sau
regimurilor politico-economice este lumea proceselor sociale (care
servesc social agentul). Aceste tipuri de acþiuni productive concurã
deopotrivã la procesul de ansamblu al realizãrii condiþiei umane.
Pe linia unei mai adecvate semnificãri a conceptelor sociologice ºi în
concordanþã cu sensurile mai largi pe care le-am propus pentru conceptele de
obiect al muncii, mijloc de producþie, mod de producþie, muncã productivã, se
poate avea în vedere ºi lãrgirea ariei de cuprindere a termenului de bunuri.
Prin bunuri se înþeleg produsele unei activitãþi productive care au valoare
pentru om, îi satisfac anumite trebuinþe ºi nãzuinþe materiale ºi spirituale. Se
motiveazã astfel clasificarea cunoscutã a bunurilor în materiale ºi spirituale.*
Fãrã a forþa tentaþia unificãrii ºi respectiv a reducerii tuturor
produselor activitãþilor umane la cele douã specii de bunuri cunoscute,
sugerãm ideea cã produsele activitãþilor transformatoare în sfera relaþiilor
sociale au valoarea de bunuri pentru agent, de bunuri în primul rând
în sfera existenþialã a trebuinþelor ºi nãzuinþelor umane. În aceastã
direcþie, de exemplu, transformãrile în planul relaþiilor economice ºi
politice au valoare de bunuri (ºi valori) fundamentale de civilizaþie, în
primul rând pentru grupurile ºi categoriile sociale.
4. Clasificarea principalelor tipuri

de acþiune socialã
Reluând, pe baza precizãrilor legate de semnificaþia unor concepte de
bazã ale sociologiei, ideea clasificãrii principalelor tipuri de acþiuni sociale,
în contextul surprinderii structurii sistemului social global al acþiunilor umane,
distingem, într-o primã instanþã, urmãtoarea tipologie de acþiuni:
a. acþiunea productivã: materialã (în sfera producþiei bunurilor
materiale ºi a mijloacelor de producere a acestora) ºi spiritualã (de
cercetare ºtiinþificã, de creaþie artisticã etc.);
* Termenul de bunuri spirituale nu trebuie luat ad litteram; uneori se folosesc ºi
termenii de valori materiale ºi valori spirituale. Mai adecvatã este, credem, terminologia
de bunuri materiale ºi valori spirituale. Unificarea terminologicã în contextul explicaþiei
de mai sus are în vedere doar semnificaþia de bunuri acordatã valorilor spirituale atât
pentru societate, cât ºi pentru individ.
115

b. acþiunea social-politicã: de transformare ºi perfecþionare a
relaþiilor sociale, în primul rând a celor economice ºi politice; de schimbare
ºi perfecþionare a instituþiilor sociale, în primul rând a celor politice ºi
juridice; de transformare a vieþii spirituale a oamenilor, în primul rând în
domeniul opþiunilor valorice ºi al mentalitãþilor; de organizare
administrativã a societãþii (de reglementare ºi perfecþionare a mecanismului
de funcþionare a activitãþilor economice ºi sociale); de optimizare a
structurilor organizaþionale la toate nivelurile sistemului vieþii sociale;
c. acþiunea instructiv-educativã: de instruire ºi perfecþionare a
pregãtirii profesionale a agenþilor acþiunii sociale; de formare a unor
orizonturi de trãire spiritualã corespunzãtoare cerinþelor actuale ale
realizãrii umane; de asimilare valoricã ºi de dezvoltare ºi lãrgire a
orizontului de culturã (în concordanþã cu procesul actual de personalizare
individualã ºi colectivã).
Toate aceste tipuri de acþiuni sociale se desfãºoarã însã într-un cadru
situaþional, structurat dintr-un ansamblu de relaþii sociale (economice ºi
politice), de mijloace (materiale, logice ºi ideologice) ºi de norme (de
cunoaºtere, de comportament ºi de acþiune), în raport cu care se instituie
temeiurile raþionale ºi cognitive (motivaþia nomologicã), afective ºi
voliþionale (motivaþia psihologicã), interesele ºi scopurile (motivaþia
teleologicã), criteriile de apreciere ºi de validare a acþiunilor sociale
(motivaþia axiologicã). De asemenea, la nivelul acþiunilor colective, un
rol hotãrâtor în dobândirea eficienþei îl au operaþiile procesului de realizare
(în cadrul acestui proces un rol important avându-l decizia ºi conducerea).
De aceea, pentru a oferi o imagine cuprinzãtoare asupra acþiunilor
umane la nivelul sistemului social, trebuie surprinse unele note specifice
ale elementelor care condiþioneazã ºi prin care se înfãptuiesc relaþiile de
eficienþã ale oamenilor cu realitatea la nivel macrosocial.
1. Câteva observaþii cu privire la ansamblul situaþional (condiþii,
mijloace, norme):
a. Reþinem, mai întâi, precizarea cã faþã de structura ºi funcþionalitatea
situaþiei, în contextul unei acþiuni individuale sau chiar al unei acþiuni în
care agentul este un grup sau o categorie oarecare de oameni, în sistemul
acþiunii la nivel macrosocial (în care agentul este o comunitate umanã,
populaþia unei þãri, a unui grup social sau o categorie largã de grupuri
sociale) ansamblul situaþional este dimensionat obiectiv. Condiþiile acþiunii
la nivelul sistemului social global de acþiune þin de domeniul existenþei
sociale ºi cuprind totalitatea relaþiilor sociale ºi, în primul rând, economice,
în raport cu care se instituie interesele ºi nãzuinþele, trebuinþele ºi idealurile
care animã ºi motiveazã acþiunea oamenilor. Din aceastã cauzã, acþiunea
transformatoare la nivel macrosocial depinde hotãrâtor de natura relaþiilor
sociale ºi îndeosebi a structurii economice a societãþii.
116

Schimbarea socialã capãtã, astfel, însemnãtate nu numai în raport cu
scopul nemijlocit pe care-l vizeazã instituirea unor noi structuri economice
din care sã rezulte ºi noi tipuri de relaþii sociale , ci ºi în raport cu totalitatea
acþiunilor sociale, deoarece sconteazã ca efect transformarea calitativã a
condiþiilor de viaþã ale oamenilor, atât materiale cât ºi spirituale.
b. În ceea ce priveºte structura mijloacelor acþiunii la nivelul
macroacþiunilor sociale, reþinem precizarea anterioarã cã, în afara tipurilor
prevãzute de praxiologie în general (mijloace, instrumente materiale
ºi logice), conceptul sociologic general de mijloace ale acþiunii cuprinde
ºi omul ca mijloc principal de acþiune; iar din sfera mijloacelor teoretice,
alãturi de cele logic-nomologice, un loc deosebit revine ºi mijloacelor
axiologic-ideologice. În acest context general, nu numai ºtiinþa, ci ºi
reconstrucþia valoricã reprezintã un mijloc al acþiunii sociale.
De acea, activitatea de influenþare axiologicã, precum ºi activitatea
instructiv-educativã în general, trebuie concepute nu numai ca modalitãþi
specifice de acþiune, ci ºi ca tipuri de acþiune prin intermediul cãrora se
structureazã mijloacele oricãrei acþiuni sociale în general.
c. Câteva sugestii se impun ºi în ceea ce priveºte caracterizarea
normelor acþiunii la nivel macrosocial. Normele sau regulile de acþiune se
instituie la nivelul oricãrei activitãþi sociale (în domeniile producþiei materiale,
economic, politic, juridic, în sfera relaþiilor morale etc.). Normativitatea în
general trebuie conceputã ca legitate, în sensul cã respectarea normelor de
acþiune nu este un domeniu al opþiunii, ci un domeniu al necesitãþii în vederea
dobândirii eficienþei maxime. Problema care se pune în plan practic este
însã urmãtoarea: cum se fixeazã aceste norme astfel încât ele sã dobândeascã
atributul legitãþii ºi, deci, sã mijloceascã eficienþa maximã? Într-o anumitã
mãsurã, normele se dobândesc prin experienþã ºi tradiþie (normele morale,
de exemplu, s-au cristalizat multã vreme pe aceastã cale). În condiþiile
societãþii contemporane, geneza normelor se dovedeºte însã a fi tot mai
mult efect ale unui efort de elaborare ºi perfecþionare conºtientã. Acest efort
este încununat de succes numai dacã se întemeiazã nomologic ºi axiologic,
respectiv dacã elaborarea de norme este precedatã de un travaliu explicativ
ºi previzional asupra obiectului acþiunii, asupra legilor structurii ºi dinamicii
de ansamblu a sistemului social ºi ale tuturor subsistemelor sale, precum ºi
de un demers asupra intereselor ºi þelurilor diverselor comunitãþi ºi grupuri
sociale, ale întregii colectivitãþi umane asupra cãreia normele au putere de
lege obiectivã. Nevoia de cercetare a întemeierii nomologice ºi axiologice a
normelor sociale rezultã ºi din faptul cã normele nu sunt un cadru abstract ºi
absolut de funcþionare a activitãþilor umane, ci un context situaþional concret
ºi dinamic, susceptibil permanent de perfecþionare ºi schimbare (în strânsã
legãturã cu dinamica intereselor ºi nãzuinþelor fundamentale ale oamenilor).
117

Aºadar, activitatea de elaborare ºi de perfecþionare a normelor,
inclusiv a criteriilor de constituire a acestora, reprezintã un domeniu
important al acþiunii sociale, a cãrei eficienþã constã în mijlocirea de
eficienþã la nivelul tuturor celorlalte tipuri de acþiuni sociale.
2. Câteva observaþii cu privire la operaþiile procesului de realizare
(decizie ºi conducere).
Prin intermediul procesului de realizare, în activitatea socialã se
trece de la potenþã la act. Întrucât în ansamblul operaþiilor (momentelor
sau elementelor) acestui proces decizia ºi conducerea ocupã un loc
important *, ne propunem în continuare sã subliniem câteva aspecte ale
strategiei conducerii ºi deciziei de care depinde hotãrâtor obþinerea unor
grade superioare de eficienþã la nivel macrosocial.
La nivelul de acþiune care antreneazã un agent colectiv de
proporþiile unui grup social sau comunitãþi umane, în organizarea
societãþii ºi în funcþionarea mecanismului ei de dezvoltare, problema
conducerii devine într-adevãr o problemã de importanþã vitalã. Pe baza
unui sistem de organizare politicã ºi socialã care izvorãºte din natura
raporturilor sociale date ºi, în primul rând, în funcþie de natura raporturilor
economice ºi politice, atributul conducerii ºi, implicit, responsabilitatea
deciziei sunt încredinþate (sau ºi le asumã cu de la sine putere) unui grup
de putere sau unor organizaþii politice ºi civice. Caracterul deciziei ºi
activitatea de conducere favorizeazã totdeauna categoriile sociale cãrora
le aparþine puterea. Din rândurile acestora se aleg, pe diferite trepte ale
ierarhiei organizaþionale, un numãr de reprezentanþi care formeazã
colectivul de conducere. Învestit cu putere decizionalã ºi cu atribuþii de
comandã, colectivul de conducere îºi asumã responsabilitatea de a dirija
acþiunea agentului colectiv pe care-l reprezintã, deci de a antrena ºi cãlãuzi
activitatea transformatoare a acestuia. Încãrcãtura de rãspundere ºi de
responsabilitate socialã a colectivului de conducere sporeºte pe mãsura
ridicãrii pe trepte ierarhice mai înalte în sistemul organizãrii sociale,
astfel încât, cea mai înaltã rãspundere faþã de destinele unei comunitãþi
naþionale, ale unui popor (sau ale unei federaþii de naþiuni ºi popoare) ºi,
implicit, ale categoriilor sociale care deþin puterea, revine conducerii
formaþiunilor politice sau civice de guvernãmânt. Activitatea colectivului
de conducere (în relaþiile cu alte comunitãþi, grupuri sau partide politice,
colectivul de conducere este reprezentat de un delegat ales al acestuia),
care se exercitã (în mod real sau formal) în numele forþelor sociale sau
* Decizia ºi conducerea întemeiazã comanda (ordinul) care declanºeazã execuþia
(efectuarea) momentul material al lanþului praxiologic , din exercitarea cãreia, prin
intermediul unui filtru axiologic final (valorizare a actului ºi a efectului producerii
acestuia), rezultã produsul acþiunii.
118

colectivitãþilor de oameni pe care le reprezintã, se înscrie în sistemul
activitãþilor sociale ca un tip fundamental de acþiune activitatea
decizionalã ºi de conducere (management).
Importanþa socialã deosebitã a activitãþii de conducere la nivel
comunitar rezidã în faptul cã exercitarea ei influenþeazã hotãrâtor structura
mecanismului, sensul ºi finalitatea celorlalte tipuri de acþiuni sociale
(productiv-materiale ºi spirituale, social-politice, instructiv-educative) ºi,
prin aceasta, structura ºi dinamica tuturor activitãþilor umane. Dependenþa
eficienþei acþiunilor umane la nivel macrosocial de activitatea agentului
decident (a colectivului de conducere) se manifestã cu atât mai pronunþat
în sistemele democratice actuale de organizare a vieþii sociale, sisteme în
care funcþioneazã principiile separãrii puterilor (legislativã, administrativã,
judecãtoreascã) ºi descentralizãrii competenþelor ºi atribuþiilor decizionale
ºi de conducere pânã la nivelul unitãþilor administrative de bazã în limitele
funcþionãrii statului naþional unitar (în þara noastrã) sau a statelor federative
ºi confederaþiilor de state (în cazul altor comunitãþi statale).
*
Având în vedere aceastã gamã variatã de acþiuni, cãrora li se pot
adãuga ºi alte tipuri de activitãþi, la scara sistemului global al societãþii*,
din care unele produc nemijlocit eficienþã în raport cu nevoile materiale
ºi spirituale, imediate ºi de perspectivã ale oamenilor, iar altele mijlocesc
eficienþa celor dintâi, condiþioneazã ºi potenþeazã finalizarea eficientã a
acestora, sistemul acþiunilor sociale poate fi reprezentant prin urmãtoarea
schemã de ansamblu (fig. 17).
Acest sistem de clasificare a acþiunilor sociale trebuie privit însã
cu relativitatea cuvenitã, cel puþin pentru faptul cã nu se poate face o
distincþie netã între activitãþile care produc nemijlocit ºi cele care produc
mijlocit eficienþã.
De exemplu, activitatea instructiv-educaþionalã poate fi conceputã
atât ca acþiune nemijlocitã, în sensul cã produce personalitatea umanã,
cât ºi ca acþiune mijlocitã, în sensul cã produce agentul acþiunii, deci
unul din mijloacele importante de producþie. Asemãnãtor poate fi apreciatã
ºi activitatea medicalã ºi de ocrotire a sãnãtãþii, obiectul ei constituindu-l
refacerea ºi ocrotirea condiþiilor biopsihice de existenþã ºi de muncã ale
agentului acþiunii, elementul central al oricãrui lanþ praxiologic.
* Din grupa acþiunilor nemijlocite, amintim de exemplu acþiunea medicalã ºi de

ocrotire a sãnãtãþii, iar din grupa acþiunilor mijlocite menþionãm activitãþile din
transporturi, comunicaþii ºi, în general, din sfera serviciilor, care în epoca actualã au un
rol deosebit în mijlocirea gradelor de eficienþã la nivelul celorlalte activitãþi sociale.
119

SURGXF LD
PDWHULDO
FHUFHWDUHD
úLFUHD LD
352'8&7,9( VSLULWXDO
VFKLPEDUHúL
$& ,81, 62&,$/32/,7,&( SHUIHF LRQDUH
62&,$/( DUDSRUWXULORU
1(0,-/2&,7( VRFLDOH
FDX]DOH
,16758&7,9 DGPLQLVWUDWLY
('8&$7,9( RUJDQL]D LRQDOH
0(',&$/(ù, GLGDFWLF úL

'(2&527,5( HGXFDWLY
$6 1 7 ,,
FXOWXUDO úL
IRUPDWLY
&5($5($ù, D[LRORJLF
3(5)(& ,21$5(
$0,-/2$&(/25
'(352'8& ,(
75$16325785,
&2081,&$ ,,
6(59,&,,
$& ,81, -85,',&('(

62&,$/( 5(*/(0(17$5(
0,-/2&,72$5( $'5(3785,/25
GHFRQGL LRQDUH ù,/,%(57 ,/25
80$1(
(/$%25$5(ù,
3(5)(& ,21$5(
$1250(/25
'(&,=,21$/ ù,
'(&21'8&(5(
Fig. 17
120

De asemenea, activitatea de schimbare ºi perfecþionare a relaþiilor
sociale (în primul rând economice), privitã din perspectiva ontologiei
sociale, este o acþiune socialã nemijlocitã (ºi, în acest caz, se
subordoneazã activitãþilor social-politice care sunt o specie a acþiunilor
nemijlocite), iar sub aspectul ansamblului situaþional care însoþeºte orice
acþiune eficientã, este o acþiune mijlocitoare (creeazã condiþiile element
central al ansamblului situaþional de care depind structura ºi sensul
oricãrei acþiuni sociale).
În acelaºi mod poate fi privitã ºi activitatea de creare ºi perfecþionare
a mijloacelor de producþie, definitã mai sus ca acþiune mijlocitoare, dar
care în perspectiva ontologiei sociale este o acþiune nemijlocitã, având
ca efect structurarea unora dintre elementele principale ale existenþei
umane: universul tehnic, structurile logice, concepþiile ºi sistemele
teoretice (care definesc fizionomia materialã ºi spiritualã a unei societãþi).
În ce priveºte activitatea decizionalã ºi de conducere, trebuie
reþinutã observaþia cã ea se întrepãtrunde cu toate celelalte tipuri de acþiuni
(mijlocitoare sau nemijlocite) ºi nu se exercitã independent de acestea.
Menþionãm cã, în afara speciilor de activitãþi amintite, la nivel
macrosocial mai pot fi clasificate ºi altele (activitatea de apãrare
împotriva unor agresiuni interne ºi externe, de reglementare a ordinii
interne ºi de securizare a individului ºi comunitãþii; activitatea
diplomaticã în relaþiile internaþionale).
Precizãm cã modelul de clasificare propus de noi are în vedere doar
tipologia acþiunilor colective (cu precãdere la nivel macrosocial), în cadrul
cãrora oamenii coopereazã la nivel grupal ºi comunitar pentru a-ºi adecva
mediul natural ºi social în care trãiesc ºi, ca urmare, îºi subordoneazã eforturile
lor individuale cerinþelor generale majore ale progresului societãþii. Nu au
fost avute în vedere tipologiile acþiunilor umane la nivel microsocial ºi
microgrupal, privite din perspectiva unor ºtiinþe sociale particulare (psihologia,
economia, politologia, dreptul, etica etc.). Pentru cercetãrile praxiologice la
nivelul acestor ºtiinþe este însã necesarã surprinderea în prealabil a unei tipologii
acþionale la nivel macrosocial. O astfel de viziune de ansamblu asupra tipologiei
acþiunilor sociale o poate oferi numai sociologia generalã, din perspectiva
cãreia am surprins tipurile de acþiune socialã analizate mai sus.
Fiecare dintre tipurile de acþiuni clasificate de noi poate face, însã,
obiectul unor cercetãri praxiologice specializate, desprinzându-se pentru
fiecare în parte un mecanism specific de funcþionare ºi o metodologie
particularã de sporire a gradului de eficienþã.
121

VI
STRUCTURA ORGANIZAÞIONALÃ
A SOCIETÃÞII
Analiza structurii organizaþionale a societãþii reprezintã o cerinþã

teoreticã de mare importanþã în condiþiile restructurãrilor actuale ale relaþiilor
economice ºi sociale, ºtiut fiind cã un criteriu fundamental de eficienþã al
societãþilor democratice contemporane îl constituie perfecþionarea
mecanismelor de funcþionare ale structurilor organizaþionale ale acestora.
Ceea ce s-a impus în doctrinele organizaþioniste contemporane este
apelul la o gândire sistemicã ºi creºterea gradului de opraþionalitate a
modelelor socio-organizaþionale practicate în prezent. Dealtfel,
preocuparea multor sociologi ºi politologi contemporani pentru astfel
de modele, îndeosebi a celor de orientare structuralistã ºi funcþionalistã,
se explicã ºi prin necesitatea unanim resimþitã astãzi de cãtre societãþile
dezvoltate de a-ºi perfecþiona mecanismul de funcþionare a structurilor
lor organizaþionale, în vederea evitãrii unor situaþii de crizã, adesea
generalizate pe care le încearcã în ultima vreme.
Principalul viciu metodologic al teoriilor organizaþioniste care
s-au circulat pânã prin deceniul al optulea a constat fie în absolutizarea
rolului dependenþelor funcþionale în explicarea mecanismului vieþii
sociale, inclusiv în abordarea structurilor organizaþionale, fie în
autonomizarea exageratã sau supraaprecierea rolului acestor structuri
în dinamica de ansamblu a vieþii sociale.
S-a impus de mai multã vreme (în mare parte ºi datoritã viziunii lui
Marx pe care mulþi sociologi ºi economiºti au avut-o ca punct de plecare
în abordarea macrosocialã contemporanã) o metodologie sistemicã de
cercetare a vieþii sociale, corelatã strâns cu o concepþie determinist-istoricã,
potrivit cãreia toate nivelurile structurale ale sistemului social se
condiþioneazã reciproc, atât cauzal cât ºi funcþional. De asemenea, sub
influenþa aceleiaºi gândiri sistemice ºi deterministe, s-a evidenþiat faptul
cã, deºi au o mare importanþã în stimularea progresului economic ºi social,
122

perfecþionãrile la nivel organizaþional nu sunt un panaceu în dinamica
vieþii sociale, nu înlãturã disfuncþionalitãþile fundamentale care apar în
mecanismul unei formaþiuni sociale. Perfecþionarea structurilor
organizaþionale poate influenþa, sub aspect funcþional, structurile
economice, dar nu poate înlocui necesitatea obiectivã a schimbãrii acestora
în vederea deschiderii liniilor generale ale progresului ºi eficienþei sociale.
Structurile organizaþionale sunt, de regulã, subordonate structurilor
economice, ele însele fiind modificate calitativ în contextul schimbãrilor
care se produc la nivelul structurilor economice. O datã constituite,
structurile organizaþionale influenþeazã, însã, pe cele economice, potenþeazã
la maximum disponibilitãþile funcþional-sistematice ale acestora, ale tuturor
structurilor sociale în general. În aceastã privinþã, structurile
organizaþionale sunt un domeniu suprastructural al sistemului social.
De un mare folos în definirea structurilor organizaþionale ale vieþii
sociale, în analiza rolului acestora în dinamica societãþii, sunt ºi
cercetãrile acþionaliste contemporane. În perspectiva viziunii pe care
acestea o deschid în ceea ce priveºte explicarea structurii, cauzalitãþii ºi
dinamicii fenomenelor sociale, rezultã cã structurile organizaþionale sunt
instrumente ale acþiunii sociale, condiþii ºi factori de eficienþã în
raporturile obiective ale oamenilor cu natura ºi societatea.
Acþiunea umanã presupune diviziunea muncii ºi cooperarea
eficientã a agenþilor în cadrul unui sistem de reguli (norme) de acþiune
colectivã. Codificarea acestor reguli ºi obiectivarea lor, reglementarea
statusurilor ºi rolurilor indivizilor într-un sistem colectiv de acþiune se
realizeazã prin intermediul unor structuri organizaþionale dintre acestea
instituþiile având cea mai mare pondere în reglarea raporturilor sociale
ºi în optimizarea disponibilitãþilor acþionale ale grupurilor sau
colectivitãþilor umane.
În acest capitol, vom încerca sã surprindem tocmai din aceastã
perspectivã acþionalistã, precum ºi pe temeiurile metodologiei sistemic-
dialectice de analizã a fenomenelor sociale, semnificaþiile conceptului
de structurã organizaþionalã, tipologia ºi sistemul structurilor
organizaþionale, raporturile dintre structurile organizaþionale ºi celelalte
niveluri de structurare ale sistemului social.
1. Conceptul de structurã organizaþionalã

a. Relaþii sociale ºi structuri organizaþionale. Societatea omeneascã
se deosebeºte radical de colectivitãþile naturale îndeosebi prin sistemul
relaþiilor care se stabilesc între indivizii care o compun. Dacã în
colectivitãþile animale relaþiile dintre indivizi sunt doar naturale,
123

impulsionate de trebuinþe primare nemijlocite (hranã, apãrare), condiþionate
exclusiv biologic, în colectivitãþile umane relaþiile dintre indivizi sau
grupuri de indivizi sunt raporturi de cooperare existenþialã ºi acþionalã,
animate de interese ºi trebuinþe complexe, atât nemijlocite, cât ºi mijlocite
(materiale ºi spirituale, economice ºi morale), filtrate raþional ºi motivate
totdeauna teleologic, psihologic ºi axiologic. De asemenea, în colectivitãþile
umane, relaþiile dintre indivizi ºi dintre aceºtia ºi mediul lor obiectiv de
existenþã sunt reglementate prin intermediul unor structuri organizaþionale
acestea mijlocindu-le o distribuire eficientã a statusurilor ºi rolurilor, în
raport cu care, potrivit poziþiei pe care o au în diviziunea socialã ºi
profesionalã a muncii sau în ierarhia organizaþionalã a societãþii, le revin
anumite drepturi ºi obligaþii, permisiuni ºi interdicþii, privaþiuni ºi
rãspunderi (individuale sau colective).
Create de oameni, de diferite grupuri sociale, pentru a le obiectiva
eficient interesele, pentru a le reglementa raporturile dintre ei potrivit
normelor de convieþuire socialã ºi de acþiune care exprimã aceste interese,
structurile organizaþionale capãtã o relativã autonomie, devin un domeniu
existenþial distinct al vieþii sociale ºi funcþioneazã atât ca factor stimulativ,
cât ºi ca factor coercitiv în raport cu nevoile de viaþã ºi aspiraþiile membrilor
societãþii. Dezirabilitatea sau indezirabilitatea acþiunii structurilor
organizaþionale este funcþie de natura intereselor ºi aspiraþiilor grupurilor
sociale sau comunitãþilor umane cãrora le aparþin, fapt pentru care acestea
le promoveazã ºi le conservã prin instituirea unor mãsuri restrictive pentru
grupurile sau comunitãþile cu interese ºi aspiraþii potrivnice lor.
Structura organizaþionalã a societãþii depinde, aºadar, de structura
grupalã sau comunitarã ºi, prin intermediul acestora, de structura
economicã a societãþii pe care o reflectã ºi cãreia îi optimizeazã
funcþionalitatea, evident în raport cu interesele majore ale grupurilor ºi
comunitãþilor respective. Se poate, astfel, formula concluzia cã fiecare
grup social sau comunitate umanã aspirã la o societate organizatã dupã
un model de organizare a societãþii care sã-i promoveze sau sã-i
consolideze ºi sã-i conserve trebuinþele ºi aspiraþiile.
b. Relaþii formale ºi informale; rolul normelor în constituirea
structurilor organizaþionale. Structurile organizaþionale mijlocesc
dobândirea unor grade superioare de eficienþã nu numai în raporturile
dintre grupuri sau comunitãþi umane, ci ºi în raporturile dintre indivizi
în cadrul acestora.
Relaþiile care se stabilesc între membrii unei colectivitãþi umane
sunt de douã feluri: relaþii formale ºi relaþii informale. Relaþiile formale
sunt raporturi între membrii unui grup organizat ºi relativ stabil, a cãrui
coeziune este determinatã de existenþa unor scopuri fundamentale ºi de
124

duratã. Asemenea raporturi sunt codificate în sisteme de norme (care
cuprind reguli de comportare ale membrilor grupului unii faþã de alþii) ºi
prescripþii acþionale, pe baza cãrora ei coopereazã (împãrþindu-ºi
statusurile ºi rolurile, competenþele ºi rãspunderile), dispunând ºi de
mijloace instituþionale pentru a le obiectiva interesele. Relaþiile informale
(neformale) sunt raporturile dintre indivizii unui grup adesea neomogen,
constituit de cele mai multe ori dupã împrejurãri ºi scopuri de moment,
care nu dispun de organizare stabilã; ele nu sunt codificate în sisteme de
norme ºi nu dispun de mijloace instituþionale, singurul lor mod de
obiectivare fiind criteriul opiniei colective a membrilor grupului. Se poate
vorbi, în acest sens, de grupuri formale ºi grupuri informale, primele
dispunând de relaþii instituþionalizate, acþiunile membrilor lor fiind
reglementate prin norme codificate formal ºi deci controlabile, iar ultimile
nedispunând de relaþii instituþionalizate ºi de norme codificate formal,
nu pot fi, astfel, riguros supuse controlului de cãtre grupul respectiv.
Între relaþiile formale ºi cele informale, respectiv între grupurile
formale ºi cele informale, existã raporturi reciproce. Înãuntrul unui
grup formal pot exista subgrupuri informale, grupuri de opinie a cãror
acþiune poate influenþa relaþiile formale ale grupului din care acestea
fac parte, fapt care adesea conduce la perfecþionarea sistemului de
norme codificat formal. La rândul lui, acest sistem formal de norme
poate exercita o influenþã reglatoare ºi de control asupra relaþiilor
informale, influenþând prin educaþie ºi coerciþie subgrupurile de opinie
din sânul grupului organizat.
Deºi grupurile informale au un anumit rol în configurarea relaþiilor
sociale ºi a sistemelor de norme care reglementeazã mecanismul
funcþional al grupurilor formale, în dinamica generalã a vieþii sociale au
rol hotãrâtor acestea din urmã, respectiv, relaþiile instituþionalizate dintre
membrii societãþii pe care le reglementeazã sistemele de norme codificate
formal. De aceea, în analiza structurii organizaþionale de ansamblu a
societãþii are importanþã studierea îndeosebi a structurilor organizaþionale
specifice grupurilor formale ºi a sistemelor de norme proprii acestora.
Prin intermediul normelor codificate formal, structurile
organizaþionale þintesc spre o reflectare cât mai adecvatã a cerinþelor
funcþionale ale structurilor economice, în scopul aservirii acestor structuri
grupurilor sociale cãrora le aparþin. De aceea, pentru a fãuri structuri
economice corespunzãtoare intereselor lor materiale ºi spirituale,
categoriile sociale fundamentale ale unei comunitãþi umane se constituie
în grupuri formale, adicã îºi instituie structuri organizaþionale care dispun
de norme formalizate, codificate sistemic, prin intermediul cãrora sã-ºi
poatã obiectiva la un nivel sporit de eficienþã interesele respective.
125

Pentru a mijloci maximum de eficienþã activitãþii grupurilor formale
cãrora le aparþin, normele care guverneazã mecanismul de funcþionare a
structurilor organizaþionale ale acestor grupuri trebuie sã fie elaborate
riguros ºi grupate sistemic, pe baza unor criterii logice ºi operaþionale,
dintre care amintim: coerenþa ºi consistenþa reciprocã (normele sã se
completeze reciproc, sã nu se contrazicã sau sã se anuleze unele pe altele
între ele trebuie sã existe criterii de corespondenþã, sã fie deductibile
unele din altele, astfel încât respectarea lor întocmai sã nu ducã la
încãlcarea principiilor din care emanã); structurarea ierarhicã (alcãtuirea
sistemului de norme ºi înscrierea acestora în ordinea ariei de cuprindere:
principii ºi legi fundamentale, legi ºi norme derivate, prevederi, indicaþii
ºi recomandãri); precizia ºi economicitatea (este indicatã reducerea la
maximum a expunerilor de motive ºi a comentariilor care nu au valoare
normativã, ci doar explicativã sau justificativã, precum ºi formularea
directã ºi clarã, fãrã echivocuri a conþinutului ºi sferei de aplicabilitate a
normei sau legii); elasticitatea ºi simplitudinea (reducerea la maximum
a numãrului de principii, legi, norme sau prevederi normative, astfel
încât ele sã nu împiedice câmpul de iniþiativã al agenþilor cãrora le sunt
adresate, precum ºi posibilitatea ulterioarã de a fi perfecþionate ºi adaptate
altor situaþii obiective ºi noilor cerinþe); distribuirea competenþelor în
ce priveºte elaborarea ºi adoptarea normelor ºi controlul aplicãrii lor.
Astfel, organelor centrale ale unei structuri organiziþionale le revine
atribuþia de a stabili principiile ºi legile fundamentale, precum ºi dreptul
de a controla ºi a sancþiona aplicarea ºi respectarea sau nerespectarea
lor de cãtre toþi membrii grupului formal asociaþi respectivei structuri
organizaþionale; organele subordonate, la nivel teritorial ºi departamental,
au atribuþia de a stabili norme sau legi derivate ºi de a controla ºi sancþiona
respectarea lor în limitele domeniului de competenþã normativã ºi
executivã de care dispun; organele locale au competenþã în ce priveºte
traducerea principiilor, a legilor ºi normelor care reflectã aceste principii,
în reguli ºi indicaþii concrete de conduitã ºi acþiune, acestea decurgând
din sistemele normative existente, dar operând ºi dincolo de prevederile
lor, în funcþie de particularitãþile, de cerinþele noi manifestate la nivel
informal, precum ºi de situaþiile, de asemenea noi, care nu au fost oglindite
în sistemele de norme existente.
Indiferent de nivelul de competenþã la care au fost stabilite (pentru
membrii eºalonului organizaþional cãrora li se adreseazã), normele au
putere de lege obiectivã care nu poate fi încãlcatã sau nesocotitã fãrã ca
abaterea sã fie sancþionatã; acþiunea sau comportarea agenþilor dincolo
de sfera de aplicabilitate a normelor instituþionalizate, precum ºi abaterea
de la normele existente (indiferent dacã acestea au sau nu o motivaþie
126

obiectivã ºi raþionalã), se înfãptuiesc exclusiv pe propria rãspundere a
indivizilor, care-ºi asumã nemijlocit toate consecinþele pe care le poate
atrage nonconformismul lor faþã de sistemul de norme aflate în vigoare.
Spre deosebire de reglementarea raporturilor instituite la nivelul
grupurilor informale, ce se realizeazã exclusiv prin puterea de influenþã a
opiniei ºi asentimentul agenþilor asociaþi grupului, reglementarea normelor
ce guverneazã funcþionarea grupurilor formale se realizeazã prin mijloace
instituþionalizate, care opereazã (apreciativ, reprobativ ºi coercitiv) din
dispoziþie normativã, indiferent de asentimentul sau adeziunea individualã
a agenþilor. De aceea, structurile organizaþionale specifice grupurilor
formale, în mãsura în care funcþioneazã pe baza unor sisteme de norme
codificate formal ºi dispun de mijloace instituþionalizate de obiectivare,
au caracter obiectiv ºi dobândesc un statut existenþial.
c. Niveluri organizaþionale. De la asociaþiile profesionale pânã la
organizaþiile ºi partidele politice, de la întreprinderile industriale ºi
agricole sau instituþiile culturale ºi de învãþãmânt pânã la complexul
instituþional pe care-l reprezintã statul, care la rândul sãu dispune de un
ansamblu de instituþii administrative, de drept, militare, economice, de
asistenþã socialã ºi de ocrotire a sãnãtãþii etc.), societatea dispune de un
sistem organiziþional aflat în permanentã constituire ºi dezvoltare, în
funcþie de dinamica condiþiilor vieþii materiale ºi spirituale ale societãþii,
de structura ºi interacþiunea grupurilor formale în fiecare treaptã istoricã
a devenirii formaþiunilor sociale.
În cadrul acestui sistem de structuri organizaþionale deosebim douã
niveluri fundamentale (instituþiile ºi organizaþiile), la rândul lor, fiecare
în parte, subordonând un evantai larg de alte niveluri sau forme
organiziþionale.
1) Instituþii sociale. Acestea sunt structuri organizaþionale cu
caracter formal (funcþioneazã pe temeiul unor sisteme de norme instituite
prin tradiþie sau elaborate deliberat), pe care grupurile sau comunitãþile
umane le constituie conºtient dar din necesitate, pentru a le mijloci
dobândirea unor grade superioare de eficienþã în raporturile dintre ele,
precum ºi în activitatea de producere a bunurilor ºi valorilor materiale ºi
spirituale. În afara unui grup restrâns de membri ai colectivitãþilor sociale
cãrora le aparþin, aleºi sau impuºi acestora pentru a le reprezenta interesele
ºi aspiraþiile la nivel decizional, instituþiile (îndeosebi în societãþile
moderne) folosesc ºi câte o categorie de specialiºti profesionalizaþi în
probleme de administraþie, precum ºi un aparat tehnico-administrativ
destinat sã asigure funcþionalitatea optimã a sistemului de norme care le
guverneazã activitatea. O datã constituite, instituþiile capãtã o relativã
autonomie; la activitatea lor, membrii grupurilor sau comunitãþilor cãrora
127

le aparþin aderã obligatoriu, indiferent dacã le înþeleg sau nu semnificaþia
ºi rolul social.
Instituþiile pot fi clasificate în funcþie de tipologia acþiunilor sociale
a cãror eficienþã o mediazã: administrative, economice, juridice, militare,
de învãþãmânt ºi culturã, ºtiinþifice, medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii,
de cult etc. Mare parte dintre acestea îndeosebi în societãþile
contemporane au integral sau parþial caracter de stat, fiind subordonate
statului sau controlate de stat, el însuºi conceput, dupã cum am menþionalt,
ca un complex instituþional.
O categorie aparte de structuri organizaþionale cu caracter instituþional
o constituie întreprinderile. Mediind acþiunea umanã în sfera producþiei
materiale, la activitatea lor participarea oamenilor este liber consimþitã, dar
totdeauna dictatã de necesitate (indiferent de gradul de înþelegere a acesteia),
individualã ºi nu numai socialã. Aceasta cu atât mai mult în condiþiile
procesului, accentuat în epoca noastrã, de socializare a producþiei, în care,
la producerea unor bunuri sau valori participã cooperat un numãr mare de
oameni de diverse specialitãþi ºi de diferite niveluri de pregãtire profesionalã.
De aceea, din nevoia integrãrii în procesul muncii, sub imperiul necesitãþii
imanente a fiecãrui individ de a se realiza profesional ºi social, precum ºi
din necesitãþi de trai (în vederea participãrii la repartiþia bunurilor de consum,
material ºi spiritual), angajarea în sistemul organizaþional al muncii (ca
producãtor, organizator) pe care îl oferã întreprinderea devine o condiþie
acþionalã ºi existenþialã a tuturor membrilor societãþii.
În contextul restructurãrilor actuale în ordinea democraticã internã
ºi internaþionalã, fie cã aparþin unor persoane particulare, fie unor
organizaþii, fie statului, întreprinderile îºi desfãºoarã tot mai mult activitatea
sub control social, care se manifestã direct sau indirect, asumându-ºi
asemenea atribuþii atât statul sau chiar instituþii interstatale, cât ºi societatea
civilã. Menþionãm, în aceastã privinþã, cã modalitãþile de control social în
activitatea întreprinderilor depinde hotãrâtor de caracterul orânduirii
sociale, de natura structurii organizaþionale de ansamblu specifice acesteia.
Pe linia desprinderii întreprinderilor ca o categorie aparte de
instituþii, menþionãm cã prezintã statut, trãsãturi ºi atribuþii sociale
asemãnãtoare cu instituþiile bancare, financiare ºi de credit, comerciale,
de cooperare economicã internã ºi internaþionalã etc. Cu particularitatea
cã, în societãþile democratice contemporane organizate pe principiile
economiei de piaþã, aceste instituþii intervin din ce în ce mai mult în
stimularea ºi reglementarea unor raporturi economice intracomunitare
ºi intercomunitare din care cauzã ele sunt, în aceiaºi mãsurã, tot mai
mult supuse controlului unor organisme fiscale de stat sub aspectul
legalitãþii funcþionãrii lor în raport cu sistemele normative existente.
128

2. Organizaþii. Acestea sunt structuri organizaþionale cu caracter
formal, la care oamenii aderã liber, voluntar, în funcþie de interesele lor
individuale sau colective. Adeziunea la o anumitã organizaþie incumbã
însã respectarea sistemelor de norme ce la guverneazã activitatea, precum
ºi obligativitatea de a se supune competenþei organelor de conducere ºi
instituþiilor care aparþin acelei organizaþii.
Organizaþiile se pot clasifica în raport cu tipurile de acþiune umanã
pe care le mijlocesc ºi cu sfera de interese pe care le obiectiveazã în
raporturile dintre membrii grupului pe care-l reprezintã, precum ºi dintre
aceºtia ºi alte grupuri sau categorii sociale. Se disting astfel: organizaþii
politice (acestea prezentând un evantai complex, de la asociaþii, pânã la
partide politice); organizaþii civice (sindicale, de tineret, de femei,
asociaþii sau fundaþii culturale, educaþionale, de ocrotire a sãnãtãþii, a
mediului ecologic, asociaþii sportive etc.); organizaþii profesionale, de
creaþie ºi de cercetare etc. În structura organizaþionalã a societãþii
funcþioneazã ºi organizaþii economice, militare, religioase. În funcþie
de comuniunea intereselor a cãror eficienþã o mijlocesc, organizaþiile au
fie caracter grupal, fie caracter comunitar (naþional ºi internaþional).
Organizaþiile politice dispun uneori de instituþii cu caracter juridic,
militar, de învãþãmânt ºi de culturã ºi chiar de anumite instituþii sau
întreprinderi economice care au un statut independent faþã de stat. Prin
intermediul acestor unitãþi instituþionale, organizaþiile dispun de o
anumitã putere economicã ºi ideologicã ce le favorizeazã sporirea
influenþei în viaþa socialã ºi pe aceastã bazã a posibilitãþilor de a
reclama participarea la puterea de stat.
Organizaþiile politice, îndeosebi partidele, pot cãpãta valoare
macro-instituþionalã (statalã) în mãsura în care participã la exercitarea
puterii, la conducerea politicã a societãþii. În condiþiile în care deþin
puterea, competenþa lor se extinde asupra întregii comunitãþi statale,
pãstrându-ºi însã caracterul de structuri organizaþionale cu caracter grupal
ºi desfãºurându-ºi activitatea în conformitate cu aria intereselor acestora.
De asemenea, adeziunea la programul lor a membrilor grupului respectiv
rãmâne în continuare nonobligatorie, liber consimþitã.
Pe lângã partidele ºi organizaþiile politice care deþin puterea sau
participã la puterea de stat, având astfel o funcþie sistemicã la nivelul
acestuia, partidele politice care se împotrivesc politicii (economice,
sociale ºi ideologice) a statului respectiv, aflându-se astfel în situaþia de
partide de opoziþie sau chiar de organizaþii care acþioneazã în ilegalitate,
au, de asemenea, funcþie sistemicã la nivel macrosocial. Deoarece prin
activitatea lor ating nemijlocit sfera intereselor comunitãþii de stat, punând
structura sa organizaþionalã de ansamblu în stare de deschidere spre
129

schimbare ºi autoreglare funcþionalã, fapt pentru care ºi aceste partide
(de opoziþie) au o foarte mare importanþã în viaþa socialã.
Alãturi de partide, în viaþa socialã contemporanã un rol important
revine organizaþiilor sindicale, de tineret, de femei, diferitelor asociaþii
profesionale ºi de creaþie, culturale ºi sportive, tuturor organizaþiilor civice
care promoveazã ºi apãrã interesele grupurilor sociale cãrora le aparþin.
De cele mai multe ori, activitatea acestor organizaþii poate fi
influenþatã de organizaþiile politice, de partidele angajate în lupta pentru
putere. De aceea, în lupta pentru cucerirea sau menþinerea puterii, aceste
partide cautã sã atragã organizaþiile civice, folosindu-le ca aliaþi în
susþinerea programelor lor. O asemenea tacticã a alianþelor, cu
organizaþiile civice este practicatã cu abilitate (uneori prin mijloace
manipulatorii) în viaþa politicã, inclusiv în cea specificã societãþilor
democratice contemporane.
2. Tipologia ºi sistemul
structurilor organizaþionale
1) Clasificarea structurilor organizaþionale. Clasificarea structurilor
organizaþionale poate fi întreprinsã, în primul rând, din perspectiva
tipologiei acþiunilor sociale cãrora acestea le mediazã un nivel înalt de
eficienþã. Luând ca temei al clasificãrii tipologia principalelor genuri de
acþiuni sociale pe care le cunoaºte societatea în epoca contemporanã, rezultã
urmãtoarele tipuri principale de structuri organizaþionale:
a. Întreprinderi ºi instituþii economice având rolul de a mijloci
participarea la procesul producþiei bunurilor materiale ºi al mijloacelor
de producþie a acestora, precum ºi la mijlocirea schimburilor de activitãþi
(de bunuri ºi valori economice). În funcþie de tipologia complexã a
activitãþilor productiv-materiale se structureazã întreprinderi industriale,
agricole, de construcþii, de transporturi ºi comunicaþii etc. În cadrul
organizaþional al relaþiilor de schimb, societatea dispune de un sistem
de instituþii financiare ºi de credit, bancare, de comerþ ºi de cooperare
economicã, organizaþii cooperatiste de producþie ºi de consum etc.;
b. Organizaþii ºi instituþii de cercetare ºi de creaþie în sfera tuturor
domeniilor valorice, care mijlocesc în cadrul unei diviziuni a muncii
intelectuale progresul cunoaºterii ºtiinþifice ºi tehnologice ºi producerea
valorilor spirituale. Dintre acestea, menþionãm asociaþiile, uniunile ºi instituþiile
de cercetare ºi de creaþie, profilate pe diverse domenii ale ºtiinþelor ºi artelor;
c. În strânsã legãturã cu activitatea structurilor organizaþionale care
mijlocesc creaþia valorilor spirituale, un rol important în viaþa socialã îl au
organizaþiile ºi instituþiile culturale. Acestea mijlocesc accesul unor categorii
130

largi ale populaþiei la informaþie ºi la valorile culturale, comunicarea ºi
propagarea acestor valori, folosirea disponibilitãþilor lor cognitive, estetice
ºi etice în procesul de educare a conºtiinþei sociale a oamenilor, de ridicare
a nivelului de culturã ºi a orizontului lor de cunoaºtere. În sistemul sãu
organizaþional, societatea dispune de un evantai complex de asemenea
structuri, cuprinzând: fundaþii ºi asociaþii culturale, case de culturã ºi de
creaþie, instituþii editoriale, de presã ºi radioteleviziune etc.;
d. Organizaþii ºi instituþii de învãþãmânt, care îºi asumã sau cãrora
societatea le încredinþeazã sarcina de a instrui ºi educa tânãra generaþie,
de a pregãti profesional cadre de specialiºti pentru toate domeniile
activitãþii economice ºi sociale. În ansamblul instituþiilor educaþionale,
ºcoala (organizatã pe diverse niveluri) ocupã un loc central;
e. Organizaþii ºi instituþii de cult, care mijlocesc relaþiile în sfera
fenomenului religios ale adepþilor diferitelor culte. Instituþiile principale
care funcþioneazã în domeniul activitãþilor religioase sunt biserica,
templul º.a. Fiecãrui cult îi corespund anumite organizaþii ºi instituþii
religioase, acestea din urmã dispunând de regulã de un sistem
organizaþional centralizat la nivel naþional sau internaþional.
f. Organizaþii ºi instituþii politice*, care mijlocesc participarea
diferitelor grupuri sociale, în funcþie de interesele proprii, la viaþa politicã,
la exercitarea sau cucerirea puterii ºi, în funcþie de aceasta, prin
intermediul instituþiilor centrale ºi locale ale puterii (parlamentul,
guvernul, consiliile administraþiei regionale ºi locale), la mecanismul
de funcþionare a statului.
g. În sistemul autonomiei puterilor în stat, care funcþioneazã în
societãþile democratice actuale (alãturi de puterea legislativã ºi
puterea executivã, funcþioneazã ºi puterea judecãtoreascã), un rol
important îl au instituþiile juridice acestea, în spiritul principiilor
de drept, intervin în reglementarea raporturilor juridice dintre oameni
ºi dintre ei ºi societate.
* Locul pe care structurile organizaþionale politice ºi juridice îl ocupã în clasificarea
de mai sus nu semnificã subordonarea lor faþã de celelalte tipuri de structuri
organizaþionale. Prin specificul funcþiei lor, aceste structuri au, dimpotrivã, atribuþii
sistemice, intervin în dirijarea întregului sistem al relaþiilor ºi acþiunilor sociale ºi nu
numai al celor economice. În funcþie de interesele grupale sau comunitare pe care le
reprezintã, instituþiile ºi organizaþiile politice ºi juridice înrâuresc ºi îºi subordoneazã, în
anumite limite, toate celelalte tipuri de structuri organizaþionale, influenþeazã direct cadrul
administrativ de instituire ºi funcþionare a acestora în sistemul de ansamblu al societãþii.
De aceea, definirea conþinutului ºi specificului structurilor organizaþionale cu caracter
politic ºi juridic presupune prezentarea prealabilã a celorlalte niveluri structurale ale
sistemului organizaþional al societãþii în raport cu care ele au o funcþie sistemicã,
desvãluindu-li-se, astfel, pe de-a-ntregul, funcþionalitatea.
131

Totalitatea structurilor organizaþionale cu caracter politic, împreunã
ºi pe temeiul concepþiilor politice, a ideologiilor ºi normelor politice, formeazã
domeniul politicului principalul domeniu al suprastructurii unei societãþi,
nemijlocit determinat ºi corelat cu structura (economicã) a acesteia , tot
astfel cum structurile organizaþionale cu caracter juridic, împreunã cu ºi pe
temeiul concepþiilor ºi normelor juridice, formeazã domeniul suprastructurii
juridice, nemijlocit corelatã cu suprastructura politicã a societãþii.
Dintre structurile organizaþionale cu caracter politic amintim:
organizaþiile ºi partidele politice, precum ºi organele centrale ale partidelor
politice care au statut instituþional (consiliul central, biroul sau comitetul
executiv etc.); diverse modalitãþi organizaþionale statale de reprezentare
politicã (monarhia, preºedinþia), precum ºi, în funcþie de natura regimului
politic, organele supreme ale puterii de stat (cum sunt: parlamentul sau
camera reprezentaþilor în calitate de for legislativ); organele locale ale
puterii de stat (cum sunt: primãriile, consiliile regionale, municipale,
orãºeneºti, comunale); instituþiile de conducere administrativã în calitate
de instanþe executive (guvernul, ministerele, diverse departamente centrale
ºi locale pe probleme ale dezvoltãrii economice ºi sociale, organele
executive ale consiliilor locale etc.). Dintre instituþiile de drept menþionãm:
tribunalele ºi judecãtoriile, procuraturile, barourile de avocaþi, notariatele,
instituþiile de detenþie ºi de reeducare etc.
Datã fiind ponderea hotãrâtoare a statului în macrostructurarea
organizaþionalã a societãþii, structurile organizaþionale pot fi clasificate ºi
din punctul de vedere al modului în care acestea participã direct sau nu la
activitatea statului. Distingem, în acest sens, douã tipuri de structuri
organizaþionale: statale ºi nestatale. De regulã, instituþiile juridice, militare,
de apãrare internã, mare parte dintre instituþiile de învãþãmânt ºi culturã,
într-o anumitã mãsurã ºi cele de cercetare ºi de creaþie, precum ºi în
anumite limite unele instituþii ºi întreprinderi economice, bancare ºi de
schimb care au valoare strategicã macrosocialã, sunt structuri
organizaþionale statale. Existã însã ºi situaþii în care unele dintre acestea
aparþin unor fundaþii ºi organizaþii nestatale, îndeosebi organizaþiilor care
nu participã la sistemul instituþional al statului.
Structurile organizaþionale sunt dispuse ierarhic, potrivit rolului
pe care îl au în potenþarea realizãrii intereselor ºi aspiraþiilor majore ale
grupurilor cãrora le aparþin. Dintre ele, cele politice sunt situate în centrul
sistemului organizaþional al societãþii, celor care participã la putere
subordonându-li-se, direct sau indirect, structurile administrative cu
funcþii executive la toate nivelurile organismului social. De aceea, în
mãsura în care intervin în modul cel mai direct în sfera intereselor
fundamentale ale diferitelor grupuri sociale sau ale comunitãþii statale,
132

organizaþiile ºi instituþiile politice au o pondere hotãrâtoare în
configurarea fizionomiei organizaþionale de ansamblu a societãþii, având,
astfel, o funcþie sistemicã în raport cu întreaga societate.
Organizaþiile ºi instituþiile politice cu caracter grupal, îndeosebi
partidele politice, au o funcþie sistemicã, ele instituindu-ºi în care unele
din grupurile sociale ale comunitãþilor statale cãrora le aparþin au interese
potrivnice celor care deþin puterea ºi îºi instituie organizaþii politice
proprii. Aceasta pentru cã, deºi nu decid hotãrâtor la nivel decizional ºi
legislativ, acþioneazã ca factor de opoziþionare, de corijare ºi control în
direcþia echilibrãrii jocului politic la scara întregului social.
Strâns legat de structurile instituþionale cu caracter politic de nivel
comunitar funcþioneazã instituþiile juridice. Acestea sunt, de fapt, de interes
comunitar, fiind subordonate statului, ele funcþionând ca instrumente ale
obiectivãrii intereselor convergente ale tuturor membrilor comunitãþii
statale. De altfel, trebuie subliniat cã, de regulã, în societãþile democratice
actuale, numai statul dispune de structuri instituþionale juridice. Unele
instrumente justiþionale deþin, însã, ºi organizaþiile politice grupale,
indiferent dacã participã sau nu participã la sistemul de guvernãmânt,
acestea au însã o competenþã restrânsã ºi se exercitã numai dacã membrii
organizaþiei respective le acceptã ºi se supun (liber consimþit) sistemului
de coerciþie pe care aceste instituþii îl aplicã. În schimb, coerciþia pe care o
aplicã instituþiile juridice statale, sistemul legislativ ºi judecãtoresc pe care
acestea îl reglementeazã au putere de competenþã ºi se exercitã obligatoriu
asupra tuturor membrilor comunitãþii de stat.
Corelaþia dintre instituþiile juridice ºi cele politice cu caracter comunitar
este aºa de strânsã încât normele cu care opereazã statul în reglementarea
raporturilor dintre membrii societãþii au, deopotrivã, caracter politic ºi juridic.
De exemplu, Constituþia unei þãri este un sistem de norme cu caracter politic
comunitar, emanã din structura regimului politic, dar are, deopotrivã, valoare
ºi finalitate juridicã; astfel de norme, deºi politice, sunt reglementate prin
intermediul instituþiilor juridice ºi oferã premisa fundamentalã a întemeierii
întregii legislaþii. Prin intermediul normelor constituþionale, statul guverneazã
mecanismul funcþional al tuturor celorlalte structuri organizaþionale
subordonate; în reglementarea raporturilor cu diverse organizaþii ºi instituþii
cu caracter nestatal, statul se foloseºte, de asemenea, de mijlocirea instituþiilor
juridice întrucât acestea, la rândul lor, opereazã pe temeiul legislaþiei
izvorâte din normele constituþionale.
2) Statul ºi partidele politice. În sistemul structurilor organizaþionale
o pondere deosebitã au statul ºi partidele politice; acestea subordoneazã
sau influenþeazã toate celelalte niveluri organizaþionale, desemnând
fizionomia suprastructurii de ansamblu a unei formaþiuni sociale.
133

a. Statul. Dupã cum am vãzut, statul nu este o instituþie alãturi de
altele, ci un complex instituþional, respectiv, un sistem organizaþional
care subordoneazã organizaþii ºi instituþii, în funcþie de tipologia
acþiunilor sociale pe care le stimuleazã prin exercitarea funcþiilor sale.
Dintre acestea, menþionãm: un ansamblu de organizaþii ºi instituþii politice
prin care se exercitã puterea de stat; un complex instituþional juridic; un
sistem de instituþii militare; un sistem de instituþii de culturã ºi învãþãmânt,
de cercetare ºi creaþie; o reþea complexã de întreprinderi ºi instituþii
economice cu caracter strategic; un complex organizaþional cu atribuþii
administrative (dintre acestea, un rol important revine ministerelor cu
funcþii economico-organizatorice, cultural-educative, de cooperare
internã ºi internaþionalã, de reglementare ºi de apãrare a ordinii etc.);
diferite consilii cu atribuþii de conducere a diferitelor activitãþi sociale.
Sub raport funcþional, organizaþiile ºi instituþiile prin care se
exercitã puterea influenþeazã conþinutul ºi funcþiile celorlalte structuri
organizaþionale ale statului, determinã caracterul, atribuþiile ºi dinamica
acestora. De aceea, grupurile sociale care deþin puterea (mai ales în
procesul de tranziþie spre instituirea statului de drept) au tendinþa sã
foloseascã în interesul lor structurile organizaþionale subordonate statului.
De aici rezultã tendinþele acestora de a-ºi exercita controlul asupra
întregului complex al relaþiilor sociale.
Sub aspect administrativ, în concordanþã cu interesele comunitare ºi
uneori ale forþelor sociale care deþin puterea, prin intermediul ministerelor
ºi altor instituþii centrale cu profil economico-organizatoric, statul
reglementeazã activitatea întreprinderilor ºi a instituþiilor economico-
financiare centrale sau a celor dispuse în plan teritorial; prin intermediul
ministerelor ºi altor instituþii centrale cu profil cultural-educativ, statul
reglementeazã funcþionarea organizaþiilor ºi instituþiilor de învãþãmânt ºi
de culturã dispuse în plan teritorial; prin intermediul ministerelor cu
funcþii de apãrare (internã ºi externã), statul reglementeazã în plan central
ºi teritorial funcþionarea unor unitãþi armate, asigurând totodatã (în
condiþiile periclitãrii din exterior a suveranitãþii naþionale ºi de stat) ºi
pregãtirea pentru apãrare a întregii populaþii; prin intermediul ministerelor
ºi altor instituþii centrale cu caracter juridic, statul reglementeazã întreaga
reþea de instituþii juridice dispuse la diferite niveluri ierarhice în teritoriu,
acestea având rolul de a veghea la respectarea de cãtre toþi cetãþenii
(indiferent dacã aceºtia participã la exercitarea puterii sau dacã aceasta le
aparþine sau li se opune) a prevederilor constituþionale ºi a legislaþiei
specifice tuturor domeniilor de activitate socialã.
b. Partidele politice. În condiþiile în care participã la sistemul
organizaþional al statului în calitate de partide de guvernãmânt, deºi pare
134

paradoxal într-un stat de drept, partidele politice tind sã influenþeze toate
structurile organizaþionale subordonate statului, în toate verigile acestuia,
începând de la nivelul organelor superioare ale administraþiei de stat pânã
la nivelul administraþiilor locale ale puterii de stat. Din aceastã cauzã, ele
dobândesc funcþii sistemice la nivelul organizãrii întregii societãþi.
Partidele politice pot exercita o influenþã la nivel sistemic ºi în
condiþiile neparticipãrii la puterea de stat; anume, atunci când, prin
programul ºi strategia lor, îºi fixeazã obiective care oferã perspective de
realizare unor grupuri ºi categorii sociale mai largi datoritã cãrui fapt,
pe baza unor interese fundamentale comune, aceste grupuri sprijinã aceste
partide în vederea cuceririi puterii. O astfel de influenþã (a unui partid ºi
asupra altor categorii sociale decât asupra celei cãreia îi aparþine) se
exercitã diferit: nemijlocit (în condiþiile în care este partid de
guvernãmânt); mijlocit (în condiþiile în care se opune partidelor de
guvernãmânt, dar promoveazã programe ºi principii de acþiune care
rãspund unor cerinþe obiective ale realizãrii þelurilor lor).
Sub acest aspect, se practicã (în sistemele sociale cu caracter
democratic în care funcþioneazã statul de drept) principiul
pluripartidismului în tactica alianþelor sau a coaliþiilor de partide, atât de
la putere cât ºi din opoziþie.
c. Atribuþiile specifice ºi relaþiile dintre stat ºi partidele politice.
În structura organizaþionalã a unei societãþi existã o interacþiune între
activitatea statului ºi cea a partidelor politice. Aceasta se manifestã
constant începând din epoca modernã ºi se evidenþiazã, din ce în ce mai
accentuat, în epoca contemporanã, în care partidele politice ocupã un
loc central în organizarea de stat, ele fiind instrumentele prin care diverse
grupuri sociale deþin ºi îºi exercitã puterea în stat. Dar, deºi existã multe
domenii de interferenþã, existã ºi deosebiri de naturã funcþionalã între
atribuþiile statului ºi cele ale partidelor politice (în acest cadru ne referim
la partidele de guvernãmânt).
Astfel: statul este un complex organizaþional care îndeplineºte un
evantai larg de atribuþii acþionale, stimulând nemijlocit urmãtoarele tipuri
de acþiuni sociale: acþiunea politicã în raporturile (politice) ale forþelor
sociale care deþin puterea cu alte forþe sociale care aparþin aceleiaºi comunitãþi
umane, precum ºi în raporturile de naturã politicã cu alte state sau comunitãþi
umane; acþiunea juridicã în raporturile statului cu toþi membrii comunitãþii
statale sau în relaþiile (juridice) dintre membrii comunitãþii respective, precum
ºi în raporturile de naturã juridicã cu alte state; acþiunea armatã de
reglementare a ordinii interne ºi de apãrare sau de cucerire (în funcþie de
caracterul statului ºi de natura ordinii internaþionale); acþiunea productivã
ºi economicã de orientare a strategiei dezvoltãrii economice de ansamblu
135

ºi de coordonare legislativã a activitãþii întreprinderilor ºi instituþiilor
productive, de schimb ºi cooperare internã ºi internaþionalã, financiare ºi de
credit, bancare etc. (de asemenea, în funcþie de natura statului ºi de
reglementãrile legislative internaþionale); acþiunea cultural-educativã de
formare profesionalã a cadrelor, de educare moralã, civicã ºi patrioticã a
tinerei generaþii ºi a tuturor celorlalþi membri ai societãþii, în strânsã legãturã
cu promovarea sistemelor de valori concordante cu criteriile progresului;
acþiunea administrativ-organizaþionalã la nivelul tuturor sectoarelor de
activitate (economicã, politicã, culturalã ºi educativã etc.) pe întregul teritoriu
ºi la toate nivelurile administrativ-teritoriale.
În schimb, partidele politice au atribuþii acþionale diferite, stimulând
nemijlocit urmãtoarele tipuri de acþiuni sociale: acþiunea politicã în
raporturile cu alte partide ºi organizaþii politice, aceasta manifestându-
se (în funcþie de caracterul forþelor sociale pe care le reprezintã) fie ca
acþiune înnoitoare, fie ca acþiune conservatoare la nivelul de ansamblu
al societãþii (uneori deosebirile dintre opþionale politice ale unora sau
altora dintre partide fiind de metodã, sau de tacticã ºi strategie); acþiunea
cultural-educativã (îndeosebi sub aspect ideologic) în vederea
mobilizãrii, pe baze afective ºi raþionale, a membrilor forþelor sociale pe
care le reprezintã, la acþiune politicã (practicã) nemijlocitã; acþiunea
armatã insurecþionalã (în condiþiile unor procese revoluþionare de
schimbare radicalã a sistemului social ºi politic) sau de conservare a
unor rânduieli social existente (în cazurile în care puterea practicã
regimuri totalitariste ºi dictatoriale care împiedicã procesele de
emancipare socialã ºi de realizare a condiþiei umane). Cu particularitatea
cã acþiunea insurecþionalã se impune numai în cazul în care puterea
conservatoare se împotriveºte procesului înnoitor de restructurare de
ansamblu a raporturilor economice ºi politice.
Acestor atribuþii acþionale, în condiþiile în care partidele participã sau
deþin integral puterea în stat, li se adaugã ºi altele care cad sub incidenþa
atribuþiilor (funcþiilor) statului. Dintre acestea, menþionãm, îndeosebi, aportul
pe care ele îl au nemijlocit în stimularea activitãþilor statului în domeniile
economic, juridic, cultural-educaþional ºi, mijlocit, sub aspect administrativ-
organizatoric. Cu particularitatea cã, în acest din urmã domeniu, îºi asumã
doar atribuþii de influenþare politicã a deciziilor puterii executive a statului
atribuþiile administrative rãmânând de competenþa administraþiei de stat.
Astfel, partidele politice îºi interfereazã funcþiile lor cu ale statului
doar parþial, ºi aceasta numai în condiþiile în care ele devin partide de
guvernãmânt, pãstrând în continuare deosebiri de conþinut ºi de
competenþã între ele ºi stat în ceea ce priveºte rolul lor în viaþa economicã,
socialã ºi spiritualã a comunitãþii.
136

3. Rolul structurilor organizaþionale
în viaþa socialã
Beneficiind de sisteme de norme eficient alcãtuite ºi relativ riguros
aplicate în raporturile dintre oameni, structurile organizaþionale intervin
activ în dialectica vieþii sociale, ele fiind instrumente colective ale acþiunii
grupurilor sociale, mijloace principale prin care factorul subiectiv
(oamenii) intervin în dinamica (determinismul ºi dezvoltarea) factorului
obiectiv (a societãþii).
Alãturi de condiþii (materiale ºi spirituale) ºi norme (acestea din
urmã fiind implicate în mecanismul lor de funcþionare), structurile
organizaþionale alcãtuiesc ansamblul factorilor situaþionali ai
sistemului global al activitãþilor sociale, antrenând în calitate de agenþi
ai acþiunii la nivelul macrosistemului social, grupuri mari de oameni
sau chiar comunitãþi umane. Cuprinzând un complex de instituþii
(economice, politice, juridice, administrative, de învãþãmânt ºi
culturale, de cercetare, de creaþie artisticã, de cult), precum ºi un sistem
de organizaþii (uniuni, asociaþii, partide) politice, civice, profesionale,
structurile organizaþionale mijlocesc: integrarea oamenilor într-o
activitate socialã utilã; participarea lor organizatã la diviziunea
profesionalã a muncii; cooperarea ºi schimbul de activitãþi în condiþiile
adâncirii procesului de diferenþiere ºi specializare profesionalã;
corelarea intereselor individuale cu cele colective ºi subordonarea
energiei creatoare a membrilor colectivitãþii unor þeluri fundamentale
comune; promovarea intereselor membrilor grupului cãrora le aparþin
în raporturile cu alte grupuri, precum ºi reglementarea raporturilor
dintre membrii aceluiaºi grup; amplificarea ºi adâncirea potenþelor
umane, a capacitãþilor individuale ºi colective ale oamenilor de a stãpâni
procesele naturale ºi sociale, de a dirija ºi controla acþiunea legilor
obiective în concordanþã cu cerinþele subiective, acestea din urmã fiind
totdeauna dependente de aspiraþiile grupurilor sau comunitãþilor cãrora
le aparþin respectivele structuri organizaþionale (fiecare grup social
are un model propriu de înþelegere ºi propulsare a condiþiei umane, de
emancipare a omului în raporturile sale cu natura ºi societatea).
Aºadar, structurile organizaþionale mijlocesc intervenþia factorului
subiectiv în structura ºi dinamica obiectivã a societãþii, mijlocesc
raporturile dintre grupuri sau categorii sociale, precum ºi dintre
comunitãþi umane.
O atare mijlocire se exercitã pe mai multe planuri: în relaþia cu
structurile economice, comunitare ºi de grup; din perspectiva sistemului
de ansamblu al acþiunilor sociale; din punctul de vedere al raporturilor
137

dintre structurile organizaþionale ale diferitelor grupuri sociale; sub
aspectul rolului structurilor organizaþionale în statul de drept.
a. Structurile organizaþionale ºi structurile economice, comunitare
ºi de grup. Instituþiile, structurile organizaþionale, în general, s-au
constituit o datã cu trecerea de la stadiul de cooperare primitivã a
oamenilor în procesul muncii, la cooperarea bazatã pe diviziunea socialã
a muncii, care a stimulat ºi o diviziune economicã, politicã ºi ideologicã,
o diversitate de idealuri ºi aspiraþii de realizare ºi înfãptuire individualã
ºi colectivã. Odatã constituite, ele au devenit însã nu numai instrument
necesar pentru sporirea eficienþei activitãþilor sociale în care oamenii
coopereazã (distribuindu-ºi atribuþiile ºi competenþele), ci ºi mijloace
operaþionale de perfecþionare a relaþiilor lor sociale, a raporturilor
materiale ºi spirituale dintre ei. De aceea, dacã iniþial ele au fost mijloace
ale acþiunii la nivel comunitar (s-au structurat ca modalitãþi
organizaþionale colective care serveau interesele întregii comunitãþi),
pe mãsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, care s-a ipostaziat într-o
diviziune grupalã în sânul aceleiaºi comunitãþi, au devenit ºi instrumente
cu caracter grupal, având rolul de a media îndeosebi obiectivarea
intereselor grupurilor sociale, fie de a menþine puterea, fie de a o cuceri
în cadrul comunitãþii.
Cu toate acestea, structurile organizaþionale (ºi îndeosebi
instituþiile) care au dobândit caracter grupal, indiferent dacã participã
sau nu la exercitarea puterii, au mai pãstrat ºi funcþii comunitare în
mãsura în care interesele grupurilor sociale cãrora le aparþin coincid, în
anumite momente istorice ºi în anumite privinþe, cu interesele întregii
comunitãþi. Aceste disponibilitãþi comunitare ale instituþiilor se
manifestã, cu precãdere, în raporturile intercomunitare.
În aceastã perspectivã, se poate conchide cã structurile
organizaþionale au în anumite condiþii istorice ºi sociale o dublã
funcþionalitate. Pe de o parte, sunt instrumente comunitare de acþiune
socialã, care mijlocesc cooperarea existenþialã ºi acþionalã a membrilor
unei comunitãþi în asamblul ei, inclusiv în raporturile ei cu alte comunitãþi,
iar pe de altã parte, sunt instrumente de grup, prin intermediul cãrora
membrii grupului coopereazã ºi îºi reglementeazã eficient raporturile
dintre ei, fie pentru a-ºi asigura supremaþia asupra altor grupuri (în cazul
celor care deþin puterea politicã ºi economicã), fie pentru a lupta împotriva
supremaþiei altora, pentru emanciparea politicã ºi economicã proprie
(în cazul grupurilor aservite politic ºi economic).
De regulã (deci sunt posibile ºi excepþii, mai ales în societãþile
democratice), pe plan teoretic ºi ideologic, grupurile care deþin puterea au
cãutat, totdeauna, sã mistifice esenþa grupalã a structurilor organizaþionale
138

ºi sã prezinte propriile organizaþii ºi instituþii ca pe niºte instrumente
acþionale ale întregii comunitãþi, pretinzând cã ele ar servi, deopotrivã,
interesele tuturor membrilor societãþii sau, oricum, ale majoritãþii
structurilor grupale ale acesteia. În aceastã privinþã, aceste structuri
organizaþionale (aflate la putere) manifestã tendinþa de a impune un
ansamblu de reglementãri, de legi ºi dispoziþii normative cu caracter formal,
prin care penalizeazã acþiunile sau chiar atitudinile protestatoare ale
grupurilor sociale (aflate în opoziþie) care au interese diferite ºi chiar opuse,
prezentându-le demagogic pe ale lor drept interese comunitare.
Datoritã exercitãrii unui sistem instituþionalizat de constrângeri
ºi, ca urmare, a efectelor unei intense activitãþi de propagandã a celor
care deþin puterea, se ajunge uneori la un fetiºism instituþional ºi
organizaþional, la un fenomen de înstrãinare politicã ºi ideologicã cu
efecte inhibitorii asupra procesului de schimbare ºi înnoire socialã.
Întrucât între relaþiile sociale ºi structurile organizaþionale se
stabilesc dupã cum am vãzut raporturi de determinare de tipul celor
dintre condiþiile ºi mijloacele acþiunii, astfel de raporturi se stabilesc ºi
între relaþiile economice ºi instituþiile sociale. Pe de o parte (deoarece
natura mijloacelor depinde cauzal de natura condiþiilor acþiunii),
instituþiile depind de caracterul relaþiilor sociale, iar pe de altã parte
(deoarece mijloacele influenþeazã condiþiile acþiunii), instituþiile
impulsioneazã dezvoltarea relaþiilor sociale ºi, în primul rând, a celor
economice ºi, prin medierea acestora, a tuturor celorlalte relaþii care
configureazã sistemul de ansamblu al vieþii sociale.
Precizãm, totodatã, cã raporturile dintre relaþiile sociale ºi
structurile organizaþionale nu sunt univoce ºi unilineare.
Astfel, structurile organizaþionale oglindesc raþional ºi potenþeazã,
de asemenea raþional, funcþionalitatea eficientã a relaþiilor sociale. Iar
raþionalitatea care mediazã complexul de retroacþiuni dintre relaþional
ºi organizaþional, fiind motivatã de interese ºi aspiraþii de grup sau
comunitare, este dimensionatã nu numai cognitiv, ci ºi axiologic.
b. Structurile organizaþionale ºi sistemul acþiunilor sociale. Activitatea
organizaþionalã are o mare importanþã în sistemul de ansamblu al acþiunilor
sociale. Deoarece, fãrã sã aibã o eficienþã socialã ºi umanã directã, potenþeazã
ºi oferã cadrul social al eficienþei celorlalte tipuri de acþiuni umane ºi, în
primul rând, a acþiunilor nemijlocite (productive, social-politice, instructiv-
educaþionale etc.). De aceea, într-o clasificare generalã a acþiunilor sociale,
activitatea organizaþionalã poate fi definitã ca acþiune socialã mijlocitã
(mijlocitoare de eficienþã socialã ºi umanã celorlalte tipuri de acþiuni).
Oglindind relaþiile sociale ale unei societãþi, structurile
organizaþionale, îndeosebi instituþiile, potenþeazã, totodatã dupã cum
139

am arãtat aceste relaþii, le consolideazã ºi le stimuleazã efectele
eficientizatoare. Prin intermediul relaþiilor sociale, ele influenþeazã, de
asemenea, acþiunea nemijlocitã a oamenilor de transformare a naturii în
vederea producerii bunurilor materiale necesare traiului. O datã cu
aceasta, impulsioneazã ºi mecanismul de ansamblu al dezvoltãrii modului
de producþie, a tuturor condiþiilor vieþii materiale a societãþii. În sfârºit,
structurile organizaþionale intervin activ în stimularea progresului vieþii
spirituale, a ºtiinþei ºi culturii, a raporturilor valorice ºi a normelor de
comportare moralã ºi socialã a oamenilor.
Structurile organizaþionale, fiind mijloace ale acþiunii sociale a oamenilor,
au ºi rolul de a mijloci ºi acþiunea individualã a acestora. La orice acþiune
individualã coopereazã, într-un fel sau altul, ºi ceilalþi indivizi ai grupului;
individul se foloseºte de experienþa cognitivã ºi practicã a acestora, contribuind,
totodatã, prin acþiunea sa, la realizarea unei eficienþe colective.
Agentul individual acþioneazã totdeauna în cadrul unui sistem
organizaþional; realizarea îi este potenþatã de cadrul instituþional al societãþii,
care i se impune chiar dacã individul nu-i înþelege rostul. Încadrându-se în
anumite structuri organizaþionale, individul acceptã spontan sau conºtient
chiar privaþiuni ºi limitãri ale libertãþii sale din partea acestora, în vederea
potenþãrii energiilor proprii, realizãrii unor aspiraþii personale.
În mãsura în care oamenii ajung la înþelegerea funcþiilor sociale ale
structurilor organizaþionale, ei se raporteazã la ele (în funcþie de interese ºi
aspiraþii) fie aderând la structurile organizaþionale existente (ºi, ca atare,
respectând conºtient normele care le reglementeazã funcþionalitatea), fie þintind
constituirea altora (ºi, corespunzãtor, militând pentru înlocuirea sistemelor de
norme organizaþionale existente cu alte sisteme de norme) care sã le fie
dezirabile, sã le mijloceascã dobândirea unui spor de eficienþã. În aceste condiþii,
oamenii sunt, cu bunã ºtiinþã, de acord sã-ºi limiteze anumite libertãþi personale
pentru a dobândi o libertate colectivã, aceasta la rândul ei fiind cadrul
obiectiv pentru potenþarea realizãrii libertãþii subiective, individuale. Libertatea
devine, astfel, necesitate înþeleasã* ; altfel, ea nu poate fi aplicatã individului,
iar acesta nu o poate dobândi nici ca realitate ºi nici ca aspiraþie. Condiþionând
libertatea individului prin intermediul sistemelor de norme prin care-ºi exercitã
atribuþiile, structurile organizaþionale sunt, deci, cadrul obiectiv necesar al
instituirii raporturilor acþionale ale acestuia, instrumente ale dobândirii eficienþei
(deci, ale cuceririi unei libertãþi reale ºi concrete) nu numai pentru colectivitate,
ci ºi pentru individ.
* Termenul de înþelegere a necesitãþii, raportat la nivelul organizaþional al vieþii
sociale, semnificã, aºadar, un domeniu de înþelegere dincolo de obiectivitatea legilor
care guverneazã viaþa socialã, respectiv, are în vedere normativitatea, conºtiinþa necesitãþii
normelor cu caracter organizaþional.
140

Prin funcþia sa de socializare a acþiunilor individuale, de
integrare acþionalã a indivizilor în sistemul acþional al societãþii,
activitatea organizaþionalã capãtã, astfel, valoare sistemicã în raport
cu societatea, devine o mãsurã generalã a gradului de eficienþã
funcþionalã a unei societãþi.
Dependenþa (funcþionalã) a tuturor nivelurilor structurale ale
vieþii sociale de natura structurilor organizaþionale are o asemenea
pondere în configurarea de ansamblu a unei formaþiuni sociale, astfel
încât aceste structuri (organizaþionale), ºi mai ales instituþiile, pot fi
considerate ca factor mediator în procesele de schimbare socialã ºi,
respectiv, un criteriu al progresului social. În prelungirea argumentãrii
acestei idei, s-ar pãrea cã unul din factorii (ºi criteriile) devenirii
sociale este, deci, progresul organizaþional, perfecþionarea
activitãþilor organizaþionale, a sistemului instituþiilor sociale. În
funcþie de acest sistem al instituþiilor ºi organizaþiilor sociale, de
natura intereselor pe care acestea le servesc, sunt puse în funcþiune
ºi sunt optimizate toate celelalte activitãþi sociale, întregul complex
al relaþiilor care configureazã societatea.
c. Raporturile dintre structurile organizaþionale ale diferitelor
grupuri sociale (avem în vedere îndeosebi pe cele politice). Între
organizaþiile ºi instituþiile grupurilor ºi categoriilor sociale care au
aceleaºi interese fundamentale se stabilesc raporturi de colaborare, ºi,
în anumite condiþii, de alianþã (politicã). Acestea se manifestã îndeosebi
în condiþiile în care sunt puse în joc interesele lor comune sau, în cazul
organizãrii unei strategii acþionale, de asemenea comune, care sã conducã
la schimbãri structurale în societate sau de regim politic care sã le satisfacã
astfel de interese.
Evoluþia raporturilor de colaborare organizaþionalã între diverse
grupuri sociale este totdeauna funcþie de natura tipurilor de relaþii
sociale pe care acestea le preconizeazã, din care izvorãsc interesele pe
care ele le apãrã. De regulã, când între grupurile aliate existã deosebiri
de vederi în ce priveºte modul de concepere a proprietãþii ºi a cãilor de
stimulare a restructurãrii ºi modernizãrii mijloacelor de producþie sau
a infrastructurii de ansamblu a societãþii, cu repercutãri directe asupra
calitãþii ºi vieþii, dupã dobândirea unor poziþii politice dominante la
care anterior au aspirat în comun, interesele lor fundamentale încep sã
se opunã ºi adesea intrã în conflict, fapt pentru care apar inevitabil
raporturi de opoziþie (uneori radicalã) ºi între structurile lor
organizaþionale, raporturi care se pot adânci pânã la declanºarea unor
conflicte (politice). Se pot da ca exemplu, în acest sens, raporturile
dintre structurile organizaþionale ale grupurilor social-democrate ºi cele
141

liberale sau între fiecare dintre acestea ºi cele creºtin-democrate în
etapa actualã a tranziþiei din þara noastrã de dupã rãsturnarea regimului
economic ºi politic totalitar.
Între structurile organizaþionale ale grupurilor sociale care deþin
puterea ºi cele ale grupurilor dominate se stabilesc raporturi de opoziþie.
Aceasta ºi pentru cã grupurile de putere deþin o supremaþie
organizaþionalã, dispun preferenþial de instituþiile politice ºi uneori
juridice ale statului (cu toate cã se proclamã de jure separaþia puterilor
în stat), îºi subordoneazã reþeaua structurilor organizaþionale de la nivelul
principalelor domenii de activitate economicã ºi administrativã. De aceea,
organizaþiile politice ºi civice ale forþelor sociale din opoziþie se
împotrivesc structurilor organizaþionale ale forþelor sociale de la putere,
obiectivul acestei opoziþii fiind, în cele din urmã, accesul la putere ºi, pe
aceastã bazã, instaurarea lor într-o poziþie dominantã în sistemul de
organizare a vieþii sociale.
Aºadar, deþinând puterea în stat, anumite forþe sociale pot stãpâni
(sau înrâuri) ºi întregul ansamblu instituþional care guverneazã sistemul
acþiunilor sociale asupra cãrora statul îºi exercitã guvernarea. Fapt care
provoacã distorsiuni în funcþionarea statului de drept, cu efecte nocive
asupra democratismului de principiu al vieþii sociale.
d. Structurile organizaþionale în statul de drept (tendinþe ºi limite
actuale). Subliniem faptul cã într-un stat de drept contemporan, aparatul
administraþiei de stat la toate nivelurile organizaþionale ale societãþii,
precum ºi justiþia, armata, poliþia, serviciile de informaþii, biserica ºi,
corespunzãtor, cadrele care lucreazã în aceste domenii organizaþionale,
prin prevederi constituþionale de rigoare, au, în principiu (de june) o
totalã autonomie faþã de partidele politice ºi li se interzice atitudini
favorizante ideologic în sens partinic, indiferent dacã aceste partide sunt
de guvernãmânt sau sunt în opoziþie. Uneori, în realitatea socialã
nemijlocitã, partidele care deþin puterea influenþeazã ºi chiar acapareazã
posturile superioare de conducere ale acestor structuri organizaþionale
(nu numai la nivel central, ci ºi local), prevãzute prin Constituþie a
îndeplini funcþii comunitare, în vederea servirii intereselor comune ale
tuturor grupurilor sociale care fac parte din comunitatea de stat. Fapt
pentru care, caracterul democratic al statului este, în asemenea cazuri,
afectat în esenþa sa, favorizându-se fenomene de înstrãinare ºi de fetiºism
organizaþional. Ceea ce conduce la pierderea încrederii cetãþenilor faþã
de statul de drept însuºi (ºi în structurile lui organizaþionale cu funcþii
comunitare), chiar ºi în valoarea pluripartidismului în sistemul democratic
de organizare a vieþii sociale, lãsându-le pradã unor iniþiative
manipulatorii ale unor forþe sociale conservatoare ºi extremiste (nu
142

declarate de unii demagogi, ci cu adevãrat de aceastã facturã) care þintesc
spre instaurarea unor regimuri politice exacerbat autoritare, de regulã
angajate pe calea dictaturii ºi totalitarismului procese de involuþie a
democraþiei pe care secolul nostru le-a cunoscut, cu toate consecinþele
lor tragice pentru condiþia umanã.
De aceea, sunt necesare eforturi în direcþia consolidãrii
democratismului organizaþional specific statului de drept, atât din
perspectiva nevoii de a respecta prevederile normative de ordin legislativ
prevãzute constituþional (ºi de întreaga legislaþie care emanã din acest
cod normativ fundamental) într-un astfel de stat ceea ce presupune
atât funcþionarea riguroasã a principiului autonomiei puterilor în stat
(respectiv, legislativã, executivã ºi judecãtoreascã) ºi a principiului
egalitãþii fiecãrui cetãþean în faþa legii (indiferent de poziþia sa în sistemul
organizaþional al societãþii), cât ºi conºtientizarea, prin mijlocire
educativã ºi asimilare de cãtre toþi cetãþenii a valorilor democratice
specifice statului de drept ºi vieþuirii democratice în spaþiul unei libertãþi
corelate cu responsabilitatea socialã ºi istoricã (conºtientizarea de sine
individualã trebuie ridicatã la nivelul conºtientizãrii de sine colective
nu numai grupale ci ºi comunitare).
În direcþia acestei conºtientizãri de sine intervin activ toate
structurile organizaþionale (de la cele politice ºi juridice pânã la cele
culturale ºi religioase). Pentru cã numai prin aceste mijloace are loc un
proces de dezalienare organizaþionalã ºi, respectiv, de convergenþã a
intereselor fundamentale comune ale tuturor membrilor societãþii,
indiferent de deosebirile dintre ei în ce priveºte proprietatea asupra
mijloacelor de producþie, de idealurile de realizare personalã sau de
aspiraþiile de înfãptuire la nivel colectiv. Este de înþeles cã asemenea
posibilitãþi de convergenþã comunitarã slãbesc considerabil dacã
structurile organizaþionale ale statului de drept funcþioneazã deficitar
sau chiar îºi pierd esenþa lor democraticã. Ceea ce conduce la generarea
ºi adâncirea unor stãri conflictuale între diferite grupuri sociale sau
corpuri profesionale ºi între o mare parte a acestora ºi complexul
organizaþional statal procesul democratic de alternanþã la putere (în
stat) a diferitelor organizaþii ºi partide politice realizându-se, în
consecinþã, pe cale nedemocraticã, uneori chiar prin forþã evident cu
efecte dezastruoase pentru însuºi statul de drept ºi, respectiv, pentru
întreaga societate.
O tendinþã tot mai pronunþat manifestã, izvorâtã din spiritul
pragmatic specific societãþilor democratice contemporane ºi aflatã în
concordanþã cu nevoia acutã de eficienþã pe care o reclamã procesul
actual de realizare a condiþiei umane, o constituie creºterea rolului
143

factorului organizaþional (ceea ce exprimã, de fapt, creºterea rolului
factorului subiectiv) în dinamica societãþii. Acest fenomen se produce
pe douã planuri. Pe de o parte, are loc un proces de diversificare ºi
amplificare a modalitãþilor de structurare la nivel organizaþional
(îndeosebi în direcþia apariþiei unei mari diversitãþi de structuri
organizaþionale cu caracter civic sau a unor forme ample de interacþiune
a actualelor structuri organizaþionale, inclusiv a celor cu caracter statal),
iar pe de altã parte, se accentueazã procesul de simplificare administrativ-
birocraticã a întregului complex de structuri organizaþionale existente,
în direcþia restrângerii birocratismului ºi perfecþionãrii mecanismelor
logistice de funcþionare a acestora (în strânsã legãturã cu noile tehnologii
informaþionale ºi a modernizãrii sistemelor comunicaþionale pe care
acestea le influenþeazã nemijlocit).
În contextul actual al sporirii funcþiilor structurilor organizaþionale
în dinamizarea proceselor sociale ºi, mai ales, al promovãrii principiilor
libertãþii individului ºi consolidãrii statului de drept, capãtã o amploare
crescândã structurile organizaþionale cu caracter civic ºi fundaþiile
culturale cu funcþii educaþionale de nivel comunitar. În aceeaºi mãsurã,
sporesc ºi atribuþiile instituþiilor ºi organizaþiilor cu funcþie sau influenþã
sistemicã la nivel statal, din rândul cãrora se evidenþiazã cele politice ºi
juridice care intervin nu numai pe cale normativã, ci ºi prin mijloace
raþionale în procesul de personalizare a individului ºi în creºterea
spiritului de responsabilitate în conceperea ºi practicarea trãirii într-un
spaþiu autentic de libertate ºtiut fiind cã fãrã o reconstrucþie moralã ºi
civicã a mentalitãþii oamenilor nu se poate sconta un spor de eficienþã în
acþiunea ºi iniþiativa acestora în plan economic ºi politic.
Activitatea organizaþionalã, mai ales dacã se repercuteazã la nivelul
sistemului de ansamblu a societãþii, formeazã un tip aparte de acþiune
socialã (mijlocitoare de eficienþã la nivelul celorlalte tipuri de acþiuni
sociale nemijlocite), ce necesitã un nivel înalt de profesionalitate. Ceea
ce incumbã acordarea unei atenþii deosebite pregãtirii specialiºtilor care
lucreazã în domeniul muncii administrative, astfel încât structurile
organizaþionale sã funcþioneze optim ºi cu maximã eficienþã. Lucru cu
atât mai necesar la nivelul structurilor organizaþionale cãrora le revin
atribuþii decizionale la nivel macrosocial.
Existã, însã, ºi pericolul real al substituirii rolurilor între aparatul
administrativ ºi organele de conducere în cadrul diferitelor structuri
organizaþionale ºi, corespunzãtor, tendinþele unor verigi birocratice ale
aparatului administrativ de a prelua atribuþii decizionale ºi manageriale
sau ca organe de conducere ale unor structuri organizaþionale sã piardã
contactul cu membrii grupurilor sau comunitãþilor cãrora le aparþin,
144

limitându-ºi activitatea la îndeplinirea unor sarcini administrative de
rutinã. În asemenea condiþii, apar premisele declanºãrii unor fenomene
de înstrãinare organizaþionalã ºi, implicit, de minimalizare a activitãþii
organizaþionale în sistemul acþional de ansamblu ceea ce poate conduce
la tensiuni ºi antagonisme între structurile organizaþionale ( ºi oricum a
celor investiþi cu funcþie de conducere în cadrul acestora) ºi masa
membrilor grupurilor sau comunitãþilor pe care ele le reprezintã.
Rezultã cã în societãþile democratice contemporane se manifestã
(ºi tinde sã se producã o atare tendinþã) atât un proces de perfecþionare a
activitãþilor administrative, prin simplificarea aparatului funcþionãresc,
cât ºi unul de creºtere a nivelului de competenþã profesionalã a acestui
aparat, ceea ce presupune ºi eliminarea birocratismului sau a tendinþelor
de rutinã ºi de administratizare a activitãþilor decizionale ºi de conducere
la nivelul structurilor organizaþionale.
De aceea, problema care se pune în procesul actual de perfecþionare
a statului de drept este atingerea unui echilibru (desigur, relativ ºi dinamic
) de interese ale tuturor grupurilor sociale, interese care, în planul
sistemului structurilor organizaþionale sã asigure un nivel de convergenþã
funcþionalã a întregului social, astfel încât toate structurile
organizaþionale, atât cele politice (grupale ºi comunitare)cât ºi cele civice
(sau cele de la putere ºi din opoziþie), sã participe la viaþa socialã în
spiritul unei conlucrãri democratice, inclusiv în ce priveºte alternanþa la
putere ºi participarea la actul decizional, în funcþie de interesele comune
ale membrilor comunitãþii de stat.
145

VII
IDEAL ªI NORMÃ ÎN ACÞIUNEA SOCIALÃ
1. Structura complexului sistemic

existenþã socialã-conºtiinþã socialã
Raportul dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã se manifestã

ca un sistem complex de determinãri între reflectat ºi reflectant.
Reflectarea structurilor vieþii materiale a oamenilor în stãri de spirit,
idei ºi concepþii cu privire la naturã, societate ºi om, ºi transpunerea în
plan practic (obiectivarea materialã) a tuturor acestor produse ale vieþii
spirituale se înfãptuiesc prin intermediul unui eºafodaj complex de
medieri organizaþionale (de facturã suprastructuralã), astfel încât, între
domeniul vieþii materiale ºi domeniul vieþii spirituale a oamenilor,
respectiv, între existenþã ºi conºtiinþã ºi între ideal ºi faptã, se instituie
raporturi de determinare mijlocitã ºi biunivocã.
Privite din perspectiva sistemului de ansamblu al societãþii,
existenþa ºi conºtiinþa socialã ne apar la rândul lor ca domenii complexe,
structurate din subdomenii ºi niveluri ordonate ierarhic, în
intercondiþionare cauzalã ºi funcþionalã unele cu altele. Astfel, în
alcãtuirea structurii domeniului existenþei sociale se cuprind,
supraordonate determinist-cauzal, urmãtoarele niveluri de raporturi
sociale: raporturile oamenilor cu natura (infrastructura societãþii), din
exercitarea cãrora rezultã subdomeniul forþelor de producþie ale societãþii
(la rândul sãu, etajat în mai multe niveluri: mijloacele de producþie,
respectiv obiectele ºi uneltele de producþie; forþa de muncã a oamenilor,
respectiv, energia, disponibilitãþile creative ºi capacitatea productivã a
oamenilor); raporturile dintre oameni, din ansamblul cãrora relaþiile de
producþie, de proprietate, de repartiþie ºi de schimb (structura economicã
a societãþii) au funcþie determinantã în profilarea fizionomiei sistemului
de ansamblu al societãþii, de ele depinzând hotãrâtor toate celelalte
niveluri ale raporturilor sociale care þin de structura grupalã ºi comunitarã
a societãþii, precum ºi subdomeniile supraordonate ale suprastructurii
146

(instituþionale ºi spirituale) a societãþii. Forþele de producþie ºi relaþiile
de producþie, luate separat din ansamblul raporturilor materiale ale
oamenilor, raporturi care formeazã domeniul hotãrâtor al existenþei lor
sociale, alcãtuiesc subsistemul modului de producþie (al bunurilor,
valorilor ºi mijloacelor de producere a acestora) una din condiþiile
vieþii materiale cu rol determinant în structurarea ºi dinamica întregului
sistem al vieþii sociale.
În alcãtuirea structurii domeniului conºtiinþei sociale se cuprind,
ordonate pe niveluri: conºtiinþa socialã nemijlocitã (viaþa psihicã
colectivã, cunoaºterea comunã ºi empiricã); conºtiinþa socialã mijlocitã
(conºtiinþa ºi cunoaºterea sistematicã), din sfera cãreia fac parte
cunoaºterea ºtiinþificã (dispusã într-un evantai foarte complex de
discipline ºtiinþifice), diverse forme axiologice ale conºtiinþei sociale
(politicã, juridicã, moralã, religioasã, artisticã, filozoficã). În structura
pe verticalã a conºtiinþei sociale se etajeazã, astfel, procese afective ºi
voliþionale, mentalitãþi ºi convingeri, diverse tipuri de raþionalitate
(ºtiinþificã ºi axiologicã), concepþii ºi sisteme teoretice (cu valoare
explicativã ºi previzionalã), aspiraþii, scopuri ºi idealuri (cu încãrcãturã
nomologicã, axiologicã ºi strategicã).
Un loc aparte în macrosistemul existenþã socialã-conºtiinþã socialã
îl are suprastructura societãþii. Ea cuprinde un subdomeniu care are
statut ºi funcþii existenþiale (nivelul structurilor organizaþionale ale
societãþii asociaþii, organizaþii, instituþii ºi sisteme instituþionale) ºi un
subdomeniu care are statut ºi funcþie reflectorie (formele axiologice ale
conºtiinþei sociale). Suprastructura este, aºadar, un domeniu a cãrui sferã
cuprinde atât subdomenii care þin de ansamblul existenþei sociale, cât ºi
subdomenii care þin de ansamblul conºtiinþei sociale. Structurile
organizaþionale, având valoare de mijloc de acþiune al grupurilor sociale
ºi al comunitãþilor umane, instrument de obiectivare a ideilor ºi
concepþiilor, a scopurilor ºi idealurilor lor sociale, la fel ca orice alt
mijloc sau instrument de acþiune productivã, aparþin domeniului obiectual
al vieþii sociale, se manifestã ca un nivel structural obiectiv al sistemului
social pe care oamenii îl constituie spontan sau conºtient, liber sau din
necesitate, dar care, odatã structurat, se comportã legic, ei raportându-se
la acest nivel socio-structural ca la un domeniu de obiectivitate.
Structurile organizaþionale funcþioneazã pe baza unor prevederi
normative, a unui ansamblu de reguli de comportament ºi de cooperare
acþionalã, care sunt stabilite pe temeiul unor principii (de comportare ºi
de acþiune eficientã a oamenilor) ºi au caracter de lege (având funcþie
stimulativã sau coercitivã, operând prin permisiuni, obligaþii ºi interdicþii,
întemeiate nomologic ºi motivate axiologic ºi teleologic).
147

Normele au, deci, o dublã determinare ºi funcþionalitate: pe de o
parte, au o încãrcãturã axiologicã, obiectiveazã valori ºi, ca atare, exprimã
în formã cristalizatã aspiraþii ºi idealuri în raport cu care se instituie
judecãþi de valoare (aprecieri), iar pe de altã parte, au o funcþie
organizaþionalã, mijlocesc funcþionarea la nivel de eficienþã a structurilor
organizaþionale care obiectiveazã aceste idealuri ºi aspiraþii în acþiuni
practice eficiente (ale grupurilor sociale sau comunitãþilor umane cãrora
le aparþin respectivele structuri organizaþionale).
Relaþiile dintre idealuri ºi norme au, astfel, o funcþionalitate
deosebitã în dialectica raporturilor dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa
socialã a oamenilor, idealurile fiind chintesenþa vieþii spirituale a acestora,
iar normele fiind condiþia primarã de instituire formalã ºi de optimizare
a funcþionalitãþii structurilor organizaþionale (în activitatea lor de
mijlocire eficientã a activitãþilor practice ale oamenilor) la nivelul tuturor
domeniilor vieþii sociale. Idealurile sunt expresia concentratã a
raþionalitãþii sociale (constituite pe cale empiricã sau prin procedee
teoretice), iar normele sunt o prelungire a acestei raþionalitãþi la nivelul
structurilor organizaþionale, care la rândul lor mijlocesc obiectivarea
practicã a idealurilor (în activitãþi transformatoare eficiente ale oamenilor,
întemeiate pe raþionalitãþi de naturã teoreticã ºi axiologicã).
Analiza corelativitãþii idealurilor ºi normelor oferã, de aceea,
posibilitatea dezvãluirii esenþei determinismului vieþii sociale, a
mecanismului raporturilor dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã
a oamenilor.
2. Ideal ºi realizare umanã

a. Conceptul de ideal. Idealurile sunt modalitãþi specifice ale
oamenilor de a se proiecta în viitor, de a se situa în domeniul unor structuri
ºi relaþii posibile. Din evantaiul de posibilitãþi care li se dezvãluie, oamenii
aleg ºi îºi fixeazã ca ideal de realizare domeniul de posibilitate care
corespunde cel mai potrivit intereselor lor fundamentale, individuale ºi
colective, imediate ºi de perspectivã.
Presupunând o sintezã selectivã a aspiraþiilor ºi scopurilor în raport
nu numai cu legitatea obiectivã (în mãsura în care este surprinsã în plan
cognitiv), ci ºi în raport cu gradele de eficienþã pe care oamenii le
estimeazã din perspectivã psihologicã ºi axiologicã, idealurile sunt,
aºadar, expresia unei proiecþii subiective a oamenilor asupra realizãrii
lor obiective viitoare).
Odatã fixate, idealurile orienteazã comportamentul agenþilor
acþiunii sociale, le stimuleazã creativitatea ºi le mijloceºte angajarea
conºtientã în direcþia realizãrii lor personale ºi colective.
148

Existã o tipologie complexã a idealurilor umane, structuratã în
raport cu domeniile de realizare a oamenilor, cu tipurile de activitate
socialã prin care ei se realizeazã în calitate de agenþi ai propriei lor istorii.
Se pot distinge, în aceastã perspectivã, idealuri individuale de realizare
a omului ca personalitate ºi idealuri colective de realizare a lor la
nivel de grup social ºi de comunitate umanã. În raport cu tipurile de
activitate socialã, se pot distinge idealuri sociale de realizare economicã,
politicã, juridicã, moralã, artisticã, ºtiinþificã toate aceste tipuri de ideal
vizând o înfãptuire practicã nemijlocitã, cucerirea unor orizonturi sau
grade superioare de viaþã materialã ºi spiritualã.
Fiind raportate la o gamã largã de interese ºi aspiraþii, de scopuri
ºi valori, idealurile sunt totodatã centrate în jurul principiilor umanismului
ºi raþionalismului.
b. Condiþii de înfãptuire sau de ratare a idealurilor. În funcþie de
natura intereselor pe care le reflectã ºi de condiþiile obiective sau
subiective care le potenþeazã instituirea, idealurile pot fi înfãptuite sau
ratate, pot stimula atitudinea ºi comportamentul activ al oamenilor în
direcþia realizãrii condiþiei lor umane sau pot deveni frânã a procesului
de realizare ºi chiar un factor de accentuare a fenomenului de înstrãinare
ºi degradare umanã.
Printre condiþiile de înfãptuire a idealurilor amintim, mai importante,
urmãtoarele: a) corelarea idealurilor individuale cu cele colective,
adecvarea intereselor personale la cele ale grupului sau comunitãþii în
care se integreazã individul* fapt care provoacã accentuarea procesului
de dezalienare umanã ºi apariþia unor trãsãturi morale noi, cum sunt:
responsabilitatea socialã, integrarea socialã (în direcþia dãruirii individului
pentru înfãptuirea idealurilor colective); b) solidaritatea întemeierii
teoretice, fundamentarea idealurilor pe ample demersuri postdictice
(explicaþii) ºi predictice (previziuni), pe riguroase cercetãri prospective
prognozele fiind, totdeauna, un domeniu de anticipare teoreticã a gradului
de adecvare a idealurilor la aria necesitãþii ºi, ca atare, un temei al selecþiei
variantelor posibile ale viitorului (în raport cu care se pot elabora strategii
acþionale eficiente de realizare a idealurilor); c) odatã cu elaborarea unor
programe ºi planuri eficiente de acþiune sunt necesare instituiri sau
perfecþionãri în domeniul structurilor organizaþionale în vederea mijlocirii
ºi sprijinirii realizãrii individuale ºi colective a membrilor grupurilor sau
comunitãþilor umane cãrora le aparþin aceste structuri.
* În contextul în care idealurile colective nu împiedicã ci, stimuleazã idealurile de
realizare individualã, în condiþii de iniþiativã ºi competenþã personalã, de libertate în
corelaþie cu responsabilitatea ºi aportul social al individului.
149

Alãturi de factorii care condiþioneazã înfãptuirea idealurilor,
în societate acþioneazã ºi factori care le împiedicã realizarea. Dintre
aceºtia amintim: a) neconcordanþa idealurilor individuale cu cele
colective sau invers exacerbarea intereselor individuale în fixarea
idealurilor (pierderea simþului responsabilitãþii sociale) sau
supraevaluarea intereselor colective ºi subevaluarea celor individuale
în fixarea idealurilor grupale sau comunitare** fapt care provoacã
accentuarea unor fenomene de înstrãinare, a unor trãsãturi morale
retrograde, ca indiferentismul social, individualismul, egoismul sau
colectivismul opac la nevoile individului etc.; b) lipsa de întemeiere
teoreticã, generatã de empirism sau ignoranþã, fapt care priveazã
idealurile de motivaþia nomologicã prealabilã ºi conduce la o apreciere
inadecvatã a posibilitãþilor de înfãptuire a acestora ºi la
supraaprecierea sau subaprecierea condiþiilor subiective ºi, respectiv,
a celor obiective de atingere a þelurilor transpuse la nivel de ideal; c)
disfuncþionalitatea sistemului organizaþional investit cu atributul de
a mijloci eficienþa acþiunilor de realizare a idealurilor (incapacitatea
acestora de a organiza, programa ºi conduce la nivel optim acþiunile
practice de obiectivare a idealurilor individuale sau ale colectivitãþilor
cãrora le aparþin).
c. Realizarea ºi nerealizarea idealurilor în societãþile
democratice contemporane. Nerealizarea idealurilor determinatã
de fixarea lor greºitã (în condiþiile insuficientei întemeieri
nomologice, psihologice, axiologice), de lipsa de eficienþã a acþiunilor
de obiectivare a acestora, de suprapunerea unor scopuri diferite (ale
unor grupuri sociale cu interese fundamentale opuse), de necorelarea
intereselor individuale cu cele colective în fixarea lor conduce la
instaurarea sentimentului ratãrii. Acest sentiment are, putem spune,
caracter generic în societãþile nedemocratice, îndeosebi în etapa
actualã ºi se manifestã nu numai la nivelul psihologiei individuale,
ci ºi la nivelul psihologiei colective. Din aceastã cauzã, se manifestã
tot mai des (ºi în societãþile democratice marcate de disfuncþionalitãþi
ºi carenþe de naturã organizaþionalã) fenomenul aproape endemic al
crizei de ideal crizã care a cuprins, cu precãdere, generaþiile tinere,
dar ºi pãturi ale populaþiei adulte sau de vârsta a treia, dezarmate
**Acest fel de neconcordanþã este tipicã în societãþile nedemocratice, în care forþele
sociale conservatoare fixeazã idealuri comunitare în funcþie de interesele lor proprii de
grup (iar în cadrul acestora prevaleazã interesele personale), neþinându-se seama de
interesele celorlalte grupuri sociale ale comunitãþii (iar dacã interesele sunt exclusiv
personale nu sunt luate în consideraþie nici mãcar interesele generale ale grupului din
care face parte individul ºi cu atât mai puþin interesele comunitare).
150

valoric în condiþiile unui accentuat proces de înstrãinare economicã,
politicã ºi moralã.
În epoca noastrã, idealurile sociale prezintã o mare diversitate
de conþinut ºi funcþionalitate. Având caracter axiologic ºi, în
consecinþã, fiind întemeiate pe sisteme de valori ºi motivaþii
psihosociale diferite, idealurile diferitelor grupuri sociale nu se
armonizeazã, uneori chiar se exclud generându-se, o datã cu
sentimentul ratãrii, o stare de confuzie valoricã ºi psihologicã, un
proces de neadaptare, de pasivitate ºi retragere acþionalã sau de
violenþã ºi urã, toate aceste manifestãri atitudinale marcând, de fapt,
un proces continuu de înstrãinare, de depersonalizare umanã ºi, în
cele din urmã, o accentuare a fenomenelor de crizã de ideal ºi de
speranþã în realizarea umanã autenticã în lumea actualã.
Contracararea fenomenelor de crizã de ideal, de valori în
general, presupune un proces de eficientizare a mecanismelor de
funcþionare a structurilor organizaþionale specifice societãþilor
democratice, coroborat cu un proces educaþional la fel de eficient de
reconstrucþie spiritualã ºi moralã, de naturã sã conducã la un model
de comuniune de ideal ºi de realizare colectivã, în care diferenþierea
ºi particularizarea speranþelor de înfãptuire individualã sã atingã
cote superioare de obiectivare.
Dialectica procesului de realizare umanã exclude în principiu
omogenizarea de tip holist a idealurilor umane, eliminarea diversitãþii
ºi inegalitãþii în materie de opþiune valoricã, izvorâte din deosebirile
naturale, psihice ºi teleologice dintre oameni într-o societate
democraticã ce promoveazã libertatea ºi drepturile de înfãptuire a
individului în funcþie de înzestrarea spiritualã ºi iniþiativa sau
disponibilitãþile fiecãruia.
Ceea ce înseamnã cã, în mod obiectiv ºi premeditat, democraþia
nu-ºi propune anularea caracterului contradictoriu al procesului de
realizare ºi nici inegalitãþile dintre oameni în materie de înfãptuire în
funcþie de competenþã, aport social, spirit creativ ºi asumare de risc,
deci, de responsabilitate.
3. Norme ºi idealuri
a. Normã ºi sistem normativ. În calitatea ei de regulã de comportament
sau de acþiune, de organizare sau de convieþuire socialã, norma acoperã
totdeauna un evantai valoric, cristalizeazã într-o formã concentratã aspiraþii
ºi idealuri colective ale oamenilor, având funcþia de a eficientiza eforturile
creatoare ale acestora, raporturile lor cu mediul natural ºi social.
151

Fiind prezente în formã primitivã ºi la nivelul relaþiilor informale,
în activitatea grupurilor umane neconstituite organizaþional, normele
intervin îndeosebi în reglementarea raporturilor umane cu caracter
formal în activitatea grupurilor care dispun de structuri
organizaþionale ºi desfãºoarã activitãþi instituþionalizate. În funcþie de
gradul de omogenitate al intereselor comune ale grupurilor sociale
formale ºi de nivelul de constituire ºi evoluþie a structurilor lor
organizaþionale, normele sunt grupate sistemic în coduri ºi sisteme
normative. Acestea, o datã instituite (prin tradiþie sau alcãtuire liberã,
dar totdeauna din necesitate), devin obligatorii pentru toþi membrii
grupului, indiferent de natura intereselor ºi nãzuinþelor acestora, având
atributul obiectivitãþii ºi caracter legic.
Normele exprimã aspiraþii valorice ºi idealuri individuale numai
în mãsura în care ele coincid cu aspiraþiile valorice ºi idealurile
colective, se detaºeazã de subiectivitate dobândind valenþe axiologice
cu caracter obiectiv. Normele au, deci, rolul de a corela interesele
individuale cu cele colective, de a integra orizontul valoric al
individului în orizontul valoric colectiv, rol care se exercitã prin
intermediul structurilor organizaþionale ale grupului sau colectivitãþii
în care ele au putere de acþiune. Indivizii care încalcã spontan sau
conºtient normele, fie cã le acceptã, fie cã nu le acceptã, suportã
consecinþele procesului de obiectivare a acestora de cãtre structurile
organizaþionale ale grupului din care fac parte, astfel încât, pentru
individ, normele au funcþie stimulativã (în cazul în care interesele ºi
idealurile individului coincid cu cele ale grupului) sau coercitivã (în
cazul în care interesele ºi idealurile individului nu coincid sau se
opun celor ale grupului).
În funcþie de diversitatea domeniilor acþiunii sociale, de
varietatea raporturilor umane, în primul rând a celor dintre oameni
ºi naturã sau societate, se poate desprinde o tipologie complexã de
norme, din ansamblul cãreia menþionãm mai importante urmãtoa-
rele domenii:
a) norme cu caracter acþional în raporturile omului cu natura:
de ordin tehnologic (structurate în sisteme de procedee ºi
tehnici acþionale aplicabile în diverse domenii ale producþiei materiale
sau spirituale);
de ordin ecologic (structurate în diverse metode ºi tehnici de
acþiune la nivel ecosistemic, în raport cu particularitãþile actuale ale
impactului tehnico-ºtiinþific ale omului cu natura);
b) norme cu caracter acþional în raporturile oamenilor cu societatea:
de ordin administrativ ºi de organizare (a muncii ºi întreprinderilor);
152

de ordin economic (de cooperare ºi de schimb, de reglementare
eficientã a activitãþilor financiare);
de ordin societar (de construcþie economicã ºi socialã, decizionale
ºi de conducere a proceselor economice ºi sociale);
c) norme (reguli sau principii) de cunoaºtere ºi de gândire
corectã (logice) structurate în metode sau principii de construcþie
ºi creaþie teoreticã, sistematizate în metodologii ale tuturor domeniilor
ºtiinþei contemporane;
d) norme care privesc raporturile dintre individ ºi colectivitate,
dintre comunitãþi umane, grupuri ºi categorii sociale (norme care
vizeazã comportamentul oamenilor în viaþa lor colectivã, modul de
convieþuire socialã în raport cu structurile civilizaþiei materiale ºi
spirituale ale epocii):
norme (principii sau reguli) morale;
norme (sau principii) politice;
norme (reguli sau legi) juridice;
norme (reguli) de conduitã civico-estetice (de comportare
civilizatã) între oameni (în funcþie de vârstã, sex, ierarhie ºi competenþã
organizaþionalã etc.);
e) norme care privesc mecanismul de funcþionare a structurilor
organizaþionale (ale organizaþiilor ºi instituþiilor sociale cu caracter
politic, juridic, de învãþãmânt ºi culturã, de creaþie artisticã, de cercetare
ºtiinþificã, de cult, militare, de ocrotire a sãnãtãþii, profesionale ºi
obºteºti etc.).
Aceastã tipologie complexã se poate reduce la trei domenii generale
de norme: acþionale (a, b, c), comportamentale (d) ºi organizaþionale (e).
Primul domeniu cuprinde un complex de tehnologii acþionale în raporturile
practice ºi teoretice ale oamenilor cu natura ºi societatea, având aceiaºi
valoare ºi grad de eficienþã pentru toþi membrii societãþii (cu anumite
excepþii în ce priveºte normele economice ºi societare), independent de
stratificarea grupalã a acesteia. Celelalte domenii (normele
comportamentale ºi organizaþionale cu anumite excepþii în privinþa
statutelor normative ale unor organizaþii profesionale) se referã la
raporturile dintre comunitãþi umane sau grupuri sociale, sau dintre indivizi
în cadrul acestora, particularitatea lor constând în faptul cã (exceptând
anumite aspecte ale normelor civico-estetice) au caracter contradictoriu.
În raporturile opoziþionale dintre ele, grupurile ºi categoriile sociale, prin
intermediul structurilor lor organizaþionale, se servesc de codurile ºi
sistemele normative ale acestora. De aceea, inserþia axiologicã specificã
normelor are în vedere, pe lângã codurile normative de nivel comunitar
(care reglementeazã relaþiile dintre individ ºi comunitate) ºi codurile
153

normative care intervin în relaþiile grupale, în raport cu aceste douã niveluri
ale normativitãþii punându-se, deopotrivã ºi nemijlocit, problema
raporturilor dintre norme ºi valori problemã fundamentalã a oricãrei
teorii generale a normelor.
O astfel de teorie ar avea ca obiectiv stabilirea unor criterii generale
de eficienþã a funcþionalitãþii normelor la toate nivelurile vieþii sociale,
ea având deci rolul de metateorie pentru toate disciplinele cu caracter
sau implicaþie normativã.
b. Idealuri ºi structuri organizaþionale în procesul instituirii ºi
devenirii sistemelor normative. Normele conferã caracter formal
structurilor organizaþionale, mijlocesc instituþionalizarea acestora. La
rândul lor, structurile organizaþionale au rolul de a mijloci obiectivarea
normelor ºi, ca atare, de a oferi eficienþã practicã sistemului de valori ºi
idealuri pe care le exprimã nemijlocit normele. Prin intermediul
structurilor organizaþionale, în funcþie de interesele lor comunitare ºi de
grup, oamenii creeazã ºi perfecþioneazã sistemele normative, controleazã
respectarea lor în activitatea ºi comportarea tuturor membrilor grupului
sau comunitãþii*.
Obiectivând normele, structurile organizaþionale condiþioneazã
eficient realizarea idealurilor grupurilor sau categoriilor sociale
cãrora le aparþin. Se înfãptuiesc idealurile grupurilor sociale care
dispun de structuri organizaþionale puternice (organizaþii ºi instituþii
în primul rând politice, de natura acestora fiind dependente ºi
celelalte tipuri de structuri organizaþionale) ºi întâmpinã dificultãþi
de realizare (de netrecut uneori) idealurile categoriilor sociale care
nu dispun de astfel de structuri (în primul rând de instituþii sociale).
De aceea, grupurile sociale aflate în opoziþie, pentru a-ºi realiza
* Fac excepþie de la acest mecanism de determinare organizaþionalã, normele morale;
între idealuri, valori ºi norme morale nu se interpun structuri organizaþionale. Rolul
acestor structuri în obiectivarea ºi controlul exercitãrii normelor morale este îndeplinit
de opinia publicã instanþã care apreciazã comportarea moralã a oamenilor ºi sancþioneazã
(aprobativ sau dezaprobativ) respectarea sau încãlcarea acestora. Cu toate acestea, nici
în cazul normativitãþii morale nu se face total abstracþie de acþiunea determinatoare a
structurilor organizaþionale (îndeosebi a celor cu caracter politic ºi juridic). Astfel, aceste
structuri intervin activ în codificarea normelor morale ºi în elaborarea unor sisteme de
norme morale, astfel încât acestea sã oglindeascã cât mai deplin trãsãturile ºi principiile
specifice orizontului (tablei) valorilor morale ale epocii, ale etapei actuale a progresului
istoric. Structurile organizaþionale (politice ºi juridice) desfãºoarã, de asemenea, un amplu
proces formativ, de educaþie moralã, astfel încât membrii grupurilor sociale cãrora le
aparþin sã se poatã ridica la nivelul unui comportament moral liber (libertatea moralã
presupunând respectarea din convingere, dintr-un imbold lãuntric ºi nu din constrângere,
a normelor morale).
154

idealurile proprii, trebuie sã-ºi construiascã structuri organizaþionale
proprii**, de naturã sã punã în aplicare sisteme normative în care sã se
obiectiveze eficient tablele lor valorice, în concordanþã cu orizonturile
de ideal pe care ºi le-au fixat ca obiectiv al acþiunii lor practice.
Raporturile dintre idealuri ºi acþiunea normatã a structurilor
organizaþionale nu se instituie liniar ºi mecanic, între activitatea
instituþionalã la nivel macrosocial ºi dinamica idealurilor umane
intervenind totdeauna, concret, procese contradictorii.
Astfel, dacã structurile organizaþionale aparþin unor forþe sociale
conservatoare, încãlcarea normelor impuse de aceste structuri devine un
criteriu de eficienþã în fixarea idealurilor categoriilor sociale oprimate
cãrora li se refuzã emanciparea. Nonconformismul organizaþional ºi
normativ se manifestã în aceste condiþii ca atitudine axiologicã ºi acþiune
pozitivã, înnoitoare, ca o condiþie de înfãptuire a idealurilor lor de
realizare (socialã ºi umanã).
În condiþiile în care structurile organizaþionale corespund þelurilor
grupurilor sociale angajate în procesul schimbãrii structurale a societãþii
modelul concordanþei dintre norme ºi idealuri la nivel macrosocial
oferindu-l (în perioada actualã în þara noastrã) societatea capitalistã,
cãreia îi este specific statul de drept , apãrarea normelor pe care acest
stat le inspirã ºi le obiectiveazã, încadrarea acþionalã ºi
comportamentalã în sistemul de norme specific acestui tip de stat devine
o condiþie a înfãptuirii idealurilor fundamentale ale acestor grupuri.
Într-o societate de acest tip, încãlcarea normelor devine un criteriu de
ineficienþã socialã ºi, ca atare, priveazã de realizare personalã pe
individul care se angajeazã într-o acþiune antinormativã, prilejuindu-i
datoritã rezistenþei întâmpinate obiectiv din partea structurilor
organizaþionale ale statului instaurarea unui sentiment de ratare,
** Uneori, construirea de cãtre grupurile sociale aflate în opoziþie a unor structuri
organizaþionale proprii, de naturã sã punã în practicã sistemele lor normative la scara
întregului sistem social, presupune reaºezarea (sau chiar rãsturnarea) structurilor
organizaþionale ale grupurilor sociale aflate la putere ºi instaurarea unei puteri în care sã
aibã posibilitate de obiectivare propriile lor structuri organizaþionale. Un asemenea fenomen
de discontinuitate organizaþionalã (care semnificã ºi înlocuirea radicalã a sistemelor
normative), din care sã rezulte constituirea unui context normativ-organizaþional capabil
sã contribuie la realizarea idealurilor sociale ale categoriilor sociale asuprite (idealuri aflate
în concordanþã cu tendinþele obiective ale progresului social), îl reprezintã procesul
revoluþionar actual de tranziþie de la totalitarism la democraþie (de la socialismul de tip
holist la capitalismul de tip umanist), primul sãu obiectiv constituindu-l dupã cum se
impune cu necesitate înlãturarea aparatului de stat socialist, de dictaturã, ºi construirea
unui aparat de stat nou, democratic, prin intermediul cãruia sã se instituie un nou complex
organizaþional, un nou nivel de normativitate.
155

antrenându-l (inevitabil) pe fãgaºul crizei de ideal (crizã motivatã,
evident, de faptul cã aspiraþiile individului sunt contrare aspiraþiilor
colective, sensului obiectiv al devenirii sociale).
Aºadar, în orânduirile în care idealurile tuturor membrilor
societãþii corespund conþinuturilor valorice ale normelor pe care le
exprimã ºi obiectiveazã structurile organizaþionale ale acestor societãþi,
se instituie condiþii obiective ºi subiective ale unui permanent proces
de realizare umanã.
d) Caracterul complex ºi contradictoriu al instituirilor normative.
Societatea, îndeosebi cea democraticã actualã, cunoaºte un puternic
dinamism în toate domeniile vieþii sociale, inclusiv la nivelul structurilor
organizaþionale ºi al modelelor de idealuri care cãlãuzesc acþiunea
oamenilor. Drept urmare, se manifestã o dialecticã accentuatã ºi în
domeniul normativitãþii la toate nivelurile ei de obiectivare ( acþional,
organizaþional, comportamental).
Întregul proces de construcþie ºi reconstrucþie normativã este
motivat de dinamismul, uneori spectaculos de accelerat, al opþiunilor
valorice, fapt ce conduce la o permanentã reaºezare a straturilor valorice
în tablele de valori ºi, în aceiaºi mãsurã la schimbarea conþinuturilor
unor valori tradiþionale (morale, politice, juridice, estetice, filosofice).
De exemplu, dobândesc astãzi o pondere crescândã valorile cu
deschidere ontologicã, laicã ºi nu numai religioasã sau misticã; sunt
reconsiderate valorile de ordin acþional ºi cele raþional-pozitive, în
direcþia unei sinteze superioare între raþionalism ºi umanism, între
valorile nomologice ºi cele deontice; valorile politice ºi juridice au
din ce în ce mai pronunþat (de fapt, ar trebui sã aibã) o întemeiere
moralã; valorile estetice ºi cele etice cunosc un proces adâncit de
interferenþã, ºi de penetrare a celor ºtiinþifice ºi tehnice; valorile
economice, tradiþional preponderent marcate de un anume pragmatism,
sunt treptat supuse unei condiþionãri supranaþionale în contextul noilor
raporturi internaþionale specifice procesului actual de integrare
regionalã ºi chiar de mondializare; valorile tehnice ºi tehnologice, date
fiind consecinþele ecologice nocive pe care le au în contextele actuale
ale impactului omului cu natura ºi cu el însuºi, sunt supuse unui mai
atent proces de judecare criticã ºi de corectare din raþiuni antropologice
de nivel global; dobândesc o mai accentualã pondere valorile artistice
ºi, dintre acestea, sunt mai atent avute în vedere cele din spaþiul
urbanismului ºi peisagisticii; li se rezervã o importanþã crescândã
valorilor ecologice; sunt luate în consideraþie cote superioare de
echilibru între valorile mijloc ºi valorile scop, aflându-se în restrângere,
în sistemele actuale de valori, mercantilismul, pragmatismul îngust ºi
156

exacerbat limitativ în materie de realizare umanã (fiind generatoare de
unidimensionalizare ºi alienare valoricã, cu efecte depersonalizatorii
ºi de însingurare a individului) etc.
Pe temeiul tuturor acestor mutaþii valorice sunt mereu în
dezechilibru strategiile oamenilor (la nivel individual ºi colectiv) de fixare
a scopurilor ºi idealurilor lor de realizare. Fapt ce comportã o neîntreruptã
ºi mereu neîncheiatã activitate de construcþie ºi reconstrucþie normativã
oglinditã nu numai în direcþia eliminãrii sau reconsiderãrii unor
prevederi normative care s-au învechit, ci ºi în iniþierea unor noi instituiri
normative, care sã surprindã evantaiul noilor opþiuni valorice ºi a
idealurilor de realizare ale noilor generaþii sau ale generaþiilor mature
care ºi-au reconsiderat stilul de viaþã ºi orizonturile de aºteptare la nivelul
condiþiei lor existenþiale.
Acest proces de reconstrucþie normativã este cu atât mai necesar
în contextul parcurgerii unor etape de tranziþie de la societãþi marcate
anterior de totalitarism la societãþi democratice, acestea din urmã, aflate,
la rândul lor, într-un proces de adânci prefaceri structurale în epoca
actualã. Creaþia în ordinea normativã are în vedere toate tipurile de coduri
normative (acþionale, comportamentale, organizaþionale, ecologice),
situate la toate nivelurile sferelor lor de competenþã (comunitarã ºi
grupalã, macrosocialã ºi microsocialã). Perfecþionarea normativã se
impune la nivel constituþional ºi legislativ, la nivelul statutelor de
funcþionare ale tuturor structurilor organizaþionale, în ordinea juridicã
ºi politicã a vieþii sociale, la nivelul tehnologiilor de producþie materialã
ºi de creaþie valoricã, al metodologiilor de cunoaºtere ºi de gândire logicã
(ce se caracterizeazã printr-o tot mai pronunþatã corelaþie între valorile
nomologice ºi valorile deontice de adevãr) ºi, nu mai puþin, la nivelul
normelor de comportare (civicã ºi moralã).
Din toate aceste puncte de vedere, activitatea normativã se
dovedeºte a fi de cea mai mare însemnãtate în complexul social acþional
contemporan ºi, deopotrivã, se argumenteazã nocivitatea, în raport cu
strategiile actuale ale dezvoltãrii, a conservatorismului normativ, a
lâncezelii ºi lipsei de competenþã în materie de creaþie ºi adaptare
normativã (þinând seama de mutaþiile rapide care au loc astãzi în tablele
de valori ºi în reconsiderarea idealurilor de realizare umanã).
*
Contrar unor interpretãri sociologice ºi politologice mai vechi
sau mai noi, constituite pe temeiul unor poziþii teoretice defetiste ºi
pesimiste, idealurile ºi normele nu se exclud principial, ci se aflã
157

permanent în raporturi de unitate contradictorie. Deºi idealurile au
totdeauna tendinþa de a depãºi cadrul normativ existent (devenit uneori
prea strâmt pentru a stimula orizonturi de ideal mai noi), ele (normele)
oglindesc anumite idealuri ºi oferã cadrul eficient (mijlocesc procesul)
de realizare a acestora. De aceea, pentru a se înfãptui, idealurile reclamã
instituirea unor sisteme normative adecvate, a unor reguli eficiente de
organizare acþionalã ºi de comportare umanã, fãrã de care ele n-ar depãºi
nivelul potenþei ºi nu ar trece în act. Idealul devine, astfel, un scop al
normativitãþii, iar libertatea de alegere (ºi de înfãptuire) a idealurilor
devine o condiþie a instituirilor normative, presupune o dependenþã
nemijlocitã de sistemele de norme.
Ca atare, printre criteriile de eficienþã ale procesului de fixare a
idealurilor (în condiþiile în care se are în vedere ºi înfãptuirea lor
practicã), un loc de seamã îl ocupã ºi activitatea de instituire normativã
(în funcþie de caracterul adecvat sau inadecvat al normelor în raport
cu tendinþele obiective ale progresului , aceastã instituire însemnând
fie înlãturarea normelor existente ºi construirea altora, fie acceptarea
normelor existente, consolidarea ºi perfecþionarea lor permanentã în
raport cu dinamica ºi înfãptuirea idealurilor individuale ºi colective
ale oamenilor).
158

VIII
ªTIINÞÃ ªI TELEOLOGIE ÎN CONSTRUCÞIA

VIITORULUI
1. Previziune ºi scop în cunoaºterea viitorului

Conºtiinþa de demiurg a omului contemporan, încrederea în
capacitatea sa de a dirija viitorul este o consecinþã directã a procesului
de scientizare a acþiunilor sociale pe care o determinã actuala revoluþie
informaþionalã. Posibilitãþile de prospectare a viitorului ºi de
întemeiere ºtiinþificã a strategiilor de acþiune pe care le mijlocesc
progresele ºtiinþei în epoca noastrã, mijloacele tehnice ºi procedeele
tehnologice actuale, precum ºi succesele spectaculare dobândite în
domeniul strategiilor prospecþionale (tehnologia scenariilor ºi efectele
cu caracter operaþional pe care le oferã astãzi tehnicile informaþionale)
au acreditat ideea cã ºtiinþa contemporanã dispune de toate
posibilitãþile pentru a dirija acþiunile sociale în concordanþã cu
legitãþile ºi direcþiile majore ale progresului în care oamenii sperã în
procesul realizãrii lor de sine.
Existã în acest sens, începând din deceniul al ºaptelea, o bogatã
literaturã viitorologicã, un evantai larg de modele asupra viitorului care
se oferã pentru a fi luate drept cãlãuzã strategicã de cãtre factorii
macroorganizaþionali ai societãþilor contemporane. Rapoartele Clubului
de la Roma ºi, înainte de acestea, propunerile de strategie acþionalã
avansate de un colectiv de autori în frunte cu Richta Radovan în lucrarea
Civilizaþia la rãscruce, prezumþiile lui Alvin Toffler din ªocul viitorului
ºi, nu mai puþin, sugestivele reflecþii ale lui Marshall McLuhan din
Galaxia Gutenberg, dovedesc faptul cã, încã din anii ºaptezeci, mulþi
autori sau colective ample de cercetãtori în domeniul studiilor
prospecþionale au oferit opiniei publice, ºi nu numai ºtiinþifice
internaþionale, puncte de referinþã esenþiale pentru o dezbatere teoreticã
ºi metodologicã responsabilã ºi de mare anvergurã strategicã asupra
destinelor omenirii.
159

Frecvenþa apariþiei unor proiecte viitorologice ºi a unor demersuri
marcate de un anume scepticism cognitiv ºi defetism axiologic a crescut
mult în ultima vreme. Asistãm, chiar ºi în intervalul de dupã 1990,
dacã nu îndeosebi dupã 1995, la multe asemenea interogaþii asupra
nevoii de regândire radicalã a strategiilor actuale ale dezvoltãrii (nevoie
pe care o resimt direct chiar ºi analiºtii politici, nu numai viitorologii
de profesie).
Nu ne propunem sã ne angajãm ºi cu atât mai mult sã participãm
cu acest prilej la o atare dezbatere viitorologicã sau de ordin strategic
decât sub un singur aspect, acela al raportului dintre ºtiinþã ºi teleologie
în construcþia viitorului.
1) Viitor ºi cunoaºtere. Viitorul este o ipostazã a existenþei. În
corelaþie cu trecutul ºi prezentul, el formeazã domeniul existenþei
obiective, în raport cu care omul se situeazã pe sine ca subiect ºi agent.
În desfãºurarea ei permanentã, existenþa parcurge aceste trei trepte de
obiectivitate într-o succesiune ireversibilã, de la lumea existenþelor
reale (trecute ºi actuale) la lumea existenþelor posibile.
Ca realitate înfãptuitã, prezentul se aflã în raporturi de
univocitate cu trecutul, este produsul unei desfãºurãri existenþiale
care, o datã realizatã, înlãturã pluralitatea diacronicã iniþialã prin
intermediul cãreia s-a structurat. Raportat la viitor, prezentul se înscrie
însã totdeauna ca potenþialitate a unei pluralitãþi diacronice. Viitorul
se prezintã astfel ca o multitudine de stãri posibile, a cãror înfãptuire
depinde de un complex de factori aleatorii, de un cerc de condiþii
care-i mediazã realizarea.
Aºadar, în raport cu prezentul, trecutul ne apare ca un proces
existenþial univoc înfãºurat, iar în raport cu acelaºi sistem
referenþial, viitorul ne apare ca o perspectivã plurivocã de desfãºu-
rare existenþialã.
Cercetarea existenþei înfãºurate de la trecut la prezent presupune
demersuri postdictice (explicaþii ºtiinþifice), iar cercetarea existenþei
în desfãºurare de la prezent spre viitor presupune demersuri predictice
(previziuni ºtiinþifice). Ambele tipuri de demersuri au adesea caracter
probabilist: postdicþia, pentru cã dispariþia faptelor de realitate
încrustate în procesul desfãºurãrii anterioare a existenþei împiedicã
retrospecþia din aproape în aproape a trecutului înfãºurat; predicþia,
pentru cã, în desfãºurarea ulterioarã a existenþei, apar inevitabil
(datoritã conexiunii universale) câmpuri de acþiuni aleatorii ºi, ca
atare, se coreleazã sau intersecteazã liniile de evoluþie a fenomenelor,
160

ceea ce, de asemenea, împiedicã prospecþia din aproape în aproape a
viitorului în desfãºurare*.
2) Viitor ºi scop. Spre deosebire de raporturile din lumea vie, care
totdeauna funcþioneazã ca raporturi obiective între sisteme obiective,
vieþuitoarele raportându-se direct la mediul lor de viaþã numai sub impulsul
prezentului, raporturile oamenilor cu realitatea, deºi motivate obiectiv se
instituie conºtient, structurându-se ca raporturi între subiect ºi obiect,
sistemul lor de referinþã reprezentându-l totdeauna viitorul. Satisfacerea
tuturor nevoilor prezente ale omului implicã acþiunea bazatã pe scop, adicã
proiecþia prealabilã a acestuia într-un viitor care-i este dezirabil. Înainte
de a acþiona nemijlocit, oamenii scruteazã viitorul din punct de vedere
teleologic, îºi imagineazã sau îºi impun o ipostazã de finalizare viitoare a
acþiunii, efectul (viitor) al acþiunii (prezente) având astfel rol cauzal asupra
propriei instituiri. În universul social apare deci posibilitatea obiectivã
singularã ca viitorul scontat teleologic sã acþioneze asupra prezentului ºi,
ca atare, sã se instituie raporturi cauzale reversibile (de la efect la cauzã).
Pentru înþelegerea specificului raporturilor reversibile ale
oamenilor cu existenþa lor naturalã ºi socialã sugerãm urmãtoarea
* Schema generalã a unei previziuni ºtiinþifice (fig. 18), conceputã ca demers

probabilist, propusã de noi în lucrarea Determinismul ºi ºtiinþa ( Editura ªtiinþificã,
Bucureºti, 1971, p. 290), este urmãtoarea:
35(9,=,81(
GHGXF LH
7(25,( 7(25,(
5HDOLWDWH 7(=$ ,327(= 7(=$ 3RVLELOLWDWH

'HVFULS LH 3UHVFULS LHD
DUHDOXOXL SRVLELOXOXL
LQGXF LH
(;3(5,0(17 YDOLGDUHD (;3(5,0(17

DLSRWH]HL
FRQILUPDUHDSUHYL]LXQLL
Fig. 18
161

schemã generalã a mecanismului de structurare a demersu-
rilor teleologice (fig. 19):
5DSRUWGHGHWHUPLQDUHFDX]DO
HIHFW )HHGEDFN FDX]
$& ,81( 3URLHF LHLGHDO
6&23
5DSRUWGHGHWHUPLQDUH
&$8= FDX]DO ()(&7
HIHFW 5DSRUWXULGHUHYHUVLELOLWDWH FDX]

DF LXQH WHPSRUDO VFRS
5DSRUWXULGHVXFFHVLXQH
35(=(17 9,,725
FDX] WHPSRUDO HIHFW
Fig. 19
3) Unitatea dintre previziune ºi scop. Cele douã tipuri de demers,
cognitiv ºi teleologic, nu sunt autonome; ele formeazã laturi corelate ale
întemeierii praxiologice. Pentru realizarea scopului, oamenii instituie,
în prealabil, demersuri cognitive, scruteazã viitorul. Ca atare, previziunea
ºtiinþificã condiþioneazã eficienþa scopului. Scopurile care nu au motivaþie
nomologicã (cunoaºterea structurii ºi sensului devenirii obiectelor a cãror
transformare contribuie la producerea de bunuri ºi valori pentru agent)
nu pot fi atinse decât accidental, de obicei ele sunt ratate.
Totdeauna oamenii au acþionat pe temeiuri cognitive, fie cã acestea
au fost instituite empiric sau ºtiinþific. Chiar ºi practicile magice au
conþinuturi cognitive, dobândite prin experienþã sau moºtenite prin
tradiþie, astfel încât scopul, întemeiat cognitiv, este specific omului în
actul sãu productiv.
Totodatã, trebuie precizat cã numai în raporturile acþionale ale
omului cu lumea obiectivã intervin scopuri. Natura nu are scop,
desfãºurarea ei comportã raporturi cauzale ºi de finalitate, dar nu raporturi
teleologice, întrucât fãrã cunoaºtere (ºi ca atare fãrã instituirea subiectului
în sistemul existenþei obiective) nu se pot întemeia scopuri. De aceea,
dimensiunea teleologicã a determinismului fenomenelor este proprie
162

numai universului social, orice teleologism aplicat la naturã nefiind
altceva decât o modalitate teistã de explicaþie a lumii.
Cãlãuziþi de scopuri, acestea la rândul lor întemeiate cognitiv,
oamenii acþioneazã asupra prezentului în cunoºtinþã de cauzã ºi de efect,
astfel încât viitorul nu le este doar dat, legic, ci ºi-l construiesc conºtient.
Conºtiinþa capacitãþii lor demiurgice le apare oamenilor treptat. Pe mãsura
trecerii de la empiric la ºtiinþific în strategia cunoaºterii ºi, corespunzãtor,
în raport cu trecerea tot mai generalizatã de la întemeierea empiricã la
întemeierea teoreticã a scopurilor, oamenii dobândesc posibilitatea de a
dirija eficient acþiunile lor de satisfacere a scopurilor ºi, odatã cu aceasta,
ajung la conºtiinþa lor de sine ca agenþi, se ridicã pânã la înþelegerea
atributului lor demiurgic în raport cu societatea ºi cu ei înºiºi.
Activitatea demiurgicã în plan obiectiv se întemeiazã pe

demersuri explicative ºi previzionale; oamenii stãpânesc viitorul numai
dacã ºi-l adecveazã în prealabil cognitiv. Eficienþa actului uman
producãtor de structuri obiective depinde hotãrâtor de gradul de
pãtrundere teoreticã a liniilor de evoluþie a acestor structuri, orice
acþiune care se abate de la direcþiile necesitãþii obiective care pot fi
sesizate pe plan cognitiv riscând sã nu aibã finalitate, iar scopurile
care au animat-o sã nu fie realizate.
Sesizând aceastã corelaþie între cunoaºtere ºi acþiune în procesul
de luare în stãpânire de cãtre oameni a viitorului, oamenii de ºtiinþã,
îndeosebi cei care se ocupã cu cercetãrile prospecþionale, au ajuns la
concluzia cã principalul criteriu al dobândirii eficienþei în construcþia
viitorului îl constituie cercetarea cu mijloace nomologice a viitorului,
surprinderea prin demersuri prospective a structurilor acestuia,
previziunea ºtiinþificã pe termen lung devenind aproape un panaceu în
strategia actualã a acþiunii sociale. În acest sens, mulþi sociologi ºi
politologi, fascinaþi de succesele de rãsunet ale prospectologiei,
considerã cã dificultãþile actuale în stãpânirea proceselor socio-tehnice
þin nu atât de resortul cercetãrii viitorologice (a cãrei eficienþã este
deja relativ asiguratã, în prezent societatea beneficiind de ample modele
asupra viitorului ºi soluþii strategice considerate a fi adecvate acestora),
ci ºi de caracterul structurilor organizaþionale (în funcþie de natura
intereselor pe temeiul cãrora sunt constituite), de capacitatea ºi
posibilitatea obiectivã a acestora de a aplica soluþiile viitorologice
existente sau care vor fi propuse în contextul ideologic ºi politic foarte
controversat actual.
163

Se poate spune, totuºi, cã în strategia acþionalã de edificare a
viitorului s-a instituit un anume fetiº al pozitivitãþii, se consolideazã o
tendinþã de scientism futurologic (care, de fapt, nu este ferit de un anume
joc al intereselor forþelor care influenþeazã ordinea internaþionalã).
Fãrã îndoialã, în toatã aceastã orientare, reclamatã a fi concordantã
pozitivitãþii, existã o mare încãrcãturã de adevãr. Societatea dispune astãzi
de valoroase modele de viitor ºi de pertinente soluþii strategice pentru a
evita consecinþele nefaste ale unor acþiuni actuale neutre, concepute
ºi realizate în discordanþã cu urmãrile uneori tragice pentru omenire,
pentru structurile viitoare ale societãþii, pe care le pot provoca tehnicile
ºi tehnologiile actuale ale impactului omului cu natura.
2. Prospectarea ºi determinarea viitorului

La o analizã mai atentã a determinismului acþiunilor umane se
constatã cã motivaþia nomologicã nu este suficientã pentru dobândirea
eficienþei de care agentul istoric are nevoie pentru a se conserva pe sine
ºi pentru a-ºi edifica un viitor dezirabil. O importanþã cel puþin egalã
pentru condiþionarea eficienþei maxime în raport cu destinele omului
contemporan o are motivaþia teleologicã, ºi cãreia îi sunt subordonate
motivaþii psihologice ºi axiologice.
Omului contemporan nu-i este dezirabil orice viitor. Opþiunea sa
pentru un anume model de viitor nu poate face abstracþie de interesele ºi
aspiraþiile proprii. De aceea, în alegerea variantei acþionale, cãlãuzit de
modelele viitorului pe care i le oferã cunoaºterea ºtiinþificã, îi apar
hotãrâtoare scopurile, sistemele proprii de valori. Ca atare, într-o epocã
în care omenirea dispune de o multitudine de sisteme valorice ºi de diverse
demersuri teleologice (în concordanþã cu tipologia intereselor actuale
ale diferitelor categorii sociale sau comunitãþi umane), problema alegerii
modelului de viitor ºi a mijloacelor strategice de construcþie viitorologicã
continuã sã fie nerezolvatã pânã la capãt.
Rezultã cã pentru a-ºi elabora un model de viitor dezirabil ºi pentru
a-ºi elabora strategii eficiente de acþiune în vederea cuceririi viitorului,
oamenii trebuie sã-ºi propunã planuri ºi programe de acþiune care sã includã
întregul câmp motivaþional (nomologic, teleologic, axiologic). În aceastã
ordine de idei, se poate avea în vedere chiar o corectare a previziunilor, a
modelelor prospective, astfel încât ele sã includã scopuri ºi adeziuni valorice.
De altfel, se observã deja cã principalele deosebiri dintre modelele
de prognozã cu care se opereazã astãzi în dezbaterile viitorologice rezultã
nu din dimensiunea nomologicã a procesului de elaborare a acestor
modele, ci din dimensiunea lor teleologicã.
164

1) Structura demersului prospectiv ºi de determinare a viitorului.
În vederea înþelegerii caracterului complex al mecanismului de elaborare
a modelelor de viitor pe temeiul cãrora agentul istoric sã poatã alcãtui
strategii acþionale eficiente de edificare a viitorului, propunem din
perspectivã acþionalist-praxiologicã urmãtoarea schemã de ansamblu
asupra activitãþii de prospectare ºi determinare a viitorului.
326,%,/,7 ,
'(=,5$%,/(
$1$/,=$ù,6(/(& ,$
9$5,$17(/25
326,%,/(Ì1)81& ,(
'(6&2385,
9,,725 35263(&7$5(
&HUFHWDUHD
PLMORDFHORU
&kPSGH 9,,7258/ GH SUHkQ
6FRSXUL 3UHYL]LXQL
SRVLELOLW L $/(6 WkP SL QDUH
DVSLUD LL SURJQR]H
RELHFWLYH D SR V L EL
OLW LORU
LQGH]LUDELOH
352*5$0('(
3(563(&7,9
35(=(17 &812$ù7(5(
&(5,1 (
$&78$/(
,QWHUHVH &835,16(
5HDOLWDWHD
úL Ì1 3/$185, ,QIRUPD LL ([SOLFD LL
RELHFWLY
YDORUL '($& ,81(
Fig. 20
165

Pentru înþelegerea acestei scheme sunt necesare câteva conside-
raþii prealabile.
a. În raport cu agentul acþiunii sociale, prezentul cuprinde nu numai
domeniul de realitate obiectivã care va fi supus transformãrii, ci ºi
câmpul de interese ºi valori prin intermediul cãrora agentul se integreazã
prezentului ºi ºi-l reprezintã, astfel încât, obiectul supus acþiunii este
totdeauna un obiect subiectivat (naturã umanizatã) ºi nu o realitate
neutrã faþã de structurile axiologice ºi teleologice ale umanului.
b. În mod asemãnãtor, viitorul cuprinde câmpul de posibilitãþi obiective
ºi ansamblul scopurilor ºi aspiraþiilor agentului acþiunii sociale, de unde rezultã
cã trecerea de la prezent la viitor nu este numai o relaþie cauzalã complexã
între real ºi posibil, ci ºi o relaþie cauzalã complexã între valoare ºi scop.
c. Activitatea de cunoaºtere a prezentului implicã un proces
informaþional prealabil atât asupra realitãþii obiective, cât ºi asupra
câmpului de interese ºi valori actuale ale agentului (implicarea
interesului în structurile realului fiind cu atât mai pronunþatã în condiþiile
în care demersul prospectologic are în vedere întemeierea unor acþiuni
la nivel societar), explicaþia având astfel atât valoare gnoseologicã, cât
ºi semnificaþie axiologicã.
d. Prospectarea viitorului presupune un ansamblu de activitãþi de
prognozã (previziuni) care, la rândul lor, reflectã câmpul de posibilitãþi
structurate în viitorul obiectiv prin intermediul scopurilor agentului acþiunii.
e. Prospectarea viitorului permite agentului sesizarea ariei
posibilitãþilor dezirabile (a acelei zone de linii posibile din câmpul
obiectiv de posibilitate ce-i satisfac idealurile) care, supuse unui proces
de selecþie (în funcþie de scopurile fundamentale), oferã contextul
opþiunilor pentru zona de viitor pe care se angajeazã sã-l construiascã.
f. Viitorul pe care-l au în vedere oamenii, în calitatea lor de agenþi
istorici, este, aºadar, un viitor ales. În raport cu aceastã specie de viitor
din zona ipostazelor posibile ale viitorului obiectiv, agentul istoric
elaboreazã programe acþionale de perspectivã, în raport cu obiectivele
fundamentale ale acestora fiind decupate planuri de acþiune (pe termen
scurt sau pe termen lung) pentru fiecare etapã de progres a societãþii.
g. Planurile de activitate economicã ºi socialã reflectã atât cerinþele
de perspectivã ale atingerii nivelului de dezvoltare estimat în cadrul
viitorului ales, cât ºi cerinþele actuale, implicate în prezentul imediat,
dedus prin demersuri explicative ºi teleologice.
Existã, aºadar, o permanentã conexiune inversã între previziuni ºi scopuri
în activitatea de prospectare a viitorului, între subiectiv ºi obiectiv în
determinarea viitorului ºi în viaþa socialã, în construcþia conºtientã (teoreticã
ºi practicã) de cãtre oameni (în calitatea lor de agent istoric) a viitorului.
166

2) Determinarea subiectivã ºi obiectivã în strategiile de construcþie
a viitorului. Capacitatea demiurgicã a agentului istoric atinge niveluri
superioare de eficienþã în condiþiile trecerii de la spontan la conºtient,
de la empiric la teoretic în activitatea socialã un rol hotãrâtor în aceastã
privinþã avându-l constituirea ºi aplicarea practicã la strategia acþiunii
sociale a ºtiinþelor despre societate.
Se desprind trei condiþii principale, corelate unitar, prin intermediul
cãrora, în etapa actualã, agentul istoric trece de la potenþã la act în
procesul de construcþie a viitorului.
O primã condiþie a acestui proces demiurgic o constituie fixarea
scopului fundamental construcþia unei societãþi democratice superioare,
mereu deschise, care sã asigure personalizarea, dezalienarea continuã a
individului ºi prosperitatea comunitarã, realizarea condiþiei umane, de
asemenea mereu în deschidere.
Pentru trecerea la edificarea unei asemenea societãþi este necesarã
constituirea ºi consolidarea statului de drept, adâncirea vieþuirii
democratice ºi asigurarea unor grade superioare de libertate ºi securizare
individualã ºi colectivã.
O a doua condiþie a aceluiaºi proces demiurgic unitar este
intensificarea scientizãrii procesului acþional în toate domeniile vieþii
sociale, în direcþia implicãrii achiziþiilor revoluþiei informaþionale în toate
domeniile acþiunii sociale, atât în activitatea teoreticã, cât ºi în activitatea
practicã. Condiþionare ce presupune ºi instituirea unor demersuri
prospective de naturã sã conducã la cunoaºterea structurii viitorului ºi la
stabilirea unei strategii eficiente de construcþie a acestuia.
Eficienþa modelului ºi a metodologiei de construcþie a viitorului
depinde, însã, nu numai de puterea de pãtrundere ºi de cuprindere
previzionalã, ci ºi, în aceeaºi mãsurã, de gradul implicãrii scopului, a
idealurilor sociale în viziunea viitorologicã ºi în programele de acþiune
pentru transformarea acesteia din posibilitate în realitate. Este, credem,
argumentatã astfel ideea directoare a demersului nostru, potrivit cãreia
construcþia (teoreticã ºi practicã) a viitorului este, deopotrivã, o operã
ºtiinþificã ºi una teleologicã.
O a treia condiþie a construcþiei viitorologice este instituirea cadrului
organizaþional adecvat unui asemenea scop. Cercetãtorii specializaþi în
probleme de prospectare a viitorului au ajuns deja la concluzia cã posibilitatea
de a operaþionaliza modelele prospective depinde, în mãsurã hotãrâtoare, de
natura structurilor organizaþionale chemate sã edifice viitorul. Se constatã,
practic, în aceastã privinþã, cã structurile organizaþionale specifice societãþilor
actuale nu sunt suficient de bine racordate noii ordini economice ºi politice
internaþionale, ea însãºi în schimbare în ultima vreme (în cadrul cãreia sã-ºi
167

gãseascã totdeauna teren favorabil, pe de o parte cerinþele actuale de integrare
regionalã ºi de mondializare, iar, pe de altã parte, aspiraþiile naþionale de
dezvoltare economicã, politicã, socialã ºi culturalã).
În mecanismul de funcþionare a structurilor organizaþionale ale
societãþilor contemporane, cu toate eforturile considerabile de
operaþionalizare a activitãþilor organizaþionale la nivel macrosocial,
continuã sã fiinþeze contradicþii între previziune ºi scop, între necesitate
ºi intenþionalitate. Astfel de contradicþii influenþeazã însãºi activitatea
de prognozã, modelele de viitor ºi de strategie viitorologicã oferite în
cadrul acestor structuri organizaþionale fiind discutabile, astfel, nu numai
sub aspect teleologic, ci ºi, tocmai datoritã acestui fapt, nomologic.
Într-o altã ordine de idei, tot mai mulþi gânditori contemporani din
domeniul ºtiinþelor sociale ajung la concluzia cã reconstrucþia structurilor
organizaþionale în direcþia adecvãrii lor la scopurile dezirabile ale omului
contemporan ºi, corespunzãtor, perfecþionarea permanentã a noilor
structuri organizaþionale care se instituie în procesul de trecere de la
socialism la capitalism în þãrile foste comuniste sunt condiþia necesarã
primarã a instituirii unui efort demiurgic eficient al omului actualei epoci
în raport cu structurile sale existenþiale viitoare.
Informatizarea oferã posibilitatea instituirii unor demersuri
previzionale cu caracter ºtiinþific de mare anvergurã, dar aceastã posibilitate
se transformã în realitate numai dacã este dublatã de o reconstrucþie
adecvatã în domeniul structurilor organizaþionale. Numai în contextul unui
asemenea nou cadru organizaþional, previziunea se coreleazã cu scopul ºi,
corespunzãtor, se poate trece de la potenþã la act în construcþia viitorului
a unui viitor în care omul sã-ºi gãseascã o autenticã împlinire.
*
Subliniind încã odatã cã aceste condiþionãri se întrepãtrund în
procesul de edificare a viitorului, menþionãm totodatã cã ele oferã doar
starea de potenþialitate a construcþiei viitorului, înfãptuirea practicã a
acestuia, trecerea de la posibilitate la realitate, fiind determinatã de un
sistem amplu de activitãþi de maximã eficienþã în toate domeniile vieþii
economice ºi sociale.
Construcþia viitorului presupune, aºadar, un uriaº efort demiurgic de
naturã practicã din partea agentului istoric. În structura acestuia, conceput
de aceastã datã la scarã comunitarã ºi societarã, se etajeazã, într-o dialecticã
organizaþionalã de tip autentic democratic, un ansamblu ierarhic de niveluri
de competenþã acþionalã, în cadrul cãruia capãtã funcþii sistemice deosebite
atât activitãþile decizionale ºi de conducere (manageriale), cât ºi
restructurãrile la nivelul mentalitãþilor (din aria cãrora trebuie eliminate în
168

procesul de tranziþie specific etapei actuale în þara noastrã, concepþiile ºi
atitudinile învechite, moºtenite de la regimurile totalitariste anterioare).
În activitatea decizionalã ºi de conducere, în vederea elaborãrii unor
planuri ºi programe eficiente de construire a viitorului, un loc important îl
au cercetãrile prospecþionale, de strategie decizionalã ºi de management
la toate nivelurile de activitate (economicã, politicã, educaþionalã,
administrativã etc.). Astfel de cercetãri nu pot fi concepute doar ca
demersuri nomologice, limitate la explicaþii, previziuni, analize
operaþionale, construcþii de scenarii viitorologice; ele presupun ºi o
permanentã întemeiere axiologicã ºi teleologicã, o adecvare a acþiunilor
de transformare a obiectului acþiunii la nevoile subiectului ºtiinþa ºi
umanismul fiind coordonatele fundamentale ale activitãþii de transformare
a societãþii în epoca contemporanã.
Viitorul epocii contemporane devine, aºadar, tot mai mult, o perspectivã
existenþialã construitã ºtiinþific, dar, totodatã, ºi un efect al proiecþiei
teleologice a oamenilor acestei epoci, în care luciditatea izvorâtã din
cunoaºterea necesitãþii ºi legitãþii obiective se împleteºte cu sentimentul
satisfacerii aspiraþiilor ºi idealurilor umane sentiment determinat de
conºtiinþa libertãþii ºi responsabilitãþii (prin intermediul cãreia ei se angajeazã,
fãrã rezerve, la acest uriaº efort demiurgic). Omenirea tinde sã se apropie
treptat (este adevãrat, nu fãrã dificultãþi, izvorâte din lipsa aproape paradoxalã
în raport cu gradul de raþionalitate ºtiinþificã al acestei epoci de mijloace
ºi criterii, datoritã unor rânduieli sociale insuficient maturizate pentru a
preîntâmpina efectele negative ºi uneori distrugãtoare ale progreselor actuale
ale ºtiinþei ºi tehnicii) de luarea tot mai accentuatã în stãpânire (dar oricum
în limitare istoricã permanentã) a viitorului. Nu numai pentru cã (graþie
cuceririlor ºtiinþifice ºi tehnologice) îl poate astãzi cunoaºte în liniile sale
fundamentale mai bine decât anterior, ci, îndeosebi, pentru cã îl doreºte
(fãurindu-l în acest sens în plan ideatic dupã chipul ºi asemãnarea sa) ºi
ºi-l alege (adecvându-l raþiunilor sale axiologice ºi mijloacelor ºi principiilor
sale strategice de a-l realiza obiectiv).
În final, menþionãm cã, totuºi, deºi posibil de ales, viitorul este, în
multe dimensionãri ale sale, imprevizibil; În anumite privinþe este vag
imaginat ºi nu totdeauna cel mai potrivit conceput; pentru mulþi este
mai mult visat decât realizabil, rãmânând adesea doar în stadiul de proiect.
Oricum, însã, viitorul trebuie acceptat la nivelul unui optim dorit ºi
aºteptat în ce priveºte dobândirea unor cote superioare de realizare a
condiþiei umane. Acest viitor nu este, însã, un Eldorado, un rai pe pãmânt,
societate fãrã tensiuni ºi nevoi de împlinit. Viitorul este (în substanþa sa
existenþialã) istorie o istorie realã ºi contradictorie ºi nu doar posibilã
de înfãptuit, fãrã limitãri ºi deschideri.
169

IX
ACÞIUNE SOCIALÃ ªI EFICIENÞÃ
1. Acþiunea umanã; termenii primari

ai relaþiei acþionale
Teoria acþiunii umane (praxiologia) dupã cum rezultã din lectura
paginilor anterioare are ca obiect cercetarea structurii generale a acþiunii
sociale, a termenilor ºi momentelor principale care potenþeazã eficienþa
actului uman creator, în vederea deducerii criteriilor principale de eficienþã
ale acþiunii, legitãþile generale ale producerii lucrului bine fãcut. Aºadar,
obiectivul demersurilor acþionaliste este activitatea eficientã acel tip de
acþiune al cãrui efect (produsul acþiunii) este destinat (de om) sã-i satisfacã
trebuinþe ºi aspiraþii de realizare de sine individualã ºi colectivã.
Acþiunea umanã eficientã (praxis) este o relaþie productivã a
omului în raporturile sale cu mediul natural ºi social de existenþã. Ea se
structureazã ca relaþie cauzalã între subiect ºi obiectul acþiunii, iar
rezultatul înfãptuirii ei (efectul acþiunii) are valoare de produs care
satisface nevoi ºi trebuinþe ale subiectului care o întreprinde.
Fiind construct al omului, produsul este, totodatã, obiect instituit
în lumea obiectelor care populeazã existenþa, dar nu un obiect neutru
printre celelalte, ci un obiect de consum pentru om (obiect pentru
subiect), instituirea lui în lumea obiectelor este destinatã servirii sale ºi
a altora cãrora el, din necesitate sau din libertate, îl destineazã.
Spre deosebire de relaþiile cauzal-obiective din lumea naturalã,
care sunt directe ºi univoce, relaþia cauzal-acþionalã umanã (practica)
este o relaþie materialã indirectã ºi biunivocã. Efectul ei (produsul) este
mediat de scopuri ºi mijloace ºi acþioneazã asupra autorului ei în calitate
de factor (cauzal ºi de condiþionare) existenþial structurant.
Schema generalã unui asemenea tip de relaþie este urmãtoarea (Fig. 21).
Termenii acestei relaþii acþionale din care rezultã produsul pot fi
consideraþi ca termeni primari ai circuitului acþional (lanþului praxiologic).
Asupra sensurilor acestora trebuie menþionate câteva precizãri:
a. Subiectul acþiunii este omul în ipostaza sa de agent (autor al
acþiunii) dupã cum sugereazã Kotarbiñski; aceastã ipostazã fiind
170

precedatã de alte douã: cea de existent (obiect natural ºi element
suport al sistemului relaþiilor sociale); cea de subiect (al cunoaºterii
ºi instituirilor valorice). Aºadar, omul este: fiinþã naturalã respectiv,
un domeniu de vârf al existenþei naturale (limita superioarã a evoluþiei
naturii fiind fiinþa socialã care trãieºte în cetate ºi are simþul cetãþii,
este zoon politikon; fiinþã raþionalã are conºtiinþã de sine ºi se
raporteazã cognitiv ºi teleologic la lume (homo sapiens); fiinþã liberã
ºi, de aceea, responsabilã de sine apreciazã ºi judecã critic faptele
sale ºi lumea realã în raport cu sine (homo significans); fiinþã
demiurgicã lucrãtoare (produce conºtient homo faber).
2%,(&7
,1',9,'
$*(17 6&23 0,-/2$&( 3$&,(17 352'86
&2/(&7,9,7$7(
(;,67(17
Fig. 21
În ipostaza sa de existent (natural ºi social), omul este obiect de

studiu al antropologiei fizice ºi, respectiv, sociologiei); în ipostaza sa de
subiect (epistemic ºi axiologic), este obiect de studiu al teoriei cunoaºterii
ºi, respectiv, teoriei valorilor ºi filosofiei culturii; în ipostazã de agent,
este obiect de studiu al teoriei acþiunii umane ºi praxiologiei. La aceastã
ultimã ipostazã, de agent (homo faber), ne raportãm în intervenþia noastrã.
b. Obiectul acþiunii nu este existentul în sine ci un existent pentru om,
este acel fragment sau secþiune spaþio-temporalã a existenþei care intrã în
preocupãrile acþionale ale agentului. Un astfel de obiect este supus actului
transformator al omului în vederea producerii de bunuri materiale ºi spirituale
necesare traiului sãu individual ºi colectiv. Pentru a deveni obiect al acþiunii,
existentul este supus în prealabil unui demers cognitiv, cel mai adesea el
fiind, totodatã, ºi pregãtit (practic) deliberat pentru a fi adecvat actului
productiv este prelucrat conºtient în vederea exercitãrii asupra lui a unui
act demiurgic. În aria obiectului acþiunii pot fi incluse natura (mediul natural
de existenþã al omului), societatea (mediul social, relaþiile sociale ºi structurile
organizaþionale ale societãþii), omul (ca individ ºi colectivitate), considerat
sub aspect existenþial ºi axiologic. În literatura acþionalistã actualã, la sugestia
aceluiaºi Kotarbiñski, obiectul acþiunii este denumit pacient.
171

c. Scopul este un demers preferenþial anticipativ, întemeiat cognitiv
postdictic ºi predictic în concordanþã cu opþiunile valorice ale
agentului. Un astfel de demers teleologic este cãlãuzit (orientat) în funcþie
de aºteptãrile ºi aspiraþiile agentului în legãturã cu finalitatea acþiunilor
sale practice. Deºi este un efect scontat al acþiunii, scopul intervine cauzal
asupra momentului declanºator al acþiunii, are rol de potenþã în raport
cu actul. De aceea, orice acþiune umanã este o instituire teleologicã.
d. Mijlocul reprezintã un ansamblu de instrumente (unelte) ale
procesului productiv în funcþie de crearea ºi perfecþionarea structurii
ºi funcþionalitãþii acestora se obþin niveluri superioare ºi ritmuri înalte
de productivitate a muncii.
Intervenþia scopurilor ºi mijloacelor, dupã cum precizau Hegel ºi Marx,
în medierea actului productiv condiþioneazã trecerea de la interacþiunile naturale
la procesul de muncã (uman), deci trecerea de la preomul natural la omul
social. De asemenea, intensificarea ºi raþionalizarea demersurilor teleologice
ºi perfecþionarea mijloacelor acþiunii reprezintã factori determinanþi ai
progresului vieþii sociale ºi ai procesului de realizare a condiþiei umane.
2. Structura lanþului praxiologic

În lumina unor ample cercetãri acþionaliste, impulsionate în secolul
nostru dupã cum am vãzut îndeosebi de Talcott Parsons, în cadrul
sociologiei, ºi de Tadeusz Kotarbiñski, în domeniul praxiologiei, ºi în
continuarea unor deschideri filosofice acþionaliste de îndelungatã tradiþie
(de la Platon, Aristotel, Toma dAquino pânã la Hegel ºi Marx ºi, printr-o
abordare implicitã, chiar pânã la Heidegger ºi Sartre), la care se adaugã
cercetãri acþionaliste mai noi în toate domeniile ºtiinþelor sociale ºi umane
(economie, sociologie, politologie, drept, eticã, psihologie, pedagogie) ºi
ale logicii, teoriei organizãrii ºi a normelor, precum ºi, nu mai puþin, din
perspectiva unor deschideri metodologice cu caracter acþional dintr-un
evantai larg de discipline generale actuale cu caracter operaþional (cibernetica,
teoria sistemelor, teoria informaþiei), au fost propuse modele mai complexe
asupra structurii acþiunilor sociale în cadrul cãrora au fost desprinse verigi
(ºi termeni) noi ale circuitului acþional (lanþului praxiologic). Între acestea,
alãturi de termeni primari, care indicau verigile de bazã ale acestui circuit
(lanþ), pot fi amintite: sistemul motivaþiilor acþiunii (psihologice, axiologice,
nomologice); ansamblul factorilor situaþionali (condiþii, norme, mijloace);
complexul operaþiilor de realizare (decizie, conducere, execuþie) pe temeiul
cãrora pot fi desprinse anumite criterii de eficienþã ale acþiunii sociale. De
altfel, toate aceste elemente constitutive ale circuitului praxiologic complex
nu sunt altceva decât subspecii ale termenilor primari.
172

În perspectiva tuturor acestor termeni ºi verigi ale lanþului
praxiologic, asupra cãrora am insistat în capitolele anterioare, propunem
ºi un alt model al structurii acþiunii sociale decât cele cu care am operat
anterior (pentru a scoate în evidenþã criteriile de eficienþã), reprezentat
prin urmãtoarea schemã (fig. 22):
$*(17
0$7(5,$/(
,17(5(6(
63,5,78$/(
6&23 1202/2*,&(
027,9$ ,, 36,+2/2*,&(
$;,2/2*,&(
7(/(2/2*,&(
352,(&7±
675$7(*,( 6&(1$5,8
352*5$0
&21', ,,
0,-/2$&( 6,78$ ,( ,167580(17(
1250(
'(&,=,(
5($/,=$5(
0$1$*(0(17 &21'8&(5(
&20$1'
(;(&8 ,(
3$&,(17
9$/25,=$5(
352'86
Fig. 22
Asupra verigilor lanþului praxiologic care structureazã acþiunea
socialã sunt necesare unele precizãri:
173

a. Interesele materiale ale oamenilor sunt îndeosebi de facturã
economicã, iar cele spirituale sunt, în mare parte, de facturã valoricã,
ambele specii fiind structurate la nivel de individ sau de colectivitate
(grupale, comunitare). Se poate avea în vedere ºi o stratificare a acestora
în funcþie de ponderea lor în alcãtuirea unei tabele (scãri) a trebuinþelor
umane: fundamentale ºi nefundamentale, actuale ºi de perspectivã. Toate
acestea alcãtuiesc orizontul condiþiei umane într-o anumitã etapã a
procesului istoric.
b. Motivaþiile, care au funcþie de întemeiere în structurarea
acþiunilor umane ºi care se instituie în concordanþã cu interesele majore
ºi relativ constante (de tip grupul ºi comunitare) ale oamenilor, cuprind
un evantai complex de niveluri.
În categoria motivaþiilor axiologice se includ toate straturile care
alcãtuiesc tabla valorilor ºi, în primul rând, cele care au referinþã în
comportamentul oamenilor (morale, politice, juridice), fiecare în parte
având o anume funcþionalitate în formarea mentalitãþii colective a
oamenilor într-o anumitã epocã istoricã ºi, ca urmare, în instituirea unui
stil cultural ºi a unei anume raþionalitãþi sociale (modul general de a judeca
fenomenele ºi evenimentele istorice, de a concepe viaþa ºi trãirea societarã).
Motivaþiile psihologice, înrãdãcinate în cele de facturã axiologicã, au
o puternicã referinþã la nivelul trebuinþelor individuale, fapt pentru care
angajamentul acþional al oamenilor este foarte diferit ca intensitate. Astfel
de motivaþii au o puternicã funcþionalitate în procesul de cointeresare raþionalã
ºi afectivã, în stimularea atitudinilor ºi în mijlocirea opþiunilor (pozitive sau
negative) individuale sau colective în raport cu strategiile dezvoltãrii
economico-sociale. Omul totdeauna se vrea servit pe sine (ca individ sau
grup ºi comunitate) în programele de acþiune de nivel macrosocial ºi se
simte înstrãinat dacã nu-ºi aflã sau nu conºtientizeazã prezenþa proprie la
nivelul efectelor înfãptuirilor scontate a fi atinse prin asemenea programe.
Motivaþiile teleologice, în întreaga tradiþie acþionalistã din gândirea
filosoficã, sunt avute în vedere ca temei al actului practic, fapt pentru
care munca este definitã, în primul rând, ca instituire teleologicã.
Demersul teleologic se întemeiazã, însã, totdeauna pe motivaþii axiologice
ºi psihologice ºi numai prin intermediul acestora se înrãdãcineazã în
evantaiul de interese ºi trebuinþe fundamentale ale oamenilor. Scopurile,
în calitate de aºteptãri ºi de aspiraþii de realizare, stau la baza configurãrii
idealurilor grupale ºi comunitare ale oamenilor, iar acestea, la rândul
lor, întemeiazã strategiile ºi programele de acþiune de anvergurã la nivel
macrosocial (grupal ºi comunitar).
Considerãm necesar de precizat cã programele ºi strategiile de
acþiune socialã nu decurg numai dintr-un câmp motivaþional teleologic,
174

prin intermediul cãruia au funcþionalitate de temei acþional ºi motivaþiile
axiologice ºi psihologice. Într-o mãsurã tot mai mare, în întemeierea
acþiunilor sociale intervin motivaþiile nomologice. În acest sens,
cunoaºterea cauzalitãþii ºi legitãþii obiective a fenomenelor naturale ºi
proceselor sociale, demersurile previzionale care decurg din dezvãluirea
acestora, condiþioneazã stabilirea unor scopuri dezirabile ºi, implicit,
elaborarea unor proiecte ºi programe de acþiune care pot fi înfãptuite, ºi
nu ratate, efectul acestei înfãptuiri având caracter benefic pentru agentul
acþiunii, respectiv, contribuind la obþinerea unor orizonturi superioare
în procesul de realizare a condiþiei umane (la nivel individual ºi colectiv).
Trebuie atenþionat, totodatã, cã intervenþia tot mai accentuatã a
motivaþiei nomologice în întemeierea strategiilor acþionale (uneori
implicarea nomologicului fiind principalul, dar nu chiar unicul factor de
întemeiere acþionalã) nu trebuie sã conducã la subestimarea celorlalte
specii de motivaþii. Este bine de ºtiut cã acþiunea conceputã dincolo de
opþiunea valoricã ºi de cointeresarea agentului nu atinge grade de eficienþã
de naturã sã-l realizeze pe om, atât în calitatea sa de agent, cât ºi de
personalitate. Cel mai adesea, minimalizarea axiologicului conduce la
înstrãinare ºi, în consecinþã, la alterarea condiþiei umane.
c. Un loc aparte în lanþul praxiologic îl ocupã ansamblul situþional
(condiþii, mijloace, norme). În complexitatea acestui ansamblu, condiþiile
(naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale ºi, din ce în ce mai important
de menþionat în contextul actualului impact al omului cu natura, cele
ecologice) au rolul de cadru obiectiv ºi subiectiv al desfãºurãrii acþiunii,
a cãrui neglijare pericliteazã nu numai dobândirea eficienþei scontate ci
ºi acþiunea însãºi.
Asupra mijloacelor acþiunii ne-am referit mai sus, apreciindu-le
ca termen primar al demersului practic , sugerând de aceastã datã doar
nevoia de a le concepe mult mai complex. Alãturi de uneltele materiale,
care sunt principalele instrumente ale procesului de muncã, ºi de
instrumentele conceptuale ale acestui proces (edificãrile teoretice, logico-
metodologice ºi, în anumite privinþe, construcþiile ideologice doctrine
politice, juridice, morale), un rol crescând în acþiunile sociale întreprinse
la nivel macrosocial în etapa actualã îl au structurile organizaþionale
(instituþii sociale, economice, politice, juridice, de culturã, de cult
asociaþii ºi organizaþii din rândul cãrora o pondere importantã au în viaþa
socialã partidele politice ºi statul în calitatea sa de complex
organizaþional). Aceste structuri nu au o valoare în sine în sistemul vieþii
sociale, ci sunt instrumente ce mijlocesc raporturile sociale cu caracter
grupal ºi comunitar, condiþioneazã grade superioare de eficienþã la nivelul
tuturor acþiunilor sociale, atât cele care se exercitã în cadrul raporturilor
175

dintre oameni ºi naturã, cât ºi cele care au ca obiect de referinþã exercitarea
capacitãþii de agent a omului în raporturile sale cu societatea ºi cu sine.
În ce priveºte normele, evidenþiem, pe de o parte, importanþa
considerãrii lor ca un element de cea mai mare însemnãtate în
reglementarea ºi impulsionarea sistemului actual al acþiunilor sociale
(producþia materialã, cercetarea ºtiinþificã ºi de proiectare, creaþia
artisticã, activitãþile comerciale, activitãþile instructiveducative,
serviciile etc.), iar pe de altã parte, nevoia de a clasifica un evantai mai
larg de specii normative: comportamentale (morale, politice, juridice);
acþionale (tehnologii de producþie, de cercetare, de creaþie valoricã,
metodologii de cunoaºtere); organizaþionale (coduri normative care
reglementeazã activitatea unor organizaþii statute ale acestor organizaþii,
coduri normative de funcþionare a întreprinderilor ºi instituþiilor, coduri
comerciale, constituþiile statelor); ecologice (care au în vedere
reglementarea la nivelul optimului existenþial a activitãþilor economice
ºi sociale care au impact asupra mediului natural ºi social).
d. În ansamblul operaþiilor procesului de realizare, care intervin
îndeosebi în condiþiile unei acþiuni sociale în care agentul este colectiv,
iar efectele acestuia se repercuteazã asupra unei mari colectivitãþi de
oameni (care reprezintã agentul executat), capãtã o pondere hotãrâtoare
mecanismele activitãþilor decizionale ºi de conducere.
Indiferent de modalitatea în care se exercitã (democratic sau
nedemocratic) astfel de activitãþi, ele sunt atribute ale agentului decident.
Fãrã îndoialã cã în condiþiile actuale ale procesului productiv funcþioneazã
strategii moderne de decizie, întemeiate pe metode probabilistice ºi tehnici
de calcul perfecþionate (rapide ºi de mare precizie), ce iau în consideraþie
un cerc larg de parametri cauzali ºi funcþionali, o serie cuprinzãtoare de
factori de condiþionare, care de cele mai multe ori conferã dinamicii
proceselor care structureazã obiectul acþiunii un pronunþat caracter
aleatoriu. Motiv pentru care agentului decident i se pun la dispoziþie, de
cãtre un aparat administrativ specializat, variante decizionale multiple.
Într-un sistem democratic optimal de decizie, selecþia ºi opþiunea din
evantaiul de variante sunt operate de cãtre agentul decident în funcþie ºi
de evaluarea demersurilor teleologice ale agentului executant, la rândul
lor întemeiate axiologic ºi teleologic din perspectiva intereselor ºi
aºteptãrilor colectivitãþilor (pânã la nivel de grupuri sociale ºi comunitãþi
umane) asupra cãrora se repercuteazã produsul acþiunii. Aºadar, libertatea
de decizie este totdeauna cãlãuzitã de necesitate, dar incumbã în acelaºi
timp ºi un grad înalt de responsabilitate.
În sistemele organizaþionale de facturã democraticã sunt preconizate,
prin dispoziþii normative de reglare ºi control (inclusiv de corectare),
176

modalitãþi decizionale astfel încât opþiunile sã întruneascã condiþiile de
asigurare a funcþionãrii optime, atât a criteriilor de competenþã cât ºi a
celor de responsabilitate (în acest din urmã caz luându-se în consideraþie
cu mult discernãmânt critic temeiurile axiologice ºi teleologice ale acþiunii).
Se impune precizarea cã ºi activitatea de conducere (managerialã)
trebuie sã fie supusã acestei duble condiþionãri. Managerul (directorul
sau ºeful unui departament), exercitându-ºi atribuþiile de a traduce în
fapt deciziile, acþioneazã, la rândul sãu, având în vedere atât criteriile de
eficacitate care decurg din cerinþe nomologice, cât ºi cele de ordin psiho-
social ºi axiologic, în baza cãrora se angajeazã activ colectivele de
producãtori în procesul acþional. Neluarea în seamã a acestora din urmã
poate duce la acumularea de tensiuni sociale ºi reacþii antimanageriale,
la stãri conflictuale în relaþiile dintre agentul decident ºi agentul executant.
Cu alte cuvinte, în activitatea managerialã se îmbinã ºtiinþa conducerii
cu arta de a conduce.
e. În raport cu toate celelalte verigi ºi operaþii care structureazã
lanþul praxiologic, care au rostul de a potenþa eficienþa acþiunii, execuþia
este operaþia (materialã) directã de declanºare a genezei ºi structurãrii
produsului, corespunde momentului trecerii de la potenþã la act în
circuitul acþional al realizãrii scopului toate celelalte operaþiuni ºi
momente preliminare instituirii produsului având doar rolul de factori
de mediere a eficienþei acestuia. Execuþia este, aºadar, actul creator (final)
prin care scopul ºi mijlocul se obiectiveazã intrã în existenþã.
Execuþia propriu-zisã nu încheie lanþul praxiologic. Produsul ei
este o realitate fizicã (dobândeºte statut ontic), se adaugã celorlalte
obiecte din lumea materialã sau socialã. Dar pentru a dobândi
funcþionalitate umanã, respectiv, pentru a deveni mijloc al realizãrii de
sine a subiectului acþiunii, trebuie supus unui proces de semnificare. Cu
alte cuvinte, asupra produsului fizic al acþiunii se exercitã o operaþie
de valorizare (terminalã), în vederea transformãrii acestuia în produs
umanizat. Din obiect în sine, produsul acþiunii umane devine acum
obiect pentru om (obiect subiectivat).
Aceastã valorizare terminalã se realizeazã prin aprecierea pe care
agentul o acordã produsului în raport cu mãsurarea gradului în care acesta
satisface interesele sale ºi, îndeosebi, prin judecarea criticã a modului în
care, prin produsul acþiunii sale, îºi asigurã o anumitã transcendere în
spaþiul universalitãþii (în sens culturologic, accede la nemurire).
Deoarece, omul nu este un simplu consumator, ci un supravieþuitor prin
creaþie al condiþiei lui de muritor.
Satisfacerea sentimentului demiurgic îi propulseazã omului
disponibilitatea de a se angaja permanent în procesul creaþiei ºi, respectiv,
177

în declanºarea unor noi lanþuri praxiologice. Omisiunea actului final
valorizator asupra produsului împiedicã semnificarea acestuia ºi, implicit,
închide circuitul acþional, agentului fiindu-i astfel înlãturatã posibilitatea
exercitãrii capacitãþii sale demiurgice ºi, prin aceasta, putinþa de a se
realiza pe sine. Se justificã astfel necesitatea unor sancþiuni premiale
a activitãþilor productive ale agenþilor acþiunii, aprecierea acestora în
raport cu tabla de valori a epocii ºi reuºita lor în efortul de universalizare
umanã prin creaþie. Acest din urmã aspect al aprecierii, exercitat prin
demersuri critice specializate, se recomandã cu atât mai mult în cazul
unor instituiri axiologice de anvergurã în spaþiul culturii, îndeosebi în
artã ºi literaturã, în filosofie.
3. Factori ºi criterii principale

de eficienþã a acþiunii
Astfel de criterii sunt deductibile din luarea atentã în consideraþie a
tuturor verigilor lanþului praxiologic, precum ºi a corelaþiilor dintre acestea.
Printre criteriile deduse pe aceastã cale reþinem atenþia asupra câtorva pe
care le considerãm mai importante (ºi generale) pentru orice demers practic
care þinteºte spre instituirea unor produse cu o puternicã funcþie realizatorie
(umanizatoare ºi de afirmare a personalitãþii) pentru om.
1. Testarea atentã a evantaiului de interese, de nevoi materiale ºi
spirituale în raport cu care omul, în calitatea sa de agent, se angajeazã
acþional ºi declanºeazã circuitul praxiologic.
2. Luarea în consideraþie a tuturor câmpurilor valorice ºi a
motivaþiilor psihologice care întemeiazã acþiunea productivã a
oamenilor, stimulând cointeresarea acestora în direcþia dobândirii
eficienþei maxime.
3. Întemeierea teoreticã solidã a acþiunii ºi folosirea în aceastã
privinþã a unui bogat câmp informaþional prin intermediul cãruia se pot
institui demersuri cauzale ºi dezvãluiri legice de naturã sã mijloceascã
elaborarea unor explicaþii ºi previziuni de profunzime ºi de anvergurã
asupra mecanismelor de funcþionare a structurii obiectului acþiunii. Toate
acestea, în vederea gãsirii celor mai potrivite mijloace ºi tehnici de
schimbare a acestuia în scopul producerii de bunuri ºi valori sau de
mijloace de producere a acestora, necesare satisfacerii nevoilor de trai
material ºi spiritual al oamenilor.
4. Fixarea atentã a scopurilor acþiunii, în concordanþã atât cu
evantaiul de motivaþii psihologice ºi axiologice (implicarea acestora este
dealtfel automatã în demersurile teleologice), cât ºi cu solide întemeieri
178

teoretico-informaþionale (ºtiut fiind cã, fãrã o prealabilã întemeiere
nomologicã, scopurile sunt de obicei ratate sau, în nici un caz, nu
dobândesc dezirabilitate ºi nu se pot înfãptui). Aºadar, cunoaºterea
condiþioneazã eficienþa scopului.
5. În corelaþie cu sistemul de motivaþii (axiologice ºi teleologice)
ºi întemeieri (teoretico-nomologice) sunt necesare elaborãri de strategii
riguroase de acþiune, din care sã se desprindã proiecte ºi programe sau
planuri eficiente de acþiune, permanent raportate la optimul economic ºi
social reclamat de procesul actual de realizare a condiþii umane. Strategia
este, deci, o condiþie preliminarã de eficienþã a acþiunii.
6. Alegerea ºi crearea mijloacelor (tehnico-materiale, logico-
teoretice, organizaþionale) potrivite de acþiune în concordanþã cu
scopurile fundamentale ale acesteia (scopul nu scuzã, ci dicteazã
mijloacele), obiectul final al unei acþiuni eficiente fiind satisfacerea
nevoilor ºi aspiraþiilor agentului. Unitatea dintre scop ºi mijloc este,
aºadar, principala condiþie de eficienþã a acþiunii.
7. Elaborarea ºi perfecþionarea unor sisteme de norme (tehnologii
superioare de activitate productivã care sã asigure o înaltã productivitate,
tehnici de cercetare ºi metodologii moderne de cunoaºtere, coduri
organizaþionale ºi legislaþii în concordanþã cu cerinþele actuale ale vieþii
democratice) stimulatorii pentru atingerea cotelor actuale de randament
socio-uman, concordante, atât înnoirilor economice, politice ºi morale,
cât ºi progreselor ºtiinþifico-tehnice specifice actualei epoci, accentuat
marcate de nevoia realizãrii condiþiei omului la nivel contemporan.
8. Perfecþionarea strategiilor decizionale, folosind tehnicile ºi
tehnologiile de analizã logicã ºi de selecþie probabilistã pe care le
potenþeazã noile generaþii de calculatoare ºi sisteme informaþionale,
în concordanþã cu preferinþele valorice ºi aºteptãrile în materie de
realizare umanã ale agentului actual al acþiunii sociale. Se poate vorbi,
în aceastã privinþã, de restructurarea tipului de raþionalitate socialã ºi
de modificãri substanþiale de mentalitate ºi de concepere a stilului de
viaþã în raport cu care nu numai bogãþia (cumulul) de produse (bunuri
ºi valori) ci, mai ales, tipologia ºi funcþionalitatea acestora este altfel
gânditã de generaþiile tinere (integrarea socialã a individului ºi
personalizarea acesteia este altfel conceputã de omul care-ºi proiecteazã
un model de realizare în contextul istoric al apropiatului sfârºit ºi
început de mileniu).
În aceeaºi ordine de idei, considerãm oportun de menþionat, în
continuare, cã libertatea de decizie nu trebuie sã scape din vedere
nivelurile tot mai înalte de responsabilitate socialã ºi umanã, mai ales
în contextul actualului impact al omului cu natura ºi societatea, respectiv,
179

în condiþiile progresului ºtiinþific, tehnic ºi tehnologic specific revoluþiei
informaþionale contemporane.
9. Strâns legat de actul decizional, se impun schimbãri de
mentalitate ºi de metodã ºi în ce priveºte operaþia conducerii. Asemenea
schimbãri au ca referinþã, pe de o parte, introducerea ºi generalizarea
activitãþilor manageriale pe care le reclamã trecerea la economia de piaþã
obiectivul scontat fiind randamentul maxim ºi, în conformitate cu
acesta, o productivitate a muncii ridicatã (ºi, respectiv, cote superioare
de profit individual ºi social), iar, pe de altã parte, implicarea unor
procedee democratice de conducere în care interesele agentului executant
sã nu fie încãlcate fãrã rãspundere, ci respectate în limitele ordinii de
drept de cãtre agentul decident. Altfel spus, practicarea funcþiei de
conducere trebuie sã se exercite totdeauna în conformitate cu cerinþele
economicitãþii, dar din perspectiva principiilor inalienabile ale
umanismului ºi drepturilor omului.
10. Alegerea momentului ºi a celor mai potrivite condiþii în trecerea
de la potenþã la act, la declanºarea execuþiei, a mecanismului de instituire
existenþialã a produsului. În aceastã privinþã, sunt necesare profesionalism
ºi abilitate practicã, nu numai ºtiinþã, ci ºi mãiestrie în executarea integralã
a proiectului, a variantei de acþiune preconizate de agentul decident.
În alegerea momentului execuþiei ºi aplicarea tehnologiilor de
acþiune, agentului executant trebuie sã i se creeze condiþii care sã-i
stimuleze capacitãþile creative, iar el trebuie sã manifeste iniþiativã ºi
rãspundere proprie (asumare de risc). În aceastã perspectivã, managerul
are obligaþia sã-l punã pe producãtor (agentul executant) în situaþia sã
nu manifeste o conºtiinþã de robot, ci sã i se stimuleze instituirea unei
conºtiinþe demiurgice ºi sã simtã nevoia de a fi respectat ca atare. De
altfel, s-a constatat cã aceastã corelaþie dintre competenþa ºi rãspunderea
managerialã ºi competenþa ºi responsabilitatea producãtorului nemijlocit
reprezintã un criteriu de eficienþã dintre cele mai importante în strategiile
acþionale contemporane.
11. Considerarea produsului ca obiect pentru subiect, ca obiect
destinat servirii umane exemplare. În calitate de obiect creat, produsul
se deosebeºte de celelalte obiecte numai în mãsura în care este supus
unui proces de valorizare (dacã i se apreciazã mãsura în care contribuie
la satisfacerea trebuinþelor agentului, respectiv, la atingerea scopurilor
acestuia). În cazul în care scopul instituirii produsului nu a fost atins,
produsul respectiv nu dobândeºte semnificaþie subiectivã, prezenþa lui
neavând astfel finalitate umanã, ci, mai de grabã, alterând mediul obiectiv
de existenþã al omului. De aceea, se impune o operaþie de control al
calitãþii produsului, un fel de testare axiologicã finalã a acestuia.
180

Prin funcþionalitatea sa în sfera consumului, produsul face parte
din existenþa umanã, calitatea ºi funcþionalitatea lui umanizatoare
acþioneazã ca un criteriu (mãsurã) al nivelului ºi modului de viaþã al
oamenilor, dã expresie unui anumit tip ºi nivel de civilizaþie. Din aceastã
cauzã, în societãþile moderne oamenii sunt interesaþi nu numai de
cantitatea ºi calitatea produselor (în raport cu nivelul cerinþelor de
consum), ci ºi de gradul de încãrcãturã axiologicã pe care o au acestea
(în raport cu cerinþele de trãire valoricã). În aceastã perspectivã, sunt
exemplare preocupãrile actuale în domeniul design-ului. Trebuinþa de
amplificare a funcþionalitãþii estetice a bunurilor materiale de consum
de toate genurile care înfrumuseþeazã mediul de existenþã al omului
asemãnãtor obiectelor de artã pun în evidenþã tocmai aceastã
dimensionare axiologicã a produsului acþiunii umane.
Se desprinde concluzia cã în etapa actualã, din moment ce bunurile
materiale, asemãnãtor valorilor spirituale, au o accentuatã dimensionare
axiologicã, cu toatã îndreptãþirea se poate argumenta situarea produsului
în aria universului uman. De unde se poate conchide cã asigurarea unei
dimensionãri axiologice a întregului evantai al lumii produselor se
contureazã tot mai mult a fi un criteriu de eficienþã al acþiunii sociale.
Omisiunea sau minimalizarea oricãruia din aceste criterii
diminueazã eficienþa acþiunii produsul nu satisface nevoile agentului
(ºi ale tuturor consumatorilor cãrora le este destinat), fapt care
împiedicã redeschiderea lanþului praxiologic, angajarea agentului într-un
alt circuit acþional.
La rândul ei, tulburarea funcþionalã a lanþului praxiologic,
împiedicând disponibilitatea obiectului acþiunii de a transcende în obiect
pentru subiect, altereazã nu numai procesul de satisfacere a nevoilor
umane, ci însuºi procesul de muncã (lipsindu-l de eficienþã) cu alte
cuvinte, condiþia (statutul) onticã a umanului. Se adevereºte, astfel, cã
omul acþioneazã nu numai pentru a avea, ci, mai ales, pentru a fi.
Dupã cum se constatã, praxiologia sau teoria acþiunii umane

eficiente resemnificã în mare mãsurã termenul de eficienþã. Obiºnuinþa
de a i se conferi acestui termen o dimensionare preponderent economicã
(însãºi calitatea produsului acþiunii fiind apreciatã sub acest aspect în
condiþile economiei de piaþã), stimulatã de un anume pragmatism îngust,
izvorât dintr-o mentalitate scientist-tehnicistã, se pare cã treptat se aflã
în amurg. Unidimensionalizarea practicatã în procesul de realizare umanã
în societãþile de tip consumatorist provoacã deja, de câteva decenii,
181

fenomene de adâncã crizã valoricã, marcate de tendinþe de indiferenþã,
dacã nu chiar de renunþare la umanism. Datoritã consecinþelor nefaste
pentru om ale acestui unidimensionalism, de câteva bune decenii este
reclamatã nevoia de reîntoarcere la umanism.
Una din expresiile acestui proces de reîntoarcere la om o
constituie tocmai aceastã resemnificare a termenului de eficienþã.
Conceptul are mai multe dimensionãri: una economicã (este drept,
fundamentalã funcþioneazã ca un criteriu-temei); una socialã (se
sconteazã efectele produsului acþiunii asupra mediului social material
ºi axiologic de existenþã al oamenilor); una nemijlocit umanã (mãsura
în care contribuie la împlinirea omului ca personalitate ºi agent ca
fiinþã liberã, dar ºi genericã). Omul trebuie avut în vedere în integralitatea
(autenticitatea) sa; el trãieºte nu numai în materie, ci ºi în spirit, este nu
numai o fiinþã liberã, ci ºi responsabilã.
Un aspect din ce în ce mai accentuat de avut în vedere, cu efecte
realizatorii pentru om, este condiþia lui ecologicã. În contextul actualului
impact al omului cu natura ºi societatea, mediat puternic de progresul
tehnico-ºtiinþific ºi informaþional, raportarea consecinþelor pe care le
provoacã produsul acþiunii asupra mediului ecologic devine un criteriu
aproape determinant pentru aprecierea calitãþii vieþii. Desigur, în aceastã
privinþã, funcþioneazã codurile normative de nivel macrosocial, dar, fãrã
cote superioare de responsabilitate la nivel individual ºi microgrupal, aceste
coduri n-au eficacitatea scontatã. Este nevoie de o restructurare la nivelul
conºtiinþei sociale a oamenilor asimilarea a ceea ce am putea numi o
conºtiinþã ecologicã (ºi, de ce nu, edificarea unui mod de viaþã ecologic).
Produsul acþiunii satisface nevoi ºi trebuinþe ale omului, acesta
trebuie însã servit ca om atât material-economic, cât ºi spiritual ºi moral,
considerat în condiþia lui specificã de personalitate ºi demiurg (ºi, de
aceea, liber, dar ºi responsabil de sine ºi de altul).
182

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
Mai înainte de a ne angaja în abordarea unor probleme de natura

celor sugerate în paragrafele acestui capitol de încheiere, considerãm
necesar de surprins distincþiile ºi relaþiile dintre teoria acþiunii sociale
ºi praxiologie. Într-o anume tradiþie, prin teoria acþiunii se are în
vedere o abordare din perspectivã filosoficã, sociologicã ºi
psihologicã a acþiunii umane, iar prin praxiologie sunt vizate
preocupãri de logicã a acþiunii, în care se includ ºi probleme de logica
normelor, teoria organizãrii, teoria deciziei ºi a conducerii ºi, implicit,
de strategie acþionalã, toate acestea analizabile cu mijloace formale
ºi operaþionale moderne. Scopul ambelor tipuri de demers acþionalist
este comun respectiv, descifrarea structurii acþiunii sociale, a
motivaþiilor ºi determinismului acþional, deducerea criteriilor de
eficienþã ale acþiunilor la nivel individual ºi colectiv, în condiþiile
transformãrilor economice, sociale ºi valorice care au loc în lumea
contemporanã. O lume care, în ciuda cotelor înalte de progres material
(economic mai ales) atinse în þãrile superindustrializate, viaþa socialã
este totuºi marcatã de adânci tensiuni sociale ºi inegalitãþi economice,
de fenomene de crizã valoricã ºi de naturã ecologicã, ce
disfuncþioneazã grav condiþia umanã.
Istoric vorbind, demersurile acþionaliste au fost iniþiate în filosofie
încã din antichitatea greacã (Platon, Aristotel), însoþind din ce în ce mai
activ demersurile ontologice medievale (Toma dAquino) ºi dobândind o
pondere deosebitã în filosofia clasicã germanã (Hegel), în marxism
(conceput de Marx însuºi ca filosofie a praxisului) ºi definind hotãrâtor
unele direcþii din gândirea filosoficã contemporanã (în pragmatism Peirce,
Dewey, James).
Teoria acþiunii sociale, având însemnate premise filosofice, s-a
constituit de fapt în sociologia primei jumãtãþi a acestui secol (Emile
Durkheim, Max Weber, Vilfredo Pareto, Talcott Parsons), într-o bunã
mãsurã ºi datoritã dezvoltãrilor acþionaliste operate dinspre psihologie,
politologie ºi teoria valorilor, iar praxiologia, cu premise viguroase în
183

gândirea economicã a primelor decenii ale secolului nostru ºi în cibernetica
constituitã în deceniile de mijloc ale acestui secol, a fost fundamentatã ca
disciplinã metateoreticã autonomã de Tadeusz Kotarbiñski (aproximativ
în acelaºi interval de timp cu circumscrierea propriu-zisã a obiectului teoriei
acþiunii sociale de cãtre Parsons).
1. Obiectul ºi misiunea actualã a praxiologiei

1. Praxiologia îºi propune descifrarea structurii acþiunii sociale ºi,
pe aceastã bazã, formularea unor criterii operaþionale de sporire maximã
a gradului de eficienþã al acþiunii.
În raport cu exigenþele actuale ale eficientizãrii acþiunii umane, a
apãrut, între altele, necesitatea cristalizãrii unei discipline praxiologice
speciale de teorie a conducerii (cunoscutã mai ales prin termenul de ºtiinþa
managementului), disciplinã a cãrei menire constã în cãlãuzirea efortului
de decizie ºi de conducere la nivelul tuturor structurilor organizaþionale
ale societãþii în direcþia optimizãrii factorilor, a activitãþilor producãtoare
de bunuri ºi valori sau de mijloace de producere a acestora, în concordanþã
cu cerinþele de profitabilitate pe care le impun tendinþele ºi ritmurile actuale
ale progresului economic ºi socio-uman. Credem, de aceea, cã pentru a
întemeia o disciplinã specialã de teorie a conducerii vieþii sociale sunt
necesare prealabile cercetãri praxiologice. Ne apare motivat, în aceastã
direcþie, accentul care se acordã astãzi praxiologiei sau teoriei acþiunii
umane în ansamblul ºtiinþelor sociale. Praxiologia, conceputã ca o disciplinã
metateoreticã, oferã totodatã ºi prilejul surprinderii mecanismului de
funcþionare a sistemului de raporturi sociale la nivel macro-social, mediind
înþelegerea mai ales a temeiurilor cauzale ale structurãrii acestora. De aceea,
ca disciplinã independentã, praxiologia are o mare valoare operaþionalã în
câmpul actual al ºtiinþelor sociale, conferã acestora o perspectivã riguroasã
de optimizare (ferindu-le de pericolul unor speculaþii ºi cãutãri sofisticate).
2. Motivând din acest unghi de vedere necesitatea cercetãrilor
praxiologice în ansamblul ºtiinþelor actuale despre om, notãm totodatã, cã
praxiologia nu poate servi demersului ºtiinþific explicativ ºi previzional
asupra vieþii sociale decât cu condiþia unei echilibrate abordãri a
fenomenului social, dintr-o dublã perspectivã: raþionalistã ºi antropologicã,
în care explicaþiile cauzale se împletesc cu cele teleologice o atare
abordare fiind recunoscutã unanim astãzi ca singura alternativã
metodologicã în care pozitivarea se împleteºte cu umanizarea discursului
ºtiinþific asupra socialului ºi umanului.
Am încercat în aceastã luminã sã formulãm unele premise pentru
întemeierea unei praxiologii cu aplicaþii directe asupra eficientizãrii
184

sistemului de ansamblu al acþiunilor la nivel macrosocial, valorificând selectiv
ºi critic, în acest sens, contribuþiile mai vechi sau mai noi ale filosofiei,
sociologiei ºi praxiologiei (conceputã cu precãdere de întemeietorii ei din
perspectivã logic-operaþionalã). Reconsiderarea gândirii acþionaliste
anterioare (prezente dintotdeauna în diverse discipline cu caracter filosofic
ºi social-politic) presupune un efort de sistematizare ºi de definire adecvatã
a conceptelor ºi a problemelor ei principale, în funcþie de exigenþele practicii
sociale contemporane ºi de progresele diverselor discipline teoretice ºi cu
caracter operaþional. Praxiologia astfel conceputã, consideratã, aºadar, pe
de o parte ca un domeniu de cercetare cu un pronunþat caracter aplicativ, iar
pe de altã parte ca o disciplinã de graniþã între filosofie ºi ºtiinþe, între ºtiinþele
formale ºi ºtiinþele sociale în aparatul ei conceptual folosind deopotrivã
toate achiziþiile logicii, ciberneticii, teoriei generale a sistemelor ºi, respectiv,
ale sociologiei, politologiei, axiologiei sau chiar futurologiei contemporane.
3. Printre alte sarcini majore, praxiologia are, deci, menirea de a
pozitiva discursul filozofic asupra omului. Cercetând structura acþiunii
umane, praxiologia prilejuieºte totodatã conturarea unor puncte de sprijin
preþioase în rezolvarea unei probleme primare a discursului filosofic, care a
dat naºtere la nenumãrate controverse, nici astãzi încheiate, asupra
semnificaþiei ºi rosturilor omului în Univers. Pãcatul originar al multora din
cugetãrile filosofice anterioare a fost acela cã a transferat relaþia dintre potenþã
ºi act de la nivel uman la scara Universului în ansamblu, fapt care a netezit
calea pãtrunderii în mentalitatea oamenilor a unor soluþii teiste în explicarea
determinismului obiectiv. Or, gândirea acþionalistã ºi praxiologia (avem în
vedere ºi soluþiile acþionaliste care au fost formulate anterior în filosofie ºi
sociologie, ºtiut fiind cã o teorie a acþiunii umane conceputã ca disciplinã
teoreticã independentã s-a fãurit abia în ultimele decenii) a coborât problema
raportului dintre potenþã ºi act din ceruri pe pãmânt. Nu existã o stare de
potenþã exterioarã Universului sau un scop obiectiv iniþial care sã-i prescrie
sensul; actul nu este deci un efort demiurgic prin care Universul virtual,
graþie unei raþiuni supreme, capãtã formã. Activitatea, ca trecere de la potenþã
la act, este o proprietate lãuntricã Universului, ea este exercitatã de agenþi
umani cãlãuziþi de scopuri proprii. Demiurgul, ca agent obiectiv suprem,
este înlocuit cu agenþi subiectivi, la rândul lor ipostaze ale diacroniei
Universului obiectiv. Atributul de activ nu este deci propriu Universului în
general, ci Universului uman, iar acþiunea eficientã, ca relaþie conºtientã de
transformare materialã de cãtre agent a existentului, este o problemã de
competenþã directã a teoriei acþiunii umane (praxiologiei) ºi nu a unei
explicaþii filosofice generale, care, inevitabil, în mãsura în care încearcã sã
o extrapoleze la scara Universului, împinge discursul teoretic asupra
existenþei spre un teleologism universal ºi spre teologism.
185

Redimensionarea raþionalistã a teleologiei, prin reducerea ei la scarã
umanã ºi, corespunzãtor, restrângerea sferei conceptului de creaþie la nivelul
comportamentului uman (operaþii pe care praxiologia le înscrie ca termeni
primari într-un discurs pozitiv asupra socialului, eliberat de idolii filosofiei
acþionaliste tradiþionale de origine augustinianã ºi tomistã), a constituit un act
eliberator nu numai pentru evoluþia gândirii sociale, care capãtã pentru prima
oarã premise raþionaliste, ci ºi pentru discursul filosofic însuºi. Prin propunerea
unei dimensionãri exclusiv umane a scopului ºi creaþiei, filosofia se înscrie în
aria umanismului autentic, al unui umanism de data aceasta realizabil practic
ºi nu numai postulat teoretic. Teoria acþiunii umane, desprinsã de filosofie,
devine aºadar, sprijinul principal al filosofiei în efortul ei de rostuire a propriei
misiuni: de a explica lumea pentru om. Cedând praxiologiei o parte a propriului
teren, filosofia se redimensioneazã pe sine, câºtigã premisele pentru întemeierea
unor criterii de finalizare umanã a discursului întreprins asupra lumii, discurs
care coboarã din sferele speculaþiei contemplatoare la nivelul unor explicaþii
cu finalitate umanizatoare nemijlocitã.
4. Din perspectivã praxiologicã actualã asupra umanului s-a impus
ca problemã centralã redefinirea conceptului de practicã, pe baza cãruia
se poate întreprinde o reconstrucþie a tuturor disciplinelor filosofice,
începând cu antropologia ºi încheind cu epistemiologia. Conceptul de
practicã, de acþiune umanã eficientã, trebuia disecat, surprins în totalitatea
termenilor ºi momentelor care-i configureazã structura. Un asemenea
travaliu ºi l-a asumat praxiologia actualã (cea îmbogãþitã din perspectivã
sociologicã), pe terenul cãreia se întâlnesc toate disciplinele care au ca
preocupare directã sau care oferã modele pentru surprinderea structurii
comportamentului uman eficient: antropologia, sociologia, epistemologia,
logica, cibernetica, teoria generalã a sistemelor, precum ºi diverse ºtiinþe
sociale particulare ca: economia politicã, politologia, dreptul, etica.
Structura acþiunii sociale sugeratã de praxiologia contemporanã
are dupã cum am vãzut urmãtoarea configuraþie (Fig. 23):
Simplificat, acþiunea umanã (praxis) s-ar putea defini, astfel, ca
trecere de la potenþã la act în relaþia mijlocitã dintre agent (subiect) ºi
pacient (obiect)*.
În aceastã relaþie se structureazã un raport de conexiune inversã
între subiect (al acþiunii) ºi obiect (al acþiunii): obiectul se subiectiveazã
ºi subiectul se obiectiveazã.
* Notãm observaþia cã totdeauna pacientul (obiectul acþiunii practice) are un statut
existenþial, este un fragment de univers. În aceastã ipostazã, poate fi obiect al acþiunii
atât naturalul ºi socialul, cât ºi omul însuºi, în calitatea sa de subiect (avem în vedere aici
atât dimensiunea sa psihoconºtientã, cât ºi pe cea cognitiv-ideaticã) ºi de existenþã (naturalã
ºi socialã).
186

Fig. 23
Problema principalã a praxiologiei este formularea unor criterii

de obiectivare eficientã a subiectului în vederea subiectivãrii maxime a
obiectului. De altfel, progresul societãþii însãºi ne apare ca un proces de
creºtere permanentã a gradului de umanizare a realului, de adecvare a
obiectului pentru subiect. În procesul acestei adecvãri a lumii la om,
omul se realizeazã pe sine. El se personalizeazã ºi ia în stãpânire (în
limite istorice determinate) forþele naturii ºi sociale, în cadrul cãrora
fiinþeazã ºi acþioneazã.
Aceastã luare în stãpânire a lumii (obiective) de cãtre om este,
de altfel, ºi calea luãrii sale în stãpânire de cãtre sine lucrare
autodemiurgicã structuratã mereu ca proces deschis, o continuã luptã a
omului cu sine.
187

2. Criterii ºi condiþii actuale de eficienþã la nivelul
sistemului vieþii sociale
Obiectivul fundamental al acþiunii la toate nivelurile sistemului social,
fiecare dintre acestea conceput ca subsistem al sistemului global al societãþii,
îl reprezintã realizarea condiþiei umane. Ceea ce presupune satisfacerea
optimã (în intervale de timp pe cât posibil mai reduse ºi cu costuri sociale
deasemenea cât mai reduse) a nevoilor ºi aspiraþiilor de realizare ale oamenilor
(nu numai sociale ci ºi, îndeosebi, individuale) într-o viziune asupra acestei
realizãri în care prevaleazã considerarea omului nu numai ca mijloc ci,
precumpãnitor, ca scop în strategiile democratice ale dezvoltãrii.
Realizarea practicã a acestui obiectiv presupune: înþelegerea
raþionalitãþii sociale în condiþiile actuale de progres economic ºi valoric
(trebuinþele individuale ºi colective ale oamenilor fiind circumscrise raþional
în funcþie de posibilitãþile obiective ºi subiective de care dispune determinant
societatea în etapa actualã de dezvoltare); atitudinea activã a agenþilor
acþiunii sociale faþã de procesul realizãrii lor prin mijlocirea societãþii
(atitudine manifestatã prin conformitate sau nonconformitate a acestora în
raport cu structurile, normele ºi programele dezvoltãrii economice puse în
proiect de factorii de decizie în sistemul organizaþional al societãþii);
asimilarea conºtientã a noilor conþinuturi valorice (în anumite limite, a
schimbãrilor care au loc în structura tabelei de valori), þinând cont de dinamica
lumii valorilor ºi, deci, de nevoia unei permanente reconstrucþii a opþiunilor
valorice ale oamenilor în concordanþã cu transformãrile (uneori radicale)
care se petrec în plan economic, politic ºi organizaþional; nãzuirea împlinirii
umane în spaþiul libertãþii în condiþiile perceperii corecte a relaþiei dintre
libertate ºi determinism (respectiv a caracterului relativ ºi gradual al libertãþii,
totdeauna condiþionatã obiectiv ºi subiectiv); înþelegerea corelaþiei necesare
dintre realizarea individului ºi realizarea colectivitãþii (la nivel grupal ºi
comunitar), înfãptuirea umanã la nivel individual fiind dependentã de
intensitatea integrãrii lui sociale prin muncã ºi responsabilitate.
Aºadar, se stabileºte obiectiv ºi necesar o conexiune inversã între
socializarea individului ºi realizarea lui, respectiv între integrarea socialã
ºi personalizarea individului în funcþie de care se poate mãsura nivelul
sãu de realizare într-un context social determinat. Orice disfuncþie a acestui
circuit retroacþional provoacã disoluþii atât la nivelul mecanismelor
determinismului social, cât ºi la nivelul procesului de realizare individualã,
provocându-se în ambele situaþii grade accentuate de ineficienþã acþionalã.
De regulã, asemenea efecte dizolvante social ºi valoric se produc în
societãþile aflate în proces de involuþie sub aspect democratic sau în condiþii
de incompetenþã managerialã la scarã macrosocialã.
188

Criteriile principale în raport cu care se mãsoarã gradul de eficienþã
acþionalã la nivel societar sunt urmãtoarele:
a). ritmurile de creºtere a productivitãþii muncii sociale criteriu,
la rândul sãu, dependent de nivelul de competenþã ºi de responsabilitate
al agenþilor acþiunii, cu atât mai important de avut în vedere în condiþiile
situãrii agentului la niveluri superioare de rãspundere în sistemul
organizaþional al societãþii;
b). randamentele procesului productiv în toate domeniile creaþiei
de bunuri ºi valori sau mijloace de producþie a acestora criteriu care
depinde nu numai de progresul tehnic ºi tehnologic, ci ºi de capacitãþile
inventive ale agenþilor acþiunii ºi, implicit, de calitatea managementului
în toate eºaloanele sistemului organizaþional al societãþii;
c). scãderea crescândã a costurilor de producþie ºi sociale criteriu
care provoacã, invers proporþional, ridicarea la fel de crescândã a nivelului
de viaþã ºi, implicit (în funcþie de restructurãrile în plan valoric), a modului
de viaþã al omului;
d). corelarea produsului acþiunii cu substanþa tablei de valori ºi, în
acest context, adecvarea produsului la nevoile ºi aºteptãrile agentului în
materie de realizare de sine prin consumarea sau luarea în posesie a acestuia.
Nefuncþionarea unui atare criteriu provoacã fenomene de
înstrãinare, cu efecte dizolvante în privinþa opþiunii agentului pentru
declanºarea unui nou lanþ praxiologic ºi, ca urmare, o accentuare a
gradelor de ineficineþã acþionalã sub toate aspectele sale: economicã,
socialã, umanã. La rândul ei, ineficienþa contribuie la instalarea
sentimentului ratãrii, determinând nu numai amplificarea unor perturbãri
în strategia fixãrii scopurilor, ci ºi favorizarea de atitudini defetiste de
neputinþã funciarã a omului în a-ºi realiza propria condiþie.
Între condiþiile de eficienþã ale acþiunii, socotim a fi mai importante:
1) circumscrierea atentã (ºi testarea judicioasã) a intereselor ºi
nãzuinþelor, a scopurilor ºi aºteptãrilor agenþiilor în materie de realizare
de sine, respectiv, asigurarea unei corelãri între motivaþiile psihologice,
axiologice ºi teleologice (individuale ºi colective) ale acþiunii;
2) întemeierea nomologicã riguroasã a acþiunii condiþionatã, la
rândul ei, de întreprinderea unor demersuri explicative asupra structurii
obiectului supus acþiunii, precum ºi a unor demersuri previzionale asupra
devenirii acestuia, ca urmare a transformãrilor pe care i le provoacã
actul creativ;
3) elaborarea responsabilã ºi cu raþionalitate a codurilor
normative (de naturã tehnologicã ºi metodologicã, cu caracter
organizaþional ºi de conduitã a agentului în spaþiul rãspunderii) adecvate
eficienþei scontate în procesul acþional, astfel încât ele sã stimuleze
189

spiritul de iniþiativã ºi capacitãþile creative ale agenþilor, ºi, ca o
consecinþã, sã provoace la nivelul psihologiei acestora instalarea
sentimentului libertãþii, în corelaþie cu responsabilitatea (ceea ce se
traduce prin stabilirea unui raport de echilibru între interdicþii, obligaþii
ºi permisiuni, asimilate de agent ca opþiuni valorice liber consimþite);
4) depistarea ºi alegerea unui complex situaþional de înaltã
eficienþã ceea ce presupune crearea sau perfecþionarea mijloacelor
adecvate acþiunii eficiente (între acestea numãrându-se, nu numai
uneltele producþiei materiale, ci ºi uneltele creaþiei spirituale
conceptele ºi teoriile care întemeiazã cognitiv actul material productiv
ºi, deopotrivã, structurile organizaþionale care intervin necesar în
procesul acþional ºi în reglementarea unui comportament normativ al
agenþilor adecvat acestui proces).
Dobândeºte o însemnãtate aparte în ansamblul situaþional al
acþiunilor la scara sistemului social global, asigurarea condiþiilor
materiale (economice, tehnico-materiale), organizaþionale (funcþionarea
optimã a structurilor organizaþionale ceea ce presupune ºi eliminarea
unor carenþe de ordin birocratic ºi înnoirea mecanismelor lor de
funcþionare) ºi a climatului spiritual (psiho-socio-cognitiv ºi moral-
juridic) în care se desfãºoarã acþiunea, astfel încât eficienþa acesteia sã
atingã cotele de realizare scontate;
5) în complexul de condiþionãri obiective ºi subiective ale eficienþei
acþiunilor la scarã macrosocialã, un loc aparte au astãzi: contextul ºi climatul
internaþional (interdependenþele prilejuite de integrarea zonalã ºi
mondializarea proceselor economice naþionale, interconectarea sistemelor
naþionale de comunicaþie ºi informaþionale); alegerea momentului ºi locului
cel mai potrivit pentru declanºarea unui proces acþional ceea ce
presupune o corelare elasticã a strategiilor acþionale cu cele mai potrivite
tactici de declanºare ºi coordonare managerialã a acestora, în funcþie de
ansamblul factorilor obiectivi ºi subiectivi, interni ºi externi, de interes
imediat sau mediu ºi de perspectivã, favorabili procesului general de
dezvoltare economico-socialã ºi de realizare a condiþiei umane;
6) pe temeiul acestor condiþionãri sunt necesare acþiuni de prospectare
a devenirii sociale, a cadrului obiectiv ºi subiectiv de desfãºurare a acþiunii,
în funcþie de care se elaboreazã scenarii ºi strategii acþionale de naturã sã
stabileascã obiectivul þel, sã orienteze eficient acþiunea, mobilizând în aceastã
direcþie întregul efort creativ al agentului colectiv ºi folosirea cu maximum
de randament a mijloacelor ºi resurselor materiale ºi umane necesare atingerii
respectivului obiectiv-þel. Astfel de strategii sunt cu atât mai necesare în
perioadele de restructurare generalizatã a raporturilor economice ºi sociale
în contextul înnoirilor pe care le reclamã progresul în lumea contemporanã
190

(angajatã într-un proces profund de democratizare a vieþii sociale ºi de
modernizare a structurilor de bazã ale civilizaþiei);
7) conceperea ºi intensificarea unui evantai complex de activitãþi
formativ-educaþionale în vederea schimbãrii mentalitãþilor în acord cu
înnoirile spirituale specifice actualelor etape de schimbare socialã ºi a stilului
de viaþã specific acestora. Trebuie luat în considerare faptul cã racordarea
agentului la fizionomia tablei de valori corespunzãtoare unor atare schimbãri
constituie o condiþie preliminarã a adeziunii ºi angajãrii lui creative la procesul
acþional. Aceastã condiþionare (subiectivã) producãtoare de eficienþã este
cu atât mai necesarã în perioadele de consolidare a statului de drept el
însuºi fiind un instrument hotãrâtor în instituirea ºi garantarea funcþionãrii
unor raporturi economice ºi sociale cu caracter democratic;
8) alegerea viitorului (cu discernãmânt nomologic ºi axiologic)
potrivit speranþelor de realizare ale agenþilor, cunoscându-se faptul cã
viitorul devenirii sociale este nu numai dat (obiectiv) ci, cu precãdere, ºi
dorit (subiectiv) opþiunile preferenþiale având în acest domeniu al
proiectãrii viitorului un rol determinant. Cu precizarea cã în contextul
actual al luãrii în stãpânire de cãtre om, prin proiectare întemeiatã
axiologic, a viitorului, lipsa de discernãmânt ºi de competenþã nomologicã
(ºi axiologicã) în dirijarea ºi controlul acþiunilor în vederea întâmpinãrii
eficiente pentru agent a acestuia, mai ales în condiþii de prevalare a
spiritului concurenþial ºi pragmatic specific economiei de piaþã, poate
sã provoace efecte imprevizibile ºi chiar inimaginabile fenomene de crizã,
nu numai economicã ºi valoricã, ci ºi ecologicã aceasta din urmã punând
în pericol major chiar condiþia existenþialã primarã (biologicã) a omului.
Este ºtiut, în aceastã privinþã, cã un orizont de realizare nu se atinge
dacã, mai întâi, omul nu ºi-l doreºte ºi, în funcþie de aceasta, nu ºi-l
proiecteazã liber, dar în cunoºtinþã de cauzã. Iar dorinþa se poate împlini
numai în funcþie de posibilitãþi ºi de capacitatea agentului de a-ºi alege
sau confecþiona mijloacele adecvate pentru a realiza cu certitudine ºi
eficienþã obiectivul nãzuit;
9) instaurarea ºi întreþinerea unui climat de interacþiune ºi toleranþã
în raporturile interumane (inclusiv intergrupale, intercomunitare,
interstatale); în actualul context de evoluþie a civilizaþiei umane impunându-
se, prin mijlociri organizaþionale specifice, o ordine integratoare de facturã
democraticã nu numai în raporturile dintre grupuri sociale ºi comunitãþi
pe plan intern, ci ºi în raporturile dintre state ºi dintre grupuri de state pe
plan internaþional. De aceea, devine foarte important, în realizarea omului
contemporan, atât efortul de armonizare ºi de punere în echilibru a
intereselor intregrupale ºi intercomunitare interne, cât ºi efortul diplomatic
ºi climatul de înþelegere ºi de cooperare internaþionalã ceea ce, în actuala
191

etapã istoricã, presupune ºi un cuantum de delegare limitatã a suveranitãþii
naþionale ºi de stat unor instanþe organizaþionale comune ºi, corespunzãtor,
o angajare colectivã, coordonatã organizaþional ºi mãsuratã responsabil,
pe baza unor coduri normative acceptate în comun, în rezolvarea
problemelor litigioase care apar pe plan internaþional.
Lucrul acesta devine dificil de realizat în condiþiile actuale de
monopolarism ºi, eventual, de bipolarism sau al instituirii mai multor centre
de putere (economicã, politicã ºi militarã) cu referinþã mondialã, în care
ordinea internaþionalã de drept este prejudiciatã de practici discreþionare
în promovarea intereselor marilor puteri în defavoarea statelor mici ºi
mijlocii sau a celor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Situaþie de
fapt ce reclamã mult discernãmânt axiologic ºi strategii suple în activitatea
diplomaticã în domeniul politicii externe ºi, mai ales, în politica de alianþe
ºi angajãri în rezolvarea colectivã a unor stãri conflictuale internaþionale.
Insuccesele sau neîmplinirile, ca sã nu mai amintim de acþiunile
neinspirate în politica externã, atrag nemijlocit dupã ele producerea unor
efecte cu caracter inhibitor în condiþionarea eficienþei acþionale de nivel
intern, accentuate cu atât mai mult în perioadele de tranziþie structuralã
specifice procesului de democratizare a vieþii sociale ºi de aºezare valoricã
de naturã sã mijloceascã optimizarea funcþionãrii statului de drept ºi a
economiei de piaþã (generatoare de ritmuri superioare de creºtere a nivelului
material de viaþã ºi de restructurãri ale stilului de trãire spiritualã a oamenilor);
10) perfecþionarea (în condiþiile unei organizãri democratice a vieþii
sociale specifice statului de drept) a mecanismelor decizionale ºi de
conducere la nivelul tuturor eºaloanelor organizaþionale ale societãþii,
astfel încât pluripartidismul în procesul de exercitare ºi alternanþã la
putere sã prilejuiascã selecþia factorilor de decizie ºi conducere în funcþie
de criterii de competenþã ºi responsabilitate, de profesionalism în
activitatea organizaþionalã, radical opuse politicianismului ºi jocului
partizan de interese, veleitarismului ºi clientelismului politic în selecþia
ºi promovarea cadrelor investite cu sarcini de rãspundere în aparatul
administrativ al statului (la nivel central, departamental ºi local).
În funcþionarea sistemului organizaþional al societãþii se impune o
corelaþie activã ºi suplã între structurile formale ºi informale, între
organizaþiile care se confruntã (prin mijloace democratice) în lupta pentru
participarea la putere ºi organizaþiile civice astfel încât, în procesul
decizional ºi de stabilire a strategiilor acþionale de nivel comunitar ºi statal
sã fie antrenaþi cât mai mulþi membri ai societãþii, forþele active ale comunitãþii
din toate straturile sociale ºi reprezentanþii cât mai multor grupuri de interese
ºi opinii cu privire la obiectivele majore ale dezvoltãrii economice ºi sociale.
192

Asigurarea unor niveluri superioare de eficienþã la scara
macrosistemului vieþii sociale presupune punerea în stare de funcþionare
optimã a tuturor acestor condiþionãri ºi, în acelaºi timp, luarea în
consideraþie, în aprecierea cotelor de progres ale societãþilor din lumea de
azi, a criteriilor de eficienþã mai înainte menþionate, cele mai importante
ce pot mãsura nivelurile atinse în procesul general al dezvoltãrii ºi în
potenþarea realizãrii condiþiei umane. Ceea ce, implicit, poate da la ivealã
ºi discrepanþele dintre proiect ºi realitate sau neconcordanþele dintre
aºteptãrile oamenilor ºi înfãptuirile practice în materie de realizare a lor
socialã ºi individualã, cu repercutãri directe ºi în privinþa caracterului
autentic sau neautentic al vieþuirii lor democratice.
3. Rolul gândirii acþionaliste

în resemnificarea
unor concepte sau problematizãri
cu caracter filosofic
1) Gândirea acþionalistã deschide perspectiva unor resemnificãri în
circumscrierea problematicii teoriei determinismului vieþii sociale. Multã
vreme, din nevoia de a contracara interpretãrile luministe de facturã
reducþionistã în conceperea mecanismului raporturilor de determinare în
viaþa socialã, potrivit cãrora ideile oamenilor reprezintã temeiul (aproape
exclusiv) al schimbãrilor în ordinea economicã ºi tehnico-materialã a
societãþii, a dominat o concepþie la fel de reducþionistã asupra raporturilor
dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor, promovatã de
aºa-numitul materialism istoric marxist.
Dintr-o privire praxiologicã asupra determinismului vieþii sociale,
rezultã cã practica (munca) ºi nu relaþiile economice, în primul rând
de producþie ºi de repartiþie, reprezintã motorul devenirii sociale.
Relaþiile sociale formeazã doar cadrul obiectiv care condiþioneazã
dezvoltarea societãþii, ele neavând rol cauzal în acest proces. Munca
pune în miºcare structurile vieþii materiale (inclusiv structurarea
mijloacelor de producþie) a societãþilor, la rândul ei constituindu-se ca
o instituire teleologicã, motivatã psihologic ºi axiologic, indiferent dacã
oamenii conºtientizeazã sau nu finalitatea exercitãrii ei (dincolo de
producerea bunurilor ºi valorilor necesare traiului lor nemijlocit) asupra
vieþii materiale ºi spirituale de ansamblu a societãþii în care ei trãiesc.
De altfel, Georg Lukà cs a introdus o atare înþelegere a
mecanismului determinismului vieþii sociale, din perspectiva cãreia a
conchis cã munca este conceptul central al ontologiei sociale ºi nu cel
193

de formaþiune social-economicã (a cãrei fizionomie este într-adevãr
exprimatã prin tipul de relaþii de producþie) pe care Marx l-a considerat
a fi conceptul de bazã în caracterizarea sistemului vieþii sociale.
Aºezarea conceptului de muncã (semnificat ca acþiune eficientã)
la temelia explicaþiei deterministe asupra vieþii sociale deschide ºi
perspectiva unei înþelegeri mai complexe a raporturilor dintre existenþa
ºi conºtiinþa socialã a oamenilor. În sensul funcþionãrii unor raporturi
cauzale inelare între cele douã domenii ale vieþii sociale (ºi nu numai a
unor raporturi de determinare univocã de la existenþã la conºtiinþã, cum
se postula tradiþional). Aceasta pentru cã, fiind condiþie existenþialã
primarã a omului ºi a societãþii ºi, la rândul ei, fiind motivatã nomologic,
psihologic ºi axiologic, munca trebuie gânditã ca o relaþie cauzalã între
om ºi mediul sãu de existenþã (condiþionatã ideatic ºi valoric).
Aºadar, ideile oamenilor nu sunt numai determinate de viaþa lor
materialã, ci ºi sursã a structurãrii acesteia. Spre deosebire de celelalte
animale, omul acþioneazã în funcþie de scopuri ºi idealuri de realizare de
sine ºi nu dintr-o nevoie dictatã de prezentul imediat. El se defineºte, în
primul rând, ca fiinþã raþionalã ºi conºtientã de sine (homo sapiens) ºi,
în funcþie de aceastã dimensionare, se angajeazã demiurgic în raporturile
sale acþionale cu realitatea (este homo faber).
Ceea ce înseamnã cã problema ontologicã ce se pune în explicaþia
deterministã asupra vieþii sociale este, de fapt, aceea a raporturilor dintre
acþiunea umanã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor, raporturi care sunt de
conexiune inversã, ambii poli ai relaþiei având funcþie cauzalã unul asupra
celuilalt. De altfel, privit din perspectivã antropologicã ºi axiologicã modernã,
mediul social specific omului este, în primul rând, universul sãu de valori,
mediul axiologic fiind acela care întemeiazã eficient acþiunea umanã ºi abia
în funcþie de exercitarea acestei întemeieri se structureazã condiþiile materiale
ale vieþii lui sociale (în cadrul acestora, modul de producþie).
2) În tradiþie structural-sistemicã marxistã, sistemul vieþii sociale era
conceput ca un complex de relaþii sociale, materiale ºi ideologice (spirituale),
în care cele materiale determinã pe cele ideologice, ºi nu invers. Iar fizionomia
sistemului vieþii sociale (a unei formaþiuni social-economice) se socotea a fi
conferitã de tipologia relaþiilor de producþie ce îi este specificã într-o anumitã
etapã a dezvoltãrii acesteia, respectivele, relaþii constituind baza (economicã)
a societãþii în ansamblul ei. Dupã cum se observã, deºi definea condiþia
onticã a umanului prin intermediul muncii, Marx nu corela relaþiile sociale
cu acþiunile sociale în conceperea configurãrii sistemului global al societãþii.
Dupã cum se ºtie, Antonio Gromsci a respins aceastã limitare a sociologiei
marxiste tradiþionale ºi a propus înlocuirea conceptului de formaþiune social-
economicã cu cel de bloc istoric în desemnarea sistemului vieþii sociale,
194

definit de el ca un complex de acþiuni sociale, din care considera cã cele
politice au rol determinant în configurarea structurii acestuia. Motiv pentru
care, de altfel, el a caracterizat filosofia socialã marxistã ca o filosofie a
praxisului, respingând, în acest sens, sintagma plehanovistã de inspiraþie
engelsianã de materialism istoric.
Pãstrând perspectiva structural-sistemicã marxistã de abordare a
socialului ºi preluând, în aceeaºi mãsurã, viziunea acþionalistã gramscianã,
pe care de altfel Lukà cs o are în vedere în cunoscuta sa Ontologie a
existenþei sociale, precum ºi pe temeiul deschiderilor acþionaliste
postmarxiste (începând cu cele propuse de Vilfredo Pareto ºi pânã la cele
operate de Talcott Parsons în legãturã cu sistemul de acþiuni care
structureazã viaþa socialã), considerãm cã sistemul social poate fi definit
ca un complex organic de acþiuni ºi relaþii sociale, în care acþiunile au rol
cauzal în geneza ºi structurarea vieþii sociale, iar relaþiile sociale sunt
cadrul obiectiv al exercitãrii acestora, fiind totodatã ºi element al socialului
care-i defineºte calitativ tipologia orânduirii ce-i corespunde.
Iar dintre relaþiile sociale, cele economice (de proprietate, de
repartiþie ºi de producþie) îi definesc structura, cele spirituale ºi întregul
evantai de straturi ale tablei de valori constituind mediul existenþial
specific condiþiei umane, care motiveazã ºi natura exercitãrii funcþiei de
agent a omului integrat social.
Ar rezulta cã în structurarea existenþei sociale intervin corelat, ca
suport obiectiv ºi elemente constitutive, trei domenii de obiectivitate:
oamenii (ca domeniu existenþial specific care, fiind înzestraþi cu raþiune ºi
capacitãþi de apreciere valoricã ºi proiecþie teleologicã, dobândesc atributele
de subiect ºi agent); acþiunile lor (producãtoare de bunuri, valori ºi mijloace
de producere a acestora ºi, prin medierea lor, instituitoare social ºi uman);
relaþiile dintre ei ºi dintre ei ºi mediul lor natural ºi social de existenþã (de
cooperare acþionalã ºi de diviziune socialã ºi profesionalã a muncii, de
proprietate, de producþie, de repartiþie ºi schimb de bunuri ºi valori), prin
mijlocirea cãrora ei participã în calitate de agenþi la viaþa socialã ºi la
realizarea propriei lor condiþii materiale ºi spirituale.
În acest proces acþional, oamenii, pe de o parte se integreazã social,
din aceastã integrare rezultând fondul relaþional care structureazã viaþa
lor socialã obiectivã, fizionomia orânduirii specifice societãþii într-o
anumitã etapã a dezvoltãrii ei, iar pe de altã parte, are loc personalizarea
individualitãþii lor, în raport cu care dobândesc un anume status ºi rol în
societate ºi, în conformitate cu acestea, sunt serviþi de societate în procesul
realizãrii condiþiei lor.
Pentru a se raporta eficient la procesul productiv ºi în vederea
dobândirii eficienþei maxime (în condiþii istorice determinate) ºi,
195

deopotrivã, pentru a-ºi regla raþional (în raport cu nevoile lor de realizare)
comportamentul lor existenþial ºi acþional, oamenii îºi instituie (obiectiv)
anumite structuri organizaþionale, guvernate de coduri normative
(interdicþii, obligaþii ºi permisiuni). Prin intermediul acestora ei îºi
adecveazã întregul lor comportament social la nevoile de ansamblu ale
comunitãþii, prin aceasta potenþând devenirea ºi istoricitatea vieþii sociale
în totalitatea ei. Fapt pentru care, structurile organizaþionale, ca mijloace
ale acþiunii sociale, intrã în sfera existenþei obiective a societãþii.
Din perspectiva structurii sistemului de ansamblu al vieþii sociale,
acþiunile oamenilor reprezintã infrastructura societãþii, iar relaþiile
economice ºi sociale configureazã structura societãþii, fixatã în cadrele
unor anume orânduiri sociale; structurile organizaþionale (instituþii,
organizaþii, asociaþii) alcãtuiesc suprastructura societãþii, configuratã
ca mijloc de înfãptuire a scopurilor ºi idealurilor de realizare a oamenilor
(motivatã de ideile ºi opþiunile lor valorice la nivel individual ºi colectiv).
Aºadar, existenþa socialã a oamenilor cuprinde infrastructura, structura
ºi suprastructura societãþii (incluzând acþiuni, relaþii ºi instituþii sau structuri
organizaþionale). În timp ce ideile, opþiunile valorice, idealurile, în ipostaza
lor de forme de cunoaºtere ºi ale culturii, reprezintã conºtiinþa socialã a
oamenilor, mijloacele organizaþionale care se structureazã ºi funcþioneazã
în raport cu opþiunile lor valorice ºi teleologice se exercitã ca factor (la
îndemâna oamenilor, în ipostaza lor de agent istoric) al procesului de
determinare ºi devenire socialã ºi, implicit, de realizare a lor de sine.
În aceastã arhitecturã a sistemului vieþii sociale, oamenii sunt elementul
generativ al tuturor straturilor relaþionale care-i configureazã fizionomia,
atât al celor cauzale, cât ºi al celor condiþionale ºi organizaþionale. Ei sunt
atât agentul cât ºi beneficiarul fiinþãrii acestor niveluri structurale ale
sistemului vieþii sociale, în cadrul cãruia ei îºi circumscriu existenþa ºi care
le defineºte esenþa la nivel de specie existenþialã.
Datoritã faptului cã acþioneazã conºtient ºi în cunoºtinþã de cauzã în
raport cu mediul sãu natural ºi social de existenþã, fãurindu-ºi deliberat
mijloacele adecvate pentru dobândirea de eficienþã maximã în actele sale
productive, apreciindu-ºi totodatã valoric faptele ºi consecinþele actelor
sale în raport cu nevoile realizãrii lui de sine, omul este o fiinþã socialã,
una care se autodeterminã, raþional ºi responsabil de sine individual ºi
colectiv. Aºadar, esenþa umanã este datã de tipologia relaþiilor sociale în
care omul trãieºte ºi acþioneazã, relaþii care-l condiþioneazã existenþial ºi
îl personalizeazã, oferindu-i deopotrivã ºi cadrul obiectiv de manifestare
ca agent (în raport cu societatea ºi cu sine).
3) Pãtrunderea ideii de acþiune umanã în explicaþia ontologicã
asupra socialului provoacã reconstrucþii ºi în ce priveºte circumscrierea
ariei de semnificare ºi de cuprindere a conceptului de culturã.
196

Într-o primã ordine de idei, geneza ºi dinamica valorilor, semnificarea
permanentã a conþinutului acestora nu pot fi explicate decât pe temeiuri
acþionaliste. Pentru cã, din nevoia sa practicã, omul manifestã opþiuni
valorice sau circumscrie în funcþie de atare nevoi conþinuturile valorilor
existente. Cu menþiunea cã nevoile practice nu determinã totdeauna direct
opþiunile valorice, ci adesea printr-o complexitate de medieri psihologice
nu de puþine ori dependente ºi de contextul educaþional ºi de mentalitãþile
existente privind opþiunile valorice. Cu toate acestea, în principiu,
determinismul axiologic este la origine unul praxiologic sau, oricum, cele
douã motivaþii ale comportamentului uman (cel axiologic ºi cel acþional)
se împletesc homo significans ºi homo faber se structureazã corelat.
Pentru cã apreciazã ºi opereazã cu judecãþi preferenþiale, omul se angajeazã
acþional, instituindu-ºi propria lui condiþie existenþialã.
În altã ordine de idei, universul valoric nu se poate obiectiva
acþional în afara unui sistem de coduri normative care guverneazã
comportarea, organizarea societarã ºi acþiunea oamenilor. De fapt,
speciile normative se structureazã în funcþie de seturile valorice, acestea
din urmã alcãtuind o diversitate de forme ale culturii. Din acest punct de
vedere, Claude Levy-Strauss considera cã trecerea de la naturã la culturã
nu exprimã altceva decât trecerea de la lege naturalã la regulã (normã)
socialã adicã, de la un comportament natural, la unul axiologic, în
funcþie de care omul se instaleazã existenþial ºi acþional în libertate el
delibereazã înainte de a acþiona ºi acþioneazã în anumite cadre normative.
Ceea ce înseamnã cã valorile se structureazã într-un cadru normativ ºi,
la rândul lor, motiveazã instituirea unor coduri normative, acestea
condiþionând situaþional acþiunea oamenilor, fie în raporturile cauzale
cu mediul lor natural ºi social de existenþã, fie în raporturile de
condiþionare reciprocã ºi de interdependenþã dintre ei.
Într-o ultimã ordine de idei (reþinutã de noi), întrucât normele (ca
reguli ºi principii de cunoaºtere ºi de gândire ºi nu numai de acþiune practicã
întemeiate pe acestea) se configureazã prin mijlocirea unui limbaj (sistem
de comunicare umanã ºi de înþelegere care totdeauna este purtãtor de sens
ºi se exprimã simbolic printr-un sistem de semne lingvistice), funcþioneazã
o relaþie de dependenþã ºi de cauzalitate între gândire ºi limbaj ºi, în
acelaºi timp, între limbaj (el însuºi structurat riguros normativ) ºi acþiune.
Munca este, în acest context relaþional, iniþiatã ºi direcþionatã în
funcþie de trebuinþe (motivate axiologic) ºi scopuri, se desfãºoarã prin
mijlocirea unor prescripþii normative (care, la rândul lor, au acoperire
valoricã ºi teleologicã), având ca finalitate servirea omului la nivelul
condiþiei lui existenþiale. Dar înainte de a acþiona, omul gândeºte ºi
comunicã cu alþi oameni pentru a coopera acþional, totdeauna dintr-o
motivaþie axiologicã ºi teleologicã toate aceste mijlociri ale actului sãu
197

productiv (limbajul, cooperarea intersubiectivã, motivaþia axiologicã,
circumscrierea scopurilor) instituindu-se ºi funcþionând în anumite cadre
normative. Stare de fapt care conduce la ideea cã universul valorilor culturii
(el însuºi o creaþie a omului), care întemeiazã ºi, totodatã, se sprijinã pe
coduri normative (acestea, la rândul lor, constituind, alãturi de mijloacele
ºi condiþiile acþiunii, ansamblul situaþional al lanþului praxiologic), are o
funcþie determinatoare în structurarea unor grade superioare de eficienþã
în actul productiv, generator nu numai de efecte realizatorii pentru agentul
acestuia, ci ºi de instituiri în ordinea existenþialã a societãþii omeneºti.
Prin urmare, pe de o parte, munca determinã saltul de la naturã la culturã
(adicã, la o trãire valoricã, nu numai materialã a oamenilor), iar pe de altã
parte, cultura condiþioneazã eficienþa muncii, amplificându-i capacitãþile
ei instituitoare la nivelul existenþei sociale ºi condiþiei existenþiale umane.
Între acþiune (muncã) ºi valoare (culturã) funcþioneazã, deci, prin
mediere normativã, un raport de conexiune inversã. Motiv pentru care
teoria valorilor culturii nu-ºi poate circumscrie problematica specificã
fãrã a se raporta la teoria acþiunii sociale ºi, prin medierea acesteia, la
teoria normelor, la fel cum nu se poate dispensa de teoria semnelor
(lingvistica) ºi de teoria sensurilor limbajului (semiotica) sau de teoria
comunicãrii ºi, de ce nu, de teoria înþelegerii. Cu atât mai mult cu cât
toate aceste teorii (a limbii, a sensurilor limbajului, a comunicãrii ºi a
înþelegerii) au o pronunþatã dimensionare pragmaticã ºi, implicit, o
inserþie ºi o finalitate operaþionalã la nivelul teoriei culturii.
Teoria acþiunii sociale influenþeazã direct ºi teoria civilizaþiilor.
Între altele, prilejuieºte alegerea unui criteriu redutabil de distingere (într-
o controversã mult prea mediatizatã, dar încã neîncheiatã) între
semnificãrile conferite conceptelor de culturã ºi civilizaþie.
Nu ne propunem formularea (printr-o argumentare analiticã)
vreunei opinii în aceastã privinþã, sugerãm doar avantajul interpretãrilor
inspirate dintr-o perspectivã acþionalistã de abordare a problemei, potrivit
cãreia, în timp ce cultura ar putea fi conceputã ca un sumum al valorilor
spirituale ºi materiale instituite de oameni în procesul creaþiei, civilizaþia
este culturã în act, respectiv, culturã obiectivã în fapte cu efect
civilizatoriu pentru om care îl realizeazã la nivelul condiþiei lui
specifice, sociale ºi umane. În aceastã perspectivã, cultura potenþeazã
condiþia umanã, iar civilizaþia o realizeazã efectiv, ea structurându-se
din totalitatea modalitãþilor existenþiale, de habitat ºi de trãire nemijlocitã
a oamenilor în conformitate cu un stil de viaþã ce le este specific. S-ar
putea induce, din aceastã pãrere a noastrã, ideea cã acþiunea produce
omul la nivelul condiþiei sale existenþiale, îl instituie într-o anume
civilizaþie, iar demersurile axiologice ºi cognitive ale acestuia îi
potenþeazã o anume instituire existenþialã într-o anume civilizaþie din
198

structurarea acesteia fãcând parte nu numai totalitatea valorilor culturii
obiectivate în fapte ºi reguli de civilizaþie, ci ºi mijloacele acestei instituiri
ºi, deopotrivã, raporturile sociale ce-i condiþioneazã realizarea.
*
Din încercarea noastrã de a privi dintr-o perspectivã acþionalistã
determinismul vieþii sociale, structura de ansamblu a vieþii sociale ºi
mecanismul instituirii ºi obiectivãrii valorilor culturii se poate conchide
cã, la urma urmelor, istoria societãþii ºi a omului este o istorie a practicii
(a acþiunii omului cu efect realizatoriu pentru el ºi propulsatoriu pentru
societate). Într-un asemenea context acþional (în care munca este
conceputã, dupã cum spunea Georg Lukà cs, ca instituire teleologicã)
istoria poate fi înþeleasã ºi ca istorie a creaþiei valorice ºi a obiectivãrii
valorilor (create de om) în fapte de civilizaþie.
Aºadar, progresul (devenirea socialã) este mediat de practicã, de
acþiunea eficientã a oamenilor producând pentru ei, oamenii produc
implicit ºi structurile obiective care le determinã vieþuirea lor socialã. În
funcþie de acest criteriu (al practicii) în explicarea ºi mãsurarea cotelor
de progres ale societãþii, de stimulare ºi obiectivare a creaþiei umane de
valori, civilizaþiile se nasc ºi pier, cresc ºi descresc, cunosc perioade de
înflorire ºi perioade de decãdere. Datoritã acestui fapt, singura cale de
progres a unei societãþi ºi, în anumite situaþii limitã, unica ei ºansã de
salvare ºi propulsare o reprezintã munca (conceputã ca acþiune eficientã,
creatoare valoric ºi instituitoare existenþial ºi spiritual).
O atare înþelegere a rolului muncii în devenirea vieþii sociale
capãtã valoare metodologicã aparte în explicarea mecanismelor
procesului istoric contemporan, mai ales în momentul actual de crizã
economicã ºi valoricã, specific perioadei de tranziþie de la totalitarism
la democraþie ºi de la economia centralizatã la economia de piaþã
(perioadã specificã unor þãri din Europa centralã, sud-esticã ºi
rãsãriteanã). În acest context, munca ºi nu consumul (fãrã discernãmânt
valoric ºi echivalent în muncã ºi aport social), participarea responsabilã
la procesul creaþiei de bunuri ºi valori ºi nu vreo trãire spiritualã
suspendatã de întemeierea ei material-economicã ºi organizaþionalã
reprezintã singura soluþie de angajare a agentului colectiv de nivel
comunitar în direcþia înscrierii în ordinea fireascã a civilizaþiilor
dezvoltate (economic ºi social) ale istoriei contemporane.
Din aceastã perspectivã, (acþionalistã) trebuie, credem noi,
apreciatã actualitatea sugestiilor lui Kotarbiñski, potrivit cãrora strategiile
dezvoltãrii au valoare pentru om ºi societate numai dacã se întemeiazã
pe o solidã teorie a lucrului bine fãcut.
199

Redactor: OCTAVIAN CHEÞAN
Tehnoredactare: LAURENÞIU COZMA TUDOSE
Coperta: STAN BARON
Bun de tipar: 27.05.2000; Coli de tipar: 12,50

Format: 16/61x86
Editura ºi Tipografia Fundaþiei România de Mâine

Splaiul Independenþei, nr. 313, sector 6, O.P. 78
Tel.: 410.43.80; Fax: 411.33.84; www.SpiruHaret.ro
200

Ion Tudosescu-Actiunea Sociala Eficienta-Editura Fundaţiei România de Mâine (2000)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Ion Tudosescu-Actiunea Sociala Eficienta-Editura Fundaţiei România de Mâine (2000)

Încărcat de

Drepturi de autor:

ION TUDOSESCU

ACÞIUNEA SOCIALÃ EFICIENTÃ

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Editura Fundaþiei România de Mâine

Universitatea Spiru Haret

Determinismul ºi ºtiinþa, Editura ªtiinþificã, Bucureºti,1971

Universitatea Spiru Haret

Cuvânt înainte ......................................................................................... 7

I. EVOLUÞIA ISTORICÃ A GÂNDIRII ACÞIONALISTE .......... 19

II. MOTIVAÞIE ªI SCOP ÎN PRAXIOLOGIA CONTEMPORANÃ 37

III. PRAXIOLOGIE ªI PRAXIS ......................................................... 62

IV. SUBIECT ªI OBIECT, AGENT ªI PACIENT

V. SISTEMUL ªI TIPOLOGIA ACÞIUNILOR SOCIALE ............ 106

Universitatea Spiru Haret

VII. IDEAL ªI NORMÃ ÎN ACÞIUNEA SOCIALÃ ...................... 146

VIII. ªTIINÞÃ ªI TELEOLOGIE ÎN CONSTRUCÞIA VIITORULUI ... 159

IX. ACÞIUNE SOCIALÃ ªI EFICIENÞÃ ....................................... 170

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE ..................................................................... 183

Universitatea Spiru Haret

Ideea de acþiune eficientã a devenit aproape un lait-motiv al

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

aprilie 2000 Autorul

Universitatea Spiru Haret

Praxiologia, sau teoria acþiunii eficiente, reprezintã în gândirea

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

În istoria gândirii umane s-au purtat numeroase controverse în jurul

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

A = S (M în T etc. + C în T etc. + i în T etc.) + E + N (def. în

Z = (A1+A2+...An) + Re+R1+Rc (în care R reprezintã diferite

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

A = S (T etc.) + E (T etc.) + N(T etc.),

dacã lãsãm la o parte interpretãrile date aplicãrii ei la diferite tipuri

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Activitatea umanã (teoreticã sau practicã) se înrãdãcineazã într-

1. Determinismele acþiunii umane

Din trecerea în revistã a celor mai autorizate încercãri de a

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Methology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p.234.

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Methology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p.234.